UNVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

DEPARTAMENTUL DE TEOLOGIE

LUCRARE DE SEMINAR

DISCIPLINA ȘI ROLUL ACESTEIA ÎN

REGULILE MONAHALE LA SFÂNTUL
PAHOMIE CEL MARE

COODONATOR ȘTINȚIFIC, MASTERAND,

Preot.Lect.univ.dr. PICU OCOLEANU VULPE IONUȚ ADRIAN

CRAIOVA,
2018

1
 I. INTRODUCERE

Lucrarea de față are să ne prezinte o scurta analiză asupra discplinei la Sfântul Pahomie cel
Mare privind lucrarea sa ,,Regulile monahale”.Regulile lui sunt mai mult de natură practică,
materialistă chiar, prin care caută să disciplineze pe cei grosolani ca viață, dar sinceri în
năzuință.Latura ideologică este lăsată pe seama îndrumărilor orale și ocazionale.Regulile
pahomiene sunt temelia regulilor Sfântului Vasile cel Mare, care adaugă ceea ce era practicat
oral în mânăstirile tabenisioniților.Omul cu cât este mai grosolan, cu atât și educația lui se
face prin mijloace mai aspre și mai practice.
Pentru cel simțitor, care-și înțelege chemarea sa, povețele și îndemnurile dascălului
său sunt prea suficiente, pe când pentru cel grosolan mijloacele cele aspre ale constrângerii
sunt pe primul plan.Regulile pahomiene sunt valabile pururea pentru unii ca aceștia, iar pentru
ceilalți sunt necesare mai mult la început și mai puțin la sfârșit, când omul ajunge să nu mai
fie rob, ci ucenic și prieten al Domnului întru știința sfinților Săi.Cel ce deschide drumuri noi
trebuie să fie înzestrat natural sau supranatural cu însușiri deosebite.Cum Dumnezeu este
dincolo de lumea văzută, și ajutorul ascetului trebuie să vină dincolo de lumea naturii văzute,
de la Dumnezeu.Cuviosul Pahomie nu putea să nu fie inspirat direct sau indirect de marele
torent al Providenței.Orice taină este anormală pentru că ea vine de dincolo de lumina
înțelegerii omenești, a cărei ființă rămâne mereu neînțeleasă.Cele supranaturale sunt normale
numai pentru cei supranaturali.
Aceste reguli erau aplicate într-un sistem de organizare monahală aproape ca și cel
militar.Călugării erau împărțiți în cete de câte zece inși care se ocupau cu aceeași meserie.Ei
locuiau într-un corp de chilii care, în totalitatea lor, se numea ,,casă” (domus), în fruntea
căreia stătea un ,,dascăl” (praepositus).Trei sau patru ,,case” alcătuiau un ,,trib” (tribus), al
cărui șef era dascălul celei mai vechi ,,case”.Fiecare ,,casă” avea un econom și un ajutor de
econom, iar peste toată mânăstirea era un econom general.1Dascălul avea toată grija
gospodărească și duhovnicească a ucenicilor săi.Deasupra tuturor era ,,avva” adică starețul
mânăstirii.

1
Cuviosul Pahomie cel Mare - Regulile,, monahale”, Ed. Credința Strămoșească, tipărită cu binecuvântarea
PreaSfințitului Calinic Episcopul Argeșului, pp. 9-45.

2
Rog pe Bunul Dumnezeu, ca pentru rugăciunile Cuviosului Pahomie și ale sfinților săi
ucenici, să ne dea și nouă un alt Pahomie care să rupă zăgazurile ticăloșiei în care ne zbatem
și să ne povățuiască pe calea cea buna a mântuirii.

II. VIAȚA SFÂNTULUI PAHOMIE CEL MARE

Sfântul Pahomie s-a născut în jurul anului 292 în localitatea egipteană Sne (Latopolis)
din Tebaida , într-o familie de țărani înstăriți, dar necreștini.A mai avut cel puțin un frate(fost
călugăr ca și el) și două surori(uneia, pe nume Maria, i-a construit o mânăstire în apropierea
mânăstirii sale).Biograful egiptean relatează că Sfântul Pahomie a scos din mânăstire pe fiul
surorii sale, care nu se comporta după exigențele rânduielii bisericești.Cum o soră era
calugăriță, nepotul nu putea fi decât al unei alte surori.Aceasta ne face să credem că Sfântul
Pahomie venea dintr-o familie care avea cel puțin patru copii.A învățat să scrie și să citească
în limba coptă și puțin grecește.În anul 312 a fost înrolat cu forța din ordinul împăratului
Maximin Daia, care se găsea în război cu Licinius.2
Condițiile în care se desfășura serviciul militar în provinciile cucerite erau foarte dure:
tinerii erau recrutați cu forța și obligați să meargă la oaste.Într-o asemenea manieră a fost
recrutat și Pahomie, fiind inclus în rândul recruților care urmau să fie eventual instruiți și
trimiși la luptă.Pahomie nu s-a mai întors la casa părinților.Hotărâse să devină creștin.Se va
boteza în anul 313, când avea să cunoască și pe avva Palamon care trăia în apropierea satului,
cu un grup de ucenici.Palamon va fi primul și singurul îndrumător și părinte duhovnicesc al
lui Pahomie.Tot el îl va îmbrăca în veșmântul monahal.3
Timp de șapte ani Pahomie s-a nevoit în comunitatea avvei Palamon, lui revenindu-i
responsabilitatea să aprovizioneze cu lemne comunitatea.Nu era ușor să împlinească această
,,ascultare” într-un mediu deșertic în care puțina vegetație este spinoasă.Suporta cu răbdare
consecințele muncii în acel mediu complet neprielnic.Pahomie împlinea cu sârguință și

2
Ibidem, pp. 11-45.
3
Pr.Prof.Vasile Răducă ,,Monahismul Egiptean – De la singurătate la obște”, Ed. Nemira, 2003, pp. 128-214.

3
răbdare responsabilitățile ce-i reveneau.Curând va deveni printre confrații săi un exemplu de
rugăciune, de smerenie, de ascultare și de răbdare.Ducându-se într-o zi în deșert pentru a se
ruga, a ajuns la marginea satului Tebennesi, în partea estică a fluviului Nil, la nord de Teba.În
timp ce se ruga, a auzit un glas, care-i zicea: ,,Pahomie, rămâi aici și fă o mânăstire.Căci mulți
bărbați dornici să fie călugări vor veni să te găsească aici.” Bătrânul Palamon auzind de
acestea a dat binecuvântarea ucenicului său să se stabilească în locul unde îl chemase
Dumnezeu, mergând el însuși cu Pahomie la Tebennesi ajutându-l să-și construiască
chilia.Primul care a venit să locuiască lângă Pahomie a fost fratele său, Ioan.Ioan nu uita că
era ,,fratele mai mare”, chiar dacă în nevoințele ascetice nu era deloc mare.Nu după mult timp
însă, Ioan a trecut la cele veșnice.Încet-încet, impresionați de personalitatea lui Pahomie, dar,
se pare, mai puțin interesați de viața ascetică, la Pahomie au început să vină oameni în
regiune.4
Pahomie a încercat să stabilească o anumită rânduială pentru noii veniți, care să
respecte un minimum de principii generale privind modul de comportare între ei.El le-a cerut
să lucreze fiecare, individual, să pună la un loc roadele muncii, să ia mesele împreună.Erau
niște principii care reproduceau oarecum sistemul semichinovial al vetrelor mânăstirești din
Egiptul de Jos.Pahomie încredința fiecăruia activitatea pe care acesta urma să o îndeplinească,
slujea la mese după modelul Apostolului Pavel, pentru întreținerea lui, muncea la fel ca
ceilalați.Sfântul Pahomie se comporta în acest fel, crezând că țăranii adunați în jurul său vor
învăța de la el cum să se comporte dacă au ales calea ostenelilor monahale.Din păcate,
rezultatul acestui mod de comportare a fost invers.În loc să învețe din modul în care acest
ascet se comporta cu ei, ,,ucenicii” Sfântului Pahomie au început să-l disprețuiască, chiar să-l
batjocorească.5A îndurat timp de cinci ani batjocura celor care se adunaseră în jurul său sub
pretextul de a-i deveni ucenici.Într-o bună zi, după o noapte de rugăciune, Sfântul Pahomie a
fost nevoit să nu mai primească pe falșii călugări să mai trăiască alături de el în colonia din
Tabennesi.Așa se face că, între anii 329 și 340 Pahomie a fondat sau a integrat în comunitatea
sa nouă mânâstiri.Prima mânăstire fondată după Tabennesi a fost la Pebu(sau Pebo) în
dioceza Diospolis, puțin mai la nord de Tabennesi.

4
Ibidem, p. 128.
5
Magistrand Colibă Mihai ,,Regulile monahale la Sfântul Pahomie cel Mare în istoria vieții religioase
monahale” în Studii Teologice nr. 3-4/1965, pp. 241-248.

4
Prin anii 336-337 Sfântul Pahomie s-a stabilit la mânăstirea Pebu.Sora sa Maria s-a gândit și a
hotărât să se călugărească.Curând, în jurul Mariei s-au adunat alte femei, chilia devenind o
mare mânăstire feminină.Pentru că s-au înmulțit tinerele care doreau să ducă o viață
consacrată, Sfântul Pahomie a mai zidit o mânăstire de călugărițe în apropierea mânăstirii din
Tesurinie.Aceste mânăstiri respectau aceeași rânduială după care se conduceau cele de
călugări.Cât a trăit Sfântul Pahomie, în comunitățile întemeiate de el nu a permis hirotonirea
nici unui monah.În primăvara anului 346 ciuma s-a abătut și asupra mânăstirii din Pebu.
Au murit de ciumă 130 de călugări.Sfântul Pahomie era atins de aceeași implacabilă
boală.6Simțindu-și sfârșitul, în vinerea mare a acelui an, a chemat obștea și pe superiorii
mânăstirilor cărora le-a dat ultimele sfaturi.Anumit drept succesor al său pe Petronius,
egumenul de la Tesurinie.După ce și-a făcut rugăciunile, s-a închinat de trei ori și și-a dat
duhul.Era ziua de 9mai 347, Paștele acelui an.Sfântul Pahomie a murit în vârstă de 55 de ani.În
varianta bohairică a ,,Vieții Sfântului Pahomie” se spune că acesta a murit în vârstă de 60 de
ani.Înființase și reorganizase nouă mânăstiri de călugări(în care viețuiau 11.000 de călugări) și trei
mânăstiri de călugărițe, de cealalta parte a Nilului.În mânăstirile de maici, la moartea Sfântului
Pahomie se găseau 400de viețuitoare.
Toți monahii și toate monahiile îl recunoșteau pe Sfântul Pahomie drept părintele lor
duhovnicesc.Înainte să treacă din această viață, Sfântul Pahomie, trăgându-l de barbă pe
Teodor, ucenicul său iubit, avea să-i spună: ,,Dacă frații se vor arăta neglijenți, să-i întorci la
credința în Dumnezeu”.Tot aici, l-a rugat să-i îngropae trupul într-un loc necunoscut.În noapte care a
urmat înmormântării Sfântului Pahomie, Teodor, luând un confrate, a mutat trupul neînsuflețit al
Sfântului Pahomie într-un loc necunoscut.Sfântul Pahomie nu vruia să-i fie venerat trupul.Știa că
ucenicii lui l-ar fi venerat.7
De aceea a cerut lui Teodor să-l îngroape într-un loc necunoscut.De la Sfântul Pahomie
păstrăm ,,Rânduiala monahală”, cu ușoare intervenții, se pare, făcute ulterior de succesorii săi, tradusă
de Fericitul Ieronim în latinește, o lungă cateheză determinată de un călugăr răuvoitor, începutul unei
cateheze despre cele șase zile ale Paștelui și câteva fragmente de cateheze(de autenticitate îndoielnică),
editate și traduse în limba franceză, unsprezece scrisori traduse în latinește de Fericitul Ieronim,
traduse în engleză(de A.Veilleux) și în italiană(Cremaschi), unele dintre ele păstrându-se și în
limbile coptă și greacă.

6 Preot Lector Univ.Dr., ,,Harisma filozofiei duhovnicești – Introducere în genealogia nmonahismului creștin”,
Ed. Christiana, București, 2008, pp.13-93.
7 Protosinghel Ioasaf Popa ,,Temeiuri patristice în viața de obște” în S.T., nr. 1-2/1956, pp. 81-83.

5
 III. DISCIPLINA ȘI ROLUL ACESTEIA ÎN REGULILE MONAHALE LA
SFÂNTUL PAHOMIE CEL MARE

Nu trebuie să înțelegem că Sfântul Pahomie și-a propus inițial alcătuirea unei rânduieli scrise
care să devină mai apoi normativă.E mult mai probabil că tot regulamentul era în mintea
Cuviosului Pahomie și se aplica practic de cei care aveau grija de a păzi rânduielile.Cu alte
cuvinte, rânduiala Sfântului Pahomie s-a așternut în scris în timp, ocazional.
Dacă înainte relația fundamentală pentru creștinismul duhovnicesc era relația între
,,avvvă și ucenic”,spațiu în care disciplinarea se făcea prin apoftegme sau prin exemplul de
viață al părintelui, în viața de obște centrul problemei se schimbă.Aici fundamentul nu mai
este doar experiența avvei, a părintelui duhovnicesc, ci capacitatea conducătorului obștei,
,,marele avva” de a oferi reguli valabile pentru toți membrii comunoității.Rânduiala nun
apare, deci, sub nici o formă ca o originalitate gratuită, ci este urmarea firească, organică, am
putea spune a unei necesități.Aceste epitimii ale Sfântului Pahomie cel Mare sunt prescrise în
mare parte pentru greșeli față de disciplina monahală a vieții de obște.8
Regulile sunt cunoscute de către toți, la fel și efectele lor.Regulile au nu numai un
caracter curativ ci și unul coercitiv, în sensul că prin pedepsele pe care încălcarea regulilor o
presupune, monahul este prevenit.În obștea monahală condusă de Sfântul Pahomie cel Mare,
se pare că și pedepsele corporale erau acceptate ca mijloace disciplinare: ,,Dacă cineva va fi
prins furând , să i se dea 39 de lovituri; de mâncare să i se dea numai pâine și apă în afară de
trapeza obștească și acoperindu-se la sac și cenușă, să facă pocăință în vremea
rugăciunilor.”În zilele noastre asemenea practici par inacceptabile.Totuși, ele se încadrează
perfect în tipul de societate pe care îl reprezintă Sfântului Pahomie.9
Sfântul Pahomie cel Mare are o importanță deosebită pentru că introduce în mediul
monahal ideea de rânduială, facilitând astfel prosperitatea pe care viața monahală de obște o
cunoaște după el.O disciplină ca cea care ne apare din rânduiala Sfântului Pahomie era, cu alte
cuvinte, necesară și oportună.Regulile Sfântului Pahomie apar de cele mai multe ori ca o
urmare a unei necesități firești de a reglementa o situație care ameninta într-un fel sau altul
viețuirea membrilor comunității pe care Sfântul Pahomie o conduce.Regula Sfântului

8
Pr.Prof.Vasile Răducă , Op. cit, pp. 128-214.
9
Pr.Prof. Ioan G. Coman ,,Impoartanța și sensul desăvârșirii în monahism” în S.T., nr. 3-4/1955, pp. 217-222.

6
Pahomie era o primă formă de viață monastică cenobită care dădea loc atât vieții de obște cât
și celei de liniștire, monahii trăiau în chilii separate, dar lucrau împreună pentru întreaga
comunitate și făceau rugăciuni comune, pe lângă cele de la chilie.Pahomie considera că o
ascultare îndeplinită cu zel este mai importantă decât postul sau rugăciunea.Acestea cerea de
asemenea de la călugări o respectare exactă a pravilei mânăstirești și pedepsea aspru pe
leneși.Odată a refuzat să vorbească direct cu propria lui soră pentru a se menține detașat de
lume.
O disciplină ca cea care ne apare din rânduiala Sfântului Pahomie era cu alte cuvinte
necesara.Se poate spune că în Egipt existau două mari tipuri de disciplină: una prezentă în
Apophthegmata Patrum, bazată pe filiația duhovnicească, pe apoftegme și pe creșterea
duhovnicească, cu o dimensiune diagonală între avvă și ucenic și o altă rânduială monahală
inventată de Sfântul Pahomie cel Mare specifică vieții de obște, având implicit o orientare
către relațiile dintre membrii comunității.Odată cu acest din urmă tip de disciplină avem de-a
face cu o sistematizare.10Pahomie a impus o rânduială de disciplină astfel încât noua
comunitate funcționa fără haos, funcționa organizat.În conformitate cu legenda, un înger i-a
dat o rânduială Sfântului Pahomie.Îngerul a poruncit că în timpul fiecărei zile ei trebuiau saă
repete 12 secțiuni din Psaltire și în fiecare seară să repete cele 12 secțiuni ale Psaltirii și atunci
când vor veni să mănânce să repete Marele Psalm(118).11Binecuvântatul Pahomie a spus
îngerului că secțiunile din Psaltire care au fost supuse repetiției erau puține.Îngerul i-a răspuns
că așa este dar acest lucru a fost făcut ca și monahii nai slabi să-și poată îndeplini canonul lor
și să nu fie deranjați de el.Gradual s-a creat o disciplină obișnuită în jurul Sfântului Pahomie
la Tabennesi.
În locul improvizației creative a vieții eremitice, aici se realizează un soi de viață
ritmică și apărată de o disciplină severă sub direcția unui superior special.Voturile monahale
se respectau întru totul.Pentru dormit nu existau paturi, ci scaune cu o rogojină pe
ele.Ascultarea care în viața pustnicească aproape nu există, în viața de obște este virtute de
căpetenie.De la început când intra cineva în viața de obște trebuia să arate ascultare
desăvârșită față de superior și de regulile stabilite.El trebuia să renunțe cu totul la viața
lumească de mai înainte, la voia lui și la bunurile pământești.Primirea în viața de obște se
făcea după multă ,,ispitire”.Noul venit era lăsat câteva zile la poarta mânăstirii fără nici o

10
Tomas Spidlik ,,Monahismul”, Ed. Deisis, 2000, pp. 25-26
11
Ierotei Vlahos Mitropolit de Nafpaktos ,,Monahismul ortodox cu viață profetică, apostolică și martirică”,
Ed.Mitropolia Olteniei, traducere de monahul Calist, 2005, pp. 237-240.

7
atenție.Dacă se arăta tare în hotărârea sa de a intra în viața de obște, era primit la arhondărie și
instruit de cei în drept în rânduiala vieții de obște.Dacă nu știa să scrie și să citească, prima
,,ascultare” care i se dădea după acceptarea în comunitate , era învățarea scrisului și
cititului.Fiecare ,,casă”(care avea cca. 40 de călugări) era dotată cu bibliotecă, iar ,,Rânduiala”
pahomiană preciza clar: ,,Tuturor celor ce vor cere cărți, să li se dea”(R.144), nepermițându-
se ca în mânăstire să existe cineva care să nu știe să citescă(R.140).,,Rânduiala” Sfântului
Pahomie nu apare din nimic, ci precum spune biograful de limbă greacă, a scos-o din
Scriptură, iar după cum mărturisește Pahomie însuși în ,,Rânduieli”(R.8), ceea ce a stabilit în
comunitatea sa , a primit de la Părinții care au fost înaintea lor.Spiritul,,Rânduielilor”
corespunde și mentalității tipic egiptene.12
Merită reținut că Pahomie venea din spațiul unei civilizații care poate fi urmărită cu
continuitate până la sfârșitul mileniului al IV- lea î.d.Hr.S-a născut și a trăit în Egiptul de Sus,
unde cândva fusese capitala faraonilor.13Fiecare casă avea cca. 40 de călugări, împărțiți după
literele alfabetului egiptean și grecesc (care cuprindeau câte 24 de litere) în funcție de meseria
și de particularitățile fiecăruia.Inițial călugării stăteau în chilii; în funcție de numărul și spațiul
disponibil, au fost câte unul în chilie(R.89, 107, 114), ulterior câte doi pe vremea lui
Horsiesius, iar mai târziu, când călugării au devenit mai numeroși, chiar trei în chilie, lucru
relatat de Paladius.Toți se găseau sub îndrumarea duhovnicească a mai marelui casei numit
egumen, ajutat de un locțiitor și de doi dintre cei mai bătrâni dintre frați.
Trei sau patru case formau un trib sau o clasă.Fiecare casă asigura săptămânal
serviciul liturgic, la nevoie ajutată de o altă casă din același trib(R. 15), celelalte case din
același trib având ascultări asemănătoare.Egumenul autorizează schimbarea porei mesei, la
cererea fraților (R. 12), el autorizează plecarea corăbiei și admiterea sau nu a femeilor în
corabie (R. 119).Egumenul va lua hotărâri cu privire la străini (oaspeți, rude ale fraților,
bolnavi etc.) în situațiile în care depășesc responsabilitatea arhondarilor sau a responsabililor
peste case, neprevăzute în ,,Rânduielile”generale (R. 50, 51, 53-56)el asigură disciplina la
adunările liturgice (R. 8-10).Tot el supraveghează împărțirea produselor și a materialelor de
lucru (R. 24, 49), judecă greșelile grave (R.8, 147, 156, 159)și primește diversele sesizări ale
mai marilor peste case (R. 133, 153-155, 172).Egumenul este cel care asigură cateheza de
sâmbătă și pe cea de duminică (R. 19-20).Responsabilitățile didactice se refereau la tot ceea

12
Fairy Von Lilienfeld ,,Spiritualitatea monahismului timpuriu al pustiei”, Ed. Mitropolia Olteniei, traducere,
note și studiu introductiv de Lect. Dr. Picu Ocoleanu, 2006, pp. 84-89.
13
Paladie, ,,Istoria lausiaca (Lavsaicon)”, traducere de Pr.Dr.Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R, 2007, P. 71.

8
ce însemna instruirea călugărească, începând cu învățătura modului în care călugării trebuiau
să mănânce (R. 31)și la modul în care trebuia sa-și facă curățenie în casă (R. 134)și ajungând
până la explicarea textelor din Sfânta Scriptură (R. 122).
Dascălul casei cânta duminica la Sfânta Liturghie împreună cu întâistătătorii celorlalte
case din mânăstire (R. 17).14Mai marele casei mergea în fruntea grupului de ucenici când
aceștia se deplasau la muncă, la biserică sau la masă (R. 58, 59).Era primul care dădea
exemplu la muncă, și servea primul masa (R. 30), neavând voie să se așeze pe alte locuri
decât cele rânduite pentru întâistătătorii.Referitor la activitățile din interiorul comunității al
cărei superior era, nicio muncă nu se făcea fără el (R. 123).Mai marele casei avea controlul
bunurilor pe care le distribuia fiecăruia, după ,,Rânduiala”statornicită (R. 38-41, 47
etc.).Verifică împreună cu egumenul și cu iconomul, munca fraților din timpul săptămânii (R.
26, 27).Mai marele casei avea obligația să ia măsuri disciplinare spre îndreptarea celor care
greșeau (R. 133).
În viața de obște, sărăcia monahului merge până acolo, încât monahul nu avea propriu
nici un ac pentru scos spinii din picioare, ci pentru aceasta fiecare casă avea un ac înfipt în
geamul dulapului cu cărțile (Regula 82).Dimineața se făcea rugăciunea comună și apoi ieșeau
la lucru în ordinea caselor.Nimeni nu întreba unde vor lucra, ci fiecare mergea gândindu-se la
un text din Sfânta Scriptură.Dacă un străin vroia să întrebe ceva, putea vorbi numai cu
portarul care mergea cu ei la lucru (Reg. 31, 60).Mergeau la munca câmpului, la tăiatul
stufului din Nil, la tăiatul lemnelor din munte sau la culesul anumitor plante.Noaptea se
făceau un fel de șezători unde monahii împleteau sfori pentru urzeala rogojinelor și unde cel
mai mare ținea o cuvântare (Reg. 5, 6).
Monahii în viața de obște nu erau siliți să lucreze peste puterile lor, ci toate trebuiau să
se facă ,,cu ușurință, încât să nu sufere vreo greutate căci din greutate se naște dezgustul”
(Reg. 179, 186).Odihna în timpul lucrului se făcea cu învoirea celui mai mare (Reg. 62, 69).În
timpul lucrului monahii trebuiau să se roage, să mediteze sau să cânte psalmi în inima lor.Căci
munca, după ei ,,era un fel de slujbă divină”.15Toți monahii din viața de obște cu excepția
celor bolnavi, aveau aceeași trapeză cu aceeași hrană.La masă se păstra liniște totală și fiecare
mânca cu buna cuviință (Reg. 30) pâine cu fiertură de zarzavat, legume verzi sau ierburi
pregătite cu sare și oțet.Îmbrăcămintea era la fel pentru toți monahii din viața de obște.Nimeni
nu putea să aducă inovații în felul hainelor sau în forma lor.Uniforma monahală o purtau atât

14
Ibidem, p. 78.
15
Ierod. Magistr. Nestor Vornicescu ,,Începutul vieții de obște în monahism” în Mitropolia Moldovei și Sucevei,
nr. 5-6-7/1957, pp. 416-431.

9
în mânăstire, cât și în afară de mânăstire, când erau trimiși la ascultări (Reg. 98/97,
102/101).Haina monahului îi era dată numai spre folosință, căci ea continua și mai departe să
fie bunul obștii.Fiecare monah avea o haină fără mâneci, una pentru dormit și lucru, o mantie
pentru biserică, o cingătoare, un cojoc, o pereche de sandale, două comanace și un toiag (Reg.
81).Îmbrăcămintea monahilor servea la acoperirea corpului și la apărarea de frig sau de
căldură, iar asprimea stofei ferea pe monah de orice fel de moliciune.
În viața de obște din timpul Sfântului Pahomie se purta mare grijă de urcușul
duhovnicesc al monahului.Dacă cineva era amenințat de patima mândriei prin post sau
rugăciune îndelungată era oprit de la post sau rugfăciune prea multă.Tot pentru aceasta marele
Pahomie nu îngăduia monahilor să fie preoți.Monahii nu puteau fi siliți în cele duhovnicești
prin conferințele și catehezele ce se țineau regulat de conducători.Monahii iubeau atât de mult
sărăcia, încât nu cunoșteau ce bani erau în circulație.16Chiliile monahilor nu avea încuietori
sau zăvoare, ci întotdeauna putea intra starețul sau duhovnicul în ele, chiar și în timpul nopții
(Reg. 102).Drept hrană duhovnicească monahii luau cărți de la bibliotecă și citeau (Reg.
144); locurile greu de înțeles se discutau în Adunarea fraților (Reg. 138).Aveau rugăciuni
comune seara, la mijlocul nopții, în zorii zilei și la amiază.Sâmbăta și duminica se
împărtășeau toți cu Sfintele Taine.Chiar când stăteau mai mult la munca câmpului, nu erau
lipsiți de rugăciunile în comun și de cuvântări ce se țineau acolo.
În viața de obște, monahii se nevoiau cu o mare stăpânire de sine.Miercurea și vinerea
posteau toți până seara; în restul zilelor cei care vroiau, puteau să mănânce la amiază.În felul
cum era organizată viața de obște, ea înlesnea străduințele monahilor în vederea
mântuirii.Monahul se putea consacra netulburat rugăciunii, meditației, înrânărilor trupești și
muncii sale.Viața de obște este adevărata viață monahală unde monahii feriți de lume se
preocupă în mod intens și exclusiv de mântuirea lor.,,Frații trebuie să trăiască în dragoste
mare unii cu alții, fie că se roagă, citesc Scripturile sau lucrează altceva... Numai așa pot avea
plăcere în ocupațiile lor și cei ce se roaga, și cei ce citesc, și cei ce lucrează... toți să fie
folositori unul altuia”.În orice fac, monahii din viața de obște, preocupările duhovnicești sunt
pe primul plan.Mare importanță în viața de obște are și conducătorul.Toate mânăstirile
pahomiene erau conduse de marele avvă.17La început Sfântul Pahomie și după el Petroniu,
Orsirie și Teodor.Fiecare mânăstire avea un stareț, un avvă local și fiecare casă avea un
conducător; era o ierarhie perfectă.Conducătorii caselor făceau cu săptămâna la conducerea

16
Monahul Nicolae Delarohia ,,Vocația monahală” în Mitropolia Banatului, nr. 6/1986, pp. 204-208.
17
Cuviosul Pahomie cel Mare, Op. cit., pp. 9-45.

10
treburilor gospodărești în mânăstire.În fiecare dimineață mergea la stareț să vadă ce număr de
frați sunt și unde trebuia să meargă la ascultare.Mergeau la fiecare casă să vadă de ce cărți au
nevoie frații.La sfârșitul săptămânii făcea o dare de seamă despre activitatea desfășurată (Reg.
24/25, 27).18
Conducătorii trebuiau să aibă o viață model și să poarte grijă de mântuirea fraților,
fiindcă din mâinile lor se vor cere de Dumnezeu sufletele monahilor de sub conducerea lor
(Reg. 170, 159).Mânăstirile de călugărițe erau conduse în mare, de starețul mânăstirii vecine,
iar în treburile interne de stareța locală.Pentru nevoile duhovnicești și economice erau rânduiți
anumiți călugări bătrâni din mânăstirile vecine.Toți conducătorii, în frunte cu Sfântul
Pahomie, nu se credeau a fi mai mari decât alții, ci se socoteau pe sine, ca fiind rânduiți de
Dumnezeu să slujească pe alții.Dacă cineva voia să vadă pe un anumit frate portarul făcea
cunoscut starețului acest lucru, starețul se interesa de cel căutat prin conducătorul casei și
atunci însoțit de cineva putea vorbi puțin cu cei ce-l căutau (Reg. 53/52).Dacă atunci când se
întorceau frații de la ascultare ar fi fost cineva la poarta mânăstirii, dorind să vorbească cu unii
din ei sau să-i roage ca ei să comunice ceva celor din mânăstire, n-o puteau face, fiindcă
această ascultare o avea portarul (Reg. 57, 86).
În caz de mare nevoie, ca: boală sau moarte, se îngăduia monahilor să plece cu
însoțitori până la părinți sau rude.Pe drum aveau hrana de la mânăstire.Acolo trebuiau să
servească numai alimentele permise în mânăstire și să doarmă la mânăstirea din apropiere, sau
la casa parohială.La înapoiere nu aveau voie să spună nimic celor din mânăstire, nici ce au
făcut, nici ce au văzut, nici ce au auzit în lume (Reg. 54, 57, 85).Dacă se îmbolnăvea cineva în
viața de obște, era îngrijit cu multă atenție.19De cel bolnav se ocupa direct îngrijitorul casei și
infirmierul.Li se servea bucate la orice oră din zi și din noapte.Lise dădea vin pentru întărire,
ciorbă de pește și chiar carne (Reg. 41, 42, 45).Când un monah își dădea obștescul sfârșit, era
însoțit până la mormnânt de toată obștea.Toți cântau împreună slujba înmormântării.Cei
bătrâni, slăbiți, sau infirmi erau ajutați de alții să meargă și ei în urma cortegiului funerar
(Reg. 127-129).Peste tot, în viața de obște era stăpână legea dragostei creștine în vederea
mântuirii.Toată organizația mânăstirilor pahomiene vedem că era făcută în vederea propășirii
duhovnicești.Ținta supremă era mântuirea.Ca orice lege ,,Rânduiala” Sfântului Pahomie
prevedea și sancțiuni.Sancțiunea nu era propriu-zis pedeapsă, era mai degrabă canon, adică

18
Protosinghel Ioasaf Popa ,,Temeiuri patristice în viața de obște” în S.T., nr. 1-2/1956, pp. 81-83.

19 Fairy Von Lilienfeld ,Op. cit., pp. 84-85.

11
măsura care avea drept finalitate îndreptarea, nu maltratarea celui responsabil de anumite
căderi și încălcări de ,,Rânduială”.Sancțiunea se aplica public, în fața obștii mânăstirești, cel
care o primea era lămurit pentru ce era sancționat (R. 35). 20Nici un abuz nu era permis.Erau
supuși judecății toți viețuitorii comunității, începând de la cel mai simplu și terminând cu
superiorii (R. 164, 170, 190).Cel care părtinea pe cei care păcătuiau, era aspru pedepsit (R.
176).Cel care judeca nedrept urma să fie judecat de alții pe drept (R. 174).Sfântul Pahomie
aplică principiile creștine precizând că: dacă va greși cineva cu voia, părinții mânăstirii au
datoria de a-l îndrepta și a-i arăta calea cea bună (R. 180) iar dacă cineva se va înșela din
neștiință să fie iertat cu ușurință, numai atunci când a greșit cunoscând obligațiile sale,
urmând să fie pedepsit după faptele sale (R. 176).Sancțiunile urmăreau îndreptarea, nu erau
eludate în numele mielei creștine ci aplicate oricui se făcea vinovat de încălcarea
,,Rânduielii”, cu știință.Ele mergeau de la mici acte de smerire în fața obștii monahale până la
excluderea temporară sau definitivă din mânăstire.21
Toate sancțiunile și pedepsele prevăzute în ,,Rânduiala” Sfântului Pahomie vizau
scăderile morale și anume: mânia (R. 161), intriga, denunțul și năpăstuirea aproapelui (R. 162,
163), neacsultarea (R. 164), aroganța (R. 165), neîmplinirea corectă a responsabilităților de
judecător și de duhovnic (R. 168), gluma proastă (R. 166), clevetirea (R. 169).Legislația
monahală pahomiană ținea cont de sănătatea fizică și psihică a celor care greșeau.Sfântul
Pahomie recomanda ca cel cârtitor, de era bătrân, să fie tratat mai degrabă ca un bolnav decât
ca un simplu păcătos (R. 164).Dacă cineva invoca slăbiciunile trupești pentru încălcarea unor
norme disciplinare, acesta urma să fie încredințat celor care se ocupau cu bolnavii până la
restabilirea sănătății.Împotriva unui singur fel de păcat Sfântul Pahomie a prevăzut și sanțiune
fizică (bătaia cu vergi înaintea preoților) : pentru intrigă, deoarece prin ea se zădărnicea
osteneala sufletului celor slabi (R. 163).Intriga presupunea calități personale puse în slujba
răului, se aseamănă cu intervenția satanei în destinul primilor oameni.Păcatele sancționate
expres de ,,Rânduiala” Sfântului Pahomie sunt cele care afectează împlinirea reală a iubirii
față de aproapele.Prin normele disciplinar-coercitive Sfântul Pahomie a urmărit să apere
libertatea adevărată a persoanei umane, neîngrădită, neanulată de vreo scădere sau cădere din
normalitate.Libertatea care activează în mod normal este libertatea de a iubi
nepătimaș.,,Plinirea legii este iubirea – avea să spună Sfântul Pahomie, preluându-l pe Sfântul

20 Fairy Von Lilienfeld ,Op. cit., pp. 87-88.

21 Cuviosul Pahomie cel Mare, Op. cit., pp. 9-45.

12
Apostol Pavel (Rom. 13, 19) – pentru noi care știm în ce vremuri trăim” (R. 160), de aceea
întreaga ,,Rânduială” pahomiană urmărea stabilirea unui sistem monahal – chinovial – în care
normele după care s-a constituit și ființa lui să rodească în cei care se integrează în acest
sistem, făcând activă iubirea reală față de Dumnezeu.22

22 Protosinghel Ioasaf Popa ,,Temeiuri patristice în viața de obște” în S.T., nr. 1-2/1956, pp. 81-83.

13
 IV. SFÂNTA SCRIPTURĂ ÎN VIAȚA SFÂNTULUI PAHOMIE CEL MARE

Viața Sfântului Pahomie, în versiunea greacă, relatează că Sfântul Pahomie era instruit
,,prin Scriptură și mai ales prin Evanghelie” să ducă lupta cea duhovnicească.Sfântul Pahomie
învăța ucenicii, pe baza Scripturilor cum să biruie viclenia demonilor și cum să rezistea
atacurilor lor, apoi le explica anumite texte mai dificile cum ar fi cele privitoare la Întruparea
Fiului lui Dumnezeu, la Cruce și la Înviere.Se pare că Sfântul Pahomie era un mare
orator.Lectura Sfintei Scripturi era fundamentală.Textele erau citite, învățate pe de rost, pe
marginea lor Pahomie făcând comentari utile, ucenicii la rândul lor continuând meditarea
asupra celor predate de dascălul lor.În felul acesta, textul Scripturii era legat imediat de
prcatica de zi cu zi.23
Pahomie și succesorii săi erau convinși că cine slujește lui Dumnezeu cu osârdie va
trăi după învățătura Sfintei Scripturi.Și motivația este logică: în Scriptură este consemnată o
parte din revelația lui Dumnezeu, revelație în care Dumnezeu Își descoperă voința Sa și planul
Său cu privire la om și la lume.Cei care sunau ca să se adune frații la masă trebuiau să cugete
la ceva din Scriptură (R. 36).Cel care împarte fructe celor care ies pe ușa trepezei trebuie să
cugete la ceva din Scriptură (R. 37).În timpul muncii, lucrului, nu aveau voie să vorbească
despre cele lumești, ci să cugete la ceva din Scriptură (R. 60).24
În comunitatea Sfântului Pahomie nimănui nu i se îngăduia să rămână analfabet sau să
refuze studiul: ,,dacă n-ar voi, trebuie silit să învețe și, în general, nimeni nu trebuie să stea în
mânăstire fără să știe să citească și să cunoască ceva din Scriptură, cel puțin Noul Testament
și Psaltirea” (R. 140).,,Rânduiala” Sfântului Pahomie înfățișează un aspect aș modului în care
era utilizată Sfânta Scriptură în comunitatea sa.Citatele din textele sacre de multe ori sunt
explicate alegoric, dar cu scopul de a lega semnificațiile lor de situațiile concrete din viața
monahilor.În acest sens sunt dați ca exemple Sfinții Vechiului și Noului Testament.Prima
cateheză a Sfântului Pahomie începe cu o referire la virtuțile deosebite ale patriarhilor
Avraam, Isaac, Iacob și Iosif.Pentru Pahomie fiecare cuvânt al Sfintei Scripturi impune
respect necondiționat.Prin cuvintele Sfintei Scripturi Pahomie caută să ritmeze viața

23
Paladie, Op. cit., p. 71.
24
Pr.Prof.Vasile Răducă, Op. cit., p. 130.

14
comunității sale.Pentru Sfântul Pahomie ,,Cuvintele Sfintei Scripturi nu sunt numai în abstract
Cuvântul lui Dumnezeu, ci ele trebuie învățate întrucât sunt mesajul adresat fiecărui om în
parte în situații concrete”.Sfântul Pahomie cunoaște Scriptura, o citează, în ea caută să
găsească fundamentul vieții sale concrete și se nevoiește să trăiască potrivit exigențelor
Cuvântului revelat.De aceea în lucrările sale apare adeseori textul din Epistola către Romani a
Sfântului Apostol Pavel: ,,Căci toate câte s-au scris mai înainte s-au scris spre învățătura
noastră, ca prin răbdarea și mângâierea care vin din Scripturi, să avem nădejde” (Rom. 15,
4).25

25 Monahul Nicolae Delarohia ,,Vocația monahală” în Mitropolia Banatului, nr. 6/1986, pp. 204-208.

15
 V. RUGĂCIUNEA ȘI CULTUL DIVIN LA SFÂNTUL PAHOMIE CEL MARE

În ,,Rânduiala” Sfântului Pahomie cel Mare nu găsim sfaturi precise referitoare la rugăciunea
particulară.Aflăm însă că în timpul diverselor activități, monahului nu i se permitea să
vorbească cu voce tare, ci i se recomanda să se roage sau să gândească la ceva din
Scripturi.Aflăm că monahii aveau și timp liber (R. 84, 90) pe care îl petreceau plimbându-se
prin mânăstire sau citind.Cu siguranță acest timp era întrebuințat și pentru rugăciunile
particulare.26
Rugăciunea în comun se făcea seara, noaptea și dimineața.Consta într-un ciclu de câte
șase rugăciuni însoțite de lecturi din psalmi.În zilele din timpul săptămânii, rugăciunea de
seară (vecernia) se făcea în cadrul fiecărei case (R. 155), după modelul rugăciunilor care se
făceau cu ocazia sinaxelor(R. 186), care aveau loc, se pare, duminica în biserica centrală a
mânăstirii.La aceste adunări nimeni nu avea voie să întârzie sau să tulbure oficiul divin (R.
121), altfel era sancționat.Noaptea avea loc un nou serviciu divin comun, probabil tot în
cadrul casei.Dimineața fiecare casă avea din nou un program de rugăciune (R. 20).27Un mare
accent pe rostirea pe de rost a psalmilor și a celor șase rugăciuni.Sâmbăta și duminica se
săvârșea Sfânta Liturghie la care luau parte toți frații.Inițial, în aceste zile Sfântul Pahomie și
comunitatea din Tabennesi mergeau la biserica din sat.La serviciile divine de sâmbătă și de
duminică egumenul rostea cuvântul său de învățătură.Duminica și în orice zi se săvârșea
Sfânta Liturghie nu aveau voie să cânte decât mai marele fiecărei case și vârstnicii mânăstirii
care aveau funcții similare acestuia (R. 17).Ceata carea avea obligația să răspundă de slujba
de dimineață nu avea dreptul să înceapă slujba fără voia, probabil, binecuvâtarea mai marelui
casei (R.19).Nimănui nu îi era permis să iese din biserică în timpul Sfintei Liturghi; excepții
se făceau în caz de mare necesitate (R. 11), și atunci, numai cu învoirea mai marelui casei.

26 Cuviosul Pahomie cel Mare, Op. cit., pp. 9-45.

27 Pr.Prof.Vasile Răducă, Op. cit., pp. 128-200.

16
După, Sfântul Pahomie Hristos a gustat moartea ca să ne mântuiască, i-a dat omului ca să
cunoască tainele cerești spre a face din el frate și prieten; i-a dat puterea să calce peste șerpi și
peste scorpioni și peste puterea satanei.28Dincolo de formularea metaforică, ni se arată în mod
clar o atenție deosebită pe care o aveau monahii comunității pahomiene față de Sfânta
Euharistie și, respectiv, față de Sfânta Liturghie.În comunitatea lor Sfânta Liturghie era
centrul întregului cult divin.29Cultului public i se acorda o așa de mare importanță, încât chiar
și monahii care îndeplineau diferite ascultări în afara mânăstirii, erau obligați să respecte orele
de rugăciune din mânăstire, rugându-se oriunde s-ar fi aflat în același timp cu frații din
mânăstire.Serviciile săptămânale religioase cuprindeau și cateheze pe marginea unor texte din
Sfânta Scriptură.Pentru morți se făceau slujbe a doua zi după deces, de altfel, în ziua în care
se făcea înmormântarea, și a treia zi.

28
Pr.Prof. Ioan G. Coman ,,Impoartanța și sensul desăvârșirii în monahism” în S.T., nr. 3-4/1955, pp. 217-222.
29
Magistrand Colibă Mihai ,,Regulile monahale la Sfântul Pahomie cel Mare în istoria vieții religioase
monahale” în Studii Teologice nr. 3-4/1965, pp. 241-248.

17
 VI. CONCLUZII

Sfântul Pahomie s-a născut în jurul anului 292 în localitatea egipteană Sne (Latopolis)
din Tebaida , într-o familie de țărani înstăriți, dar necreștini.A mai avut cel puțin un frate(fost
călugăr ca și el) și două surori(uneia, pe nume Maria, i-a construit o mânăstire în apropierea
mânăstirii sale).Biograful egiptean relatează că Sfântul Pahomie a scos din mânăstire pe fiul
surorii sale, care nu se comporta după exigențele rânduielii bisericești.Cum o soră era
calugăriță, nepotul nu putea fi decât al unei alte surori.Aceasta ne face să credem că Sfântul
Pahomie venea dintr-o familie care avea cel puțin patru copii.A învățat să scrie și să citească
în limba coptă și puțin grecește.În anul 312 a fost înrolat cu forța din ordinul împăratului
Maximin Daia, care se găsea în război cu Licinius. Se va boteza în anul 313, când avea să
cunoască și pe avva Palamon care trăia în apropierea satului, cu un grup de ucenici.Palamon
va fi primul și singurul îndrumător și părinte duhovnicesc al lui Pahomie.Tot el îl va îmbrăca
în veșmântul monahal.
Timp de șapte ani Pahomie s-a nevoit în comunitatea avvei Palamon, lui revenindu-i
responsabilitatea să aprovizioneze cu lemne comunitatea.Nu era ușor să împlinească această
,,ascultare” într-un mediu deșertic în care puțina vegetație este spinoasă.Suporta cu răbdare
consecințele muncii în acel mediu complet neprielnic.Pahomie împlinea cu sârguință și
răbdare responsabilitățile ce-i reveneau.Curând va deveni printre confrații săi un exemplu de
rugăciune, de smerenie, de ascultare și de răbdare.
Pahomie încredința fiecăruia activitatea pe care acesta urma să o îndeplinească, slujea
la mese după modelul Apostolului Pavel, pentru întreținerea lui, muncea la fel ca
ceilalați.Sfântul Pahomie se comporta în acest fel, crezând că țăranii adunați în jurul său vor
învăța de la el cum să se comporte dacă au ales calea ostenelilor monahale.Din păcate,
rezultatul acestui mod de comportare a fost invers.În loc să învețe din modul în care acest
ascet se comporta cu ei, ,,ucenicii” Sfântului Pahomie au început să-l disprețuiască, chiar să-l
batjocorească.A îndurat timp de cinci ani batjocura celor care se adunaseră în jurul său sub
pretextul de a-i deveni ucenici.Într-o bună zi, după o noapte de rugăciune, Sfântul Pahomie a
fost nevoit să nu mai primească pe falșii călugări să mai trăiască alături de el în colonia din
Tabennesi. Sora sa Maria s-a gândit și a hotărât să se călugărească.Curând, în jurul Mariei s-
au adunat alte femei, chilia devenind o mare mânăstire feminină.Pentru că s-au înmulțit
tinerele care doreau să ducă o viață consacrată, Sfântul Pahomie a mai zidit o mânăstire de
călugărițe în apropierea mânăstirii din Tesurinie.

18
Aceste mânăstiri respectau aceeași rânduială după care se conduceau cele de călugări.Cât a
trăit Sfântul Pahomie, în comunitățile întemeiate de el nu a permis hirotonirea nici unui
monah. Simțindu-și sfârșitul, în vinerea mare a acelui an, a chemat obștea și pe superiorii
mânăstirilor cărora le-a dat ultimele sfaturi.Anumit drept succesor al său pe Petronius,
egumenul de la Tesurinie.După ce și-a făcut rugăciunile, s-a închinat de trei ori și și-a dat
duhul.Era ziua de 9mai 347, Paștele acelui an.Sfântul Pahomie a murit în vârstă de 55 de
ani.În varianta bohairică a ,,Vieții Sfântului Pahomie” se spune că acesta a murit în vârstă de
60 de ani.Înființase și reorganizase nouă mânăstiri de călugări(în care viețuiau 11.000 de
călugări) și trei mânăstiri de călugărițe, de cealalta parte a Nilului.În mânăstirile de maici, la
moartea Sfântului Pahomie se găseau 400de viețuitoare.Nu trebuie să înțelegem că Sfântul
Pahomie și-a propus inițial alcătuirea unei rânduieli scrise care să devină mai apoi
normativă.E mult mai probabil că tot regulamentul era în mintea Cuviosului Pahomie și se
aplica practic de cei care aveau grija de a păzi rânduielile.Cu alte cuvinte, rânduiala Sfântului
Pahomie s-a așternut în scris în timp, ocazional.
Regulile Sfântului Pahomie apar de cele mai multe ori ca o urmare a unei necesități
firești de a reglementa o situație care ameninta într-un fel sau altul viețuirea membrilor
comunității pe care Sfântul Pahomie o conduce.Regula Sfântului Pahomie era o primă formă
de viață monastică cenobită care dădea loc atât vieții de obște cât și celei de liniștire, monahii
trăiau în chilii separate, dar lucrau împreună pentru întreaga comunitate și făceau rugăciuni
comune, pe lângă cele de la chilie.
O disciplină ca cea care ne apare din rânduiala Sfântului Pahomie era cu alte cuvinte
necesara.Se poate spune că în Egipt existau două mari tipuri de disciplină: una prezentă în
Apophthegmata Patrum, bazată pe filiația duhovnicească, pe apoftegme și pe creșterea
duhovnicească, cu o dimensiune diagonală între avvă și ucenic și o altă rânduială monahală
inventată de Sfântul Pahomie cel Mare specifică vieții de obște, având implicit o orientare
către relațiile dintre membrii comunității.Odată cu acest din urmă tip de disciplină avem de-a
face cu o sistematizare.
Pahomie a impus o rânduială de disciplină astfel încât noua comunitate funcționa fără
haos, funcționa organizat. Primirea în viața de obște se făcea după multă ,,ispitire”.Noul venit
era lăsat câteva zile la poarta mânăstirii fără nici o atenție.Dacă se arăta tare în hotărârea sa de
a intra în viața de obște, era primit la arhondărie și instruit de cei în drept în rânduiala vieții de
obște.Dacă nu știa să scrie și să citească, prima ,,ascultare” care i se dădea după acceptarea în
comunitate , era învățarea scrisului și cititului.

19
 Mai marele casei mergea în fruntea grupului de ucenici când aceștia se deplasau la
muncă, la biserică sau la masă (R. 58, 59).Era primul care dădea exemplu la muncă, și servea
primul masa (R. 30), neavând voie să se așeze pe alte locuri decât cele rânduite pentru
întâistătătorii.Referitor la activitățile din interiorul comunității al cărei superior era, nicio
muncă nu se făcea fără el (R. 123).Mai marele casei avea controlul bunurilor pe care le
distribuia fiecăruia, după ,,Rânduiala”statornicită (R. 38-41, 47 etc.).Verifică împreună cu
egumenul și cu iconomul, munca fraților din timpul săptămânii (R. 26, 27).Mai marele casei
avea obligația să ia măsuri disciplinare spre îndreptarea celor care greșeau (R. 133). În viața
de obște, sărăcia monahului merge până acolo, încât monahul nu avea propriu nici un ac
pentru scos spinii din picioare, ci pentru aceasta fiecare casă avea un ac înfipt în geamul
dulapului cu cărțile (Regula 82).
Dimineața se făcea rugăciunea comună și apoi ieșeau la lucru în ordinea
caselor.Nimeni nu întreba unde vor lucra, ci fiecare mergea gândindu-se la un text din Sfânta
Scriptură.Dacă un străin vroia să întrebe ceva, putea vorbi numai cu portarul care mergea cu
ei la lucru (Reg. 31, 60).Mergeau la munca câmpului, la tăiatul stufului din Nil, la tăiatul
lemnelor din munte sau la culesul anumitor plante.Noaptea se făceau un fel de șezători unde
monahii împleteau sfori pentru urzeala rogojinelor și unde cel mai mare ținea o cuvântare
(Reg. 5, 6).Monahii în viața de obște nu erau siliți să lucreze peste puterile lor, ci toate
trebuiau să se facă ,,cu ușurință, încât să nu sufere vreo greutate căci din greutate se naște
dezgustul” (Reg. 179, 186).
Odihna în timpul lucrului se făcea cu învoirea celui mai mare (Reg. 62, 69). Dacă
cineva era amenințat de patima mândriei prin post sau rugăciune îndelungată era oprit de la
post sau rugfăciune prea multă.Tot pentru aceasta marele Pahomie nu îngăduia monahilor să
fie preoți.Monahii nu puteau fi siliți în cele duhovnicești prin conferințele și catehezele ce se
țineau regulat de conducători.
Monahii iubeau atât de mult sărăcia, încât nu cunoșteau ce bani erau în circulație.Chiliile
monahilor nu avea încuietori sau zăvoare, ci întotdeauna putea intra starețul sau duhovnicul în
ele, chiar și în timpul nopții (Reg. 102).Drept hrană duhovnicească monahii luau cărți de la
bibliotecă și citeau (Reg. 144); locurile greu de înțeles se discutau în Adunarea fraților (Reg.
138).Aveau rugăciuni comune seara, la mijlocul nopții, în zorii zilei și la amiază.Sâmbăta și
duminica se împărtășeau toți cu Sfintele Taine.Chiar când stăteau mai mult la munca
câmpului, nu erau lipsiți de rugăciunile în comun și de cuvântări ce se țineau acolo.În viața de
obște, monahii se nevoiau cu o mare stăpânire de sine.Miercurea și vinerea posteau toți până
seara; în restul zilelor cei care vroiau, puteau să mănânce la amiază.

20
 În felul cum era organizată viața de obște, ea înlesnea străduințele monahilor în
vederea mântuirii.Nici un abuz nu era permis.Erau supuși judecății toți viețuitorii comunității,
începând de la cel mai simplu și terminând cu superiorii (R. 164, 170, 190).Cel care părtinea
pe cei care păcătuiau, era aspru pedepsit (R. 176).Cel care judeca nedrept urma să fie judecat
de alții pe drept (R. 174).Sfântul Pahomie aplică principiile creștine precizând că: dacă va
greși cineva cu voia, părinții mânăstirii au datoria de a-l îndrepta și a-i arăta calea cea bună
(R. 180) iar dacă cineva se va înșela din neștiință să fie iertat cu ușurință, numai atunci când a
greșit cunoscând obligațiile sale, urmând să fie pedepsit după faptele sale (R. 176).
Sancțiunile urmăreau îndreptarea, nu erau eludate în numele mielei creștine ci aplicate
oricui se făcea vinovat de încălcarea ,,Rânduielii”, cu știință.Ele mergeau de la mici acte de
smerire în fața obștii monahale până la excluderea temporară sau definitivă din
mânăstire.Toate sancțiunile și pedepsele prevăzute în ,,Rânduiala” Sfântului Pahomie vizau
scăderile morale și anume: mânia (R. 161), intriga, denunțul și năpăstuirea aproapelui (R. 162,
163), neacsultarea (R. 164), aroganța (R. 165), neîmplinirea corectă a responsabilităților de
judecător și de duhovnic (R. 168), gluma proastă (R. 166), clevetirea (R. 169).Legislația
monahală pahomiană ținea cont de sănătatea fizică și psihică a celor care greșeau.Sfântul
Pahomie recomanda ca cel cârtitor, de era bătrân, să fie tratat mai degrabă ca un bolnav decât
ca un simplu păcătos (R. 164). Împotriva unui singur fel de păcat Sfântul Pahomie a prevăzut
și sanțiune fizică (bătaia cu vergi înaintea preoților) : pentru intrigă, deoarece prin ea se
zădărnicea osteneala sufletului celor slabi (R. 163).Intriga presupunea calități personale puse
în slujba răului, se aseamănă cu intervenția satanei în destinul primilor oameni.Păcatele
sancționate expres de ,,Rânduiala” Sfântului Pahomie sunt cele care afectează împlinirea reală
a iubirii față de aproapele.Prin normele disciplinar-coercitive Sfântul Pahomie a urmărit să
apere libertatea adevărată a persoanei umane, neîngrădită, neanulată de vreo scădere sau
cădere din normalitate.Libertatea care activează în mod normal este libertatea de a iubi
nepătimaș.
Viața Sfântului Pahomie, în versiunea greacă, relatează că Sfântul Pahomie era instruit
,,prin Scriptură și mai ales prin Evanghelie” să ducă lupta cea duhovnicească.Sfântul Pahomie
învăța ucenicii, pe baza Scripturilor cum să biruie viclenia demonilor și cum să rezistea
atacurilor lor, apoi le explica anumite texte mai dificile cum ar fi cele privitoare la Întruparea
Fiului lui Dumnezeu, la Cruce și la Înviere.Se pare că Sfântul Pahomie era un mare
orator.Lectura Sfintei Scripturi era fundamentală.

21
 Textele erau citite, învățate pe de rost, pe marginea lor Pahomie făcând comentari
utile, ucenicii la rândul lor continuând meditarea asupra celor predate de dascălul lor.În felul
acesta, textul Scripturii era legat imediat de prcatica de zi cu zi. În comunitatea Sfântului
Pahomie nimănui nu i se îngăduia să rămână analfabet sau să refuze studiul: ,,dacă n-ar voi,
trebuie silit să învețe și, în general, nimeni nu trebuie să stea în mânăstire fără să știe să
citească și să cunoască ceva din Scriptură, cel puțin Noul Testament și Psaltirea” (R.
140).,,Rânduiala” Sfântului Pahomie înfățișează un aspect aș modului în care era utilizată
Sfânta Scriptură în comunitatea sa.Citatele din textele sacre de multe ori sunt explicate
alegoric, dar cu scopul de a lega semnificațiile lor de situațiile concrete din viața monahilor.În
acest sens sunt dați ca exemple Sfinții Vechiului și Noului Testament.Prima cateheză a
Sfântului Pahomie începe cu o referire la virtuțile deosebite ale patriarhilor Avraam, Isaac,
Iacob și Iosif. În ,,Rânduiala” Sfântului Pahomie cel Mare nu găsim sfaturi precise referitoare
la rugăciunea particulară.Aflăm însă că în timpul diverselor activități, monahului nu i se
permitea să vorbească cu voce tare, ci i se recomanda să se roage sau să gândească la ceva din
Scripturi.Aflăm că monahii aveau și timp liber (R. 84, 90) pe care îl petreceau plimbându-se
prin mânăstire sau citind.Cu siguranță acest timp era întrebuințat și pentru rugăciunile
particulare.Rugăciunea în comun se făcea seara, noaptea și dimineața.Consta într-un ciclu de
câte șase rugăciuni însoțite de lecturi din psalmi.
În zilele din timpul săptămânii, rugăciunea de seară (vecernia) se făcea în cadrul
fiecărei case (R. 155), după modelul rugăciunilor care se făceau cu ocazia sinaxelor(R. 186),
care aveau loc, se pare, duminica în biserica centrală a mânăstirii.La aceste adunări nimeni nu
avea voie să întârzie sau să tulbure oficiul divin (R. 121), altfel era sancționat.Noaptea avea
loc un nou serviciu divin comun, probabil tot în cadrul casei.Dimineața fiecare casă avea din
nou un program de rugăciune (R. 20).Un mare accent pe rostirea pe de rost a psalmilor și a
celor șase rugăciuni.Cultului public i se acorda o așa de mare importanță, încât chiar și
monahii care îndeplineau diferite ascultări în afara mânăstirii, erau obligați să respecte orele
de rugăciune din mânăstire, rugându-se oriunde s-ar fi aflat în același timp cu frații din
mânăstire.

22
 VII. BIBLIOGRAFIE
LUCRĂRI:

1. Cuviosul Pahomie cel Mare - ,,Regulile monahale”, Ed. Credința Strămoșească, tipărită cu
binecuvântarea PreaSfințitului Calinic Episcopul Argeșului, pp. 11-45.
2. Preot Lector Univ.Dr., ,,Harisma filozofiei duhovnicești – Introducere în genealogia
nmonahismului creștin”, Ed. Christiana, București, 2008, pp.13-93.
3. Paladie, ,,Istoria lausiaca (Lavsaicon)”, traducere de Pr.Dr.Dumitru Stăniloae, Ed.
I.B.M.B.O.R, 2007, P. 71.
4. Pr.Prof.Vasile Răducă ,,Monahismul Egiptean – De la singurătate la obște”, Ed. Nemira,
2003, pp. 128-214.
5. Tomas Spidlik ,,Monahismul”, Ed. Deisis, 2000, pp. 25-26.
6. Fairy Von Lilienfeld ,,Spiritualitatea monahismului timpuriu al pustiei”, Ed. Mitropolia
Olteniei, traducere, note și studiu introductiv de Lect. Dr. Picu Ocoleanu, 2006, pp. 84-89.
7. Ierotei Vlahos Mitropolit de Nafpaktos ,,Monahismul ortodox cu viață profetică, apostolică și
martirică”, Ed. Mitropolia Olteniei, traducere de monahul Calist, 2005, pp. 237-240.
8. Mineiul pe luna mai, I.P.S Patroarh Miron, Ediția a -III- a, Ed. Tipografia cărților bisericești,
București-1928, pp. 131-133.

REVISTE ȘI STUDII TEOLOGICE:

1. Magistrand Colibă Mihai ,,Regulile monahale la Sfântul Pahomie cel Mare în istoria vieții
religioase monahale” în Studii Teologice nr. 3-4/1965, pp. 241-248.
2. Protosinghel Ioasaf Popa ,,Temeiuri patristice în viața de obște” în S.T., nr. 1-2/1956, pp. 81-
83.
3. Monahul Nicolae Delarohia ,,Vocația monahală” în Mitropolia Banatului, nr. 6/1986, pp.
204-208.
4. Pr.Prof. Ioan G. Coman ,,Impoartanța și sensul desăvârșirii în monahism” în S.T., nr. 3-
4/1955, pp. 217-222.
5. Ierod. Magistr. Nestor Vornicescu ,,Începutul vieții de obște în monahism” în Mitropolia
Moldovei și Sucevei, nr. 5-6-7/1957, pp. 416-431.

23
 VIII. CUPRINS

I. INTRODUCERE.............................................................................2
II. VIAȚA SFÂNTULUI PAHOMIE CEL MARE...............................3
III. DISCIPLINA ȘI ROLUL ACESTEIA ÎN REGULILE
MONAHALELA SFÂNTUL PAHOMIE CEL
MARE.............................................................................................6
IV. SFÂNTA SCRIPTURĂ ÎN VIAȚA SFÂNTULUI PAHOMIE CEL
MARE...........................................................................................14
V. RUGĂCIUNEA ȘI CULTUL DIVIN LA SFÂNTUL PAHOMIE
CEL MARE..................................................................................16
VI. CONCLUZII................................................................................18
VII. BIBLIOGRAFIE.........................................................................23
VIII. CUPRINS....................................................................................24

24