Despre cunoasterea dogmatica în

procesul de formulare si dezvoltare

dogmatica.

KEY: „Nu este nimic mai sărac decât cugetarea care, stând afară de
Dumnezeu, filosofează despre Dumnezeu” (Sf. Diadoh al Foticei, Cuvinte
ascetice)

A. TEOLOGIA DOGMATICĂ PRECONDIȚIE A CUNOȘTERII DOGMATICE

a. Teologia dogmatică: expunerea științifică și sistematică a

dogmelor.
b. Teologia și învățătura dogmatică are câțiva piloni și
puncte de reper: Revelația, Biserica, Iconomia
dumnezeiască ș.a.
c. Teologia dogmatică presupune toată învățătura de
credință a Bisericii: dogme, teologumene, păreri și
interpretări teologice; toate învățăturile dogmatice chiar
dacă nu sunt dogme tind să devină și se interpretează în
acord cu dogmele.
d. Temeiurile dumnezeiești și iconomice ale dogmei,
precum și provocarea și reflecția teologică ce a generat
definirea unei dogme.
e. Uneori teologia dogmatică s-a dezvoltat prin intuiție și
deducere din datele Revelație; astfel au fost expuse
adevăruri dogmatice prin ”păreri teologice” acolo unde
Revelația tăcea, urmând procesul de recepție de către
Biserică.
f. Dogmele cuprind adevărul obiectiv, revelat, concluziile
teologice țin de cunoașterea dogmatică și de adevărul
însușit și devenit subiectiv.
 g. Dogmele au un caracter absolut și definitiv, teologia
dogmatică are un caracter relativ, atâta vreme cât în
cuprinsul ei se găsesc și păreri teologice sau ale Sfinților
Părinți care nu au fost asumate de Biserică.
h. Teologia dogmatică are un caracter dumnezeiesc și
omenesc aflate într-o armonie desăvârșită. Partea ei
umană este deschisă interpretării în funcție de contextul
istoric, partea dumnezeiască rămâne absolută având să ne
împărtășească noi și noi taine ale dumnezeirii. În această
dinamică sinergică se înscrie cunoașterea dogmatică.

B. CUNOAȘTEREA DOGMATICĂ- PRINCIPII, CARACTERISTICI,

CONTESTAȚII

a. Definire: Cunoașterea prin dogme: ce fel de cunoaștere dau

ele, care e întinderea, adâncimea și valoarea acestei
cunoașteri? Prin obârșia lor, dogmele ne mijlocesc o
cunoaștere dumnezeiască, tainică. Prin credință și prin
mijlocirea dogmelor se poate ajunge la înțelegerea, trăirea
și cunoașterea lui Dumnezeu care începutul pe pământ și
desăvârșirea în cer.
b. Dogma presupune o cunoaștere antinomică și
supralogică:
- dogma nu poate fi înțeleasă decât prin rațiunea
luminată prin credință și încălzită de iubire: acesta este
principiul specific al cunoașterii dogmatice.
- Dogmele sunt un mod de cunoaștere ce mențin
unitatea de credință, datorită aceluiași fond de
credință formulat și înțeles în Biserică
- dogmele susține și propovăduiesc aceleași experiențe
duhovnicești, care au dat naștere de altfel formulelor
dogmatice, ce pot fi pătrunse pe cale rațională și
experimentală deopotrivă.
c. Dogma mijlocește o cunoaștere obiectivă a lui
Dumnezeu prin Revelație:
- Cunoașterea dogmatică este o cunoaștere a
descoperirii dumnezeiești, dar și specifică (cunoaștere
dogmatică), nu personală, ținând cont de faptul că
 conceperea dogmelor din punct de vedere uman s-a
făcut în condițiile limitei firești a inteligenței noastre și
neputinței noastre omenești de a exprima realități
dumnezeiești.
- Nu negăm putința inteligenței noastre de a afla și
exprima adevărul ceea ce ar conduce fie la nominalism
sau agnosticism, ci sunt stabilite anumite limite firești
ale dogmei în planul lor uman, și o anumită limită a
cunoașterii dogmatice în general.
- Dogmele sunt dumnezeiești în conținutul lor și divino-
umane în formularea lor, ceea ce înseamnă că
cunoașterea dogmatică este una dumnezeiască, dar și
nedeplină adevărul dogmatic putând fi întotdeauna
completat și amplificat, iar nu schimbat.

d. Dogma are o valoare și presupune o cunoaștere

intelectuală și pozitivă:
- Dogmele mijlocesc o învățătură cât mai precisă
asupra realităților descoperite dumnezeiești ce sunt
exprimate și tâlcuite la nivel omenesc rațional și
natural-pozitiv.
- Cunoașterea dogmatică este pozitivă în sensul
evocării la nivelul minții noastre a formulelor
dogmatice concise și pline de conținut dumnezeiesc,
aducerea lor la nivelul înțelegerii comune a
credincioșilor.
- Dogmele astfel nu presupun o evidență
constrângătoare, pentru rațiune, ci numai posibilă.
e. Dogma și cunoașterea dogmatică între rațiune și
credință:
- „De nu veți crede, nu veți înțelege” (Is. 7, 9)
- „ cunoașterea este dovedirea tare și sigură a celor
primite prin credință, dovedire întemeiată pe știința
din învățătura Domnului, făcând adevărul de
nestricat și înțeles” Clement Alexandrinul,
Stromatele
 - Credința este intrarea omului în lumea
supranaturală, trece peste limitele minții și ale
logicii omenești datorită conlucrării harului cu
libertatea omului.
- Cunoașterea dogmatică prin credință ne dă puterea
să vedem adevărul formulei dogmatice, miezul
dumnezeiesc al formulei dogmatice.
- Credința asigură unitatea doctrinară și pătrunderea
în unitatea adevărurilor de credință.
- Numai prin trăirea în credință a dogmelor putem
pătrunde în adâncurile de taină ale dogmei și putem
exprima anumite adevăruri revelate prin dogme.
- Înțelegerea prin credință a tainelor dumnezeiești
exprimate prin formule dogmatice, poate să ne
conducă la adevărata gnoză creștină. Este vorba de
o experierea de aici de jos a adevărurilor dogmatice
și pătrunderea în tainele dumnezeiești, sau vederea
celor desăvârșite prin intermediul celor
nedesăvârșite.
f. Contestații privitoare la cunoașterea dogmatică:
1. Mulți teologi care se presupune că sunt cunoscători de
Dumnezeu, și-au pătrat această calitate și după ce au
devenit eretici (Arie și Tolstoi). Răspuns: nu mai sunt
membrii ai Bisericii și au căzut pradă individualismului și
raționalismului.
2. Condiția „intelectuală” a formulărilor dogmatice, ce a
condus la unele exagerări din partea romano-catolicilor
care au redus dogma la o cunoaștere strict rațională.
Răspuns:
- dogma are în forma ei și elemente rațional-logice ce
trebuie depășite prin trăirea lor în Biserică și în curentul
Tradiției vii de totdeauna al teologie creștine și al
Revelației.
- adevărul e că ”înțelegerea” rațională a dogmei este decât
punctul de plecare, ea prin trăire.
- înțelegerea lor mai explicită e privilegiul dascălilor și
teologilor Bisericii, cei „curați cu inima”
 3. Intelectualitatea dogmei lasă în umbră întâietatea
iubirii creștine, prin urmare nu putem vorbi de o
cunoaștere obiectivă în cazul cunoașterii dogmatice.
Răspuns: Iubirea este supremul act ființial de cunoaștere
în teologia creștină, dar nu poți iubi decât ceea ce cunoști.
Prin urmare, iubirea și cunoașterea dogmatică merg
împreună și sunt necesare pentru cunoașterea lui
Dumnezeu.
4. Scolastica intelectualizând prea mult dogma s-a exclus
rolul ei practic, prin urmare cunoașterea dogmatică nu
presupune și o cunoaștere reală pe tărâm practic.
Răspuns: Dogma are un caracter și rațional/speculativ,
dar și practic fiind întâlnită în viața cultică, moral-
duhovnicească și canonică a Bisericii.
g. Cunoașterea dogmatică și modernismul. Romano-
catolicii au primit prin mijlocirea modernismului
caracterul pur negativ și practic al dogmei, adică faptul că
dogma e formulată pentru delimitarea față de o greșeli, și
pentru a da temelie unei atitudini și purtări practice:
”dogma este înainte de orice viață”. Este corect acest
punct de vedere, care nu se regăsește și în viața concretă
a romano-catolicilor. Dogmele pot mijlocii cunoașterea lui
Dumnezeu, parțial, prin experimentarea pe cale analogică
a adevărurilor dogmatice, dar deplin printr-o
experimentare directă și reală a divinului.
h. Dogma nu este o realitate teoretică și ruptă de viața
practică, nu este o superstiție sau o cutie de pietre
nestemate ținută închisă, ci ea marchează viața concretă a
creștinului, deci determină ființa umană, atât la nivel
cognitiv, dar și general uman.
i. Cunoașterea dogmatică este obiectivă, întrucât ea este
precedată de experiența revelației, fiind astfel izvor
nesecat al unei astfel de experiențe dumnezeiești.
C. ROLUL IUBIRII ÎN CUNOAȘTEREA DOGMATICĂ SUPRANATURALĂ

a. Specificul cunoașterii supranaturale dogmatice

- inspirația și asistența Duhului Sfânt

- Duhul Sfânt ca Persoană și legătura cu Aceasta

- Profeți, Evangheliști, Apostoli.

- Temelia Bisericii

b. Iubire caracteristică a Persoanei Duhului Sfânt

- iubirea ne unește și ne face duhovnicești și sensibili la

chemările Lui

- iubirea deșteaptă o rezonanță atât de mare cu Duhul lui

Dumnezeu, încât inima se pustiește atunci când nu se fac cele ale ascultării
și vieții creștine. Inima se pustiește când iubirea lui Dumnezeu se
depărtează, prin urmare și cunoașterea.

d. Ce legătură are iubirea cu cunoașterea dogmatică

- funcțiile sufletești în teologia ortodoxă nu sunt separate, ci sunt

unite, așadar o cunoaștere cât de mică a adevărului, pe o cale fie cât de mică
a sufletului este o cunoaștere integrală a acelui adevăr.

- Mintea veghează asupra inimii, iar inima este rădăcina voinței și a

minții. Adevărul supranatural (dogmatic), pătrunde în suflet prin partea lui
cea mai profundă πνεύμα / duhul, iar acesta este înflăcărat și aprins de
iubirea lui Dumnezeu.

- toate adevărurile dogmatice speculative departe de a tăgădui

cunoașterea logică sunt cunoscute pe calea inimii, atunci vorbim de o
cunoaștere supranaturală. Pe această cale Dumnezeu nu este cugetat de noi,
subiectiv și exterior, ci trăiește în noi real: este cunoscut, iubit, trăit de om.

- În cunoașterea intelectuală Îl coborâm pe Dumnezeu în tiparele

minții noastre, prin cunoașterea prin iubire ne urcăm noi la Dumnezeu,
depășind mărginirea și limitele noastre.
 - Dacă Revelația are un caracter personal al cărei rod se arată
comunitar, dogmele și formulare lor se realizează tot în comuniunea de
dragoste a Bisericii.

- Pentru ca să cunoaștem ceva trebuie să devenim ceea ce este acel

ceva, acest lucru realizându-se prin procesul iubirii suprafirești trăită prin
viața duhovnicească.

- Iubirea crește mereu în intensitate și dăruiește celui iubit darul cel

mare al ei, adică adevărul. Iubirea este cea care verifică adevărul și
cunoașterea dogmatică, o credință individualistă este un adevăr neverificat,
subiectiv.

D. CONDIȚIILE PROGRESULUI ÎN CUNOȘTEREA DOGMATICĂ

a. Se poate vorbi de un progres în cunoașterea dogmatică sau de un

progres al dogmelor?

b. Nu vorbim de un ”progres al dogmei”, ci al dogmelor. Nu există un

proces deschis al unei dogme, ci un proces de definire dogmatică a
dogmelor. Putem vorbi de un progres al dogmelor ca număr.

c. Există un progres calitativ, pe lângă cel cantitativ. Nu numai pot fi

definite, ci și amplificate în conținutul lor revelat deja formulat. În Simbolul
niceo-constantinopolitan avem mai multe dogme sau expresii dogmatice ce
au fost dezvoltate ulterior potrivit experienței și conștiinței vii a Bisericii.

d. Există un progres pe care îl mărturisește conștiința creștină și îl atestă

istoria, ce nu trebuie confundat cu o schimbare a cuprinsului dogmelor. De
aceea nu putem vorbi de un progres sau evoluție, ci de o amplificare și
explicitare a lor. În acest proces de amplificare se înscriere și potențare a
conținutului revelat al dogmelor se înscrie și dinamica cunoașterii
dogmatice.

e. Există un proces al definirii dogmatice înainte de formularea

dogmelor și unul după formularea lor de înțelegere și aprofundare al
dogmelor care nu va înceta până la sfârșitul lumii. În acest proces vorbim
despre cunoașterea dogmatică a Revelației.

f. Dezvoltarea dogmatică este totuna cu cunoașterea dogmatică, fiind

o notă obligatorie a credinței creștine: ”Dacă nu-i place cuiva învățătura
despre dezvoltarea dogmatică, atunci lăsăm să se vorbească despre
dezvoltarea multilaterală a adevărurilor de credință prin hotărârile
dogmatice ale Bisericii universale… Din cauza noilor expresii discutabile, nu
vom nega un fapt indiscutabil” Vladimir Soloviev

g. Există un progres real ca număr al dogmelor, un progres ca

explicitare și amplificare al dogmelor ce determină cunoașterea dogmatică
în general ca înțelegere și trăire a adevărurilor revelate prin dogme.

h. Condițiile și exigențele progresului dogmatic:

 Condiții exterioare:

1. Tradiția apostolică. Apostolii au avut o cunoaștere totală a lui Iisus

Hristos. Experiența faptelor mântuitoare a Domnului Hristos a fost atât de
puternică încât nu a putut un om să o dezvolte și comenteze, ci doar au
istorisit-o fără adausuri personale.

2. Apostolul neamurilor, care nu a fost martor al evenimentelor

dumnezeiești, a început expunerea lor dezvoltată și sistematică, evenimente
centrate pe Răstignirea și Învierea Domnului (ep. Romani și Galateni)

3.Nevoia de a preda ucenicilor și creștinilor de la a doua și a

treia generație învățătura creștină: dezvoltarea dogmatică

4. Întâlnirea creștinismului cu filosofiile și realitățile culturale

ale timpului.

5. Mărturisirea și martiriul creștin, Martiri ca Sf. Iustin, Sf.

Ignatie, Tertulian, Origen au fost să expună sistematic credința creștină cu
însuși sângele lor.

6. Nevoia apărării de eretici, sistematizarea și dezvoltarea

adevărurilor de credință prin rațiune.

 Condiții interioare:

1. Mandatul să propovăduiască și să evanghelizeze toată făptura

2. Instituirea Bisericii și natura ei ierarhică și cultică

3. Nevoia internă de lămurire a propriei învțături

 4. Înrâurirea Duhului Sfânt care descoperă noi și noi aspecte ale
adevărurilor de credință

i. Natura și conținutul progresului dogmatic:

o Orice dezvoltare este precedată de o trăire intensă a adevărului

de credință respectiv, o experimentare a acestuia și pecetluire
a lui în conștiința Bisericii.
o Orice dezvoltare dogmatică se face în urma unor studii și
lucrări pregătitoare, pentru a arăta în ce măsură mintea este
capabilă să se facă cuprinzătoare a tainelor dumnezeiești.
o Dogma ca urmare a acestui proces este definită în Duhul Sfânt
formulând în acord cu mintea umană anumite adevăruri
revelate, oferindu-i omului cheia divino-umană de înțelegere a
Revelației, urmând ca astfel formulată dogma din minte să
treacă în inimă.
o Tot acest proces de formulare dogmatică se identifică și cu
procesul de cunoaștere dogmatică.

j. Există un progres esențial dogmatic sau numai unul formal al

Descoperirii dumnezeiești?

o Există o deosebire între ”forma” și ”cuprinsul” dogmei, forma ține de

formularea dogmatică și conținutul de datul revelat. Nu putem vorbi
de schimbarea conținutului datului revelat; ea rămâne aceeași.
o Există în același timp o dinamică a înțelegerii datului revelat, vorbim
așadar de o creștere și dezvoltare.
o În aceasta constă dezvoltarea dogmatică, în lămurirea într-o formă
nouă care dovedește o înțelegere mai dezvoltată a aceluiași adevăr
revelat.
o Dogmele nu apar numai ca o expresie verbală mai completă a
adevărurilor cunoscute, ci și ca formule logice și noțiuni noi.
o Această amplificare și redare nouă a formulelor dogmatice poate fi
numit dezvoltare și progres dogmatic, sau cunoaștere dogmatică ,
prin înțelegerea unui adevăr dat, dar nedeplin lămurit.
o Odată cu definirea lui dogmatică acesta intră în Tradiția statornică,
urmând ca Biserica să-l dezvolte și mai mult pe temeiul Tradiției
dinamice.
 k. Romano-catolici resping dezvoltarea dogmatică în termenii stabiliți de
Vincențiu de Lerini, care mentionează faptul că dezvoltarea dogmatică
este asemenea unei ghinde de stejar sau a unui copil.

- aceasta nu este decât o analogie care nu poate lămuri cum se poate

asimila organic adevărul revelat

- cardinalul Newman susține că dezvoltarea dogmatică are loc numai

în mintea omenească. Așadar, dezvoltarea ține de recepția cognitivă și
sintetică a adevărului revelat și formulat.

- se introduce dezvoltarea dogmatică în legea spirituală a minții

omenești.
l. Protestanții se opun ideii de dezvoltare dogmatică și implicit și de
cunoaștere dogmatică, susținând faptul că toate dogmele se susțin clar și
precis în Scriptură. Cele care nu se găsesc în Scriptură sunt invenții
papistașe.

- protestanții moderniști susțin o dezvoltare a dogmelor în funcție de

procesul științei, ținând cont de faptul că totul evoluează. Dogmele
evoluează prin pătrunderea treptată a lor de sentimentul religios în
conștiință, iar nu prin formulările din afară.

m. Proclamarea dogmei, face din adevărul revelat, parte integrantă a

Tradiției statornice, fiind punctul de plecare al Tradiției dinamice. Tot
acest proces ține de viața Bisericii, de cunoașterea și trăirea adevărului
revelat ce se asimilează prin Duhul Sfânt, prin mijlocirea și cunoașterea
dogmelor credinței.

CONCLUZII:

a. Teologia dogmatică are un caracter dumnezeiesc și

omenesc aflate într-o armonie desăvârșită. Partea ei
umană este deschisă interpretări în funcție de contextul
istoric, partea dumnezeiască rămâne absolută având să ne
împărtășească noi și noi taine ale dumnezeirii. În această
dinamică sinergică se înscrie cunoașterea dogmatică.
b. Dogma mijlocește o cunoaștere obiectivă a lui Dumnezeu
prin Revelație
c. Cunoașterea dogmatică este o cunoaștere a descoperirii
dumnezeiești, dar și specifică (cunoaștere dogmatică), nu
personală, ținând cont de faptul că conceperea dogmelor
din punct de vedere uman s-a făcut în condițiile limitei
firești a inteligenței noastre și neputinței noastre
omenești de a exprima realități dumnezeiești.
d. Cunoașterea dogmatică prin credință ne dă puterea să
vedem adevărul formulei dogmatice, miezul dumnezeiesc
al formulei dogmatice.
e. Cunoașterea dogmatică este pozitivă în sensul evocării la
nivelul minții noastre a formulelor dogmatice concise și
pline de conținut dumnezeiesc, aducerea lor la nivelul
înțelegerii comune a credincioșilor.
f. Toate adevărurile dogmatice speculative departe de a
tăgădui cunoașterea logică sunt cunoscute pe calea inimii,
atunci vorbim de o cunoaștere supranaturală. Pe această
cale Dumnezeu nu este cugetat de noi, subiectiv și
exterior, ci trăiește în noi real: este cunoscut, iubit, trăit
de om.
g. Există un progres pe care îl mărturisește conștiința
creștină și îl atestă istoria, ce nu trebuie confundat cu o
schimbare a cuprinsului dogmelor. De aceea nu putem
vorbi de un progres sau evoluție, ci de o amplificare și
explicitare a lor. În acest proces de amplificare se
înscriere și potențare a conținutului revelat al dogmelor
se înscrie și dinamica cunoașterii dogmatice.