Capitolul 1

1.1. Articularea Apologeticii ortodoxe contemporane în duhul Tradiţiei biblice, apostolice și

patristice

Trăsătura definitorie a oricărei spiritualități este mărturisirea de credință. În

creștinism, aceasta dobândește o deschidere universală, exprimând Adevărul deplin,
Dumnezeu întrupat ca Om, care Se arată întregii umanități. În ortodoxie, mărturisirea de
credință devine viața deplină, o comuniune cu Dumnezeu și între oameni, îndreptându-ne
către o participare tot mai deplină la comuniunea de iubire a Persoanelor Treimii.
Teologia Părinților creștini și efortul misionar al Apostolilor formează un fir
neîntrerupt, afirmând pe Hristos ca Adevărul, Calea, Viața și Lumina lumii. Pentru diverse
culturi, Hristos împlinește așteptările și căutările, iar teologia Bisericii subliniază că legea
naturală, Legea scrisă și legea în inima omului converg către El.
Sfinții Apologiști dezvoltă o decodificare creștină a gândirii filosofice grecești,
preluând concepte și afirmând valoarea lor în lumina învățăturii despre Logos. Totuși, în
cultura latină, Sf. Irineu și Tertulian formulează critici la adresa filosofiei, considerând-o
sursa ereziilor. Părinții își păstrează interesul pentru cultura și filosofia vremii, armonizând-o
cu învățătura creștină.
Perspectivele teologice ale Părinților Bisericii acoperă întreaga creație și strădania
omenească, evidențiind importanța rațiunii și cunoașterii, dar și recunoscând necesitatea unei
cunoașteri mistice, dincolo de rațiune. Această abordare echilibrată, evidențiată și de teologia
românească, susține că Dumnezeu este în lume și totuși mai presus de ea, iar credința este o
cunoaștere întemeiată pe principii neatinse de rațiune.
Astfel, mărturia creștină se înrădăcinează într-o viziune cuprinzătoare asupra lumii și
a cunoașterii, îmbinând rațiunea cu misticismul, susținând că Adevărul poate fi descoperit
prin multiplele dimensiuni ale vieții și că experiența credinței depășește limitele rațiunii
umane.

1.2. Despre mărturisirea întru Duhul și Adevărul Bisericii. Repere pentru contemporaneitate

Adevărata împlinire spirituală a omului în creștinism se realizează prin ascultarea de

Părinte, iar chipul căderii omului este legat de ieșirea din ascultarea de Părinte, în contrast cu
chipul învierii, care este fundamental asociat cu ascultarea. Hristos și ucenicii săi au
exemplificat această ascultare, iar Părinții Bisericii au continuat acest demers ziditor, primind
și oferind darul paternității spirituale. În contextul academic contemporan, relevanța formării
teologice și a exercitării unei paternități în instruire și devenire teologică este întrebarea
cheie. Apologetica, în prezent mărginită în abordarea raționalistă, necesită revitalizare
inspirată de cugetul Părinților pentru a aborda nevoile intelectuale și culturale actuale.
Redescoperirea vieții și învățăturii patristice impune o trăire autentică în duhul Părinților,
oferind soluții la frământările contemporane. Întoarcerea la Părinți nu înseamnă doar
consultarea scrierilor lor, ci trăirea în același duh și lucrarea pentru mântuire.
Apologetica contemporană trebuie să depășească speculația intelectuală și să îl caute
pe om într-o relație directă. Îmbinarea temeiurilor autentice ale teologiei și întâmpinarea
realității contemporane înseamnă reconfigurarea Apologeticii în duh patristic. Contactul
dintre teologie și cultură, sub inspirația Duhului Sfânt, aduce descătușarea energiilor
creatoare și îmbisericirea lumii. Afirmarea credinței prin dialog și ieșirea în lume reprezintă
fundamentul Apologeticii, oferind soluții duhovnicești și o abordare îndrăzneață în fața
problemelor contemporane.

1.3. Apologetica, între spiritul academic și ethosul patristic

Acest text subliniază importanța Apologeticii sau Teologiei Fundamentale în cadrul

facultăților de teologie ortodoxă. Această disciplină se concentrează pe apărarea adevărurilor
de credință prin argumente raționale. Se observă că Apologetica își are rădăcinile în tradiția
creștină timpurie și că, în context ortodox, nu se bazează exclusiv pe demersul intelectual
autonom.
Apologetica ar trebui să se îndrepte mai mult către mărturisirea existențială decât către
argumentarea analitică, reflectând specificul teologiei și spiritualității ortodoxe. Se subliniază
că viața creștină autentică și mărturia personală sunt mai eficiente decât argumentele
intelectuale în convingerea celorlalți.
Se insistă asupra ideii că Apologia trebuie să fie înrădăcinată în viața eclesială și să se
inspire din gândirea și viața Sfinților Părinți. Apologia ortodoxă nu se bazează doar pe
argumente raționale, ci și pe experiența și mărturia vie a credincioșilor. Mai mult, se
evidențiază necesitatea unei abordări liturgice și inspirație hrănite liturgic în dezvoltarea
Apologeticii ortodoxe contemporane. Apologetica ortodoxă nu trebuie să fie doar o disciplină
teologică, ci și o trăire autentică a credinței, exprimată prin mărturie personală și viață în
Hristos.

2.1.1. De la „Apologetică” la „Teologie Fundamentală” în spațiul occidental

Apologetica modernă în Occident își propune să ofere rațiuni pentru credință și să

pregătească filosofic pentru primirea credinței, având rădăcini în operele lui Anselm de
Canterbury și Toma de Aquino. Apologetica este considerată disciplina teologică care
analizează credibilitatea credinței creștine, având apărare și demonstrație în două aspecte
principale: negativă și constructivă. Aceasta se împarte în demonstrativă, defensivă și
abordează atât credincioșii, cât și cei indiferenți sau atei. Schema clasică a manualului catolic
de Apologetică constă în trei părți, evoluând de la general la particular. Este important de
menționat că Apologetica catolică și viziunea ortodoxă diferă semnificativ.
Apologetica se ocupă de respingerea acuzațiilor și afirmarea credinței, distingându-se
între apărarea credinței și examinarea motivelor de a crede. Părinții Bisericii susțin că calea
de la creatură la Dumnezeu este duhovnicească și teologică, nu doar rațională. Se face o
distincție între Apologetică și apologie, având diverse perspective asupra relației dintre cele
două. Se evidențiază o criză în Apologetica apuseană, care a condus la necesitatea unei
înnoiri, numită „Teologie Fundamentală”.
Teologia Fundamentală este prezentată ca propedeutică cu uneltele rațiunii și
teodicee, orientată spre pregătirea omului pentru întâlnirea cu credința. Se pune un accent pe
dialogul tolerant și contextualizarea credinței în lumina provocărilor epocii. Inteligența
credinței trebuie să fie integrată în diverse raționalități contemporane, iar Teologia
Fundamentală își propune să pună în valoare raționalitatea și inteligibilitatea credinței prin
dialog pozitiv.
Această abordare evidențiază o schimbare de paradigmă, de la Apologetica clasică la o
Teologie Fundamentală care se adaptează la nevoile și provocările contemporane, abordând
credința creștină într-un context mai deschis și tolerant.

2.1.2. Apologetică sau Teologie Fundamentală în spațiul ortodox românesc

Textul explorează evoluția și importanța disciplinei Apologetica în teologia ortodoxă

românească, în special în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Apologetica este prezentată
ca o știință teologică care se ocupă de apărarea și justificarea rațională a adevărurilor de
credință creștină. Se face distincția între Apologie și Apologetică, evidențiindu-se că prima se
referă la apărarea punctuală, în timp ce a doua vizează apărarea credinței creștine în
ansamblul ei.
Apologetica a fost introdusă în învățământul ortodox sub influența teologiei apusene,
iar în prezent este predată înaintea Teologiei Dogmatice. Se subliniază importanța
argumentelor raționale pentru a face Evanghelia mai credibilă celor care nu acceptă revelația
creștină. De asemenea, Apologetica poate aborda nu doar adevărurile fundamentale ale
credinței, ci și altele mai periferice.
Textul menționează și propunerile de armonizare între Apologetică și Teologia
Fundamentală, conducând la denumirea de Apologetică Fundamentală. Se face referire la
manualul lui Ioan Gh. Savin, care a abordat filosofia religiei în contextul apologeticii și a
folosit diverse domenii științifice pentru a susține credința.
Se observă diverse perspective asupra Apologeticii în teologia ortodoxă românească,
precum cea a Părintelui Ion Bria, care o consideră drept o creație a scolasticii, sau a Părintelui
Dumitru Popescu, care promovează o apologetică rațional-duhovnicească, mai axată pe
experiența duhovnicească și pe probleme existențiale. Textul concluzionează că, în ciuda
influențelor occidentale, se observă o căutare a unei Apologetici mai puțin scolastice și mai
ancorate în specificul duhovnicesc al tradiției ortodoxe.

2.1.3 Definirea ortodoxă a disciplinei „Apologetică”: obiective, metodă, concepte

fundamentale

Textul abordează conceptul de Apologetică, evidențiind etimologia sa ca fiind

justificarea și apărarea credinței. Abordarea excesiv raționalistă și scolastică a Apologeticii
poate să nu reflecte mărturisirea duhovnicească autentică a Bisericii. Biserica trebuie să
încerce să exprime adevărurile de credință prin dogme, adică prin afirmații inspirate de
Dumnezeu, accesibile înțelegerii umane. Se pune la îndoială eficiența apărării adevărurilor de
credință prin rațiune obiectivantă și analitică, întrucât acest demers poate avea un caracter
perisabil dată fiind critica și ajustarea continuă a argumentelor în timp. Se atrage atenția că
modul de argumentare apologetică ar trebui să depășească exercițiul exclusiv al minții și
tendința raționalistă importată din scolastică.
Apologetica specifică spațiului eclesial cuprinde mărturisirea Adevărului prin Sfânta
Tradiție și combaterea concepțiilor greșite, neîncadrându-se în curentele culturale ale
epocilor. Se accentuează exprimarea mesajului evanghelic în Duhul Sfânt, neinfluențată de
mentalitatea culturală a timpului. Apologetica trebuie să fie o expresie a Sfintei Tradiții, trăită
și actualizată în viețile credincioșilor, având drept fundal preocuparea pentru conlucrarea de
taină om-Dumnezeu prin Duhul Sfânt.
 În privința metodei, se afirmă că utilizarea cunoștințelor din diverse domenii pentru
dialog între cultura umană și Revelație este încurajată, dar că acest demers trebuie să aibă ca
scop mărturisirea duhovnicească în răspuns la nevoile concrete ale oamenilor. Se critică
concordismul, care încearcă potrivirea forțată între datele Revelației și cele ale științelor sau
filosofiilor.
Se evidențiază importanța formării în experiența și conștiința apologetică a Bisericii,
subliniind că disciplina Apologetică trebuie să exprime experiența apologetică a Bisericii și
să nu se limiteze doar la informarea despre existența și compoziția apologiilor în istorie. În
privința terminologiei, se propune respingerea viziunii care consideră Apologetica doar ca o
știință și se afirmă că aceasta trebuie să acopere investigarea și aprofundarea teologiei
apologetice.

2.1.4. Relația Apologeticii (Teologiei Fundamentale) cu celelalte discipline teologice

Textul oferă o privire detaliată asupra structurii și relațiilor dintre diversele discipline
din cadrul teologiei ortodoxe universitare. Acesta împarte disciplinele în patru categorii
principale: biblice, istorice, sistematice și practice. Se evidențiază importanța relației dintre
Teologia Fundamentală și Dogmatică, precizând că în perspectiva ortodoxă, Dogmatica este
esențială pentru familiarizarea apologetului cu fundamentele credinței prin trăirea proprie.
Textul menționează, de asemenea, rolul Studiului Moralei și Spiritualității în formarea
duhovnicească, evidențiind legătura cu contemplarea teologică și apărarea adevărurilor de
credință din interiorul trăirii personale. Disciplinele biblice sunt conectate cu Apologetica,
susținând mărturia biblică a lucrării lui Dumnezeu în lume și apărând calea spre mântuire.
Studiul istoriei Bisericii și Patrologia sunt considerate cruciale pentru înțelegerea
contextului istoric și a scrierilor apologeților. Deși disciplinele practice par să aibă o legătură
mai redusă cu Apologetica, se subliniază că reperele apologetice contribuie la edificarea
credincioșilor, având un impact pozitiv asupra învățăturii pastorale, predicilor și catehezelor.
În final, se subliniază că Liturgica, în special Sfânta Liturghie, contribuie la
aprofundarea vieții liturgice și reprezintă o sursă continuă de inspirație și putere pentru
mărturisirea apologetică în toate perioadele istorice.

2.2. Teologia Fundamentală în contextul contemporan

Textul evidențiază importanța Apologeticii într-o lume marcată de schimbări și

influențată puternic de evoluția științelor și a mentalităților. Trăirea creștină contemporană
este considerată a fi datorată să ofere mărturie că, în ciuda progresului, învățătura lui Hristos
rămâne esențială pentru mântuire. Disciplina apologetică este văzută ca un instrument crucial
pentru a transmite mesajul evanghelic în contexte diverse și adesea neprielnice credinței.
Eforturile în domeniu sunt îndreptate către două direcții principale: recuperarea
identității Apologeticii și afirmarea necesității de a mărturisi Adevărul Evangheliei în fața
diverselor opinii, modele și perspective actuale. Textul subliniază că Apologetica, ca teologie
vie, presupune experiența realității propovăduite și trăirea teologică în cadrul comunității
eclesiale.
Se aduce în discuție imperativul ca Apologetica să rămână ancorată în taina
Cincizecimii, evidențiind că acceptarea existenței lui Dumnezeu doar ca necesitate
intelectuală poate compromite înțelegerea tainei persoanei și libertății în Duhul Sfânt. Se
critică criza Teologiei Fundamentale care, în prezent, este percepută ca o disciplină axată pe
utilizarea mijloacelor raționale pentru dovedirea existenței lui Dumnezeu și pentru
rationalizarea experienței religioase. Textul subliniază că, deși putem argumenta
raționalitatea credinței în dialog cu științele, este esențial să recunoaștem taina și
supraraționalul prezenței harului dumnezeiesc în întregul univers.

3.1.1. Iisus Hristos – Calea, Adevărul și Viața

Textul subliniază că, de-a lungul timpului, oamenii au căutat constant Adevărul, iar
această căutare reprezintă o coordonată esențială a existenței și cunoașterii umane. Se
menționează că întrebarea lui Pilat în fața lui Hristos, referitoare la Adevăr, pune accentul
greșit, iar mai adecvat ar fi fost formularea: "Cine este Adevărul?" Hristos este prezentat nu
ca un adevăr abstract, ci ca Adevărul personal al fiecărui individ și al lumii întregi.
Se evidențiază că Adevărul nu poate fi redus la o formulare conceptuală, fiind mai
presus de discursuri raționale. Textul afirmă că mărturisirea lui Hristos ca Calea, Adevărul și
Viața este o realitate centrală a credinței Bisericii și a Apologeticii ortodoxe. Sf. Maxim
Mărturisitorul subliniază că virtuțile sunt pentru Adevăr, nu invers, având relevanță în
contextul actual dominat de diverse ideologii.
Se avertizează împotriva abdicării de la centralitatea Adevărului, sugerând că aceasta
poate transforma Apologetica într-un discurs ideologic sau argumentativ, îndepărtându-se de
tradiția patristică și eclesială. Adevărul nu este condiționat de practicarea virtuților, ci
angajarea întru Adevăr orientează omul către o viață virtuoasă autentică.
Textul aduce în discuție Kerygma Apostolilor, subliniind că mărturisirea lui Hristos
răstignit și înviat ca Adevăr al întregii creații reprezintă un scandal pentru înțelepciunea
lumii. Se menționează că Adevărul Crucii și al Învierii implică renunțarea la încrederea în
puterea cunoașterii lumești și aduce înviața întru Duh și Adevăr. Sf. Ap. Pavel consideră
înțelepciunea lumii ca nebunie în fața puterii și înțelepciunii lui Dumnezeu, având în vedere
că propovăduirea Adevărului Evangheliei este considerată nebunie de cei care se încred
exclusiv în înțelepciunea lumească.

3.1.2. Mărturisirea Adevărului Evangheliei – realitate mai presus de înțelepciunea lumească

Textul subliniază că propovăduirea Evangheliei în primele etape ale creștinismului s-a

desfășurat într-un context cultural cu influențe ale filosofiei grecești și ale tradiției iudaice.
Sf. Ap. Pavel, cunoscător al Legii vechi și al filosofiei antice, integrează ambele tradiții, dar
accentuează puterea Duhului și experiența harului în mărturisirea lui Hristos.
Cuvântul apologetic al Sf. Ap. Pavel nu se bazează pe argumentații dialectice, ci pe
adeverirea Duhului și a puterii, pentru a fundamenta credința în puterea lui Dumnezeu. Se
subliniază că înțelepciunea divină rămâne necunoscută pentru înțelepții lumii, iar Adevărul și
slava Crucii reprezintă scandaluri pentru mintea ancorată în perspective lumești.
Sf. Ap. Pavel evidențiază originalitatea mărturisirii creștine, care aduce în față
conținutul Evangheliei, în opoziție cu înțelepciunea grecilor și preocuparea iudeilor pentru
semne. Se remarcă faptul că tradiția iudaică acordă o importanță deosebită istoriei și semnelor
ca dovezi ale prezenței divine, în timp ce pentru greci, Adevărul este o realitate cosmică,
legată de principiile structuratoare ale existenței.
 Se subliniază că Adevărul în tradiția iudaică este verificat în istorie prin fidelitatea lui
Dumnezeu față de promisiuni și legăminte. Credinciosul devine părtaș la Adevăr prin
dialogul cu Dumnezeu și împlinirea voii Sale. În contrast, filosofia greacă căută Adevărul
dintr-o perspectivă care depășește istoria și este legată de armonia cosmică.
Mesajul Evangheliei aduce în centrul atenției noutatea și provocarea prezentării lui
Hristos ca Adevăr al istoriei și al cosmosului, depășind distincțiile mentale dintre tradiția
iudaică și filosofia greacă. Se evidențiază că Hristos deschide istoria spre eshaton,
transfigurând și integrând Adevărul și comuniunea într-o perspectivă coerentă, prin asumare
și transfigurare.

3.1.3. Repere patristice în evidențierea reciprocității dintre Adevăr și comuniune

Textul aduce în discuție problema complexă a relaționării Adevărului întrupat în

istorie cu natura ontologică și prezența sa hic et nunc (aici și acum). Aceasta este sintetizată
în întrebarea: „Cum putem noi susține în același timp natura istorică a Adevărului și prezența
Adevărului ultim, păstrând alteritatea ființei lui Dumnezeu în raport cu creația?”
Sfinții Părinți, în primele veacuri creștine, au dezvoltat o sinteză ce relatează Adevărul
cu comuniunea eclesială, mărturisind Adevărul ca expresie a plinătății comuniunii.
Abordările tradiționale pentru reconcilierea Adevărului între gânditorii apologeților și ai
școlii alexandrine pun accentul pe Logos ca element ontologic, însă nu realizează încă o
sinteză care să includă aspectele fundamentale ale lui Hristos, atât ca Adevăr în Sine, cât și ca
Adevăr descoperit în istorie.
Sfântul Ignatie abordează o perspectivă mai pastorală, legând Adevărul de viață. Se
evidențiază că Adevărul și Viața veșnică se întâlnesc în Persoana lui Hristos, iar cunoașterea
lor devine una nestricăcioasă. Sfântul Irineu al Lyonului dezvoltă această perspectivă,
afirmând că Hristos este nestricăciunea ființei, aducând un aspect hristologic în ecuație.
Se subliniază că identificarea dintre ființă și viață, prezentă în gândirea Sfinților
Ignatie și Irineu, nu este influențată de anumite curente de gândire, ci are ca fundament
experiența eclesială. Aceasta fundamentează caracterul ontologic al Adevărului, bazat pe
ontologia comuniunii în plinătatea vieții experienței eclesiale.
Sfântul Atanasie cel Mare și Părinții capadocieni continuă linia Sfântului Ignatie,
asumând exigențele experienței eclesiale și transfigurând semnificația terminologiei trinitare
preluate din filosofia greacă. Ei dezvoltă o perspectivă trinitară a Adevărului, legată de
relaționarea ontologiei comuniunii cu experiența eclesială.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, într-o perspectivă hristologică, realizează o sinteză
uluitoare, unind începutul și sfârșitul ființei în Hristos. Se subliniază că Adevărul ține de
ordinea „a fi”, dar ontologia este una a comuniunii și relaționării, exprimată în mod deosebit
în ideea de „ekstasis”, o ontologie a iubirii.
Textul explorează evoluția și complexitatea gândirii patristice privind Adevărul,
evidențiind modalitățile de reconciliere dintre dimensiunile ontologice și istorice, în strânsă
legătură cu experiența comuniunii eclesiale.

3.2. Distorsionarea înțelegerii și exprimării Adevărului în teologia scolastică

Textul examinează contrastul dintre perspectiva Apologeticii scolastice și cea a

Tradiției Bisericii ortodoxe în interpretarea și exprimarea Adevărului.
 Apologetica scolastică, influențată de o rațiune autonomă și separată de experiența de
viață a Bisericii, distorsionează semnificația eclesială a Adevărului. Adevărul este
conceptualizat și obiectivizat, iar rațiunea autonomă devine mijlocul prin care se obține
Adevărul, separat de Viață și experiența duhovnicească.
Raționalismul scolastic, dezvoltat în turniruri de dezbateri, transformă Adevărul într-
un trofeu obținut prin mijloacele rațiunii autonome. Argumentarea dialectică și
combativitatea în argumentare devin criterii esențiale, iar Adevărul se impune ca un corolar al
rațiunii, nu ca o invitație la viață.
Tradiția Bisericii, în contrast, afirmă că Adevărul transcende demonstrația
conceptuală și nu poate fi prins în chingile logicii formale. În perspectiva Tradiției, Adevărul
este împărtășit în plinătatea comuniunii de viață a Bisericii, iar raționalismul scolastic este
văzut ca o deturnare din planul cunoașterii și o consecință a disocierii ontologice dintre
natural și supranatural.
Apologetica ortodoxă se diferențiază decisiv de cea scolastică, având ca criteriu
experiența eclesială a Adevărului. Se valorifică o rațiune iconica și se subliniază
reciprocitatea dintre Logos și raționalitatea creației. Prin această abordare, Apologetica
ortodoxă depășește conceptualizarea și instrumentalizarea Adevărului de către rațiunea
autonomă.
Experiența eclesială, trăită în comuniune cu trupul tainic al lui Hristos, devine criteriul
central al Apologeticii ortodoxe. Adevărul nu este redus la un concept obiectivizat, ci este
trăit în mod constant prin viață duhovnicească și pocăință. Astfel, Apologetica ortodoxă
reprezintă o teologie mărturisitoare, deopotrivă rațională și duhovnicească, care depășește
granițele raționalismului scolastic.

Capitolul 2

1.1. Viața Mântuitorului Iisus Hristos, model de apologie a vieții creștine

Textul explorează vocația omului de a atinge sfințenia și de a dobândi asemănarea cu

Dumnezeu. Începe cu citate din Scriptură care subliniază chemarea la sfințenie pentru fiecare
persoană. Se evidențiază importanța Întrupării lui Hristos și a vieții Sale în manifestarea
iubirii divine.
Se subliniază că viața creștină are ca sursă de putere și sfințenie viața dumnezeiesc-
omenească a lui Hristos. Învierea Lui este prezentată ca începutul mântuirii oamenilor, iar
misiunea de a mărturisi și de a propovădui Evanghelia este evidențiată în cuvintele lui
Hristos.
Textul argumentează că viața creștină implică efort, stăruință, și dăruire, fiind posibilă doar
prin harul dumnezeiesc. Mărturisirea de credință, viața curată în Duh și Adevăr, în
comuniunea cu sfinții și în Biserica Lui, sunt prezentate ca elemente esențiale ale calei
creștine.
Se recunoaște că mărturisirea creștină vine cu prigoane și dificultăți, dar promisiunea
divină de sprijin și îndrumare este subliniată. Textul afirmă că Hristos Însuși va fi prezent și
va întări pe cei care propovăduiesc.
În final, se subliniază că apologia creștină nu constă în persuasiune umană, ci în
exprimarea convingătoare a adevărului prin harul dumnezeiesc. Se remarcă continuitatea
mărturisirii începute de apostoli și necesitatea jertfei în această lucrare.
1.2. Momentul Cincizecimii. Apologia ca urmare a îmbrăcării cu putere de Sus

Textul începe prin a sublinia promisiunea Mântuitorului de a trimite Duhul Sfânt peste
ucenicii săi, menționând cuvintele din Luca 24, 46-47 și îndemnul de a rămâne în cetate
pentru a primi puterea de Sus. Se evidențiază permanența prezenței Duhului Sfânt în Biserică,
afirmată de Mântuitor prin diverse expresii precum "rămâne la voi" și "în voi va fi".
Se argumentează că Duhul Sfânt asistă și întărește mărturisirea creștină, fiind prezent
ca un avocat ceresc care îi susține pe mărturisitorii lui Hristos. Textul subliniază că
mărturisirea creștină nu se bazează pe persuasiune omenească, ci este inspirată și ghidată de
Duhul Sfânt.
Se face referire la promisiunea lui Hristos privind primirea Duhului Sfânt, și se menționează
modul în care Duhul Sfânt îi va învăța pe ucenici și îi va întări în timpul persecuțiilor.
Cincizecimea, ca moment al pogorârii Duhului Sfânt, este prezentată ca momentul îmbrăcării
apostolilor cu putere dumnezeiască pentru a mărturisi pe Hristos.
Textul accentuează că mărturisirea creștină este o experiență existențială, generată de
prezența Duhului Sfânt în inimile celor ce mărturisesc. Se subliniază că această mărturisire
este făcută din interiorul realității împărtășite de Dumnezeu, și nu reprezintă un demers de
persuasiune bazat pe competențe umane.
În final, se evidențiază că Duhul Sfânt adresează tuturor, din adâncul tainic al inimii
fiecăruia, mărturia vocației sale de a contribui la unitatea de credință peste granițele culturale
și istorice, într-un mod care depășește diferențele obișnuite dintre oameni.

Pledoaria Sfântului Apostol Pavel în Areopag. Apologia ca mărturie creștină în context

multicultural și multireligios

Sfântul Apostol Pavel s-a confruntat de mai multe ori cu necesitatea de a-și justifica
propovăduirea Evangheliei lui Hristos. În fața corintenilor, care îi contestau autoritatea
apostolică, înaintea tribunalului din Roma, în timpul celei de-a doua întemnițări, sau în fața
cetățenilor evrei din Ierusalim, unde a fost acuzat de necinstirea templului, el a trebuit să-și
apere credința.
Una dintre apologeticele remarcabile ale lui Pavel are loc în Areopagul din Atena, un
context cultural și mental diferit față de mediul iudaic. Areopagul era centrul de dezbatere
publică, iar Atena reprezenta o "super-piață" a culturilor și religiilor. Pavel a abordat această
misiune cu o atitudine profundă, resimțind durerea de a-și vedea semenii în rătăcire, având în
vedere propria sa experiență de convertire.
Apostolul a început mărturia sa apologetică invocând "dumnezeul necunoscut" pe care
atenienii îi ridicaseră un monument. În contrast cu înțelepciunea lumii, Pavel a evidențiat
înțelepciunea Duhului Sfânt. A abordat apologetica nu doar cu puterea înțelepciunii omenești,
ci cu armele Duhului.
Interesant este că Pavel a făcut apel la doi greci recunoscuți, Epimenide din Creta și
Aratus de Soles din Cilicia, pentru a prezenta creștinismul ca un reper valid în căutarea
filosofică a atenienilor. Aceasta a fost o abordare strategică, susținând compatibilitatea dintre
creștinism și cultura greacă.
Desigur, rezultatul apologeticii lui Pavel în Areopag a fost relativ modest sau chiar
perceput ca un eșec, având în vedere puținele convertiri și atenția limitată acordată. Cu toate
acestea, Pavel nu a abordat discursul ca pe o confruntare de argumente, ci a mărturisit
Adevărul doar până la măsura disponibilității audienței.
Această abordare duhovnicească a fost înțeleasă și de către contemporanii săi. Deși
poate părea că Pavel nu a folosit cele mai puternice argumente, el a privilegiat deschiderea
inimilor spre înțelegerea tainică a credinței. Apologetica sa, centrată pe revelația lui
Dumnezeu și influențată de experiența unică a convertirii, a fost o mărturie care a transcăut
orizonturile simple ale argumentelor raționale.

2.1. Relevanța și actualitatea martiriului pentru conștiința apologetică a Bisericii

Textul subliniază importanța mărturisirii și a martiriului în contextul unei societăți

contemporane caracterizate de apostazie, relativism și sincretism. Este evidențiată necesitatea
redescoperirii puterii de viață întrupată în martiriu, subliniindu-se că martirii reprezintă
mărturisitori ai lui Hristos.
Martirii sunt prezentati ca exemplificând îndeplinirea poruncii divine de a iubi
vrăjmașii, iar actele lor martirice transcend perspectiva istorică, având o semnificație care
depășește existența cotidiană. Se argumentează că iubirea față de Hristos și tăria credinței
depășesc orice putere a acestei lumi.
Fiecare martir a fost pus în situația de a renunța la credința în Hristos prin
constrângeri și suferințe fizice, însă aceștia au ales să rămână statornici, mărturisindu-L pe
Hristos. Se remarcă că, prin această libertate în Duh și Adevăr, martiriul transcende
determinismul istoric și evidențiază o putere care depășește stăpânitorii lumii.
Observăm necesitatea unei reflecții atente în societatea actuală, marcată de
consumerism și secularism, iar martiriul este prezentat ca producând o ruptură în logica
umanismului imanent. Se subliniază că, într-o lume orientată către bunăstarea materială,
martiriul are implicații mărturisitoare semnificative, reamintind de adevărurile spirituale
autentice și inspirând către o viață autentic euharistică în Biserică.
Textul sugerează că martiriul nu se limitează la martiriul sângeros, ci include și
martiriul ascezei, al unei vieți dăruite lui Dumnezeu și pocăinței continue. Acest tip de
martiraj, trăit zilnic, implică biruința prin asumarea Crucii și se raportează la îndemnul
Mântuitorului de a renunța la sine pentru a-L urma.
Martiriul este esențial în recuperarea și valorificarea conștiinței mărturisitoare într-o
societate dezorientată, contribuind la înnoirea fidelității față de mesajul Evangheliei și la
trăirea identității creștine. Este subliniată nevoia unei conștiințe martirice care să reprezinte o
mărturisire curajoasă a biruinței prin Crucea lui Hristos.

2.2. Semnificația termenilor martir și martiriu

Textul evidențiază evoluția semnificației termenului "martir" din contextul juridic al

Antichității elene până în tradiția creștină. Aceasta începe cu conotația originală de martor
într-un act de justiție, unde persoana își exprima punctul de vedere printr-o mărturie, iar
martiriul era considerat proba care confirma această mărturie.
Se menționează că în Vechiul Testament, legea lui Dumnezeu are o conotație juridică,
iar termenul de martor se referă la martorul într-o judecată. Aici, chiar Dumnezeu este
invocat ca martor, iar israeliții sunt chemați să mărturisească această realitate. Se evidențiază
că termenul nu este limitat la situații punctuale, ci implică o atitudine și perspectivă mai
largă.
În Noul Testament, semnificația cuvântului martor depășește conotațiile tradiției elenizate și
este extinsă la apostoli și credincioși, care sunt chemați să mărturisească credința până la
marginile pământului. Hristos însuși este prezentat ca Martorul credincios și adevărat al
Adevărului Evangheliei.
Termenul "martir" capătă treptat conotații de mărturisire a credinței și este asociat cu
jertfirea vieții. Prin exemplul primului martir, diaconul Ștefan, care mărturisește conținutul
Evangheliei fără compromis și plătește cu viața sa, se subliniază că martirajul implică o jertfă
supremă. Textul evidențiază că martiriul nu doar invocă prezența eshatologică a lui
Dumnezeu pentru veșnicie, ci arată o prezență lucrătoare în istorie, cu perspectivă
eshatologică.
Martirii dovedesc prezența activă a lui Dumnezeu și văd gloria veșnică a lui
Dumnezeu atât în eshaton, cât și în mod concret în existența prezentă. Exemplul Sfântului
Ștefan, privind la cer și văzând slava lui Dumnezeu, subliniază această dimensiune
eshatologică a martiriului.

2.3. Martiriul, răstignire și înviere întru Hristos

Textul subliniază că martirii devin martori ai Crucii și Învierii lui Hristos, trăind
biruința Învierii în istorie, cu o perspectivă deschisă către eshaton. Condiția eshatologică a
martirilor este specifică creștinismului, iar ei anticipează împărăția lui Dumnezeu în contextul
existenței actuale.
Martirul creștin pătimește pentru Fiul Omului, apărând realitatea noii creații
inaugurată de Hristos. Acesta suferă de dragul lumii noi născute din lucrarea Mântuitorului și
devine expresia stării eshatologice a Bisericii, începută cu Hristos și care se va încheia odată
cu venirea Fiului Omului în ziua judecății.
Iisus Hristos este prezentat ca model al fiecărui martir și mărturisitor. El cheamă la o
viață întru El și oferă puterea necesară pentru aceasta. Nu este vorba despre o imitare externă,
ci despre dobândirea unei stări interioare în care suntem uniți în cuget și simțire cu Hristos.
Martirul pătimește împreună cu Hristos, iar actele de martiraj confirmă promisiunea
Mântuitorului că va fi cu credincioșii până la sfârșitul veacului. Dorul după viața veșnică își
găsește expresia în martiriu, în care moartea devine o trecere tainică spre plinătatea vieții.
Martirajul creștin se distinge prin suferința împărtășită cu Hristos și mărturisirea
realității împărăției cerești veșnice, anticipată în istorie. Acest aspect eshatologic diferențiază
martirajul creștin de alte forme de martiraj. Mucenicii trăiesc ca răstignire și înviere întru
Hristos, transfigurând suferința într-un act creativ.
Martirii exprimă credința și dragostea lor prin jertfă, iar biruința Învierii prin moarte
este posibilă prin iubirea jertfitoare. Mărturisirea Adevărului este esențială în martiriul
creștin, depășind orice frică sau amenințare. Aceasta este posibilă prin convingerea că
Dumnezeu este scăparea și puterea noastră.
În contextul actual, care adesea cultivă încrederea în propriile forțe, textul subliniază
importanța recuperării conștiinței că fără Hristos nu putem face nimic ziditor. Martirajul
zilnic în asumarea exigențelor Evangheliei este un aspect central al vieții creștine.
În final, se afirmă că mărturisirea creștină actuală depinde de fiecare credincios, iar
aceasta este o responsabilitate de asumat cu viața. Prezentând mărturia creștină prin viață,
fiecare individ contribuie la biruința împotriva răului contemporan și a păgânismului
propagat intens.

2.4. Conștiinţa mărturisitoare întrupată în martirii primelor veacuri

Sub domnia lui Nero în anul 64, când Roma a fost incendiată, au avut loc persecuții
împotriva creștinilor, aceștia fiind acuzați de Nero pentru a detura nemulțumirea poporului.
Creștinismul a fost asociat cu superstiția și practici inumane, iar creștinii au fost acuzați de
răzvrătire fundamentată pe mesianism. În perioadele următoare sub Galba, Othon și Vitelius,
precum și în timpul lui Vespasian și Titus, nu au fost întâlnite persecuții semnificative.
Sub domnia lui Domițian (81-96), au avut loc persecuții în special împotriva
mesianismului iudaic și a creștinilor, în special în Asia Mică, din cauza curentelor mesianice
și milenariste. În timpul lui Traian (98-117), Pliniu cel Tânăr, guvernator al Bitiniei, scrie
împăratului despre judecarea creștinilor, iar Traian răspunde că denunțurile anonime nu
trebuie admise. Cu toate acestea, creștinii erau adesea acuzați doar pentru numele de creștin,
și nu pentru un anume delict.
În general, puterea imperială sub Traian a manifestat toleranță față de creștini, cu
ostilitate din partea populațiilor păgâne și iudaice. Un martir semnificativ din acea perioadă a
fost Sfântul Ignatie, episcop al Antiohiei, martirizat la Roma. Acuzele aduse creștinilor,
prezentate de Fronton, includeau adorarea unui cap de asin, uciderea și consumarea unui
copil în ritualuri, și desfrâuri incestuoase. Multe dintre aceste acuze au provenit din
confundarea creștinismului cu practici ale altor grupuri, precum montaniștii și gnosticii.
În secolul al II-lea, apologeții creștini, inspirați de cultura vremii, au devenit
mărturisitori ai identității creștine, folosind rațiunea și valorile morale autentice pentru a
argumenta în favoarea creștinismului. Ei au respins păgânismul, mitologia și misteriile,
evidențiind că atât rațiunea, cât și morala, se împlinesc prin creștinism.
Paradoxal, persecuțiile au întărit și răspândit creștinismul, subliniind biruința puterii
spirituale asupra celei seculare. Martirii creștini au mărturisit cu demnitate și curaj identitatea
lor creștină, prioritatea împărăției cerurilor față de cea lumească, fără a fi ostentativi față de
ordinea civică cerută de autorități. Ei au arătat că fiind cetățeni ai cerului, prioritatea lor este
Hristos, adevăratul Împărat, în contrast cu Cezarul.
Martirii au fost alimentați de o conștiință civică fundamentată în credința lor orientată
spre veșnicie, ceea ce a determinat o conduită civică autentică. Martirii au fost mărturisitori ai
împărăției lui Dumnezeu în lumea prezentă, înfruntând persecuția și moartea cu o pace care a
impresionat și a atras pe alții către credință. Aceștia au evidențiat identitatea profundă a
creștinilor și au arătat că autenticitatea mesajului Evangheliei se regăsește în răbdarea și
mărturia lor.

2.5. Mărturii concrete despre puterea înnoitoare a martiriului

2.5.1. Creștinii ca popor nou prin Hristos, Care pe toate le-a înnoit, mărturisesc prin viaţa lor
un nou mod de a fi în lume

Creștinii nu se deosebesc de ceilalți oameni nici prin locul de trai, limbă sau
îmbrăcăminte. Nu au orașe proprii, limbă distinctă sau stil de viață separat. Învățătura lor nu
provine din cercetări nesocotite, ci arată o viațuire minunată, recunoscută de toți. În ciuda
așezării în orașe diverse, își urmează obiceiurile băştinașilor în toate aspectele vieții, dar se
disting printr-o viețuire extraordinară. Trăiesc în lume ca străini, participă la viața cetății, dar
răbdă totul ca niște străini. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup, cetățeni ai cerului în
locuitorii pământului. Supun legile statului, dar prin felul lor de viață, biruiesc aceste legi. În
ciuda persecuției, iubesc pe toți și sunt prigoniți. Cu toate că nu sunt cunoscuți, sunt osândiți,
omorâți, dar dobândesc viața. Săraci în bunuri materiale, îmbogățesc pe alții; lipsiți de tot, au
de prisos. În ciuda înjosirilor, sunt slăviți; insultați, dar cinstesc. Făcând bine, sunt pedepsiți,
dar se bucură ca și cum li s-ar da viață (Epistola către Diognet, cap. V).

2.5.2. Dorința neclintită pentru mucenicie

Sfântul Ignatie se adresează credincioșilor, cerându-le să nu împiedice martiriul său.

El exprimă dorința de a muri pentru Dumnezeu și roagă Bisericile să nu-i arate o bunăvoință
nepotrivită. Își dorește să fie hrana fiarelor pentru a dobândi pe Dumnezeu, comparându-se cu
grâul al lui Dumnezeu, ce va fi măcinat de dinții fiarelor, devenind pâine curată a lui Hristos.
În suferință, se consideră un dezrobit al lui Hristos și exprimă încrederea că va învia liber în
El. Chiar dacă este în lanțuri, învață să nu dorească nimic acum când este înlănțuit (Sf.
Ignatie al Antiohiei, Epistola către Romani, cap. IV).

2.5.3. Prioritatea Adevărului în căutarea filosofică

Sfântul Iustin exprimă așteptarea de a suferi din cauza uneltirilor și a pus în butuci din
partea celor pe care i-a numit sau din partea lui Crescens, un bărbat iubitor de laudă și de
paradă. El critică pe Crescens, arătând că nu este filosof adevărat, deoarece acuză public
creștinii că sunt atei și necredincioși, făcând acest lucru pentru a mulțumi pe cei mulți care
sunt în rătăcire. Sfântul Iustin subliniază că, dacă Crescens cunoaște învățătura creștină și se
abține din a o declara din teama ascultătorilor, el nu este un filosof (iubitor de înțelepciune),
ci un iubitor de slavă, care nu respectă principiul lui Socrate: că omul nu trebuie cinstit
înaintea adevărului (Martiriul Sfântului Iustin și cei dimpreună cu el, Actele martirice).

2.5.4. Mărturisirea numelui de creștin

Fericita Blandina, ca un atlet viteaz, își reînnoia puterile prin mărturisire, găsind
repaus și alinare în reluarea acesteia, afirmând că este creștină și că nimic rău nu se săvârșește
de către ei. Sanctus, la fel de viteaz și răbdător, a rezistat eroic la toate chinurile, sperând să
ofere un martor nepotrivit de valoros (pentru un creștin) prin durata și intensitatea
suferințelor. Cu o tărie remarcabilă, nu și-a dezvăluit nici numele, nici neamul, nici orașul de
proveniență, și nici statutul său social, ci a răspuns în mod constant, în limba latină, că este
creștin. Aceasta a constituit singura mărturisire pe care păgânii au auzit-o de la el (Martirii
din Lugdunum - Lyon, Actele martirice).

2.5.5. Puterea smereniei și pacea împărtășită de martiri

Martirii din Lugdunum s-au smerit sub mâna puternică a lui Dumnezeu, înălțându-se
acum cu putere. În timpul martiriului, ei au apărat pe toți, nu au condamnat pe nimeni, au
dezlegat pe toți și nu au legat pe nimeni. Chiar și față de cei care le-au cauzat chinuri grozave,
au rugat, asemenea lui Ștefan martirul desăvârșit, ca Dumnezeu să nu le socotească păcatul.
Fără să se laude împotriva celor căzuți, au ajutat pe cei săraci cu generozitate, manifestând o
iubire de mamă și vărsând multe lacrimi pentru ei către Tatăl. Acești martiri au cerut viața și
au împărtășit-o cu cei apropiați, care s-au întors cu biruință către Dumnezeu. Întotdeauna
iubind pacea și oferind-o necontenit, au plecat în pace către Dumnezeu, lăsând Biserica
lipsită de suferință, dezbinare sau război între frați, ci plină de bucurie, pace, înțelegere și
iubire (Martirii din Lugdunum - Lyon, Actele martirice).

2.5.6. Efemeritatea puterii și plăcerii lumești

În testamentul celor 40 de mucenici (9 martie 320, în timpul persecuției împăratului

Liciniu, 308-324), se îndeamnă să vă depărtați de orice poftă și rătăcire lumească, deoarece
mărirea lumii este înșelătoare și trecătoare. Se subliniază că această lume înflorește pentru
puțin și se veștejește repede, asemenea ierbii grădinii. În schimb, se încurajează să vă
îndreptați spre iubitorul de oameni Dumnezeu, care oferă o bogăție neîmpuținată celor ce
aleargă la El și recompensează cu viața veșnică pe cei ce cred în El. Se evidențiază că timpul
actual este folositor pentru cei ce doresc mântuirea, fiind o oportunitate pentru pocăință și
pentru practicarea unei vieți autentice. Se avertizează că schimbarea vieții este neprevăzută,
iar cunoașterea acesteia arată curăția credinței, ștergând astfel urma păcatelor anterioare, căci
Domnul judecă în starea în care te găsește (Testamentul Sfinților patruzeci de martiri, Actele
martirice).

2.5.7. Pierderea celor trecătoare și câștigarea celor veșnice

Sfântul Vasile cel Mare, în omilia sa la mucenița Iulita și la sfinții patruzeci de

mucenici, subliniază că persecuțiile îndurate de mucenici au un scop divin: să li se ia
pământul pentru a dobândi paradisul și să fie osândiți cu necinste pentru a primi cununile
slavei. Mucenicii resping ispitele de a renunța la Dumnezeul cel Viu și de a sluji demonilor,
considerând darurile lumii ca prilej de pierzanie și refuzând cinstea care este „mama
necinstei”. Ei râvnesc la o singură slavă: aceea din Împărăția Cerurilor. Vasile cel Mare
evidențiază curajul și devotamentul mucenicilor, care au ales moartea pentru credința lor,
preferând cununa dreptății și slava cerului în fața bunurilor pământești. Astfel, acești martiri
sunt priviți ca un exemplu vrednic pentru îngerii, oștirea cerului și credincioșii, ridicând un
trofeu al credinței în Dumnezeu (Sf. Vasile cel Mare, Omilia la mucenița Iulita și la sfinții
patruzeci de mucenici).

2.5.8. Prin simplitatea cuvintelor se vădește puterea de viață a înțelepciunii dumnezeiești a

mucenicilor

Sfântul Vasile cel Mare descrie mucenicul Varlaam ca pe un om de la țară, dar

nebiruit dascăl al credinței. Tiranul îl subestimează, crezând că poate fi prins ușor, însă
Varlaam se dovedește a fi un ostaș de neînvins. Tiranul râde de el pentru că vorbește
țărănește, dar este cutremurat când își dă seama că Varlaam rostește cuvinte îngerești și are o
putere de vorbire similară cu cea a unui tânăr. Deși țăran la origine, Varlaam nu reflectă
sufletul simplu al unui țăran în limbajul său și nu își îngustează gândirea la nivelul cuvintelor.
Sfântul Vasile îl aseamănă cu apostolul Pavel și evidențiază că, deși Varlaam poate să pară
simplu la cuvânt, nu este lipsit de știință. Mucenicul rămâne puternic și neclintit în credința
sa, chiar și după ce a fost chinuit de către călăi (Sf. Vasile cel Mare, Omilia la mucenicul
Varlaam).

2.5.9. Mucenicul se leapădă de duhul acestui veac

Mucenicul Gordie a renunțat la tulburările lumii, evitând agitația piețelor, mândria

slujbașilor înalți, tribunalele, hulitorii, comercianții și toate celelalte aspecte ale vieții urbane.
El și-a purificat mintea și inima, pregătindu-le pentru a vedea pe Dumnezeu și pentru a atinge
fericirea. A renunțat la lumea pământească considerând-o nefolositoare și zadarnică, mai
șubredă decât un vis sau o umbră. A avut descoperiri și a învățat tainele, nu de la oameni, ci
de la Duhul Adevărului, fiind inspirat de dorința chemării celei de sus (Sf. Vasile cel Mare,
Omilia la mucenicul Gordie).

2.5.10. Prin moarte, mucenicul trece de la viață la viața veșnică

Mucenicul Gordie sfătuiește să nu fim vicleni pentru câștiguri trecătoare și să nu

lepădăm adevărul în schimbul minciunilor. Îndeamnă să nu ne cruțăm viața pământească,
deoarece aceasta este trecătoare și, chiar dacă ar fi veșnică, ar trebui să ne concentrăm asupra
celor cerești, căutând fericirea pregătită pentru nădejdile noastre (Sf. Vasile cel Mare, Omilia
la mucenicul Gordie).

2.5.11. Dorul după mucenicie

Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă la pregătire pentru mucenicie chiar și în absența
persecuțiilor imediate. Exemplifică prin a încuraja donarea averilor săracilor, stingerea
flăcării poftei și privirea către bunătățile viitoare, împărăția care stă înainte și încununarea
oferită de Hristos (Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt de laudă la toți sfinții care au suferit
mucenicia).

2.5.12. Puterea de viață a mucenicilor este mai puternică decât predicile despre mucenici

Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază impactul puternic al vieții mucenicilor în

comparație cu cuvintele predicatorilor. Mucenicii conving mai mult prin exemplul lor decât
cuvântările, deoarece vorbesc prin viața și faptele lor. Ei sunt un izvor de inspirație pentru
rugăciune și reflectare, iar prezența lor în biserică aduce lacrimi și rugăciuni sincere (Sf. Ioan
Gură de Aur, Cuvânt la sfinții din toată lumea...).

3.1. Apologiile dintru începuturi, sursă de inspirație pentru Apologetica de azi

În perioada prigoanelor împotriva creștinilor în timpul Imperiului Roman, apărătorii

credinței creștine, numiți apologeți, au apărut pentru a contracara acuzațiile nedrepte și pentru
a-și justifica credința în fața autorităților și a altor critici. Acești apologeți au abordat
provocările cu o mărturie vie, trăită, și au scris pentru a răspunde acuzațiilor aspre, justificând
monoteismul, respingând politeismul, și apărând moralitatea creștină.
Contextul persecuțiilor și al acuzațiilor false a determinat apariția scrierilor
apologeților, care au avut un caracter existențial și au căutat să ofere apărare împotriva
atacurilor. În ciuda riscului de a-și pune viața în pericol, apologeții au folosit abilitățile lor
intelectuale și teologice pentru a construi punți între creștinism și cultura vremii.
Apologeții au luptat împotriva acuzațiilor de ateism, incest și moarte rituală, prezentând
creștinismul ca fiind profund ancorat în moralitate și respingând practicile decadente ale
societății păgâne. Prin dialog cu filosofia și respingerea ereziilor, ei au contribuit la
conturarea doctrinelor creștine și la elaborarea dogmelor.
Deși formele literare ale apologeticii au variat (dialoguri, scrisori, discursuri), scopul
lor comun a fost să apere credința și să ofere clarificări asupra aspectelor pastorale, morale și
dogmatice. Prin aceasta, apologeții au devenit pionieri ai teologiei creștine, construind
fundamentele pentru dialogul cu cultura și elaborarea doctrinei creștine.

3.2. Dimensiunea misionară a apologiilor creștine

Textul explorează interacțiunea dintre creștinism și moștenirea culturală a lumii antice

în primele veacuri creștine, evidențiind complexitatea acestei întâlniri. În contextul
efervescent și fertil al contactului dintre cultura elenistică păgână și creștinism, se conturează
haine conceptuale și ideatice esențiale pentru afirmarea adevărului de credință în înțelegerea
epocii.
Întâlnirea dintre creștinism, iudaism și cultura elenistică elenistică solicită clarificări
dogmatice pentru a contracara influențele gnostice sau filosofico-păgâne. Gnosticii furnizează
teme apologetice bine articulate, ceea ce impune apologeților o cunoaștere profundă a
filosofiei antice și precizări privind adevărul de credință bazat pe Vechiul Testament și
învățătura lui Hristos. Aceste aspecte contribuie la conturarea unui vocabular teologic și la
dezvoltarea unei adevărate culturi creștine.
În cadrul acestei interacțiuni, relația dintre știința vremii și teologie este adesea
afirmativă și, totodată, provocatoare, deschizând cugetarea creștină spre valori culturale într-
un mod inovator. Procesul de elenizare a creștinismului sau încreștinare a elenismului devine
o provocare pe care creștinismul o abordează cu succes.
Apologetica Bisericii primare nu doar contribuie la încreștinarea legislației Imperiului
Roman, ci și la încreștinarea culturii. Prin competențe intelectuale, culturale și artistice,
apologeții exprimă realitatea vieții creștine și asumă atitudini transformative față de lume.
Biserica adoptă o privire critică asupra lumii și istoriei, însă nu evită asumarea și
transformarea acesteia. Experiența Părinților Bisericii marchează o transformare profundă a
orizontului de înțelegere, facilitând mărturisirea creștină în contexte istorice și culturale
variate, cuprinzând istoria, reflecția filosofică, tradițiile culturale și științele.

3.3. Repere apologetice fundamentale în primele veacuri. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful

Se evidențiază figura emblematică a Sfântului Iustin Martirul ca nobil exponent al

literaturii creștine vechi, recunoscut de elenistul catolic André Wartelle. Sf. Iustin este
prezentat ca filosof de meserie, care descoperă în creștinism răspunsul la căutarea adevărului
explorată anterior prin diverse școli filosofice antice.
Sf. Iustin a trecut succesiv prin diferite școli filosofice, oprindu-se în cele din urmă la
creștinism, considerat de el singura filosofie sigură și benefică. Sf. Iustin devine astfel primul
teolog care se prezintă ca "filosof" și apără calitatea sa de interlocutor al filosofilor păgâni și
al autorităților civile.
 Sfântul Iustin argumentează că adevărul creștin nu este condiționat de adevărurile
filosofice, dar poate fi descoperit pe baza cunoștințelor aduse de acestea. El evidențiază
slăbiciunile speculațiilor filosofice, subliniind rigoarea creștinismului în opoziție cu
contradicțiile filosofilor.
Iustin Martirul își susține apologetica prin demonstrații care evidențiază superioritatea
creștinismului față de alte doctrine filosofice. Textul amintește de argumentele din Apologia
lui Iustin, precum împlinirea profețiilor Vechiului Testament în Iisus Hristos și valorificarea
bunului din filosofia greacă luat din cărțile lui Moise.
Sfântul Iustin se prezintă ca un apărător al continuității dintre filosofie și creștinism,
valorizând cultura greacă și iudaică ca părți ale planului pregătirii istorice pentru Întruparea
Fiului. El încurajează îmbrățișarea acestor tradiții în spiritul unei deschideri către întreaga
umanitate.
Textul subliniază că Iustin Martirul și ceilalți apologeți deschid calea unei abordări
apologetice creștine care integrează teologia cu gândirea filosofică și științifică, marcând
începutul unei deschideri misionare și istorice remarcabile. Astfel, ei contribuie la valorizarea
culturilor și gândirilor diverse, afirmând că Dumnezeu a lucrat în istorie pentru pregătirea
umanității în vederea Nașterii lui Hristos.

3.4. Dezvoltarea Apologeticii. De la un creștinism elenizat la încreștinarea elenismului

Textul explorează dificultățile întâmpinate de apologeți în contextul unei societăți

păgâne, subliniind necesitatea de a prezenta creștinismul într-un mod accesibil rațiunii,
adaptându-se la cultura și gândirea păgână a vremii.
Sfântul Iustin este evidențiat ca un teolog remarcabil, căutând să dezvolte o prezentare
rațională a tainei creștine. Alți apologeți, bine instruiți în filosofia greacă, urmează exemplul
său, exprimând conținutul credinței folosind mijloacele culturii în care au fost formați.
Se menționează figura lui Atenagora, care a angajat o argumentare pur rațională a unicității
lui Dumnezeu, adaptându-se la intelectul vremii. Abordarea acestora a fost, în parte, o reacție
la noile curente religioase și filosofice apărute în acea perioadă, precum cultul imperial și
cultele orientale.
Textul relevă că filosofii și-au manifestat influența asupra culturii și moralității,
creând o concurență dar și un cadru intelectual de pregătire pentru creștinism. Întâlnirea între
creștinism și gândirea greacă a fost complexă și tensionată, însă a avut un impact pozitiv
asupra afirmării credinței creștine.
Perioada apologetilor a fost marcată de dezbateri intelectuale intense între creștini și
păgâni, în care creștinii au trebuit să se adapteze la armele intelectuale ale adversarilor lor.
Educația apologetilor a jucat un rol crucial în acest context problematic și stimulant.
Importanța întâlnirii dintre creștinism și cultura lumii antice, a dus la elaborarea unui
vocabular teologic și la dezvoltarea unei culturi creștine în cadrul elenismului. Se remarcă,
totuși, că această întâlnire nu a însemnat preluarea directă a sistemelor filosofice, ci adaptarea
conceptelor la slujirea Adevărului revelat.
Dificultățile întâmpinate în dialogul dintre creștinism și cultura greacă au contribuit la
afirmarea credinței creștine și la dezvoltarea unei identități doctrinare robuste, chiar dacă
acest proces a fost marcat de tensiuni și dispute

5.1. Credința ca vedere mai presus de înțelegere. Repere filocalice

 Textul examinat subliniază relația dintre rațiune și credință în contextul gândirii
patristice și evidențiază potențialul Tradiției filocalice de a influența modul în care această
relație este înțeleasă. Autorul respinge separarea modernă dintre rațiune și credință, arătând
că aceasta a dus la distorsiuni în identitățile ambelor aspecte.
Se afirmă că apologetica ortodoxă poate fi îmbunătățită prin integrarea reperelor
filocalice care accentuează relația dintre credință și rațiune. Părinții capadocieni sunt invocați
pentru a susține că cunoașterea lui Dumnezeu este legată de experiența directă a comuniunii
cu El.
Textul evidențiază două înțelesuri ale credinței: credința în existența lui Dumnezeu și
credința în El ca temelie. Se accentuează că credința nu este doar o aderare intelectuală, ci și
o putere de înțelegere sporită, trăită ca un act decisiv al vieții personale.
Sfântul Grigorie Palama este menționat pentru a descrie diferitele trepte ale vederii,
culminând cu "vederea celor nădăjduite" – o înțelegere profundă și cuprinzătoare a realității.
Credința este prezentată ca starea adecvată vederii și cunoașterii, transcăzând limitele
puterilor de înțelegere omenești.
Se subliniază că, în comparație cu cunoașterea rațională, credința se bazează pe o
relație interpersonală divino-umană și se transmite într-un mediu interpersonal. Lucrarea
poruncilor și cultivarea virtuților sunt prezentate ca modalități prin care credința luminează
rațiunea și modul de a vedea lumea.
Textul pune în legătură experiența credinței cu capacitatea minții de a cumpăna
experiențele simțurilor, sugerând că despătimirea lărgește puterile de înțelegere ale omului.
Autorul concluzionează că restaurarea minții nu vine prin respingerea lumii sensibile, ci prin
descoperirea frumuseții sale unitare.
În final, se subliniază importanța relației dintre credință și porunci, sugerând că
credința este strâns legată de modul în care omul îndeplinește poruncile lui Dumnezeu și că
aceasta este cheia unei cunoașteri vii și luminoase.

6.1. Sfântul Ioan Damaschin

Menţiuni apologetice în opera Sfântului Ioan Damaschin

Textul oferă o perspectivă detaliată asupra gândirii și contribuțiilor Sfântului Ioan

Damaschin în domeniul teologiei, apologeticii și relației dintre credință și filosofie. Sfântul
Ioan Damaschin se evidențiază ca apărător al dogmelor bisericești, folosind terminologie
filosofică pentru a exprima și argumenta în mod clar dogma creștină.
Acest Părinte al Bisericii nu doar că sintetizează gândirea dogmatică, ci integrează și
elemente de filosofie antică în expunerea sa. Folosirea raționamentului și a logicii este
evidențiată, subliniind însă că acestea slujesc credinței și nu invers.
Sfântul Ioan Damaschin se ocupă și de relația dintre credință și știință, evidențiind că
teologia nu intră în concurență cu datele științifice, ci le folosește în mod inspirat. În special,
abordează teme precum creația și susține că universul funcționează conform legilor stabilite
de Creator.
Textul evidențiază și apărarea Sfântului Ioan Damaschin împotriva iconoclasmului,
precum și modul în care acesta susține valoarea materiei în contextul credinței creștine. Se
distinge clar perspectiva sa asupra relației dintre spirit și materie, susținând posibilitatea
transfigurării materiei.
 În ansamblu, gândirea Sfântului Ioan Damaschin este prezentată ca o sinteză între
teologie, apologetică, filosofie și susținerea valorii materiei în contextul creștin.

Relevanţa operei Sfântului Ioan Damaschin

în contextul apologeticii ortodoxe

Sfântul Ioan Damaschin, Părinte al Bisericii, conturează o viziune sintetică și unitară

asupra teologiei patristice, integrând valorile filosofiei antice în gândirea sa teologică.
Utilizarea susținută a silogismelor filosofice în opere precum "Dogmatica" evidențiază
structura tipologică și perspectiva apologetică a acestui Părinte, având o influență
semnificativă în gândirea occidentală. Sfântul Ioan Damaschin se impune ca un apărător
redutabil al creștinismului răsăritean prin perspectiva sa sistematică, argumentativă și precisă,
evidențiată mai ales în opoziția față de iconoclasm.
Deși este numit "părintele filosofiei bisericești", Sfântul Ioan Damaschin nu este un
filosof sau savant în sensul strict, ci un teolog cuprinzător. El manifestă interes față de
filosofie în scopuri teologice și dogmatice, continuând și dezvoltând gândirea predecesorilor
săi precum Leonțiu de Bizanț, Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sfântul Anastasie Sinaitul.
Opera sa reprezintă un model de construcție dogmatico-apologetică, fiind dezvoltată în cadrul
Tradiției, exprimată într-un mod sintetic și original.

6.2. Sfântul Maxim Mărturisitorul

Sfântul Maxim Mărturisitorul, cu opere diversificate în genuri precum exegetică,

dogmatică, mistică, liturgică și moral-ascetică, abordează teme variate, inclusiv hristologice,
soteriologice și cosmologice, având un accent deosebit pe apologetică împotriva ereziilor
monofizite și monotelite. Recunoscut drept figura dominantă a secolului al VII-lea, Sfântul
Maxim îmbină metafizica cu definirea dogmelor, sintetizând gândirea greacă și contribuțiile
predecesorilor într-o concepție nouă.
Opera sa, cu numeroase scrieri, reflectă o sinteză grandioasă a marilor curente
filosofice ale Antichității și ideilor patristice. Sfântul Maxim abordează subiecte polemice,
tâlcuiri ale scrierilor altor teologi și tratate împotriva monoteliților. Perspectiva sa teologică
este centrată pe Hristos, având valențe hristocentrice, antropologice și cosmologice
remarcabile.
Deși opera sa este vastă și diversificată, elementele teologiei maximiene au oferit un cadru
filosofic și teologic pentru întreaga gândire și spiritualitate bizantină, devenind o referință
autoritativă pentru controverselor doctrinare din Evul Mediu. Reflecțiile sale includ
contribuții semnificative în domeniul hristologiei, antropologiei, cosmologiei, gnoseologiei și
eclesiologiei.
Prin apelurile la hristologiea inspirată, cosmologia și antropologia hristocentrică,
Sfântul Maxim Mărturisitorul oferă resurse apologetice relevante în contextul contemporan,
abordând teme precum raportul dintre voința omenească și cea dumnezeiască în Hristos,
relația dintre Creație, Scriptură și Întrupare, sau legătura dintre om, Creație și Biserică.

6.2.1. Raţiunile generale ale Creaţiei. Valorificarea filosofiei și a știinţelor

 Sfântul Maxim Mărturisitorul, inspirându-se din Aristotel, propune o clasificare a
realității în cinci rațiuni generale: ființa, mișcarea, diferența, unirea și poziția. Acestea
corespund, într-o anumită măsură, celor zece categorii aristotelice, având în vedere că
substanța, poziția și mișcarea sunt echivalente, iar celelalte categorii au corespondențe în
clasificarea propusă de Sfântul Maxim.
Părintele Dumitru Stăniloae evidențiază asemănările între cele zece categorii
aristotelice și cele cinci propuse de Sfântul Maxim, subliniind că identice sunt substanța,
poziția și mișcarea, cu nume distinct pentru aceasta din urmă. Diferența, specifică Sfântului
Maxim, se regăsește în Aristotel ca expresie generală a deosebirilor categoriilor.
Sfântul Maxim consideră ființa ca fiind esența Creației, iar celelalte categorii sunt
predicate ale acesteia. Substanța, ca totalitate a lucrurilor, devine "învățătoarea teologiei,"
călăuzind omul de la lucruri către conștientizarea unei cauze supreme. Diferența se referă la
diversitatea existentă între naturile și formele din cadrul Creației, evidențiind conexiunea cu
Dumnezeu.
Stabilitatea (stasis) în Creație, potrivit Sfântului Maxim, îndeamnă la cultivarea
virtuților, fiind "învățătoarea moralității voluntare." Mișcarea, asociată cu nedesăvârșirea în
filosofia antică, primește o interpretare pozitivă: Fiul lui Dumnezeu devine om, aducând
mișcarea sub rațiunea și iubirea divine.
Prin aceste rațiuni generale ale Creației, Sfântul Maxim susține că omul dobândește
cunoștințe despre Dumnezeu și relația Lui cu lumea și omul. Virtuțile, dezvoltate prin
lucrarea cu cele sensibile și inteligibile, evidențiază că omul are o "putere creatoare de unire
cu Dumnezeu." Astfel, ființa, mișcarea și celelalte categorii oferă o cunoaștere atât despre
Dumnezeu, cât și despre lucrarea de dobândire a virtuților pentru apropierea de El.

6.2.2. Omul, microcosmos și mediator între cer și pământ (syndesmos) și laborator al Creaţiei
(ergasterion)

Textul prezentat explorează concepția Sfântului Maxim Mărturisitorul despre locul și

rolul omului în Creație. Sfântul Maxim susține că omul, fiind chip al Logosului, are un loc
excepțional printre creaturi și scopul său principal este dobândirea asemănării cu Dumnezeu.
El subliniază ideea de unire între creat și necreat, între inteligibil și sensibil, între cer și
pământ, evidențiind rolul omului ca verigă de legătură între toate aceste aspecte.
Sfântul Maxim consideră că omul era destinat să fie un laborator care leagă și ține
împreună toate aspectele creației. Totuși, acest scop a fost afectat de păcat, iar armonia
Creației a fost perturbată odată cu căderea lui Adam. Textul explică cum Hristos, prin
Întrupare, a restaurat puterile spirituale ale omului și ale întregii Creații.
Perspectiva Sfântului Maxim Mărturisitorul este centrată pe Logosul divin, care
conferă sens vieții umane și împlinește planul lui Dumnezeu de a îndumnezei omul.
Întruparea lui Hristos activează o fază dinamică a prezenței divine, ajutând la depășirea
distanței dintre oameni și Dumnezeu. În Hristos, omul devine agent al transformării lumii,
trăind în legea harului și contribuind la unitatea și articularea elementelor din jur.
Textul subliniază că lucrarea de înduhovnicire a vieții omului este fundamentul
lucrării lui Dumnezeu în lume, iar iubirea față de Dumnezeu și semeni contribuie la unirea și
încălzirea lumii în vederea integrării și coeziunii.

6.2.3. Creaţia ca dar și euharistie. Înţelesurile din creaturi, hrană spirituală pentru minte
 Textul explorează perspectiva filosofică și mistică a relației dintre lumea inteligibilă și
cea sensibilă, subliniind că forma concretă a lumii inteligibile se dezvăluie în speciile
simbolice ale lumii sensibile. Creația, privită fără patimă, devine, în ultimă instanță, o
"mâncare" spirituală pentru mintea omului.
Se evidențiază o viziune specifică a Sfântului Petru, prezentată în Faptele Apostolilor,
unde acesta experimentează o revelație mistică legată de hrană spirituală. Sfântul Maxim
Mărturisitorul interpretează această viziune, indicând că "fețele de pânză" și "dobitoacele"
reprezintă simboluri prin care Dumnezeu îi arată lui Petru că lumea văzută este mâncare
spirituală, evidențiind rațiunile și înțelesurile nevăzute ale lucrurilor sensibile.
Sfântul Maxim susține că, în lumina acestor înțelesuri, lumea nu mai cuprinde nimic
necurat, subliniind că răul constă în abuzul și lăcomia, nu în natura lucrurilor în sine. Afirmă
că nu mâncărurile, bani sau glorie sunt rele în mod absolut, ci abuzul sau iubirea excesivă a
acestora. Astfel, el aduce o perspectivă în care puritatea sau impuritatea derivă din atitudinea
și intențiile omului.

6.3. Sfântul Grigorie Palama

Triadele, un adevărat manual de apologetică ortodoxă

Textul explorează Triadele Sfântului Grigorie Palama ca o remarcabilă apologetă

creștină din perioada bizantină. Acest caracter apologetic este evident în modul în care
răspunde la obiecții referitoare la sensul spiritualității creștine și practica isihastă.
Sfântul Grigorie Palama abordează clarificări cu privire la cunoașterea lui Dumnezeu
prin har și afirmă trăirea teologică ca rezultat al experienței mistice, evidențiind legătura
strânsă cu viața eclesială. El reacționează la influența Occidentului (prin Varlaam de
Calabria) care promova cunoștințele filosofice ca mediator necesar către Dumnezeu, și
contestă ideea că filosofia ar fi esențială pentru mântuire.
Sfântul Grigorie Palama subliniază distincția între competențele teologice, dăruite prin
har, și cele naturale, aparținând tuturor oamenilor. În contextul unei presiuni intelectualizante
asupra teologiei, el susține că aceasta trebuie să rămână ancorată în tradiția liturgică și să
evite speculațiile intelectuale care deturnează de la esența sa.
Textul evidențiază conflictul cu Varlaam, care vedea teologia doar ca o cunoaștere
intelectuală și simbolică, negând posibilitatea de participare existențială la viața divină
(theosis). Sfântul Grigorie respinge această abordare, afirmând că sistemul lui Varlaam este
lipsit de puterea harică sfințitoare.
Triadele Sfântului Grigorie Palama sunt considerate o capodoperă apologetică,
furnizând repere metodologice pentru o apologetică ortodoxă contemporană. Ele subliniază
că apărarea adevărurilor de credință este întotdeauna de ordin teologic și că dialogul cu
științele trebuie să fie îndrumat de discernământul duhovnicesc. Sfântul Grigorie Palama
avertizează cu privire la riscurile educației profane, subliniind că aceasta trebuie folosită cu
discernământ în contextul vieții duhovnicești.
Astfel, Triadele oferă o fundamentare teologică pentru apărarea credinței creștine,
reiterând importanța trăirii teologice autentice și a discernământului duhovnicesc în fața
influențelor exterioare.

6.3.2. Cunoașterea ca viaţă în Dumnezeu

 Sfântul Grigorie Palama oferă o perspectivă complexă asupra cunoașterii umane,
afirmând că omul poate cunoaște atât lumea sensibilă cât și înțelesurile inteligibile nevăzute
și mai presus de simțuri. Această capacitate se realizează prin unirea simțurilor trupului cu
mintea. Duhul Sfânt, susține el, permite acestor puteri umane să vadă sau să perceapă
realitățile dumnezeiești care sunt mai presus de înțelegere.
Totuși, această percepută a celor mai presus de înțelegere este posibilă doar prin
credință. Sfântul Grigorie Palama susține că, în conformitate cu tradiția patristică, credința
este calea prin care omul simte și vede lucrarea lui Dumnezeu în lume și în viață. Credința
este o formă de cunoaștere care nu se bazează pe dovezi experimentale sau argumente
raționale, cum ar fi cazul științei și filosofiei.
El definesște credința ca o vedere a inimii care depășește simțurile și înțelegerea rațională.
Credința, conform Sfântului Grigorie Palama, nu se limitează doar la a mărturisi credința, ci
este și fundamentată solid pe ea și pe promisiunile făcute de Dumnezeu. Aceasta este o formă
de cunoaștere care transcende capacitățile mintii umane obișnuite.
Sfântul Grigorie Palama susține că credința este mai mult decât doar descoperirea
tainelor divine; ea unifică omul cu Dumnezeu și îl aduce într-o stare care depășește
înțelegerea obișnuită. Prin credință, omul ajunge să înțeleagă și să simtă mai profund
realitățile spirituale. El consideră că credința este o vedere și o înțelegere care sunt mai presus
de puterile obișnuite ale minții umane.
Mai mult, credința nu se rezumă la teorie, ci are implicații practice. Împlinirea
poruncilor și faptele credinței sunt cruciale pentru înțelegerea deplină a lui Dumnezeu.
Sfântul Grigorie Palama afirmă că viața, credința și cunoașterea deplină a lui Dumnezeu sunt
interconectate. Împlinirea concretă a poruncilor lui Dumnezeu devine astfel calea spre o
cunoaștere autentică a divinității.
În concluzie, Sfântul Grigorie Palama subliniază că credința este o formă de
cunoaștere mai profundă, una care depășește înțelegerea obișnuită și care se manifestă în
viața practică. Această perspectivă oferă un cadru complex pentru înțelegerea raportului
dintre credință, cunoaștere și viața spirituală.

Capitolul 3

3.1. Universitatea și gândirea scolastică

3.1.1. Influența culturii și științei arabe asupra gândirii occidentale scolastice

Textul explorează legătura dintre evoluția școlilor și apariția universităților în Evul

Mediu, subliniind influența mediului urban și dezvoltarea învățământului în acest context. Se
evidențiază apariția universităților ca un moment de cotitură în istoria gândirii europene, cu
accent pe tradiția scolastică și influența lui Aristotel.
De asemenea, se discută despre evoluția școlilor către universități, cu mențiunea a
două modele principale: cel parizian, în care universitatea integrează atât profesorii, cât și
studenții, și cel bolognez, unde universitatea este formată doar din studenți.
Textul trece în revistă diverse aspecte, inclusiv disputa între conducerea Bisericii și
universități, subliniind momente semnificative, precum condamnarea unor învățături în 1270
și 1277. Se menționează, de asemenea, evoluția logicii în contextul traducerilor și influenței
arabe, precum și impactul cultural și științific al gândirii arabe asupra Occidentului.
 Este subliniat rolul crucial al traducerilor și interacțiunii între culturile creștine,
evreiești și arabe în procesul de transmitere a cunoașterii. Se accentuează faptul că gândirea
scolastică occidentală derivă din diversitatea științelor arabe și interpretările filosofice ale
acestora, indicând că originile raționalității scolastice se află în lumea arabo-musulmană.
În final, se aduce în discuție conceptul de „cruciadă a rațiunii”, sugerând că există o
confruntare intelectuală între cultura și științele arabe și universitățile occidentale în timpul
perioadei scolastice.

3.1.2. Teoria dublului adevăr din scolastică

Textul explorează evoluția gândirii filosofice în contextul întâlnirii dintre creștinism și islam
în Evul Mediu. Argumentarea prin rațiune devine un instrument de valorificare a diverselor
perspective, iar filosoful Raymundus Lullus, creștin arab, își propune să folosească rațiunea
discursivă pentru a întelege și reconcilia credințele creștine și islamice.
Introducerea lucrărilor lui Aristotel în universitatea din Paris în 1255 și studierea
acestora în combinație cu filosofia lui Averroes aduc transformări semnificative. Teologia,
tradițional înrădăcinată în Tradiția Bisericii, devine o știință dialectică, marcând
autonomizarea filosofiei față de teologie și dezvoltarea reflecției critice independentă de
autoritatea tradițională.
Textul subliniază înlocuirea tradiției creștine occidentale cu un sistem aristotelician
influențat de interpretările averroiste. Aceasta marchează o dobândire a conștiinței de sine a
rațiunii autonome, distinctă de autoritatea tradiției eclesiale. Profesorul scolastic devine
diferit de magistrul Tradiției, dezvoltând o conștiință profesională autonomă.
Accentul pus pe înțelegerea rațională a tainelor credinței conduce la o supraestimare a
rolului rațiunii. Textul menționează că unele condamnări din 1277 fundamentează și
teoretizează premisele dublului adevăr, iar interpretarea filosofilor averroiști influențează
aceste argumente.
Se evidențiază o schimbare treptată de la viața bisericii către o conștiință de sine
distinctă a profesorului universitar. Cercetarea filosofică și angajarea în dialogul rațional
devin priorități, iar nevoia de filosofie arată dorința de o alternativă distinctă față de viața
eclesială propusă de Biserică.
Se menționează exemplul regelui-filosof Manfred, care recunoaște importanța
filosofiei și trimite traduceri pentru a răspândi luminile filosofiei la universitatea din Paris.
Regele consideră comunicarea științei și a filosofiei o misiune esențială a universității și
afirmă supremația filosofiei prin imagini biblice.
În ansamblu, textul explorează schimbările semnificative în gândirea medievală,
evidențiind influențele reciproce dintre creștinism și islam și evoluția autonomiei rațiunii în
raport cu tradiția eclesială.

3.1.3. Organizarea învățământului scolastic în cadrul Universității

Universitățile medievale includ mai multe facultăți, predând disciplinele trivium-ului

(gramatica, retorica și dialectica) și quadrivium-ului (aritmetica, geometria, astronomia și
muzica). Inițial, disciplinelor propedeutice li se adaugă specializări precum dreptul, medicina
și, deasupra tuturor, teologia.
 Prima universitate a fost înființată la Bologna în 1154, iar privilegii au fost acordate
profesorilor și studenților de către Frederic Barbarossa. Similar, la Paris, magiștrii și studenții
primesc privilegii în 1174 de la papa Celestin al III-lea și în 1200 de la regele Franței, Filip
August. Bula Parens scientarum din 1231 emisă de papa Grigore al IX-lea elogiază instituția
universitară și teologia academica, punând accentul pe reducționismul teologiei ca știință,
separând-o de conștiința eclesială fundamentată în experiența Tradiției patristice.
În secolul al XIII-lea, universitățile din Oxford, Cambridge și Montpellier sunt
înființate, urmate de altele precum Neapole, Salamanca și Lisabona. Universitățile intensifică
itineranța profesorilor și studenților, căutând reputații și facilitând recunoașterea diplomelor
într-un context mai larg.
Diploma cea mai valoroasă era în teologie, dobândită după 11 ani de studiu, în etapele
de bacalaureat, licență și doctorat. Procesul evidențiază o substituire treptată a criteriilor
duhovnicești și eclesiale cu cele academice.
Dezvoltarea gândirii scolastice în universități aduce o creștere a producției de cărți. Se
adoptă codex-ul cu pagini, îmbunătățindu-se punctuația și adăugându-se titluri și rubrici.
Enciclopediile, începute de Hugues de Saint Victor, devin instrumente cheie pentru
dezvoltarea gândirii științifice și culturii laice, emancipându-se de sub influența eclesială.
Gândirea scolastică se consolidează în universități în secolele XII-XIII, având Anselm
de Canterbury ca pionier al disciplinei dialecticii. Dialectica devine arta elaborării de
argumente prin întrebări și răspunsuri într-un dialog. Credința caută înțelegerea, evidențiind o
schimbare către o atitudine teologică în care credința devine subordonată rațiunii autonome,
marcând debutul argumentelor raționale pentru dovedirea existenței lui Dumnezeu în
gândirea scolastică a Evului Mediu.

3.1.4. Metoda scolastică exersată în universități

Metoda scolastică în universități constă în stabilirea ipotezelor problemei într-un

moment inițial, urmat de formularea întrebării în etapa quaestio. Aceasta era dezbătută în
dispute între profesori și studenți (disputatio), iar la final, profesorul propunea soluția
(determinatio). Prestigiul profesorilor se construia prin capacitatea de a argumenta
răspunsurile în cadrul dezbaterilor.
Această metodă substituie "logica" eclesială cu exersarea logicii rațiunii autonome.
Experiența eclesială a Adevărului, criteriu emblematic în apologetica eclesială, este înlocuită
de construirea unui adevăr prin raționamente și argumente. Gândirea scolastică se
consolidează în tratate precum summae, reflectând o reflecție bazată pe rațiune critică și
argumentare elaborată.
Scolastica anticipează filosofia modernă a lui Descartes, în care îndoiala devine
motorul căutării certitudinii asupra realității. Apologetica scolastică înlocuiește apologetica
eclesială, iar scolasticul devine un avocat prezentând adevărul ca rezultat al unei pledoarii
structurate prin argumente raționale.
Dezvoltarea încrederii în argumente raționale și exersarea lor contribuie la
structurarea spiritului critic specific gândirii occidentale. Jacques Le Goff subliniază rolul lui
Abélard și Aristotel, iar utilizarea intensivă a lui Aristotel, facilitată de traducerile din arabă,
întărește dialectica. Gândirea logică a textelor biblice, prezentă în Sentințele lui Petru
Lombardul, este eficientă în structurarea unei gândiri lucide și încrezătoare în
interconexiunea informațiilor.
3.2. Distorsionarea conștiinței eclesiale a Apologeticii prin argumentele raționale pentru
dovedirea existenței lui Dumnezeu

Textul examinează dezvoltarea gândirii în secolele IX-XI, evidențiind introducerea

rațiunii analitice în studiul adevărurilor de credință. Scolastica, prezentată în secolul al XII-
lea și al XIII-lea, aduce o cunoaștere structurată și o metodologie riguroasă în discursul
teologic. Influența scolasticii schimbă perspectiva în teologie, erodând conștiința eclesială și
substituind-o cu teologia academică.
Se evidențiază și influența gândirii juridice medievale, în care rațiunea analogică este
valorificată. Studiul dreptului generează tipare de gândire, instrumentalizând rațiunea
analogică și influențând teologia scolastică. Aceasta dezvoltă o funcție critică a rațiunii, cu
demonstrații similare celor din domeniul juridic.
Textul subliniază consecințele asupra rațiunii și locului ei în existența umană,
evidențiind o diluare a dimensiunii iconice și religioase. Apar contradicții artificiale în relația
rațiune-credință, iar autonomizarea rațiunii transformă adevărul în concept. Apologetica
scolastică, bazată pe argumentare rațională, se distanțează de apologetica patristică, care
integrează credința și rațiunea în experiența eclesială.
Se remarcă trădarea identității eclesiale prin asocierea apologeticii cu metafizica
occidentală, conducând la denaturarea rațiunii. Argumentele raționale pentru existența lui
Dumnezeu sunt criticate pentru separarea dintre natural și supranatural și absența lui
Dumnezeu în lume. Textul susține că aceste argumente rămân fără impact existențial și
contrazic relația ontologică dintre Logosul Creator și raționalitatea creației.

3.3. Evaluare critică a argumentelor raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu
3.3.1. Argumentul ontologic

Textul explorează argumentul ontologic în contextul controverselor legate de

existența lui Dumnezeu. Argumentul ontologic se distinge prin utilizarea metodei deductive,
încercând să dovedească existența lui Dumnezeu plecând de la ideea de Dumnezeu din
mintea omului. Aceasta se diferențiază de argumentele istoric, cosmologic sau teleologic,
care utilizează metoda inductivă, plecând de la realități ale lumii naturale pentru a susține
existența lui Dumnezeu cauza acestora.
Anselm de Canterbury a avut un rol central în promovarea argumentului ontologic și a
dezvoltat argumentarea sa într-o controversă cu călugărul Gaunilo. Această dezbatere a avut
rădăcini în disputa medievală cu privire la relația dintre idei și lucruri, prezentată în variantele
realismului extrem, realismului moderat și nominalismului.
Controversele au evoluat din neînțelegerea relației reciproce dintre Logos și
raționalitatea lumii. Anselm a accentuat experiența lăuntrică și a susținut validarea certitudinii
existenței lui Dumnezeu prin exercițiul speculativ al rațiunii, separat de relația sa ființială cu
Logosul Hristos. Gaunilo a respins ideea că existența reală poate fi dedusă din existența
mintală, aducând o analogie cu insula Atlantida.
Textul evidențiază critica lui Gaunilo, subliniind că disputa în jurul argumentului
ontologic este artificială și se bazează pe ideea de idee abstractă. El susține că aceste
dezbateri înlătură taina persoanei și experiența harului din viața Bisericii, reducându-le la
raționamente abstracte și separate de realitatea vieții. Concluzionează că apriorismul
subiectiv al lui Anselm conduce la o logică speculativă constrângătoare, iar ideea apriorică de
Dumnezeu afirmată de argumentul ontologic este rezultatul unei gândiri autonome față de
experiența eclesială.

3.3.2. Argumentul cosmologic

Argumentul cosmologic își propune să susțină existența lui Dumnezeu prin caracterul
contingent al lumii, evidențiind necesitatea unei cauze absolute. Principiul cauzalității și
principiul rațiunii suficiente sunt valorificate, iar Dumnezeu este identificat cu cauza supremă
a lumii contingente. Acest argument este prezent în diferite forme încă din Antichitate și
găsește sprijin și în Sfânta Scriptură și în învățătura unor Sfinți Părinți.
Argumentul se bazează pe legile cauzalității, contingenței și mișcării. Legea
cauzalității afirmă necesitatea unei cauze absolute, legea contingenței susține existența unei
realități necondiționate, cauza primă, iar legea mișcării, influențată de filosofia aristotelică,
opune nemișcarea lui Dumnezeu mișcării lumii.
Cu toate acestea, din perspectiva apologeticii ortodoxe, argumentul cosmologic
neglijează taina relației personale trăite în experiența de comuniune dintre Dumnezeu și om.
Omiterea acestei dimensiuni interioare este criticată, deoarece argumentul pare să implice
doar o legătură exterioară între Dumnezeu și lume. Reciprocitatea internă dintre Logos,
rațiunea umană și raționalitatea lumii, valorificată în gândirea fundamentată biblic și patristic
în cadrul Tradiției ortodoxe, nu este evidențiată prin acest argument cosmologic.
Textul sugerează că, în teologia ortodoxă, autonomia specifică a argumentului
cosmologic este depășită printr-o viziune teonomă a cosmologiei, strâns legată de Taina
Bisericii.

3.3.3. Argumentul teleologic

Argumentul finalității se întemeiază pe legea finalității, susținând că existența lui

Dumnezeu poate fi dedusă din ordinea, finalitatea și armonia prezente în lume. Această formă
de argumentare se concentrează pe observațiile din planul lumii sensibile și nu asumă pe
deplin rolul lui Hristos ca Logos Creator și Proniator al lumii. În schimb, se propune o ordine
și finalitate mai centrate pe o gândire autonomă și structurate în cadrul unei realități
imanente.
Teologia ortodoxă, în contrast, afirmă constant că atât Arhetipul, cât și Telosul întregii
creații, sunt în Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. El este centrul și împlinirea tuturor lucrurilor.
Procesele de înnoire a creației, transfigurare și împlinire eshatologică se realizează prin
Persoana lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Argumentul finalității este criticat în această
viziune, deoarece nu preia pe deplin perspectiva teologică ortodoxă, care își are baza în
centrarea tuturor lucrurilor în Hristos și în înțelegerea finalității prin El.

3.3.4. Argumentul moral

Argumentul moral valorizează legea morală și conștiința morală, prezentând

considerații în Antichitatea greacă și latină (Zenon, Cicero). Sfântul Apostol Pavel recunoaște
aceste preocupări universale, afirmând că legea morală este „înscrisă în inima omului”
(Romani 2, 14), fiind un dat aprioric, un dar întipărit în om de către Dumnezeu.
 În perioada filosofiei clasice, Immanuel Kant insistă asupra acestei realități, subliniind
caracterul impersonal și obiectiv al legii morale, în contrast cu caracterul personal și subiectiv
al conștiinței morale. Adepții argumentului moral susțin că legea morală și conștiința morală
se sprijină reciproc, formând temeiul pentru argumentarea existenței lui Dumnezeu.
Teologia ortodoxă nu respinge aceste considerații, dar subliniază constant că
experiența eclesială nu se reduce la morală, iar trăirea religioasă nu se epuizează în coduri
etice. Morala autonomă este privită ca fiind străină de comuniunea trăită personal și
comunitar în interiorul comunității euharistice. Viața întru Hristos nu doar include, ci și
depășește sfera morală, avertizând că fără dimensiunea experiențială a credinței vii,
moralitatea poate deveni o simplă aderență la o morală naturalistă.

3.3.5. Concluzii

Argumentele raționale pentru dovedirea existenței lui Dumnezeu, dezvoltate în

perspectiva apologeticii ortodoxe, bazată pe tradiția patristică și eclesială, sunt criticate
pentru că par a se situa în afara duhului și gândirii Părinților, ignorând prezența concretă și
proniatoare a lui Dumnezeu în lume. Aceste argumente, dezvoltate în perioada scolastică,
sunt considerate antropocentrice, pornind de la om și încercând să ajungă la Dumnezeu prin
puterile rațiunii, dar omitând experiența revelației vii și relația reciprocă dintre Dumnezeu și
om.
Premisele valorizate în concepțiile referitoare la aceste argumente raționale includ
separarea dintre natural și supranatural, rațiune și credință, autonomizarea rațiunii și
neglijarea experienței eclesiale ca criteriu de mărturisire a lui Iisus Hristos ca Adevăr absolut
al lumii. Apologetica eclesială ortodoxă, în contrast, integrează atât rațiunea, cât și experiența
duhovnicească-eclesială.
Sfântul Maxim Mărturisitorul subliniază distincția dintre cunoașterea prin raționament
(relativă) și cunoașterea adevărată, care implică experiența directă a Celui cunoscut și
depășește orice raționament. Teologia ortodoxă, prezentată în volumul al doilea, explorează
distincția dintre nous (mintea) și dianoia (cugetul sau rațiunea), oferind o perspectivă unitară
care poate integra experiența deasupra conceptelor și raționamentul articulat într-un răspuns
eclesial privind relația dintre teologie, filosofie și știință în diverse epoci ale istoriei.

4.1. Semnificația Renașterii

Renașterea, percepută de unii istorici drept o perioadă distinctă în afara categoriilor

tradiționale ale istoriografiei, a fost un fenomen complex în Europa Occidentală,
evidențiindu-se mai întâi în Italia, în special la Florența și Veneția. Datarea începutului
Renașterii în artă variază, cu opinii care includ perioada anilor 1420, când artiști precum
Masaccio, Donatello și Brunelleschi activau, sau Renașterea timpurie evidențiată de Giotto,
Petrarca și Boccacio (secolele XIII-XIV). Renașterea medie este adesea asociată cu anii 1490,
marcând creațiile lui Rafael, Leonardo da Vinci și Michelangelo.
Definițiile Renașterii variază, unele evidențiind umanismul, recuperarea valorilor
păgâne și universalismul, însă aceste aspecte reprezintă doar un element al gândirii
renascentiste. Criticile la adresa Evului Mediu, susținute de Burckhardt, au fost contestate de
abordările contemporane care arată continuitatea între aceasta și Renaștere. În esență,
Renașterea a reprezentat o interferență între umanismul păgân și valorile creștine, adesea
exprimând o dedublare între aspirațiile naturale perfecte și realitățile creștine.
Deși s-au făcut încercări de reconciliere între înțelepciunea păgână și credința creștină,
Renașterea, din perspectivă creștină, a fost marcată de o ambiguitate internă. Oamenii
renascentiști au încercat să pună omul autonom în centrul universului, însă această încercare a
fost percepută ca o eșuare, deoarece centralitatea lui Hristos în istorie a fost înlocuită cu
focalizarea pe om. Actorii reprezentativi ai Renașterii, cum ar fi Machiavelli și Savonarola,
au identificat incompatibilități între gândirea creștină și aspectele păgâne ale Renașterii.
Ambiguitatea dintre Tradiția păgână și cea creștină a reprezentat un conflict major, iar
artiști precum Michelangelo au câștigat faimă valorificând întâlnirea dintre aceste tradiții.
Renașterea a introdus o nouă relație între civilizația clasică și credința creștină, iar umaniștii
sperau la o sinteză între înțelepciunea păgână și spiritualitatea creștină pentru o înțelegere
revoluționară a lumii și societății.

4.2. Renașterea și cultura imaginarului

Cultura Renașterii, sub influența gândirii neoplatonice a lui Marsilio Ficino, se

caracterizează prin promovarea unui imaginar bogat. Utilizând neoplatonismul, Ficino
subliniază importanța acțiunii fanteziilor și a imaginației umane într-o gândire structurată.
Arta memoriei din Renaștere, dezvoltată și înrădăcinată în munca lui Raymundus Lullus din
Evul Mediu, acordă o prioritate imaginii și fanteziei față de cuvânt.
Marsilio Ficino, în special, explorează simbolismul bazat pe imagini, evidențiind
interesul pentru semnificația hieroglifelor și misterele divine exprimate prin imagini. În
lucrarea sa "Hieroglyfica", publicată în 1505 și apoi tradusă în latină în 1515, Ficino
promovează ideea că inițierea în mistere dezvăluie realități divine ochiului spiritual, cultivat
prin contemplație și imaginație.
Giovanni Pico della Mirandola și Giordano Bruno extind cultura imaginarului
promovată de Ficino. Pico utilizează simbolismul din Kabbala, în timp ce Bruno devine un
reprezentant de seamă al culturii fantasticului și a imaginarului. Bruno, în lucrările sale
"Sigillus sigillorum" și "Asclepius", evidențiază caracterul imaginar și fantastic al artei și
gândirii Renașterii.
Fascinația, conform lui Bruno, derivă dintr-un spirit lucitor care, generat de inimă,
influențează subconștientul, manipulând atât conștiința personală, cât și colectivă. Marsilio
Ficino, identificând magia cu erosul, dezvoltă tehnici de manipulare a fanteziilor, iar Bruno
duce această identificare la extrem.
În opera "De vinculis in genere," Bruno dezvăluie tehnici de manipulare a fanteziilor
prin imaginație, comparându-le cu opera lui Machiavelli. Manipularea fantasmelor prin
imaginar și magie devine o practică subtilă și complexă. Această cultură a imaginarului din
Renaștere nu promovează un raționalism abstract, ci întărește o gândire permisivă în
cultivarea și instrumentalizarea fanteziilor în scopuri de manipulare a conștiinței personale și
colective. Bruno afirmă că manipularea fantasmei presupune cunoașterea detaliată și
instrumentalizarea legăturilor potrivite pentru a crea iluzia perfectă în scopul manipulării
eficiente. Cultura imaginarului în Renaștere dezvăluie astfel o interconexiune profundă și
reciprocitate cu practicile de manipulare de tip magic.

4.3. Renaștere și magie

4.3.1. Renaștere și Evul Mediu

Interpretarea Renașterii ca un triumf al rațiunii eliberate de obscurantismul medieval,

promovată de istoriografia pozitivistă, este considerată astăzi un clișeu ideologic și
superficial. Această perspectivă raționalist-pozitivistă, influențată de mitul progresului,
susține că Renașterea reprezintă un avans față de Evul Mediu, aducând rațiunea analitică în
domenii precum știința și viața, eliberând-o de influența Tradiției religioase.
O abordare mai recentă și mai onestă evidențiază însă coordonatele culturii Renașterii,
precum alchimia, astrologia și medicina ermetică, subliniind relația acesteia cu magia și
științele oculte. Will Erich Peuckert accentuează că Renașterea este, în esență, o renaștere a
științelor oculte și nu doar o revitalizare a filologiei clasice.
Deși interpretările tradiționale asumă Renașterea ca un progres față de "întunecata"
perioadă medievală, cercetările recente depășesc aceste concepții ideologice. Cu toate
acestea, persistă o percepție ideologică asupra umanismului renascentist, perceput ca o
anticipare a modernității, eliberând spiritul uman de constrângerile Bisericii.
Rămâne o abordare dominantă care asociază umanismul autonom din Renaștere cu
spiritul modern, privindu-l ca o expresie a eliberării de autoritatea tradițională a Bisericii.
Totuși, din perspectiva eclesială, autonomia umanismului devine o utopie, deoarece se
desprinde de reperele autentice ale vieții Bisericii și evoluează către un antiumanism.
Umanismul autonom este văzut ca o deformare a tainei divino-umanității lui Hristos,
exprimând un orgoliu luciferic. Deși umanismul renascentist este adesea considerat o
secularizare a creștinismului, se intersectează cu tradițiile magice și ezoterice, adesea având
rădăcini în Antichitatea păgână. Păgânismul post-creștin asumat în acest context nu
desacralizează creștinismul, ci coexistează cu acesta, având accente anticreștine și
manifestându-se în practicarea magiei și ezoterismului.

4.3.2. Renaștere și hermetism ocult

Renașterea nu subliniază în primul rând primatul rațiunii autonome față de experiența

religioasă, ci evidențiază preeminența unor elemente magice și oculte specifice unei tradiții
ezoterice păgâne, promovată de neoplatonismul păgân al lui Marsilio Ficino. Renașterea se
caracterizează prin o solidă cultură a imaginarului, dezvoltând cunoștințe magice și
hermetice, iar logica umană devine măsura tuturor lucrurilor, înlocuind concepția despre
Dumnezeu-Omul.
Marsilio Ficino, susținut de Cosimo de Medici, înființează Academia platoniciană la
Florența și traduce Corpus hermeticum în latină, crezând că acesta conține cea mai veche
revelație, influențând interpretarea textelor platonice și neoplatonice. Interesul pentru magie
și hermetism, promovat și de Papa Alexandru al VI-lea, arată aspirația Renașterii către o
Revelație primordială, manifestând insatisfacții față de teologia scolastică și deturnând
experiența eclesială către practici mistice și magice.
Căutarea unei revelații pre-mozaice zguduie creștinătatea, generând ideologii
naturaliste și pozitiviste. Reprezentanții umanismului renascentist, precum Pico della
Mirandola și Giordano Bruno, promovează magia hermetică, iar Renașterea devine un loc în
care hermetismul și magia atrag intelectualii. Magia în Renaștere este percepută ca știință,
fiind fundamentată pe existența unui spirit intermediar între suflet și trup. Marsilio Ficino, de
exemplu, ilustrează această magie spirituală în lucrarea De vita coelitus comparanda.
 Această conștientizare a magiei și a dimensiunii oculte arată fascinația intelectualilor
din Renaștere, iar perspectiva neoplatonistă susține existența unui spirit intermediar, bazându-
se pe această magie spirituală distinctă de cea demonică exprimată în aceeași perioadă.

4.3.3. Renaștere și alchimie

Hermetismul în Renaștere este strâns legat de alchimie, iar lucrarea Tabula

Smaragdina, atribuită lui Hermes Trismegistul, devine celebră în acest context. Alchimiștii
occidentali valorifică inițierea păgână a alchimiei, căutând înnoirea lăuntrică, nu doar
transformarea magică a materiilor. Pietra filosofală devine simbolul acestei căutări, ascunsă
profanilor și revelată doar inițiaților, contribuind la transformarea internă.
Alchimia mistică evidențiază importanța transmutării interioare, iar influența
alchimiei arabe aduce conceptul de pietre filosofale în alchimia occidentală. În Renaștere,
hermetiștii și alchimiștii se dedică unui demers de transformare radicală a lumii, religiei și
culturii europene, însă această abordare sincretică nu vizează restaurarea umanismului păgân,
ci păgânizarea referințelor creștine.
Hristos devine asimilat cu piatra filosofală, iar alchimiștii afirmă că, asemenea morții
și învierii lui Hristos, opera alchimică poate răscumpăra natura. Această asociere adâncește
nostalgia pentru o renovatio radicală. Conștiința eclesială erodează în Renaștere prin elitismul
inteligenței care promovează spiritul inițiatic al tradiției hermetice. Alchimia, cu elementele
sale ezoterice și gnostice, ilustrează această stare de spirit, subliniind unitatea și transmutarea
materiei.
Epoca aceasta își îndepărtează conștiința creștină de dimensiunea eclesială,
interpretând pătimirile, răstignirea și învierea lui Hristos prin simbolismul alchimiei. În locul
mistagogiei liturgice, se instaurează ritualuri de inițiere în ezoterismul ocult, iar Renașterea
devine un mediu care îndepărtează omul de conștiința legăturii sale cu Biserica, cultivând o
sensibilitate la experiențele inițiatoare oferite de universul ezoteric.

5.1. Renașterea, știința modernă și Reforma

5.1.1. Originea științei moderne

Pentru a înțelege esența spiritului științei moderne și contextul său, trebuie depășită
perspectiva ideologizată de receptare a acesteia. Știința modernă, deseori considerată separată
de științele Evului Mediu și ale Renașterii, surprinde prin legăturile strânse cu gândirea
medievală. Contrar percepției ideologice, știința modernă preia multe elemente și abordări
din evul mediu, arătând că preocupările filosofice și științifice ale perioadei scolastice nu sunt
umbrite de obscurantismul religios.
Un aspect remarcabil evidențiază că știința modernă nu este o ruptură bruscă, ci o
continuare a științelor anterioare, preluând considerații dezvoltate în Evul Mediu. O a doua
constatare surprinzătoare arată că știința modernă poate fi văzută ca un produs secundar al
științelor medievale, rămasă rudimentară și mai puțin elaborată. Aceasta s-a impus în timp,
subliniind că știința actuală este un rest care a supraviețuit din contextul interacțiunilor
complexe ale perioadei Renașterii.
Ioan Petru Culianu propune o comparație sugestivă, prezentând știința modernă ca o
"muscă apteră" ce a supraviețuit și s-a impus într-un mod neașteptat. Această muscă, așa cum
și știința, a trecut neobservată în marile vârtejuri ale istoriei din secolul al XVI-lea, rămânând
în umbra științelor Renașterii.
Analizând contextul, Culianu subliniază influența papală în declanșarea unei ofensive
împotriva științelor oculte. Contrar ideii obișnuite, el arată că Biserica a jucat un rol
semnificativ în defavorizarea practicilor oculte, cum ar fi magia și astrologia. În acest sens,
Papa Inocențiu al VIII-lea a promovat o vânătoare de vrăjitoare, ceea ce, conform
argumentației lui Culianu, a marcat începutul unei schimbări majore în mentalitatea epocii, cu
impact asupra Reformei și Contrareformei.

5.1.2. Spiritul iconoclast al Reformei și modernitatea

Reforma trebuie analizată nu doar din perspectiva factorilor religioși, politici sau
sociali, ci și în contextul cenzurii aplicate asupra culturii imaginarului. În perioada Reformei,
spiritul iconoclast a transcendat teologia, devenind un criteriu determinat nu doar de Sola
Scriptura, ci și de o relație particulară cu cuvântul, privit în absența semnificației sale iconice.
Această perioadă a impus o cenzură drastică asupra imaginii renascentiste, considerând
cultura fantasticului drept idolatră și păgână.
Contrar percepțiilor tradiționale, Culianu subliniază că, în ciuda ofensivei
Contrareformei împotriva Reformei, ambele mișcări se aliniază în efortul de abolire a culturii
imaginarului. Spiritul iconoclast al Reformei și Contrareformei devine matricea spiritului
modernității și științei exacte. Modernitatea, în viziunea lui Culianu, reprezintă un apendice
secularizat al Reformei, menținând formele acesteia chiar dacă conținutul religios este golit.
Conform interpretării sale, Culianu respinge ideea de progres cumulativ și susține că
știința modernă, în ciuda cenzurii imaginarului impuse de Reformă și Contrareformă, nu
reprezintă o evoluție, ci o mutație, chiar o involuție. Acest spirit iconoclast al Reformei și
Contrareformei, în ciuda dezavantajelor pe care le impune asupra imaginarului, contribuie la
dezvoltarea științei moderne și a instituțiilor moderne. Culianu respinge autosuficiența
interpretărilor care promovează superioritatea absolută a Reformei și modernității, afirmând
că Reforma este distinctă față de Renaștere, iar modernitatea este un apendice secularizat al
Reformei.
Astfel, Culianu oferă o perspectivă profundă asupra legăturilor dintre Reformă și
modernitate, subliniind reciproca lor influență și faptul că modernitatea nu este urmașa
spirituală a Renașterii, ci un avatar secularizat al Reformei. Successul științei moderne, în
opinia lui Culianu, este rezultatul imprevizibil al Reformei, un factor ideologic ce a dus la
victoria spiritului modern, însă nu generat de schimbări economice, politice sau sociale, ci de
anihilarea paradigmei magice.

5.1.3. Evaluarea eclesială a culturii imaginarului din Renaștere și a spiritului iconoclast din
modernitate

Principiul protestant "sola Scriptura" marchează o mutație în modernitate, transferând

accentul de la imagine la cuvânt, mai ales cuvântul scris. Autoritatea este acordată cuvântului
scris, iar dezvoltarea tipografiilor și a edițiilor cu index al cărților se evidențiază mai întâi în
lumea protestantă.
Din perspectiva apologeticii eclesiale, impactul spiritului iconoclast al Reformei și
modernității se resimte asupra dimensiunii iconice a teologiei și a spiritualității. Cu toate
acestea, apologetica ortodoxă susține caracterul iconic fundamental, în care cuvântul și
imaginea coexistă, iar cuvântul scris se împlinește în Cuvântul Întrupat, Icoana lui Dumnezeu
Tatăl.
În abordarea eclesială, textul depășește spiritul gnostic-hermetic al paradigmei magice
și spiritul reducționist al modernității, privilegiind o viziune iconică care transfigurează
imaginația. Cenzura imaginarului în modernitate este percepută ca sărăcire iremediabilă a
gândirii și vieții, eliminând dimensiunea simbolică din cunoaștere.
Experiența duhovnicească și eclesială permite transfigurarea imaginației în
iconografie, unde contemplarea devine o reconfigurare a individului într-o gândire și trăire
fidelă Tradiției iconice a Bisericii. Astfel, textul pledează pentru conștientizarea riscurilor și
beneficiilor atât în era modernității, cât și în promovarea unei reflecții sincere asupra
dimensiunii spirituale într-o lume dominată de științele moderne.

5.2. Contextul apariției științei moderne

5.2.1. Știința modernă și Evul Mediu

Există două abordări principial diferite în explicarea apariției științei moderne în

istoria științei. O direcție subliniază continuitatea dintre științele Evului Mediu și Renașterii,
reprezentată de autori precum Pierre Duhem și Marshall Clagett. Cealaltă direcție, susținută
de autori precum Paolo Rossi, evidențiază discontinuitatea dintre Evul Mediu și modernitate,
respingând ideea că Evul Mediu ar fi fost o perioadă de barbarie.
Rossi recunoaște coexistența magiei, alchimiei și științei moderne, evidențiind
diferențele în percepția științei între cei din modernitate și cei din acea vreme. Chiar dacă
subliniază o fractură între știința modernă și științele Evului Mediu și ale Renașterii, Rossi
observă un amestec între noua știință și științele hermetice, evidențiind că această coexistență
a fost prezentă încă de la Roger Bacon în secolul al XIII-lea.
Rossi afirmă că știința este de două feluri: una manifestă și alta ascunsă. Cea ascunsă,
profundă și înțeleasă doar de inițiați, se exprimă printr-un limbaj aluziv și semantică
echivocă. În contrast, știința manifestă reprezintă doar fațeta superficială. Rossi subliniază că
adevărul științific al celei dintâi nu poate fi perceput doar prin studiu, ci necesită o legătură
personală.
Desi încearcă să se emancipeze de simbolismul magic și religios, filosofia naturii de la
mijlocul secolului al XVI-lea până în prima parte a secolului al XVII-lea reflectă încă o
relație complexă între știința modernă și științele hermetice. Academiile științifice, precum
Accademia dei Lincei, au încurajat o știință clară și lipsită de ambiguități, dar au menținut un
spirit elitist, încercând o laicizare a inițierilor specifice științelor oculte.
Textul descrie apariția primelor societăți științifice, cum ar fi Societatea Regală din
Londra, ca reacție la autoritatea Tradiției Bisericii, promovând autonomia cunoașterii
științifice și integrarea rezultatelor în societate.

5.2.2. Deosebirile științei moderne în raport cu știința ancorată în Tradiție

Viziunea ştiinţifică asupra lumii este strâns legată de mentalitatea epocii în care a fost
elaborată. În societatea tradiţională, ştiinţa se încadrează într-un demers general de căutare a
Adevărului lumii, având amprenta sacralităţii și afirmând existența unei simbolistici
intrinsece lumii, în care creaţia are un fundament și valoare spirituală. Această viziune
integrează ştiinţa într-un context holistic, cuprinzând natura în întregul ei.
Însă, ştiinţa modernă aduce o schimbare semnificativă, tranziționând de la o concepție
integratoare la o abordare fragmentată. Fenomenele fizice sunt descompuse în secvenţe, iar
gândirea analitică și discursul fragmentează realitatea. Abordarea tehnicistă devine
dominantă, asimilând lumea cu un mecanism, iar cunoașterea este asociată cu capacitatea de
a dezvălui structura și funcționarea acestui mecanism.
Paralel cu aceasta, mentalitatea modernă subliniază tot mai mult principiul
individualismului, conducând la o valorizare sporită a originalității și celebrității în domeniul
științific. Savanții intră în dispute privind paternitatea descoperirilor, manifestând un orgoliu
uman crescut.
Acest accent pe individualism și concurență reprezintă o diferență semnificativă față
de lumea tradițională, în care ideile erau recunoscute nu pentru originalitate, ci pentru
adevărul perceput de comunitate. În vremurile vechi, impunerea unei teorii individualiste
ducea adesea la respingere.
Știința modernă, spre deosebire de științele tradiționale, nu mai creditează intuiția,
adoptând în schimb calculul, măsurătorile, raționamentul logic și experimentul repetabil.
Astfel, se observă o schimbare de la o abordare calitativă către una cantitativă, pierzându-se
viziunea simbolică din știința tradițională. Cantitatea, măsurarea și calculul devin criterii
fundamentale pentru dezvoltarea științei în perspectiva modernității.