Sunteți pe pagina 1din 38

Teologia Dogmatic i Simbolic - Introducere

Teologia dogmatic i simbolic este una dintre disciplinele catedrei


de Teologie Sistematic din cadrul Facultilor de Teologie Ortodox ale
Bisericii Ortodoxe Romne. Prin faptul c n primele trei semestre de studiu
se predau disciplinele biblice i istorice, studenii au posibilitatea s asimileze
mai nti temeiurile revelate i cele patristice ale nvturii de credin,
absolut necesare pentru aprofundarea dogmaticii ortodoxe i a simbolicii.
Teologia dogmatic i simbolic este definit drept acea disciplin teologic
ce expune n mod sistematic i unitar adevrurile de credin sau dogmele
Bisericii Ortodoxe, n comparaie cu doctrina romano-catolic i cea
protestant.
Explicarea termenilor care compun definiia disciplinei
Primul termen, teologia, este comun i altor discipline, avnd ns
cea mai strns legtur cu Dogmatica Ortodox. Pentru prima dat el apare
n antichitatea greac, precretin, avnd sensul pe care l confer originea sa
etimologic tiina despre Dumnezeu (TEOS I LOGOS). Termenii
teologie, teolo , a teologhisi nu sunt, prin urmare de origine cretin, pentru
antici ei definind efortul omului de a cunoate pe zei prin intermediul
miturilor. Prima utilizare a termenului de teologie o ntlnim n opera
Republica a filosofului PLATON, o dat cu indicarea a trei tipuri de
teologie : epos, melos i tragedia.
Baza teologiei antice este, aadar, teologia mitic, ntruct teologia la
anticii greci are punct de plecare n miturile antice greceti, respectiv n
raiunea uman, care a creat aceste mituri pe baza reminiscenelor din
Revelaia primordial, fr a avea, ns, cunotin de ea. Scriitorii cretini
au caracterizat teologia veche greac ca fiind o pseudo-teologie, lipsit de
Revelaia divin, fapt pentru care au avut fa de ea o atitudine foarte
rezervat, evitnd un timp folosirea termenului de teologie pentru nvtura
dumnezeiasc a Bisericii. Doar un Dumnezeu personal, care Se descoper
pe Sine ca ntreit n persoane, prin Fiul Su, face posibil teologia,
cunoaterea i vorbirea adevrat despre Dumnezeu. n Vechiul
Testament ntlnim o concepie asemntoare, cntreii de psalmi, care
aduceau laude lui Dumnezeu, erau socotii teologi, regele David, dedicndule unii psalmi.
Sfntul Justin Martirul i Filosoful folosete n lucrarea sa,
Dialogul cu iudeul Trifon, 56, termenul a teologhisi pentru a indica prin
el Cuvntul sau descoperirea lui Dumnezeu ctre om. Cei care disting teologia
cretin de cea pgn sunt scriitorii bisericeti alexandrini. Astfel, Clement
Alexandrinul, consider teologia cretin drept filosofia i teologia
adevrat (Stromate) deoarece bazele ei sunt date n Revelaia divin.
Prin Eusebiu de Cezareea, autor al lucrrii Despre teologia bisericeasc, a
fost acceptat definitiv n cretinism termenul teologie.
Pentru Sfinii Prini termenul teologie are n cretinism dou
sensuri fundamentale care sunt complementare: 1 discurs al omului despre
Dumnezeu i lucrrile sale sau ansamblul sistematic al nvturilor de
credin cretin, implicnd i efortul de definire, aprare i valorificare a
1

credinei cretine; 2 cale sau metod de cunoatere a lui DUMNEZEU i


n acelai timp de unire a sufletului cu El prin puterea Duhului Sfnt. Eusebiu
de Cezareea este primul care face distincie ntre teologie i iconomie,
primul termen referindu-se la preexistena Fiului i la comunicarea
persoanelor Treimice , al doilea referindu-se la ntrupare i la lucrarea de
mntuire a omenirii (Istoria bisericeasc 1, 7).
Sensul teologiei ca metod de cunoatere nemijlocit a lui
Dumnezeu l ntlnim pentru prima dat la prinii alexandrini. Astfel, n opera
sa Stromate, Clement Alexandrinul definete teologia treapta cea mai
nalt a vieii religioase, dup treapta etic i cea a contemplaiei naturale.
Pentru Origen, teologia reprezint vrful urcuului duhovnicesc, proces ce
conine trei etape: fptuirea sau mplinirea poruncilor (gr. Praxis),
contemplaia (theoria) i teologia. Prin fptuire credinciosul accept
pe Mntuitorul Hristos ca Stpn, prin contemplaie ca mprat , iar
prin teologie, ca Dumnezeu. Este imposibil, afirm Origen, ca s ajung
cineva la teologie dac nu s-a exercitat mai nti prin mplinirea poruncilor i
nu s-a nlat la contemplare. Aadar la Origen teologia este inseparabil de
viaa duhovniceasc i reprezint culmea i desvrirea ei.
Sfntul Atanasie cel Mare aduce dou precizri importante privind
coninutul teologiei: 1 Dac Dumnezeirea e desvrit n Treime,
teologia e desvrit n afirmarea Treimii i ea e singura i adevrata
evlavie fa de Dumnezeu. (Contra Arienilor); 2 Pe lng cercetarea i
cunoaterea aprofundata a Scripturilor mai e nevoie i de o via bun,
suflet curat i virtutea cea dup Hristos, ca umblnd pe calea ei
mintea s poat cuprinde, ct este cu putin oamenilor, cele despre
Dumnezeu Cuvntul. n opinia lui Diadoh, teologia este, nainte de toate,
cunoatere duhovniceasc a tainelor lui Dumnezeu, dat n dar ca o harism
celor ce se curesc de patimi i doar apoi ea este i comunicare, cuvnt,
discurs despre Dumnezeu.
Cel ce voiete s vorbeasc despre Dumnezeu va trebui s se
pregtesc pe sine, astfel nct s se fi lepdat de toate pentru slava
Evangheliei lui Dumnezeu, ca srcirea aceasta de toate s poat s vesteasc
bogia mpriei lui Dumnezeu ( Filocalia 1). O contribuie la definirea
teologiei cretine va aduce i Dionisie Pseudo-Areopagitul, care, n lucrrile
sale Despre numele divine i Teologia mistic, acord un dublu sens
teologiei: cuvntul lui Dumnezeu ctre noi n Sfnta Scriptur, care
duce la cunoaterea lui Dumnezeu prin har i la cuvntul nostru
despre Dumnezeu. Metodologic, ns, Dionisie identific patru moduri de
teologhisire, de cunoatere a lui Dumnezeu i vorbire despre Dumnezeu:
teologia simbolic, teologia catafatic sau afirmativ, teologia
apofatic-negativ i teologia mistic.
1 Teologia simbolic tlcuiete expresiile simbolice despre Dumnezeu,
pentru c noi operm cu simboale pentru a exprima realitile
nevzute.
2-3 Teologia catafatic i cea apofatic vorbesc despre Dumnezeu prin
afirmaii i definiii, respectiv prin negaii.

4 Teologia mistic introduce pe om n norul dumnezeiesc i l conduce


la comunicarea nemijlocit cu Dumnezeu. Ea implic contemplarea,
vederea, cunoaterea duhovniceasc a realitilor dumnezeieti, fiind
superioar cunoaterii catafatice. Ea nseamn unirea sufletului cu
Dumnezeu n rugciune i n tcere. Cunoaterea mistic este ns
simultan catafatic i apofatic, atingnd culmea n unirea minii cu
Dumnezeu, n rugciunea inimii (rugciunea lui Iisus).
n epoca Sfntului Simeon Noul Teolog s-a ajuns n Rsrit la
dou tipuri de teologie, care intrau n conflict, o teologie scolastic,
detaat de viaa duhovniceasc, dei formal ortodox i conservatorie, o
teologie duhovniceasc, profetic, afirmnd necesitatea vederii i experierii
realitilor dumnezeieti i negnd persoanelor, care nu posedau contient pe
Duhul Sfnt, dreptul de a vorbi altora despre Dumnezeu, deci de a teologhisi,
pentru c cine nu experiaz prezena harului dumnezeiesc n el este ca
un cadavru, care nu simte haina pe el.
Un moment deosebit n Rsrit, n procesul de redefinire a
teologiei ca mijloc de cunoatere i de vorbire despre Dumnezeu l-a constituit
disputa dintre Sfntul Grigorie Palama i direcia occidentalizant a teologiei
rsritene de atunci, reprezentat de Achindin, Gregoras i Varlaam.
Adversarii lui Palama concepeau teologia ca pe un simplu discurs raional
despre Dumnezeu, afirmnd c Dumnezeu poate fi cunoscut n fiina Sa pe
cale raional, tez susinut de teologia catolic scolastic.
Pentru Sfntul GRIGORIE, termenul teologie trebuie utilizat n
ambele sensuri, cunoscute i afirmate de Sfinii Prini: cel de nvtur i
discurs raional i cel de cunoatere n duh a realitilor teologhisite,
cunoaterea dobndit prin curirea de patimi, smerita cugetare i
rugciunea miniii. Teologii adevrai sunt marii dascli i Prini ai Bisericii,
iar teolog prin excelen este Mntuitorul Iisus Hristos n calitatea Sa de
Cuvnt al Tatlui, de Dumnezeu-Cuvntul care s-a ntrupat. Care ne-a grit i
ne-a descoperit pe Dumnezeu. n acest mod desvrit numai Dumnezeu ne
poate vorbi i descoperi ceva despre Sine.
Fr a minimaliza nelesul teologiei ca discurs i elaborare
silogistic a coninutului credinei n formule dogmatice, Biserica a conferit
apelativul de teolog doar sfinilor Ioan Evanghelistul, Grigorie de Nazianz i
Simeon Noul Teolog, deoarece acetia au artat c teologia desvrit este
cea referitoare la Sfnta Treime i c ea st n direct legtur cu viaa
duhovniceasc, accentund caracterul harismatic i profetic al teologiei.
Dezvoltatrea teologiei ca tiin i separarea ei de viaa spiritual ncepe n
secolele 11-12, mai ales n Universitile din Apus, fapt ce a contribuit n
slbirea dimensiunii contemplative i a caracterului harismatic al teologiei.
Din perspectiva spiritualitii ortodoxe, teologia n sensul ei cel mai
propriu, reprezint calea cunoaterii prin unire spre Dumnezeu, aa cum
mrturisesc teologi i duhovnici reprezentativi ai Bisericii Ortodoxe Romne.
Cea mai nalt teologie nu este a vorbi despre Dumnezeu, ci unirea cu
DUMNEZEU prin trire, adic prin credin i prin nfptuirea
poruncilor (Printele Cleopa) .

Al doilea termen al definiiei disciplinei noastre este cel de


dogmatic. Acest termen a fost utilizat pentru prima dat de teologii
protestani Pfaff i Buddeus n sintagma teologie dogmatic ce dateaz din
prima jumtate a secolului al 18 lea. Apelativul de dogmatic provine de la
coninutul acestei discipline i anume de la dogmele Bisericii, a cror
expunere sistematic o cuprinde, iar caracterul specific al teologiei dogmatice
n cadrul disciplinelor teologice este conferit de noiunea de dogm, de la
care deriv dogmatica. Denumirea de dogm deriv de la termenul
grecesc dokeo al crui neles a evoluat n antichitate de la a prea la a
considera, a crede. n antichitatea clasic termenul avea att o semnificaie
juridic, hotrre, decret, porunc , ct i una filosofic, principiu, nvtur
filosofic, ce se bucura de o larg recunoatere ca adevr indiscutabil.
n Vechiul i n Noul Testament cuvntul dogm este utilizat n
sens juridic de dispoziie obligatorie, porunc, lege, aa cum apare n
Septuaginta (Estera 3, 9 i 2 Macabei 10 , 8). n Noul Testament termenul
dogm apare de cinci ori, cu urmtoarele sensuri: n dou locuri, Luca 2, 1 i
Faptele Apostolilor 14 , 7, cu neles de decret, lege, ordin imperial, n alte
dou locuri, Coloseni 2, 14 i Efeseni 2, 5 , definind prescripiile legii mozaice,
iar ntr-un singur loc, Faptele Apostolilor 14 , 4, apropiat de nelesul actual,
referindu-se la deciziile Sinodului Apostolic de la Ierusalim (anul 50). La
Sfinii prini i scriitori bisericeti, termenul de dogm, indic nvturile de
credin fundamentale ale cretinismului, care sunt revelate de Dumnezeu i
propuse de Biseric.
Sfntul Grigorie de Nazianz, ndeamn pe cei boteza i s-i
zideasc viaa pe temelia dogmelor, artnd importana credinei corecte
pentru dreapta vieuire. Pentru Sfntul Grigorie de Nyssa, nvtura despre
Sfnta TREIME reprezint dogma credinei. nvtura moral, ca i cea
disciplinar, va fi cuprins n canoane, desprindu-se n secolul al 4-lea de
dogmatic. Cel de-al treilea termen din definiia disciplinei este cel de
simbolic. Acesta deriv de la cuvntul simbol, care provine din limba
greac, n antichitate avnd nelesul de semn convenional i de semn
distinctiv. n cretinism noiunea de simbol a fost utilizat fercvent, n special
cu urmtoarele trei sensuri: simbol distinctiv sau de recunoatere, simbol de
evocare, rezumat concentrat al nvturii de credin. Astzi prin simboalele
de credin nelegem: simbolul zis apostolic, cel niceo-constantinopolitan i
cel atanasian.
n nvmntul teologic occidental actual, disciplina Teologie
Simbolic este denumit, Teologia comparat a confesiunilor sau tiina
confesiunilor. n Biserica Ortodox, cea mai cunoscut lucrare este Simbolica
lui Hristu Andrutsos (1901), tradus n limba romn de prof. Justin
Moisescu(1952). Al patrulea termen care intr n componena definiiei
disciplinei l reprezint cel de ortodox. El provine din limba greac
(orthos=drept i dokeo=a crede) i a fost nsuit de Biserica i teologia
rsritean, ca fiind cel care i definete cel mai bine identitatea i specificul
doctrinar.

Raportul dintre teologia dogmatic i simbolic i celelalte discipline


teologice
n ansamblul disciplinelor teologice, Teologia Dogmatic i
Simbolic, ocup un loc central, deoarece ea este o expunere integral i
sistematic a doctrinei ortodoxe , absolut necesar pentru mntuire i de care
trebuie s in seama orice teolog n cercetarea sa. Ansamblul doctrinar al
Bisericii Ortodoxe, orienteaz celelalte discipline teologice, tot aa cum n
spaiul protestant, exegeza biblic este determinant. Teologia Dogmatic se
afl ntr-o relaie strns n primul rnd cu celelalte discipline ale Teologiei
Sistematice: Morala, Spiritualitatea sau Mistica, Apologetica sau Teologia
Fundamental, Istoria Dogmelor, Misiologia, Istoria i Filosofia Religiilor.
Apologetica sau Teologia Fundamental, prin metoda ei specific
de a apra adevrurile fundamentale ale religiei cretine pe baza
argumentelor oferite de Revelaia natural i de raiune, constituie o pregtire
necesar n vederea aprofundrii dogmatice a Revelaiei supranaturale.
Dogmatica are nevoie de Apologetic pentru a intra n dialog cu tiina, arta,
cultura i filosofia fiecrei epoci istorice pentru ca mesajul evanghelic s
devin accesibil, att celor din interiorul Bisericii, ct i celor din afara ei.
Istoria i filosofia religiilor, prin analogie cu Simbolica, prezint specificul
celorlalte religii, cunoscute de istorie, reliefnd superioritatea i unitatea
cretinismului, promovnd n acelai timp respectul ntre religii i culturi,
ceea ce este propriu religiei noastre.
Disciplinele biblice care studiaz nemijlocit Revela ia
supanatural, cuprins n Sfnta Scriptur ofer dogmaticii, materia de
cercetat i sistematizat, de aceea este indispensabil ca fiecare dogm s fie
fundamentat pe datul revelat, s fie situat pe solul sigur i fertil al
Cuvntului lui Dumnezeu, consemnat prin inspiraia Duhului Sfnt. Dup
modelul Sfinilor Prini, n opera de dogmatizare trebuie s se in seama
att de o corect exegez a cuvintelor Scripturii, ct i de o nelegere
duhovniceasc a actelor i faptelor prin care Hristos i-a artat dumnezeirea
Sa dar i umanitatea asumat i transfigurat.
Disciplinele teologice practice sunt extrem de apropiate de
Dogmatic. n ceea ce privete Liturgica, se constat c slujbele bisericeti nu
sunt altceva dect principiile dogamtice transpuse n via sau, n ali termeni,
o dogmatic doxologic (Ioan Ic). Consistena predicii i a catehezei este
dat de tlmcirea corect a dogmelor i nvturilor Bisericii, credinciosul
avnd nevoie permanent de fundamentarea credinei sale, de ancorarea ei n
solul sigur al Revelaiei divine.
Metoda Teologiei Dogmatice
Metoda Teologiei Dogmatice ca tiin i cunoatere a lui Dumnezeu
este determinat de scopul ei specific, expunerea sistematic a dogmelor care
privesc planul de mntuire a lumii de ctre Dumnezeu- Sfnta TREIME.
Teologia n general i Dogmatica n mod special reprezin att un efort uman
de cercetare a Revelaiei divine, ct i iluminare de ctre Dumnezeu a
subiectului uman care cerceteaz. Afirmaia apologetului grec Atenagora,
trebuie s fim nvai de ctre Dumnezeu pentru a putea vorbi despre
5

Dumnezeu, explic motivul pe care teologul e cel care caut s cuprind, s


neleag, dar i cel care este cuprins i ptruns de Dumnezeu, pentru c
numai prin El putem descoperi bogia cunotinei lui Dumnezeu.
n teologiile protestante, cci nu exist o singur teologie n
Protestantism, metoda tradiional ia ca punct de pornire exegeza individual
a Bibliei i experiena comunitii locale, expus ntr-un limbaj secularizat,
dependent de un curent filosofic sau altul. Specificul metodei romano-catolice
rezid n efortul de conceptualizare sau raionalizare a misterului divin,
exprimat ntr-o manier intelectualist i neduhovniceasc i concretizat ntro nlnuire de silogisme.
n opinia printelui Stniloae, Teologia Dogmatic are ca scop n
calitate de slujire bisericeasc explicarea i aprofundarea necontenit a
coninutului infinit al dogmelor sau a planului de mntuire i ndumnezeire a
omului. n acest sens ea trebuie s fie: apostolic, tradiional, ancorat ferm
n tradiia apostolic, contemporan cu fiecare epoc i profetic-eshatologic.
n acest sens trebuie neleas afirmaia mitropolitului Filaret al Moscovei
(sec. 19): Niciuna dintre nvturile lui Dumnezeu, nici cea mai tainic
nu trebuie s ne par strin sau cu totul transcendent, ci, cu toat
smerenia trebuie s adaptm mintea noastr la contemplarea
lucrurilor dumnezeieti. Teologia Dogmatic nu este numai tiin i
speculaie ci via, trire i experien n puterea Duhului Sfnt, care s-a
pogort la Cincizecime i lucreaz n Biseric, nedesprit de Mntuitorul
Iisus Hristos (Pr. Prof. Dumitru Popescu).
mpriri ale Teologiei Dogmatice
Prezentm n continuare cteva din mpririle pe care le-a cunoscut
Teologia Dogmatic i pe iniiatorii acestor sisteme doctrinare:
1 Cea mai veche mprire a Teologiei Dogmatice se datoreaz lui Mitrofan
Kritopoulos, autorul unei Mrturisiri de credin :
A. Teologia simpl sau pur, despre Dumnezeu n Sine, unul n fiin i
ntreit n personae i despre raportul su cu creaia n general;
B. Teologia iconomic, despre iconomia mntuirii noastre n Hristos,
Sfintele Taine, Harul mntuitor, Biserica, Eshatologia.
La nceputul sec 20, Ioan Mihlcescu, mparte dogmatica n dou
pri:
A. Dogamtica general, filosofic sau principial, care este identic cu
Teologia Fundamental;
B. Dogamtica special, divizat n apte capitole: Dumnezeu unul n
fiin, Dumnezeu ntreit n persoane, Dumnezeu Creatorul, Dumnezeu
Proniatorul, Dumnezeu Mntuitorul, Dumnezeu Sfinitorul, Dumnezeu
judectorul.
Hristu Andrutsos- Dogmatica Bisericii Ortodoxe Rsritene (tradus 1930 Pr.
Stniloae):
A. Premisele mntuirii n Hristos;
B. Mntuirea n Hristos.
Printele Stniloae Teologia Dogmatic Ortodox (1978) :
6

Volumul 1 - nvtura cretin ortodox despre Dumnezeu; Lumea,


oper a iubirii lui Dumnezeu, destinat ndumnezeirii;
Volumul 2 - Persoana lui Iisus Hristos i opera lui mntuitoare
svrit n umanitatea asumat de El; Opera de mntuire a lui
Hristos n desfurare.
Volumul 3 - Despre Sfintele Taine; Eshatologia sau viaa viitoare;
Cursul de fa :
Partea general-introductiv
Partea special sau Dogmatica propriu-zis
I. ISTORIA TEOLOGIEI DOGMATICE I SIMBOLICE ORTODOXE
Dac teologia greac mparte istoria Dogmaticii n 2 perioade (de la
origini i pn la Sf. Ioan Damaschin i de la el pn astzi), teologia
romneasc i cea ruseasc mpart aceasta istorie n 3 etape: de la Prinii
apostolici la sfritul epocii patristice (Sf. Ioan Damaschinul +749); de
la Sf. Ioan Damaschinul pn la Marturisirea de credin a
mitropolitului Petru Movil (1642); de la aceasta Mrturisire i pn
n zilele noastre.
Prima perioad - de la Prinii apostolici la Sf. Ioan Damaschinul
Primele elemente de doctrin cretin, de factur apostolic, le ntlnim
la Prinii Apostolici (de ex: Epistolele Sf. Ignatie Teoforul, ale Sf. Clement
Romanul etc.).
Apoi, un pas mai departe l-au fcut apologeii cretini de limb greac
sau latin (Sf. Iustin Martirul i Filosoful sec. II, n operele cruia se gsesc
imprecizii i erori doctrinare).
Cel dinti teolog rsritean care ncearc o sistematizare a credinei
cretine este Clement Alexandrinul (+220) conductorul colii Teologice
din Alexandria. n lucrrile sale (Protrepticul, Stromatele i Pedagogul) el are
o atitudine favorabil utilizarii filosofiei n formularea i explicarea nvturii
de credin, mergnd pe linia Sf. Iustin Martirul i Filosoful.
ns, prima lucrare cu caracter dogmatic i aparine lui Origen Peri
arhon (Despre principii), dar exist i unele erori dogmatice sancionate de
Sinodul V Ecumenic.
Sf. Atanasie cel Mare (+373) este primul dintre marii Parinti ai
Bisericii care au contribuit la sistematizarea in dogme a invataturii de
credinta. In principala opera dogmatica, Trei cuvinte impotriva arienilor,
el apara deofiintimea Fiului cu Tatal, in Sfanta Treime; Sf. Atanasie cel Mare
fiind cel care a impus acest termen in Crez la Sinodul I Ecumenic (325).
Sf. Vasile cel Mare (+379) a aparat dumnezeirea Sf. Duh. Principala sa
opera dogmatica este Despre Sf. Duh, catre Amfilohie.
Sf. Grigorie de Nyssa (+394) a scris Marea cuvantare catehetica,
Despre viata lui Moise, Impotriva lui Eunomie.
Sf. Grigorie de Nazianz (+390) este autorul celor Cinci cuvantari
teologice, in care aduce o contributie substantiala la precizarea dogmei
trinitare.
7

Sf. Chiril al Ierusalimului (+386) este autorul celor 23 de Cateheze si


al celor 5 Cateheze mistagogice.
Sf. Chiril al Alexandriei (+444) a contribuit la elaborarea dogmei
hristologice, prin respingerea ereziei nestoriene, in lucrarile Contra lui
Nestorie si Cele 12 Anatematisme.
Sf. Dionisie Areopagitul este autorul lucrarilor Despre numele divine,
Teologia mistica, Ierarhia cereasca si ierarhia bisericeasca.
Leontiu de Bizant (+542) a introdus in hristologie termenul de
enipostaziere si a scris Trei carti impotriva nestorienilor si eutihienilor.
Sf. Maxim Marturisitorul (+662) a adus contributii substantiale in
domeniul hristologiei si al cosmologiei, prin operele sale: Capete despre
dragoste, Capete teologice, Raspunsuri catre Talasie, Ambigua,
Epistole si scrieri.
Sf. Ioan Damaschin a elaborat o sinteza a doctrinei oortodoxe, intitulata
Expunerea exacta a credintei ortodoxe, ceea ce i-a adus apelativul de
Parintele Dogmaticii crestine.
Dintre Parintii si scriitorii bisericesti apuseni care au contribuit la
dezvoltarea Teologiei Dogmatice:
Sf. Irineu de Lugdunum, care a scris Demonstratia propovaduirii
evanghelice si Adversus haeresis, fiind creatorul teoriei recapitulatiei
(aspectul recapitulativ al mantuirii).
Tertulian (+220), cu opera De prescriptione haereticorum a
intrebuintat pentru prima data termenii trinitas, dogma si persona
pentru dogma Sf. Treimi.
Sf. Ciprian al Cartaginei este autor al unei opera cu caracter
eclesiologic, accentul fiind pus pe aspectul vizibil al Bisericii (care va ramane
predominant in teologia romano-catolica).
Fer. Augustin (+430), comparabil cu Origen, a fost deschizator de
drumuri, dar supus erorilor dogmatice din cauza influentelor filosofiei
platonice si a altor curente. A scris: De Trinitate, De doctrina christiana,
De civitate Dei, Confessiones.
Sf. Ambrozie al Milanului (+397), mentor al Fer. Augustin, are o gandire
teologica apropiata de Parintii rasariteni, dar inclina spre inovatia lui
Filioque, pe care o va prelua de la Fer. Augustin intreaga teologie
apuseana, pana astazi.
Perioada a II-a De la Sf. Ioan Damaschin pana la la Marturisirea
de credinta a mitropolitului Petru Movila
In aceasta perioada, operele teologice elaborate sunt, cu putine exceptii,
mai putin originale, insa raman fidele celor patristice.
Dintre autorii mai insemnati: Teodor Studitul, Eutimie Zigabenul, Niceta
Acominatul, Sf. Simeon Noul Teolog.
Un loc special il ocupa Sf. Grigorie Palama (+1359), cel mai important
exponent al spiritualitatii isihaste, care a dezvoltat si sistematizat teologia
energiilor necreate sau a harului dumnezeiesc, afirmand distinctia dintre
fiinta si lucrarile (energiile) divine. Principalele sale scrieri: Despre sfanta
8

lumina, Despre impartasirea dumnezeiasca si dumnezeitoare, Tomul


aghioritic.
Alti autori: Nicolae Cabasila, Meletie Pigas, Sf. Simeon al Tesalonicului,
Ghenadie Scolarul, patr. Ieremia II.
Ultimul reprezentant al acestei perioade este mitropolitul Kievului, Petru
Movila, roman de origine, autor al Marturisirii de credinta din 1640,
aprobata de Sinodul de la Iasi din 1642. Opera sa este considerata singura
carte simbolica a ortodoxiei.
Perioada a III-a De la Marturisirea lui Petru Movila pana in
zilele noastre
Evolutia Teologiei Dogmatice in aceasta perioada va fi analizata separat
in cadrul Bisericilor Ortodoxe.
a) Teologi dogmatisti greci:
Meletie Sirigul scrie Respingerea Marturisirii lui Chiril Lucaris,
publicata la Bucuresti in 1690. Patriarhul Alexandriei, Dositei, este autorul
unei Marturisiri de credinta (1672).
In sec. XX, dogmatisti importanti sunt: I. Mesoloras, Zikos Rossis, Hristu
Andrutsos, Ioan Karmiris, P. Nellas.
b) Teologi dogmatici rusi:
Teofan Procopovici este considerat reformator al teologiei sistematice
ruse. Altii: Mitropolitul Platon, Mitropolitul Filaret al Moscovei, Mitropolitul
Macarie Bulgakov, Alexei Homiakov, Pavel Svetlov, Serghei Bulgakov, Vladimir
Lossky, Pavel Florensky, Pavel Evdokimov, N. Afanasiev, Al. Schmemann.
c) Teologi dogmatici romani:
Melchisedec tefnescu, episcopul Romanului compune primul
manual de Teologie Dogmatica; Silvestru Andrievici al Bucovinei, Alexiu
Comorosan, Ioan Mihalcescu (ulterior mitropolitul Irineu), Nichifor Crainic.
Cel mai important profesor de dogmatica al sec. XX a fost
Parintele Dumitru Stniloae.
Majoritatea exegetilor sai considera ca la baza constructiei sale
dogmatice este asezata Persoana Mantuitorului Hristos, Dumnezeu adevarat
si om adevarat. Insa, tot in centrul creatiei sale teologice se poate spune ca se
afla si dogma Sfintei Treimi, toate dogmele fiind centrate pe aceasta.
Dimensiunea spirituala a sistemului sau dogmatic este cea mai evidenta
in ochii contemporanilor.
Viziunea teologica a Parintelui Staniloe are un caracter interdisciplinar,
concretizat prin inseparabilitatea dintre dogma, pe de o parte, si
spiritualitate, cult si apologia credintei, pe de alta parte.
Alaturi de parintele Staniloae si sub influenta sa teologica, s-au afirmat
alti dogmatisti de mare valoare: Pr. prof. Dumitru Popescu, Pr. prof. Ioan
Bria, Pr. prof. Ioan Ic, Pr. prof. Dumitru Radu.
Scolile teologice in Biserica Ortodoxa
Primii dascali de teologie au fost mireni, dar la eleborarea dogmelor au
contribuit si ierarhi ai Bisericii.

Scoala din Alexandria (care avea ca initiatori pe Panten, Clement


Alexandrinul si Origen) a fost tributara filosofiei platonice, iar metoda
teologica utilizata a fost cea alegorica.
Scoala din Antiohia s-a situat la polul opus, fiind influentata de filosofia
aristotelica si caracterizandu-se prin realismul antropologic.
Asa se explica faptul ca in Alexandria au aparut eretici care negau
divinitatea Mantuitorului (Arie), neintelegand intruparea lui Dumnezeu, in
timp ce in Antiohia au aparut influente dihotomiste, ce tindeau sa separe si sa
opuna dumnezeirea si Iisus Hristos (Nestorie).
Insa, Scolii din Alexandria ii revine meritul ca, prin Sf. Atanasie cel Mare
(sec. IV), sa fie depasit vechiul dualism al culturii antice pagane, care a stat la
baza aparitiei ereziilor din primele veacuri (in special gnosticismul). Afirmatia
Sf. Atanasie cel Mare, preluata de la Sf. Irineu de Lugdunum, precum ca
Dumnezeu S-a facut om pentru ca omul sa se indumnezeiasca sta la
baza teologiei intruparii, dezvoltata amplu de Parintii rasariteni, precum si
la baza teoriei indumnezeirii.
Scoala din Antiohia a utilizat in exegeza Sf. Scripturi o interpretare
istorico-literala, care a favorizat accentuarea autonomiei firii umane a
Mantuitorului, ceea ce l-a dus pe Nestorie la negarea unirii ipostatice. Insa, in
acelasi timp, Scoala teologica din Antiohia a produs teologi perfect ortodocsi,
dintre care cel mai renumit este Sf. Ioan Gura de Aur.
Dupa disparitia acestor 2 scoli, precum si a celei din Edessa, in sec. VI a
luat fiinta o scoala superioara de teologie la Constantinopol, care a contribuit
hotarator la elaborarea teologiei bizantine, prin care cele 2 curente majore
(alexandrine si antiohian) au fost unite intr-o sinteza cuprinzatoare.
Dupa caderea Constantinopolului, primele scoli teologice moderne s-au
deschis in Rusia (sec. XVI), in Grecia si Romania (sec. XIX). Fac. de Teologie
Ortodoxa din Bucuresti, cofondatoare a Universitatii din Bucuresti, s-a
infiintat in 1882.
II. DEZVOLTAREA TEOLOGIEI DOGMATICE ROMANO-CATOLICE
Dupa Marea Schisma (1054), in crestinismul apusean, teologia a evoluat
mai putin pe o baza biblica si patristica si mai mult pe una filosofica.
Daca in primul mileniu, incepand cu Fer. Augustin, s-a resimtit influenta
filosofiei platonice, in mileniul II al erei crestine s-a impus filosofia aristotelica,
care va conduce la autonomizarea umanului in plan dogmatic, cu grave
consecinte teologice.
Pentru a justifica primatul papal, teologia catolica a pus accentual pe
aspectul dinamic al Sf. Traditii, cu scopul de a putea crea dogme noi, lipsite de
temei biblic si patristic.
Primele deosebiri dogmatice intre Rasarit si Apus au aparut in sec. IX,
ele fiind descrise de patriarhul Fotie al Constantinopolului. In aceasta
perioada are loc schimbarea metodei in teologia apuseana: de la invatamantul
practic si strict eclezial s-a trecut la unul sistematic si stiintific, de natur s
separe teologia de spiritualitate, ceea ce va duce la secularizarea teologiei si a
vietii bisericesti.

10

Cea mai importanta perioada din istoria teologiei catolice este cea a
Scolasticii.
Cele 3 principii fundamentale ale invatamantului teologic scolastic erau:
a) aplicarea filosofiei in teologie, considerandu-se filosofia ca slujitoare a
teologiei;
b) utilizarea metodei logice pentru demonstrarea adevarurilor de credinta;
c) ntietatea credintei in raport cu ratiunea, in intelegerea Revelatiei divine.
Cearta universaliilor a avut ca obiect al polemicii dintre teologii
scolastici problema raportului dintre particular si universal.
Au aparut 3 curente, fiecare propunand o solutie filosofica a problemei:
1. dupa realiti, existenta reala o detine universalul, inaintea lucrurilor
particulare;
2. dupa nominaliti, numai particularul are o existenta reala, universalul
fiind o abstractie a mintii umane;
3. dupa realitii moderati, universalul este real doar in particular.
Nici pana astazi teologia catolica nu a gasit solutia acestei probleme.
Inca de la inceputul scolasticii (sec. XI) si pana in sec. XIII a dominat
realismul platonic absolut. Apoi, prin Toma dAquino, realismul moderat al lui
Aristotel capata intaietate, pentru ca prin Duns Scotus sa se faca trecerea la
nominalism.
Scolastica a cunoscut 3 etape:
- perioada de inceput (sec. XI-XII) a fost marcata de personalitatea
arhiepiscopului Anselm de Canterbury (+1109), supranumit parintele
scolasticii si doctorul intruparii (aceasta a doua denumire datorandu-se
lucrarii De ce s-a facut Dumnezeu om?). Alti reprezentanti: Bernard de
Clairvaux, Abelard, Petru Lombardul.
- perioada de inflorire are ca reprezentanti pe Alexandru de Halles,
Bonaventura (cel mai mare mistic al Evului Mediu), Albert cel Mare si Toma
dAquino (printul scolasticii), cel mai sistemic teolog scolastic, a carui opera
(Summa Theologica) a devenit normativa pentru Biserica Romano-Catolica.
Duns Scotus si Roger Bacon au fost teologi franciscani si adversari ai teologiei
tomiste.
- perioada de decadere a scolasticii (sec. XVI) este marcata de speculatii
teologice lipsite de baza revelationala si de un pietism interiorizat. Este
reprezentata de 2 teologi: Wilhelm de Ockham (nominalist englez) si Magistrul
Eckhart (mistic panteist german).
Dupa scolastica a urmat epoca prerefeormatorilor, care cereau o
schimbare a mentalitatilor si o intoarcere la credinta asemanatoare celei din
Biserica primara. Wyclif, Jan Hus si Jeronim de Praga au renuntat la
importanta faptelor bune in mantuirea subiectiva, la cultul sfintilor si al
icoanelor, adoptand teoria predestinatiei.
Miscarea de contrareforma, centrata pe hotararile dogmatice si canonice
al Sinodului de la Trident (1543-1563) a dus la aparitia primelor catehisme in
teologia catolica. Reprezentanti: Petru Canisius, Cajetan, Melchior Cano si
Belarmin care au adoptat un ton polemic fata de protestantism.
In sec. XVIII, catolicismul se confrunta cu jansenismul (curent teologic
care neaga liberul arbitru, initiat de Cornelius Jansenius, episcop de Ypres).
11

In sec. XIX, Biserica Romano-Catolica cunoaste criza modernismului,


provocata de conflictul dintre credinta si spiritul stiintific modern. La
jumatatea sec. XX are loc o innoire a studiilor biblice, eclesiologice si
liturgice.
Teologia dogmatica romano-catolica se caracterizeaza in prezent prin:
- sistematizarea abuziva a doctrinei si credintei, incat este imposibila o
distinctie intre dogma si teologie;
- introducerea in formularea dogmelor a unor notiuni metafizice si concepte
scolastice, caracteristice unor scoli filosofice particulare;
- dezvoltarea continua a doctrinei in dogme noi;
- instituirea unui magisteriu infailibil, care se pronunta ex cathedra, la
nivelul universal;
- necesitatea de a impune cu forta dreptului canonic si acceptarea dogmei;
- separarea dintre functia invatatoare a ierarhiei si spiritualitate, dintre
teologie si sfintenie.
III. DEZVOLTAREA TEOLOGIEI DOGMATICE IN PROTESTANTISM
Teologia protestanta s-a ancorat in filosofie si stiinta (cu care a facut
compromisuri inacceptabile), din cauza subiectivismului si individualismului
interpretarii Sf. Scripturi, abandonarii Sf. Traditii si respingerii oricarei
autoritati a Bisericii.
In plan dogmatic, primeaza parerile personale, astfel ca avem o mare
diversitate de conceptii dogmatice, unele opuse intre ele, cele mai importante
fiind consemnate in cartile simbolice protestante.
Martin Luther si-a expus o parte din conceptia sa doctrinara in cele 2
Catehisme, precum si in Confessio Augustana sau Marturisirea de la
Augsburg (1530), al carui autor este Melanchton.
Alt teolog protestant din sec. XVI a fost Martin Chemnitz, coautor al
Formulei de concordie (1577) a doua Marturisire ca importanta a
Luteranismului.
Ulrich Zwingli reformator elvetian este considerat cel mai radical,
respingand total Sf. Traditie, Sf. Taine si cultul Bisericii.
Jean Calvin reformator francez care si-a desfasurat activitatea
predicatoriala in Elvetia, la Geneva este cel mai important dogmatist dintre
reformatori. A mentinut teoria dublei predestinatii, astazi abandonata de
protestanti. Lucrarea sa principala Institutio Religionis Christianae are 2
adevaruri dogmatice: decretul vesnic al predestinatiei si soli Deo Gloria
(numai lui Dumnezeu se cuvine slava), care minimizeaza la maximum valoarea
persoanei umane, maximalizand rolul exclusiv al harului divin (sola gratia).
In sec. XVII au aparut primele opera dogmatice in Protestantism, care
afirmau caracterul normativ al cartilor simbolice. Teologia protestanta a
acestui veac (numita mai tarziu Ortodoxia protestanta) s-a dezvoltat in 3
directii: biblica, istorica si filosofica, dupa cele 3 universitati care le-au
promovat: Wittenberg, Jena si Helmstadt.
Curente teologice ale sec. XIX:

12

- Teologia sentimentului, considera ca religia consta in sentimentul de


dependenta totala fata de infinit, fara a fi si un act de cunoastere si de vointa.
- Teologia meditatiei, opusa Teologiei sentimentului, a cautat sa reduca
importanta elementului filosofic si sa mentina un echilibru intre revelatie si
filosofie.
- Teologia confesionala, produce lucrari dogmatice in care primeaza
elementul confesional.
- Teologia rationalismului modern sau criticista, care contesta dogmaticii
caracterul sau speculativ.
- Teologia dialectica sau a crizei, apare in prima jumatate a sec. XX, si pune
capat subiectivismului teologic protestant din sec. XIX, exprimat prin
liberalism, criticism rationalist si psihologism.
In a doua jumatate a sec. XX apar teologiile genitivului, care fac din
istorie si sociologie criteriul teologiei.
IV. OBIECTUL TEOLOGIEI DOGMATICE SI SIMBOLICE DOGMA,
TEOLEGUMENA SI OPINIE TEOLOGICA PARTICULARA
Raportul dintre Revelatia divina si dogma bisericeasca poate fi exprimat
astfel: Revelatia reprezinta punctul de pornire al dogmei, iar formularea
bisericeasca constituie punctul final, care incheie si defineste Revelatia
dumnezeiasca si spre care tinde orice adevar revelat.
Numai prin formularea si receptarea de catre Biserica, dogmele devin
normative pentru toti membrii Bisericii.
Necesitatea formularii dogmelor de catre Biserica pe temeiul Revelatiei
rezulta si din urmatoarele motive:
- o invatatura descoperita de Dumnezeu, dar neformulata de catre Biserica
poate fi interpretata diferit de catre credinciosii lipsiti de lumina Bisericii,
Biserica avand drept cap pe Hristos si fiind calauzita spre adevar de Duhul
Sfant.
- o invatatura revelata, desi se poate impune prin ea insasi, nu se poate apra
prin ea insasi de rastalmaciri si nici pe credinciosi de rataciri.
- daca identificam invatatura revelata cu dogma (asa cum fac neoprotestantii),
excludem posibilitatea oricarei precizari si explicatii din partea Bisericii,
aceasta sarcina revenind fiecarui credincios in parte (credinciosul trebuie sa
caute si sa inteleaga adevarul).
A existat opinia potrivit careia pot fi considerate dogme numai acele
invataturi formulate de catre Biserica in Sinoadele ecumenice. Majoritatea
teologilor ortodocsi sunt de alta opinie, considerand ca admiterea acestei
teorii ar duce la unele concluzii gresite: pana la Sinodul I ecumenic, Biserica
nu ar fi avut dogme; dezvoltarea dogmatica s-ar fi incheiat cu Sinodul VII
ecumenic; in lipsa unui Sinod ecumenic, Biserica ar fi in imposibilitate de a se
pronunta in privinta unor probleme misionare noi.
In practica Bisericii Ortodoxe exista 2 modalitati de a defini adevarurile
de credinta revelate:
- In mod obisnuit, prin propovaduirea si marturisirea permanenta a
adevarurilor dumnezeiesti in Biserica, prin Apostoli, ierarhi, sinoade locale,
marturisiri de credinta. Acestea sunt dogme de fapt si sunt numeroase.
13

- In mod solemn, proclamate in Sinoadele ecumenice, ca organe de exprimare


a infailibilitatii Bisericii (Biserica este in totalitatea ei infailibila, Sinoadele
fiind doar organe de exprimare a acestei infailibilitati). Acestea sunt dogme
de drept, al caror rezumat il gasim in Crez.
Nu se poate spune ca de la Sinodul Apostolic (49-50) si pana la Sinodul I
ecumenic, Biserica nu a invatat pe credinciosi adevarurile de credinta,
cuprinse in Crez. Marturisirile de credinta din Biserica primara (care au stat
la baza redactarii simbolului niceo-constantinopolitan) cuprindeau adevaruri
de credinta fundamentale, dar intr-o forma mai simpla si concisa.
De asemenea, de la ultimul Sinod ecumenic si pana astazi nu s-a
proclamat in mod solemn nicio dogma, dar Biserica a putut sa-si precizeze
pozitia dogmatica intr-o serie de probleme de credinta, precum, de exemplu:
purcederea Duhului Sfant; raportul dintre fiinta si lucrarile necreate ale lui
Dumnezeu; fiinta si infailibilitatea Bisericii, etc. Toate acestea pot fi
considerate dogme de fapt, intrucat au temei in Revelatie, iar Biserica le-a
propovaduit credinciosilor dintotdeauna.
Teleogumene si opinii teologice particulare
Teleogumene acele invataturi de credinta care au un oarecare temei
in Revelatia divina, dar care nu detin consensul unanim al Bisericii, chiar daca
au o larga circulatie printre credinciosi.
Asadar, teleogumenele sunt invataturi care nu au temei deplin in
Revelatie si care nu sunt definite si nici acceptate de catre Biserica, caci altfel
ar deveni dogme.
Cele mai cunoscute exemple de teleogumene: timpul crearii si caderii
ingerilor, originea sufletelor urmasilor lui Adam, modul transmiterii pacatului
stramosesc.
In general, se considera ca, in afara de dogme, tot ceea ce poate
constitui obiect de reflexie teologica, constituie o teleogumena.
Opinia sau parerea teologica reprezinta o invatatura de credinta cu o
justificare insuficienta in Revelatia divina sau fiind lipsita de astfel de
justificari.
Parerile particulare sunt admise in teologia dogmatica doar in masura in
care ele nu contrazic dogmele si se apropie de teleogumene.
In domeniul dogmaticii ortodoxe, numarul opiniilor personale este mai
mare decat cel al dogmelor. Teologii ortodocsi nu trebuie sa se lase condusi de
spiritul luciferic si sa infatiseze simple opinii personale drept teleogumene.
Unii teologi ortodocsi din sec. XX (precum S. Bulgakov, Paul Evdokimov
si Petru Rezus) au avut opinii eronate, afirmand ca teleogumenele predomina
asupra dogmelor, inclusiv productiile Sf. Parinti si ale Sinoadelor ecumenice
fiind teleogumene si nu dogme.
Impartirea dogmelor posibil subiect de examen
Dogmele cuprind adevaruri mantuitoare si toate trebuie crezute si
marturisite in acelasi mod.

14

Unele dintre dogme sunt centrale, altele reprezinta consecinte ale


acestora, dar toate dogmele, avand continutul revelat, sunt de aceeasi
valoare.
Dogmele se impart in functie de unele criterii stabilite de teologi:
a) dupa obiectul lor: dogme de credinta sau teoretice si dogme de
morala sau practice;
b) dupa raportul lor cu ratiunea umana: dogme pure (care nu pot fi
intelese rational) si dogme mixte (care pot fi cunoscute atat prin Revelatie,
cat si prin puterea ratiunii);
c) dupa relatia dintre ele: dogme generale (care cuprind in sine alte
dogme) ele constituind temeiul dogmelor speciale (de ex: cele 12 articole ale
Simbolului niceo-constantinopolitan) si dogme speciale (care sunt cuprinse
in cele generale si in definitiile dogmatice ale Sinoadelor ecumenice sau in
Marturisirile de credinta; de ex: dogma speciala despre cele 2 firi, vointe si
lucrari din Persoana Mantuitorului);
d) dupa modul formularii si proclamarii lor: dogme de drept si dogme
de fapt;
e) dupa modul acceptarii lor de catre Biserici si Confesiuni: dogme
comune tuturor Bisericilor (dogma Sf. Treimi, dogma hristologica) si dogme
sprecifice (purcederea Sf. Duh, modul prezentei lui Hristos in Sf. Euharistie);
O alta impartire, in dogme explicite si dogme implicite (nedezvoltate),
este de provenienta romano-catolica si nu este acceptata de majoritatea
dogmatistilor ortodocsi.
In teologia romano-catolica avem urmatoarea impartire:
a) dogme formale sau dogme de credinta definite (descoperite de Dumnezeu si
formulate de Biserica) si dogme materiale sau dogme de credinta
dumnezeiasca (descoperite de Dumnezeu, dar nepropuse formal de catre
Biserica);
b) adevarurile catolice sau invataturile bisericesti (reprezentand a doua
categorie de invataturi, cu o autoritate mai mica):
- concluziile teologice adevaruri de credinta deduse din 2 premise, dintre
care una este revelata sau virtual revelata;
- adevarurile filosofice care sunt obtinute pe cale rationala (de ex: cele
referitoare la existenta si la atributele lui Dumnezeu);
- faptele dogmatice (de ex: episcopatul Sf. Petru la Roma).
Desi aceasta categorie (a adevarurilor catolice) nu se intemeiaza pe
Revelatie, ele au autoritatea dogmelor, fiind deduse din premise revelate si
propuse de papa.
Distinctia facuta de catolici intre dogmele biblice revelate in Sf.
Scriptura si dogmele bisericesti intemeiate numai pe autoritatea Bisericii
(respectiv a papei) a fost respinsa de ortodocsi, deoarece catolicii au formulat
dogme fara temei revelat si nemarturisite de Biserica primului mileniu.
D.p.d.v. ortodox, nu exista adevaruri dogmatice care sa nu se afle in Sf.
Scriptura, deci toate dogmele trebuie sa fie concomitent si biblice (revelate)
si bisericesti.
In sec. XVII a existat in Teologia protestanta o impartire in dogme
esentiale (necesare pentru mantuire) si dogme neesentiale sau
15

nefundamentale (care nu sunt necesare pentru mantuire). D.p.d.v. ortodox


aceasta impartire este gresita, pentru ca toate dogmele sunt esentiale si
mantuitoare. Astazi, in general, confesiunile protestante nu dogmatizeaza,
intrucat, dupa protestanti, credinta nu trebuie bazata pe dogme, ci exclusiv pe
cuvantul lui Dumnezeu din Biblie, iar pe de alta parte, Biserica nu reprezinta o
autoritate superioara, investita cu dreptul si puterea de a stabili dogme.
Asadar, la protestanti Biserica nu are calitatea de organ de mantuire a
credinciosilor, nu exista autoritate bisericeasca si nici sinoade ecumenice
pentru a putea formula dogme. Protestantii au acceptat dogmele primelor 4
Sinoade ecumenice doar ca o legatura cu Biserica primara, dar si pe acestea
numai pentru ca ele cuprind adevaruri care sunt in acord cu Scriptura.
Dogmele celorlalte 3 Sinoade ecumenice nu sunt acceptate pe motiv ca nu au
temei in Revelatie.
Notele caracteristice ale dogmei (cele 5 note care compun definitia
dogmei)
Definitia dogmei: un adevar teoretic, revelat de Dumnezeu,
formulat de Biserica, neschimbabil si predicat in vederea mantuirii.
Aceasta definitie cuprinde cele 5 note caracteristice ale dogmei:
a) cea mai importanta nota caracteristica aceea de adevar revelat de
Dumnezeu, pe care il aflam in Sf. Scriptura si Sf. Traditie.
Datorita acestui adevar revelat, dogmele se mai numesc dogme ale lui
Hristos sau dogme dumnezeiesti.
Dogma nu este produsul mintii omenesti, ci un adevar supranatural.
Dogmele nu sunt irationale si antirationale, ci suprarationale (intelectul
uman nu le poate descoperi fara Revelatia divina).
Nu toate invataturile sau adevarurile din Sf. Scriptura sunt dogme (asa
cum sustin sectele), deoarece s-ar confunda datul cu dogma.
Insa, toate dogmele trebuie sa fie fundamentate pe Revelatie, Biserica
fixandu-le in formule concentrate, care delimiteaza adevarul de eroare.
Revelatia este baza obiectiva a dogmei.
b) a doua caracteristica a dogmei calitatea de adevar formulat,
proclamat si aparat de Biserica, altfel spus dogma are un caracter eclezial.
Prin aceasta nota, dogma se deosebeste fundamental de interpretarile
subiective si arbitare ale textelor scripturistice facute de catre protestanti si
neoprotestanti.
Doar Biserica, sub asistenta (prezenta) Duhului Sfant nu poate gresi in
formularea precisa a dogmelor, avand pe Hristos prezent in ea prin Duhul
Sfant, Cel care o calauzeste spre tot adevarul.
Biserica a pastrat practica formularii dogmelor in Sinoade de la Sf.
Apostoli.
Datorita caracterului bisericesc al dogmelor, Sf. Parinti le-au numit
dogme bisericesti sau dogme ale Bisericii.
Dogmele nu pot fi traite/experiate decat in ambianta de rugaciune si
comuniune a Bisericii. Cel care renunta la ele sau le rastalmaceste se situeaza
singur in afara Bisericii.

16

c) Dogmele sunt adevaruri de credinta teoretice, deosebite de


normele morale si canoane (care si ele au ca temei Revelatia divina, dar sunt
adevaruri cu caracter practic).
Pana in Evul Mediu, normele morale au fost expuse impreuna cu
dogmele, separatia intervenind dupa diversificarea disciplinelor teologice in
Universitatile apusene.
Caracterul teoretic rezulta din aceea ca dogmele sunt formule logice ale
unor adevaruri supralogice, antinomice sau paradoxale. De ex: toate formulele
din Crez sunt inteligibile, dar ele presupun si cer dimensiunea apofatica a
cunoasterii lui Dumnezeu (Revelatia supranaturala).
Desi formal dogma este un adevar teoretic de credinta, in fond este un
adevar dumnezeiesc.
d) Dogma este un adevar de credinta neschimbabil, deoarece
adevarul sau este dumnezeiesc, deci vesnic, imuabil.
Odata formulata dogma de catre un Sinod ecumenic, nu se poate
schimba nici fondul si nici forma ei.
Biserica nu accepta nici formulari noi ale dogmelor. Atunci cand
conditiile o impun, formularile vechi se pot dezvolta, prin adancirea unui
aspect sau altul, care nu au fost avute in vedere initial.
Neschimbabilitatea dogmelor nu inseamna conservatorism sau stagnare,
caci sarcina teologiei este tocmai de a aprofunda necontenit dogmele cu
ajutorul experientei ecleziale.
e) Dogma este un adevar care duce la mantuire, fiind absolut
necesar pentru aceasta.
La mantuire nu se poate ajunge fara credinta, iar obiectul credintei il
reprezinta dogmele.
Dogmele sunt adevaruri de credinta absolute, iar credinta dreapta
trebuie sa aiba ca obiect dogmele bisericesti, altfel credinta este lipsita de
continut, este goala.
Noi nu ne inchinam la dogme, dar prin dogme il descoperim de Hristos,
pe Adevaratul Hristos.
Dogmele stau la temelia trairii crestine, a identitatii eclesiale a
crestinului, la temelia progresului su in morala.
Erezia este atat indepartarea de la dreapta credinta formulata in
Biserica, cat si denaturarea si pervertirea credintei. Erezia este ruperea din
comuniunea cu Hristos si cu Biserica, tocmai prin stalcirea credintei noastre
in Hristos, iar iesirea din comuniunea Bisericii inseamna indepartarea de la
Duhul Sfant.
Dupa Sf. Parinti, erezia este atat cel mai grav, cat si cel mai primejdios si
pagubitor pacat, fiind impotriva Duhului Sfant, deoarece denatureaza
continutul credintei noastre in Hristos, corupe si rupe pe credincios din
Trupul lui Hristos.
V. FORMULAREA DOGMELOR
Factorii care contribuie la formularea dogmelor
- Principalul factor Duhul Sfnt, Care este prezent si lucreaza in
Biserica, o pazeste si o conduce spre tot adevarul.
17

- Al doilea factor Biserica (a fost determinata in formarea dogmelor:


pozitiv de nevoia credinciosilor de a patrunde in tainele invataturii crestine,
de a oferi o explicatie teoretica randuielilor liturgice si moravurilor; negativ
de erezii).
Etapele formularii dogmelor
Sunt 3 etape:
1) Posesiunea linistita a adevarului revelat, primit direct pe caile de
transmitere a Revelatiei divine (Sf. Scriptura si Sf. Traditie)
In aceasta etapa, adevarul revelat se caracterizeaza prin bogatia de
sensuri si prin faptul ca poate fi explicat in moduri diferite.
2) Perioada de discutii si framantari sau a controverselor
Deoarece Biserica inca nu s-a pronuntat, sunt posibile unele pareri
eronate, insusite de teologi, de clerici si de credinciosi (de ex: apocatastaza,
hiliasmul).
Greselile dogmatice anterioare Sinoadelor nu sunt sanctionate de
Biserica, iar dupa dogmatizare, cei care s-au supus autoritatii sinodului nu au
fost osanditi.
3) Etapa definirii intr-o forma concisa a adevarului revelat si
formularea bisericeasca
Dupa proclamarea solemna sau dupa acceptarea prin consensul Bisericii
de preturindeni, adevarul de credinta devine izvor al Traditiei dumnezeiesti.
Dupa formarea dogmei, urmeaza perioada explicarii teologice
interminabile a continutului infinit al dogmelor, perioada aprofundarii si a
trairii dogmelor.
Caracterul supranatural al dogmelor
In continutul dogmelor se regasesc taina lui Dumnezeu si taina omului,
care trebuie intelese prin lumina Revelatiei.
Prin continutul lor, dogmele sunt taine, iar dupa forma lor, ele sunt
determinate de cugetarea umana (formularea lor revenind ratiunii luminate
de credinta).
Spre deosebire de filosofie, in teologie ratiunea este mereu luminata de
credinta si de iubirea fata de Dumnezeu.
Referitor la raportul dintre dogma si ratiune:
a) temeiul acceptarii adevarurilor dogmatice este autoritatea lui
Dumnezeu (nu se bazeaza pe ratiunea umana) si acestea pot fi primite doar
prin credinta, din 2 motive:
- ratiunea nu poate ajunge la descoperirea adevarurilor supranaturale
prin puterea ei;
- nici chiar dupa descoperirea adevarurilor de credinta de catre
Dumnezeu, credinta nu se transforma in cunoastere rationala (adica ceea ce a
fost obiect al credintei sa devina obiect al stiintei);
b) ratiunea este organul formularii, insusirii, justificarii si explicarii
teologice a dogmelor.
In opinia Parintelui Staniloae, rolul ratiunii consta in a demonstra ca
dogmele nu sunt imposibile in sine, ci sunt in acord cu ratiunea si folositoare,
18

ele raspunzand si corespunzand nazuintelor celor mai adanci ale ratiunii


umane.
Dimensiunea doctrinara a vietii duhovnicesti
Doctrina ortodoxa si viata spirituala a Biserici sunt inseparabile.
Doctrina fara spiritualitate e fara finalitate si nu isi atinge scopul, iar
spiritualitatea fara temei dogmatic aluneca spre panteism.
In ortodoxie, spiritualitatea se intemeiaza pe adevarul descoperit in
Hristos si definit in dogme de catre Biserica.
Dogmele determina continutul si specificul vietii spirituale ortodoxe.
Spiritualitatea ortodoxa poate fi definita ca fiind trinitara,
hristocentrica, pnevmatologica si eclesiala.
D.p.d.v. ortodox, dogma este calea si usa spre Adevarul Iisus Hristos,
adevar personal si mantuitor.
Negarea sau falsificarea dogmei inseamna negarea si falsificarea vietii
noastre in Hristos, Care este viata noastra.
Intelegerea gresita a tainei Sf. Treimi, a tainei persoanei lui Hristos si a
lucrarii Sale, precum si a persoanei si lucrarii Sf. Duh inseamna si o stalcire a
tainei mantuirii noastre, in Hristos, prin Duhul Sfant.
Dogma este norma vietii noastre bisericesti.
Deci, dogma nu reprezinta doar continutul obiectiv al credintei ortodoxe,
ci si baza doctrinara a vietii noastre spirituale in Hristos, care, la randul ei,
este expresia, trairea si rodirea invataturii dogmatice a Bisericii.
Daca doctrina rodeste in spiritualitate, si spiritualitatea influenteaza
modul de teologhisire al Bisericii, ferind teologia si pe teologi de secularism.
Progresul dogmelor si dezvoltarea lor necontenita in Biserica
In limbajul de astazi, notiunea dogmei are nuante conservatoare, fiind
perceputa ca o stagnare spirituala, insa realitatea este cu totul alta.
Astfel, definirea bisericeasca a adevarului revelat (care protejeaza acest
adevar de rastalmaciri si pe credinciosi de rataciri) si forma foarte generala a
dogmelor (care necesita explicitarea teologica interminabila a continutului
infinit al dogmelor) contrazic aceasta perceptie.
Dogmele nu evolueaza (pentru ca orice evolutie ar presupune schimbari
substantiale), insa intelesul lor progreseaza, se adanceste (putem vorbi de o
dezvoltarea creatoare a Traditiei). Biserica nu creeaza adevaruri noi, ci
formuleaza si defineste mai bine adevarurile revelate.
Revelatia divina nu se imbogateste, ci noi, credinciosii. Putem vorbi
despre:
a) progresul cantitativ si calitativ al dogmelor - inseamna ca numarul
dogmelor creste in decursul timpului (din sec. I pana astazi s-au formulat o
multime de dogme).
b) progresul formal - consta in amplificarea dogmei prin largirea
formulei deja existente.
Fiecare Sinod ecumenic a inglobat in definitiile lui formulele anterioare,
astfel ca un sinod poate scoate in evidenta aspectele care nu au fost atinse in
definitiile dogmatice anterioare.
19

c) progesul nostru spiritual in intelegerea dogmelor (care este


nelimitat), prin explicatii, prin experienta si trairea continutului lor.
Asadar, dezvoltarea dogmatica este nu doar posibila, ci si necesara.
VI. CUNOASTEREA DOGMATICA
Cunoasterea dogmatica este miezul cunoasterii religioase.
Obiectul cercetarii cunoasterii dogmatice este Revelatia divina.
Desi formuleaza adevarul revelat cu ajutorul ratiunii, adevarurile pe care
le exprima cunoasterea dogmatica sunt suprarationale si supralogice.
In cunoasterea dogmatica trebuie folosita ratiunea, insa doar ratiunea
luminata de credinta si incalzita de iubire.
Caracterul uman ii confera dogmei obiectivitate (dogma este asigurata
in fond de originea divina a Revelatiei), dar ea are si caracter antinomic si
paradoxal, caci uneste in sine realitati ce par opuse: materia cu spiritual,
harul cu vointa, creatul cu necreatul, pe Dumnezeu cu omul, fiind depasite
limitele firesti ale unei cunoasteri rationale.
Teologul grec H. Andrutos a descris caracterul antinomic al dogmelor,
astfel:
a) ratiunea nu poate dovedi ca dogmele sunt logic necesare, nici nu-i
poate constrange pe toti sa le accepte, dar poate dovedi ca nu sunt imposibile
in sine, ci in acord cu ratiunea umana;
b) ateismul nu poate dovedi ca dogmele sunt imposibile sau absurde si
nici nu poate inlocui dogmele cu invataturi pur omenesti, care sa satisfaca
nevoile adanci ale persoanei umane in plan spiritual.
Diferenta dintre cele 2 elemente esentiale ale cunoasterii dogmatice
(ratiune si credinta) consta in aceea ca ratiunea discerne doar unele aspecte
ale realitatii, fara a putea sa surprinda intreaga complexitate de realitati
create si necreate.
Cunoasterea dogmatica nu este irationala, intrucat Revelatia isi are
originea in Ratiunea absoluta a lui Dumnezeu, in Logosul divin Care cuprinde
intreaga creatie.
Daca ratiunea umana are caracter partial, cunoasterea divina are un
caracter total.
Rolul cunoasterii dogmatice este de a permite ca, pornind de la propria
ratiune, sa patrunzi in lumea ratiunii absolute, a adevarului absolut, a luminii
si iubirii dumnezeiesti, care se cer contemplate.
Pentru ca sa fie accesibila adevarurilor divine, ratiunea umana trebuie sa
se dilate. Harul divin, care este interior fiintei umane de la Botez, si chipul lui
Dumnezeu din om (care tinde spre asemanarea infinita cu Dumnezeu, inclusiv
in planul cunoasterii) sunt implicate in procesul de desavarsire a posibilitilor
de cunoastere umana.
Cunoasterea dogmatica nu trebuie sa fie pur speculativa si abstracta, ci
si duhovniceasca si morala (care implica transfigurarea naturii umane).
Progresul in cunoasterea dogmatica este direct proportional cu
angajarea pe calea virtutilor.
Din cauza inrobirii filosofice, teologia scolastica medievala a adus unele
obiectii impotriva cunoasterii dogmatice, reducand dogmele la o cunoastere
20

strict naturala. Aceasta teologie a incercat sa adapteze adevarul revelat la


posibilitatile cunoasterii umane, fara sa caute sa ridice cunoasterea umana la
inaltimea adevarului revelat. Teologii scolastici au separat teologia de
spiritualitate, a.i. in Biserica Romano-Catolica a existat o perioada in care
doar intelectualii erau considerati adevarati cunoscatori ai dogmelor, simplii
cetateni fiind considerati ignoranti.
In sec. XIX, teologul catholic Laberthonniere a adus obiectii impotriva
cunoasterii dogmatice, sustinand ca adevarurile revelate nu sunt primite doar
prin ratiune, ci si printr-o lumina pusa in noi de Dumnezeu la creatie. Aceasta
conceptie i-a scandalizat pe teologii catolici, deoarece se opune teologiei
tomiste, acceptand premisele unei teologii augustiniene sau pascaliene, ale
unui crestinism launtric, liber de orice constrangere exterioara.
D.p.d.v. ortodox, Revelatia divina premerge oricarei experiente
interioare, iar dogma implica si o traire interioara. Nu trebuie sa existe
separatie intre ratiune si iubire, caci ratiunea fara iubire duce la o cunoastere
formala. Iubierea fara ratiune este oarba, fiindca nu cunoaste caile iubirii,
care vine de la Dumnezeu.
Rolul Sf. Duh si al Bisericii in cunoasterea dogmatica
Celor 2 tipuri de Revelatie divina naturala si supranaturala le
corespund 2 modalitati de cunoastere a lui Dumnezeu: naturala (prin
intermediul naturii) si supranaturala.
In spiritualitatea rasariteana se spune ca Dumnezeu poate fi cunoscut
din fapturi si din Scripturi.
Sf. Parinti admit ca intreaga creatie constituie un mijloc de dialog intre
Dumnezeu si om. Din contemplarea firii inconjuratoare, omul credincios se
poate ridica pana la Creator, stabilind unele concluzii cu privire la atributele
Sale. Dar cunoasterea prin natura nu este suficienta, caci ea nu evidentiaza
caracterul de persoana a lui Dumnezeu si nici modul in care El este prezent in
creatia Sa.
Revelatia supranaturala il ajuta pe om sa nu-L confunde pe Creator cu
creatia Sa, sa nu cada in panteism. Ea a aratat ca lumea este opera lui
Dumnezeu si ca isi gaseste finalitatea in unire cu Dumnezeu, fiind teocentrica.
Revelatia naturala este mai usor de inteles, cea supranaturala fiind mai
dificila si implicand intr-o mai mare masura procesul de purificare si
indumnezeire a omului.
1. Revelatia supranaturala s-a facut prin inspiratie, adica prin
puterea Duhului Sfant (dimensiunea pnevmatologica).
Inspiratia actul tainic, dar real, prin care Dumnezeu il face pe om
capabil sa primeasca, sa inteleaga si sa transmita Revelatia divina.
Sf. Duh este prezent in opera de dogmatizare prin asisten. Asistenta
are o intensitate diferita de inspiratie si este o lucrare a Duhului Sfant,
nedespartita de prima, ci aflata intr-o relatie interioara, caci ambele tin de
Duhul adevarului, Duhul lui Hristos.
Dupa Cinzecime, Dumnezeu nu mai descopera adevaruri noi, intrucat
Revelatia supranaturala s-a incheiat si s-a implinit in Persoana Mantuitorului
Iisus Hristos.
21

Asistenta Sf. Duh are rolul de a ajuta Biserica sa patrunda in


cunoasterea duhovniceasca a adevarului revelat.
2. Cunoasterea dogmatica are si o puternica componenta
eclesiala.
Biserica este subiectul cunoasterii lui Dumnezeu. Doar ea primeste,
pastreaza si comunica fara greseala adevarul despre Dumnezeu si planul Sau
de mantuire.
In Biserica, adevarul este experiat nu in sens intelectualist (ca
abstractie), ci in mod existential, ca Persoana (Persoana lui Hristos, Cel care a
revelat Treimea).
Adevarul revelat nu a fost incredintat unei singure persoane, ci unei
comunitati de persoane Biserica. Numai comuniunea perihoretica a
Bisericii poate pastra in mod infailibil adevarul suprem despre Dumnezeu.
Sf. Apostoli si Sf. Parinti au marturisit colaborarea lor cu Sf. Duh in
lucrarea de dogmatizare: Parutu-s-a noua si Duhului Sfant (F.Ap. 15,28),
altfel spus: am hotarat noi si Duhul Sfant.
VII. METODE ALE CUNOASTERII DOGMATICE: ANALOGIA SI
SIMBOLISMUL
1. Analogia este utilizata in cunoasterea dogmatica, plecand de la
premisa ca universal este opera lui Dumnezeu, iar tot ce exista in el sunt
plasticizari ale ratiunilor divine necreate.
Prin analogie sau comparatie cu lumea creata, omul poate cunoaste ceva
despre Creatorul ei si despre unele insusiri sau atribute ale Lui.
In cunoasterea dogmatica exista 3 tipuri de analogii, care sunt tot atatea
trepte pe drumul de la creatie la Creatorul ei necreat:
a) Prima treapta a analogiilor teologice are ca punct de pornire fie
creatia in ansamblul ei, fie doar o parte a creatiei (intrucat universul poarta
pecetea lui Dumnezeu in intregimea sa, ca si in fiecare molecula sau atom).
Atat la nivel cosmic, cat si la nivem microcosmic, totul este guvernat de
ordine si armonie. Descoperirile stiintifice de astazi demostreaza ca nu exista
dilema/opozitie intre unitate si pluralitate, unitatea manifestandu-se sub
aspectul pluralitatii, iar pluralitatea se imbina unitar in intregul microcosmos.
Aceasta conciliere intre unitate si pluralitate duce la concluzia ca
intreaga creatie este un reflex al Sf. Treimi.
b) A II-a treapta a analogiilor o gasim in lumea fiintelor spirituale,
ingerii si oamenii.
Pornind de la lumea noastra spirituala, creata, ne apropiem mai mult de
taina existentei lui Dumnezeu, ca spirit absolut si personal.
In acest sens, existenta ingerilor, fiinte spirituale necorporale, serveste
mai bine analogiei cu Dumnezeu.
Insa, si persoana umana, prin spiritual si sufletul su, trimite la existenta
pur spirituala a lui Dumnezeu.
Unii Sf. Parinti au demonstrat ca sufletul omenesc este analogia Sf.
Treimi, prin unitatea lui de esenta si prin intreita functie (ratiune, vointa si

22

sentiment), dar aceasta analogie (utilizata de Fer. Augustin) comporta unele


riscuri: in Sf. Treime nu este vorba de functii, ci de Persoane.
Sf. Parinti rasariteni au preferat sa faca o analogie intre familie si Sf.
Treime, deoarece familia este compusa din persoane unice, care au in comun
firea omeneasca.
c) Cel mai inalt grad de analogie cu Dumnezeu, din lumea creata, il
constituie sfntul, omul ajuns la asemanarea cu Dumnezeu prin har.
Exista unele deosebiri interconfesionale. Ortodocsii considera
desavarsirea la care poate ajunge omul inca de aici drept rezultat al harului
(inteles ca energie ce izvoraste din fiinta lui Dumnezeu). Catolicii considera ca
perfectiunea umana este rodul unei gratii create, separate de Dumnezeu,
care lasa un gol intre om si Dumnezeu. Protestantii resping, in general, aceste
analogii, si, in special, conceptul de indumnezeire, pe care il considera de
factura panteista.
Analogiile din domeniul cunoasterii dogmatice nu trebuie supraevaluate,
supralicitate (de ex: nu trebuie sa se considere ca lumea de dincolo este intru
totul ca lumea de aici), deoarece s-ar ajunge la antropomorfism, care se
intalnea in politeismul antic, dar nici subevaluate, deoarece ar favoriza
agnosticismul, crezand ca nicio expresie umana nu reprezinta pe Dumnezeu.
Rolul analogiilor este de a indruma spre un sens mai inalt ceea ce
exprima ele, implicand metoda anagogica (de urcus).
2. Simbolismul (ca metoda de cunoastere dogmatica) utilizeaza
simbolul, caruia ii confera alte intelesuri decat arta, filosofia, cultura in
general.
In teologie, simbolul este un semn material, care invaluie si dezvaluie o
realitate sau o prezenta spirituala. Cei care il inteleg disting 2 parti in simbol:
una vizibila si alta invizibila, ceea ce insemna ca de simbol este legata o
taina, pe care el o evoca sau o face prezenta.
Simbolul ne descopera dimensiunea adanca, fundamentala, religioasa a
realitatii. Simbolul este limba religiei, limba in care religia se poate exprima
direct. Prin simboale spunem mai multe decat prin cuvinte.
D.p.d.v. teologic, tot ce exista in lumea aceasta este un simbol al lumii de
dincolo, chiar si omul insusi, care inchipuie in el divinul si umanul.
Cosmosul este un simbol imens, lumea creata e un simbol al lumii
necreate, iar exprimarea acestui fapt este o exprimare simbolica. Deci,
simbolul religios nu este un simplu semn conventional.
Sf. Ap. Pavel spune ca Hristos este Pastele nostru, un simbol al trecerii
noastre de la moarte la viata si de la pamant la cer.
Cele 7 Sf. Taine sunt, in acelasi timp, si simboale, care descopera si fac
prezente, prin lucrarea lor, diferite lucrari ale harului divin nevazut, precum si
prezenta nevazuta a lui Hristos, in calitate de savarsitor al Tainelor.
Prin excelenta, domeniul Sf. Taine este unul simbolic. La fel cel al sf.
Icoane, al Sf. Cruci.
Intrega teologie se foloseste de simboale ca mijloace de exprimare a
realitatilor dumnezeiesti, insa in mod special se foloseste Liturgica, Mistica si
Teologia Dogmatica.

23

sine.

Simbolul nu este identic cu lucrul simbolizat, ci el trimite dincolo de

Simbolul este punctul de legatura unde se intalneste lumea vazuta cu


cea spirituala, punctul de intalnire al divinului cu umanul.
Raportul dintre simbol si lucrul simbolizat
S-au formulat 2 opinii: realistii extremisti identifica simbolul cu lucrul
simbolizat, ceea ce duce la magie; nominalistii, care considera simbolul ca
pe un simplu semn conventional, fara legatura cu realitatea simbolizata.
Solutia o ofera realismul moderat, care considera ca realitate obiectiva
in simboalele vazute prezenta reala a divinului, dar a carei evidenta este
conditionata subiectiv de credinta noastra, credinta care are si un aspect
obiectiv, intrucat ea este si darul lui Dumnezeu.
Limita cunoasterii simbolice
Simbolul ofera o cunoastere supraconceptuala a realitatilor dumnezeiesti
mai profunda decat analogia, insa cunoasterea prin simbol are limitele ei,
deoarece simbolul da marturie despre realitatea divina, dar ofera putine
amanunte despre ea si nu ne arata modul coexistentei in simbol a lumii create
si a celei necreate.
Apusul crestin a abuzat de metoda analogiei (din considerente filosofice),
exprimandu-si preferinta pentru cunoasterea catafatica. In Rasaritul crestin,
Sf. Parinti au utilizat simbolul, exprimandu-si preferinta spre cunosterea
apofatica.
VII. REVELATIA DUMNEZEIASCA IZVOR AL CREDINTEI
CRESTINE SI PRINCIPIU OBIECTIV AL TEOLOGIEI DOGMATICE
Invatatura de credinta se afla cuprinsa in Revelatia dumnezeiasca izvorul credintei crestine si principiul obiectiv pe care se fundamenteaza
Teologia Dogmatica.
Revelatia dumnezeiasca este actul prin care Dumnezeu iese din Sine,
descoperindu-Se oamenilor prin lucrarile si prin Cuvantul Sau, facandu-le
cunoscut acestora tot ceea ce este necesar pentru mantuirea lor.
D.p.d.v. teologic, prin Revelatie dumnezeiasca se inteleg 2 lucruri:
1) actul sau faptul descoperirii, lucrarea de manifestare a lui Dumnezeu
in afara;
2) continutul descoperirii, adevarul despre Dumnezeu si despre vointa si
lucrarea Sa.
Revelatia dumnezeiasca este descoperirea tainei celei ascunse din
timpuri vesnice, din cauza invartosirii oamenilor in pacat. Aceasta descoperire
se face treptat, in diferite forme si in mai multe etape:
- in mod indirect, din chiar momentul creatiei, prin cosmos si prin om,
adica prin natura creata;
- in mod direct, supranatural si personal, mai intai prin cuvantul pe care
Dumnezeu L-a adresat oamenilor in Rai, apoi prin cuvintele profetilor si, in
mod desavarsit/plenar, prin Fiul lui Dumnezeu, Cuvantul intrupat.
Revelatia naturala
24

Este prima forma de revelare de Sine a lui Dumnezeu la nivelul creatiei


vazute, El aratandu-Se pe Sine, prin natura creata, care este efectul direct al
lucrarii Sale creatoare, manifestata in mod liber.
Parintele Staniloae afirma ca intreg cosmosul si odata cu el si omul
formeaza continutul Revelatiei divine.
Lumea intreaga este plina de prezenta Creatorului ei. Ea Il reflecta si Il
descopera in perfectiunile Lui. Din momentul creatiei, Dumnezeu este
pretutindeni de fata in lume, prin Duhul Sfant. Revelatia naturala sta la baza
unei credinte naturale a omului.
Insa, treapta credintei naturale trebuie depasita sau completata, caci
descoperirea lui Dumnezeu in natura este insuficienta, incompleta, indirecta si
generala, deci are limitele ei.
Revelatia supranaturala
Este a doua forma de revelare de Sine a lui Dumnezeu, de o maniera
personala si de o intensitate mai ridicata.
Revelatia supranaturala este descoperirea mai directa pe care
Dumnezeu o face prin cuvinte, acte minunate, prin oameni alesi si, in mod
culminant, prin Sine nsusi.
Ea se numeste revelatie supranaturala deoarece prin ea Dumnezeu Se
comunica in mod supranatural, este acceptata prin credinta si cuprinde
adevaruri care depasesc puterea de intelegere a fiintei umane.
Posibilitatea acestei forme de revelatie este data de faptul ca Dumnezeu
(care este Persoana spirituala absoluta, orientat ontologic spre comuniune)
vrea si poate sa Se comunice fapturilor create dupa chipul si asemanarea Sa,
chemandu-le la comuniune prin chiar aceasta descoperire.
Revelatia supranaturala este posibila in ce priveste omul, intrucat omul
este persoana spirituala si corporala creata, care este orientata ontologic
(fiintial) spre prototipul sau, spre comunicarea cu Creatorul si Proniatorul sau,
putand astfel sa primeasca si sa raspunda la cele comunicate de Dumnezeu.
Prin Revelatia supranaturala, Dumnezeu confirma si completeaza
Revelatia naturala, intarind credinta naturala in Dumnezeu si precizand
sensul ultim al existentei, intuit de om prin Revelatia naturala.
Prin Revelatia supranaturala, Dumnezeu se descopera direct, deplin ca
Persoana absoluta, iubitoare, care ne cheama sa participam la viata de
comuniune a Sf. Treimi prin Iisus Hristos.
Desi intre cele 2 forme de revelatie exista o distinctie, intre ele nu este o
ruptura, ci o corelatie, o corespondenta, intrucat Fiul lui Dumnezeu, Logosul
Tatalui Se intrupeaza, venind intru ale Sale.
Etapele revelatiei supranaturale
1) Revelatia primordiala, care a fost facuta primilor oameni (Adam si
Eva) in Rai si a fost pastrata prin urmasi pana la Avraam, apoi reminiscente
ale ei s-au pastrat in religiile si miturile tuturor popoarelor;
2) Revelatia speciala a Vechiului Testament, care a fost facuta
poporului ales si pregatit special de Dumnezeu, prin fagaduinta facuta lui
Avraam.

25

Aceasta Revelatie s-a facut treptat, prin patriarhi, prooroci si alti barbati
alesi, de mai multe ori si in mai multe chipuri, ea cunoscand un progres
continuu.
3) Revelatia absoluta, universala a Noului Testament, data de
insusi Fiul lui Dumnezeu intrupat. Ea este culmea si incheierea Revelatiei
divine, peste care nimeni nu poate spune sau adauga ceva.
Revelatia VT trebuie inteleasa si interpretata in lumina NT, avand in
centru pe Hristos Mesia, prefigurat si profetit in VT.
Revelatia divina supranaturala s-a incheiat, gasindu-si expresia ultima in
Persoana Mantuitorului - Revelatia insasi. O noua revelatie nu mai este
posibila.
Sunt teologi, precum Ioachim de Flora si Berdiaev, precum si
neoprotestantii, care considera ca Revelatia nu s-a incheiat.
IX. MODALITATILE SAU CAILE DE PASTRARE SI TRANSMITERE
A REVELATIEI SUPRANATURALE DIVINE: SF. SCRIPTURA SI SF.
TRADITIE
Revelatia dumnezeiasca supranaturala se pastreaza si se transmite de
catre Biserica pe 2 cai/moduri: Sf. Scriptura si Sf. Traditie.
Initial, Sf. Apostoli au transmis pe cale orala Cuvantul lui Dumnezeu, pe
calea traditiei, ulterior si in scris, prin Sf. Evanghelii sau Epistole (care
formeaza canonul NT, stabilit de catre Biserica si inseparabil de celelalte
invataturi de credinta neconsemnate in cartile NT, dar pastrate de catre
Biserica, si care constituie Traditia apostolica).
Daca Sf. Scriptura este expresia scrisa a Revelatiei supranaturale,
Sf. Traditie este cealalta forma, initial orala, apoi fixata si in scris, in
Biserica, a aceleiasi Revelatii.
Numai impreuna cele 2 forme exprima Descoperirea/Revelatia
dumnezeiasca in plenitudinea ei, ele fiind egale in autoritate si importanta.
Cele 2 forme de pastrare si transmitere a Revelatiei divine supranaturale
nu pot fi separate, intrucat detin impreuna Cuvantul lui Dumnezeu, primit prin
inspiratia si asistenta Duhului Sfant.
Relatia dintre Biserica, Sf. Scriptura si Sf. Traditie
In VT, Legea a fost incredintata de Moise unei comunitati religioase. La
fel si in NT, Sf. Apostoli au predicat, dupa Cinzecime, unei comunitati crestine
constituite, careia i-au incredintat Evanghelia sau Revelatia desavarsita prin
Iisus Hristos.
Asadar, atat Sf. Scriptura, cat si Sf. Traditie sunt bunuri ale Bisericii,
care le primeste, le fereste de interpretari eronate si le fructifica prin Duhul
Sfant in folosul membrilor ei.
Cum Biserica este mediul in care lucreaza ca Mantuitor Domnul Iisus
Hristos, in prezenta sfintitoare a Duhului Sfant, atunci doar aici Revelatia
divina poate fi inteleasa si exprimata in mod corect.
In mod concret, Sf. Scriptura este interpretata de Biserica prin Sf.
Traditie.

26

In ortodoxie, Biserica, Sf. Scriptura si Sf. Traditie sunt interdependente


si indisolubil legate.
Sf. Scriptura din punct de vedere dogmatic
Autoritatea dumnezeiasca a Sf. Scripturi consta in inspiratia ei. Sf.
Scriptura contine Cuvantul lui Dumnezeu adresat oamenilor, transmis prin
puterea si lucrarea Duhului Sfant, care a grait prin prooroci pe care i-a
inspirat si ferit de erori. Biserica a selectat si adunat cartile canonice ale VT
(39) si NT (27), separandu-le de cele apocrife.
Raportul dintre Biserica si Sf. Scriptura
D.p.d.v. cronologic, Biserica este anterioara Sf. Scripturi. Biserica este
aceea care explica/interpreteaza Sf. Scriptura, avand si responsabilitatea de a
pastra continutul ei, in sensul lui autentic.
Biserica are nevoie de Sf. Scriptura pentru a spori in cunoasterea si in
trairea in Hristos.
Daca Biserica este Hristos extins in umanitate, iar continutul Sf.
Scripturi este Acelasi Hristos, insemna ca intre Biserica si Sf. Scriptura este o
legatura indisolubila.
Biserica in plenitudinea ei este cea care interpreteaza Scriptura, avand
harisma infailibilitatii. De aceea, hotararile dogmatice ale Sinoadelor
ecumenice devin normative doar atunci cand sunt receptate de intreaga
Biserica.
Exista diferente interconfesionale majore in privinta raportului dintre
Biserica si Sf. Scriptura. Romano-catolicii, prin papa, au ridicat magisteriul
(clerul si teologii) si Biserica (redusa la ierarhie) deasupra Sf. Scripturi, care
este total dependenta de Biserica. Astfel, BRC a introdus dogme noi in
invatatura ei oficiala: infailibilitatea papala, primatul papal, imaculata
conceptie, inaltarea cu trupul la cer a Sf. Fecioare, etc., interzicand in Evul
Mediu folosirea Bibliei de catre credinciosi.
Reformatorii si urmasii lor au trecut la dependenta Bisericii fata de
Scriptura. Ei au instituit drept criteriu de interpretare a textului scripturistic
constiinta libera a fiecarui credincios, refuzand Bisericii orice autoritate in
materie de credinta. D.p.d.v. al ortodoxiei, cunoasterea Sf. Scripturi se poate
realiza doar in comuniunea de credinta, iubire si adevar a Bisericii, prin harul
lumintor al Sf. Duh.
Sf. Traditie si relatia ei cu Biserica
Alaturi de Sf. Scriptura se afla Sf. Traditie ca modalitate de pastrare si
transmitere a Revelatiei supranaturale.
Sf. Traditie reprezinta totalitatea adevarurilor revelate, care nu au
fost cuprinse in Sf. Scriptura, ci au fost predate pe cale orala de catre
Mantuitorul si de Sf. Apostoli, acestea fiind consemnate ulterior si
pastrate de Biserica pana astazi.
Pentru a evidentia dimensiunea pnevmatologica sau pe cea hristologica a
Sf. Traditii, ea a fost denumita de unii teologi viata Duhului in Biserica si

27

viata Bisericii in Duhul Sfant V. Lossky, memoria vie a Bisericii S.


Bulgakov sau permanentizarea dialogului Bisericii cu Hristos D. Staniloae.
Existenta Sf. Traditii se intemeiaza pe faptul ca Mantuitorul a predat
toate invataturile descoperite pe cale orala, acelasi lucru cerand si Sf.
Apostoli: Mergand, invatati toate neamurile (Matei, 28,19). Sf. Apostoli au
fost constienti de necesitatea Sf. Traditii.
Prin Sf. Traditie se intelege atat actiunea de transmitere a Evangheliei
lui Hristos, cat si continutul acestei transmiteri, adica insasi Evanghelia
Mantuitorului, care este identica cu Revelatia divina.
In sens larg, Traditia incepe in timpurile premozaice, cu primele date ale
Revelatiei paradisiace, pe care Moise le-a transpus in scris.
Adevarurile revelate necuprinse in Sf. Scriptura, dar pastrate si
transmise de Biserica, dupa moartea ultimului Apostol si dupa scrierea
cartilor NT, au circulat mai intai pe cale orala, concomitent cu cartile NT.
Ulterior, au fost consemnate in scris. Ele au alcatuit Sf. Traditie in sens
restrans (numita Traditia apostolica), avand aceeasi autoritate cu Sf.
Scriptura.
Traditia precede si include initial Sf. Scriptura (care reprezinta
consemnarea in scris a unei parti din Traditia orala).
Revelatia s-a transmis pe ambele cai, de unde si relatia interioara dintre
ele. Despre egala importanta si autoritate a Sf. Scripturi si a Sf. Traditii dau
marturie si Sf. Parinti (Sf. Epifanie, Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Vasile cel Mare).
Totusi, intre Sf. Scriptura si Sf. Traditie (care sunt complementare si
unitare) exista si unele nuante deosebite, si anume:
1) In ceea ce priveste Sf. Scriptura, autoritatea se exercita si in cazul
unei singure afirmatii, intrucat Dumnezeu vorbeste direct, prin inspiratia
Duhului Sfant. In Sf. Traditie, Dumnezeu vorbeste indirect, prin oameni care
dau marturie despre adevarurile descoperite si care uneori pot gresi (exista
Parinti si scriitori bisericesti care au facut erori dogmatice). De aceea, Sf.
Traditie este confirmata prin consensul Bisericii de pretutindeni (consensus
Ecclesiae dispersae) si prin consensul deplin al Sf. Parinti (consensul Patrum).
2) Nu orice opera a Traditiei este egala cu cea a Sf. Scripturi. Din
Traditia primara, Biserica a ales doar acele carti scrise prin inspiratia
dumnezeiasca pentru a compune canonul Sf. Scripturi.
3) Sf. Traditie completeaza (liturgic si canonic, nu si dogmatic) si
transmite Sf. Scriptura. D.p.d.v. dogmatic, Sf. Traditie contribuie prin
asistenta Sf. Duh in Biserica, prin unele precizari si formulari noi ale
adevarurilor revelate, oferind o explicatie autentica si duhovniceasca a Sf.
Scripturi.
Unii teologi ortodocsi (S. Bulgakov, St. Tankov), contrar opiniei
majoritare, au admis o subordonare a Sf. Traditii fata de Sf. Scriptura.
Aspectele Sf. Traditii
Desi are caracter unitar, Sf. Traditie trebuie privita prin prisma celor 2
aspecte prin care se manifesta: cel statornic si cel dinamic.
a) Prin aspectul statornic al Sf. Traditii, intelegem fondul Traditiei
apostolice, pe care Biserica l-a primit din ziua Cincezimii si pana la moartea
28

ultimului Apostol, fond pe care ulterior l-a consemnat in scris, pana la sfarsitul
perioadei patrisctice (adica in epoca sinoadelor ecumenice).
Cele 8 monumente sau documente ale Traditiei statornice sunt:
1. Simbolurile de credinta, rezumate sau dreptare de credinta.
Sunt 3:
- Simbolul apostolic - nu are o origine sigura, fiind ulterior epocii
apostolice. Cuprinde, printre altele, invatatura despre coborarea la iad si cea
despre comuniunea sfintilor. Avand continut ortodox, este considerat unul
dintre documentele doctrinare de baza ale Bisericii crestine primare;
- Simbolul niceo-constantinopolitan este opera primelor 2 Sinoade
ecumenice si este singurul folosit in cultul Bisericii Ortodoxe. Se considera ca
are la baza marturisirea de credinta a Bisericilor din Cezareea si Cipru;
- Simbolul atanasian desi pus sub numele Sf. Atanasie, este de
origine mai tarzie (probabil din sec. V, intrucat cuprinde si adaosul Filioque,
care apare in acea perioada).
2. Cele 85 de canoane apostolice, care cuprind randuieli stabilite de
Sf. Apostoli, desi nu au fost formulate de acestia.
3. Definitiile dogmatice si canoanele celor 7 Sinoade ecumenice si
ale celor 2 Sinoade locale confirmate de Sinodul VI ecumenic Trulan.
4. Cultul divin, consemnat in cartile de slujba, avand in centru cele 3
Sf. Liturghii.
5. Marturisirile de credinta ale martirilor, cuprinse in actele lor
martirice (de ex: ale Sf. Policarp, ale Sf. Ignatie Teoforul).
6. Scrierile Sf. Parinti.
7. Definitiile dogmatice impotriva ereticilor (anatematisme),
cuprinse in Sinodiconul Ortodoxiei.
8. Marturiile istorice si arheologice referitoare la credinta
crestina apostolica, precum si operele de arta bisericeasca (pictura,
arhitectura).
Aceste 8 izvoare (sau monumente) ale Traditiei statornice sunt
neschimbatoare, deoarece contin Traditia apostolica fixata in primele 8 secole
ale crestinismului, cand Biserica nu era divizata.
Intrucat contine Revelatia dumnezeiasca, Traditia statornica nu este
inchistata, conservatoare, ci ea poate fi permanent explicata si adancita.
b) Prin aspectul dinamic al Sf. Traditii, intelegem Traditia
bisericeasca in sens larg, adica aprofundarea, actualizarea si fructificarea
Traditiei apostolice, in interiorul Bisericii.
Acest aspect al Sf. Traditii confirma dreptul Bisericii de a lucra prin
iconomie, prin care adapteaza viata credinciosilor (dar nu si credinta) la
epocile pe care le strabate.
In virtutea acestei iconomii (atitudine pastorala de condescendenta),
Biserica a manifestat toleranta fata de cei care s-au rupt de ea, dar doresc sa
se intoarca la ea prin pocainta, recunoscand Taine savarsite de eretici sau
eterodocsi. Alteori, Biserica a lucrat prin acrivie (atitudine pastorala
intransigenta) fata de cei care nu recunosc ca au gresit, iesind din
comuniunea Bisericii, astfel ca Biserica nu a recunoscut Tainele acestora.

29

Aspectul dinamic al Sf. Traditii se manifesta si in dezvoltarea slujbelor


bisericesti, in explicitarea Revelatiei, in activitatea pastoral-misionara.
Traditia statornica a formulat raspunsuri la marile probleme religioase
din perioada Bisericii nedivizate, pe cand Traditia dinamica sau bisericeasca a
formulat raspunsuri in perioada urmatoare si va face acest lucru (pe baza Sf.
Scripturi si a Sf. Traditii) pana la sfarsitul veacurilor.
In privinta raportului dintre cele 2 aspecte ale Sf. Traditii, Traditia
dinamica (bisericeasca) nu are o valoare egala cu cea statornica (apostolica
sau dumnezeiasca) care atesta continuitatea in si prin Biseric a credintei
apostolice. Traditia bisericeasca isi are temeiul in Traditia apostolica si
ramane in cadrul acesteia ca Traditie dinamica.
Progresul Traditiei bisericesti este un progres subiectiv (de intelegere
tot mai adanca a adevarului dumnezeiesc) si nu un progres obiectiv (de
dezvoltare a Revelatiei).
Prin aspectul dinamic are loc o imbogatire personala a credinciosului
(Fer. Augustin: Ieri intelegeai putin, azi intelegi mai mult, maine cu mult mai
mult. Creste in tine lumina lui Dumnezeu.).
In sec. IV, Vincentiu de Lerini a formulat un criteriu pentru deosebirea
dintre Sf. Traditie si traditiile false care au aparut in istorie: Ceea ce a fost
crezut totdeauna, pretutindeni si de catre toti.
Intre cele 2 aspecte ale Sf. Traditii exista o relatie interioara, ele
constituind o singura realitate.
Diferente confesionale cu privire la Sf. Traditie
In teologia romano-catolica se accentueaza aspectul dinamic al Sf.
Traditii, minimalizand oarecum Traditia apostolica, din dorinta de a putea
formula dogme noi, fara temeiuri revelate.
Altfel spus, BRC considera ca Traditia apostolica nu a fost fixata in
primele 8 secole ale erei crestine, ci ea se formuleaza permanent prin
hotararile dogmatice ale papilor, care au valoare si importanta asemanatoare
Traditiei apostolice (dumnezeiesti).
Deci, la catolici nu se face distinctie intre cele 2 aspecte, Papa Pius IX
afirmand: Eu sunt Traditia.
Pentru a justifica inovatiile doctrinare, teologii catolici utilizeaza teoria
virtualului revelat, cale pe care au aparut celebrele concluzii teologice (de
ex: Filoque). Asadar, teologia catolica accentueaza tot mai mult rolul Sf.
Traditii, pentru a putea sa justifice inovatiile doctrinare ale papilor.
BO spune ca intre cele 2 moduri de pastrare si transmitere a Revelatiei
divine (Sf. Scriptura si Sf. Traditie) exista un raport de complementaritate.
Pentru religia ortodoxa, fiecare adevar de credinta sau dogma trebuie sa
posede temei in Sf. Scriptura si in Sf. Traditie. D.p.d.v. dogmatic, diferenta
esentiala dintre cele 2 aspecte ale Traditiei este aceea ca Traditia bisericeasca
nu aduce noi dogme sau adevaruri de credinta, ci explica si interpreteaza
datele Revelatiei supranaturale.
La polul opus fata de catolicism, protestantismul, incercand sa
sanctioneze exagerarile acestuia cu privire la folosirea abuziva a Traditiei

30

bisericesti, a respins Sf. Traditie, sustinand ca Sf. Scriptura este singurul mod
de pastrare a Revelatiei divine (Sola Scriptura).
Reformatorii au afirmat ca fiecare credincios poate interpreta corect Sf.
Scriptura, nefiind necesar ajutorul Sf. Traditii in intelegerea Bibliei deoarece
interpretul sau talmacitorul Scripturii este insasi Scriptura.
Totusi, protestantii accepta astazi, in general, primele 4 Sinoade
ecumenice si acorda o anumita importanta operelor Sf. Parinti, fara a le
acorda o autoritate dogmatica (cum, de altfel, nici Bisericii insasi nu-i acorda).
Insa, toate confesiunile protestante si-au format propria traditie
bisericeasca, pe care o contrapun Traditiei bisericesti a Ortodoxiei si RomanoCatolicismului.
Protestantismul introduce practici si invataturi care nu au temei in
Revelatie si care contravin Traditiei apostolice (de ex: in sec. XX, Confesiunile
Protestante si Biserica Angliei au acceptat hirotonia femeii ca pastor si
episcop; s-a acordat legitimitate pastorilor homosexuali sau casatoriei dintre
parteneri de acelasi sex).
X. CALAUZELE TEOLOGIEI DOGMATICE SI SIMBOLICE.
MARTURISIRILE DE CREDINTA SI CATEHISMELE BISERICII
ORTODOXE
Dogmatica si Simbolica Ortodoxa au ca izvoare sau pricipii Sf. Scriptura
si Sf. Traditie. Dogmatica, in dezvoltarea ei, apeleaza atat la Traditia
apostolica, cat si la cea bisericeasca, oferita prin intermediul Marturisirilor de
credinta si al Catehismelor.
In istoria crestinismului exista multe opere patristice intitulate
Marturisiri de credinta (de ex: cea a Sf. Grigorie Taumaturgul, a Sf. Vasile
cel Mare, a Sf. Sofronie al Ierusalimului, etc.). Fiind opere patristice, ele
apartin Traditiei statornice.
Marturisirile de credinta care apartin Traditiei dinamice sunt cele
elaborate de Biserica Ortodoxa ca raspuns la unele provocari eterodoxe,
incepand cu sec. XV si pana in sec. XIX.
Dupa unii dogmatisti (prof. I Karmiris), sfera Marturisirilor de credinta
(numite si carti sau texte simbolice) este mult mai larga incepand cu sec. IX,
cu Enciclica Patriarhului Fotie (866) Catre scaunele arhieresti ale
Rasaritului si terminand cu Enciclicile Patriarhiei Ecumenice din sec. XX
(1920 si 1952) cu privire la Ecumenism.
Cele 6 Marturisiri de credinta de mai jos au fost denumite de catre
dogmatistul Macarie, in sec. XX, calauze ale Bisericii Ortodoxe, deci si ale
Teologiei Dogmatice si Simbolice.
Aceste Marturisiri au o autoritate relativa, intrucat nu sunt monumente
ale Traditiei apostolice. Ele sunt o dezvoltare si o explicare a Simbolului niceoconstantinopolitan.
Lipsa aprobarii lor de catre un Sinod ecumenic sau unul panortodox este
suplinita de consensul Bisericii Ortodoxe de preturindeni.
Marturisirile de credinta ale BO se impart in 2 categorii:
1) Marturisiri principale:
a) Marturisirea Mitropolitului Petru Movila 1642;
31

b) Marturisirea Patriarhului Dositei 1672;


c) Enciclica Patriarhilor Ortodocsi de la 1848.
2) Marturisiri secundare:
a) Marturisirea lui Ghenadie Scholarul;
b) Raspunsurile Patriarhului Ieremia II
c) Marturisirea lui Mitrofan Kritopoulos.
MARTURISIRILE PRINCIPALE ALE BISERICII ORTODOXE
Marturisirea Mitropolitului Petru Movila
Petru Movila, fiu de domnitor al Moldovei, este autorul Marturisirii de
credinta, care in greaca se numeste Orthodoxos omologhia. Ea a aparut cu
scopul apararii credintei ortodoxe in fata propagandei uniatiste si a
tendintelor prozelitiste protestante.
In Sinodul de la Kiev din 1640 a avut loc prima analiza a acestei lucrari
teologice, fiind scoase in evidenta 2 puncte controversate din continutul ei:
locul sufletelor dupa moarte si momentul prefacerii darurilor la Sf. Liturghie.
Pentru solutionarea acestor controverse s-a apelat la Patriarhia
Ecumenica de Constantinopol, care si-a trimis reprezentanti la Sinodul de la
Iasi din 1624 (15 sept 27 oct.), din initiativa domnitorului Vasile Lupu.
Sinodul a stabilit pozitia ortodoxa fata de punctele controversate: dupa
moarte nu exista foc curatitor, rugaciunile si milosteniile celor vii folosesc
raposatilor; Sf. Daruri se prefac in Trupul si Sangele Mantuitorului in
momentul invocarii Sf. Duh, adica la epicleza.
Astfel, au fost indepartate din Marturisire unele influente romanocatolice provenite din sursele apusene utilizate de Petru Movila (in special
catehismul catolic al lui Petru Canisius).
Ulterior, Marturisirea a fost aprobata de cele 4 Patriarhii istorice ale
Ortodoxiei: Constantinopol (1643), Alexandria (1645), Antiohia (1645) si
Ierusalim (1650). In 1667 este tiparita in lb. greaca.
Marturisirea a cunoscut cea mai larga raspandire si utilizare in tarile
ortodoxe dintre toate Marturisirile de credinta.
Cuprinsul Marturisirii este expus intr-o forma catehetica, prin intrebari
si raspunsuri, forma pe care o vor adopta toate catehismele ortodoxe pana
astazi. El are 3 parti care corespund celor 3 virtuti teologice: credinta,
nadejdea si dragostea.
Partea I contine 126 de intrebari si raspunsuri cu privire la Simbolul de
credinta niceo-constantinopolitan si a altor probleme teologice ce deriva din
el.
Partea II cuprinde 63 de intrebari si raspunsuri cu privire la rugaciune
si Fericiri.
Partea III cuprinde 72 de intrebari si raspunsuri cu privire la poruncile
lui Dumnezeu, pacat si Decalog, justificandu-se rugaciunile catre sfinti,
cinstirea sf. icoane si a sf. moaste.
Insemnatatea Marturisirii e data de faptul ca ea a aparut in vremuri de
criza pentru viata BO, expusa la atacuri uniate si protestante, fiiind timp de
cateva secole principala arma de aparare contra prozeilitismului eterodox,
precum si instrument de pregatire teologica pentru viitorii clerici ortodocsi.
32

In Marturisire este expusa in mod corect d.p.d.v. dogmatic invatatura


ortodoxa, totodata in mod nepolemic si in foma scolastica a vremii sale.
Ea este actuala si astazi, constituind Marturisirea prin excelenta a BO si
reprezentand singura carte simbolica a BO (D. Popescu).
Marturisirea Patriarhului Dositei
Contextul istoric al aparitiei acestei Marturisiri: Protestantismul incerca
sa dovedeasca BRC identitatea invataturii lui cu cea a Bisericii primare,
teologii protestanti incercand sa arate ca pozitia lor doctrinara este
impartasita si de BO. Astfel se explica aparitia unei Marturisiri de credinta cu
continut reformat, la inceputul sec. XVII, pusa pe seama Patriarhului de
Constantinopol Chiril Lucaris (+1638).
Deci, scopul aparitiei Marturisirii Patriarhului Dositei este de a
demonstra ca Marturisirea lui Chiril Lucaris nu apartine BO si, totodata, de a
formula invatatura ortodoxa, combatand doctrina calvina punct cu punct.
1n 1672 Sinodul de la Ierusalim a aprobat Marturisirea Patriarhului
Dositei, intitulata Pavaza Ortodoxiei.
Marturisirea are 18 capitole si 4 intrebari si raspunsuri (la fel ca
Marturisirea calvinista pusa pe seama lui Chiril Lucaris).
Ea expune invatatura despre Sf. Treime (cap. I), Sf. Scriptura (cap. II),
libertatea omeneasca si predestinatia relativa (cap. III), creatie si Providenta
(cap. IV-V), pacatul stramosesc (cap. VI), etc.
Cele 4 intrebari si raspunsuri trateaza despre Sf. Scriptura si cartile ei,
despre sfinti, icoane, monahi si post.
Protestantii l-au invinuit pe Dositei (+1707) ca s-a lasat infleuntat de
romano-catolicism, influenta care reiese mai ales din primele 4 invataturi
principale ale Marturisirii, si anume:
1. asezarea cartilor apocrife alaturi de cele canonice si de cele bune de
citit;
2. oprirea laicilor de la citirea Sf. Scripturi;
3. folosirea termenului transsubstantio;
4. lipsa de claritate asupra Purgatoriului.
Aceste influente pot fi insa justificate de atitudinea intransigenta a lui
Dositei fata de protestanti, in incercarea de a demonstra/sustine nevinovatia
lui Chiril Lucaris.
Valoarea Marturisirii provine si din faptul ca este singurul document cu
autoritate in BO privitor la teoria protestanta a predestinatiei, pe care o
combate.
Ca si Marturisirea lui Petru Movila, nici aceasta Marturisire nu a obtinut
adeziunea tuturor teologilor ortodocsi.
Enciclica Patriarhilor Ortodocsi din 1848
Enciclica constituie primul document oficial al Ortodoxiei prin care sunt
combatute inovatiile dogmatice si canonice romano-catolice de pana in sec.
XIX.
Ea este un raspuns la provocarea papei Pius IX care, intr-o enciclica,
invita BO sa se uneasca cu cea Catolica, oferindu-i o serie de privilegii.
33

Deoarece enciclica papala omitea diferentele fundamentale care separa


cele 2 Biserici, Enciclica Ortodoxa staruie asupra lor si evidentiaza obstacolele
ce stau in calea apropierii acestor Biserici.
Chiar daca aceasta Enciclica nu a fost cunoscuta si utilizata de toate
Bisericile Ortodoxe, totusi i se recunoaste rolul de Marturisire de credinta.
Enciclica cuprinde 23 de pargrafe, primele 8 formand o introducere
generala a starii Bisericii Catolice. In paragraful 8 se arata pericolul
propagandei catolice si se protesteaza impotriva prozelitismului romanocatolic. Incepand cu paragraful 9 se face analiza propriu-zisa a enciclicii
palale, care e combatuta punctual in paragrafele 10-23.
In Enciclica se arata ca dorinta de suprematie a papilor se traduce in
subordonare fata de papa. Intaietatea scaunului papal nu este de origine
apostolica, ci se datoreaza importantei capitalei vechiului Imperiu Roman. Mai
mult, papii din vechime au recunoscut autoritatea Sinoadelor ecumenice.
Patriarhii rasariteni recunosc scaunului de Roma intaietate in iubire, nu si in
suprematia universala.
In concluziile Enciclicei se considera ca se impune inlaturarea inovatiilor
latine. Astfel de inovatii nu au aparut in Ortodoxie, intrucat chiar corpul BO
este aparatorul credintei Bisericii. Se cere credinciosilor ortodocsi sa reziste
in fata propagandei catolice.
Valoarea dogmatica a acestei Enciclice se bazeaza pe autoritatea celor 4
patriarhate ortodoxe din acea vreme. Ea reda cu fidelitate atitudinea ortodoxa
fata de catolicism.
XI. MRTURISIRI SECUNDARE SAU PARTICULARE ALE B.O.
Mrturisirea de credin a lui Ghenadie Scholarul:
Cea mai veche dintre Mrturisirile ortodoxe are ca autor pe primul
patriarh al C-pol dup 1453, fiind redactat la cererea sultanului Mohamed II.
Este mprit n 20 de capitole, expune mai nti dogma Sf. Treimi, folosinduse pentru cele 3 Persoane termenul idiomata (atribute) n loc de
ipostasuri. Persoanele divine pot fi comparate cu cele 3 funciuni ale
sufletului (raiune, voin i sentiment). n continuare: dogma hristologic,
soteriologic (nemurirea sufletului i rsplata viitoare).
Are valoare deosebit pentru contextul istoric n care a aprut i de
intenia autorului de a aplana adversitile musulmane fa de religia cretin.
Aa se explic eroare de exprimare (idiomata n loc de ipostasuri), din dorina
de a evita acuzaia de triteism.
Rspunsurile patriarhului Ieremia al II-lea:
Luteranii au vrut s i considere pe ortodoci aliai mpotriva catolicilor
aa se explic iniiativa profesorilor de la Universitatea din Tubingen (Iacob
Andrea i Martin Lrusius), care trimit 3 scrisori patriarhului C-polului, Ieremia
II, ntre anii 1573-4. Patriarhul a rspuns la cea de-a treia scrisoare, artnd
c toi conductorii credincioilor sunt urmai ai lui Hristos, lund aprarea
ierarhiei bisericeti, contestat de luterani.

34

1575 profesorii din Tubingen trimit o nou scrisoare, susinnd c ei nu


se deprteaz de tradiiile vechi i c accept toate cele nvate de Sf. Prini
i de Sinoadele Ecumenice (fr s prezinte adevratele concepii luterane).
Patriarhul Ieremia II le rspunde, artnd c nvtura Mntuitorului se
tlcuiete n lumina Sf. Prini, iar mntuirea se face prin credin i fapte
bune. Acest rspuns conine i o analiza a Confesiunii Augustine, toate erorile
dogmatice fiind combtute punctual.
1581 - Ultimul rspuns al Patriarhului, n care respinge toate erorile
luterane. De aceast dat patriarhul se exprim energic i cateogric,
artndu-le greeala de a se situa deasupra Sinodului Ecumenic i a Bisericii.
Aceste rspunsuri constituie prima ncercare de luare de poziie
ortodox fa de protestantism. Ele n-au fost confirmate de vreun Sinod, ns
teologia greac le pune alturi de Mrturisirile de credin.
Teologii ortodoci admit c aceste rspunsuri nu sunt fr greeal
d.p.d.v. dogmatic (ex: la mntuirea subiectiv se pune mai nti accentul pe
faptele bune i abia po pe har, cnd de fapt ordinea e invers).
Mrturisirea lui Mitrofan Kritopoulos:
Nepot al patr. Chiril Lucaris, clugr n Mt. Athos, trimis de unchiul su
n Anglia. La ntoarcere, trece prin Germania pentru a cunoate Bisericile
protestante. Prilejul compunerii Mrturisirii l-a constituit vizita sa n
Germania i este rodul convorbirilor pe care le-a purtat cu profesorii
protestani (este dedicata prof. de la Univ. din Helmstadt).
Are 23 de capitole i sunt expuse n ordine nvturile Bisericii despre
Sf. Treime, creaie, iconomie, Sf. Taine, Biseric etc.
Acuzaia de nclinare ctre protestantism este nentemeiat, deoarece
consacr capitole ntregi postului, cinstirii icoanelor, a sf. moate, Maslului,
Mirungerii etc.
Are mare valoare istoric i teologic, tratnd la nivel nalt punctele care
separ pe ortodoci de celelalte confesiuni cretine.
Catehismele Bisericii Ortodoxe:
Catehismele sunt exuneri mai prescurtate ale nvturii cretine. Ca i
mrturisirile de credin, ele au circulat dintr-o ar ortodox n alta. Printre
cele mai importante catehisme apar n sec. XIX n B.O. din Rusia (Platon i
Filaret mitropoliii Moscovei).
n B.O.R. au aprut catehisme ale unor teologi romni, cum este cel al
mitr. Irineu Mihlcescu. De mare importan este Catehismul din 1952,
evalorat de un grup de teologi (printre care si Pr. D. Stniloae).
XII. CRILE SIMBOLICE ALE ROMANO-CATOLICILOR
Biserica R.C. nu face distincie ntre aspectul statornic i cel dinamic al
Sf. Tradiii crile lor simbolice (corespondente n Catolicism al
Mrturisirilor de credin n Ortodoxie), precum i toate decretele emise de
pap (enciclice, bule) aparin aspectului statornic al Sf. Tradiii.

35

Principala carte simbolic o constituie canoanele i hotrrile


doctrinare ale Sinodului de la Trident (autoritatea papei este superioar
sinoadelor ecumenice).
Biserica R.C. recunoate cele 7 sinoade ecumenice i cele 3 simboluri de
credin, ns adaug 13/15 sinoade inute n Apus ca fiind ecumenice.
Sinodul de la Trident (1545-1549; 1551-1552; 1562-1563): convocat
sub papii Paul III i Juliu III. Scopul declarat a fost contracararea Reformei i
iniierea unei Contrareforme: interzicerea lecturii Sf. Scripturi credincioilor,
oprirea simoniei, obligaia episcopilor de a vizita anual parohiile, interzicerea
cumulului de funcii ecleziastice.
Sinodul tridentin a reluat toate marile capitole ale dogmaticii, crora le-a
dat o formulare scolastic clasica. 1566 papa Pius V publica celebrul
Catehism al Conciliului de la Trident.
1622 papa Grigore XV a creat congregaia De Propaganda Fide cel
mai important organism misionar al Bisericii R.C.
Conciliul Vatican I (1869-1870): considerat al 20lea ecumenic,
convocat de papa Pius IX. n cadrul acestui conciliu, n 1870 este votat
constituia Pastor aeternus (primatul universal al episcopului de Roma i
infaibilitatea persona a papei, atunci cnd el se pronun ex cathedra). 1854
acelai Pius IX proclam (fr sinod) dogma Imaculatei concepii.
Conciliul Vatican II (1962-1963): convocat de papa Ioan 23, ncheindui lucrrile sub papa Paul VI. n cadrul conciliului, papa Paul VI a promulgat 4
constituii: 2 dogmatice (Despre Biseric i Despre Revelaia divin) i 2
pastorale (Despre Liturghie i Despre Biserc n lumea actual).
Constituia dogmatic Despre Biseric este documentul cel mai
important al acestui conciliu definete Biserica drept trupul tainic al lui
Hristos dar o prezint i ca pe o realitate vizibila, organizat ca societate.
Decretul conciliar asupra ecumenismului (De Ecumenismo) este la fel de
important (3 capitole: principii catolice ale ecumenismului; exercitarea
ecumenismului; Biserici i Comuniti bisericeti separate).
Primul efect al Conciliului II Vatican a fost ridicarea anatemelor dintre
B.O. i B.R.C., n anul 1967, de ctre patriarhul ec. Atenagora i papa Paul
IV. 2 mari idei tradiionale ortodoxe au fost recuperate: conciliaritatea
(sinodalitatea) i catolicitatea (universalitatea) Bisericii locale.
n ceea ce privete ecumenismul, B.O. nu mai sunt considerate
schismatice, ci sunt numite Biserici surori s-a deschis dialogul ntre
B.R.C. i B.O. (1980). n cadrul acestui dialog, prima oar la Freising (1989),
Catolicii au recunoscut c uniatismul a reprezentat un eec i o eroare
istoric.
D.p.d.v. eclesiologic, Conciliul Vatican II a dezvoltat ideea colegiului
episcopilor (papa reprezint fundamentul juridic al Bisericii, episcopii r.c.
reprezint fundamentul sacramental).

36

Bulele papale: decrete ale papilor date n chip solemn, n mprejurri


deosebite.
Unam Sanctam (papa Bonifaciu 8 papa deine att puterea spiritual
ct i pe cea lumeasc); Exurge, Domine (papa Leon X sunt osndite erorile
lui Luther) i Inefabilis Deus (papa Pius IX dogma imaculatei concepii).
Catehismele oficiale ale B.R.C.:
Cel dinti catehism catolic aparine lui Petru Canisius (1554), prin
intermediul lui B.R.C. ia poziie fa de cele 2 catehisme ale lui Luther.
Leonardo Marino compune un catehism n aceeai perioad.
Cel mai recent catehism oficial al B.R.C. este cel din 1992 are progrese
dogmatice n direcie ortodoxiei, ca efect al deschiderii lor, n urma Conciliului
Vatican II. Pentru prima dat se prezint relaie dintre Sf. Treime i Biseric,
se vorbete despre viaa n Hristos i despre rolul laicilor n Biseric.
Cri de ritual, izvoare simbolice:
Missale romanum (papa Grigore I - cuprinde rnduiala Sf. Liturghii,
formulat la Trident); Rituale romanum (cuprinde slujba Sf. Taine,
corespunde Molitfelnicului ortodox, tot la Trident) i Breviarum romanum
(colecie de psalmi).
Importana crilor simbolice: sunt considerate ca aparinnd Sf. Tradiii,
n aspectul ei statornic.
XIII. CRILE SIMBOLICE PROTESTANTE
n protestantism a existat de la nceput o respingere a Tradiiei i a
autoritii Bisericii (din cauza exceselor catolicismului medieval). Reformatorii
s-au vzut silii s precizeze poziiile lor doctrinare n Mrturisiri de credin,
prin care i-au creat propria Tradiie Bisericeasc Confesio Augustana
(1530).
Luther a susinut unica autoritate a Sf. Scripturi i a negat dreptul
Bisericii de a formula nvturi de credin n afara bibliei. Crile simbolice
protestante au fost considerate de la apariia lor ca avnd o valoare egal cu
cea a Simbolurilor ecumenice.
Crile simbolice ale luteranilor: Cele 2 catehisme ale lui Luther
(mic i mare); Confesiunea de la Augsburg (cartea simbolic prin excelen
a luteranismului, redactat de Melanchton); Articolele de la Smalkalde
(Luther) i Formula de Concordie.
Crile simbolice ale calvinilor: Catehismus genevensis (Calvin);
Consensus tigurinus; Consensus genevensis. Mrturisiri cu caracter
naional: Confessio Gallicana; Confessio Belgica, Confessio Scoticana;
Confessio Hungarica.
Crile simbolice ale Bisericii Anglicane: Cele 39 de articole ale
Bisericii episcopale din Anglia; Confesiunea din Westminster (revizuire
a celor 39 de articole).

37

n teologia protestant putem discerne 2 mari curente, cu atitudini


deosebite
fa
de
importana
crilor
simbolice:
curentul
conservator/ortodox susine necesitatea stabilirii precise a nvturii de
credin, crile simbolice dein un rol pozitiv, fiind considerate mijloc de
aprare mpotriva ereziilor; curentul liberal importana crilor simbolice
este strict istoric i apologetic.
XIV. RAPORTUL DINTRE TEOLOGIA DOGMATIC I FILOSOFIE
Gndirea teologic patristic i bizantin a utilizat n elaborarea
dogmelor metodele, categoriile i termenii filosofiei greceti, ca mijloace de
argumentare a nvturii cretine. Aceeai gndire teologic a refuzat, ns,
s fac o sintez ntre sistemele filosofiei pgne i cretinism (pentru a
rmne credincioas Revelaiei Divine).
Sf. Scriptur nu este, n principiu, mpotriva filosofiei i gndirii umane,
ci declar direct c toate nelepciunea este de la Dumnezeu. Sf. Ap. Pavel
distinge 3 tipuri de nelepciuni: nelepciunea acestui veac; nelepciunea
stpnilor i nelepciunea de tain a lui Dumnezeu.
Sf. Prini au luat o atitudine conform cu scopul urmrit de filosofie:
uneori potrivnic, alteori favorabil. Dac Taian Asirianul se ridic mpotriva
amestecului celor omeneti cu cele dumnezeieti, iar Sf. Grigorie de Nazianz
compara introducerea filosofiei n cugetarea cretin cu cele 10 plgi ale
Egiptului; alta este atitudinea Sf. Justin Martirul i Filosoful sau a lui Clement
Alexandrinul, care considerau c filosofia are un rol providenial.
Prin urmare, Sf. Prini i-au nsuit doar metodele, schemele i tehnica
argumentrii, ca mijloace de comunicare i prezentare a nvturii revelate.
Atunci cnd termenii filosofiei s-au dovedit insuficieni pentru a transmite
coninutul Revelaiei, ei au creat ali termeni (ipostas, ousia).
Sf. Prini s-au folosit de tot ceea ce a creat spiritul elin n materie de
cultur i gndire, pentru a expune gndirea cretin la nivelul cultural al
epocii.
n B.R.C., relaia dintre Dogmatic i Filosofie a fost conceput diferit
fa de ortodoxie, acetia lsndu-se vizibil influenai de sistemele filosofice,
nu numai n forma de exprimare, ci i n fondul cugetrii religioase.
Astzi, teologia r.c. face eforturi considerabile de a depi scolasticismul
medieval, ntorcndu-se cu mai mult atenie spre gndirea Prinilor
rsriteni i spre spiritualitatea Ortodox.
n concluzie, n privina atitudinii teologiei fa de filosofie, nu poate fi
vorba de respingerea i subestimarea adevrului filosofic, nici de
supralicitarea i nsuirea lui integrala, ci de folosirea cu discernmnt a
tuturor cercetrilor ei, pentru cunoaterea aspiraiilor i problemelor omului
de astzi, n vederea contemporarizrii sau actualizrii mesajului cretin n
contextul epocii.

38