Fericirile au fost date pemuntele Sionului,de către Mântuitorul Iisus Hristos,şi după

cum spune El Însuşi acestea reprezintă împlinirea Legilor din Vechiul Testament.astfel că
exegeţii consideră că legile Vechiului Testament aveau un caracter,mai mult juridic,în
comparaţie cu Fericirile ,care reprezintă o eliberare,sau jugul cel uşor de care vorbeşte
Mântuitorul. Mântuitorul nu a cerut desfiinţarea legii, ci interiorizarea ei. De aceea legea celui
de-al doilea Testament nu este expusă, din punct de vedere formal, sub forma unor porunci
imperative, sau sub forma unui cod etic, ci sub forma unor îndemnuri care respectă în mod
deplin libertatea şi responsabilitatea fiecăruia. între Lege şi Evanghelie nu poate exista nici
un fel de opoziţie, ci doar o distincţie clară, prin care se subliniază etapele necesare creşterii şi
maturizării spirituale aomului, pentru a înţelege scopul ultim al Legii, care este Evanghelia.
Legea Mântuitorului nu mai este scrisâ pe lespezi de piatră ci este circumscrisă în inima şi
interiorul fiecăruia.Măntuitorul nu doreşte altceva ecăt să-l urmăm, cu condiţia lepădării de
sine.1
Din perspectiva limbii ebraice, cuvântul fericire (Asher) se identifică cu regăsirea
dimensiunii ontologice a existenţei umane. Puterea iubirii este prezentă în acest cuvânt Asher
prin litera Shin. Fericirea se identifică, astfel, cu creşterea şi desăvârşirea Omului în
comuniunea sa cu Dumnezeu. Acest sens al noţiunii de fericire este anticipat deja în Psalmi:
„Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi
pe scaunul hulitorilor n-a şezut; ci în legea Domnului e voia Lui şi la legea Lui va cugeta ziua
şi noaptea. Şi va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea
sa” (Ps. 1, 1-3).2
1. Fericiţi cei săraci cu duhul că a lor este Împărăţia cerurilor.
Această fericire constituie prima etapă spre Împărăţia cerurulor.Afiisărac cu
duhul,îneamnă a fii smerit cu inima. Omul cu adevărat smerit sau sărac cu duhul trăieşte
sentimentul că tot ce are sau „posedă” în această lume este un dar al lui Dumnezeu. De aceea
el nu se ataşează în mod definitiv de această lume şi nici de propriul său „avut” intelectual,
spiritual sau moral. Omul sărac cu duhul este disponibil să renunţe la tot ce „are” pentru a
păstra iubirea Creatorului. Mântuitorul însuşi, prin atitudinea sa, ne arată că toate bunurile
acestei lumi pot fi, şi trebuie să fie, păstrate şi „înmulţite” prin efortul nostru creator, însă
prezenţa lor nu trebuie să creeze o dependenţă afectivă exagerată faţă de ele. Sărăcia cu duhul
îl îmbogăţeşte, de fapt, pe om şi-l ajută să devină cu adevărat liber întrucât îl eliberează de
ceea ce este trecător şi-l ajută să descopere ceea ce este netrecător în fiinţele şi lucrurile
1
Ioan Zăgrean Principii de morală creştină în Predica de pe Munte, în „Mitropolia
Ardealului”, VIII (1963), nr. 1-3,p.115
2
Ibidem,p.116
acestei lumi. m„Lepădarea de sine” nu este o lucrare uşoară. Ea se „consumă” într-un foc
mistuitor al lăcrimării noastre fiinţiale şi, de aceea, a doua fericire rostită de Mântuitorul are în
vedere această realitate.3
2. Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia (Mt. 5,4).
Oamenii pot să lăcrimeze atât stările de suferină căt şi în cele de bucurie.Suferinţa nu
are existenţă de sine,ontologică ci ea reprezintă un accident,o etapă prin care omul trebuie să o
depăşească. Mântuitorul promite celor care „plâng”, celor cutreieraţi de aceste lacrimi,
mângâiere.Această mângâiere nu este o simplă consolare psihologică deoarece o lacrimă –
Dem‘a (Dalet-Mem-‘Ayin) în ebraică este sângele (Dam) „ochiului” – litera ‘Aiyn. Lacrimile
sunt o „însângerare” purificatoare a privirii şi, ca atare, sunt izvoare ale cunoaşterii spirituale.
Cel care experiază această cale de cunoaştere devine o fiinţă „blândă”.4
3. Fericiţi cei blânzi că aceia vor moşteni pământul (Mt. 5,5).
Blândeţea de care vorbeşte această fericire este rezultatul lacrimilor purificatoare, dar
şi al sărăciei cu duhul sau al smereniei, de care vorbeşte prima fericire.5
4. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate că aceia se vor sătura (Mt. 5,6).
Dreptatea la care se referă ericirea,este defapt drepatatea lui Dumnezeu,măsura oricăui
lucru. Cei care însetează după această dreptate vor fi săturaţi pentru că ea este expresia legilor
ontologice legate de Logosul şi Cuvântul lui Dumnezeu care le întemeiază.6
5. Fericiţi cei milostivi că aceia se vor milui (Mt. 5,7).
Aceasta înseamnă că dreptatea lui Dumnezeu nu este una juridică, ci o altă expresie a
iubirii Sale şi ea se manifestă în mod esenţial prin puterea iertării. Ea ne arată că orice om
careşi
revine în sine şi se întoarce la devenirea sa ontologică experiază milostivirea lui Dumnezeu şi,
întru ea, experiază propria sa înviere din moartea păcatului. Si prin aceast el devine la rândul
său milostiv. Omul care nu experiază milostivirea lui Dumnezeu faţă de el, rămâne prizonierul
propriului său „eu”, care în relaţiile interumane devine vulnerabil. Milostivirea faţă de altul
este virtutea care purifică inima de orice ură sau răutate şi o face transparentă pentru vederea
lui Dumnezeuiar miluirea pe care o facem se întoarce înapoi,de la Dumnezeu.7
6. Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5,8).

3
Ibidem, p.117
4
Ibidem,p.117-118.
5
Tânase Sârbu,op.cit,p.237.
6
Ioan Zâgrean,Principii de moralâ,p.119.
7
Ibidem.

2
 În limbajul biblic inima reprezintă centrul ontologic al Omului în care se sălăşluieşte
harul Duhului Sfânt. Atunci când este „curată”, inima „vede” pentru că a devenit „lumină”. Ea
„vede” pentru că este „văzută” de Dumnezeu. Evreii nu doar ascultă „Cuvântul” ci îl „văd” cu
inima. Ea devine atunci „ochiul” fiinţei Omului, care îl „vede” pe Dumnezeu.8
7. Fericiţi făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Mt. 5,9).
Conform acestei fericiri, Omul făcător de pace nu este cel care aplanează conflictele
exterioare, ci cel care a dobândit pacea inimii sale prin „vederea” lui Dumnezeu.9
8. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate căci a lor este Împărăţia cerurilor (Mt. 5,10).
Unul din personajele cele mai misterioase ale Sfintei Scripturi este Melchisedec
„Regele Dreptăţii” care a venit la Avraam, părintele întemeietor al lui Israel, şi i-a adus ca
daruri pâine şi vin (Gen. 14, 18-20). Melchisedec este , în acelaşi timp, „rege al păcii”
(Shalom) şi aduce lui Avraam o cunună mai importantă decât cea a regalităţii şi anume cea
sacerdotală, prin care Avraam, ca icoană a omului drept, redescoperă dimensiunea ontologică
a dreptăţii. Fericirea aceasta se referă, după unele interpretări, mai mult la obstacolele din
înăuntrul fiinţeu noastre şi care opeşte suflletul nostrua ascensiunea spirituală, la demonii
interiori, care se pun în mişcare atunci când Omul este pe calea Împărăţiei.10
9. Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău
împotriva voastră, minţind din pricina Mea (Mt. 5,11).
Observăm că în această fericire, Mântuitorul face referire la Sine spune că toţi cei
care-L vor mărturisi pe El în această lume ca fiind Fiul al lui Dumnezeu vor fi persecutaţi,
ignoraţi, marginalizaţi. Cu alte cuvinte, cine mărturiseşte că Hristos este Mântuitorul lumii, nu
poate să evite experienţa Crucii. În această experienţă, însă, Hristos este însoţitorul lăuntric a
cărui prezenţă va uşura poverile existenţiale şi care va transforma suferinţa în bucurie:
„Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri” (Mt. 5,12).

8
Ibidem.
9
Ibidem,p.120.
10
Ibidem.

3
Bibliografie

 Bucevski, Prof.dr., Orest, Legea eternă, legea naturală, Cluj,1937.

 Iloaie,Srefan,Etică si morala,etnie si confesiune.relevante biblice,presa
universitară clujeană,Cluj Napoca 2008
 Hristu,Andrustos, Sistem de morala,Sibiu,1947.
 Mantzaridis, Giorgios,Morala crestina,ed.Bizantina,bucureşti,2006
 Prelipceanu, Pr.prof.dr., Vl., Decalogul, lege morală universală şi permanentă,
în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XXXII (1956), nr. 5.
 Zăgrean Ioan,Morala crestina,Ed Renaserea,cluj napoca 2004,
 Sârbu, Tănase,Etică: valori şi virtuţi morale,ed.Societăţii Academice”Matei
Teiu Botez:,Iaşi,2005.
 Petreanu, Victoria, Virtute şi păcat în concepţia Sfântului Apostol Pavel, în
„Studii Teologice”, seria a II-a, IX (1957), nr. 9-10.