Explicarea termenilor care compun definiția disciplinei

Primul termen, teologia, este comun și altor discipline, având însă cea mai strânsă
legătură cu Dogmatica Ortodoxă. Pentru prima dată el apare în antichitatea greacă,
precreștină, având sensul pe care îl conferă originea sa etimologică știința despre
Dumnezeu (TEOS ȘI LOGOS). Termenii teologie, teolo , a teologhisi nu sunt, prin urmare
de origine creștină, pentru antici ei definind efortul omului de a cunoaște pe zei prin
intermediul miturilor. Prima utilizare a termenului de teologie o întâlnim în opera Republica
a filosofului PLATON, o dată cu indicarea a trei tipuri de teologie : epos, melos și tragedia.
Baza teologiei antice este, așadar, teologia mitică, întrucât teologia la anticii greci
are punct de plecare în miturile antice grecești, respectiv în rațiunea umană, care a creat
aceste mituri pe baza reminiscențelor din Revelația primordială, fără a avea, însă,
cunoștință de ea. Scriitorii creștini au caracterizat teologia veche greacă ca fiind o pseudo-
teologie, lipsită de Revelația divină, fapt pentru care au avut față de ea o atitudine foarte
rezervată, evitând un timp folosirea termenului de teologie pentru învățătura dumnezeiască a
Bisericii. Doar un Dumnezeu personal, care Se descoperă pe Sine ca întreit în persoane,
prin Fiul Său, face posibilă teologia, cunoașterea și vorbirea adevărată despre
Dumnezeu. În Vechiul Testament întâlnim o concepție asemănătoare, cântăreții de psalmi,
care aduceau laude lui Dumnezeu, erau socotiți teologi, regele David, dedicându-le unii
psalmi.
Sfântul Justin Martirul și Filosoful folosește în lucrarea sa, Dialogul cu iudeul
Trifon, 56, termenul a teologhisi pentru a indica prin el Cuvântul sau descoperirea lui
Dumnezeu către om. Cei care disting teologia creștină de cea păgână sunt scriitorii
bisericești alexandrini. Astfel, Clement Alexandrinul, consideră teologia creștină drept
filosofia și teologia adevărată (Stromate) deoarece bazele ei sunt date în Revelația divină.
Prin Eusebiu de Cezareea, autor al lucrării Despre teologia bisericească, a fost acceptat
definitiv în creștinism termenul teologie.
Pentru Sfinții Părinți termenul teologie are în creștinism două sensuri
fundamentale care sunt complementare: 1 discurs al omului despre Dumnezeu și lucrările
sale sau ansamblul sistematic al învățăturilor de credință creștină, implicând și efortul de
definire, apărare și valorificare a credinței creștine; 2 cale sau metodă de cunoaștere a lui
DUMNEZEU și în același timp de unire a sufletului cu El prin puterea Duhului Sfânt.
Eusebiu de Cezareea este primul care face distincție între teologie și iconomie, primul
termen referindu-se la preexistența Fiului și la comunicarea persoanelor Treimice , al doilea
referindu-se la Întrupare și la lucrarea de mântuire a omenirii (Istoria bisericească 1, 7).
Sensul teologiei ca metodă de cunoaștere nemijlocită a lui Dumnezeu îl întâlnim
pentru prima dată la părinții alexandrini. Astfel, în opera sa Stromate, Clement
Alexandrinul definește teologia treapta cea mai înaltă a vieții religioase, după treapta etică
și cea a contemplației naturale. Pentru Origen, teologia reprezintă vârful urcușului
duhovnicesc, proces ce conține trei etape: făptuirea sau împlinirea poruncilor (gr.
Praxis), contemplația (theoria) și teologia. Prin făptuire credinciosul acceptă pe
Mântuitorul Hristos ca Stăpân, prin contemplație ca Împărat , iar prin teologie, ca
Dumnezeu. Este imposibil, afirmă Origen, ca să ajungă cineva la teologie dacă nu s-a
exercitat mai întăi prin împlinirea poruncilor și nu s-a înălțat la contemplare. Așadar la

1
Origen teologia este inseparabilă de viața duhovnicească și reprezintă culmea și desăvârșirea
ei.
Sfântul Atanasie cel Mare aduce două precizări importante privind conținutul
teologiei: 1 Dacă Dumnezeirea e desăvârșită în Treime, teologia e desăvârșită în
afirmarea Treimii și ea e singura și adevărata evlavie față de Dumnezeu. (Contra
Arienilor); 2 Pe lângă cercetarea și cunoașterea aprofundata a Scripturilor mai e
nevoie și de o viață bună, suflet curat și virtutea cea după Hristos, ca umblând pe calea
ei mintea să poată cuprinde, cât este cu putință oamenilor, cele despre Dumnezeu
Cuvântul. În opinia lui Diadoh, teologia este, înainte de toate, cunoaștere duhovnicească a
tainelor lui Dumnezeu, dată în dar ca o harismă celor ce se curățesc de patimi și doar apoi ea
este și comunicare, cuvânt, discurs despre Dumnezeu.
Cel ce voiește să vorbească despre Dumnezeu va trebui să se pregătescă pe
sine, astfel încât să se fi lepădat de toate pentru slava Evangheliei lui Dumnezeu, ca sărăcirea
aceasta de toate să poată să vestească bogăția împărăției lui Dumnezeu ( Filocalia 1). O
contribuție la definirea teologiei creștine va aduce și Dionisie Pseudo-Areopagitul, care, în
lucrările sale Despre numele divine și Teologia mistică, acordă un dublu sens teologiei:
cuvântul lui Dumnezeu către noi în Sfânta Scriptură, care duce la cunoașterea lui
Dumnezeu prin har și la cuvântul nostru despre Dumnezeu. Metodologic, însă, Dionisie
identifică patru moduri de teologhisire, de cunoaștere a lui Dumnezeu și vorbire despre
Dumnezeu: teologia simbolică, teologia catafatică sau afirmativă, teologia apofatică-
negativă și teologia mistică.
1 Teologia simbolică tâlcuiește expresiile simbolice despre Dumnezeu, pentru că noi
operăm cu simboale pentru a exprima realitățile nevăzute.
2-3 Teologia catafatică și cea apofatică vorbesc despre Dumnezeu prin afirmații și
definiții, respectiv prin negații.
4 Teologia mistică introduce pe om în norul dumnezeiesc și îl conduce la comunicarea
nemijlocită cu Dumnezeu. Ea implică contemplarea, vederea, cunoașterea
duhovnicească a realităților dumnezeiești, fiind superioară cunoașterii catafatice. Ea
înseamnă unirea sufletului cu Dumnezeu în rugăciune și în tăcere. Cunoașterea mistică
este însă simultan catafatică și apofatică, atingând culmea în unirea minții cu
Dumnezeu, în rugăciunea inimii (rugăciunea lui Iisus).
În epoca Sfântului Simeon Noul Teolog s-a ajuns în Răsărit la două tipuri de
teologie, care intrau în conflict, o teologie scolastică, detașată de viața duhovnicească, deși
formal ortodoxă și conservatorie, o teologie duhovnicească, profetică, afirmând necesitatea
vederii și experierii realităților dumnezeiești și negând persoanelor, care nu posedau
conștient pe Duhul Sfânt, dreptul de a vorbi altora despre Dumnezeu, deci de a teologhisi,
pentru că cine nu experiază prezența harului dumnezeiesc în el este ca un cadavru,
care nu simte haina pe el.
Un moment deosebit în Răsărit, în procesul de redefinire a teologiei ca mijloc
de cunoaștere și de vorbire despre Dumnezeu l-a constituit disputa dintre Sfântul Grigorie
Palama și direcția occidentalizantă a teologiei răsăritene de atunci, reprezentată de Achindin,
Gregoras și Varlaam. Adversarii lui Palama concepeau teologia ca pe un simplu discurs
rațional despre Dumnezeu, afirmând că Dumnezeu poate fi cunoscut în ființa Sa pe cale
rațională, teză susținută de teologia catolică scolastică.

2
 Pentru Sfântul GRIGORIE, termenul teologie trebuie utilizat în ambele sensuri,
cunoscute și afirmate de Sfinții Părinți: cel de învățătură și discurs rațional și cel de
cunoaștere în duh a realităților teologhisite, cunoașterea dobândită prin curățirea de patimi,
smerita cugetare și rugăciunea mințiii. Teologii adevărați sunt marii dascăli și Părinți ai
Bisericii, iar teolog prin excelență este Mântuitorul Iisus Hristos în calitatea Sa de Cuvânt al
Tatălui, de Dumnezeu-Cuvântul care s-a întrupat. Care ne-a grăit și ne-a descoperit pe
Dumnezeu. În acest mod desăvârșit numai Dumnezeu ne poate vorbi și descoperi ceva
despre Sine.
Fără a minimaliza înțelesul teologiei ca discurs și elaborare silogistică a
conținutului credinței în formule dogmatice, Biserica a conferit apelativul de teolog doar
sfinților Ioan Evanghelistul, Grigorie de Nazianz și Simeon Noul Teolog, deoarece aceștia
au arătat că teologia desăvârșită este cea referitoare la Sfânta Treime și că ea stă în directă
legătură cu viața duhovnicească, accentuând caracterul harismatic și profetic al teologiei.
Dezvoltatrea teologiei ca știință și separarea ei de viața spirituală începe în secolele 11-12,
mai ales în Universitățile din Apus, fapt ce a contribuit în slăbirea dimensiunii contemplative
și a caracterului harismatic al teologiei.
Din perspectiva spiritualității ortodoxe, teologia în sensul ei cel mai propriu,
reprezintă calea cunoașterii prin unire spre Dumnezeu, așa cum mărturisesc teologi și
duhovnici reprezentativi ai Bisericii Ortodoxe Române. Cea mai înaltă teologie nu este a
vorbi despre Dumnezeu, ci unirea cu DUMNEZEU prin trăire, adică prin credință și
prin înfăptuirea poruncilor (Părintele Cleopa) .
Al doilea termen al definiției disciplinei noastre este cel de dogmatică. Acest
termen a fost utilizat pentru prima dată de teologii protestanți Pfaff și Buddeus în sintagma
teologie dogmatică ce datează din prima jumătate a secolului al 18 –lea. Apelativul de
dogmatică provine de la conținutul acestei discipline și anume de la dogmele Bisericii, a
căror expunere sistematică o cuprinde, iar caracterul specific al teologiei dogmatice în cadrul
disciplinelor teologice este conferit de noțiunea de dogmă, de la care derivă dogmatica.
Denumirea de dogmă derivă de la termenul grecesc dokeo al cărui înțeles a evoluat în
antichitate de la a părea la a considera, a crede. În antichitatea clasică termenul avea atât o
semnificație juridică, hotărâre, decret, porunc , cât și una filosofică, principiu, învățătură
filosofică, ce se bucura de o largă recunoaștere ca adevăr indiscutabil.
În Vechiul și în Noul Testament cuvântul dogmă este utilizat în sens juridic de
dispoziție obligatorie, poruncă, lege, așa cum apare în Septuaginta (Estera 3, 9 și 2 Macabei
10 , 8). În Noul Testament termenul dogmă apare de cinci ori, cu următoarele sensuri: în
două locuri, Luca 2, 1 și Faptele Apostolilor 14 , 7, cu înțeles de decret, lege, ordin imperial,
în alte două locuri, Coloseni 2, 14 și Efeseni 2, 5 , definind prescripțiile legii mozaice, iar
într-un singur loc, Faptele Apostolilor 14 , 4, apropiat de înțelesul actual, referindu-se la
deciziile Sinodului Apostolic de la Ierusalim (anul 50). La Sfinții părinți și scriitori
bisericești, termenul de dogmă, indică învățăturile de credință fundamentale ale
creștinismului, care sunt revelate de Dumnezeu și propuse de Biserică.
Sfântul Grigorie de Nazianz, îndeamnă pe cei botezați să-și zidească viața pe
temelia dogmelor, arătând importanța credinței corecte pentru dreapta viețuire. Pentru
Sfântul Grigorie de Nyssa, învățătura despre Sfânta TREIME reprezintă dogma credinței.
Învățătura morală, ca și cea disciplinară, va fi cuprinsă în canoane, despărțindu-se în secolul

3
al 4-lea de dogmatică. Cel de-al treilea termen din definiția disciplinei este cel de simbolică.
Acesta derivă de la cuvântul simbol, care provine din limba greacă, în antichitate având
înțelesul de semn convențional și de semn distinctiv. În creștinism noțiunea de simbol a fost
utilizată fercvent, în special cu următoarele trei sensuri: simbol distinctiv sau de
recunoaștere, simbol de evocare, rezumat concentrat al învățăturii de credință. Astăzi prin
simboalele de credință înțelegem: simbolul zis apostolic, cel niceo-constantinopolitan și cel
atanasian.
În învățământul teologic occidental actual, disciplina Teologie Simbolică este
denumită, Teologia comparată a confesiunilor sau Știința confesiunilor. În Biserica
Ortodoxă, cea mai cunoscută lucrare este Simbolica lui Hristu Andrutsos (1901), tradusă în
limba română de prof. Justin Moisescu(1952). Al patrulea termen care intră în componența
definiției disciplinei îl reprezintă cel de ortodoxă. El provine din limba greacă (orthos=drept
și dokeo=a crede) și a fost însușit de Biserica și teologia răsăriteană, ca fiind cel care îi
definește cel mai bine identitatea și specificul doctrinar.

Metoda Teologiei Dogmatice

Metoda Teologiei Dogmatice ca știință și cunoaștere a lui Dumnezeu este
determinată de scopul ei specific, expunerea sistematică a dogmelor care privesc planul de
mântuire a lumii de către Dumnezeu- Sfânta TREIME. Teologia în general și Dogmatica în
mod special reprezină atât un efort uman de cercetare a Revelației divine, cât și iluminare de
către Dumnezeu a subiectului uman care cercetează. Afirmația apologetului grec Atenagora,
trebuie să fim învățați de către Dumnezeu pentru a putea vorbi despre Dumnezeu,
explică motivul pe care teologul e cel care caută să cuprindă, să înțeleagă, dar și cel care este
cuprins și pătruns de Dumnezeu, pentru că numai prin El putem descoperi bogăția
cunoștinței lui Dumnezeu.
În teologiile protestante, căci nu există o singură teologie în Protestantism,
metoda tradițională ia ca punct de pornire exegeza individuală a Bibliei și experiența
comunității locale, expusă într-un limbaj secularizat, dependent de un curent filosofic sau
altul. Specificul metodei romano-catolice rezidă în efortul de conceptualizare sau
raționalizare a misterului divin, exprimat într-o manieră intelectualistă și neduhovnicească și
concretizat într-o înlănțuire de silogisme.
În opinia părintelui Stăniloae, Teologia Dogmatică are ca scop în calitate de slujire
bisericească explicarea și aprofundarea necontenită a conținutului infinit al dogmelor sau a
planului de mântuire și îndumnezeire a omului. În acest sens ea trebuie să fie: apostolică,
tradițională, ancorată ferm în tradiția apostolică, contemporană cu fiecare epocă și profetic-
eshatologică. În acest sens trebuie înțeleasă afirmația mitropolitului Filaret al Moscovei (sec.
19): Niciuna dintre învățăturile lui Dumnezeu, nici cea mai tainică nu trebuie să ne
pară străină sau cu totul transcendentă, ci, cu toată smerenia trebuie să adaptăm
mintea noastră la contemplarea lucrurilor dumnezeiești. Teologia Dogmatică nu este
numai știință și speculație ci viață, trăire și experiență în puterea Duhului Sfânt, care s-a
pogorât la Cincizecime și lucrează în Biserică, nedespărțit de Mântuitorul Iisus Hristos (Pr.
Prof. Dumitru Popescu).

Împărțiri ale Teologiei Dogmatice

4
 Prezentăm în continuare câteva din împărțirile pe care le-a cunoscut Teologia
Dogmatică și pe inițiatorii acestor sisteme doctrinare:
1 Cea mai veche împărțire a Teologiei Dogmatice se datorează lui Mitrofan Kritopoulos,
autorul unei Mărturisiri de credință :
A. Teologia simplă sau pură, despre Dumnezeu în Sine, unul în ființă și întreit în
personae și despre raportul său cu creația în general;
B. Teologia iconomică, despre iconomia mântuirii noastre în Hristos, Sfintele Taine,
Harul mântuitor, Biserica, Eshatologia.
La începutul sec 20, Ioan Mihălcescu, împarte dogmatica în două părți:
A. Dogamtica generală, filosofică sau principială, care este identică cu Teologia
Fundamentală;
B. Dogamtica specială, divizată în șapte capitole: Dumnezeu unul în ființă, Dumnezeu
întreit în persoane, Dumnezeu Creatorul, Dumnezeu Proniatorul, Dumnezeu
Mântuitorul, Dumnezeu Sfințitorul, Dumnezeu judecătorul.
Hristu Andrutsos- Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene (tradusă 1930 Pr. Stăniloae):
A. Premisele mântuirii în Hristos;
B. Mântuirea în Hristos.
Părintele Stăniloae – Teologia Dogmatică Ortodoxă (1978) :
Volumul 1 - Învățătura creștină ortodoxă despre Dumnezeu; Lumea, operă a iubirii lui
Dumnezeu, destinată îndumnezeirii;
Volumul 2 - Persoana lui Iisus Hristos și opera lui mântuitoare săvârșită în umanitatea
asumată de El; Opera de mântuire a lui Hristos în desfășurare.
Volumul 3 - Despre Sfintele Taine; Eshatologia sau viața viitoare;
Cursul de față :
Partea general-introductivă
Partea specială sau Dogmatica propriu-zisă

I. ISTORIA TEOLOGIEI DOGMATICE ȘI SIMBOLICE ORTODOXE

Dacă teologia greacă împarte istoria Dogmaticii în 2 perioade (de la origini și până la
Sf. Ioan Damaschin și de la el până astăzi), teologia românească și cea rusească împart
aceasta istorie în 3 etape: de la Părinții apostolici la sfârșitul epocii patristice (Sf. Ioan
Damaschinul +749); de la Sf. Ioan Damaschinul până la Marturisirea de credință a
mitropolitului Petru Movilă (1642); de la aceasta Mărturisire și până în zilele noastre.

Prima perioadă - de la Părinții apostolici la Sf. Ioan Damaschinul

Primele elemente de doctrină creștină, de factură apostolică, le întâlnim la Părinții
Apostolici (de ex: Epistolele Sf. Ignatie Teoforul, ale Sf. Clement Romanul etc.).
Apoi, un pas mai departe l-au făcut apologeții creștini de limbă greacă sau latină (Sf.
Iustin Martirul și Filosoful – sec. II, în operele căruia se găsesc imprecizii și erori
doctrinare).
Cel dintâi teolog răsăritean care încearcă o sistematizare a credinței creștine este
Clement Alexandrinul (+220) – conducătorul Școlii Teologice din Alexandria. În lucrările
sale (Protrepticul, Stromatele și Pedagogul) el are o atitudine favorabilă utilizarii filosofiei în

5
formularea și explicarea învățăturii de credință, mergând pe linia Sf. Iustin Martirul și
Filosoful.
Însă, prima lucrare cu caracter dogmatic îi aparține lui Origen – Peri arhon (Despre
principii), dar există și unele erori dogmatice sancționate de Sinodul V Ecumenic.
Sf. Atanasie cel Mare (+373) este primul dintre marii Parinti ai Bisericii care au
contribuit la sistematizarea in dogme a invataturii de credinta. In principala opera dogmatica,
„Trei cuvinte impotriva arienilor”, el apara deofiintimea Fiului cu Tatal, in Sfanta Treime;
Sf. Atanasie cel Mare fiind cel care a impus acest termen in Crez la Sinodul I Ecumenic
(325).
Sf. Vasile cel Mare (+379) a aparat dumnezeirea Sf. Duh. Principala sa opera
dogmatica este “Despre Sf. Duh, catre Amfilohie”.
Sf. Grigorie de Nyssa (+394) a scris “Marea cuvantare catehetica”, “Despre viata lui
Moise”, “Impotriva lui Eunomie”.
Sf. Grigorie de Nazianz (+390) este autorul celor “Cinci cuvantari teologice”, in care
aduce o contributie substantiala la precizarea dogmei trinitare.
Sf. Chiril al Ierusalimului (+386) este autorul celor 23 de “Cateheze” si al celor 5
“Cateheze mistagogice”.
Sf. Chiril al Alexandriei (+444) a contribuit la elaborarea dogmei hristologice, prin
respingerea ereziei nestoriene, in lucrarile “Contra lui Nestorie” si “Cele 12 Anatematisme”.
Sf. Dionisie Areopagitul este autorul lucrarilor “Despre numele divine”, “Teologia
mistica”, “Ierarhia cereasca si ierarhia bisericeasca”.
Leontiu de Bizant (+542) a introdus in hristologie termenul de “enipostaziere” si a
scris “Trei carti impotriva nestorienilor si eutihienilor”.
Sf. Maxim Marturisitorul (+662) a adus contributii substantiale in domeniul
hristologiei si al cosmologiei, prin operele sale: “Capete despre dragoste”, “Capete
teologice”, “Raspunsuri catre Talasie”, “Ambigua”, “Epistole si scrieri”.
Sf. Ioan Damaschin a elaborat o sinteza a doctrinei oortodoxe, intitulata “Expunerea
exacta a credintei ortodoxe”, ceea ce i-a adus apelativul de “Parintele Dogmaticii crestine”.

Dintre Parintii si scriitorii bisericesti apuseni care au contribuit la dezvoltarea

Teologiei Dogmatice:
Sf. Irineu de Lugdunum, care a scris “Demonstratia propovaduirii evanghelice” si
“Adversus haeresis”, fiind creatorul teoriei recapitulatiei (aspectul recapitulativ al mantuirii).
Tertulian (+220), cu opera “De prescriptione haereticorum” a intrebuintat pentru
prima data termenii “trinitas”, dogma si “persona” pentru dogma Sf. Treimi.
Sf. Ciprian al Cartaginei este autor al unei opera cu caracter eclesiologic, accentul
fiind pus pe aspectul vizibil al Bisericii (care va ramane predominant in teologia romano-
catolica).
Fer. Augustin (+430), comparabil cu Origen, a fost deschizator de drumuri, dar supus
erorilor dogmatice din cauza influentelor filosofiei platonice si a altor curente. A scris: “De
Trinitate”, “De doctrina christiana”, “De civitate Dei”, “Confessiones”.
Sf. Ambrozie al Milanului (+397), mentor al Fer. Augustin, are o gandire teologica
apropiata de Parintii rasariteni, dar inclina spre inovatia lui “Filioque”, pe care o va prelua
de la Fer. Augustin intreaga teologie apuseana, pana astazi.

6
 Perioada a II-a – De la Sf. Ioan Damaschin pana la la Marturisirea de credinta a
mitropolitului Petru Movila
In aceasta perioada, operele teologice elaborate sunt, cu putine exceptii, mai putin
originale, insa raman fidele celor patristice.
Dintre autorii mai insemnati: Teodor Studitul, Eutimie Zigabenul, Niceta Acominatul,
Sf. Simeon Noul Teolog.
Un loc special il ocupa Sf. Grigorie Palama (+1359), cel mai important exponent al
spiritualitatii isihaste, care a dezvoltat si sistematizat teologia energiilor necreate sau a
harului dumnezeiesc, afirmand distinctia dintre fiinta si lucrarile (energiile) divine.
Principalele sale scrieri: “Despre sfanta lumina”, “Despre impartasirea dumnezeiasca si
dumnezeitoare”, “Tomul aghioritic”.
Alti autori: Nicolae Cabasila, Meletie Pigas, Sf. Simeon al Tesalonicului, Ghenadie
Scolarul, patr. Ieremia II.
Ultimul reprezentant al acestei perioade este mitropolitul Kievului, Petru Movila,
roman de origine, autor al “Marturisirii de credinta” din 1640, aprobata de Sinodul de la
Iasi din 1642. Opera sa este considerata singura carte simbolica a ortodoxiei.

Perioada a III-a – De la Marturisirea lui Petru Movila pana in zilele noastre

Evolutia Teologiei Dogmatice in aceasta perioada va fi analizata separat in cadrul
Bisericilor Ortodoxe.
a) Teologi dogmatisti greci:
Meletie Sirigul scrie “Respingerea Marturisirii lui Chiril Lucaris”, publicata la
Bucuresti in 1690. Patriarhul Alexandriei, Dositei, este autorul unei “Marturisiri de
credinta” (1672).
In sec. XX, dogmatisti importanti sunt: I. Mesoloras, Zikos Rossis, Hristu Andrutsos,
Ioan Karmiris, P. Nellas.
b) Teologi dogmatici rusi:
Teofan Procopovici este considerat reformator al teologiei sistematice ruse. Altii:
Mitropolitul Platon, Mitropolitul Filaret al Moscovei, Mitropolitul Macarie Bulgakov,
Alexei Homiakov, Pavel Svetlov, Serghei Bulgakov, Vladimir Lossky, Pavel Florensky,
Pavel Evdokimov, N. Afanasiev, Al. Schmemann.
c) Teologi dogmatici romani:
Melchisedec Ștefănescu, episcopul Romanului compune primul manual de Teologie
Dogmatica; Silvestru Andrievici al Bucovinei, Alexiu Comorosan, Ioan Mihalcescu (ulterior
mitropolitul Irineu), Nichifor Crainic.
Cel mai important profesor de dogmatica al sec. XX a fost Parintele Dumitru
Stăniloae.
Majoritatea exegetilor sai considera ca la baza constructiei sale dogmatice este asezata
Persoana Mantuitorului Hristos, Dumnezeu adevarat si om adevarat. Insa, tot in centrul
creatiei sale teologice se poate spune ca se afla si dogma Sfintei Treimi, toate dogmele fiind
centrate pe aceasta.
Dimensiunea spirituala a sistemului sau dogmatic este cea mai evidenta in ochii
contemporanilor.

7
 Viziunea teologica a Parintelui Staniloe are un caracter interdisciplinar, concretizat
prin inseparabilitatea dintre dogma, pe de o parte, si spiritualitate, cult si apologia
credintei, pe de alta parte.
Alaturi de parintele Staniloae si sub influenta sa teologica, s-au afirmat alti dogmatisti
de mare valoare: Pr. prof. Dumitru Popescu, Pr. prof. Ioan Bria, Pr. prof. Ioan Ică, Pr. prof.
Dumitru Radu.

II. DEZVOLTAREA TEOLOGIEI DOGMATICE ROMANO-CATOLICE

Daca in primul mileniu, incepand cu Fer. Augustin, s-a resimtit influenta filosofiei
platonice, in mileniul II al erei crestine s-a impus filosofia aristotelica, care va conduce la
autonomizarea umanului in plan dogmatic, cu grave consecinte teologice.
Pentru a justifica primatul papal, teologia catolica a pus accentual pe aspectul dinamic
al Sf. Traditii, cu scopul de a putea crea dogme noi, lipsite de temei biblic si patristic.
Primele deosebiri dogmatice intre Rasarit si Apus au aparut in sec. IX, ele fiind
descrise de patriarhul Fotie al Constantinopolului. In aceasta perioada are loc schimbarea
metodei in teologia apuseana: de la invatamantul practic si strict eclezial s-a trecut la unul
sistematic si stiintific, de natură să separe teologia de spiritualitate, ceea ce va duce la
secularizarea teologiei si a vietii bisericesti.
Cea mai importanta perioada din istoria teologiei catolice este cea a Scolasticii.
Cele 3 principii fundamentale ale invatamantului teologic scolastic erau:
a) aplicarea filosofiei in teologie, considerandu-se filosofia ca slujitoare a teologiei;
b) utilizarea metodei logice pentru demonstrarea adevarurilor de credinta;
c) întâietatea credintei in raport cu ratiunea, in intelegerea Revelatiei divine.
“Cearta universaliilor” a avut ca obiect al polemicii dintre teologii scolastici problema
raportului dintre particular si universal.
Au aparut 3 curente, fiecare propunand o solutie filosofica a problemei:
1. dupa realiști, existenta reala o detine universalul, inaintea lucrurilor particulare;
2. dupa nominaliști, numai particularul are o existenta reala, universalul fiind o abstractie a
mintii umane;
3. dupa realiștii moderati, universalul este real doar in particular.
Nici pana astazi teologia catolica nu a gasit solutia acestei probleme.
Inca de la inceputul scolasticii (sec. XI) si pana in sec. XIII a dominat realismul
platonic absolut. Apoi, prin Toma d’Aquino, realismul moderat al lui Aristotel capata
intaietate, pentru ca prin Duns Scotus sa se faca trecerea la nominalism.
Scolastica a cunoscut 3 etape:
- perioada de inceput (sec. XI-XII) a fost marcata de personalitatea arhiepiscopului
Anselm de Canterbury (+1109), supranumit “parintele scolasticii” si “doctorul intruparii”
(aceasta a doua denumire datorandu-se lucrarii “De ce s-a facut Dumnezeu om?”). Alti
reprezentanti: Bernard de Clairvaux, Abelard, Petru Lombardul.
- perioada de inflorire are ca reprezentanti pe Alexandru de Halles, Bonaventura (cel mai
mare mistic al Evului Mediu), Albert cel Mare si Toma d’Aquino (“printul scolasticii”), cel
mai sistemic teolog scolastic, a carui opera (“Summa Theologica”) a devenit normativa
pentru Biserica Romano-Catolica. Duns Scotus si Roger Bacon au fost teologi franciscani si
adversari ai teologiei tomiste.

8
- perioada de decadere a scolasticii (sec. XVI) este marcata de speculatii teologice lipsite
de baza revelationala si de un pietism interiorizat. Este reprezentata de 2 teologi: Wilhelm de
Ockham (nominalist englez) si Magistrul Eckhart (mistic panteist german).
Dupa scolastica a urmat epoca prerefeormatorilor, care cereau o schimbare a
mentalitatilor si o intoarcere la credinta asemanatoare celei din Biserica primara. Wycliff,
Jan Hus si Jeronim de Praga au renuntat la importanta faptelor bune in mantuirea
subiectiva, la cultul sfintilor si al icoanelor, adoptand teoria predestinatiei.
Miscarea de contrareforma, centrata pe hotararile dogmatice si canonice al Sinodului
de la Trident (1543-1563) a dus la aparitia primelor catehisme in teologia catolica.
Reprezentanti: Petru Canisius, Cajetan, Melchior Cano si Belarmin – care au adoptat un ton
polemic fata de protestantism.
In sec. XVIII, catolicismul se confrunta cu jansenismul (curent teologic care neaga
liberul arbitru, initiat de Cornelius Jansenius, episcop de Ypres).
In sec. XIX, Biserica Romano-Catolica cunoaste criza modernismului, provocata de
conflictul dintre credinta si spiritul stiintific modern. La jumatatea sec. XX are loc o innoire
a studiilor biblice, eclesiologice si liturgice.

Teologia dogmatica romano-catolica se caracterizeaza in prezent prin:

- sistematizarea abuziva a doctrinei si credintei, incat este imposibila o distinctie intre dogma
si teologie;
- introducerea in formularea dogmelor a unor notiuni metafizice si concepte scolastice,
caracteristice unor scoli filosofice particulare;
- dezvoltarea continua a doctrinei in dogme noi;
- instituirea unui magisteriu infailibil, care se pronunta “ex cathedra”, la nivelul universal;
- necesitatea de a impune cu forta dreptului canonic si acceptarea dogmei;
- separarea dintre functia invatatoare a ierarhiei si spiritualitate, dintre teologie si sfintenie.

III. DEZVOLTAREA TEOLOGIEI DOGMATICE IN PROTESTANTISM

Teologia protestanta s-a ancorat in filosofie si stiinta (cu care a facut compromisuri
inacceptabile), din cauza subiectivismului si individualismului interpretarii Sf. Scripturi,
abandonarii Sf. Traditii si respingerii oricarei autoritati a Bisericii.
In plan dogmatic, primeaza parerile personale, astfel ca avem o mare diversitate de
conceptii dogmatice, unele opuse intre ele, cele mai importante fiind consemnate in cartile
simbolice protestante.
Martin Luther si-a expus o parte din conceptia sa doctrinara in cele 2 Catehisme,
precum si in Confessio Augustana sau Marturisirea de la Augsburg (1530), al carui autor
este Melanchton.
Alt teolog protestant din sec. XVI a fost Martin Chemnitz, coautor al “Formulei de
concordie” (1577) – a doua Marturisire ca importanta a Luteranismului.
Ulrich Zwingli – reformator elvetian – este considerat cel mai radical, respingand
total Sf. Traditie, Sf. Taine si cultul Bisericii.
Jean Calvin – reformator francez care si-a desfasurat activitatea predicatoriala in
Elvetia, la Geneva – este cel mai important dogmatist dintre reformatori. A mentinut teoria
dublei predestinatii, astazi abandonata de protestanti. Lucrarea sa principala – “Institutio

9
Religionis Christianae” are 2 adevaruri dogmatice: decretul vesnic al predestinatiei si “soli
Deo Gloria” (numai lui Dumnezeu se cuvine slava), care minimizeaza la maximum valoarea
persoanei umane, maximalizand rolul exclusiv al harului divin (sola gratia).
In sec. XVII au aparut primele opera dogmatice in Protestantism, care afirmau
caracterul normativ al cartilor simbolice. Teologia protestanta a acestui veac (numita mai
tarziu “Ortodoxia protestanta”) s-a dezvoltat in 3 directii: biblica, istorica si filosofica, dupa
cele 3 universitati care le-au promovat: Wittenberg, Jena si Helmstadt.
Curente teologice ale sec. XIX:
- Teologia sentimentului, considera ca religia consta in sentimentul de dependenta totala
fata de infinit, fara a fi si un act de cunoastere si de vointa.
- Teologia meditatiei, opusa Teologiei sentimentului, a cautat sa reduca importanta
elementului filosofic si sa mentina un echilibru intre revelatie si filosofie.
- Teologia confesionala, produce lucrari dogmatice in care primeaza elementul confesional.
- Teologia rationalismului modern sau criticista, care contesta dogmaticii caracterul sau
speculativ.
- Teologia dialectica sau a crizei, apare in prima jumatate a sec. XX, si pune capat
subiectivismului teologic protestant din sec. XIX, exprimat prin liberalism, criticism
rationalist si psihologism.
In a doua jumatate a sec. XX apar teologiile “genitivului”, care fac din istorie si
sociologie criteriul teologiei.

IV. OBIECTUL TEOLOGIEI DOGMATICE SI SIMBOLICE – DOGMA,

TEOLEGUMENA SI OPINIE TEOLOGICA PARTICULARA
Raportul dintre Revelatia divina si dogma bisericeasca poate fi exprimat astfel:
Revelatia reprezinta punctul de pornire al dogmei, iar formularea bisericeasca constituie
punctul final, care incheie si defineste Revelatia dumnezeiasca si spre care tinde orice adevar
revelat.
Numai prin formularea si receptarea de catre Biserica, dogmele devin normative
pentru toti membrii Bisericii.
Necesitatea formularii dogmelor de catre Biserica pe temeiul Revelatiei rezulta si din
urmatoarele motive:
- o invatatura descoperita de Dumnezeu, dar neformulata de catre Biserica poate fi
interpretata diferit de catre credinciosii lipsiti de lumina Bisericii, Biserica avand drept cap
pe Hristos si fiind calauzita spre adevar de Duhul Sfant.
- o invatatura revelata, desi se poate impune prin ea insasi, nu se poate apăra prin ea insasi de
rastalmaciri si nici pe credinciosi de rataciri.
- daca identificam invatatura revelata cu dogma (asa cum fac neoprotestantii), excludem
posibilitatea oricarei precizari si explicatii din partea Bisericii, aceasta sarcina revenind
fiecarui credincios in parte (credinciosul trebuie sa caute si sa inteleaga adevarul).
A existat opinia potrivit careia pot fi considerate dogme numai acele invataturi
formulate de catre Biserica in Sinoadele ecumenice. Majoritatea teologilor ortodocsi sunt de
alta opinie, considerand ca admiterea acestei teorii ar duce la unele concluzii gresite: pana la
Sinodul I ecumenic, Biserica nu ar fi avut dogme; dezvoltarea dogmatica s-ar fi incheiat cu

10
Sinodul VII ecumenic; in lipsa unui Sinod ecumenic, Biserica ar fi in imposibilitate de a se
pronunta in privinta unor probleme misionare noi.
In practica Bisericii Ortodoxe exista 2 modalitati de a defini adevarurile de credinta
revelate:
- In mod obisnuit, prin propovaduirea si marturisirea permanenta a adevarurilor
dumnezeiesti in Biserica, prin Apostoli, ierarhi, sinoade locale, marturisiri de credinta.
Acestea sunt dogme de fapt si sunt numeroase.
- In mod solemn, proclamate in Sinoadele ecumenice, ca organe de exprimare a
infailibilitatii Bisericii (Biserica este in totalitatea ei infailibila, Sinoadele fiind doar organe
de exprimare a acestei infailibilitati). Acestea sunt dogme de drept, al caror rezumat il gasim
in Crez.
Nu se poate spune ca de la Sinodul Apostolic (49-50) si pana la Sinodul I ecumenic,
Biserica nu a invatat pe credinciosi adevarurile de credinta, cuprinse in Crez. Marturisirile de
credinta din Biserica primara (care au stat la baza redactarii simbolului niceo-
constantinopolitan) cuprindeau adevaruri de credinta fundamentale, dar intr-o forma mai
simpla si concisa.
De asemenea, de la ultimul Sinod ecumenic si pana astazi nu s-a proclamat in mod
solemn nicio dogma, dar Biserica a putut sa-si precizeze pozitia dogmatica intr-o serie de
probleme de credinta, precum, de exemplu: purcederea Duhului Sfant; raportul dintre fiinta
si lucrarile necreate ale lui Dumnezeu; fiinta si infailibilitatea Bisericii, etc. Toate acestea
pot fi considerate dogme de fapt, intrucat au temei in Revelatie, iar Biserica le-a propovaduit
credinciosilor dintotdeauna.

Teleogumene si opinii teologice particulare

Teleogumene – acele invataturi de credinta care au un oarecare temei in Revelatia
divina, dar care nu detin consensul unanim al Bisericii, chiar daca au o larga circulatie
printre credinciosi.
Asadar, teleogumenele sunt invataturi care nu au temei deplin in Revelatie si care nu
sunt definite si nici acceptate de catre Biserica, caci altfel ar deveni dogme.
Cele mai cunoscute exemple de teleogumene: timpul crearii si caderii ingerilor,
originea sufletelor urmasilor lui Adam, modul transmiterii pacatului stramosesc.
In general, se considera ca, in afara de dogme, tot ceea ce poate constitui obiect de
reflexie teologica, constituie o teleogumena.
Opinia sau parerea teologica reprezinta o invatatura de credinta cu o justificare
insuficienta in Revelatia divina sau fiind lipsita de astfel de justificari.
Parerile particulare sunt admise in teologia dogmatica doar in masura in care ele nu
contrazic dogmele si se apropie de teleogumene.
In domeniul dogmaticii ortodoxe, numarul opiniilor personale este mai mare decat cel
al dogmelor. Teologii ortodocsi nu trebuie sa se lase condusi de spiritul luciferic si sa
infatiseze simple opinii personale drept teleogumene.
Unii teologi ortodocsi din sec. XX (precum S. Bulgakov, Paul Evdokimov si Petru
Rezus) au avut opinii eronate, afirmand ca teleogumenele predomina asupra dogmelor,
inclusiv productiile Sf. Parinti si ale Sinoadelor ecumenice fiind teleogumene si nu dogme.

11
 Impartirea dogmelor – posibil subiect de examen
Dogmele cuprind adevaruri mantuitoare si toate trebuie crezute si marturisite in
acelasi mod.
Unele dintre dogme sunt centrale, altele reprezinta consecinte ale acestora, dar toate
dogmele, avand continutul revelat, sunt de aceeasi valoare.
Dogmele se impart in functie de unele criterii stabilite de teologi:
a) dupa obiectul lor: dogme de credinta sau teoretice si dogme de morala sau practice;
b) dupa raportul lor cu ratiunea umana: dogme pure (care nu pot fi intelese rational) si
dogme mixte (care pot fi cunoscute atat prin Revelatie, cat si prin puterea ratiunii);
c) dupa relatia dintre ele: dogme generale (care cuprind in sine alte dogme) – ele
constituind temeiul dogmelor speciale (de ex: cele 12 articole ale Simbolului niceo-
constantinopolitan) si dogme speciale (care sunt cuprinse in cele generale si in definitiile
dogmatice ale Sinoadelor ecumenice sau in Marturisirile de credinta; de ex: dogma speciala
despre cele 2 firi, vointe si lucrari din Persoana Mantuitorului);
d) dupa modul formularii si proclamarii lor: dogme de drept si dogme de fapt;
e) dupa modul acceptarii lor de catre Biserici si Confesiuni: dogme comune tuturor
Bisericilor (dogma Sf. Treimi, dogma hristologica) si dogme sprecifice (purcederea Sf. Duh,
modul prezentei lui Hristos in Sf. Euharistie);
O alta impartire, in dogme explicite si dogme implicite (nedezvoltate), este de
provenienta romano-catolica si nu este acceptata de majoritatea dogmatistilor ortodocsi.
In teologia romano-catolica avem urmatoarea impartire:
a) dogme formale sau dogme de credinta definite (descoperite de Dumnezeu si formulate de
Biserica) si dogme materiale sau dogme de credinta dumnezeiasca (descoperite de
Dumnezeu, dar nepropuse formal de catre Biserica);
b) adevarurile catolice sau invataturile bisericesti (reprezentand a doua categorie de
invataturi, cu o autoritate mai mica):
- concluziile teologice – adevaruri de credinta deduse din 2 premise, dintre care una este
revelata sau virtual revelata;
- adevarurile filosofice – care sunt obtinute pe cale rationala (de ex: cele referitoare la
existenta si la atributele lui Dumnezeu);
- faptele dogmatice (de ex: episcopatul Sf. Petru la Roma).
Desi aceasta categorie (a adevarurilor catolice) nu se intemeiaza pe Revelatie, ele au
autoritatea dogmelor, fiind deduse din premise revelate si propuse de papa.
Distinctia facuta de catolici intre dogmele biblice revelate in Sf. Scriptura si dogmele
bisericesti intemeiate numai pe autoritatea Bisericii (respectiv a papei) a fost respinsa de
ortodocsi, deoarece catolicii au formulat dogme fara temei revelat si nemarturisite de
Biserica primului mileniu.
D.p.d.v. ortodox, nu exista adevaruri dogmatice care sa nu se afle in Sf. Scriptura, deci
toate dogmele trebuie sa fie concomitent si biblice (revelate) si bisericesti.
In sec. XVII a existat in Teologia protestanta o impartire in dogme esentiale (necesare
pentru mantuire) si dogme neesentiale sau nefundamentale (care nu sunt necesare pentru
mantuire). D.p.d.v. ortodox aceasta impartire este gresita, pentru ca toate dogmele sunt
esentiale si mantuitoare. Astazi, in general, confesiunile protestante nu dogmatizeaza,
intrucat, dupa protestanti, credinta nu trebuie bazata pe dogme, ci exclusiv pe cuvantul lui

12
Dumnezeu din Biblie, iar pe de alta parte, Biserica nu reprezinta o autoritate superioara,
investita cu dreptul si puterea de a stabili dogme.
Asadar, la protestanti Biserica nu are calitatea de organ de mantuire a credinciosilor,
nu exista autoritate bisericeasca si nici sinoade ecumenice pentru a putea formula dogme.
Protestantii au acceptat dogmele primelor 4 Sinoade ecumenice doar ca o legatura cu
Biserica primara, dar si pe acestea numai pentru ca ele cuprind adevaruri care sunt in acord
cu Scriptura. Dogmele celorlalte 3 Sinoade ecumenice nu sunt acceptate pe motiv ca nu au
temei in Revelatie.

Notele caracteristice ale dogmei (cele 5 note care compun definitia dogmei)
Definitia dogmei: un adevar teoretic, revelat de Dumnezeu, formulat de Biserica,
neschimbabil si predicat in vederea mantuirii.
Aceasta definitie cuprinde cele 5 note caracteristice ale dogmei:
a) cea mai importanta nota caracteristica – aceea de adevar revelat de Dumnezeu, pe
care il aflam in Sf. Scriptura si Sf. Traditie.
Datorita acestui adevar revelat, dogmele se mai numesc “dogme ale lui Hristos” sau
“dogme dumnezeiesti”.
Dogma nu este produsul mintii omenesti, ci un adevar supranatural.
Dogmele nu sunt irationale si antirationale, ci suprarationale (intelectul uman nu le
poate descoperi fara Revelatia divina).
Nu toate invataturile sau adevarurile din Sf. Scriptura sunt dogme (asa cum sustin
sectele), deoarece s-ar confunda datul cu dogma.
Insa, toate dogmele trebuie sa fie fundamentate pe Revelatie, Biserica fixandu-le in
formule concentrate, care delimiteaza adevarul de eroare.
Revelatia este baza obiectiva a dogmei.
b) a doua caracteristica a dogmei – calitatea de adevar formulat, proclamat si aparat
de Biserica, altfel spus dogma are un caracter eclezial.
Prin aceasta nota, dogma se deosebeste fundamental de interpretarile subiective si
arbitare ale textelor scripturistice facute de catre protestanti si neoprotestanti.
Doar Biserica, sub asistenta (prezenta) Duhului Sfant nu poate gresi in formularea
precisa a dogmelor, avand pe Hristos prezent in ea prin Duhul Sfant, Cel care o calauzeste
spre tot adevarul.
Biserica a pastrat practica formularii dogmelor in Sinoade de la Sf. Apostoli.
Datorita caracterului bisericesc al dogmelor, Sf. Parinti le-au numit “dogme
bisericesti” sau “dogme ale Bisericii”.
Dogmele nu pot fi traite/experiate decat in ambianta de rugaciune si comuniune a
Bisericii. Cel care renunta la ele sau le rastalmaceste se situeaza singur in afara Bisericii.
c) Dogmele sunt adevaruri de credinta teoretice, deosebite de normele morale si
canoane (care si ele au ca temei Revelatia divina, dar sunt adevaruri cu caracter practic).
Pana in Evul Mediu, normele morale au fost expuse impreuna cu dogmele, separatia
intervenind dupa diversificarea disciplinelor teologice in Universitatile apusene.
Caracterul teoretic rezulta din aceea ca dogmele sunt formule logice ale unor
adevaruri supralogice, antinomice sau paradoxale. De ex: toate formulele din Crez sunt

13
inteligibile, dar ele presupun si cer dimensiunea apofatica a cunoasterii lui Dumnezeu
(Revelatia supranaturala).
Desi formal dogma este un adevar teoretic de credinta, in fond este un adevar
dumnezeiesc.
d) Dogma este un adevar de credinta neschimbabil, deoarece adevarul sau este
dumnezeiesc, deci vesnic, imuabil.
Odata formulata dogma de catre un Sinod ecumenic, nu se poate schimba nici fondul
si nici forma ei.
Biserica nu accepta nici formulari noi ale dogmelor. Atunci cand conditiile o impun,
formularile vechi se pot dezvolta, prin adancirea unui aspect sau altul, care nu au fost avute
in vedere initial.
Neschimbabilitatea dogmelor nu inseamna conservatorism sau stagnare, caci sarcina
teologiei este tocmai de a aprofunda necontenit dogmele cu ajutorul experientei ecleziale.
e) Dogma este un adevar care duce la mantuire, fiind absolut necesar pentru aceasta.
La mantuire nu se poate ajunge fara credinta, iar obiectul credintei il reprezinta
dogmele.
Dogmele sunt adevaruri de credinta absolute, iar credinta dreapta trebuie sa aiba ca
obiect dogmele bisericesti, altfel credinta este lipsita de continut, este goala.
Noi nu ne inchinam la dogme, dar prin dogme il descoperim de Hristos, pe Adevaratul
Hristos.
Dogmele stau la temelia trairii crestine, a identitatii eclesiale a crestinului, la temelia
progresului său in morala.
Erezia este atat indepartarea de la dreapta credinta formulata in Biserica, cat si
denaturarea si pervertirea credintei. Erezia este ruperea din comuniunea cu Hristos si cu
Biserica, tocmai prin stalcirea credintei noastre in Hristos, iar iesirea din comuniunea
Bisericii inseamna indepartarea de la Duhul Sfant.
Dupa Sf. Parinti, erezia este atat cel mai grav, cat si cel mai primejdios si pagubitor
pacat, fiind impotriva Duhului Sfant, deoarece denatureaza continutul credintei noastre in
Hristos, corupe si rupe pe credincios din Trupul lui Hristos.

V. FORMULAREA DOGMELOR
Factorii care contribuie la formularea dogmelor
- Principalul factor – Duhul Sfânt, Care este prezent si lucreaza in Biserica, o pazeste
si o conduce spre tot adevarul.
- Al doilea factor – Biserica (a fost determinata in formarea dogmelor: pozitiv – de
nevoia credinciosilor de a patrunde in tainele invataturii crestine, de a oferi o explicatie
teoretica randuielilor liturgice si moravurilor; negativ – de erezii).

Etapele formularii dogmelor

Sunt 3 etape:
1) Posesiunea linistita a adevarului revelat, primit direct pe caile de transmitere a
Revelatiei divine (Sf. Scriptura si Sf. Traditie)
In aceasta etapa, adevarul revelat se caracterizeaza prin bogatia de sensuri si prin
faptul ca poate fi explicat in moduri diferite.

14
 2) Perioada de discutii si framantari sau a controverselor
Deoarece Biserica inca nu s-a pronuntat, sunt posibile unele pareri eronate, insusite de
teologi, de clerici si de credinciosi (de ex: apocatastaza, hiliasmul).
Greselile dogmatice anterioare Sinoadelor nu sunt sanctionate de Biserica, iar dupa
dogmatizare, cei care s-au supus autoritatii sinodului nu au fost osanditi.
3) Etapa definirii intr-o forma concisa a adevarului revelat si formularea
bisericeasca
Dupa proclamarea solemna sau dupa acceptarea prin consensul Bisericii de
preturindeni, adevarul de credinta devine izvor al Traditiei dumnezeiesti.
Dupa formarea dogmei, urmeaza perioada explicarii teologice interminabile a
continutului infinit al dogmelor, perioada aprofundarii si a trairii dogmelor.

Caracterul supranatural al dogmelor

In continutul dogmelor se regasesc taina lui Dumnezeu si taina omului, care trebuie
intelese prin lumina Revelatiei.
Prin continutul lor, dogmele sunt taine, iar dupa forma lor, ele sunt determinate de
cugetarea umana (formularea lor revenind ratiunii luminate de credinta).
Spre deosebire de filosofie, in teologie ratiunea este mereu luminata de credinta si de
iubirea fata de Dumnezeu.
Referitor la raportul dintre dogma si ratiune:
a) temeiul acceptarii adevarurilor dogmatice este autoritatea lui Dumnezeu (nu se
bazeaza pe ratiunea umana) si acestea pot fi primite doar prin credinta, din 2 motive:
- ratiunea nu poate ajunge la descoperirea adevarurilor supranaturale prin puterea ei;
- nici chiar dupa descoperirea adevarurilor de credinta de catre Dumnezeu, credinta nu
se transforma in cunoastere rationala (adica ceea ce a fost obiect al credintei sa devina obiect
al stiintei);
b) ratiunea este organul formularii, insusirii, justificarii si explicarii teologice a
dogmelor.
In opinia Parintelui Staniloae, rolul ratiunii consta in a demonstra ca dogmele nu sunt
imposibile in sine, ci sunt in acord cu ratiunea si folositoare, ele raspunzand si corespunzand
nazuintelor celor mai adanci ale ratiunii umane.

Dimensiunea doctrinara a vietii duhovnicesti

Doctrina ortodoxa si viata spirituala a Biserici sunt inseparabile. Doctrina fara
spiritualitate e fara finalitate si nu isi atinge scopul, iar spiritualitatea fara temei dogmatic
aluneca spre panteism.
In ortodoxie, spiritualitatea se intemeiaza pe adevarul descoperit in Hristos si definit
in dogme de catre Biserica.
Dogmele determina continutul si specificul vietii spirituale ortodoxe.
Spiritualitatea ortodoxa poate fi definita ca fiind trinitara, hristocentrica,
pnevmatologica si eclesiala.
D.p.d.v. ortodox, dogma este calea si usa spre Adevarul Iisus Hristos, adevar personal
si mantuitor.

15
 Negarea sau falsificarea dogmei inseamna negarea si falsificarea vietii noastre in
Hristos, Care este viata noastra.
Intelegerea gresita a tainei Sf. Treimi, a tainei persoanei lui Hristos si a lucrarii Sale,
precum si a persoanei si lucrarii Sf. Duh inseamna si o stalcire a tainei mantuirii noastre, in
Hristos, prin Duhul Sfant.
Dogma este norma vietii noastre bisericesti.
Deci, dogma nu reprezinta doar continutul obiectiv al credintei ortodoxe, ci si baza
doctrinara a vietii noastre spirituale in Hristos, care, la randul ei, este expresia, trairea si
rodirea invataturii dogmatice a Bisericii.
Daca doctrina rodeste in spiritualitate, si spiritualitatea influenteaza modul de
teologhisire al Bisericii, ferind teologia si pe teologi de secularism.

Progresul dogmelor si dezvoltarea lor necontenita in Biserica

In limbajul de astazi, notiunea dogmei are nuante conservatoare, fiind perceputa ca o
stagnare spirituala, insa realitatea este cu totul alta.
Astfel, definirea bisericeasca a adevarului revelat (care protejeaza acest adevar de
rastalmaciri si pe credinciosi de rataciri) si forma foarte generala a dogmelor (care necesita
explicitarea teologica interminabila a continutului infinit al dogmelor) contrazic aceasta
perceptie.
Dogmele nu evolueaza (pentru ca orice evolutie ar presupune schimbari substantiale),
insa intelesul lor progreseaza, se adanceste (putem vorbi de o dezvoltarea creatoare a
Traditiei). Biserica nu creeaza adevaruri noi, ci formuleaza si defineste mai bine adevarurile
revelate.
Revelatia divina nu se imbogateste, ci noi, credinciosii. Putem vorbi despre:
a) progresul cantitativ si calitativ al dogmelor - inseamna ca numarul dogmelor
creste in decursul timpului (din sec. I pana astazi s-au formulat o multime de dogme).
b) progresul formal - consta in amplificarea dogmei prin largirea formulei deja
existente.
Fiecare Sinod ecumenic a inglobat in definitiile lui formulele anterioare, astfel ca un
sinod poate scoate in evidenta aspectele care nu au fost atinse in definitiile dogmatice
anterioare.
c) progesul nostru spiritual in intelegerea dogmelor (care este nelimitat), prin
explicatii, prin experienta si trairea continutului lor.
Asadar, dezvoltarea dogmatica este nu doar posibila, ci si necesara.

VI. CUNOASTEREA DOGMATICA

Cunoasterea dogmatica este miezul cunoasterii religioase.
Obiectul cercetarii cunoasterii dogmatice este Revelatia divina.
Desi formuleaza adevarul revelat cu ajutorul ratiunii, adevarurile pe care le exprima
cunoasterea dogmatica sunt suprarationale si supralogice.
In cunoasterea dogmatica trebuie folosita ratiunea, insa doar ratiunea luminata de
credinta si incalzita de iubire.
Caracterul uman ii confera dogmei obiectivitate (dogma este asigurata in fond de
originea divina a Revelatiei), dar ea are si caracter antinomic si paradoxal, caci uneste in

16
sine realitati ce par opuse: materia cu spiritual, harul cu vointa, creatul cu necreatul, pe
Dumnezeu cu omul, fiind depasite limitele firesti ale unei cunoasteri rationale.
Teologul grec H. Andrutos a descris caracterul antinomic al dogmelor, astfel:
a) ratiunea nu poate dovedi ca dogmele sunt logic necesare, nici nu-i poate constrange
pe toti sa le accepte, dar poate dovedi ca nu sunt imposibile in sine, ci in acord cu ratiunea
umana;
b) ateismul nu poate dovedi ca dogmele sunt imposibile sau absurde si nici nu poate
inlocui dogmele cu invataturi pur omenesti, care sa satisfaca nevoile adanci ale persoanei
umane in plan spiritual.
Diferenta dintre cele 2 elemente esentiale ale cunoasterii dogmatice (ratiune si
credinta) consta in aceea ca ratiunea discerne doar unele aspecte ale realitatii, fara a putea sa
surprinda intreaga complexitate de realitati create si necreate.
Cunoasterea dogmatica nu este irationala, intrucat Revelatia isi are originea in
Ratiunea absoluta a lui Dumnezeu, in Logosul divin Care cuprinde intreaga creatie.
Daca ratiunea umana are caracter partial, cunoasterea divina are un caracter total.
Rolul cunoasterii dogmatice este de a permite ca, pornind de la propria ratiune, sa
patrunzi in lumea ratiunii absolute, a adevarului absolut, a luminii si iubirii dumnezeiesti,
care se cer contemplate.
Pentru ca sa fie accesibila adevarurilor divine, ratiunea umana trebuie sa se dilate.
Harul divin, care este interior fiintei umane de la Botez, si chipul lui Dumnezeu din om (care
tinde spre asemanarea infinita cu Dumnezeu, inclusiv in planul cunoasterii) sunt implicate in
procesul de desavarsire a posibilităților de cunoastere umana.
Cunoasterea dogmatica nu trebuie sa fie pur speculativa si abstracta, ci si
duhovniceasca si morala (care implica transfigurarea naturii umane).
Progresul in cunoasterea dogmatica este direct proportional cu angajarea pe calea
virtutilor.
Din cauza inrobirii filosofice, teologia scolastica medievala a adus unele obiectii
impotriva cunoasterii dogmatice, reducand dogmele la o cunoastere strict naturala. Aceasta
teologie a incercat sa adapteze adevarul revelat la posibilitatile cunoasterii umane, fara sa
caute sa ridice cunoasterea umana la inaltimea adevarului revelat. Teologii scolastici au
separat teologia de spiritualitate, a.i. in Biserica Romano-Catolica a existat o perioada in care
doar intelectualii erau considerati adevarati cunoscatori ai dogmelor, simplii cetateni fiind
considerati ignoranti.
In sec. XIX, teologul catholic Laberthonniere a adus obiectii impotriva cunoasterii
dogmatice, sustinand ca adevarurile revelate nu sunt primite doar prin ratiune, ci si printr-o
lumina pusa in noi de Dumnezeu la creatie. Aceasta conceptie i-a scandalizat pe teologii
catolici, deoarece se opune teologiei tomiste, acceptand premisele unei teologii augustiniene
sau pascaliene, ale unui crestinism launtric, liber de orice constrangere exterioara.
D.p.d.v. ortodox, Revelatia divina premerge oricarei experiente interioare, iar dogma
implica si o traire interioara. Nu trebuie sa existe separatie intre ratiune si iubire, caci
ratiunea fara iubire duce la o cunoastere formala. Iubierea fara ratiune este oarba, fiindca nu
cunoaste caile iubirii, care vine de la Dumnezeu.

Rolul Sf. Duh si al Bisericii in cunoasterea dogmatica

17
 Celor 2 tipuri de Revelatie divina – naturala si supranaturala – le corespund 2
modalitati de cunoastere a lui Dumnezeu: naturala (prin intermediul naturii) si
supranaturala.
In spiritualitatea rasariteana se spune ca Dumnezeu poate fi cunoscut “din fapturi si
din Scripturi”.
Sf. Parinti admit ca intreaga creatie constituie un mijloc de dialog intre Dumnezeu si
om. Din contemplarea firii inconjuratoare, omul credincios se poate ridica pana la Creator,
stabilind unele concluzii cu privire la atributele Sale. Dar cunoasterea prin natura nu este
suficienta, caci ea nu evidentiaza caracterul de persoana a lui Dumnezeu si nici modul in
care El este prezent in creatia Sa.
Revelatia supranaturala il ajuta pe om sa nu-L confunde pe Creator cu creatia Sa, sa
nu cada in panteism. Ea a aratat ca lumea este opera lui Dumnezeu si ca isi gaseste
finalitatea in unire cu Dumnezeu, fiind teocentrica.
Revelatia naturala este mai usor de inteles, cea supranaturala fiind mai dificila si
implicand intr-o mai mare masura procesul de purificare si indumnezeire a omului.
1. Revelatia supranaturala s-a facut prin inspiratie, adica prin puterea Duhului
Sfant (dimensiunea pnevmatologica).
Inspiratia – actul tainic, dar real, prin care Dumnezeu il face pe om capabil sa
primeasca, sa inteleaga si sa transmita Revelatia divina.
Sf. Duh este prezent in opera de dogmatizare prin asistență. Asistenta are o intensitate
diferita de inspiratie si este o lucrare a Duhului Sfant, nedespartita de prima, ci aflata intr-o
relatie interioara, caci ambele tin de Duhul adevarului, Duhul lui Hristos.
Dupa Cinzecime, Dumnezeu nu mai descopera adevaruri noi, intrucat Revelatia
supranaturala s-a incheiat si s-a implinit in Persoana Mantuitorului Iisus Hristos.
Asistenta Sf. Duh are rolul de a ajuta Biserica sa patrunda in cunoasterea
duhovniceasca a adevarului revelat.
2. Cunoasterea dogmatica are si o puternica componenta eclesiala.
Biserica este subiectul cunoasterii lui Dumnezeu. Doar ea primeste, pastreaza si
comunica fara greseala adevarul despre Dumnezeu si planul Sau de mantuire.
In Biserica, adevarul este experiat nu in sens intelectualist (ca abstractie), ci in mod
existential, ca Persoana (Persoana lui Hristos, Cel care a revelat Treimea).
Adevarul revelat nu a fost incredintat unei singure persoane, ci unei comunitati de
persoane – Biserica. Numai comuniunea perihoretica a Bisericii poate pastra in mod
infailibil adevarul suprem despre Dumnezeu.
Sf. Apostoli si Sf. Parinti au marturisit colaborarea lor cu Sf. Duh in lucrarea de
dogmatizare: “Parutu-s-a noua si Duhului Sfant” (F.Ap. 15,28), altfel spus: am hotarat noi si
Duhul Sfant.

VII. METODE ALE CUNOASTERII DOGMATICE: ANALOGIA SI

SIMBOLISMUL
1. Analogia este utilizata in cunoasterea dogmatica, plecand de la premisa ca
universal este opera lui Dumnezeu, iar tot ce exista in el sunt plasticizari ale ratiunilor divine
necreate.

18
 Prin analogie sau comparatie cu lumea creata, omul poate cunoaste ceva despre
Creatorul ei si despre unele insusiri sau atribute ale Lui.
In cunoasterea dogmatica exista 3 tipuri de analogii, care sunt tot atatea trepte pe
drumul de la creatie la Creatorul ei necreat:
a) Prima treapta a analogiilor teologice are ca punct de pornire fie creatia in
ansamblul ei, fie doar o parte a creatiei (intrucat universul poarta pecetea lui Dumnezeu in
intregimea sa, ca si in fiecare molecula sau atom).
Atat la nivel cosmic, cat si la nivem microcosmic, totul este guvernat de ordine si
armonie. Descoperirile stiintifice de astazi demostreaza ca nu exista dilema/opozitie intre
unitate si pluralitate, unitatea manifestandu-se sub aspectul pluralitatii, iar pluralitatea se
imbina unitar in intregul microcosmos.
Aceasta conciliere intre unitate si pluralitate duce la concluzia ca intreaga creatie este
un reflex al Sf. Treimi.
b) A II-a treapta a analogiilor o gasim in lumea fiintelor spirituale, ingerii si oamenii.
Pornind de la lumea noastra spirituala, creata, ne apropiem mai mult de taina
existentei lui Dumnezeu, ca spirit absolut si personal.
In acest sens, existenta ingerilor, fiinte spirituale necorporale, serveste mai bine
analogiei cu Dumnezeu.
Insa, si persoana umana, prin spiritual si sufletul său, trimite la existenta pur spirituala
a lui Dumnezeu.
Unii Sf. Parinti au demonstrat ca sufletul omenesc este analogia Sf. Treimi, prin
unitatea lui de esenta si prin intreita functie (ratiune, vointa si sentiment), dar aceasta
analogie (utilizata de Fer. Augustin) comporta unele riscuri: in Sf. Treime nu este vorba de
functii, ci de Persoane.
Sf. Parinti rasariteni au preferat sa faca o analogie intre familie si Sf. Treime, deoarece
familia este compusa din persoane unice, care au in comun firea omeneasca.
c) Cel mai inalt grad de analogie cu Dumnezeu, din lumea creata, il constituie sfântul,
omul ajuns la asemanarea cu Dumnezeu prin har.
Exista unele deosebiri interconfesionale. Ortodocsii considera desavarsirea la care
poate ajunge omul inca de aici drept rezultat al harului (inteles ca energie ce izvoraste din
fiinta lui Dumnezeu). Catolicii considera ca perfectiunea umana este rodul unei gratii create,
separate de Dumnezeu, care lasa un gol intre om si Dumnezeu. Protestantii resping, in
general, aceste analogii, si, in special, conceptul de indumnezeire, pe care il considera de
factura panteista.
Analogiile din domeniul cunoasterii dogmatice nu trebuie supraevaluate, supralicitate
(de ex: nu trebuie sa se considere ca lumea de dincolo este intru totul ca lumea de aici),
deoarece s-ar ajunge la antropomorfism, care se intalnea in politeismul antic, dar nici
subevaluate, deoarece ar favoriza agnosticismul, crezand ca nicio expresie umana nu
reprezinta pe Dumnezeu.
Rolul analogiilor este de a indruma spre un sens mai inalt ceea ce exprima ele,
implicand metoda anagogica (de urcus).
2. Simbolismul (ca metoda de cunoastere dogmatica) utilizeaza simbolul, caruia ii
confera alte intelesuri decat arta, filosofia, cultura in general.

19
 In teologie, simbolul este un semn material, care invaluie si dezvaluie o realitate sau o
prezenta spirituala. Cei care il inteleg disting 2 parti in simbol: una vizibila si alta invizibila,
ceea ce insemna ca de simbol este legata o taina, pe care el o evoca sau o face prezenta.
Simbolul ne descopera dimensiunea adanca, fundamentala, religioasa a realitatii.
Simbolul este limba religiei, limba in care religia se poate exprima direct. Prin simboale
spunem mai multe decat prin cuvinte.
D.p.d.v. teologic, tot ce exista in lumea aceasta este un simbol al lumii de dincolo,
chiar si omul insusi, care inchipuie in el divinul si umanul.
Cosmosul este un simbol imens, lumea creata e un simbol al lumii necreate, iar
exprimarea acestui fapt este o exprimare simbolica. Deci, simbolul religios nu este un simplu
semn conventional.
Sf. Ap. Pavel spune ca Hristos este Pastele nostru, un simbol al trecerii noastre de la
moarte la viata si de la pamant la cer.
Cele 7 Sf. Taine sunt, in acelasi timp, si simboale, care descopera si fac prezente, prin
lucrarea lor, diferite lucrari ale harului divin nevazut, precum si prezenta nevazuta a lui
Hristos, in calitate de savarsitor al Tainelor.
Prin excelenta, domeniul Sf. Taine este unul simbolic. La fel cel al sf. Icoane, al Sf.
Cruci.
Intrega teologie se foloseste de simboale ca mijloace de exprimare a realitatilor
dumnezeiesti, insa in mod special se foloseste Liturgica, Mistica si Teologia Dogmatica.
Simbolul nu este identic cu lucrul simbolizat, ci el trimite dincolo de sine.
Simbolul este punctul de legatura unde se intalneste lumea vazuta cu cea spirituala,
punctul de intalnire al divinului cu umanul.

Raportul dintre simbol si lucrul simbolizat

S-au formulat 2 opinii: realistii extremisti identifica simbolul cu lucrul simbolizat,
ceea ce duce la magie; nominalistii, care considera simbolul ca pe un simplu semn
conventional, fara legatura cu realitatea simbolizata.
Solutia o ofera realismul moderat, care considera ca realitate obiectiva in simboalele
vazute prezenta reala a divinului, dar a carei evidenta este conditionata subiectiv de credinta
noastra, credinta care are si un aspect obiectiv, intrucat ea este si darul lui Dumnezeu.
Limita cunoasterii simbolice
Simbolul ofera o cunoastere supraconceptuala a realitatilor dumnezeiesti mai profunda
decat analogia, insa cunoasterea prin simbol are limitele ei, deoarece simbolul da marturie
despre realitatea divina, dar ofera putine amanunte despre ea si nu ne arata modul
coexistentei in simbol a lumii create si a celei necreate.
Apusul crestin a abuzat de metoda analogiei (din considerente filosofice),
exprimandu-si preferinta pentru cunoasterea catafatica. In Rasaritul crestin, Sf. Parinti au
utilizat simbolul, exprimandu-si preferinta spre cunosterea apofatica.

VII. REVELATIA DUMNEZEIASCA – IZVOR AL CREDINTEI CRESTINE

SI PRINCIPIU OBIECTIV AL TEOLOGIEI DOGMATICE
Invatatura de credinta se afla cuprinsa in Revelatia dumnezeiasca - izvorul credintei
crestine si principiul obiectiv pe care se fundamenteaza Teologia Dogmatica.

20
 Revelatia dumnezeiasca este actul prin care Dumnezeu iese din Sine, descoperindu-Se
oamenilor prin lucrarile si prin Cuvantul Sau, facandu-le cunoscut acestora tot ceea ce este
necesar pentru mantuirea lor.
D.p.d.v. teologic, prin Revelatie dumnezeiasca se inteleg 2 lucruri:
1) actul sau faptul descoperirii, lucrarea de manifestare a lui Dumnezeu in afara;
2) continutul descoperirii, adevarul despre Dumnezeu si despre vointa si lucrarea Sa.
Revelatia dumnezeiasca este descoperirea tainei celei ascunse din timpuri vesnice, din
cauza invartosirii oamenilor in pacat. Aceasta descoperire se face treptat, in diferite forme si
in mai multe etape:
- in mod indirect, din chiar momentul creatiei, prin cosmos si prin om, adica prin
natura creata;
- in mod direct, supranatural si personal, mai intai prin cuvantul pe care Dumnezeu L-
a adresat oamenilor in Rai, apoi prin cuvintele profetilor si, in mod desavarsit/plenar, prin
Fiul lui Dumnezeu, Cuvantul intrupat.

Revelatia naturala
Este prima forma de revelare de Sine a lui Dumnezeu la nivelul creatiei vazute, El
aratandu-Se pe Sine, prin natura creata, care este efectul direct al lucrarii Sale creatoare,
manifestata in mod liber.
Parintele Staniloae afirma ca intreg cosmosul si odata cu el si omul formeaza
continutul Revelatiei divine.
Lumea intreaga este plina de prezenta Creatorului ei. Ea Il reflecta si Il descopera in
perfectiunile Lui. Din momentul creatiei, Dumnezeu este pretutindeni de fata in lume, prin
Duhul Sfant. Revelatia naturala sta la baza unei credinte naturale a omului.
Insa, treapta credintei naturale trebuie depasita sau completata, caci descoperirea lui
Dumnezeu in natura este insuficienta, incompleta, indirecta si generala, deci are limitele ei.

Revelatia supranaturala
Este a doua forma de revelare de Sine a lui Dumnezeu, de o maniera personala si de o
intensitate mai ridicata.
Revelatia supranaturala este descoperirea mai directa pe care Dumnezeu o face prin
cuvinte, acte minunate, prin oameni alesi si, in mod culminant, prin Sine Însusi.
Ea se numeste revelatie supranaturala deoarece prin ea Dumnezeu Se comunica in
mod supranatural, este acceptata prin credinta si cuprinde adevaruri care depasesc puterea de
intelegere a fiintei umane.
Posibilitatea acestei forme de revelatie este data de faptul ca Dumnezeu (care este
Persoana spirituala absoluta, orientată ontologic spre comuniune) vrea si poate sa Se
comunice fapturilor create dupa chipul si asemanarea Sa, chemandu-le la comuniune prin
chiar aceasta descoperire.
Revelatia supranaturala este posibila in ce priveste omul, intrucat omul este persoana
spirituala si corporala creata, care este orientata ontologic (fiintial) spre prototipul sau, spre
comunicarea cu Creatorul si Proniatorul sau, putand astfel sa primeasca si sa raspunda la
cele comunicate de Dumnezeu.

21
 Prin Revelatia supranaturala, Dumnezeu confirma si completeaza Revelatia naturala,
intarind credinta naturala in Dumnezeu si precizand sensul ultim al existentei, intuit de om
prin Revelatia naturala.
Prin Revelatia supranaturala, Dumnezeu se descopera direct, deplin ca Persoana
absoluta, iubitoare, care ne cheama sa participam la viata de comuniune a Sf. Treimi prin
Iisus Hristos.
Desi intre cele 2 forme de revelatie exista o distinctie, intre ele nu este o ruptura, ci o
corelatie, o corespondenta, intrucat Fiul lui Dumnezeu, Logosul Tatalui Se intrupeaza,
venind “intru ale Sale”.
Etapele revelatiei supranaturale
1) Revelatia primordiala, care a fost facuta primilor oameni (Adam si Eva) in Rai si
a fost pastrata prin urmasi pana la Avraam, apoi reminiscente ale ei s-au pastrat in religiile si
miturile tuturor popoarelor;
2) Revelatia speciala a Vechiului Testament, care a fost facuta poporului ales si
pregatit special de Dumnezeu, prin fagaduinta facuta lui Avraam.
Aceasta Revelatie s-a facut treptat, prin patriarhi, prooroci si alti barbati alesi, de mai
multe ori si in mai multe chipuri, ea cunoscand un progres continuu.
3) Revelatia absoluta, universala a Noului Testament, data de insusi Fiul lui
Dumnezeu intrupat. Ea este culmea si incheierea Revelatiei divine, peste care nimeni nu
poate spune sau adauga ceva.
Revelatia VT trebuie inteleasa si interpretata in lumina NT, avand in centru pe Hristos
– Mesia, prefigurat si profetit in VT.
Revelatia divina supranaturala s-a incheiat, gasindu-si expresia ultima in Persoana
Mantuitorului - Revelatia insasi. O noua revelatie nu mai este posibila.

IX. MODALITATILE SAU CAILE DE PASTRARE SI TRANSMITERE A

REVELATIEI SUPRANATURALE DIVINE: SF. SCRIPTURA SI SF. TRADITIE
Revelatia dumnezeiasca supranaturala se pastreaza si se transmite de catre Biserica pe
2 cai/moduri: Sf. Scriptura si Sf. Traditie.
Initial, Sf. Apostoli au transmis pe cale orala Cuvantul lui Dumnezeu, pe calea
traditiei, ulterior si in scris, prin Sf. Evanghelii sau Epistole (care formeaza canonul NT,
stabilit de catre Biserica si inseparabil de celelalte invataturi de credinta neconsemnate in
cartile NT, dar pastrate de catre Biserica, si care constituie Traditia apostolica).
Daca Sf. Scriptura este expresia scrisa a Revelatiei supranaturale, Sf. Traditie este
cealalta forma, initial orala, apoi fixata si in scris, in Biserica, a aceleiasi Revelatii.
Numai impreuna cele 2 forme exprima Descoperirea/Revelatia dumnezeiasca in
plenitudinea ei, ele fiind egale in autoritate si importanta.
Cele 2 forme de pastrare si transmitere a Revelatiei divine supranaturale nu pot fi
separate, intrucat detin impreuna Cuvantul lui Dumnezeu, primit prin inspiratia si asistenta
Duhului Sfant.

Relatia dintre Biserica, Sf. Scriptura si Sf. Traditie

22
 In VT, Legea a fost incredintata de Moise unei comunitati religioase. La fel si in NT,
Sf. Apostoli au predicat, dupa Cinzecime, unei comunitati crestine constituite, careia i-au
incredintat Evanghelia sau Revelatia desavarsita prin Iisus Hristos.
Asadar, atat Sf. Scriptura, cat si Sf. Traditie sunt “bunuri” ale Bisericii, care le
primeste, le fereste de interpretari eronate si le fructifica prin Duhul Sfant in folosul
membrilor ei.
Cum Biserica este mediul in care lucreaza ca Mantuitor Domnul Iisus Hristos, in
prezenta sfintitoare a Duhului Sfant, atunci doar aici Revelatia divina poate fi inteleasa si
exprimata in mod corect.
In mod concret, Sf. Scriptura este interpretata de Biserica prin Sf. Traditie.
In ortodoxie, Biserica, Sf. Scriptura si Sf. Traditie sunt interdependente si indisolubil
legate.

Sf. Scriptura din punct de vedere dogmatic

Autoritatea dumnezeiasca a Sf. Scripturi consta in inspiratia ei. Sf. Scriptura contine
Cuvantul lui Dumnezeu adresat oamenilor, transmis prin puterea si lucrarea Duhului Sfant,
care a grait prin prooroci pe care i-a inspirat si ferit de erori. Biserica a selectat si adunat
cartile canonice ale VT (39) si NT (27), separandu-le de cele apocrife.

Raportul dintre Biserica si Sf. Scriptura

D.p.d.v. cronologic, Biserica este anterioara Sf. Scripturi. Biserica este aceea care
explica/interpreteaza Sf. Scriptura, avand si responsabilitatea de a pastra continutul ei, in
sensul lui autentic.
Biserica are nevoie de Sf. Scriptura pentru a spori in cunoasterea si in trairea in
Hristos.
Daca Biserica este Hristos extins in umanitate, iar continutul Sf. Scripturi este Acelasi
Hristos, insemna ca intre Biserica si Sf. Scriptura este o legatura indisolubila.
Biserica in plenitudinea ei este cea care interpreteaza Scriptura, avand harisma
infailibilitatii. De aceea, hotararile dogmatice ale Sinoadelor ecumenice devin normative
doar atunci cand sunt receptate de intreaga Biserica.
Exista diferente interconfesionale majore in privinta raportului dintre Biserica si Sf.
Scriptura. Romano-catolicii, prin papa, au ridicat magisteriul (clerul si teologii) si Biserica
(redusa la ierarhie) deasupra Sf. Scripturi, care este total dependenta de Biserica. Astfel,
BRC a introdus dogme noi in invatatura ei oficiala: infailibilitatea papala, primatul papal,
imaculata conceptie, inaltarea cu trupul la cer a Sf. Fecioare, etc., interzicand in Evul Mediu
folosirea Bibliei de catre credinciosi.
Reformatorii si urmasii lor au trecut la dependenta Bisericii fata de Scriptura. Ei au
instituit drept criteriu de interpretare a textului scripturistic constiinta libera a fiecarui
credincios, refuzand Bisericii orice autoritate in materie de credinta. D.p.d.v. al ortodoxiei,
cunoasterea Sf. Scripturi se poate realiza doar in comuniunea de credinta, iubire si adevar a
Bisericii, prin harul lumintor al Sf. Duh.

Sf. Traditie si relatia ei cu Biserica

23
 Alaturi de Sf. Scriptura se afla Sf. Traditie ca modalitate de pastrare si transmitere a
Revelatiei supranaturale.
Sf. Traditie reprezinta totalitatea adevarurilor revelate, care nu au fost cuprinse
in Sf. Scriptura, ci au fost predate pe cale orala de catre Mantuitorul si de Sf. Apostoli,
acestea fiind consemnate ulterior si pastrate de Biserica pana astazi.
Pentru a evidentia dimensiunea pnevmatologica sau pe cea hristologica a Sf. Traditii,
ea a fost denumita de unii teologi “viata Duhului in Biserica” si “viata Bisericii in Duhul
Sfant” – V. Lossky, “memoria vie a Bisericii” – S. Bulgakov sau “permanentizarea
dialogului Bisericii cu Hristos” – D. Staniloae.
Existenta Sf. Traditii se intemeiaza pe faptul ca Mantuitorul a predat toate invataturile
descoperite pe cale orala, acelasi lucru cerand si Sf. Apostoli: “Mergand, invatati toate
neamurile…” (Matei, 28,19). Sf. Apostoli au fost constienti de necesitatea Sf. Traditii.
Prin Sf. Traditie se intelege atat actiunea de transmitere a Evangheliei lui Hristos, cat
si continutul acestei transmiteri, adica insasi Evanghelia Mantuitorului, care este identica cu
Revelatia divina.
In sens larg, Traditia incepe in timpurile premozaice, cu primele date ale Revelatiei
paradisiace, pe care Moise le-a transpus in scris.
Adevarurile revelate necuprinse in Sf. Scriptura, dar pastrate si transmise de Biserica,
dupa moartea ultimului Apostol si dupa scrierea cartilor NT, au circulat mai intai pe cale
orala, concomitent cu cartile NT. Ulterior, au fost consemnate in scris. Ele au alcatuit Sf.
Traditie in sens restrans (numita Traditia apostolica), avand aceeasi autoritate cu Sf.
Scriptura.
Traditia precede si include initial Sf. Scriptura (care reprezinta consemnarea in scris a
unei parti din Traditia orala).
Revelatia s-a transmis pe ambele cai, de unde si relatia interioara dintre ele. Despre
egala importanta si autoritate a Sf. Scripturi si a Sf. Traditii dau marturie si Sf. Parinti (Sf.
Epifanie, Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Vasile cel Mare).
Totusi, intre Sf. Scriptura si Sf. Traditie (care sunt complementare si unitare) exista si
unele nuante deosebite, si anume:
1) In ceea ce priveste Sf. Scriptura, autoritatea se exercita si in cazul unei singure
afirmatii, intrucat Dumnezeu vorbeste direct, prin inspiratia Duhului Sfant. In Sf. Traditie,
Dumnezeu vorbeste indirect, prin oameni care dau marturie despre adevarurile descoperite si
care uneori pot gresi (exista Parinti si scriitori bisericesti care au facut erori dogmatice). De
aceea, Sf. Traditie este confirmata prin consensul Bisericii de pretutindeni (consensus
Ecclesiae dispersae) si prin consensul deplin al Sf. Parinti (consensul Patrum).
2) Nu orice opera a Traditiei este egala cu cea a Sf. Scripturi. Din Traditia primara,
Biserica a ales doar acele carti scrise prin inspiratia dumnezeiasca pentru a compune canonul
Sf. Scripturi.
3) Sf. Traditie completeaza (liturgic si canonic, nu si dogmatic) si transmite Sf.
Scriptura. D.p.d.v. dogmatic, Sf. Traditie contribuie prin asistenta Sf. Duh in Biserica, prin
unele precizari si formulari noi ale adevarurilor revelate, oferind o explicatie autentica si
duhovniceasca a Sf. Scripturi.
Unii teologi ortodocsi (S. Bulgakov, St. Tankov), contrar opiniei majoritare, au admis
o subordonare a Sf. Traditii fata de Sf. Scriptura.

24
 Aspectele Sf. Traditii
Desi are caracter unitar, Sf. Traditie trebuie privita prin prisma celor 2 aspecte prin
care se manifesta: cel statornic si cel dinamic.
a) Prin aspectul statornic al Sf. Traditii, intelegem fondul Traditiei apostolice, pe
care Biserica l-a primit din ziua Cincezimii si pana la moartea ultimului Apostol, fond pe
care ulterior l-a consemnat in scris, pana la sfarsitul perioadei patrisctice (adica in epoca
sinoadelor ecumenice).
Cele 8 monumente sau documente ale Traditiei statornice sunt:
1. Simbolurile de credinta, rezumate sau dreptare de credinta.
Sunt 3:
- Simbolul apostolic - nu are o origine sigura, fiind ulterior epocii apostolice.
Cuprinde, printre altele, invatatura despre coborarea la iad si cea despre comuniunea
sfintilor. Avand continut ortodox, este considerat unul dintre documentele doctrinare de baza
ale Bisericii crestine primare;
- Simbolul niceo-constantinopolitan – este opera primelor 2 Sinoade ecumenice si
este singurul folosit in cultul Bisericii Ortodoxe. Se considera ca are la baza marturisirea de
credinta a Bisericilor din Cezareea si Cipru;
- Simbolul atanasian – desi pus sub numele Sf. Atanasie, este de origine mai tarzie
(probabil din sec. V, intrucat cuprinde si adaosul “Filioque”, care apare in acea perioada).
2. Cele 85 de canoane apostolice, care cuprind randuieli stabilite de Sf. Apostoli, desi
nu au fost formulate de acestia.
3. Definitiile dogmatice si canoanele celor 7 Sinoade ecumenice si ale celor 2
Sinoade locale confirmate de Sinodul VI ecumenic – Trulan.
4. Cultul divin, consemnat in cartile de slujba, avand in centru cele 3 Sf. Liturghii.
5. Marturisirile de credinta ale martirilor, cuprinse in actele lor martirice (de ex: ale
Sf. Policarp, ale Sf. Ignatie Teoforul).
6. Scrierile Sf. Parinti.
7. Definitiile dogmatice impotriva ereticilor (anatematisme), cuprinse in
Sinodiconul Ortodoxiei.
8. Marturiile istorice si arheologice referitoare la credinta crestina apostolica,
precum si operele de arta bisericeasca (pictura, arhitectura).
Aceste 8 izvoare (sau monumente) ale Traditiei statornice sunt neschimbatoare,
deoarece contin Traditia apostolica fixata in primele 8 secole ale crestinismului, cand
Biserica nu era divizata.
Intrucat contine Revelatia dumnezeiasca, Traditia statornica nu este inchistata,
conservatoare, ci ea poate fi permanent explicata si adancita.
b) Prin aspectul dinamic al Sf. Traditii, intelegem Traditia bisericeasca in sens
larg, adica aprofundarea, actualizarea si fructificarea Traditiei apostolice, in interiorul
Bisericii.
Acest aspect al Sf. Traditii confirma dreptul Bisericii de a lucra prin iconomie, prin
care adapteaza viata credinciosilor (dar nu si credinta) la epocile pe care le strabate.
In virtutea acestei iconomii (atitudine pastorala de condescendenta), Biserica a
manifestat toleranta fata de cei care s-au rupt de ea, dar doresc sa se intoarca la ea prin

25
pocainta, recunoscand Taine savarsite de eretici sau eterodocsi. Alteori, Biserica a lucrat prin
acrivie (atitudine pastorala intransigenta) fata de cei care nu recunosc ca au gresit, iesind din
comuniunea Bisericii, astfel ca Biserica nu a recunoscut Tainele acestora.
Aspectul dinamic al Sf. Traditii se manifesta si in dezvoltarea slujbelor bisericesti, in
explicitarea Revelatiei, in activitatea pastoral-misionara.
Traditia statornica a formulat raspunsuri la marile probleme religioase din perioada
Bisericii nedivizate, pe cand Traditia dinamica sau bisericeasca a formulat raspunsuri in
perioada urmatoare si va face acest lucru (pe baza Sf. Scripturi si a Sf. Traditii) pana la
sfarsitul veacurilor.
In privinta raportului dintre cele 2 aspecte ale Sf. Traditii, Traditia dinamica
(bisericeasca) nu are o valoare egala cu cea statornica (apostolica sau dumnezeiasca) care
atesta continuitatea in si prin Biserică a credintei apostolice. Traditia bisericeasca isi are
temeiul in Traditia apostolica si ramane in cadrul acesteia ca Traditie dinamica.
Progresul Traditiei bisericesti este un progres subiectiv (de intelegere tot mai adanca a
adevarului dumnezeiesc) si nu un progres obiectiv (de dezvoltare a Revelatiei).
Prin aspectul dinamic are loc o imbogatire personala a credinciosului (Fer. Augustin:
“Ieri intelegeai putin, azi intelegi mai mult, maine cu mult mai mult. Creste in tine lumina lui
Dumnezeu.”).
In sec. IV, Vincentiu de Lerini a formulat un criteriu pentru deosebirea dintre Sf.
Traditie si traditiile false care au aparut in istorie: “Ceea ce a fost crezut totdeauna,
pretutindeni si de catre toti”.
Intre cele 2 aspecte ale Sf. Traditii exista o relatie interioara, ele constituind o singura
realitate.

Diferente confesionale cu privire la Sf. Traditie

In teologia romano-catolica se accentueaza aspectul dinamic al Sf. Traditii,
minimalizand oarecum Traditia apostolica, din dorinta de a putea formula dogme noi, fara
temeiuri revelate.
Altfel spus, BRC considera ca Traditia apostolica nu a fost fixata in primele 8 secole
ale erei crestine, ci ea se formuleaza permanent prin hotararile dogmatice ale papilor, care au
valoare si importanta asemanatoare Traditiei apostolice (dumnezeiesti).
Deci, la catolici nu se face distinctie intre cele 2 aspecte, Papa Pius IX afirmand: “Eu
sunt Traditia”.
Pentru a justifica inovatiile doctrinare, teologii catolici utilizeaza teoria virtualului
revelat, cale pe care au aparut celebrele “concluzii teologice” (de ex: Filoque). Asadar,
teologia catolica accentueaza tot mai mult rolul Sf. Traditii, pentru a putea sa justifice
inovatiile doctrinare ale papilor.
BO spune ca intre cele 2 moduri de pastrare si transmitere a Revelatiei divine (Sf.
Scriptura si Sf. Traditie) exista un raport de complementaritate.
Pentru religia ortodoxa, fiecare adevar de credinta sau dogma trebuie sa posede temei
in Sf. Scriptura si in Sf. Traditie. D.p.d.v. dogmatic, diferenta esentiala dintre cele 2 aspecte
ale Traditiei este aceea ca Traditia bisericeasca nu aduce noi dogme sau adevaruri de
credinta, ci explica si interpreteaza datele Revelatiei supranaturale.

26
 La polul opus fata de catolicism, protestantismul, incercand sa sanctioneze exagerarile
acestuia cu privire la folosirea abuziva a Traditiei bisericesti, a respins Sf. Traditie, sustinand
ca Sf. Scriptura este singurul mod de pastrare a Revelatiei divine (Sola Scriptura).
Reformatorii au afirmat ca fiecare credincios poate interpreta corect Sf. Scriptura,
nefiind necesar ajutorul Sf. Traditii in intelegerea Bibliei deoarece “interpretul sau
talmacitorul Scripturii este insasi Scriptura”.
Totusi, protestantii accepta astazi, in general, primele 4 Sinoade ecumenice si acorda o
anumita importanta operelor Sf. Parinti, fara a le acorda o autoritate dogmatica (cum, de
altfel, nici Bisericii insasi nu-i acorda).
Insa, toate confesiunile protestante si-au format propria traditie bisericeasca, pe care o
contrapun Traditiei bisericesti a Ortodoxiei si Romano-Catolicismului.

MARTURISIRILE PRINCIPALE ALE BISERICII ORTODOXE

Marturisirea Mitropolitului Petru Movila
Petru Movila, fiu de domnitor al Moldovei, este autorul Marturisirii de credinta, care
in greaca se numeste “Orthodoxos omologhia”. Ea a aparut cu scopul apararii credintei
ortodoxe in fata propagandei uniatiste si a tendintelor prozelitiste protestante.
In Sinodul de la Kiev din 1640 a avut loc prima analiza a acestei lucrari teologice,
fiind scoase in evidenta 2 puncte controversate din continutul ei: locul sufletelor dupa
moarte si momentul prefacerii darurilor la Sf. Liturghie.
Pentru solutionarea acestor controverse s-a apelat la Patriarhia Ecumenica de
Constantinopol, care si-a trimis reprezentanti la Sinodul de la Iasi din 1624 (15 sept – 27
oct.), din initiativa domnitorului Vasile Lupu.
Sinodul a stabilit pozitia ortodoxa fata de punctele controversate: dupa moarte nu
exista foc curatitor, rugaciunile si milosteniile celor vii folosesc raposatilor; Sf. Daruri se
prefac in Trupul si Sangele Mantuitorului in momentul invocarii Sf. Duh, adica la epicleza.
Astfel, au fost indepartate din Marturisire unele influente romano-catolice provenite
din sursele apusene utilizate de Petru Movila (in special catehismul catolic al lui Petru
Canisius).
Ulterior, Marturisirea a fost aprobata de cele 4 Patriarhii istorice ale Ortodoxiei:
Constantinopol (1643), Alexandria (1645), Antiohia (1645) si Ierusalim (1650). In 1667 este
tiparita in lb. greaca.
Marturisirea a cunoscut cea mai larga raspandire si utilizare in tarile ortodoxe dintre
toate Marturisirile de credinta.
Cuprinsul Marturisirii este expus intr-o forma catehetica, prin intrebari si raspunsuri,
forma pe care o vor adopta toate catehismele ortodoxe pana astazi. El are 3 parti care
corespund celor 3 virtuti teologice: credinta, nadejdea si dragostea.
Partea I contine 126 de intrebari si raspunsuri cu privire la Simbolul de credinta
niceo-constantinopolitan si a altor probleme teologice ce deriva din el.
Partea II cuprinde 63 de intrebari si raspunsuri cu privire la rugaciune si Fericiri.
Partea III cuprinde 72 de intrebari si raspunsuri cu privire la poruncile lui Dumnezeu,
pacat si Decalog, justificandu-se rugaciunile catre sfinti, cinstirea sf. icoane si a sf. moaste.
Insemnatatea Marturisirii e data de faptul ca ea a aparut in vremuri de criza pentru
viata BO, expusa la atacuri uniate si protestante, fiiind timp de cateva secole principala arma

27
de aparare contra prozeilitismului eterodox, precum si instrument de pregatire teologica
pentru viitorii clerici ortodocsi.
In Marturisire este expusa in mod corect d.p.d.v. dogmatic invatatura ortodoxa,
totodata in mod nepolemic si in foma scolastica a vremii sale.
Ea este actuala si astazi, constituind Marturisirea prin excelenta a BO si reprezentand
“singura carte simbolica a BO” (D. Popescu).

Marturisirea Patriarhului Dositei

Contextul istoric al aparitiei acestei Marturisiri: Protestantismul incerca sa dovedeasca
BRC identitatea invataturii lui cu cea a Bisericii primare, teologii protestanti incercand sa
arate ca pozitia lor doctrinara este impartasita si de BO. Astfel se explica aparitia unei
Marturisiri de credinta cu continut reformat, la inceputul sec. XVII, pusa pe seama
Patriarhului de Constantinopol – Chiril Lucaris (+1638).
Deci, scopul aparitiei Marturisirii Patriarhului Dositei este de a demonstra ca
Marturisirea lui Chiril Lucaris nu apartine BO si, totodata, de a formula invatatura ortodoxa,
combatand doctrina calvina punct cu punct.
1n 1672 Sinodul de la Ierusalim a aprobat Marturisirea Patriarhului Dositei, intitulata
“Pavaza Ortodoxiei”.
Marturisirea are 18 capitole si 4 intrebari si raspunsuri (la fel ca Marturisirea
calvinista pusa pe seama lui Chiril Lucaris).
Ea expune invatatura despre Sf. Treime (cap. I), Sf. Scriptura (cap. II), libertatea
omeneasca si predestinatia relativa (cap. III), creatie si Providenta (cap. IV-V), pacatul
stramosesc (cap. VI), etc.
Cele 4 intrebari si raspunsuri trateaza despre Sf. Scriptura si cartile ei, despre sfinti,
icoane, monahi si post.
Protestantii l-au invinuit pe Dositei (+1707) ca s-a lasat infleuntat de romano-
catolicism, influenta care reiese mai ales din primele 4 invataturi principale ale Marturisirii,
si anume:
1. asezarea cartilor apocrife alaturi de cele canonice si de cele “bune de citit”;
2. oprirea laicilor de la citirea Sf. Scripturi;
3. folosirea termenului “transsubstantio”;
4. lipsa de claritate asupra Purgatoriului.
Aceste influente pot fi insa justificate de atitudinea intransigenta a lui Dositei fata de
protestanti, in incercarea de a demonstra/sustine nevinovatia lui Chiril Lucaris.
Valoarea Marturisirii provine si din faptul ca este singurul document cu autoritate in
BO privitor la teoria protestanta a predestinatiei, pe care o combate.
Ca si Marturisirea lui Petru Movila, nici aceasta Marturisire nu a obtinut adeziunea
tuturor teologilor ortodocsi.

Enciclica Patriarhilor Ortodocsi din 1848

Enciclica constituie primul document oficial al Ortodoxiei prin care sunt combatute
inovatiile dogmatice si canonice romano-catolice de pana in sec. XIX.
Ea este un raspuns la provocarea papei Pius IX care, intr-o enciclica, invita BO sa se
uneasca cu cea Catolica, oferindu-i o serie de privilegii.

28
 Deoarece enciclica papala omitea diferentele fundamentale care separa cele 2 Biserici,
Enciclica Ortodoxa staruie asupra lor si evidentiaza obstacolele ce stau in calea apropierii
acestor Biserici.
Chiar daca aceasta Enciclica nu a fost cunoscuta si utilizata de toate Bisericile
Ortodoxe, totusi i se recunoaste rolul de Marturisire de credinta.
Enciclica cuprinde 23 de pargrafe, primele 8 formand o introducere generala a starii
Bisericii Catolice. In paragraful 8 se arata pericolul propagandei catolice si se protesteaza
impotriva prozelitismului romano-catolic. Incepand cu paragraful 9 se face analiza propriu-
zisa a enciclicii palale, care e combatuta punctual in paragrafele 10-23.
In Enciclica se arata ca dorinta de suprematie a papilor se traduce in subordonare fata
de papa. Intaietatea scaunului papal nu este de origine apostolica, ci se datoreaza importantei
capitalei vechiului Imperiu Roman. Mai mult, papii din vechime au recunoscut autoritatea
Sinoadelor ecumenice. Patriarhii rasariteni recunosc scaunului de Roma intaietate in iubire,
nu si in suprematia universala.
In concluziile Enciclicei se considera ca se impune inlaturarea inovatiilor latine. Astfel
de inovatii nu au aparut in Ortodoxie, intrucat chiar corpul BO este aparatorul credintei
Bisericii. Se cere credinciosilor ortodocsi sa reziste in fata propagandei catolice.
Valoarea dogmatica a acestei Enciclice se bazeaza pe autoritatea celor 4 patriarhate
ortodoxe din acea vreme. Ea reda cu fidelitate atitudinea ortodoxa fata de catolicism.

MĂRTURISIRI SECUNDARE SAU PARTICULARE ALE B.O.

Mărturisirea de credință a lui Ghenadie Scholarul:
Cea mai veche dintre Mărturisirile ortodoxe are ca autor pe primul patriarh al C-pol
după 1453, fiind redactată la cererea sultanului Mohamed II. Este împărțită în 20 de capitole,
expune mai întâi dogma Sf. Treimi, folosindu-se pentru cele 3 Persoane termenul „idiomata”
(atribute) în loc de „ipostasuri”. Persoanele divine pot fi comparate cu cele 3 funcțiuni ale
sufletului (rațiune, voință și sentiment). În continuare: dogma hristologică, soteriologică
(nemurirea sufletului și răsplata viitoare).
Are valoare deosebită pentru contextul istoric în care a apărut și de intenția autorului
de a aplana adversitățile musulmane față de religia creștină. Așa se explică eroare de
exprimare (idiomata în loc de ipostasuri), din dorința de a evita acuzația de triteism.

Răspunsurile patriarhului Ieremia al II-lea:

Luteranii au vrut să îi considere pe ortodocși aliați împotriva catolicilor – așa se
explică inițiativa profesorilor de la Universitatea din Tubingen (Iacob Andrea și Martin
Lrusius), care trimit 3 scrisori patriarhului C-polului, Ieremia II, între anii 1573-4. Patriarhul
a răspuns la cea de-a treia scrisoare, arătând că toți conducătorii credincioșilor sunt urmași ai
lui Hristos, luând apărarea ierarhiei bisericești, contestată de luterani.
1575 – profesorii din Tubingen trimit o nouă scrisoare, susținând că ei nu se
depărtează de tradițiile vechi și că acceptă toate cele învățate de Sf. Părinți și de Sinoadele
Ecumenice (fără să prezinte adevăratele concepții luterane).
Patriarhul Ieremia II le răspunde, arătând că învățătura Mântuitorului se tâlcuiește în
lumina Sf. Părinți, iar mântuirea se face prin credință și fapte bune. Acest răspuns conține și
o analiza a Confesiunii Augustine, toate erorile dogmatice fiind combătute punctual.

29
 1581 - Ultimul răspuns al Patriarhului, în care respinge toate erorile luterane. De
această dată patriarhul se exprimă energic și cateogric, arătându-le greșeala de a se situa
deasupra Sinodului Ecumenic și a Bisericii.
Aceste răspunsuri constituie prima încercare de luare de poziție ortodoxă față de
protestantism. Ele n-au fost confirmate de vreun Sinod, însă teologia greacă le pune alături
de Mărturisirile de credință.
Teologii ortodocși admit că aceste răspunsuri nu sunt fără greșeală d.p.d.v. dogmatic
(ex: la mântuirea subiectivă se pune mai întâi accentul pe faptele bune și abia po pe har, când
de fapt ordinea e inversă).

Mărturisirea lui Mitrofan Kritopoulos:

Nepot al patr. Chiril Lucaris, călugăr în Mt. Athos, trimis de unchiul său în Anglia. La
întoarcere, trece prin Germania pentru a cunoaște Bisericile protestante. Prilejul compunerii
Mărturisirii l-a constituit vizita sa în Germania și este rodul convorbirilor pe care le-a purtat
cu profesorii protestanți (este dedicata prof. de la Univ. din Helmstadt).
Are 23 de capitole și sunt expuse în ordine învățăturile Bisericii despre Sf. Treime,
creație, iconomie, Sf. Taine, Biserică etc.
Acuzația de înclinare către protestantism este neîntemeiată, deoarece consacră capitole
întregi postului, cinstirii icoanelor, a sf. moașște, Maslului, Mirungerii etc.
Are mare valoare istorică și teologică, tratând la nivel înalt punctele care separă pe
ortodocși de celelalte confesiuni creștine.

Catehismele Bisericii Ortodoxe:

Catehismele sunt exuneri mai prescurtate ale învățăturii creștine. Ca și mărturisirile de
credință, ele au circulat dintr-o țară ortodoxă în alta. Printre cele mai importante catehisme
apar în sec. XIX în B.O. din Rusia (Platon și Filaret – mitropoliții Moscovei).
În B.O.R. au apărut catehisme ale unor teologi români, cum este cel al mitr. Irineu
Mihălcescu. De mare importanță este Catehismul din 1952, evalorat de un grup de teologi
(printre care si Pr. D. Stăniloae).

XII. CĂRȚILE SIMBOLICE ALE ROMANO-CATOLICILOR

Biserica R.C. nu face distincție între aspectul statornic și cel dinamic al Sf. Tradiții –
cărțile lor simbolice (corespondente în Catolicism al Mărturisirilor de credință în Ortodoxie),
precum și toate decretele emise de papă (enciclice, bule) aparțin aspectului statornic al Sf.
Tradiții.
Principala carte simbolică o constituie canoanele și hotărârile doctrinare ale
Sinodului de la Trident (autoritatea papei este superioară sinoadelor ecumenice).
Biserica R.C. recunoaște cele 7 sinoade ecumenice și cele 3 simboluri de credință, însă
adaugă 13/15 sinoade ținute în Apus ca fiind ecumenice.

Sinodul de la Trident (1545-1549; 1551-1552; 1562-1563): convocat sub papii Paul

III și Juliu III. Scopul declarat a fost contracararea Reformei și inițierea unei Contrareforme:
interzicerea lecturii Sf. Scripturi credincioșilor, oprirea simoniei, obligația episcopilor de a
vizita anual parohiile, interzicerea cumulului de funcții ecleziastice.

30
 Sinodul tridentin a reluat toate marile capitole ale dogmaticii, cărora le-a dat o
formulare scolastică clasica. 1566 – papa Pius V publica celebrul Catehism al Conciliului de
la Trident.
1622 – papa Grigore XV a creat congregația „De Propaganda Fide” – cel mai
important organism misionar al Bisericii R.C.

Conciliul Vatican I (1869-1870): considerat al 20lea ecumenic, convocat de papa

Pius IX. În cadrul acestui conciliu, în 1870 este votată constituția „Pastor aeternus” (primatul
universal al episcopului de Roma și infaibilitatea personașă a papei, atunci când el se
pronunță ex cathedra). 1854 – același Pius IX proclamă (fără sinod) dogma „Imaculatei
concepții”.

Conciliul Vatican II (1962-1963): convocat de papa Ioan 23, încheindu-și lucrările

sub papa Paul VI. În cadrul conciliului, papa Paul VI a promulgat 4 constituții: 2 dogmatice
(Despre Biserică și Despre Revelația divină) și 2 pastorale (Despre Liturghie și Despre
Bisercă în lumea actuală).
Constituția dogmatică Despre Biserică este documentul cel mai important al acestui
conciliu – definește Biserica drept trupul tainic al lui Hristos dar o prezintă și ca pe o
realitate vizibila, organizată ca societate.
Decretul conciliar asupra ecumenismului (De Ecumenismo) este la fel de important (3
capitole: principii catolice ale ecumenismului; exercitarea ecumenismului; Biserici și
Comunități bisericești separate).
Primul efect al Conciliului II Vatican a fost ridicarea anatemelor dintre B.O. și B.R.C.,
în anul 1967, de către patriarhul ec. Atenagora și papa Paul IV. 2 mari idei tradiționale
ortodoxe au fost recuperate: conciliaritatea (sinodalitatea) și catolicitatea (universalitatea)
Bisericii locale.
În ceea ce privește ecumenismul, B.O. nu mai sunt considerate „schismatice”, ci sunt
numite „Biserici surori” – s-a deschis dialogul între B.R.C. și B.O. (1980). În cadrul acestui
dialog, prima oară la Freising (1989), Catolicii au recunoscut că uniatismul a reprezentat un
eșec și o eroare istorică.
D.p.d.v. eclesiologic, Conciliul Vatican II a dezvoltat ideea colegiului episcopilor
(papa reprezintă fundamentul juridic al Bisericii, episcopii r.c. reprezintă fundamentul
sacramental).

Bulele papale: decrete ale papilor date în chip solemn, în împrejurări deosebite.
Unam Sanctam (papa Bonifaciu 8 – papa deține atât puterea spirituală cât și pe cea
lumească); Exurge, Domine (papa Leon X – sunt osândite erorile lui Luther) și Inefabilis
Deus (papa Pius IX – dogma imaculatei concepții).

Catehismele oficiale ale B.R.C.:

Cel dintâi catehism catolic aparține lui Petru Canisius (1554), prin intermediul lui
B.R.C. ia poziție față de cele 2 catehisme ale lui Luther. Leonardo Marino compune un
catehism în aceeași perioadă.

31
 Cel mai recent catehism oficial al B.R.C. este cel din 1992 – are progrese dogmatice
în direcție ortodoxiei, ca efect al deschiderii lor, în urma Conciliului Vatican II. Pentru prima
dată se prezintă relație dintre Sf. Treime și Biserică, se vorbește despre viața în Hristos și
despre rolul laicilor în Biserică.

Cărți de ritual, izvoare simbolice:

Missale romanum (papa Grigore I - cuprinde rânduiala Sf. Liturghii, formulat la
Trident); Rituale romanum (cuprinde slujba Sf. Taine, corespunde Molitfelnicului ortodox,
tot la Trident) și Breviarum romanum (colecție de psalmi).
Importanța cărților simbolice: sunt considerate ca aparținând Sf. Tradiții, în aspectul ei
statornic.

XIII. CĂRȚILE SIMBOLICE PROTESTANTE

În protestantism a existat de la început o respingere a Tradiției și a autorității Bisericii
(din cauza exceselor catolicismului medieval). Reformatorii s-au văzut siliți să precizeze
pozițiile lor doctrinare în Mărturisiri de credință, prin care și-au creat propria Tradiție
Bisericească – Confesio Augustana (1530).
Luther a susținut unica autoritate a Sf. Scripturi și a negat dreptul Bisericii de a
formula învățături de credință în afara bibliei. Cărțile simbolice protestante au fost
considerate de la apariția lor ca având o valoare egală cu cea a Simbolurilor ecumenice.
Cărțile simbolice ale luteranilor: Cele 2 catehisme ale lui Luther (mic și mare);
Confesiunea de la Augsburg (cartea simbolică prin excelență a luteranismului, redactată de
Melanchton); Articolele de la Smalkalde (Luther) și Formula de Concordie.

Cărțile simbolice ale calvinilor: Catehismus genevensis (Calvin); Consensus

tigurinus; Consensus genevensis. Mărturisiri cu caracter național: Confessio Gallicana;
Confessio Belgica, Confessio Scoticana; Confessio Hungarica.

Cărțile simbolice ale Bisericii Anglicane: Cele 39 de articole ale Bisericii

episcopale din Anglia; Confesiunea din Westminster (revizuire a celor 39 de articole).

În teologia protestantă putem discerne 2 mari curente, cu atitudini deosebite față de

importanța cărților simbolice: curentul conservator/ortodox – susține necesitatea stabilirii
precise a învățăturii de credință, cărțile simbolice dețin un rol pozitiv, fiind considerate
mijloc de apărare împotriva ereziilor; curentul liberal – importanța cărților simbolice este
strict istorică și apologetică.

XIV. RAPORTUL DINTRE TEOLOGIA DOGMATICĂ ȘI FILOSOFIE

Gândirea teologică patristică și bizantină a utilizat în elaborarea dogmelor metodele,
categoriile și termenii filosofiei grecești, ca mijloace de argumentare a învățăturii creștine.
Aceeași gândire teologică a refuzat, însă, să facă o sinteză între sistemele filosofiei păgâne și
creștinism (pentru a rămâne credincioasă Revelației Divine).
Sf. Scriptură nu este, în principiu, împotriva filosofiei și gândirii umane, ci declară
direct că toate înțelepciunea este de la Dumnezeu. Sf. Ap. Pavel distinge 3 tipuri de

32
înțelepciuni: înțelepciunea acestui veac; înțelepciunea stăpânilor și înțelepciunea de taină a
lui Dumnezeu.
Sf. Părinți au luat o atitudine conformă cu scopul urmărit de filosofie: uneori
potrivnică, alteori favorabilă. Dacă Tațian Asirianul se ridică împotriva amestecului celor
omenești cu cele dumnezeiești, iar Sf. Grigorie de Nazianz compara introducerea filosofiei
în cugetarea creștină cu cele 10 plăgi ale Egiptului; alta este atitudinea Sf. Justin Martirul și
Filosoful sau a lui Clement Alexandrinul, care considerau că filosofia are un rol providențial.
Prin urmare, Sf. Părinți și-au însușit doar metodele, schemele și tehnica argumentării,
ca mijloace de comunicare și prezentare a învățăturii revelate. Atunci când termenii
filosofiei s-au dovedit insuficienți pentru a transmite conținutul Revelației, ei au creat alți
termeni (ipostas, ousia).
Sf. Părinți s-au folosit de tot ceea ce a creat spiritul elin în materie de cultură și
gândire, pentru a expune gândirea creștină la nivelul cultural al epocii.
În B.R.C., relația dintre Dogmatică și Filosofie a fost concepută diferit față de
ortodoxie, aceștia lăsându-se vizibil influențați de sistemele filosofice, nu numai în forma de
exprimare, ci și în fondul cugetării religioase.
Astăzi, teologia r.c. face eforturi considerabile de a depăși scolasticismul medieval,
întorcându-se cu mai multă atenție spre gândirea Părinților răsăriteni și spre spiritualitatea
Ortodoxă.
În concluzie, în privința atitudinii teologiei față de filosofie, nu poate fi vorba de
respingerea și subestimarea adevărului filosofic, nici de supralicitarea și însușirea lui
integrala, ci de folosirea cu discernământ a tuturor cercetărilor ei, pentru cunoașterea
aspirațiilor și problemelor omului de astăzi, în vederea contemporarizării sau actualizării
mesajului creștin în contextul epocii.

33