Suport de Curs NT, Anul II, Sem. I TP + Ext. Roma - Pr. Conf. Dr. Marian

Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + ext. ROMA - Pr. Conf. Dr.
Marian VILD 2022-2023
I. Sfântul Apostol Pavel și Epistolele sale

- Introducere în corpus-ul paulin –
1. Cartea Faptele Apostolilor prima sursă pentru viața și activitatea paulină
Cartea Faptele Apostolilor constituie cea de-a doua parte a unei opere unice,
alături de care a putut și poate fi înțeleasă. Al doilea volum lucanic se dezvoltă
urmând linii paralele cu Evanghelia, partea I-a a cărții fiind centrată pe Ierusalim, iar
rolul principal aparține Sfântului Petru, în timp ce partea a II-a este centrată pe
propovăduirea Evangheliei, personajul principal fiind Sfântul Apostol Pavel, care
întreprinde o operă misionară proprie în afara granițelor Țării Sfinte, activitatea ce
culminează cu venirea sa la Roma, capitala imperiului.
Scopul Sfântului Luca în Fapte este de a prezenta „marșul triumfal” al
Evangheliei lui Iisus de la Ierusalim până la Roma. Propovăduirea trece de la iudei la
păgâni (trecere justificată cu texte vechi testamentare - vezi FA 28, 26-27 // Is 6, 9-10),
apoi se extinde în lumea păgână. La originea acestui proces autorul vede lucrarea
Sfântului Duh, aşadar este vorba de un proces care începe și se desfășoară prin puterea
Sfântului Duh. Călăuzirea Sfântului Duh e prezentă pe întreg parcursul propovăduirii
Evangheliei în lumea romană: autorul acesteia este ales de Sfântul Duh: Și pe când
slujeau Domnului și posteau, Duhul Sfânt a zis: Osebiți-Mi pe Barnaba și pe Saul, pentru
lucrarea la care I-am chemat (FA 13, 2); şi este condus de Sfântul Duh: Și ei au străbătut
Frigia și ținutul Galatiei, fiind opriți de Duhul Sfânt să grăiască în Asia cuvântul (FA 16, 6),
Iar acum iată că, mânat fiind de Duhul, merg la Ierusalim fără să știu cele ce mi se vor întâmpla
acolo, în afară doar că Duhul Sfânt îmi mărturisește prin cetăți spunându-mi că lanțuri și
necazuri mă așteaptă (FA 20, 22-23).
Prima activitate misionară în afara Iudeii se naște din prigoană (FA 8, 1 ...și în
ziua aceea prigoană mare s-a făcut asupra Bisericii din Ierusalim. Și toți, în afară de apostoli,
s-au împrăștiat prin ținuturile Iudeii și ale Samariei). După moartea Sfântului Întâi
Mucenic şi Arhidiacon Ștefan, eleniștii fug în Samaria și predică acolo Evanghelia:
„Și într-adevăr, harul lui Dumnezeu începuse să se răspândească și peste celelalte

popoare, mai întâi în Cezareea Palestinei, unde Corneliu, cel dintâi, a primit
credința în Hristos, el și casa lui, printr-o descoperire dumnezeiască și în urma
1
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + ext. ROMA - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2022-2023
strădaniilor apostolului Petru. După aceea au venit la credință un mare număr de

păgâni din Antiohia, cărora le-au propovăduit cei împrăștiați de prigoana pornită
împotriva lui Ștefan, așa încât Biserica din Antiohia a ajuns să fie curând
înfloritoare și populată, dovadă că deja de atunci se aflau în ea mulțime de
prooroci refugiați din Ierusalim, între ei Barnaba și Pavel, precum și o mulțime de
alți frați, căci tot acolo a și apărut atunci, ca dintr-un izvor bogat și puternic,
numele de creștin”.
(Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, Cartea a II-a, III, 3).
Saul este interpelat de Iisus Cel Înviat și persecutorul de până atunci devine
marele apostol al neamurilor (FA 9). Sub conducerea sa, misiunea creștină cuprinde
Asia Mică și Peninsula Balcanică.
Prigoana și furtuna nu pot împiedica sau zădărnici împlinirea planului lui
Dumnezeu, căci misiunea s-a împlinit, Sfântul Pavel ajungând la Roma conform
planului trasat de Hristos (FA 1, 8). Aici se adresează mai întâi iudeilor (care resping
cuvântul), dar păgânii îl primesc. Cu iudeii s-au împlinit cuvintele profetului Isaia 6,
9-10.
Sfântul Luca a înțeles foarte bine faptul că religia creștină este o religie
universală. El nu a exagerat grandoarea eroului său. După ce a scris „faptele lui Iisus”
el a scris despre apariția și dezvoltarea Noului Israel (relatând copilăria Bisericii și
dezvoltarea ei) sau „faptele lui Pavel”.
Așadar, partea a doua Cărții Faptele Apostolilor relatează activitatea
misionară a Sfântului Pavel la neamuri. O latură semnificativă a activității sale o
constituie Epistolele pe care le-a scris comunităților întemeiate de el în timpul
călătoriilor misionare pe care le-a desfășurat. Ca Apostol, Sfântul Pavel voia să-și ajute
credincioșii. Când n-a putut face acest lucru „față către față”, prea departe fiind din
punct de vedere geografic, și vrând să se „achite” de obligațiile misionare care-l țineau
pe loc altundeva, așternea în scris ceea ce le-ar fi comunicat prin viu grai.
Epistolele sunt, așadar, scrieri ocazionale, alcătuite sub presiunea unor
necesități misionare urgente, în împrejurări speciale și pentru clarificarea unor
nedumeriri de ordin doctrinar sau moral, ori de ordin individual.
Pentru copilăria, educația, convertirea, activitatea misionară și adormirea
Sfântului Pavel, a se consulta: Marie-Francoise BASLEZ, Sfântul Pavel, trad. Anca-Maria
Christodorescu, București: Compania, 2001, precum şi cel puțin unul din cele trei
volume în limba română notate cu asterisc ( *) în bibliografia selectivă de la finalul

acestui capitol.
2
2. Numărul Epistolelor pauline
După datele pe care le avem astăzi, numărul Epistolelor nu este egal cu ceea
ce avem păstrat în canonul Noului Testament. Astăzi avem în canonul Noului
Testament paisprezece epistole care sunt numite pauline. Totuşi, anumite pasaje din
Epistolele pauline şi anumite aluzii pe care le aflăm în diverse scrieri ale Părinţilor
Bisericii sugerează că această cifră este relativă. Iată câteva exemple:
a) Corespondența cu Corintenii
Corespondența dintre Sfântul Apostol Pavel și creștinii din Corint a constat
nu doar din două Epistole (câte ni s-au păstrat) ci din mai multe. În Epistola I
către Corinteni capitolul 5 versetul 9, Sfântul Pavel scrie: V-am scris în epistolă
să nu vă amestecați cu desfrânații. Epistola sau scurta scrisoare (după unii autori,
un fel de bilet) la care Sfântul Pavel se referă aici nu ni s-a păstrat. Cronologic,
a fost anterioară celor două Epistole păstrate în canonul Noului Testament,
lucru care rezultă din exprimarea la timpul trecut. Această Epistolă pierdută
este numită de specialiști: epistola precanonică.
A existat apoi o epistolă intermediară între Epistolele 1 și 2 Corinteni numită:
„Epistola scrisă cu multe lacrimi” (așa cum putem deduce din două aluzii: 2
Cor 2, 3-4; 2 Cor 2, 9).
b) Către Filipeni
Nu este exclus apoi ca, creștinilor din Filipi Sfântul Apostol Pavel să le mai
fi scris o Epistolă, alta decât cea care se păstrează în canon sub acest nume.
Acest lucru ar putea fi înțeles din exprimarea Apostolului Pavel din Filipeni
3,1b: „...ca să vă scriu aceleași lucruri, mie nu-mi este greu, iar vouă vă este
întărire”, dar și dintr-o mențiune a Sfântului Policarp al Smirnei († 167): „Că
nici eu, nici altul asemenea mie, nu poate să calce pe urmele înțelepciunii
fericitului și slăvitului Pavel, care, fiind la voi, a învățat, precis și sigur, pe
oamenii de atunci față către față cuvântul adevărului; care, după ce a plecat
de la voi v-a scris epistole, pe care dacă le citiți cu atenție veți putea să vă zidiți
în credința dată vouă” (Policarp, Episcopul Smirnei către Filipeni capitolul
III, 2 în Scrierile Părinților Apostolici, trad. Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1995,
p. 250).
3
c) Epistola din Laodiceea amintită în Coloseni 4, 16 e posibil să fi fost o copie a

Epistolei canonice către Efeseni. În caz contrar, avem o altă Epistolă care nu ni
s-a păstrat și despre care nu avem nici un fel de alte informații.
d) Epistola către Evrei. Eusebiu de Cezareea (Istoria Bisericească, Cartea a III-a, 3,

5) scrie: „Cât despre Pavel, cele paisprezece epistole sunt sigure și provin de
bună seamă de la el. Dacă, cu toate acestea, unii resping Epistola către Evrei
spunând că nu-i recunoscută de Biserica Romei ca fiind paulină, ar fi nedrept
să nu spunem” (trad. rom. p. 100). Deși se numără printre Epistolele Sfântului
Pavel, ca făcând parte din canonul Noului Testament, asupra acestei scrieri
planează numeroase îndoieli cu privire la paternitatea sa paulină. Epistola nu
are adresă și salutare, iar ideile pe care le conține, deși sunt ideile Sfântului
Pavel, forma Epistolei nu-i aparține. Sunt amestecate în ea pericope doctrinare
și parenetice. Toate aceste considerații califică Epistola către Evrei drept
„unicat” în corpus-ul paulin.
În loc de concluzie, în ceea ce privește numărul Epistolelor Sfântului Pavel,
amintim cuvintele lui John Bligh:
„Sfântul Pavel a gândit mai mult decât a vorbit, a vorbit mai mult decât a scris și
nu tot ceea ce a scris ni s-a păstrat”.
3. Împărțirea Epistolelor pauline
De-a lungul istoriei receptării textelor pauline s-au utilizat mai multe
împărţiri. Redăm mai jos pe cele mai utilizate dintre acestea.
3.1. Una dintre cele mai simple este următoarea:
a) Epistolele mari: Romani, 1 și 2 Corinteni, Galateni;
b) Epistolele captivității: Efeseni, Filipeni, Coloseni, Filimon;
c) Epistolele pastorale: 1 și 2 Timotei, Tit;
În această împărțire, 1 și 2 Tesaloniceni și Evrei rămân neîncadrate.
3.2. Împărțirea epistolelor după cuprinsul doctrinar:

a) Epistole soteriologice: Romani și Galateni;
b) Epistole hristologice: Filipeni, Coloseni și Evrei;
c) Epistole ecclesiologice: Efeseni;
d) Epistole eshatologice: 1 și 2 Tesaloniceni + 1 Corinteni 15;
e) Epistole disciplinare: 1 Corinteni;
4
f) Epistole apologetice: 2 Corinteni;

g) Epistole pastorale: 1 și 2 Timotei, Tit și Filimon;
3.3. Împărțirea cronologică a epistolelor:

a) Epistole scrise în a doua călătorie misionară: 1 și 2 Tesaloniceni
b) Epistole scrise în a treia călătorie misionară: Galateni, 1 și 2 Corinteni,
Romani şi poate Filipeni (aprox. 57 d.Hr.)
c) Epistole scrise în prima captivitate romană: Efeseni, Coloseni, Filimon
şi poate Filipeni;
d) Epistole scrise imediat după prima captivitate romană: Evrei;
e) Epistole scrise după prima captivitate romană: 1 Timotei şi Tit;
f) Epistole scrise în a doua captivitate romană: 2 Timotei.
În canonul Noului Testament, ordinea epistolelor pauline este următoarea:

Romani, 1 Corinteni, 2 Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, 1 Tesaloniceni,
2 Tesaloniceni, 1 Timotei, 2 Timotei, Tit, Filimon, Evrei.
În ceea ce privește limba în care au fost redactate Epistolele pauline, aceasta
este limba greacă – „dialectul comun”. În legătură cu acuratețea acestei limbi,
Epistolele pauline ocupă locul al treilea între cărțile Noului Testament, în frunte
situându-se limba Epistolei către Evrei, urmată pe locul al doilea de cea din scrierile
lucanice (Evanghelia a III-a și Faptele Apostolilor).
4. Forma Epistolelor pauline
Din cele 27 de cărți ale NT, 21 sunt desemnate ca: epistolai, în timp ce în VT nu
avem nici o carte desemnată cu acest nume, (deși avem multe scrisori și în Vechiul
Testamment, ex.: Ier 29, 1-23).
Epistole sau scrisori ?
S-a pus întrebarea: „Ce sunt scrierile lui Pavel: epistole sau scrisori?” Se
cunoaște deosebirea dintre o epistolă și o scrisoare. Aceasta din urmă este o
corespondență cu caracter privat, adresându-se unei persoane anume și privind o
situație specială, bine determinată, ea este non literară, fiind un mijloc de comunicare
între persoane aflate la distanță. Epistola este mai solemnă, este un „act public”
destinat publicității, neavând caracter particular sau privat. Ea are o formă literar-
artistică, ca un dialog, orație sau dramă. Genul epistolar a fost dezvoltat în școlile
grecești ale sec. al IV-lea î. d. H. Epistola e asemănătoare unui tratat, unui dialog, sau
5
unui eseu dedicat unor teme. Găsim Epistole antice la Seneca, Epicur și alții (vezi și 2
Macabei 1, 1-9).
Scrierile Sfântului Pavel sunt numite „Epistole” întrucât sunt adresate unui
cerc mai larg de cititori și, prin urmare, dezbat probleme de interes general. Ele pot fi
numite și „Scrisori” dar scrisori de interes general, ca atare, nu le lipsesc lămuririle
necesare pentru înțelegerea deplină a problemelor în care se pronunță.
Gustav Adolf Deissmann face distincție între „scrisori” și „Epistole” în
antichitate, însă ajunge la concluzia că cele pauline sunt „scrisori”. Deși unele au un
caracter privat (vezi Epistolele pastorale sau Epistola către Filimon), datorită faptului
că Apostolul nu scrie în nume propriu, ci ca mădular al Trupului lui Hristos – Biserica,
ca Apostol și Părinte, ele pot fi mai corect numite „Epistole”.
Schimbul de scrisori pe care Sfântul Pavel îl propune creștinilor din Colose și
Laodiceea (Și după ce scrisoarea aceasta se va citi la voi, faceți în așa fel ca ea să fie citită și în
Biserica laodiceenilor; iar pe cea din Laodiceea să o citiți și voi - Col 4, 16), dovedește că
Apostolul însuși atribuia rolul de Epistolă circulară corespondenței sale cu
credincioșii. Așadar, scrierile Sfântului Pavel pot fi numite „Epistole”. Metaforic, unii
Părinți ai Bisericii au vorbit despre Sf. Scriptură ca despre o „scrisoare de dragoste a
lui Dumnezeu către om” (de ex.: Sf. Ioan Gură de Aur).
Corespondenţa antică era elaborată după un tipic bine stabilit. Cea mai simplă
formă avea următoarea structură: Adresare: A către B - χαίρειv = salutare! Erau scurte
și la obiect, iar la sfârșit se punea salutarea finală „Fiți sănătoși!”. Identificăm pe larg
mai multe puncte:
- Prescriptio: o propoziție eliptică în care sunt indicate numele expeditorului
(la N), al destinatarului (la D), cu o scurtă salutare;
- Mulțumirile erau o practică destul de răspândită (începea de multe ori cu
eucharisto, sau cu charin echo – „sunt recunoscător”);
- Mesajul, sau corpul scrisorii;
- Salutul final. Uneori erroso (pl. errosthe - adio) – „fiți sănătoși”. El lua locul
semnăturii de azi. În scrisorile oficiale se punea la sfârșit și data.
Cartea Faptele Apostolilor ne oferă un exemplu de scrisoare antică. Este vorba
despre scrisoarea pe care tribunul Claudius Lysias, comandantul garnizoanei romane
din Ierusalim, a trimis-o procuratorului Antonius Felix la Cezareea Palestinei în
problema conflictului Sfântului Apostol Pavel cu iudeii (a se vedea: FA 23, 26-30).
Apostolul nu a folosit însă, în mod strict, această uzanță din epistolografia
greacă, ci s-a inspirat și din epistolografia religioasă iudaică. Aceasta din urmă
depindea de modele din Orient: asiriene, babiloniene, canaanee, dar care nu difereau
6
mult de cele din lumea greco-romană. Astfel, salutul de la început este shalom, iar la
mulțumirea inițială se pune o binecuvântare: Har vouă și pace de la Dumnezeu Tatăl și
de la Domnul nostru Iisus Hristos (1 Cor 1, 3), iar la sfârșit din nou pune o binecuvântare:
Harul Domnului Iisus Hristos să fie cu voi! (1 Cor 16, 23).
Sfântul Apostol Pavel își secționează scrierile și le sistematizează în două sau
trei părți (o parte doctrinar-dogmatică și una parenetică, cuprinzând sfaturi și
îndemnuri). Înaintea acestor părți, de obicei, Sfântul Pavel include și o secțiune
apologetică în care își apără apostolatul. Alteori, alături de partea doctrinară se poate
identifica și câte o secțiune polemică, în care Apostolul răspunde indirect celor care
tulburau diferitele comunități propovăduind învățături sau practici greșite. În ultimul
capitol al Epistolelor găsim întotdeauna salutări nominale și o binecuvântare finală.
La sfârșit, unele Epistolele conțin un „epilog-autograf” scris de însăși mâna
Apostolului.
5. Cine a scris efectiv Epistolele?
În antichitate epistolele erau dictate. Era folosit în acest scop un tahigraf (sau
un secretar). Tahigraful nota rapid, iar textul rezultat era copiat mai cu grijă apoi de
aceeaşi persoană sau de alta pentru a rescrie totul frumos (caligraf), rezultatul fiind
un text care putea fi citit ușor. De multe ori exista o revizuire a textului final operată
chiar de autor. Antichitatea avea în uz patru feluri de a scrie o Epistolă:
a) Prin scriere cu propria mână;
b) Prin dictare cuvânt cu cuvânt (uneori silabă cu silabă);
c) Prin dictarea sensului, lăsând libertate secretarului de a da forma finală;
d) Prin însărcinarea unui prieten sau a unui secretar de a scrie scrisoarea, fără
a indica conținutul.
Se pare că cele mai obișnuite moduri de redactare erau a) și b). Întrebarea care
se ridică este cum a scris Sfântul Apostol Pavel Epistolele sale? A scris el oare
întotdeauna cu propria sa mână? O scriere de tipul a) din cadrul corpus-lui paulin ar
putea fi Epistola către Filimon, care este de fapt un scurt bilet la finalul căruia
Apostolul notează eu, Pavel am scris cu mâna mea (v. 19). Din Romani 16, 22 înțelegem
că redactarea a făcut-o Tertius, căruia Sf. Pavel i-a dictat, cuvânt cu cuvânt [deci tipul
b)] această Epistolă. Cu toate acestea, Tertius își permite (probabil cu învoirea
Apostolului) să intervină și el cu un salut (16, 22), de aceea am putea considera că e
vorba de o scriere de tipul c), sau o combinație între cele două. În 1 Corinteni 16, 21 și
Coloseni 4, 18 Sfântul Pavel adaugă salutul cu propria mână, de unde înțelegem că
7
restul Epistolelor respective au fost redactate de un scrib sau de un secretar [deci tot
tipul b)]. Există autori care consideră că Epistolele către Romani și 1 Corinteni ar fi,
măcar parțial, dictări de tipul c) datorită lungimii lor. În cazul corespondenței cu
tesalonicenii, ambele Epistole îi au asociați ca şi co-autori cu Sfântului Pavel pe Silvan
și Timotei în salutările de la început. Acest lucru este un indiciu prețios al faptului că
unul din cei doi colaboratori ar fi putut juca rolul de secretar în procesul redactarării
lor. Dacă adăugăm faptul că 2 Tesaloniceni 3, 17 conține semnătura Sfântului Pavel,
putem spune că în cazul acestei Epistole unul din cei doi ucenici ai Apostolului a jucat
rolul de secretar. De altfel, pe Silvan îl mai întâlnim în 1 Petru 5, 12: V-am scris aceste
puține lucruri prin Silvan..., de unde înțelegem că el a redactat această Epistolă. Probabil
că era deja obișnuit cu acest lucru dacă a fost și cel ce a redactat unele dintre Epistolele
Sfântului Pavel. În orice caz, dacă acceptăm că Epistola 2 Tesaloniceni nu a fost chiar
în întregime dictată de Apostol [deci o combinație între tipurile b) și c)], mai ales în
ceea ce privește partea introductivă, am putea să explicăm și mai bine asemănările
dintre cele două Epistole adresate credincioșilor din Tesalonic, dar și unele deosebiri
în ceea ce privește stilul și vocabularul utilizat.
Acest principiu poate fi aplicat, însă și altor Epistole din corpus-ul paulin,
epistole contestate astăzi de știința biblică modernă. Astfel, această ipoteză, potrivit
căreia unii dintre ucenicii Apostolului Pavel au redactat unele din Epistolele sale,
așadar redactări de tipul b), c) sau d), ar putea explica diferențele de stil și vocabular
al unora dintre acestea, rezolvând astfel, mult mai ușor, problema autenticității lor.
Altfel spus, argumentele de ordin intern cu privire la stilul și vocabularul Epistolelor
contestate sunt mai ușor de armonizat cu cele socotite a fi sigur pauline dacă se ia în
considerare contextul social și istoric în care au fost redactate, context în care folosirea
scribilor pe post de secretari personali, precum și aportul acestora la redactarea
scrisorilor celui pe care îl slujeau era nu numai un lucru obișnuit, ci unul indispensabil
pentru omul antic.
Pe baza acestor constatări, s-au conturat 5 tipuri de paternitate care sunt
acceptate în teologia biblică occidentală astăzi:
1. Cineva este considerat autor, dacă a scris o carte/scrisoare cu propria lui
mână (aici se încadrează sigur Epistola către Filimon);
2. Cineva e considerat autor dacă a dictat cartea/scrisoarea unui scrib care
a transcris exact (ar putea fi cazul Epistolei 2 Tesaloniceni);
3. Cineva e considerat autor dacă a furnizat ideile, dar altcineva este cel
care a scris efectiv (acest tip de paternitate ar putea fi aplicat epistolelor mai lungi-
Romani; 1 – 2 Corinteni);
8
4. Cineva e socotit autor dacă opera a fost scrisă de ucenicii săi, a căror
gândire a fost călăuzită de învățătura și spiritul maestrului lor;
5. Cineva e socotit autor dacă opera a fost scrisă în tradiția literară pentru
care el e vestit.
Ultimele două tipuri nu sunt acceptabile, din punctul meu de vedere, pentru
autenticitatea Epistolelor pauline. În cazul acestor ultime puncte nu poate fi vorba de
paternitate, ci mai degrabă de înrudire literară.
6. Expedierea
Persoanele particulare își transmiteau scrisorile prin curieri (colaboratori ai

Sfântului Pavel). De pildă, Epistola către Romani a fost dusă la destinație de diaconiţa
Febe (cf. Rom 16, 1-2), Epistola a II-a către Corinteni de Tit (cf. 2 Cor 8, 16-18), Epistola
către Filipeni de Epafrodit (cf. Filip 2, 25-30), Epistola către Coloseni de Tihic (cf. Col 4,
7), la fel, Epistola către Efeseni de același Tihic (cf. Efes 6, 21).
Impresia pe care o făceau Epistolele era deosebită pentru cititorii lor
(destinatarii), dar și pentru opozanții Sfântului Pavel, care îl acuzau că e „tare” în scris,
e cu greutate și plin de putere în scrisori (când nu e de față) dar, când este de față, i se
diminuează și chiar își pierde aceste calități: „Că scrisorile lui - spun ei - sunt cu
greutate și pline de putere, dar înfățișarea trupului său e slabă și cuvântul său e
vrednic de dispreț” (2 Cor 10, 10).
Întrucât se pare că circulau unele epistole false (2 Tes 2, 2), prin care unii
încercau să se folosească de numele său, apostolul scrie cu mâna sa „autograful” care
era o autentificare a scrisorii. Autograful exprima apoi o anumită intimitate cu
destinatarii: „Salutarea, cu mâna mea - a lui Pavel. Acesta este semnul meu în orice
scrisoare: așa scriu” (2 Tes 3, 17).
7. Deuteropaulinism
Pentru foarte mulți specialiști în studiile biblice, Epistolele pauline se împart în

două mari categorii: 1) pauline (sau protopauline), care au fost redactate de Sfântul
Apostol Pavel (1 Tesaloniceni, 1 și 2 Corinteni, Galateni, Romani, Filipeni și Filimon),
și 2) deuteropauline, care nu sunt scrise de Sfântul Apostol Pavel, ci sunt puse pe
seama lui, redactarea lor aparținând unor creștini din primele generații, în orice caz,
9
din epoca postpaulină (2 Tesaloniceni, Coloseni, Efeseni, 1 și 2 Timotei, Tit și Evrei) 1.

Redăm mai jos, cu titlu informativ, un tabel al corpus-ului paulin, împărțit în
protopauline și deuteropauline, împreună cu locul și data scrierii fiecărei Epistole
după Udo Schnelle, care sintetizează, oarecum, părerile multor savanți occidentali:
Protopauline
1 Tesaloniceni Corint 50
1 Corinteni Efes primăvara lui 55
2 Corinteni Macedonia toamna lui 55
Galateni Macedonia toamna lui 55
Romani Corint primăvara lui 56
Filipeni Roma 60
Filimon Roma 61
Deuteropauline
Coloseni Sud-vestul Asiei mici 70

Efeseni Asia Mică între 80 și 90
2 Tesaloniceni Asia Mică sau Macedonia Sfârșitul veacului I
1 Timotei Efes 100
2 Timotei Efes 100
Tit Efes 100
Evrei Roma sf. veac. I
Nu există o unanimitate în părerile specialiștilor în acest sens, dar am putea

spune că în literatura de limbă germană, această părere este, cu unele excepții
împărtăşită, în timp ce în literatura de limbă engleză există multe rezerve, și
autenticitatea multor Epistole, din cele enumerate ca deuteropauline, este apărată.
Literatura de specialitate din celelalte limbi se raliază uneia sau alteia dintre cele două
poziții enumerate2.
1 Se vorbeşte în literatura de specialitate şi de tritopauline, în această categorie intrând ceea ce noi

numim Epistole Pastorale (1, 2 Timotei şi Tit). Ele sunt considerate ca aparţinând unei epoci mai târzii,
dar şi aici părerile sunt împărţite. O foarte bună sinteză a argumentelor pro şi contra vezi la W. D.
MOUNCE, Pastoral Epistles, WBC 46, Nelson Reference & Electronic, 2000, p. lxxxiii-cxxii.
2 În general, exegeza ortodoxă merge pe linia tradiţională şi consideră Epistolele din corpus-ul paulin,
cu excepţia – uneori - a Epistolei către Evrei, ca aparţinând Sfântului Pavel. La noi, lăsând de o parte
10
La o cercetare atentă a literaturii biblice pe subiect, vom constata că motivele

contestării paternității pauline a unor Epistole din corpus-ul paulin sunt exclusiv de
ordin intern și privesc vocabularul, stilul, abordarea și teologia Epistolelor. În ceea ce
privește argumentele de ordin extern, ele sunt defavorabile contestării întrucât, din
punct de vedere istoric, începând cu Biserica primară și până în sec. al XIX-lea,
Corpus-ul paulin nu a fost contestat cu excepția Epistolei către Evrei. Doar asupra ei
planează îndoieli, așa cum mărturisește Eusebiu al Cezareei în Istoria Bisericească,
Cartea a III-a, 3, 5:
„Cât despre Pavel, cele paisprezece epistole sunt sigure și provin de bună seamă
de la el. Dacă, cu toate acestea, unii resping Epistola către Evrei spunând că nu-i
recunoscută de Biserica Romei ca fiind paulină, ar fi nedrept să nu spunem”.
Așadar, doar aici am avea un suport în tradiția și istoria Bisericii pentru a

putea lua în calcul foarte serios paternitatea ei paulină. Fără să discutăm aici problema
autenticității Epistolei către Evrei, notăm doar că ea este singura din corpus-ul paulin,
asupra căreia au existat îndoieli încă din primele veacuri. Asupra celorlalte Epistole
păstrate sub numele Sf. Pavel, nu avem, însă, nici măcar un indiciu de îndoială în
întreaga istorie a Bisericii cu privire la autenticitatea lor. Ori acest lucru trebuie foarte
serios luat în calcul. Este adevărat, însă, că nu știm dacă Părinții Bisericii în momentul
alcătuirii canonului și ulterior, au socotit drept autentice Epistole care aveau o
paternitate de tip 2) sau 3) (a se vedea subpunctul anterior). Ceea ce știm sigur, este că
Biserica le-a socotit autentice, însă nu sub forma paternității de tipul 4) și 5). În acest
sens, pot fi citate aici omiliile Sf. Ioan Hrisostom la Epistolele pauline, în care acesta
caută să explice și contextul istoric în care ele au fost redactate.
Bibliografie selectivă pentru capitolul I:
BASLEZ, Marie-Francoise, Sfântul Pavel, trad. Anca-Maria Christodorescu, București: Compania, 2001 – (lectură
aprofundată obligatorie!);
BECKER, Jürgen, Paulus: der Apostel der Völker, Tübingen: Siebeck Mohr, 1989;
BERGER, Klaus, Paulus, München: Beck., 2002.
BORNKAMM, Günther, Paulus, Stuttgart-Berlin-Köln: W. Kohlhammer, 71993;
BROWN, Rajmond E.; FITZMYER, Joseph A.; MURPHY, Roland E. (2005). Introducere și comentariu la Sfânta Scriptură,
vol. I, trans. P. Dumitru Groșan, Târgu Lăpuș: Galaxia Gutenberg, 2005;
*BRUNE, Francois, Sfântul Pavel: Mărturia mistică, trans. Șerban Velescu, București: Univers Enciclopedic Gold, 2011;
EUSEBIU DE CEZAREEA, Scrieri, Partea întâi, Istoria Bisericească, trans. Pr. Prof. T. Bodogae, col: PSB 13, București:
IBMBOR, 1987;
traducerile unor lucrări occidentale, prea puţini sunt cei care acceptă această împărţire în proto- şi
deuteropauline, contestând, astfel, autenticitatea unor Epistole.
11
FENSKE, Wolfgang, Paulus lesen und verstehen. Ein Leitfaden zur Biographie und Theologie des Apostels, Stuttgart: W.
Kohlhammer, 2003;
GORMAN, J. Michael, Apostle of he Crucified Lord. A Theological Introduction to Paul and His Letters, Grand Rapids,
Michigan: Eerdmans, 22017;
GRAY, Patrick, Cum să citim și să interpretăm Epistolele Sfântului Pavel, trad, Alin-Liviu Gerorgescu, București: Sofia,
2019;
KIRCHSCHLÄGER, Walter, Einführung in das Neue Testament, Stuttgart: Katholisches Bibelwerk21995;
LINDEMANN, Andreas, Paulus, Apostel und Lehrer der Kirche, Tübingen: Mohr Siebeck, 1999;
LOHSE, Eduard, Paulus: eine Biographie, München: Beck, 1996;
*MARCU, Diac. Dr. Grigorie T., Saul din Tars, Sibiu, 1939;
METZGER, Bruce M., The Text of the New Testament. Its Transmission, Corruption and Restoration, New York/Oxford:
Oxford University Press, 1992;
MOUNCE, W. D., Pastoral Epistles, WBC 46, Nashville:Nelson, 2000;
MURPHY-O’ CONNER, Jerome, Paul: A Critical Life, Oxford: Oxford University Press, 1996;
*MUNTEANU, Prof. Liviu G., Viața Sfântului Apostol Pavel, Cluj-Napoca: Renașterea, 22004;
SCHNELLE, Udo, Einleitung in das Neue Testament, 2. durchgesehene Auflage, Göttingen: Vandenhoeck & Ruprecht,
1996;
IDEM, Paulus Leben und Denken, Berlin: Walter de Gruyter, 2003;
VERZAN, Pr. Dr. Sabin, Sfântul Apostol Pavel, Basilica, 2018 (600 pagini) ;
WISCHMEYER, Oda (editor), Paul: Life, Settings, Work, Letters, London/New York: T&T Clark, 2012.
12
Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel

– Noţiuni Isagogice -
Bibliografie selectivă:
Sf. IOAN GURĂ de AUR, Comentariile sau tâlcuirea Epistolei întâi către Corintheni,
trad. de Arhim. Theodosie Athanasiu, Bucureşti, 1908, ediţie
revizuită de Constantin Făgeţean, ed. Sofia, Bucureşti / Editura
Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2005;
Sf. TEOFILACT al BULGARIEI, Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni şi a Epistolei
a Epistolei a doua către Corinteni, trad. Mitrop. Veniamin Costachi,
ediţie îndreptată şi note Florin Stuparu, Ed. Cartea Ortodoxă,
Bucureşti, 2005;
THEODORET, Interpretatio primae Epistolae ad Corinthios, PG, 82, 225-376;
*
BARNETT, Paul, Documentele care stau la baza Noului Testament, trad. Pr. Ioan
Mihoc, ed. Logos, Cluj-Napoca, 2003;
BROWN, Raymond E.; FITZMYER, Joseph A.; MURPHY, Roland E., Introducere şi
comentariu la Sfânta Scriptură, vol I, trad. şi prelucrare în limba
română: P. Dumitru Groşan, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş,
2005;
BASLEZ, Marie-Françiose, Sfântul Pavel, trad. Anca-Maria Christodorescu, Ed.
Compania, Bucureşti 2001;
De VOS, C. S., Church and Community Conflicts: The Relationships of the
Thessalonian, Corinthian, and Philippian Churches with Their Wider
Civic Communities, SBLDS 168, Scholars Press, Atlanta, 1999;
ENGELS, D., Roman Corinth: An Alternative Model for the Classical City,
University of Chicago Press, Chicago, 1990;
FEE, Gordon D., The First Epistle to the Corinthians, William B. Eerdmans
Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, 1987;
FITZMYER, Joseph A., First Corinthians, The Anchor Yale Bible 32, Yale
University Press, New Haven / London, 2008;
GARLAND, D. E., 1 Corinthians, BECNT, Baker Academic, Grand Rapids,
Michigan, 2003;
GILL, D. W. J., „Corinth: a Roman Colony in Achaea”, în Biblische Zeitschrift,
37 (1993), pp. 259-264;
KLAUCK, Hans-Josef, 1 Korintherbrief, Die Neue Echter Bibel, Echter Verlag,
Würzburg, 1984;
KNOX, John, Chapters in a Life of Paul, New York and Nashville: Abingdon-
Cokesbury, 1950;
MURPHY-O’CONNOR, Jerome, St. Paul’s Corinth: Texts and Archaeology, Glazier,
Wilmington, 1983;
NICOLAESCU, Diac. Prof. N. I., „Actualitatea Epistolei I către Corinteni, a
Sfântului Apostol Pavel”, în Studii Teologice, III (1951), 1-2, pp. 61-
99;
13
NICOLAESCU, Diac. Prof. N. I., „Actualitatea Epistolei I către Corinteni, a

Sfântului Apostol Pavel”, în Studii Teologice, III (1951), 3-4, pp. 167-
213;
PERROT, Charles, „La diaspora juive de Rome”, în Aux origines du chistianisme,
Galimard, Paris, 2000, pp. 418-429;
PETIAN, Pr. Dr. Mihai, Epistola I către Corinteni. Introducere, traducere și
comentariu, Ed. Andreiană, Sibiu, 2016;
SCHMITHALS, W., Die Briefe des Paulus in ursprünglicher Gestalt, Zürich, 1984;
SCHNELLE, Udo, Einleitung in das Neue Testament, 2. durchgesehene Auflage,
Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen, 1996;
THISELTON, Anthony C., The First Epistle tot the Corinthians: A Commentary on
the Greek Text, NIGNTC, Grand Rapids, Michigan: Eerdmans, 2000;
VILD, Pr. Marian, „Botezul pentru cei morţi (1 Co 15:29). O aluzie enigmatică
a Sfântului Apostol Pavel”, în Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă
a Universităţii Bucureşti, X (2010), pp. 385-399;
VILD, Pr. Marian, „The Aramaic maranatha in 1 Cor 16:22. Translation
Queries and Their Theological Implications”, în rev. Text și Discurs
Religios, nr. 5/2013, pp. 97-108;
WEISS, Johannes, Das Urchristentums, Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen,
1917;
WISEMAN, J., “Corinth and Rome 1: 228 bc–ad 267,” în Aufstieg und Niedergang
der römischen Welt (ANRW) 2:7:1 (1979), pp. 438-548;
Materialul de mai jos a fost deja publicat şi poate fi consultat sub titlul: „Epistola I
Către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel – Noţiuni Isagogice”, în Anuarul
Facultăţii de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul”, anul XVI (2016), pp. 323-336.
1. Preliminarii
Aşa cum bine se ştie, noţiunile introductive sunt extrem de importante pentru
înţelegerea oricărei mărturii-document, precum sunt cărţile care alcătuiesc Noul
Testament. În cazul epistolografiei noutestamentare noţiunile despre autor,
destinatari, motivele şi scopul scrierii, precum şi contextul în care au fost redactate,
sunt cu atât mai importante, cu cât epistolele noutestamentare sunt scrieri redactate
ca răspuns la nevoi şi situaţii concrete din unele comunităţi creştine din veacul
apostolic. Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, este singura din corpus-
ul paulin care a fost calificată drept „disciplinară” datorită faptului că abordează cea
mai bogată şi diversă tematică, de la probleme practice (dezbinarea, consumul de
idolotite, ş.a.), sociale (soluţii pentru cei ce sunt căsătoriţi dar se converteşte doar unul
din soţi, ş.a.), şi morale (problema incestului şi a desfrânării), până la cele liturgice
(femeia la rugăciune, practica euharistică, ş.a.) şi dogmatice (învierea din morţi).
Având în vedere această situaţie, cunoaşterea noţiunilor introductive este cu atât mai
necesară în cazul acestei Epistole. Acest lucru devine evident şi la o lectură prin filiera
interpretărilor patristice. Sfântul Ioan Hrisostom, bunăoară, atunci când comentează
textul din 1 Corinteni în omiliile sale este de nenumărate ori atent la noţiuni care ţin
14
de ceea ce numim astăzi elemente isagogice. Astfel, el sesizează deasa întrebuinţare a

numelui lui Hristos în prologul Epistolei şi o pune în relaţie cu problema dezbinării
care împărţise în patru proaspăta comunitate creştină din Corint 3, şi exemplele pot
continua. Practic, interpretarea sa ţine cont aproape permanent de situaţia
destinatarilor Epistolei şi de contextul extrem de complex în care Sfântul Pavel
redactează corespondenţa sa cu Biserica din Corint. Iată de ce, împrospătarea
cunoştinţelor introductive pentru această Epistolă, printr-o abordare concisă şi
ancorată într-o bibliografie actualizată, este binevenită atât pentru studenţi, cât şi
pentru toţi cei care se apleacă atent asupra textelor pauline.
2. Sfântul Apostol Pavel şi Corintul
Sfântul Luca ne descrie în cartea Faptele Apostolilor în capitolul 18,

propovăduirea Sfântului Pavel la Corint. Aflat în cea de a doua călătorie misionară,
Apostol Pavel, după ce pleacă din Atena undeva la sfârşitul anului 50, începutul
anului 51, poposeşte la Corint, unde propovăduieşte Evanghelia timp de 18 luni.
Potrivit lui James Wiseman Apostolul neamurilor a ales să propovăduiască în Corint
din cel puţin două motive: 1) în primul rând datorită importantei comunităţi iudaice
din Corint, al cărei număr crescuse în urma edictului de expulzare a evreilor din Roma
(anul 49); 2) datorită importanţei şi mărimii oraşului4.
2.1. Comunitatea iudaică din Corint

Despre o puternică comunitate în iudaică în înfloritorul Corint găsim informaţii
la Filon din Alexandria 5, iar despre existenţa unei Sinagogi aflăm chiar din cartea
Faptele Apostolilor (18, 4). Izvorele vechi dau mărturie despre o importantă diasporă
iudaică, a cărei membri erau destul de numeroşi, mai cu seamă în oraşele importante
din bazinul Mării Mediterane. După unele estimări, în vremea Sfântului Apostol
Pavel, evreii ocupau aproximativ 10% din populaţia existentă în bazinul
3 Sf. IOAN GURĂ de AUR, „Omilia a II-a la 1 Corinteni”, în Idem, Comentariile sau tâlcuirea Epistolei întâi
către Corintheni, trad. de Arhim. Theodosie Athanasiu, Bucureşti, 1908, ediţie revizuită de Constantin
Făgeţean, ed. Sofia, Bucureşti / Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2005, p. 17.
4 J. WISEMAN, “Corinth and Rome 1: 228 bc–ad 267,” în ANRW 2:7:1 (1979), p. 504.
5 LegGai 281, după Udo SCHNELLE, Einleitung in das Neue Testament, 2. durchgesehene Auflage,
Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen, 1996, p. 78.
15
mediteranean6. În toate marile oraşe ale Imperiului din timpul Sfântului Pavel existau
comunităţi iudaice puternice şi sinagogi.
Informaţiile pe care ni le oferă Sfântul Luca în cartea Faptele Apostolilor
coroborate cu cele din textul Epistolelor pauline 7, ne duc la concluzia că începutul
propovăduirii pauline s-a făcut întotdeauna plecând de la comunitatea iudaică, deci
de la sinagogă. Acest lucru era parte componentă a strategiei misionare pauline şi nu
este greu să ne închipuim de ce. În primul rând, Apostolul Pavel deşi convertit de la
iudaism (cf. FA cap. 9) înţelege locul iudaismului în iconomia mântuirii lumii şi nu se
dezice de neamul său, ci, dimpotrivă simte o mare responsabilitate pentru poporul
ales şi doreşte mântuirea acestuia chiar cu preţul propriei osândiri (Rom 9, 1-5; 10, 1).
În al doilea rând, nu era nimic mai firesc decât să începi propovăduirea depre venirea
Celui făgăduit, decât adresându-te către cei cărora li se făgăduise şi care deţineau şi
sulurile textelor sfinte care vorbeau despre venirea lui Mesia. Iată de ce şi în Corint
Apostolul neamurilor începe propovăduirea sa de la sinagogă şi nu fără succes din
moment ce textele noutestamentare arată că doi conducători ai sinagogii din oraş se
convertesc succesiv (FA, 18, 8. 17; cf. 1 Cor 1, 1).
Sfântul Luca arată că o parte dintre iudeii din Corint veniseră aici din capitala
Imperiului roman, nu cu mult timp înainte, în urma edictului cezarului Claudiu (FA
18, 2) din anul 49. Istoricul păgân Suetoniu (69-122 d. H.), iar mai târziu istoricul
creştin Orosius (375-418 d. H. - acesta din urmă plecând de la datele oferite de Josif
Flaviu), vorbesc despre faptul că în al nouălea an al domniei lui Claudiu (în perioada
dintre primăvara anului 49 şi cea a anului 50) acesta a expulzat pe evreii din Roma
printr-un edict, motivul fiind acela al tulburărilor care se produceau în sânul
comunităţii iudaice. Suetoniu relatează despre acest incident spunând: „Deoarece
evreii provocau mereu tulburări la instigarea lui Chrestus, el (Claudiu) i-a expulzat
din Roma”8. Cei mai mulţi specialişti consideră că prin „Chrestus”, trebuie să
înţelegem „Christus”9, aşadar, neînţelegerile dintre iudei erau de fapt o confruntare
dintre iudaism şi creştinism, acesta din urmă fiind asociat de către păgâni cu o sectă
iudaică. Oricum, este clar că în urma acestui edict mai mulţi iudei, printre care Acvila
6 Ch. PERROT, „La diaspora juive de Rome”, în Aux origines du chistianisme, Galimard, Paris, 2000, pp.
423-424.
7 Coroborarea dintre cele două este acceptată de specialişti după principiul emis de John Knox
(cunoscut ca şi „principiul lui Knox”) şi anume, cartea Faptele Apostolilor poate să completeze
Epistolele, dar niciodată să le corecteze. Vezi, John KNOX, Chapters in a Life of Paul, New York and
Nashville: Abingdon-Cokesbury, 1950, p. 18.
8 SUETONIU, Claudiu 25.4., după: Paul BARNETT, Documentele care stau la baza Noului Testament, trad. pr.
Ioan Mihoc, ed. Logos, Cluj-Napoca, 2003, pp. 34-35.

9 Paul BARNETT, Documentele care stau la baza Noului Testament, p. 35.
16
şi Priscilla, părăsesc Roma şi se aşează în Corint, întărind astfel, comunitatea iudaică

de aici. Faptul este extrem de important pentru cronologia paulină, întrucât datele
extrabiblice pot fi coroborate cu cele oferite de textele noutestamentare şi astfel avem
o datare mai exactă a evenimentelor biblice. Conaţionali proveniţi din Pont (Asia
Mică), expulzaţi de la Roma şi stabiliţi în Corint cu puţin timp înainte de venirea
Apostolului aici, Acvila şi Priscila devin apropiaţi şi colaboratori ai Sfântului Pavel 10.
2.2. Oraşul Corint

Într-adevăr, Corintul era o cetate înfloritoare pe vremea Sfântului Pavel.
Făcând parte din vechile oraşe-state greceşti, Corintul a fost în fruntea ligii în care
acestea s-au coalizat împotriva ameninţării Imperiului Roman. Liga grecească este
însă, înfrântă de romani, prin urmare, Corintul a fost distrus de consulul roman Lucius
Mummius în anul 146 î.d.H.11. După aproape 100 de ani, în anul 44 î. d. H. a fost însă
rezidit de Iulius Caesar ca şi colonie romană, şi revine la o nouă strălucire şi dezvoltare
cu numele de „Colonia Laus Iulia Corinthiensis”. Reclădit ca oraş roman, Corintul a
cunoscut o nouă dezvoltare, astfel încât Cicero îl numeşte „farul întregii Grecii” 12.
Această nouă dezvoltatre a fost stimulată şi de privilegiile pe care Octavian August le
acordă în anul 27 î. H., când devine şi capitală a provinciei romane Ahaia13.
Poziţia sa geografică a avut, fără îndoială, partea sa importantă în dezvoltarea
oraşului. Aşezat pe aşa-numitul „istm corintic” cu deschiderea spre est, prin portul
Chenhrea, către Golful Saronic şi marea Egee, iar către vest, prin portul Lechaion, către
golful Corint şi marea Adriatică, oraşul Corint făcea legătura dintre Est şi Vest (Asia
şi Roma), dar şi dintre Sud şi Nord, legând peninsula Peloponez de Nordul Greciei.
În ceea ce priveşte populaţia, în vremea Sfântului Pavel Corintul număra
aproape 600.000 locuitori, iar la aceştia trebuie să mai adăugăm numeroşii comercianţi
10 Datorită faptului că în varianta occidentală a textului din Fapte (18, 3) se precizează că Acvila şi Pavel
făceau parte din aceeaşi seminţie, este posibil ca aceştia să fi fost rude. Cu siguranţă, însă, faptul că
aveau aceeaşi meserie, adică erau „făcători de corturi”, a fost un punct de plecare pentru apropierea
dintre ei. Cf. Marie-Françiose BASLEZ, Sfântul Pavel, trad. Anca-Maria Christodorescu, Ed. Compania,
Bucureşti 2001, pp. 135-135 şi nota 30.
11 Grecii s-au reunit sub conducerea Corintului în aşa numita „Ligă Aheiană”, însă romanii conduşi de
generalul Lucius Mummius îi înfrâng pe grecii conduşi de generalul Kritolaus. Cf. J. MURPHY-
O’CONNOR, St. Paul’s Corinth: Texts and Archaeology, Glazier, Wilmington, 1983, p. 5.
12 Pro Lege Manil. 5, după Raymond E. BROWN, Joseph A. FITZMYER, Roland E. MURPHY, Introducere şi
comentariu la Sfânta Scriptură, vol. I, trad. şi prelucrare în limba română: P. Dumitru Groşan, Ed. Galaxia
Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2005, p. 987.
13 Cf. Diac. prof. N. I. NICOLAESCU, „Actualitatea Epistolei I către Corinteni, a Sfântului Apostol Pavel”,
în Studii Teologice, III (1951), 1-2, p. 61. Despre această colonie romană a se vedea mai multe la: D. W. J.
GILL, „Corinth: a Roman Colony in Achaea”, în Biblische Zeitschrift, 37 (1993), pp. 259-264.
17
ce treceau prin acest nod rutier şi maritim, pe cei ce participau în fiecare primăvară la
„jocurile istmice”14, precum şi pelerinii ce curgeau către multele temple păgâne
existente. D. E. Garland, după ce analizează o serie de mărturii ale lui Strabo
(Geographia), Krinagoras15 (Antologia greacă), precum şi a unor autori moderni, ajunge
la concluzia că pe vremea Sf. Pavel oraşul era alcătuit dintr-o populaţie mixtă formată
din liberţi romani, localnici greci şi imigranţi veniţi de departe şi de peste tot. De
asemenea, el crede că deşi Corintul aparţine geografic Greciei, exista o amprentă
romană foarte puternică nu numai asupra vieţii sociale (limba latină predomina în
afacerile publice) sau moravurilor (a fost numită o „miniatură” a Romei), ci şi asupra
culturii16. Acest lucru nu este lipsit de importanţă pentru înţelegerea Epistolei 1
Corinteni. Apostolul se adresează unor oameni care nu aveau o identitate culturală
unică şi închegată, ci unei comunităţi formate dintr-o mixtură a lumii greco-romane.
Din punct de vedere religios, pe lângă politeismul larg răspândit 17, trebuie
menţionat faptul că oraşul devenise renumit şi pentru templul zeiţei Afrodita situat în
partea de S/V, unde se practica prostituţia sacră. Renumele acestui Templu era aşa de
mare, şi datorită lui moravurile erau aşa de viciate, încât expresii precum κορίνθια
κόρη („fată din Corint” = prostituată), sau κορινθιάζεσθαι („a trăi ca la Corint”)
intraseră în vocabularul vremii.
2.3. Întemeierea Bisericii din Corint

Dincolo de decăderea morală, Corintul nu putea fi ignorat de nici un
evanghelizator ca şi câmp misionar. Jerome Murphy-O’Connor este de părere că
Sfântul Apostol Pavel a rămas un an şi jumătate la Corint, şi nu la Atena, din pricina
avantajelor deja amintite şi datorită faptului că Atena devenise un centru universitar
mediu, după ce fusese surclasată de cel din oraşul Tars, iar economic nu se putea
14 Jocurile istmice – se ţineau din doi în doi ani şi erau o manifestare sportivă şi culturală în Grecia antică
de o importanţă deosebită. Ca importanţă erau imediat după jocurile olimpice, dar înaintea jocurilor
de la Nemea sau Delphi. Amănunte la J. MURPHY-O’CONNOR, St. Paul’s Corinth: Texts and Archaeology,
pp. 14-17.
15 Krinagoras din Mitilene (Κριναγόρας ὁ Μυτιληναῖος), a trăit între 70 î. d. H -18 d. H., epigramist
grec, originar din insula grecească Mytilene a fost o vreme ambasador la Roma, apoi, în timpul lui
Octavian August, poet de curte. Este autor a 51 de epigrame care au fost introduse în Antologia Greacă.
16 D. E. GARLAND, 1 Corinthians, BECNT, Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, 2003, p. 3.
17 Asupra unui templu ridicat familiei imperiale în partea de vest a oraşului şi a situaţiei religioase, a se
vedea: D. E. GARLAND, 1 Corinthians, p. 4-5 şi 9-12. După C. S. De VOS, în Corint erau venerate
următoarele zeităţi: Apolo, Afrodita, Asclepius, Atena, Atena Chalinitus, Demetra şi Kora, Dionysus,
Artemis din Efes, Hera Acraea, Hermes, Jupiter Capitolinus, Poseidon, Tyche, Fortuna şi Zeus (Church
and Community Conflicts: The Relationships of the Thessalonian, Corinthian, and Philippian Churches with
Their Wider Civic Communities, SBLDS 168, Scholars Press, Atlanta, 1999, p. 192).
18
compara cu înfloritorul Corint18. Probabil că acestea şi altele l-au făcut pe Apostolul

Pavel să poposească în Corint şi să activeze aici un timp îndelungat. De fapt, din
relatarea Sfântului Luca putem deduce că atunci când s-a declanşat prigoana iudeilor
împotriva tinerei comunităţi creştine, Sfântul Pavel fiind vizat în mod direct, a vrut să
se retragă din Corint, dar Domnul îl încurajează să rămână: Şi Domnul a zis lui Pavel,
noaptea în vedenie: Nu te teme, ci vorbeşte şi nu tăcea, pentru că Eu sunt cu tine şi nimeni nu
va pune mâna pe tine ca să-ţi facă rău. Căci am mult popor în cetatea aceasta (FA 18, 9-10).
Aşadar, ca şi în alte părţi din cartea Fapte, Sf. Luca subliniază că întreaga misiune
creştină s-a făcut sub asistenţa Duhului Sfânt (cf. FA 13, 2; 16, 6. 9).
Misiunea Sfântului Pavel începe, ca peste tot, la sinagoga din localitate, unde
mesajul Evangheliei putea fi mai uşor înţeles având în vedere aşteptarea mesianică a
iudeilor precum şi suportul oferit de textele vechitestamentare. Deşi tulburarea iscată
la sinagogă îl sileşte pe Apostol să părăsească sinagoga şi să activeze în casa unui
convertit pe nume Titus Iustus, cuvântul paulin a avut succes şi printre iudei atâta
timp cât Acvila şi Priscila, cât şi doi dintre conducătorii sinagogii, se convertesc la
creştinism (Crispus – FA 18, 8; şi Sostene – FA 18, 17; 1 Cor 1, 1). Propovăduirea paulină
a vizat, desigur, şi pe locuitorii păgâni ai oraşului. Membrii noii comunităţi creştine
din Corint numărau pe lângă convertiţii dintre iudei şi mulţi convertiţi dintre păgânii
de diferite neamuri, orientări şi clase sociale, specifice unui oraş-port cosmopolit
precum Corintul vremii. Astfel, între convertiţi trebuie să fi fost unii, desigur nu mulţi,
cu o cultură aleasă, ce preţuiau filosofia şi retorica (1 Cor 1, 18-30); câţiva mai înstăriţi
şi obişnuiţi cu întâietatea şi confortul (1 Cor 11, 21-22); alţii, probabil cei mai numeroşi,
oameni simpli de diferite categorii sociale: sclavi, liberţi, hamali, marinari, meseriaşi,
ce trudeau pentru hrana zinică (1 Cor 1, 26; 7, 21)19. În afară de iudeii amintiţi,
Apostolul a convertit în Efes şi pe Ştefanas şi toată casa lui (1 Cor 16, 15), pe Gaius (1
Cor 1, 14; Rom 16, 23), pe Erast, vistiernicul cetăţii, şi pe Cvartus (Rom 16, 23), pe
oameni din casa Hloei (1 Cor 1, 11), pe Phebe din Chenhrea (Rom 16, 1), şi pe alţii mulţi
(FA 18, 8b: şi mulţi din corinteni, auzind credeau şi se botezau). În orice caz, Biserica din
Corint era diversă şi stratificată social.
Un element cronologic de referinţă pentru fixarea în timp a activităţii
Apostolului la Corint (şi pentru cronologia paulină în general) îl constituie menţiunea
din Fapte 18, 12-17 cu privire la faptul că proconsul al Ahaiei era Galion fratele
filosofului Seneca. După o inscripţie descoperită în sec. XX la Delfi, se pare că Galion
18J. MURPHY-O’CONNOR, Paul: A Critical Life, Oxford University Press, Oxford, 1997, p. 108.
19Cf. Diac. Prof. N. NICOLAESCU, „Actualitatea Epistolei I către Corinteni, a Sfântului Apostol Pavel”,
p. 64.
19
a fost porconsul al Ahaiei în prima jumătate a anului 5220. De aici putem data întreaga
activitate a Apostolului desigur coroborând şi informaţiile din Epistolele sale şi din
Faptele Apostolilor. După 18 luni de activitate (FA 18, 11)21 Apostolul părăseşte
Corintul împreună cu Acvila şi Priscila, pe care îi lasă la Efes, iar el îşi continuă
călătoria până la Ierusalim şi Antiohia, încheind astfel a doua călătorie misionară.
2.4. Contactul permanent al Sf. Pavel cu Biserica din Corint. Corespondenţa Sf. Pavel
cu Corintenii
Datele oferite de Sf. Luca în capitolul al 18-lea al cărţii Faptele Apostolilor, ne
oferă o imagine destul de detaliată a activităţii Sf. Apostol Pavel la Corint. Dacă citim
însă, Epistola I către Corinteni, înţelegem că o serie de schimbări s-au petrecut după
plecarea Sfântului Apostol Pavel. Din textul Epistolei putem extrage destule date care
să ne întregească imaginea cu privire la ceea ce s-a petrecut între plecarea Apostolului
din Corint şi redactarea primei părţi a corespondenţei pauline către membrii
comunităţii creştine de aici, precum şi asupra modului în care aceste schimbări ajung
la cunoştinţa sa. Astfel, înţelegem că mai multe delegaţii din partea corintenilor sosesc
la Sf. Apostol Pavel care se afla în a treia călătorie misionară la Efes cu felurite veşti
despre Biserica din Corint. Bunăoară, în 1 Corinteni 1, 11, Sf. Pavel afirmă că a aflat
despre dezbinarea care domnea în comunitatea creştină din Corint prin „cei din casa
lui Hloe” (literar: „cei ai Hloei” - ὑπὸ τῶν Χλόης). Nu ştim cu siguranţă cine a fost
Hloe, dar putem bănui că era o femeie bogată, care era probabil una dintre creştinele
mai importante din Corint22. Cineva din familia ei (iar în antichitate făceau parte din
20 Diac. Prof. N. NICOLAESCU, „Actualitatea Epistolei I către Corinteni, a Sfântului Apostol Pavel”, p. 63.
A. C. THISELTON, menţionează că descoperirile arheologice s-au făcut aici în trei etape: 1905, 1910 şi
1967, (The First Epistle to the Corinthians. A Commentary on the Greek Text, William B. Eerdmans
Publishing Company, Grand Rapids, Michigan / Cambridge, U.K., Carlisle, 2000, p. 29). Despre
Corintul Sfântului Pavel a se vedea şi: W. ELLIGER, Paulus in Griechenland, Stuttgart, 1987, pp. 200-251;
dar şi J. MURPHY-O’CONNOR, St. Paul’s Corinth: Texts and Archaeology, Glazier, Wilmington, 1983.
21 Potrivit lui D. ENGELS, Apostolul Pavel a rămas în Corint un timp atât de îndelungat din trei motive:
1) datorită numărului mare de turişti, comercianţi şi călători care tranzitau oraşul, acesta era locul ideal
pentru a răspândi Evanghelia; 2) oraşul îi conferea Sf. Pavel oportunitatea de a se bucura de o oarecare
independenţă economică; 3) imigranţii (sclavi şi liberi) foarte numeroşi în Corint formau o populaţie
mult mai deschisă spre primirea unor idei noi şi mai dispusă să se ataşeze unei comunităţi, decât
locuitorii stabili ai oricărui oraş (Roman Corinth: An Alternative Model for the Classical City, University of
Chicago Press, Chicago, 1990, p. 112).
22 În acest sens a se vedea: Joseph A. F ITZMYER, First Corinthians, The Anchor Yale Bible 32, Yale
University Press, New Haven / London, 2008, p. 141. Gordon D. F EE, consideră că Hloe ar putea fi mai
degrabă o femeie din Asia Mică (The First Epistle to the Corinthians, William B. Eerdmans Publishing
Company, Grand Rapids, Michigan, 1987, p. 54). F. R. M. HITCHCOCK, plecând de la faptul că în greaca
veche numele Χλόη apare în scrierile vechi, precum şi pe inscripţii ca un foarte cunoscut epitet al zeiţei
20
familie şi sclavii), pentru a o reprezenata pe Hloe în afacerile ei, călătoreşte destul de

des între Efes şi Corint şi cu aceste ocazii, îl informează pe Sf. Pavel despre situaţia
comunităţii creştine corintene. Mult mai limpede este menţiunea din capitolul 16, 17:
Mă bucur de venirea lui Ştefanas, a lui Fortunat şi a lui Ahaic, pentru că aceştia au împlinit
lipsa voastră. Aşadar, la finalul epistolei Sf. Pavel aminteşte pe nume delegaţia formată
din trei persoane care a venit de la Corint la Efes, delegaţie care l-a informat şi mai
detaliat despre situaţia din tânăra comunitate creştină şi care a şi dus Epistola 1
Corinteni destinatarilor ei. Pe lângă aceste menţiuni, în mai multe rânduri Sf. Pavel
face aluzie şi la alte informaţii pe care le-a primit. Astfel, a ajuns până la el rumoarea
despre cazul de incest din Corint (se aude... - 5, 1), a auzit despre dezbinările din cadrul
cultului (11, 18), şi despre ce zic unii dintre ei cum că nu este înviere (15, 12). Nu este
clar dacă aceste informaţii le-a primit Apostolul doar de la cei menţionaţi sau şi din
alte surse. Având în vedere faptul că între plecarea Sfântului Pavel din Corint (aprox.
51-52 d. H.) şi redactarea Epistolei 1 Corinteni (aprox. 55-57d. H.) au trecut câţiva ani,
nu este exclus ca informaţiile pe care le avea Sfântul Apostol Pavel să se fi bazat pe
mult mai multe surse.
Nu în ultimul rând, trebuie să amintim aici şi aluziile din 1 Corinteni la o
corespondenţă dintre Sf. Pavel şi membrii comunităţii din Corint anterioară redactării
Epistolei 1 Corinteni. Astfel, atunci când abordează cazul incestuosului din Corint,
Apostolul le aminteşte că deja le scrisese pe acest subiect: v-am scris în Epistolă să nu vă
amestecaţi cu desfrânaţii (5, 9). La care epistolă se referă aici Apostolul? Cei mai mulţi
comentatori moderni cred că e vorba de o epistolă sau de un „bilet” trimis de Apostol
corintenilor înainte de redactarea Epistolei 1 Corinteni23. Aceasta a fost numită „epistola
precanonică”24. Nu este exclus ca această epistolă (posibil foarte scurtă) să fi fost
trimisă de Sfântul Pavel comunităţii creştine din Corint prin intermediul lui Timotei,
greceşti Demetra, consideră că aici Sf. Pavel se referă la adepţii păgâni ai acestei zeiţe - căreia i se ridicase
un temple pe Acropolele din Corint - şi de la care Apostolul aflase veşti (“Who Are ‘the People of Chloe’
in I Cor. 1, 11”, în Journal of Theological Studies 25 (1923–24), pp. 163–67).
23 Părinţii Bisericii explică ἔγραψα din 1 Corinteni 5, 9 ca pe un aorist epistolar, aşadar el s-ar referi la
Epistola în care apare. Aşa: THEODORET, Interpretatio primae Epistolae ad Corinthios, PG, 82, 263; sau Sf.
IOAN GURĂ de AUR, Omilia a XVI-a la I Corinteni, în Comentariile sau tâlcuirea Epistolei întâi către
Corintheni, trad. de Arhim. Theodosie Athanasiu, Bucureşti, 1908, ediţie revizuită de Constantin
Făgeţean, ed. Sofia, Bucureşti / Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2005, p. 161; Sf. TEOFILACT AL
BULGARIEI, Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni şi a Epistolei a doua către Corinteni, trad. Mitrop.
Veniamin Costachi, ediţie îndreptată şi note Florin Stuparu, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2005, p.
67.
24 Joseph FITZMYER, notează această presupusă Epistolă către Corinteni cu „aCor” (First Corinthians, p.
43).
21
ucenicul Apostolului, despre care ştim din 1 Corinteni că a fost trimis de la Efes prin
Macedonia la Corint (4, 17; 16, 10; cf. FA 19, 22).
Este limpede, deci, faptul că Apostolul a avut numeroase contacte cu
credincioşii corinteni. În plus, din 7, 1 înţelegem că Apostolul a primit o scrisoare de
la corinteni, astfel încât ceea ce notează în 1 Corinteni este o reacţie la ceea ce a auzit,
sau la ceea ce a aflat (citit) din scrisoarea tesalonicenilor 25.
De aici, o problemă destul de discutată este aceea a numărului Epistolelor Sf.
Pavel trimise Bisericii din Corint. Aşa cum se ştie, Biserica a colecţionat două Epistole,
însă nu putem exclude că într-o formă sau alta ele au fost mai numeroase. Pe lângă
textul din 1 Corinteni 5, 9 amintit mai sus, bibliştii iau în considerare şi textul din 2
Corinteni 2, 4, unde Apostolul aminteşte de faptul că le-a mai scris corintenilor „cu
multe lacrimi”. Specialiştii nu identifică, însă, Epistola 1 Corinteni ca fiind cea scrisă „cu
multe lacrimi”. De aceea, cei mai mulţi autori moderni consideră că avem aici un alt
indiciu pentru o Epistolă pierdută, numită „intermediară”, sau „cu multe lacrimi”,
trimisă între cele două Epistole canonice.
În orice caz, toate acestea ne fac să înţelegem că a existat o comunicare
complexă între Apostol şi comunitatea creştină pe care acesta a întemeiat-o la Corint
în cursul celei de a doua călătorii misionare şi că această comunicare a inclus şi o
corespondenţă despre care astăzi putem face doar presupuneri şi avansa ipoteze, fără
a avea pretenţia unui rezultat sigur.
3. Textul Epistolei
Manuscrisul original pe care a scris Sf. Apostol Pavel nu se mai păstrează astăzi,
situaţie valabilă pentru toate autografele Noului Testament. Avem însă o bogată
colecţie de manuscrise, acestea fiind practic, un lung şir de cópii ale textului original.
Cel mai vechi manuscris care ne transmite textul Epistolei 1 Corinteni este papirusul 46
(notat cu P46), datat în jurul anului 200 (deci la 150 ani de la redactare) şi care conţine
şi epistolele 1 şi 2 Corinteni aşa cum le avem astăzi26. Papirusul 46 se află astăzi în două
locaţii, şi anume: la Dublin (Marea Britanie) în biblioteca Chester Beatty 27 şi în
25 D.E. GARLAND, încearcă o sistematizare a răspunsului paulin şi crede că texte precum: 1, 10-4, 17; 4,
18-6, 20; 11, 2-34; 15, 1-58 conţin răspunsul paulin la ceea ce aflase pe cale orală, în timp ce textele din
7, 1-40; 8, 1-11, 1; 12, 1-14, 40 conţin răspunsul la scrisoarea credincioşilor corinteni (1 Corinthians, p. 21).
26 Cf. A. C. THISELTON, The First Epistle to the Corinthians. A Commentary on the Greek Text, p. 36.
27 De aceea papirusul mai este cunoscut şi ca „papirusul Chester Beatty II”.
22
biblioteca Universităţii din Michigan la Ann Arbor (SUA)28. El conţine majoritatea

Epistolelor pauline, în format folio (28x16 cm), pe o singură coloană. Textul are 104
file, având între 26 şi 32 de rânduri pe pagină, lungimea fiecărui rând fiind de
aproximativ 11,5 cm. Partea din dreapta jos a multor coli este deteriorată datorită
folosirii. Proveninenţa manuscrisului nu se cunoaşte cu exactitate. Probabil a fost de
descoperit în ruinele unei vechi mănăstiri sau biserici creştine. El a fost vândut de
comercianţii de artefacte la Cairo (Egipt), fragmente ale acestuia fiind achiziţionate în
mai multe rânduri (1930 şi 1935 – Chester Beatty Library şi 1931 – Michigan
University). După grafie, face parte din tipul sau familia de texte alexandrine. Epistola
1 către Corinteni este conţinută aproape în întregime, întrucât lipsesc doar următoarele
versete: 1 Corinteni 9, 3; 14, 15 şi 15, 16. Practic, este cel mai vechi fragment care conţine
textul Epistolei 1 Corinteni.
Fragmente mai mici din 1 Corinteni ne transmit şi următorii papiruşi:
- papirusul 15 (P15) - textul din 1 Corinteni 7, 18 – 8, 4. Vechimea lui este
considerabilă, specialiştii considerând că el a fost redactat cândva în sec. al III-lea şi se
află în Muzeul Egiptean din Cairo;
- papirusul 123 (P123) conţine un scurt fragment din 1 Corinteni 14, 31-34 şi 15, 3-
6. Papirusul este destul de vechi (sec. al IV-lea) şi se află la Oxford;
- papirusul 11 (P11) conţine textele din: 1 Corinteni 1, 17-22; 2, 9-12. 14; 3, 1-3. 5-
6; 4, 3 – 5, 5. 7-8; 6, 5-9. 11-18; 7, 3-6. 10-14. Este din secolul al VI-lea şi care se află astăzi
în Biblioteca Naţională din Sankt Petersburg.
În ceea ce priveşte celelalte tipuri de manuscrise, amintim aici doar că textul
din 1 Corinteni este cuprins integral în marii codici unciali (pergament): Sinaiticus ( ‫א‬
sau 01) – sec. IV, Alexandrinus (A sau 02) - sec. V, Vaticanus (B sau 03) - sec. IV ş.a. Pe
lângă codicii amintiţi, textul Epistolei 1 Corinteni, îl găsim fie integral sau doar
fragmentar, în codicii unciali mai târzii, precum şi în foarte mulţi codici minusculi
(începând cu sec. al IX-lea), în lecţionarele bizantine, dar şi în operele unor Părinţi ai
Bisericii care au comentat textul din Epistola 1 Corinteni. Diferenţele dintre manuscrise,
datorate unor factori extrem de complecşi ce ţin de procesul de transcriere a textului
sacru, pot fi urmărite în ediţiile critice ale Noului Testament care s-au născut începând
cu secolul al XIX-lea, odată cu descopirea unor vechi manuscrise şi cu dorinţa
28 În ceea ce priveşte textul din 1 Corinteni, în biblioteca Universităţii din Michigan se află doar
fragmentul conţinut în 1 Corinteni 2, 3 – 3, 5. Toate celelalte texte din 1 Corinteni pe care le conţine
papirusul 46 se găsesc la Dublin.
23
savanţilor de a ajunge cât mai aproape de forma originală a textelor sacre 29.
Cercetătorul modern are astăzi la dispoziţie ultima ediţie critică a Noului Testament
(a 28-a), apărută în 2012 şi care facilitează accesul la majoritatea diferenţelor notabile
din manuscrisele care transmit textul30.
4. Autenticitatea şi integritatea Epistolei 1 Corinteni
Nu există nici o îndoială cu privire la faptul că Epistola I către Corinteni este

scrisă de Sf. Apostol Pavel. În acest sens, există mărturii foarte timpurii. Astfel, Sfântul
Clement Romanul în a sa primă scrisoare către corinteni, redactată undeva între anii
96-98, aminteşte acestora de Epistola apostolică pe care au primit-o31, iar puţin mai
târziu, Sfântul Ignatie al Antiohiei citează din 1 Corinteni de mai multe ori32. De atunci
şi până astăzi autenticitatea Epistolei 1 Corinteni nu a fost serios contestată. Chiar dacă
ştiinţa biblică modernă a ajuns la concluzia că nu toate cele 14 Epistole din corpus-ul
paulin sunt scrise de Sf. Pavel, Epistolele către corinteni nu fac parte din categoria
celor contestate33.
În ceea ce priveşte integritatea Epistolei I către Corinteni, s-au emis mai multe
ipoteze, care disting în 1 Corinteni, sau în 1 şi 2 Corinteni, mai multe Epistole scrise de
Apostol şi care au fost mai apoi combinate în forma celor de astăzi. Astfel, J. Weiss 34 şi
W. Schenk35 consideră că ambele Epistole către Corinteni combină de fapt trei epistole
29 Pentru mai multe amănunte în ceea ce priveşte manuscrisele Noului Testament a se consulta: D. C.
PARKER, An Introduction to the New Testament Manuscrcipts and their Texts, Cambridge Univestity Press,
New York, 2008.
30 Nestle-Aland, Novum Testamentum Graece, 28. revidierte Auflage, Herausgegeben von Barbara and
Kurt Aland, Johannes Karavidopoulos, Carlo M. Martini und Bruce M. Metzger, Deutsche
Biblegesellschaft, Stuttgart, 2012.
31 Sf. CLEMENT ROMANUL, Epistola către Corinteni (I), 47, 1-3: „Luaţi epistola fericitului Pavel apostolul!
Ce v-a scris el la începutul evanghelizării sale? Cu adevărat inspirat de Duhul, v-a scris despre el şi
despre Chifa şi despre Apolo, pentru că şi atunci aţi făcut partide”, în Scrierile Părinţilor Apostolici, trad.
note şi indicii, Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe,
Bucureşti, 1995, p. 80.
32 Sf. IGNATIE TEOFORUL, citează în Epistola sa către Efeseni (16, 1; 18, 1), textele din 1 Corinteni 6, 9 şi 1,
19; textul din 1 Corinteni 4, 4, în Epistola către Romani (5, 1); în Epistola către Filadelfieni (2, 1) din 1
Corinteni 6, 9-10; în Epistola către Magnesieni (10, 2), din 1 Corintei 5, 7a. A se vedea: Scrierile Părinţilor
Apostolici, pp. 195, 211, 215, 201.
33 Pe acestă temă a se vedea şi studiul nostru: Pr. Lect. Dr. Marian VILD, „The Authenticity of the Pauline
Letters. History and Critical Notes”, în Analele Universității „Eftimie Murgu” din Reșița, Fascicola de
științe social-umaniste, an I, nr. 1/2013, pp. 69-77;
34 J. WEISS, Das Urchristentums, Göttingen, 1917, p. 271 şi urm.;
35 W. SCHENK, „Der 1. Korintherbrief als Briefsammlung, în Zeitschrift für neutestamentliche Wissenschaft
(ZNW) 60 (1969), pp. 219-243.
24
scrise de Apostol (desigur fiecare are viziunea proprie asupra textelor care alcătuiesc
cele trei scrieri). E. Dinkler36 şi H. J. Klauck37, disting numai în 1 Corinteni două epistole
(fiecare autor are viziunea proprie asupra celor două). G. Seeling distinge trei Epistole
numai în 1 Corinteni38, iar W. Schmitals nu mai puţin de 13 epistole în 1 şi 2 Corinteni39.
Dincolo de numeroasele argumente ce sunt invocate pentru a susţine aceste ipoteze 40,
ele nu sunt convingătoare şi nu pot fi probate. Acest lucru cu atât mai mult cu cât nici
un manuscris care transmite textul nu dă vreun motiv pentru a accepta vreuna din
ipotezele de mai sus, iar istoria Bisericii şi tradiţia patristică nu consemnează nici un
fel de indiciu în acest sens. Faptul că cele mai vechi manuscrise şi cele mai vechi
mărturii nu susţin aceste ipoteze este pentru noi suficient pentru a afirma integritatea
literară a Epistolei 1 Corinteni. Desigur, putem să fim de acord cu Udo Schnelle care,
după ce face o analiză a argumentelor de la care pleacă diferitele ipoteze, conchide
spunând că ele demonstrează cel puţin două lucruri: 1) situația complexă și specială a
comunicării dintre Apostol și comunitatea din Corint, și 2) secvența din 1 Corinteni 12-
14 și 1 Corinteni 15, este structurată după 1 Corinteni 1, 4-6. 7-841.
4. Data şi locul redactării
În ceea ce priveşte Epistola I către Corinteni ea a fost redactată de Apostol în a

treia călătorie misionară, de la Efes undeva între anii 53-5742, cel mai probabil în anul
36 E. DINKLER, art. „Korintherbriefe” în Religion in Gheschichte und Gegenwart (RGG) Band IV, heraus.
Kurt Galling, J. C. B. Mohr (Paul Siebeck), Tübingen, 1960, p. 18.
37 H. J. KLAUCK, 1 Korintherbrief, Die Neue Echter Bibel, Echter Verlag, Würzburg, 1984, p. 10 şi urm.
38 G. SEELING, „Hautprobleme des Ersten Korintherbriefes” ANRW II, 25. 4 (1987), p. 2968.
39 W. SCHMITHALS, Die Briefe des Paulus in ursprünglicher Gestalt, Zürich, 1984, pp. 19-85, dar şi Idem,
„Die Korintherbriefe als Briefsammlung“ în ZNW 64 (1973), pp. 268-288.

40 Printre acestea amintim: - oamenii Hloei apar în 1, 11, dar nu mai apar în salutările finale; - 1 Corinteni
5, 9 s-ar referi la o epistolă care este cuprinsă în actuala 1 Corinteni, etc. A se vedea o bună sinteză la U.
SCHNELLE, Einleitung in das Neue Testament, pp. 83-85.
41 U. SCHNELLE, Einleitung in das Neue Testament, pp. 85-86.
42 Părerile specialiştilor sunt aici împărţite. A. C. THISELTON ne oferă o sinteză a diferitelor propuneri:
W. Schrage - anii 54/55, J. Collins - cel mai târziu 57, dar crede că e vorba de anii 53/53, Ch. Wolf - anul
54, G. Fee – 53/55, H. Merklein – 54/55; B. Witherington – 53/54; C. K. Barrett – sf. lui 53/primele luni ale
anului 54, H. Conzelmann şi E.-B. Allo anul 55; în timp ce el însuşi consideră că cea mai probabilă dată
sunt anii 54-55 (The First Epistle to the Corinthians. A Commentary on the Greek Text, p. 31-32). U. SCHNELLE
este de părere că Epistola 1 Corinteni a fost redactată în anul 55, şi că ea este scrisă înainte de Epistola
către Galateni (vezi cele patru motive prin care susţine acestă ipoteză în Einleitung in das Neue Testament,
p. 77). Rajmond E. BROWN, Joseph A. FITZMYER, şi Roland E. MURPHY, propun începutul anului 57,
(Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură, vol. I, p. 989).
25
5643. Aflat în a treia călătorie misionară, Sfântul Apostol Pavel se opreşte la Efes unde
activează vreme de trei ani (cf. FA 20, 31) şi unde îşi face punctul central al misiunii
sale pentru întrega Asie (în special provincia romană cu acest nume, a cărei capitală
era cetatea Efes). Aflat aici, Sf. Pavel primeşte diferite ştiri prin delegaţii şi scrisori de
la Corint, aşa cum am văzut, şi deşi ar fi dorit să viziteze Corintul din nou, este silit să
rămână în Efes fiind puternic implicat în activitatea misionară de aici (căci mi s-a
deschis uşă mare, spre lucru mult - 1 Cor 16, 9a). În această situaţie se vede silit să le scrie
o Epistolă în care abordează cu un deosebit tact misionar toate problemele comunităţii
creştine din Corint de care aflase. Ultimul capitol al Epistolei conţine informaţii care
exclud orice fel de îndoială cu privire la locaţia de unde a fost scrisă Epistola 1 Corinteni.
Astfel, în 16, 8 Sfântul Pavel precizează că va rămâne la Efes până la praznicul
Cincizecimii, iar la salutările finale noteză: Vă îmbrăţişează Bisericile Asiei. Vă
îmbrăţişează mult în Domnul Acvila şi Priscila, împreună cu biserica din casa lor (16, 19).
5. Motivele şi scopul
Prin oamenii din casa Hloei (1 Cor 1, 11), prin Ştefanas, Fortunat şi Ahaic (16,
17-18), precum şi prin scrisoare primită de la corinteni (7, 1) Apostolul ia cunoştinţă
de situaţia Bisericii din Corint de după plecarea sa. Veştile nu erau prea bune, o serie
de primejdii tulburau tânăra comunitate. Până la o vizită, (pe care Apostolul o face
curând), Sf. Pavel redactează Epistola I către Corinteni, care pe bună dreptate a fost
numită „Epistolă disciplinară”, întrucât e singura din copus-ul paulin, în care sunt
tratate atât de multe probleme ale vieţii creştine. De aceea, Epistola este destul de
lungă, iar problemele tratate destul de diverse. Printre cele mai importante sunt:
- dezbinarea corintenilor în patru grupări (Hristos - după unii Crispus-, Apolo,
Chefa, Pavel) – cap. 1-4;
- un caz de incest în comunitatea creştină din Corint – cap. 5;
- corintenii se judecau între ei în faţa tribunalelor păgâne 6, 1-11;
- despre desfrânare 6, 12-20;
- problema căsătoriei şi fecioriei – cap. 7;
- idolotitele 8, 1 - 11, 1
- despre adunările liturgice şi despre harisme 11, 2 - 14, 40;
- despre învierea morţilor – cap. 15;
43Cf. Diac. Prof. N. NICOLAESCU, „Actualitatea Epistolei I către Corinteni, a Sfântului Apostol Pavel”,
p. 69.
26
- colecta pentru săracii din Ierusalim – cap. 16.
6. Planul Epistolei 1 Corinteni
Adresă şi salutare (1, 1-3);

Rugăciunea de mulţumire (1, 4-9);
I. Dezbinări şi scandaluri în Corint (1, 10 - 6, 20);
1. Cele patru grupări rivale (1, 10 - 4, 21);
2. Cazul incestuosului (5, 1-13);
3. Creştinii în faţa tribunalelor păgâne (6, 1-11);
4. Despre desfrânare (6, 12-20);
II. Soluţii date de Apostol unor întrebări ale corintenilor (7, 1 - 11, 1);
1. Căsătorie şi feciorie (7, 1-40);
2. Despre idolotite (cărnuri jertfite idolilor) (8, 1 - 11, 1);
III. Despre adunările liturgice şi harisme (11, 2 - 14, 40);
IV. Învierea lui Hristos. Învierea morţilor (capitolul 15);
Încheiere (16, 1 - 18);
Salutări finale (16, 19 - 24).
7. Epistola 1 Corinteni (Prezentarea cuprinsului pe scurt)
În adresă (1, 1-3) Sfântul Apostol Pavel se prezintă ca Apostol al lui Hristos,
chemat deci de Hristos la această slujire prin voia lui Dumnezeu. În continuare se
referă la chemarea corintenilor; ei sunt sfinţiţi întru Iisus Hristos (vers. 2) şi chemaţi să
fie „sfinţi”. Creştinii din Corint sunt numiţi „sfinţi” alături de ceilalţi creştini. Aici
întâlnim pentru prima dată în epistolele Sfântului Pavel denumirea de sfinţi dată
creştinilor. Creştinii sunt sfinţi în Iisus Hristos şi sunt numiţi ca atare. Biserica îi
numeşte şi astăzi sfinţi pe membrii ei (vezi formula liturgică: „Să luăm aminte sfintele
sfinţilor”). Versetul trei Har vouă şi pace... - aici Iisus e numit alături de Dumnezeu Tatăl
izvor al binecuvântării. Harul şi pacea vin de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul Iisus
Hristos.
Versetele 4-9 cuprind obişnuita rugăciune de mulţumire. În Iisus Hristos ne
îmbogăţim deplin în toate (vers. 5). Sfântul Apostol Pavel mulţumeşte lui Dumnezeu
pentru credinţa corintenilor şi pentru că mărturia despre Hristos s-a întărit în ei (vers.
6).
27
7.1. Dezbinări şi scandaluri în Corint (1 Cor 1, 10 - 6, 20)

Situaţia ivită este nepermisă între creştini (e vorba de grupările rivale). Exista
în comunitatea din Corint un duh de dezbinare (vers. 10). Sunt de neconceput, spune
Sfântul Pavel, rivalităţile între creştini. Din versetul 12 aflăm că existau patru grupări
rivale în Biserica din Corint. Cel puţin trei dintre ele nu îl recunoşteau pe Sfântul
Apostol Pavel ca „apostol", îl contestau deci pe el, cel i-a născut pentru Hristos.
Contestându-l pe apostolul lor, ei de fapt, ieșeau din unitatea Bisericii. Toate patru
grupările erau greşite. Sfântul Pavel opune înţelepciunii omeneşti înţelepciunea lui
Iisus Hristos identică cu nebunia crucii (vers. 18: Căci cuvântul crucii nebunie este pentru
cei ce pier; dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu). Adevărata
înţelepciune este cea care vine de la Duhul Sfânt, căci scris este: Pierde-voi înţelepciunea
înţelepţilor şi deşteptăciunea celor deştepţi o voi lepăda (Is 29, 14). Aceeaşi idee a subliniat-
o Iisus prin cuvintele: Îţi mulţumesc Ţie, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns
acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor! Da, Părinte, că aşa ai binevoit
Tu (Mt 11, 25-26).
În versetul 22, Sfântul Apostol Pavel îi caracterizează cum nu se poate mai bine
pe iudei și pe elini: Căci iudeii cer semne iar elinii caută înțelepciune. În timpul activității
Sale publice, iudeii, nu o dată, I-au cerut lui Iisus să facă un semn: Atunci I-au răspuns
unii dintre cărturari și farisei: Învăţătorule, vrem să vedem un semn de la Tine... (Mt 12, 38).
Cărturarii și fariseii vroiau să vadă un semn extraordinar, o minune prin care să le
dovedească fariseilor că autoritatea cu care le vorbeşte are şi o manifestare concretă:
Și apropiindu-se fariseii și saducheii şi, ispitindu-L, I-au cerut să le arate semn din cer (Mt 16,
1); Și Iisus ia zis: Dacă n-ați vedea semne şi minuni, n-aţi crede (In 4, 48). Așadar, iudeii îi
ceruseră şi lui Iisus semn din cer, o dovadă că e Mesia. Domnul însă refuzase: Iar El,
răspunzând, le-a zis: Neam viclean şi desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da, în afară de
semnul lui Iona proorocul (Mt 12, 39). Simon Bar-Kohba, pretinsul Mesia, recunoscut
chiar şi de Rabbi Akiba ca fiind Mesia, ce semn le dăduse? Pentru că s-a ridicat
împotriva stăpânirii romane, contemporanii l-au văzut ca pe un Mesia. Revolta
începută de el, a dus însă, în cele din urmă, la desființarea statului iudaic la anul 137
d.Hr., iar din Simon Bar-Kohba („fiul stelei”), a ajuns să fie numit Simon Bar-Koseba
(„fiul minciunii”).
În opoziție cu iudeii și elinii, ...noi (creștinii) Îl propovăduim pe Hristos Cel
Răstignit: pentru iudei, sminteală (piatră de poticnire); iar pentru păgâni, nebunie... (1, 23).
În versetul 25 „fapta lui Dumnezeu” este socotită „nebunie”. Care faptă? Este evidentă
aici o aluzie la Întrupare şi mai ales la Răstignire. Iisus răspundea plenar, cum nu se
28
poate mai bine, atât aspirațiilor iudeilor cât și ale păgânilor. Creștinilor, Sfântul Pavel,
le cere să fie conștienți de unitatea cea întru Hristos Iisus, să nu deznădăjduiască, căci
Dumnezeu a ales tocmai pe cele nebune ale lumii ca să-i facă de râs pe cei înțelepți; a
ales tocmai pe cele slabe ale lumii că să-i facă de rușine pe cei tari (vers. 27).
În capitolul doi, Sfântul Apostol Pavel vorbește despre taina lui Dumnezeu
(vers.1). La ce taină face referire Apostolul? La taina mântuirii prin Iisus Hristos: ...și
tuturor luminat să le arăt care este iconomia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu... (Efes
3, 9); Cu adevărat, mare este taina creștinătății: Dumnezeu s-a arătat în trup, S-a îndreptat în
Duhul, S-a văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, S-a crezut în lume și S-a înălțat
întru slavă (1 Tim 3, 16); „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neștiută, prin tine
Născătoare de Dumnezeu celor de pe pământ s-a arătat...” (Tropar glas IV, Şi acum...).
Propovăduirea crucii ţine de taina ascunsă a lui Dumnezeu care s-a descoperit
apostolilor, iar nouă ne este descoperită prin Duhul Sfânt (vers. 10). Sfântul Apostol
Pavel spune că propovăduirea lui nu stă în cuvântări retorice ale înţelepciunii
omeneşti. Predica sa constă în arătarea Duhului şi a puterii Sale.
În versetul 7, Sfântul Pavel vorbeşte din nou despre taina cea ascunsă, pe care
Dumnezeu mai înainte de veci a rânduit-o spre slava noastră (Col cap. 1 vers. 26: ...taina cea
din veci ascunsă, dar acum descoperită sfinţilor Săi). În versetul 12, Sfântul Pavel afirmă
că noi creștinii nu am primit duhul lumii, ci Duhul Cel de la Dumnezeu, ca să
cunoaștem prin har cele dăruite nouă de Dumnezeu. E prezentat aici Duhul lui
Dumnezeu în opoziție cu duhul lumii, iar în versetul 14, omul duhovnicesc este
prezentat în opoziție cu omul firesc: Omul firesc însă nu primește pe cele ce sunt ale
Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie și el nu le poate înțelege, fiindcă ele se
judecă duhovnicește.
În capitolul al treilea, Sfântul Pavel dezbate problema celor patru grupări rivale
din Corint. La începutul capitolului le spune că nu a putut să le vorbească ca unor
oameni duhovnicești, pentru că nu s-au comportat ca atare. În versetul 3 le spune
direct că încă sunt „trupești”, atâta vreme cât între ei există invidie, ceartă și dezbinare.
Sunt de neconceput, vrea să spună apostolul, rivalitățile dintre creştini. În continuare,
le vorbeşte despre statutul slujitorilor lui Hristos. În primul rând apostolul lui Hristos
este un „slujitor”, cel care „a sădit, dar „Dumnezeu a făcut să crească” (vers. 6).
Așadar, nu cel ce sădeşte e ceva, ci Dumnezeu, Cel Ce face să crească (vers. 7).
Apostolii sunt „împreună-lucrători” cu Dumnezeu, iar ogorul lui Dumnezeu e lumea
(vers. 9). În versetul 10 Sfântul Apostol Pavel se prezintă ca „întemeietorul”
comunităţii creştine din Corint, spunând că el „a pus temelia”, fiind primul în Corint
care L-a propovăduit pe Hristos. Temelia este Iisus Hristos. Nimeni nu poate pune o
29
altă temelie, în afara celei puse. În versetele 13-15 Sfântul Pavel vorbește despre Ziua
Judecății, zi în care lucrul fiecăruia se va vădi în foc.
În capitolul al patrulea, Sfântul Apostol Pavel continuă să vorbească despre
slujba apostolilor şi despre statutul lor: Așa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori
ai lui Hristos și ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu (vers. 1). Ceea ce se cere iconomului
(slujitorului lui Hristos) este ca fiecare să fie găsit credincios. În versetele următoare
se pare că Sfântul Pavel răspunde celor care-i contestau autoritatea și calitatea de
apostol al lui Iisus Hristos: Pentru mine însă prea puțin înseamnă că sunt judecat de voi sau
de vreo judecată omenească... că nu mă știu vinovat cu nimic (vers. 3-4). Judecata aparține
lui Dumnezeu și nu trebuie să judecăm ceva înainte de vreme, înainte de venirea
Domnului, Cel Ce va aduce lumină peste cele ascunse ale întunericului și va vădi
gândurile inimii fiecăruia. Așadar, în capitolul patru Sfântul Pavel trece de la această
argumentare uneori ironică, la un ton părintesc, prezentându-le conduita, dragostea
și preocuparea sa pentru credincioși și toate suferințele pe care el le rabdă în slujba
Evangheliei. Apostolii, ucenicii și slujitorii lui Hristos cresc prin ostenelile și
suferințele îndurate. Versetele 9-13 constituie unul dintre cele mai frumoase texte ale
Noului Testament referitoare la slujbele apostolilor. În versetul 16 Sfântul Apostol
Pavel îi îndeamnă pe corinteni să-i urmeze exemplul: Așadar, vă rog eu pe voi: călcați pe
urmele mele. În capitolul 11 versetul 1, Sfântul Pavel are acelaşi îndemn: Fiți următori ai
mei, așa cum și eu sunt al lui Hristos. În Epistola a II-a către Tesaloniceni capitolul 3,
versetul 9 Sfântul Pavel scrie: ...ci pentru ca pe noi înșine să ne dăm vouă pildă, spre a ne
urma.
În versetul 17 Sfântul Pavel vorbește despre trimiterea lui Timotei în Corint.
7.2. Incestuosul din Corint

A doua problemă dezbătută de Sfântul Pavel, se află în capitolul cinci al
Epistolei, intitulat „Judecata asupra celor imorali”. Sfântul Apostol Pavel află că în
Corint, unii creștini au fost „contaminați” de imoralitate și se dădeau desfrâului și nu
într-o formă oarecare, ci într-o astfel de desfrânare „cum nici între păgâni nu se
pomenește” (vers. 1). Din același verset aflăm că un credincios din Corint trăia într-o
relație de incest cu mama sa vitregă. Acest păcat era condamnat atât în iudaism (Lev
18, 8), cât și în păgânism. În numele lui Iisus Hristos, pe unul ca acesta să-l dați satanei,
spre pieirea trupului, pentru ca sufletul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus (vers. 5).
Cei mai mulți cercetători consideră că aici este vorba despre îndepărtarea din
comunitate şi mai ales de la Euharistie (anathema) a celui în cauză, însă cu un scop
pedagogic.
30
Lauda corintenilor nu e bună, iar veștile despre ei de asemenea nu sunt bune.

Sfântul Pavel îi întreabă: Oare nu știți că puțin aluat dospește toată frământătura? (vers.
6), iar în versetul 7 îi îndeamnă să se curețe de „aluatul cel vechi”. Domnul Iisus însuși
i-a îndemnat pe apostoli să se ferească de aluatul fariseilor.
În versetul 9 este amintită Epistola numită de cercetători „precanonică”: V-am
scris în epistolă să nu vă amestecați cu desfrânații. E clar că este vorba despre o epistolă
anterioară, care nu ni sa păstrat: „Epistola precanonică” sau „Epistola 1 Corinteni -
pierdută”.
7.3. Apelul la judecata păgânilor

În capitolul al şaselea, Sfântul Pavel trece la o altă problemă: „Creștinii în fața
tribunalelor păgâne” (cap. 6 vers. 1-11). Sfântul Pavel află că unii dintre credincioși se
judecau în fața tribunalelor păgâne: Care va să zică, dacă voi aveţi să judecaţi lucruri din
viaţa aceasta, tocmai pe cei mai puţin preţuiţi în Biserică îi puneţi să vă judece!... (vers. 4); Ci
frate cu frate se judecă, şi aceasta în faţa necredincioşilor?!... (vers. 6). Nici n-ar trebui,
spune apostolul, să existe între voi pricini de judecată, fără să mai vorbim că faceţi
aceasta (vă judecaţi) în faţa necredincioşilor.
Versetele 9-10 cuprind o listă de păcate (incompletă), a celor care nu vor
moșteni Împărăția cerurilor. Biserica a enumerat şapte păcate de moarte; păcatele
împotriva Duhului Sfânt şi păcatele strigătoare la cer. Orice călcare de poruncă este
un păcat.
7.4. Despre desfrânare

Versetele 12-20 se referă la desfrânare. Sfântul Apostol Pavel spune că trupul
nu este pentru desfrânare (vers. 13). În aceste versete Sfântul Pavel înlătură orice urmă
de înțelegere maniheică a trupului. În epocă şi mai ales în Corint, trupul uman era
privit în mod hedonist. Trupul omului, spune Apostolul Pavel, este „templu al
Duhului Sfânt” (vers. 19).
Există părerea printre cercetătorii Noului Testament că Sfântul Apostol Pavel
ar reda aici (în versetele 12a,13a și 18b), câteva dintre sloganele care circulau la vremea
respectivă în Corint, la care le opune concepția creștină:
a) Versetul 12a Toate îmi sunt îngăduite! Acest slogan înțelegea libertatea drept
„libertinaj moral” (maniheii așa au înțeles libertatea). Replica creștină la acest slogan
este următoarea: Dar nu toate îmi sunt de folos și Dar eu nu voi fi stăpânit de ceva.
31
b) Versetul 13a Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate! Acest
slogan este împotriva postului. Replica creştină este următoarea: Dar Dumnezeu le va
nimici pe amândouă - şi pe acesta ca şi pe acelea.
c) Versetul 18b Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este înafară de trup! Numai că,
spune Sfântul Pavel, cel ce se desfrânează, păcătuiește în trupul său.
Trupul omului este templu al Duhului Sfânt, Cel Ce este întru voi, Cel pe Care de la
Dumnezeu îl aveţi; şi că voi nu sunteţi ai voştri; căci cu preţ aţi fost răscumpăraţi! (1 Cor 6,
19-20). Este vorba de preţul Sângelui lui Iisus Hristos.
Partea a 2-a a epistolei, (cap. 7-16) conţine răspunsul Sf. Apostol Pavel la unele
întrebări ale corintenilor, între care acestea intercalează şi unele puncte de doctrină
asupra cărora ei au neglijat să-l consulte. Astfel, avem în această a 2-a parte, 6
probleme principale: căsătorie şi celibat (cap. 7); problema idolatitelor (cap. 8-9);
agapele şi Euharistia (cap. 11); folosirea şi valoarea harismelor (cap. 12-14); învierea
morţilor (cap. 15); şi marea colectă (cap. 16).
7.5. Căsătorie şi feciorie

Corintenii înșiși îi scriseseră Sfântului Pavel punându-i câteva întrebări la care
nu aveau un răspuns autoritar: Cât despre cele ce mi-ați scris... (1 Cor 7, 1). Începând cu
capitolul 7 Sfântul Apostol Pavel răspunde acestor întrebări. Prima întrebare se referea
la căsătorie și feciorie; întrebau unii: „ce este mai bine ?” Sfântul Apostol Pavel înclină
spre celibat: ...bine este pentru om să nu se atingă de femeie (v. 1), recunoscând că și
căsătoria este bună și cere ca drepturile reciproce ale soților să fie respectate: Bărbatul
să-i de-a femeii ceea ce-i datorează; de asemenea și femeia, bărbatului (v. 4). Sfântul Pavel face
distincție în acest capitol între porunca Domnului și sfatul său: Și aceasta o spun ca
pogorământ, nu ca poruncă (v. 6); Iar celor căsătoriți le poruncesc - nu eu, ci Domnul... (v.
10). Domnul a poruncit ca femeia să nu se despartă de bărbat (v. 10), dar dacă s-a
despărțit să rămână nemăritată sau - dacă e posibil - să se împace cu bărbatul ei; și nici
bărbatul să nu-și lase femeia (v. 11).
În versetele 12-16 Sfântul Apostol Pavel se referă la căsătoriile mixte (între
creștini și necreștini). Îndemnul Sf. Pavel este cunoscut în literatura de specialitate ca
privilegium paulinum. Practic, Sf. Pavel consideră că în momentul convertirii dacă un
soţ nu se converteşte, dar acesta din urmă acceptă că celălalt s-a convertit la creştinism,
cel creştin să nu se despartă, ci să trăiască în continuare în ideea că vieţuirea cu cel
rămas păgân va fi cea mai bună şansă pentru o evenuală convertire a acestuia: Bărbatul
necredincios se sfințește prin femeia credincioasă și femeia necredincioasă se sfințește prin
bărbatul credincios (v. 14). Ideea este că o astfel de căsătorie poate dura dacă soțul
32
necreștin acceptă botezul copiilor, dar nu poți face cu sila să dureze o astfel de
căsătorie. În orice caz, acest lucru nu se aplică înainte de căsătorie, în momentul când
îţi alegi soţul/soţia, ci doar dacă momentul convertirii te-a aflat având deja familie.
În versetul 25 Sfântul Apostol Pavel revine la problema fecioriei. În privința
aceasta el nu are poruncă de Domnul și de aceea le dă sfatul său. Mai bine este pentru
fecioare să nu fie căsătorite, dar nu greșește cel care își mărită fata, căci este mai bine
așa pentru nevoia ceasului de față (v. 26). Viața creștinului trebuie transfigurată și
raportată la veșnicie, căci Întâia venire a lui Iisus Hristos a marcat începutul Împărăției
lui Dumnezeu pe pământ, iar chipul lumii acesteia în care trăim trece (v. 31).
Sfântul Apostol Pavel vorbea aşa pentru că el însuşi era necăsătorit. Acest
paragraf ar putea fi numit o „apologie pro domo sua”. Căsătoria, din punct de vedere
moral nu prezintă dezavantaj faţă de celibat, însă din punct de vedere practic e mai
uşor să fi celib. A existat părerea conform căreia Sfântul Apostol Pavel a fost căsătorit,
dar în momentul când scria epistola era văduv. Clement Alexandrinul în Stromate
cartea a III-a, capitolul șase, paragraful șase lasă să se înţeleagă faptul că Sfântul Pavel
a fost căsătorit cândva: „Oare nici pe apostoli nu vor să-i ia în seamă ereticii ? Petru şi
Filip au avut copii, iar Filip şi-a măritat fetele. Pavel nu pregetă în una din epistole să
adreseze cuvânt însoţitoarei sale, pe care n-a luat-o cu el, ca să nu aibă greutăţi în
slujirea sa”. Clement Alexandrinul se referă la Epistola către Filipeni capitolul 4,
versetul 2 : O rog mult pe Evodia şi mult o rog pe Sintihia să aibă aceleaşi gânduri întru
Domnul. Clement Alexandrinul revine însă imediat cu următoarea afirmaţie:
„Apostolii, potrivit cu slujirea lor, fiind legaţi de predicarea Evangheliei, fără să fie
furaţi de alte gâduri, aveau împreună cu ei femei, nu ca soţii, ci ca surori, ca să le fie
de ajutor pe lângă femeile care se ocupau cu treburile gospodăriei” (Stromate, cartea a
III-a, capitolul 6, paragraful 6).
În versiunea armeană a apocrifei Faptele Apostolilor tipărită la Veneţia în 1904,
în ultima secţiune intitulată Scrieri necanonice asupra apostolilor, găsim o listă a
apostolilor în care se spune că numai Ioan şi Iacov, fiii lui Zevedeu şi Toma erau
necăsătoriţi. Sfântul Apostol Pavel este menţionat între apostoli, spunându-se despre
el că a fost căsătorit şi că a avut doi copii: Saul şi Tihic (această informaţie nu are
valoare).
J. Jeremias are un studiu intitulat „War Paulus ein witwer?” (A fost Pavel un
văduv?). Studiul lui Jeremias apare în Zeitschrift für die neutestamentliche Wissenschaft
(Revista pentru ştiinţa nou-testamentară) în 1926. În 1929 J. Jeremias revine într-un alt
articol asupra aceleiaşi probleme: „Nochmals, War Paulus ein witwer?” (Din nou, a
fost Pavel un văduv ?). J. Jeremias susţine bazându-se pe logică, faptul că Sfântul Pavel
33
a fost văduv. În momentul convertirii sale - spune autorul - Saul avea 40 de ani. El a
fost trimis - după cum ştim - să conducă o trupă de soldaţi de la Ierusalim la Damasc,
având deci titulatura de „judecător de instrucţie”. În Fapte 13, 15-16 Sfântul Apostol
Pavel este invitat să ia cuvântul în sinagogă; Sfântul Pavel avea drept de vot (cf. FA 26,
10b: ...iar când erau daţi la moarte, întăream şi eu cu glasul meu). Saul era un „judecător
hirotonit”; după Talmud, această hirotonie se conferea la vârsta de 40 de ani. Apoi,
orice tânăr evreu se căsătorea la 18-20 de ani. E greu de crezut că Sfântul Apostol Pavel
n-a îndeplinit cerinţele şi exigenţele poporului său Israel. Căsătoria la evrei era o
datorie religioasă şi chiar socială. Din 1 Corinteni 7, 7-8 rezultă că Sfântul Apostol Pavel
era în momentul scrierii epistolei în stare de văduvie: Fiindcă vrerea mea este ca toţi
oamenii să fie ca mine. Dar fiecare îşi are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, iar altul într'alt
fel. Celor necăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca mine. În Fapte 7,
58 Saul (Pavel) este prezentat ca „tânăr” [vεαvίoυ].
În cap 7, v. 1-40, aflăm răspunsul Apostolului în privinţa căsătoriei şi fecioriei
la întrebarea pusă acestuia de corinteni prin delegaţii lor (1 Cor 16, 17); care au
prezentat probabil Sfântului Pavel, o scrisoare din partea acestora: „cele ce mi-aţi
scris” (v. 1). La baza acestei întrebări au fost cu siguranţă unele contraverse asupra
temei respective, în sânul comunităţii din Corint. Laxismului unora dintre ei, care au
înţeles greşit liberatatea în Hristos şi cărora la răspunde Sf. Pavel în cap. anterior (6,
12), i s-a opus rigorismul altora care urmăreau un scop religios excepţional. Nu este
exclus ca primii să fi făcut parte înainte de convertire din adepţii epicureilor care
exaltau senzualitatea, văzând în satisfacerea poftelor trupeşti, scopul vieţii, iar ceilalţi
să fi fost adepţi ai stoicilor care propăvăduiau renunţarea totală la plăcerile trupeşti.
De aici întrebarea: este căsătoria compatibilă cu statutul de creştin? Sf. Apostol Pavel
va dezbate această problemă în întreg capitolul 7 al acestei Epistole.
(1) Cât despre cele ce mi-aţi scris, bine este pentru om să nu se atingă de femeie. (2)
Dar din pricina desfrânării fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei.
(v. 3) Bărbatul să-i dea femeii ceea ce-i datorează; de asemenea şi femeia, bărbatului. (4) Femeia
nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; tot aşa nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său,
ci femeia. (v. 5) să nu vă lipsiţi unul de altul decât prin bună înţelegere, pentru un timp ca să
vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea şi apoi să fiţi din nou împreună ca nu cumva Satana
să vă ispitească prin nepuţinţa voastră de a vă stăpâni (v. 6). Şi aceasta o spun ca pogorământ,
nu ca poruncă (v .7) Fiindcă vrerea mea este ca toţi oamenii să fie ca mine. Dar fiecare işi are
de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul în alt fel.
kalos - din v. 1 este folosit aici, ca şi în versetul 8 şi 26, în sensul de „drept”,
„bine”, „lăudabil”, „valoros”. Apostolul răspunde de la început că, fecioria este foarte
34
bună, dar căsătoria este bună şi ea căci îngrădeşte desfrânarea (v. 2). Sf. Ioan Gură de
Aur înţelege cuvintele Sf. Pavel astfel: „Cu mult mai bine este a nu te însoţi deloc cu
femeia, iar dacă cauţi siguranţă şi ajutor în slăbiciunile tale, însoţeşte-te cu femeie prin
căsătorie”.
Cuvântul „om” din versetul 1 este anthropos – care desemnează fiinţă umană în
general, dar menţiunea femeii restrânge în parte anthropos în înţelesul de aner (bărbat).
Acelaşi cuvânt anthropos înglobează în v. 7 ambele sexe.
Afirmând valoarea căsătoriei pentru înfrânarea poftelor, Apostolul precizează
că această căsătorie e monogamă: „fiecare să-şi aibă femeia sa ...” (v. 2), iar caracterul
moral al legăturilor trupeşti dintre soţi în cadrul acestei căsătorii este consfinţit în v.3:
„bărbatul să-i dea femeii ce-i datorează...” (vezi şi Efes 5, 25-28; Col 3, 19). În continuare
Sf. Pavel afirmă unitatea soţilor în căsatorie prin “stăpânirea” trupului celuilalt. Textul
trimite la Facere 2, 24. În căsătorie, bărbatul şi femeia se unesc în chipul cel mai intim,
de aceea fiecare are stăpânire deplină asupra celeilalte părţi.
Abţinerea de la viaţa conjugală (v. 5) trebuie să aibă la bază trei criterii:
● acordul reciproc;
● motivaţie de ordin spiritual – postul şi rugăciunea;
● să fie pentru un timp limitat.
Aşadar, după Sf. Pavel viaţa conjugală din cadrul căsătoriei creştine este perfect
legitimă şi este unită cu postul şi rugăciunea făcând din ea un mijloc de sfinţire şi de
necontenită slujire lui Dumnezeu. Apostolul nu porunceşte (v. 6) cele privitoare la
căsătorie, ceea ce ar fi în opoziţie cu v. 1. Din v. 7 „ca toţi să fie ca mine” aflăm că
Apostolul este necăsătorit. Fecioria face parte din cele trei sfaturi evanghelice
recomandate de Mântuitorul acelor care râvnesc spre treptele cele mai înalte ale
desăvârşirii creştine (Mt 19, 12. 21). Ea este starea în care se vor afla oamenii şi după
Înviere (Mt 22, 30). Sf. Apostol Pavel urmează acest sfat evanghelic.
Aceasta influnţează probabil preferinţa sa pentru feciorie, căci Apostolul îşi
exprimă aici această preferinţă, spunând: „aş vrea ca toţi să fie ca mine” (v. 70).
În cuvintele imediat următoare Sf. Apostol Pavel dă soluţia întregii
problematici feciorie-căsătorie, afirmând că fiecare dintre ele constituie un dar
(charisma) de la Dumnezeu, şi că fiecare om primeşte unul sau altul din aceste daruri
(v. 7). Termenul charisma mai apare în Pastorale şi în Epistola către Romani. Acest dar
este o putere deosebită dăruită de Dumnezeu întru realizarea scopului Împărăţiei Lui.
Nu toţi au darul fecioriei şi pentru cei care nu îl au este bine ca ei să se casătorească şi
„să nu se despartă de femeie” (v. 10); nu toţi au darul căsătoriei, iar pentru aceştia bine
este „să nu se atingă de femeie” (v. 1).
35
În continuare, Sf. Pavel se adresează către trei categorii de credincioşi în

legătură cu această problemă (căsătorie-feciorie): celor necăsătoriţi şi văduvelor (v. 8-
9); celor căsătoriţi (v. 10-11) şi celor căsătoriţi cu un soţ necreştin (v. 12-16):
(v. 8) Celor necăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca mine.
(v. 9) Dar dacă nu se pot înfrâna să se căsătorească. Fiindcă mai bine este să se căsătorească
decât să ardă (v.10), iar celor căsătoriţi le poruncesc – nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se
despartă de bărbat, (v. 11) – dar dacă se va despărţi, să rămână nemăritată sau să se împace cu
bărbatul ei; şi nici bărbatul să nu-şi lase femeia (v. 12), iar celorlaţi le grăiesc – eu, nu Domnul:
Dacă un frate are femeie necredincioasă şi ea vrea să locuiască cu el, să nu se despartă de ea.
(v. 13) Şi femeia dacă are bărbat necredincios şi el vrea să locuiască cu ea, să nu-şi lase bărbatul.
(v. 14). Fiindcă bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă, şi femeia
necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios. Fiindcă astfel copii noştri ar fi necuraţi;
dar acum ei sunt sfinţi. (v. 15) Dacă însă cel necredincios se desparte să se despartă. În astfel
de împrejurări fratele sau sora nu sunt legaţi; căci Dumnezeu ne-a chemat spre pace (v. 16)
Fiindcă ce ştii tu, femeie, dacă-ţi vei mântui bărbatul? Sau ce ştii tu, bărbate dacă-ţi vei mântui
femeia?
„Necăsătoriţii”, înglobează pe toţi cei aflaţi în această stare, indiferent dacă
înainte au fost căsătoriţi sau nu, deci noţiunea cuprinde şi pe văduve. De aceea
probabil urmează apoi femininul chera = văduve. Sf. Pavel se dă aici din nou ca
exemplu de feciorie şi abstinenţă. Probabil că el are acest dar, de a fi necăsătorit şi
datorită situaţiei sale unice şi misiunii sale speciale (vezi 1 Cor 3, 5. 12), el sfătuieşte pe
toţi să-i urmeze, dar nu porunceşte şi acest lucru pentru motivul că nu toţi au
chemarea aceasta. Iar pentru cei ce nu o au, căsătoria este nu numai recomandată, ci
şi necesară: „mai bine este să se casătorească decât să ardă” (v. 9). Cuvântul „să ardă”
este folosit aici într-un sens figurat, pentru a arăta aprinderea pasivă a afectelor.
Aşadar, pentru cei ce n-au darul fecioriei este mai bine să se căsătorească decât să fie
mistuiţi de focul dorinţelor sexuale. Expresia „mai bine”, aplicat aici căsătoriei
subliniază din nou legitimitatea ei.
Mic excurs: Trebuie subliniat aici că în lumea veche greco-romană, fecioria sau abstinenţa
sexuală era văzută ca dorită de către unii medici renumiţi şi în unele medii intelectuale, şi cu siguranţă
găsim mărturii despre acest lucru. Nu ştim dacă, şi în ce măsură, această concepţie a fost influenţată de
filosofia stoică, care punea accentul pe o anumită disciplinare a trupului şi a nevoilor acestuia. Iată
câteva mărturii ale lumii vechi despre importanţa abstinenţei sexuale sau chiar a fecioriei:
- Medicul Soranus din Efes (n. 98 – moare până în 138 la Roma), în al său tratat Tratatul de
ginecologie (1.7.30-32) are chiar un capitol intitulat „Abstinenţa este sănătoasă”. În acest
capitol, el arată că „abstinenţa era considerată de unii medici din timpul său ca sănătoasă,
iar de alţii ca nesănătoasă, totuşi datorită faptului că trupul devine bolnav, prin
neînfrânarea dorinţelor, şi că risipirea sămânţei este dăunătoare atât în cazul bărbaţilor cât
36
şi al femeilor. Prin urmare, concluzionează el, fecioria este sănătoasă devreme ce previne
excreţia seminţei…”. În ceea ce priveşte căsătoria şi relaţiile sexuale, Soranus consideră că
acestea sunt permise cu scopul unic de a procerea.
- Mediul Galen din Pergam (129-200/216 d. H.) – ultimul mare medic al antichităţii, merge
pe aceeaşi linie şi face legătura dintre sămânţa bărbatului (sperma) care, spune el, este spirit
(pnevma). Prin urmare, deodată cu lichidul seminal se scurge şi spiritul vital (pneuma
zotikou) şi bărbaţii respectivi devin slăbiţi (asthenesterous, astheneis). Prezenţa aici a lui
pneuma nu poate fi trecută cu vedere dacă ne gândim la textul din 1 Corinteni capitolul 6,
unde Apostolul Pavel arată că trup creştinului este templu al Duhului.
- Cu siguranţă existau şi poziţii mai moderate, cum a fost cea a lui Celsus (sec. I d. H.), care
are un fel de compediu medical în latină face un fel de sinteză, spunea că: „Relaţia sexulă
nici nu trebuie dorită cu ardoare, nici nu trebuie să fie temută foarte mult. Practicată rar,
revigorază trupul, practicată frecvent, îl slăbeşte. Oricum din moment ce natura şi nu
numărul trebuie luat în considerare, în funcţie de vârstă şi de starea trupului,
unireasexuală este recunoscută ca fiind nedăunătoare când nu este urmată nici de apatie şi
nici de durere … pentru cei slabi, şi aici intră majoritatea locuitorilor din cetăţi, este nevoie
de multă precauţie”.
Dacă în privinţa fecioriei Sf. Pavel sfătuieşte, în ceea ce priveşte pe cei deja
căsătoriţi, el redă porunca expresă a Domnului: aceea a indisolubilităţii căsătoriei (vezi
Mt 5, 32;19, 6 Mc 10, 9-11; Lc 16, 18). Divorţul este deci interzis, lucru subliniat de Sf.
Pavel şi în 1 Corinteni 7, 39 şi într-un context diferit în Romani 7, 2-3. Atât bărbatul, cât
şi femeia au doar două alternative dacă au divorţat: fie să rămână necăsătoriţi, fie să
se împace cu fostul soţ (v. 11). Probabil că aici Sf. Pavel apelând la porunca lui Hristos
are în vedere divorţul din alte pricini în afară de adulter, deoarece în cazul acestuia
din urmă, divorţul este îngăduit de Hristos (Mt 5, 32; 19, 9).
În continuare, Apostolul are în vedere căsătoriile cu necredincioşi. Acest cuvânt
are un înţeles confesional (ca în 1 Cor 6, 6; 10, 27), desemnând pe cei ce nu s-au
convertit la creştinism. În Biserica primară se întâmpla adesea ca doar unul dintre soţi
să fie convertit. Sf. Apostol Pavel are în vedere şi acest caz, iar răspunsul său se
constituie ca o adevărată poruncă apostolică. Ea arată că soţul creştin nu trebuie să se
despartă de cel păgân, din pricina deosebirii de credinţă, dacă partea necreştină
consimte să convieţuiască cu cea creştină. Aşadar, dacă partea necreştină nu hotăreşte
despărţirea, partea creştină va continua să trăiască cu cea necreştină în căsătorie.
Îngăduinţa Sf. Pavel dată creştinilor de a nu divorţa de soţii necreştini, decât în cazul
amintit, este cunoscută sub denumirea de privilegium paulinum.
Faptul că în cuvintele Sf. Pavel din v. 14 şi din v. 16, femeia apare prima, ar
putea arăta faptul că femeile s-au încreştinat mai întâi, şi-n mai mare număr decât
37
bărbaţii, prin ele Biserica înfăptuind mai uşor convertirea soţilor, familiei şi deci a
întregii societăţi (vezi 1 Pt 3, 1-5).
Prin convieţuirea cu cel necreştin, soţul deja convertit nu contractează nici un
fel de impuritate. Dimpotrivă, dintr-o astfel de convieţuire, soţul necreştin „se
sfinţeşte” - (v. 14), adică se purifică de legăturile sale cu păgânismul şi se apropie de
Hristos prin afilierea la unul din membrele Trupului Său (care e soţul creştin). Acest
lucru poate conduce încet spre convertire.
Se observă aici o deosebire între concepţia iudaică şi cea creştină cu privire la
legăturile cu păgânii. În timp ce pentru iudeu legătura cu un păgân este o întinare, în
cazul creştinului această legătură nu numai că nu-l întinează, dar prin ea „se sfinţeşte”
cel păgân; şi acest lucru arată sfinţenia vieţuirii creştine. Această sfinţenie se arată în
chip real în copiii rezultaţi din astfel de căsătorii mixte, în care influenţa îi aparţine
celui credincios. Prin faptul că partea necreştină consimte la convieţuire, aceasta nu se
va opune nici botezării copiilor, de aceea aceşti copii nu sunt necuraţi, ci sfinţi (v. 14).
Hotărârea de a trăi împreună aparţine însă părţii necreştine, în caz contrar, se admite
divorţul, pentru că religia creştină este religia păcii (v. 15, şi 1 Cor 14, 33).
Versetul 16: „Fiindcă ce ştii tu femeie, dacă-ţi vei mântui bărbatul…”, poate fi
interpretat în două moduri. Fie raportat la v. 13 şi atunci el se referă la posibilitatea ca
prin convieţuire cel necredincios să devină creştin; fie raportat la v. 15, însemnând
faptul că această convieţuire este problematică.
În legătură cu aceste căsătorii mixte Sfântul Pavel adaugă: „Atât numai: fiecare
să-şi meargă drumul aşa cum i-a făcut parte Dumnezeu, aşa cum pe fiecare l-a chemat
Dumnezeu. Şi aşa poruncesc eu în toate bisericile” (v. 17). Prima parte a versetului se
referă la darul [charisma] fiecăruia în legătură cu căsătoria sau fecioria (v. 7), dar şi la
căsătoriile mixte şi la starea socială a omului în general, în care l-a găsit chemarea la
credinţă. Apostolul afirmă aici necesitatea statorniciei omului pe drumul pe care
Domnul i l-a dat fiecăruia. Prin chemarea la credinţa creştină, cei convertiţi nu erau
chemaţi să lepede starea socială în care se găseau, cum susţineau, probabil, unii rabini
din diaspora, ci rămânând cu starea în care se găsea la chemare, creştinul trebuie să
dobândească eliberarea interioară, spirituală de viaţă păgână, sfinţind, în cazul celor
căsătoriţi prin noua lor viaţă ca mădulare ale lui Hristos, pe partenerul necredincios.
Acest principiu îl aplică Sfântul Apostol Pavel nu numai la căsătorie, ci şi la alte
raporturi de vieţuire, în versetele 18-24; şi principiul este valabil în toate comunităţile
creştine: „Aşa poruncesc eu în toate bisericile”. Astfel, cei tăiaţi împrejur (vv. 18-19)
nu trebuie să ascundă faptul că au fost iudei, ci să aibă în vedere lucrurile
fundamentale: paza poruncilor (v. 19), la fel ca şi cei ce sunt netăiaţi împrejur. În
38
privinţa sclavului (vv. 21-23), acesta nu trebuie să caute libertatea exterioară, deoarece
el a dobândit-o în Hristos pe cea interioară, spirituală. Sfântul Ioan Gură de Aur
vorbeşte aici de sclavia patimilor şi a bolilor sufleteşti, pe care trebuie să o aibă în
vedere toţi creştinii robi sau slobozi. Condiţiile externe ale vieţii nu opresc de la
exercitarea evlaviei spune acelaşi Sfânt Părinte. Este probabil ca foştii iudei, cei
căsătoriţi sau sclavii să fi dorit să o rupă cu vechea lor condiţia socială pentru a avea
o mai mare libertate spre a se dedica mai mult lui Dumnezeu. Dar convertirea nu
schimbă sfera vieţii în care ne aflăm, deoarece creştinismul este de o altă ordine.
Apostolul sublinează faptul că fiecare trebuie să rămână în starea în care a fost
chemat (vv. 20-24). Atingând problema robilor, Sfântul Pavel îi îndeamnă să nu se facă
„robi” ai oamenilor (v. 23) deoarece acest lucru nu mai există în creştinism, unde
creştinii sunt doar „robi ai lui Hristos” (v. 22), dar această „robie” este suprema
libertate spirituală.
Începând cu v. 25, Sfântul Pavel reia problematica căsătorie-feciorie:
(v. 25) cât despre fecioare nu am poruncă de la Domnul. Vă dau însă sfatul meu ca unul
care a fost miluit de Domnul să fie vrednic de crezare. (v. 26) Socotesc dar că la trebuinţa de
acum aceasta este bine, că adică bine este pentru fiecare să fie astfel: (v. 27) Eşti legat de femeie?:
Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie. (v. 28) Dacă totuşi te-ai însurat
n-ai păcătuit. Numai că unii ca aceştia vor avea suferinţă în trupul lor, şi eu aş vrea să vă cruţ.
(v. 29) Şi pe aceasta v-o spun, fraţilor: Că de acum vremea se scurtează, aşa că şi aceia care au
femei să fie ca şi cum n-ar avea;…(v. 31b) căci chipul lumii acesteia trece.
Este posibil ca cei din Corint să fi întrebat pe Sfântul Apostol Pavel şi despre
căsătoria fecioarelor, având în vedere faptul că în acea vreme căsătoria lor o hotăra
tatăl; de aceea, probabil, Sfântul Pavel începe cu: „Cât despre fecioare…”. Cuvântul
parthenos s-ar putea aplica însă la ambele sexe, mai ales dacă ţinem seama de versetele
următoare. De fapt, Apostolul va cuprinde în pericopă (vv. 25-40), aproape pe toţi
membri unei familii: fecioare, tineri neînsuraţi, părinţi cu fiice de măritat, soţi, soţii,
văduve.
Sfântul Pavel nu are „poruncă” expresă cu privire la fecioare de la Hristos (v.
25), dar sfatul său este ca ele să rămână aşa cum sunt, deci să nu se mărite. Motivaţia
pe care o dă Apostolul pentru acest lucru, este „trebuinţa de acum” (v. 26). Expresia
se referă la zilele grele dinaintea Parusiei. Primii creştini credeau că de la Înălţarea
Domnului şi până la Parusie este un timp foarte scurt. Afirmaţiile: „că de acum vremea
se scurtează” (v. 29) şi „chipul lumii acesteia trece” (v. 31) se leagă de această credinţă.
Înţelesul celor afirmate de Apostol este că mai potrivită momentului este
fecioria, însă Sfântul Pavel nu cere, pentru acest lucru, ca cei căsătoriţi să se despartă,
39
ci să rămână aşa cum se găsesc în căsătorie sau feciorie (v. 27). Sfântul Pavel vrea ca
nu cumva prin aceasta să se înţeleagă că este un păcat a te căsători, de aceea, arătând
legitimitatea căsătoriei, precizează: „Dacă te-ai însurat, n-ai păcătuit” (v. 28).
Expresia „suferinţă în trupul lor” aplicată celor ce se căsătoresc, suferinţa de
care Apostolul vrea să-i „cruţe”, se referă, probabil, la greutăţile familiei. În
perspectiva apropiatei Parusii, cei căsătoriţi trebuie să nu se mai îngrijească de cele
lumeşti, îndeosebi de femeile lor, ci inima lor trebuie să fie liberă să urmeze Domnului,
de aceia spune: „cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea…” (v. 29).
Chipul lumii acesteia (v. 31) - se referă la forma externă a lumii. Astfel, trece
forma lumii, iar nu fiinţa ei, căci aceasta rămâne (cf. 2 Pt 3, 13; Rom 8, 19).
Apostolul argumentează mai departe rămânerea în fecioare prin faptul că cei
căsătoriţi sunt împărţiţi între grijile de familie şi cele spirituale:
(v. 32) Dar aş vrea ca voi să fiţi lipsiţi de grijă, Cel nensurat se îngrijeşte de cele ale
Domnului cum să-I placă Domnului; (v. 33) dar cel însurat se îngrijeşte de ale lumii, cum să-
i placă femeii; (v. 34) şi iată-l împărţit. Şi femeia nemăritată şi fecioara se îngrijeşte de ale
Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul; dar cea măritată se îngrijeşte de ale lumii,
cum să-i placă bărbatului; (v. 35) Şi aceasta spre folosul vostru o spun, nu ca să vă întind un
laţ ci spre bună rânduială şi spre alipirea, fără abatere, de Domnul; (v. 36) Iar de crede cineva
că pentru fata lui este o necinste dacă trece de floarea vârstei şi că trebuie să o mărite facă ce
vrea; nu păcătuieşte; să se căsătorească; (v. 37) Dar cel ce stă neclintit în inima sa şi nu este
strâns de vreo nevoie şi stăpânire are peste voinţa lui şi aceasta a hotărât el în inima sa: să-şi
ţină fata fecioară, bine va face; (v. 38) Aşadar, cel ce-şi mărită fata, bine face, dar cel ce n-o
mărită mai bine face.
În aceste versete Sfântul Pavel pune în lumină valoarea spirituală a celibatului,
care permite o consacrare mai mare lui Dumnezeu, şi acest lucru îl aplică succesiv
celor două sexe (vv. 32-34). Expresia „să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul” (v. 34)
evidenţiază dedicarea lui Dumnezeu a omului întreg. Apostolul dă sfatul său spre
folosul lor şi spre buna rânduială, adică spre a aspira la o slujire totală a lui Dumnezeu
(v. 35).
În lumea antică tatăl se îngrija de măritatul fetelor sale, şi acestuia i se adresează
Sfântul Pavel în vv. 36-38. El este îndemnat să-şi ţină fetele fecioare, dar trebuie să ţină
seama şi de dorul şi de harisma lor, de aceea Apostolul spune „dacă cineva crede” (v.
36). Bineânţeles că acest lucru se aplică şi băieţilor, nu doar tinerelor fete. Apostolul
menţionează în particular fecioarele, iar mai încolo pe văduve, deoarece masculinul
acestor cuvinte nu era câtuşi de puţin utilizat în limba grecă din epocă. Sfântul Pavel
40
arată încă o dată că permisiunea şi legitimitatea căsătoriei sunt în afara oricărei

vinovăţii: „nu păcătuieşte, să se căsătorească” (v. 36).
Versetele 36-37 se referă la părintele care trece peste anumite obiceiuri – ca fata
să se mărite până la o anumită vârstă (v. 36) – sau greutăţi – în sensul de a-şi mărita
fiica pentru interese materiale şi îşi ţine fata fecioară, unul ca acesta „bine va face”.
Apostolul face apoi o paralelă între căsătorie şi feciorie aplicând primei
calificativul de „bine” (kalos), iar celeilalte de „mai bine” (kreisson) (v. 38). În problema
căsătorie – feciorie, nu este vorba, aşadar de a alege între bine şi rău, ci între „bine” şi
„mai bine”, adică între două stări deosebite numai prin gradul lor de strălucire morală.
Capitolul se încheie cu două versete în care se vorbeşte de recăsătorirea
văduvelor:
(v. 39) femeia este legată de lege câtă vreme îi trăieşte bărbatul; dar dacă bărbatu ei va muri,
liberă este să se mărite cu cine vrea, numai întru Domnul (v. 40). Dar, după părerea mea, este
mai fericită dacă rămâne cum este. Şi cred că şi eu am Duhul lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel afirmă aici în primul rând indisolubilitatea legăturii
dintre soţi care durează toată viaţa. După moartea unuia dintre soţi, s-ar putea
recăsători (Rom 7, 2) dar numai întru Domnul, adică cu un creştin. Sfântul Ioan Gură
de Aur înţelege că această recăsătorire trebuie să fie: „cu cuminţenie, cu cinste, potrivit
poruncilor”. Dar Sfântul Pavel este de părere că este mai bine să rămână văduvă, dar
această părere nu este una personală omenească, ci o expune ca apostol al Domnului,
pri urmare părerea lui este în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu. Sfântul Apostol
Pavel ţine cont însă şi aici de slăbiciunea umană, de aceea îngăduie recăsătorirea,
aşadar, decât să săvârşească desfrânare mai bine să se recăsătorească.
Pentru a încuraja pe cele care vor să rămână în văduvie, Sfântul Pavel spune că
în acest caz ele ar fi „mai fericite”. Subliniind valoarea rămânerii în văduvie ca
fidelitate, Sfântul Ioan Gură de Aur observă că Sfântul Pavel, nu spune „dacă îi moare
bărbatul”, ci „dacă adoarme” (v. 39) şi astfel „aproape că o mângâie în văduvia ei,
convingând-o să rămână cu cel de mai înainte şi să nu-şi ia alt soţ. Căci cine oare nu
aşteaptă pe cel ce doarme?”. Aşadar, după Sfântul Pavel recăsătoria după moartea
soţului este doar o concesie acordată slăbiciunii umane, însă voia lui Dumnezeu este
ca soţia să rămână văduvă.
Deşi îşi exprimă preferinţa pentru feciorie, Sfântul Apostol Pavel ne dă în
capitolul 7 al epistolei 1 Corinteni o mare parte a fondului său doctrinar asupra
căsătoriei. Astfel, căsătoria şi fecioria,
- sunt un dar (χάρισμα) (1 Cor 7, 7);
- căsătoria este monogamă (v. 2, v. 39);
41
- cei doi constituie o unitate indisolubilă (v. 4, v. 39, vv. 10-11);

- unul dintre scopurile căsătoriei este şi acela de a-l feri pe om de păcatul
desfrânării (v. 2);
- în căsătorie cei doi sunt deplini egali.
În privinţa egalităţii dintre soţ şi soţie, acest capitol este revoluţionar în raport cu
concepţia epocii. Astfel, Sfântul Pavel vorbeşte de:
- egalitate de monogamie (simultană) un singur bărbat cu o singură femeie (v. 2;
vezi şi Efes 5, 33);
- egalitate în ceea ce priveşte puterea dată prin căsătorie asupra trupului celuilalt
şi, în consecinţă, egalitate faţă de violarea acestui drept, care este adulterul (vv. 3-4);
- egalitate în ceea ce priveşte datoria trupească a fiecăruia dintre soţi către
celălalt, dar şi în ceea ce priveşte abţinerea temporară pentru a se dedica postului şi
rugăciunii (v. 5);
- egalitate în ceea ce priveşte opţiunea de a rămâne văduv (văduvă) sau de a se
recăsători (vv. 8-9);
- egalitate în interdicţia de a se despărţi (vv. 10-11);
- egalitatea în libertatea soţului convertit de a rămâne, sau nu, cu soţul
necredincios în funcţie de dorinţa celui din urmă (vv. 12-16).
Cu siguranţă că toate aceste probleme: incestul, desfrânarea, căsătoria, fecioria,
pe care Sfântul Pavel le tratează în cap. 5-7 al primei epistole către Corinteni stau în
legătură cu starea de decădere morală din Corint. Istoricul Strabo scrie că la templul
zeiţei Afrodita din Corint se aflau mai mult de 1000 de preotese care practicau
prostituţia sacră. Aşadar, atenţia acordată în aceste capitole problemelor sexuale
precum căsătoriei şi fecioriei şi căsătoriei creştine este motivată şi de aceste realităţi,
precum şi de celelalte pe care le-am amintit la începutul acestui subpunct. Pentru noi,
valoarea acestor capitole stă atât în faptul că descoperă concepţia paulină asupra
acestor probleme, cât şi în actualitatea temelor respective pentru lumea modernă.
7.6. Consumul de idolotite

A doua problemă abordată ca răspuns la întrebarea corintenilor este cea a
consulului idolotitelor (cărnurile oferite idolilor) (1 Cor 8, 1 - 11, 1). La sărbătorile
păgâne se practicau jertfele idoleşti. Din aceste cărnuri primea zeul o parte, preoţii
păgâni o altă parte, iar ce rămânea primeau credincioşii care au făcut ofranda. Din
partea care se cuvenea lor, credincioşii preferau să facă un „ospăţ sacru” în anexele
templului păgân. Alteori, ei vindeau carnea în piaţă în măcelării. Carnea aceasta era
de foarte bună calitate. Problema care se punea era următoarea: puteau creştinii să
42
participe la aceste ospeţe sacre şi, în general, puteau să-şi cumpere astfel de cărnuri
care au fost purtate prin faţa idolilor? Se pare că mulţi creştini din Corint răspundeau
afirmativ la această întrebare. Argumentul lor era acela că idolii nu există şi deci
carnea purtată pe dinaintea lor nu putea fi întinată. Sfântul Apostol Pavel aprobă acest
argument, este de acord cu el, dar îi avertizează pe aceşti corinteni că în practică nu
este de ajuns cunoştinţa clară şi luminată în ceea ce priveşte idolii şi că libertatea lor
ar putea să-i scandalizeze pe cei slabi, cel puţin pe câţiva dintre aceia pe care trecutul
lor păgân îi împiedica psihologic vorbind să ajungă la acest nivel al cunoaşterii despre
idoli. Unii, neavând conştiinţa clară că zeii nu există, nu-şi dădeau seama că nici
jertfele oferite lor nu puteau avea un caracter sacral şi, în consecinţă, credeau că fac un
păcat cumpărând şi mâncând acele cărnuri.
În capitolul 9, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre drepturile unui apostol.
El spune că avea dreptul să fie căsătorit şi dreptul de a trăi din Evanghelie şi nu din
munca mâinilor sale. Cu argumente din Scriptură şi cu argumente logice, Sfântul
Apostol Pavel arată că ar putea să trăiască din Evanghelie şi aceasta ca o poruncă a
Domnului. La care poruncă a Domnului se referă Sfântul Apostol Pavel? (vezi
Evanghelia după Matei capitolul 10 şi locurile paralele în care se vorbeşte despre
trimiterea celor doisprezece în misiune).
El nu s-a folosit de acest drept şi nu şi-a făcut o laudă din faptul că trăit din
munca mâinilor sale, ca nu cumva să-i smintească, ca nu cumva să fie acuzat că
propovăduieşte Evanghelia în mod interesat, că face pe învăţătorul contra plată. În
versetul 17, Sfântul Pavel spune că dacă predică Evanghelia de bunăvoie, atunci are
plată de la Dumnezeu, iar dacă o face fără voie, atunci are doar o sarcină ce i s-a
încredinţat, iar în versetul 18 continuă ideea spunând că: „Atunci, care este plata mea?
Aceea că binevestind Evanghelia o vestesc fără plată, fără să mă folosesc de puterea
pe care mi-o dă Evanghelia”.
Urmează o lungă paranteză în care Sfântul Pavel arată că nu întotdeauna
libertatea pe care ţi-o dă cunoaşterea lui Dumnezeu poate fi trăită fără să aibă
implicaţii nedorite. În acest sens, el compară situaţia sa şi a credincioşilor cu atletul
care aleargă în stadion. Cei ce aleargă în stadion depun toţi efort, dar numai unul ia
premiu. Apostolul îndeamnă pe credincioşi: Alergaţi aşa ca să-l luaţi; Şi orice luptător, de
la toate se înfrânează. Ei însă, ca să ia o cunună stricăcioasă; dar noi, una nestricăcioasă (v.
25).
În capitolul 10, Sfântul Apostol Pavel continuă paranteza începută în capitolul
9 trecând de la exemplul său, la exemplul israeliţilor din timpul exodului. E nevoie de
râvnă şi efort personal. În versetul 5, Sfântul Pavel spune că cei mai mulţi israeliţi care
43
au ieşit din Egipt au sucombat în deşert. Aceste exemple vor să fie pildă pentru noi cei
de astăzi: Şi aceste pilde (chipuri prefigurative) pentru noi s-au făcut, ca să nu poftim la cele
rele, aşa cum au poftit aceia (v. 6); Şi toate acestea li s-au întâmplat lor ca pilde şi au fost scrise
spre povăţuirea noastră, a celor care am ajuns sfârşiturile veacurilor (timpurile mesianice)
(v. 11). După cum am văzut nu este singurul exemplu folosit de apostolul Pavel pentru
a scoate în evidenţă diferenţa şi superioritatea „timpului lui Hristos” în raport cu
„timpul Legii” (vezi în Epistola către Galateni - antiteza dintre Sara şi Agar). Aşadar,
Vechiul Testament ne vorbeşte peste tot despre Hristos, nu numai prin profeţiile
mesianice: Abel, Iosif, Isaac - tipuri ale lui Hristos; trecerea prin Marea Roşie - tip al
Tainei Botezului; mana care a căzut în pustie şi i-a hrănit pe evrei - tip al Tainei
Euharistiei. Tipurile pot fi persoane sau evenimente, lucruri care preînchipuie realităţi
cereşti sau mesianice.
Argumentarea Sfântului Pavel continuă în partea a doua a capitolului 10,
începând cu versetul 14, arătând nepotrivirea între situaţia de creştin şi participarea
la ospeţele păgâne. Sfântul Apostol Pavel se referă aici indirect la Taina Euharistiei, pe
care o pune în opoziţie (într-o paralelă antitetică) cu jertfele idoleşti, cu mese sacre
legate de aceste jertfe şi chiar cu jertfele Vechiului Testament. În versetul 16 este scos
în evidenţă caracterul de Taină al Euharistiei. Nu e vorba de simbol, cum nu e nicăieri
în Noul Testament: „Paharul binecuvântării pe care noi îl binecuvântăm nu este oare
împărtăşirea cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care noi o frângem nu este oare împărtășirea
cu Trupul lui Hristos?
Versetul 17 este tradus în unele ediții cu o Pâine suntem, mai corect este: deoarece
este (există) o singură Pâine, un trup suntem noi cei mulți, fiindcă toți ne împărtășim din
unica Pâine. „Unica” e articulată în originalul grecesc: Singura Pâine. În Evanghelia
după Ioan Domnul Hristos Însuși a zis: Eu sunt Pâinea vieţii (In 6, 48). Αρτoς = pâine
dospită, nu azimă (pâine nedospită). Suntem un „trup” pentru că ne împărtăşim din
„Singura Pâine”. Este vorba de Iisus Hristos ca „Pâine”. Sfânta Euharistie e prezentată
ca taină a unităţii creştine. Este clar din versetul 18, că pentru Sfântul Pavel „masa
euharistică" este ea însăşi „Altar", iar în versetul 21 apare expresia masa Domnului
(τραπέζης Κυρίoυ). Masa Domnului (Euharistia) este pusă în paralelă antitetică cu
masa sacrificială păgână. Creştinii nu au nevoie de alte sacrificii de vreme ce au masa
lor sacrificială (Taina Euharistiei). Problema cărnurilor jertfite idolilor este clarificată
de Sfântul Apostol Pavel în acest fel: Pot mânca această carne, dar nu pot participa la
mesele sacre idoleşti. În versetul 25, Sfântul Apostol Pavel spune clar: Mâncaţi tot ce se
vinde în măcelărie, fără să puneţi întrebări pe temei de conştiinţă, căci al Domnului e pământul
44
şi plinirea lui. În capitolul 11, versetul 1 avem concluzia acestei secţiuni: Fiţi următori ai
mei, precum şi eu sunt al lui Hristos.
Câteva detalii pe care le oferă Sf. Pavel despre practica Euharistiei în veacul
apostoli sunt foarte importante pentru tradiţia liturgică. Astfel, sesizăm că este vorba
de potir, de gestul binecuvântării acestuia şi de cel al frângerii pâinii, de utilizarea
pâinii dospite (v. 16).
7.7. Ţinuta femeii în biserică şi adunările liturgice

În continuare Sfântul Apostol Pavel dă îndrumări referitoare la cuviința cu care
trebuie să stăm în Biserică (femeia trebuie să aibă capul acoperit în Biserică, iar
bărbatul capul descoperit). Aparent femeia este prezentată aici pe un plan inferior
bărbatului, deși în final Sfântul Pavel îndulceşte oarecum această imagine. Firea însăşi
(v. 14) ne învaţă că este ruşinos pentru un bărbat să poarte părul lung, iar femeia, dacă
poartă părul lung este spre slava ei, deoarece părul i-a fost dat femeii ca acoperământ
(vers. 15). Problema aceasta îi stă la inimă Sfântului Pavel căci va reveni asupra ei în
Epistolele pastorale. Şi acolo se va referi la ţinuta femeii în Biserică prin cuvinte
asemănătoare (vezi 1 Tim 2, 9-15); şi acolo şi aici, femeii i se spune să aibă o purtare
corespunzătoare în Biserică şi să se supună bărbatului ei.
7.7.1. Ţinuta femeii în biserică (cap. 11, 3-16; cap. 14, 34-35)
Corintul nu era pentru femeile creştine o bună şcoală de modestie şi înfrânare.
Se pare că multe dintre ele, asistau la adunăturile religioase fără văl, şi-şi permiteau
chiar să ia cuvântul. Pentru primul caz, Sfântul Pavel spune: (v. 2) Fraţilor, vă laud că
întru toate vă aduceţi aminte de mine şi păstraţi predaniile aşa cum le-am predat eu. (v. 3)
Vreau însă ca voi să ştiţi că Hristos este capul oricărui bărbat, iar capul femeii este bărbatul,
iar capul lui Hristos este Dumnezeu. (v. 4) Orice bărbat care se roagă sau profetizează având
capul acoperit, îşi face capul de ruşine. (v. 5) Iar orice femeie care se roagă sau profetizează cu
capul neacoperit, îşi face capul de ruşine – căci tot una este ca şi cum ar fi rasă. (v .6) Că dacă
o femeie nu se acoperă cu văl, atunci să se tundă! Dar, dacă pentru o femeie este ruşinos să se
tundă ori să se radă, atunci să-şi pună văl!
Versetul 2 ne lasă să înţelegem că cei din Corint l-au asigurat pe Apostol, în
epistola lor, de faptul că ţin toate dispoziţiile lui, dar totuşi Sfântul Pavel va aborda în
cele ce urmează câteva nereguli de care aflase, probabil, prin delegaţii corintenilor.
Una dintre ele era aceea că femeile lor nu purtau văl în cadrul adunărilor cultice.
Împotriva acestei practici, Sfântul Pavel îşi începe argumentaţia cu o ierarhizare:
Dumnezeu este capul lui Hristos, Hristos este capul bărbatului, iar bărbatul este capul
femeii (v. 3). Este vorba de o ierarhie de autoritate, scopul ei este de a arăta că bărbatul
45
este capul femeii. Sfântul Ioan Gură de Aur explică: „Că dacă capul femeii este
bărbatul, apoi acest cap este de o fiinţă cu trupul, şi prin urmare şi capul lui Hristos
fiind Dumnezeu, este învederat că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl”. Aşadar, deşi cap
femeii, bărbatul este de o fiinţă cu ea, fiind egal cu ea din acest punct de vedere,
superioritatea lui constă doar din aceea de a fi „cap” femeii în sensul autorităţii.
Această învăţătură o găsim şi în Epistola către Efeseni a Sfântului Pavel (5, 23) şi acolo
este argumentată prin comparaţia legăturii dintre Hristos-capul şi Biserica-trupul,
legătură ce trebuie să caracterizeze şi femeia creştină. Avem aici primul argument în
sprijinul faptului că femeia nu se cuvine să se roage cu capul descoperit asemenea
bărbatului.
Un al doilea argument este de ordin moral-social (vv. 4-6). Pentru moravurile
vremii a merge dezgolit era semnul autorităţii şi al autonomiei, în timp ce vălul
simboliza teama, doliul sau supunerea. În lumea pământească capul femeii este
bărbatul, iar aceasta umblând între oameni fără să aibă pe cap semnul supunerii faţă
de bărbat, îl dispreţuieşte şi ruşinează pe bărbat, nerecunoscându-i autoritatea şi
prezentându-se ca emancipată, liberă de legătura ei cu bărbatul. Acest semn al
supunerii îi este dat în mod natural prin podoaba părului, dar ea trebuie să-şi pună
văl, după Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru a mărturisi în mod liber această supunere.
Dar dacă ea nu se acoperă, atunci să se „tundă” spune Apostolul (v. 6). În acea vreme
tunse erau femeile desfrânate şi cele publice ca semn că nu aveau stăpân. Astfel,
Sfântul Pavel, atinge aici slăbiciunea femeilor deoarece era sigur că acelea care din
vanitate au lepădat vălul nu vor lăsa să li se tundă părul.
În continuare, Sfântul Pavel aduce argumente ce ţin de creaţie şi de natura
omului:
(v. 7) Bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul de vreme ce este chip şi slavă a lui
Dumnezeu; dar femeia este slava bărbatului, (v. 8) şi pentru că nu bărbatul este din
femeie, ci femeia din bărbat, (v. 9) şi pentru că nu bărbatul a fost zidit pentru femeie, ci
femeia pentru bărbat, (v. 10) de aceea femeia este datoare să aibă văl pe capul său, de
dragul îngerilor, (v. 11) totuşi întru Domnul nici femeia fără bărbat, şi nici bărbatul
fără femeie, (v. 12) fiindcă aşa cum femeia este din bărbat tot astfel bărbatul este prin
femeie; şi toate sunt de la Dumnezeu.
Cuvântul „chip” se aplică atât bărbatului cât şi femeii, (deşi nu este specificat
aici şi cazul femeii), deoarece amândoi sunt purtători ai chipului lui Dumnezeu (vezi
Fac 1, 27). Faptul că bărbatul este slavă - doxa - a lui Dumnezeu sublinează că el este
tipul fundamental al ideii despre om, chip şi strălucire a lui Dumnezeu, el
reprezentându-L pe Acesta. Un exeget modern tâlcuieşte cuvintele „Slava bărbatului”
46
aplicate femeii, în sensul că ea este ca o oglindă care reflectă chipul bărbatului, i-l
dezvăuie lui însuşi şi prin aceasta îl corectează, astfel ajutându-l pe bărbat să înţeleagă
şi să realizeze sensul propriei sale fiinţe, dar şi invers. Femeia este slava bărbatului,
deoarece este creată din şi pentru bărbat, aşa cum arată versetele 8 - 9 (Fac 2, 18. 21-
22). Iată alte argumente pentru care Sfântul Pavel consideră că femeia trebuie să poarte
văl ca semn de supunere (v. 10). Bineînţeles că toate aceste argumente nu reprezintă
în concepţia paulină o inferioritate a femeii aşa cum era ea în umea antică, căci în
Hristos toţi sunt egali (Gal 3, 28), dar reprezintă nişte deosebiri naturale rânduite de
Dumnezeu specifice fiecăreia dintre sexe. Ori necinstea de care vorbeşte Sfântul Pavel
în legătură cu femeia care se roagă fără văl, se referă tocmai la lepădarea acestor
deosebiri naturale. În acest mod interpretează şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Căci şi
pentru femeie este mare cinste de a-şi ţine rânduiala şi ordinea în care se găseşte, după
după cum este şi necinste când ea se răscoală împotriva acestei ordini”. Un argument
în sprijinul faptului că nu este vorba aici de o discriminare a femeii, avem chiar în
acest text, cînd ne arată că există şi femei care au harisma profeţiei (vv. 4-5).
Sfântul Maxim Mărturisitorul dă un sens mistic întregului pasaj:
„Deci tot bărbatul, adică toată mintea activă sau naturală sau teologică, când se
roagă sau proroceşte, adică primeşte învăţătura sau învaţă pe alţii, să aibă capul
descoperit, adică pe Hristos: cea activă nepreţuind nimic mai mult decât credinţa şi
virtutea; cea naturală nepunând nici o altă raţiune mai presus de Raţiunea primară;
iar teologică neconturând nicidecum în schemele şi înţelesurile câştigate din lucruri,
pe Cel mai presus de înţelegere şi de cunoştinţă. Şi toată femeia, adică toată
deprinderea minţii active sau percepţia celei naturale sau cugetarea înţeleaptă a celei
teologice, să-şi acopere capul; deprinderea activă, având aşezat asupra ei
discernământul raţiunii cu care să deosebească cele ce trebuiesc şi cele ce nu trebuiesc
făcute; percepţia, puterea raţiunii cu care să judece cu ştiinţă cele văzute; iar cugetarea,
cunoştinţa cu totul indemonstrabilă a celor mai presus de înţelegere. Căci toată
deprinderea, percepţia şi cugetarea neacoperită în modul arătat, nu se deosebeşte de
cea rasă, adică de cea care n-are nici o raţiune a virtuţii sau a evlaviei sau a cunoştinţei
tainice şi a iubirii dumnezeieşti”.
Cuvintele „pentru îngeri” au fost interpretate diferit. Unii au susţinut că
expresia ar însemna mai degrabă „pentru turmă”, sau „pentru oameni fără creştere”.
Alţii au spus că această expresie ar fi o formulă de jurământ. Clement Alexandrinul
vede aici pe bărbaţi evlavioşi în general, pe care i-ar scandaliza femeile neacoperite,
iar Tertulian pe îngerii răi care ar îndemna la păcate pe oameni prin femeile care nu-
şi acoperă capul. Dar, probabil, în text este vorba de îngerii buni care au fost martori
47
ai subordonării sexelor la creaţie. Teodoret, Fer. Ieronim şi Fer. Augustin susţin că este
vorba aici de îngerii păzitori, iar respectul pentru ei este un motiv pentru femei de a
purta văl. Sfântul Maxim Măturisitorul, afirmă că aici este vorba de două sensuri: unul
propriu, dar care se referă atât la îngerii buni, cât şi la îngerii răi, şi unul figurat, care
se referă la conştiinţă: „Deci orice astfel de femeie trebuie să aibă pe bună dreptate
totdeuna stăpânirea raţiunii sau supravegherea raţională asupra capului. Aceasta în
primul rând pentru îngeri, care văd mişcările arătate şi nearătate ale noastre şi scriu
tot gândul şi toată fapta spre lauda sau spre osânda noastră în ziua înfricoşată a dării
la iveală. Apoi pentru cugetările conştiinţei, înţelese şi ele în mod figurat ca îngeri,
care ne mustră pentru cele ce le-am săvârşit sau ne apără acum şi-n ziua judecăţii. În
sfârşit şi pentru îngerii răi care pândesc deprinderea, percepţia şi cugetarea noastră,
ca îndată ce le văd dezvelite de discernământul, de evlavia, şi de conştiinţa raţională
şi mintală, să dea năvală, făcând să se nască cele potrivnice acestora: lipsa de
discernământ, de evlavie şi neştiinţa, prin care dracii cei răi lucrează păcatul, rătăcirea
şi necredinţa”.
Versetul 11: în Domnul, nici femeie fără bărbat… vine să sublinieze faptul că
femeia nu este inferioară bărbatului pentru că a fost creată după el, din el şi pentru el,
deoarece ei sunt complementari în faţa lui Dumnezeu, ei sunt doar părţi ale unui
întreg, astfel că fiecare se întregește în celălalt, dar amândoi depind de Dumnezeu.
Sfântul Pavel arată apoi că dacă femeia a fost creată după bărbat, ca o compensaţie în
dezvotarea ulterioară a omenirii, fiecare bărbat se naşte „prin femeie” (v. 12).
Apostolul apelează apoi la bunăcuviința corintenilor: (v. 13) Judecaţi voi înşivă:
E cuvincios oare ca o femeie să se roage lui Dumnezeu cu capul descoperit? (v. 14) Oare nu
însăşi firea vă învaţă că pentru bărbat este ruşinos să-şi poarte părul lung, (v. 15) în timp ce
femeia dacă-şi poartă părul lung este spre slava ei? Căci părul i-a fost dat ca acoperământ. (v.
16) Iar dacă i se pare cuiva că pentru asta trebuie să se certe, noi nu avem un astfel de obicei,
şi nici în Bisericile lui Dumnezeu. Sfântul Pavel aduce aici argumentul legii morale
naturale, care ea însăşi arată corintenilor că femeia trebuie să se roage cu capul
acoperit. Aceasta se vede din legea naturii care a lăsat femeii părul lung ca un văl
firesc. Deci, însăşi firea o învaţă să poarte văl.
Cu versetul 16, Sfântul Pavel încheie expunerea sa în legătură cu vălul femeii.
El apelează aici la un ultim argument: practica Bisericilor creştine. Sfântul Ioan Gură
de Aur şi Sfântul Ambrozie înţeleg că „obiceiul” de care vorbeşte aici Sfântul Pavel se
referă la ceartă, iar acest obicei (de a se certa) Apostolul spune că nu îl au Bisericile lui
Dumnezeu, în timp ce alţii (ex. Teodoret) aplică acest „obicei” la practica de a purta
femeile văl.
48
Alt semn de supunere a femeii este liniştea pe care ea trebuie să o respecte în

adunările ecclesiale: femeile voastre să tacă-n adunărie bisericeşti, fiindcă lor nu le este
îngăduit să vorbească, ci să se supună, aşa cum spune şi Legea. Iar dacă vor să înveţe ceva, să-
i întrebe pe bărbaţii lor acasă, căci este ruşinos ca femeile să vorbească-n Biserică (Cap. 14, v.
34-35, comp. Col 3, 18; 1 Tim 2, 11-12). Aceste cuvinte le rosteşe Apostolul în contextul
în care abordează problema vorbirii în limbi (glosolalia). De aceea este posibil ca
Apostolul să interzică femeilor să vorbească în adunări, deoarece femeia fiind mai
slabă psihic, poate fi mai înclinată spre o contaminare glosolalică falsă. Însă
argumentul Sfântului Pavel este aici faptul că „nu le este îngăduit” şi este „ruşinos” şi
aceasta din două motive: primul pentru că femeia tebuie să se „supună” capului ei
care este bărbatul, „Legea” din acest verset (34) ar putea trimite la Facere 3, 16; al
doilea, deoarece îi este propriu femeii din firea sa după chemarea ei să fie retrasă,
modestă, sfioasă. Aşadar, nu este vorba de o discriminare între sexe, ci de chemarea
fiecăruia.
7.7.2. Adunările liturgice
Partea a doua a capitolului 11, începând cu versetul 18 tratează o altă problemă
disciplinară, legată de săvârşirea Sfintei Euharistii. În Corint nu se practicau mesele
agapice ca la Ierusalim. Credincioşii îşi aduceau fiecare de mâncare, iar aici trebuiau
să o împartă. Masa aceasta nu avea rostul de a te sătura ci de a realiza comuniunea
între creştini. Urmează redarea formulei de instituire a Tainei Sfintei Euharistii.
Cuvintele de instituire sunt prezentate ca o tradiţie care vine de la Domnul Însuşi:
Fiindcă eu de la Domnul am primit ceea ce v-am predat şi vouă: Că Domnul Iisus, în noaptea
în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulțumind, a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi; acesta este
Trupul Meu cel ce se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea (vers. 23 şi 24).
În versetul 23b apare cuvântul „pâine” [αρτoς]. Pentru a patra oară în Noul Testament
se foloseşte cuvântul αρτoς când e vorba de Taina Euharistiei (de trei ori în
Evangheliile Sinoptice şi aici în 1 Corinteni). Relatarea din 1 Corinteni 11, 23 şi urm. se
aseamănă foarte mult cu relatarea din Evanghelia după Luca.
Tradiţia care vine de la Domnul Iisus, este o tradiţie pe care o dă credincioşilor,
apoi adaugă în versetul 26 caracterul anamnetic al Euharistiei: Fiindcă ori de câte ori veţi
mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Domnului o vestiţi până când El va
veni. Aşadar, prin Euharistie noi ne împărtăşim din eshaton, Euharistia este „punte”
între timp şi eshaton. Euharistia e numită „merinde" pe calea vieţii veşnice într-o
rugăciune înainte de împărtăşanie.
Versetul 27 prezintă necesitatea pregătirii în vederea primirii Euharistiei. Sunt
date aici fundamentele unei discipline în acest scop (singurul loc în Noul Testament).
49
Primirea cu nevrednicie a Tainei Euharistiei atrage după sine pedeapsa lui Dumnezeu.
Creştinul cere lui Dumnezeu, după ce s-a împărtăşit să-i fie Euharistia spre sănătate,
spre bucurie şi spre veselie şi să nu-i fie spre judecată sau spre osândă. Primirea
Euharistiei este precedată de spovedanie: Să se cerceteze dar omul pe sine şi aşa să
mănânce din Pâine şi să bea din Pahar.
7.8. Harismele (capitolele 12-14)

Începând cu capitolul 12 Sfântul Apostol Pavel dezbate o altă problemă. La
Corint existau manifestări haotice ale harismaticilor. Sfântul Pavel demonstrează că
harismele sunt „una”, pentru că toate provin din același izvor: Sfântul Duh (vers. 4).
Nimeni nu poate spune Domn este Iisus Hristos" decât numai în Duhul Sfânt (vezi
Epistola către Efeseni). Se dau în continuare două liste de harisme (nevrând să le
epuizeze pe toate). Se face distincţie între „har” şi „dar” (vezi lucrarea Pr. Prof. Isidor
Todoran intitulată „Har şi dar”). Harismele fac parte din darurile speciale ale
Sfântului Duh. Rolul harismelor în Biserică este complementar.
În versetul 27 apare imaginea Bisericii ca „Trup al lui Hristos” (această imagine
a Bisericii apare de treisprezece ori în Noul Testament). În finalul capitolului 12 sunt
pomeniţi: apostolii, proorocii, învăţătorii, taumaturgii, cârmuirile, felurile limbilor.
Prin glossolalie nu zideşti Biserica, ci o tulburi. Pentru corinteni glossolalia era
de mare importanţă. Sfântul Apostol Pavel va dezbate această problemă în capitolul
14. În Biserica primară exista tendinţa de a subordona ierarhia sacramentală, ierarhiei
harismatice. De aceea, în Didahie (Învăţătura celor doisprezece Apostoli) lucrurile sunt
puse la punct.
Harismele toate au acelaşi izvor. Toate vin de la Acelaşi Duh Sfânt. Slujirile în
Biserică sunt complementare, aşa cum este rolul mădularelor într-un trup. În Epistola
1 Corinteni avem cea mai dezvoltată pericopă paulină privind imaginea Bisericii ca
„Trup al lui Hristos”.
Răspunzând unei situaţii pe care nu o aprobă, Sfântul Apostol Pavel îşi permite
să facă o ierarhizare a harismelor (vv. 28-29). În finalul capitolului 12, Sfântul Pavel le
transmite corintenilor îndemnul de a râvni la darurile cele mai bune, subliniind rolul lor
la zidirea Bisericii. În capitolul 14, Sfântul Pavel va zice: Toate spre zidire să le faceţi şi
va sublinia rolul ierarhiei sacramentale de a controla aceste manifestări.
Urmează o pericopă extraordinară, un pasaj unic în Noul Testament, intitulat:
Calea cea mai presus de toate, şi anume capitolul 13 numit şi „Imnul Iubirii” - o
neasemuită pericopă biblică dedicată lui αγάπη = iubirea creştină. Nu valorează nimic
harismele fără iubire; chiar şi o credinţă fără iubire nu duce la nimic (aceea va fi o
50
credinţă teoretică). Sfântul Apostol Pavel înşiră rosturile benefice ale dragostei (vv. 4-
7), iar în final o rânduieşte în fruntea celor trei virtuţi teologice (v. 13). Printre altele
Sfântul Pavel spune aici că „limbile vor înceta”, proorocind sfârşitul harismelor care
erau în aşa mare vogă la Corint.
În capitolul 14, Sfântul Apostol Pavel tratează problema glossolaliei,
străduindu-se să demonstreze inutilitatea ei. Uneori o face cu delicateţe, alteori o
spune răspicat. Cel care vorbeşte într-o limbă nu oamenilor le vorbeşte, ci lui
Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel îşi dă multă silinţă în a demonstra inutilitatea
glossolaliei, dar mai ales nocivitatea ei, subliniind rostul şi rolul ierarhiei sacramentale
de a controla manifestările harismatice. În versetul 13, Sfântul Pavel spune că
tălmăcirea vorbirii glosolale nu este traducerea mesajului, ci punerea lui în cuvinte
înţelese. Sfântul Pavel avea şi el acest dar mai mult decât toţi cei din Corint (v. 18), dar
nu vedem nicăieri ca Apostolul să îl manifeste public. Cuvintele în harisma glossolalie
nu au înţeles lingvistic, ci ele exprimă o stare lăuntrică. În versetul 19, Sfântul Pavel
este categoric: în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să-i învăţ şi pe
alţii, decât zece mii de cuvinte într-o limbă oarecare. Aşadar, poţi vorbi în limbi în
intimitate, dar să n-o faci în Biserică. În cartea proorocului Isaia glossolalia este
prezentată ca semn al pedepsei divine pentru necredinţă: Grăi-voi acestui popor în alte
limbi şi prin buzele altora, şi nici aşa nu Mă vor asculta, zice Domnul (1 Cor 14, 21). Capitolul
se încheie cu o pericopă despre atitudinea femeii în Biserică.
7.9. Învierea lui Hristos. Învierea morţilor.

În capitolul 15 Sfântul Apostol Pavel răspunde unei alte situaţii apărute în
Corint, şi anume influenţaţi de filosofia platonică, credincioşii corinteni credeau în
nemurirea sufletului, dar nu credeau în Înviere. Unii cercetători au spus că în Corint
a existat o influenţă saducheică.
Versetele 1-20 dovedesc faptul real că Hristos a înviat. Sfântul Apostol Pavel
prezintă această afirmaţie ca pe o învăţătură tradiţională a Bisericii: „Că înainte de
toate v-am predat ceea ce şi eu am primit: că Hristos a murit pentru păcatele noastre ,
potrivit Scripturilor, că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi” (vv. 3-
4). Sfântul Pavel foloseşte o terminologie specifică; expresiile „v-am dat” şi „am
primit” sunt folosite pentru a desemna transmiterea Tradiţiei apostolice. Aşadar,
versetele 3b până la 5, constituie o formulare tradițională din punct de vedere literar.
Sfântul Apostol Pavel citează aici un fragment de crez care a existat inițial în limba
aramaică, deoarece expresiile pentru păcatele noastre sau după Scripturi sunt pre-
pauline.
51
Concluzia este că miezul predicii apostolice n-a fost formulat de Sfântul Pavel
pentru prima dată, ci de Biserică, înainte de convertirea sa. În Isaia 53 avem expresia:
El a murit pentru păcatele noastre. Este singurul loc în Vechiul Testament unde întâlnim
această expresie.
În continuare, Sfântul Apostol Pavel adaugă mărturia arătărilor după Înviere:
către Chefa, apoi celor Doisprezece (v. 5), apoi „S-a arătat deodată la peste cinci sute
de fraţi - dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi” (adică până la data scrierii
Epistolei - anul 56 d.Hr.), apoi către Iacov, fratele Domnului (v. 7 această arătare către
Iacov e menţionată numai aici), apoi „tuturor apostolilor”. Ce înțelege Sfântul Apostol
Pavel prin „toți apostolii”? (probabil e vorba de grupul de atașați ai lui Iisus). Aceste
arătări ale lui Iisus Cel Înviat constituie argumentul principal al învierii morţilor: Iar
dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, atunci cum de zic unii dintre voi că nu
există înviere a morţilor? Dacă nu există înviere a morţilor, atunci nici Hristos n-a înviat. Iar
dacă Hristos n-a înviat, atunci zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa
voastră (1 Cor 15, 12-14).
Versetele 20-34. Dacă Hristos a Înviat şi noi vom învia! Este aşa de importantă
Învierea lui Hristos. Acest adevăr constituie miezul credinţei creştine. Acum Hristos
a Înviat din morţi făcându-se începătură a învierii celor adormiţi (vers. 20). „Noul
Adam” sau „Adam eshatologic” recapitulează pe oameni în umanitatea Sa şi în toate
actele mântuitoare pe care Le-a săvârşit: Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot
printr-un om a venit şi învierea morţilor. Că după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia
întru Hristos (1 Cor 15, 21-22).
În următoarele versete, Sfântul Apostol Pavel prezintă un tablou a ceea ce se va
întâmpla la sfârşit. Domnul Iisus V-a preda Împărăţia Sa lui Dumnezeu Tatăl.
Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit este moartea (v. 26). Avem deci, în aceste
versete, o scurtă privire asupra istoriei omenirii până la sfârşit. Prin Înviere a început
Împărăţia lui Hristos. Iisus S-a angajat pe drumul care L-a dus la moarte şi prin moarte
la Slavă. În urma Învierii şi a deplinei Sale ascultări faţă de Tatăl, Iisus - Dumnezeu şi
Om a primit de la Dumnezeu Tatăl titlul de „Domn”. Toate trebuie supuse Fiului, iar
în final toată creaţia se va uni cu Dumnezeu. Atunci Dumnezeu va fi totul întru toate
(vers. 28).
În versetul 29 apare un argument ad hominem (adică un argument pe care-l scoţi
dintr-o susţinere a oponentului tău şi o întorci împotriva lui). Exista în acea vreme
practica de a se boteza cineva pentru cei morţi. Sfântul Pavel nici nu aprobă nici nu
dezaprobă această practică, dar le spune celor care o făceau că se află în contradicţie
cu ei înşişi. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că mai târziu practicau acest botez pentru
52
morţi ereticii encratiţi. Despre această practică, acelaşi sfânt spune că „este o
comedie!”.Vorbind despre acelaşi lucru Sfântul Ioan Gură de Aur foloseşte un
argument din propria-i viaţă şi se întreabă: „Pentru ce se ostenşte el dacă nu este
înviere a morţilor?”.
În partea a treia - versetele 35-58 - Sfântul Pavel spune cum vor învia morţii.
Mai întâi el dă exemplul seminţei care putrezeşte în pământ pentru ca apoi să
iasă din ea o nouă plantă, adică, în cazul oamenilor, un nou trup. Şi trupurile din carne
sunt diferite. Tot aşa este şi cu învierea morţilor (v. 22). Apar patru caracteristici:
a) - se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune;
b) - se seamănă trupul întru necinste înviază întru slavă;
c) - se seamnă trupul întru slăbiciune înviază întru putere;
d) - se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc.
Se seamănă un trup care a fost animat de o viaţă biologică şi înviază un trup
plin de puterea Duhului Sfânt: Făcutu-s'a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; Adam cel
de pe urmă (Iisus Hristos), cu duh dătător de viaţă.
În continuare, Sfântul Apostol Pavel revine la explicarea a ceea ce este trupul
duhovnicesc. Acest trup este asemenea trupului lui Hristos Cel Înviat, apoi pune faţă
în faţă pe primul om Adam cu Adam cel din urmă, adică Hristos Domnul. Hristos
Domnul este „izvor de viaţă vie” care curge spre viaţa veşnică. Această punere faţă în
faţă se încheie. Omul a ajuns la Dumnezeu în Iisus Hristos; Omul cel dintâi este din
pământ - Omul duhovnicesc este din cer.
În versetul 55 Sfântul Apostol Pavel întreabă retoric: Unde-ţi este, moarte,
biruinţa? Moarte, unde-ţi este boldul? Boldul morţii este păcatul. Prin păcat suntem
împinşi spre moarte. În versetele 57-58 avem o doxologie.
7.10. Colect pentru Biserica-mamă de la Ierusalim

În acest capitol avem informaţii cu caracter personal. Se vorbeşte despre
strângerea de ajutoare pentru creştinii din Ierusalim (Gal 2, 10; 2 Cor cap. 8-9; Rom 15,
26; FA 24, 17). Această colectă s-a organizat în anul 58 d.Hr. În Epistola către Galateni
nu avem detalii strângerea colectei, de aici rezultă că în Galatia Sfântul Apostol Pavel
a trimis un bilet în care arăta cum să se facă această acţiune (v. 1).
Colecta trebuia să se facă în ziua întâia a săptămânii (duminica). În Epistola a
doua către Corinteni se dau amănunte despre această colectă. Din fiecare biserică va
fi ales câte un delegat care va duce colecta la Ierusalim.
53
În versetul 6 Sfântul Apostol Pavel scrie: La voi mă voi opri câtăva vreme, dacă
Domnul va îngădui. Epistola o scrie în anul 56, iar în iarna 57/58 a stat la Corint (atunci
când a scris Epistola către Romani). Cincizecimea a petrecut-o la Efes (vers. 8).
Unii dintre corinteni au jignit demnitatea Sfântului Apostol Pavel în persoana
trimisului său Timotei. Din acest motiv Sfântul Pavel a scris „Epistola cu multe
lacrimi”.
7.11. Încheierea Epistolei

În finalul Epistolei avem un epilog autograf scris de mâna apostolului:
Salutarea, cu mâna mea, a lui Pavel (v. 21). În versetul 22b avem expresia „Marana-tha!”
care înseamnă: „Vino Doamne Iisuse!” Expresia „Maran-atha!” înseamnă „Domnul a
venit!” sau „Domnul vine!”. În primul caz „Marana-tha!” verbul este la imperativ. În
cartea Apocalipsei apare în formă greacă (Apoc 22, 20). Primii creştini trăiau în
aşteptarea venirii lui Iisus. Expresia era o invocare care încheia rugăciunea lor. Dar
Domnul n-a venit atunci. Ei au înţeles atunci că Domnul vine la fiecare Liturghie, cu
fiecare invocare a Duhului Sfânt. În expresia „Maran-atha!” verbul este la indicativ
prezent şi înseamnă nu „Domnul vine!”, ci „Domnul a venit!” Această expresie apare
în finalul primei formule euharistice pe care noi o avem în scris în „Didahie”. Expresia
apare în finalul rugăciunii de mulţumire: „Dacă este cineva sfânt, să vină! Dacă nu
este, să se pocăiască! Maran-atha!” (Didahia, cap. 10, 5). Nu putem spune că o formă
exclude pe cealaltă. Suntem îndreptaţi spre eshaton odată cu venirea lui Hristos.
Sfinţii Părinţi au preferat expresia „Domnul a venit!” (Sfântul Ioan Gură de
Aur, Sfântul Teodoret de Cyr, Teofilact). La fel traduc părinţii latini; Fericitul Ieronim
traduce cu Dominus noster venit!
Mulţi teologi mai noi optează pentru expresia „Vino Doamne Iisuse!” deoarece,
spun ei, în momentul în care Sfântul Apostol Pavel scria Epistola a folosit sigur această
formă, aşa cum apare în Apocalipsă 22, 20. Versetele 23-24 sunt un adaos. Epistolele
erau destinate lecturilor publice. Comunitatea răspundea cu „Amin”. Acest „Amin” a
fost reţinut în manuscrise până astăzi.
54
8. Epistola a II-a către Corinteni
Epistolă apologetică scrisă din Macedonia în anul 57 d.Hr.

la puţin timp după prima
Bibliografie selectivă
SFÂNTUL IOAN G URA DE AUR, Comentariile sau Explicarea Epistolei II către
Corinteni, Atelierele Grafice SOCEC, București, 1910;
Fericitul TEODORET AL CIRULUI, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, vol. I,
trad, Iulia Cărare şi Mircea Ştefan, Ed. Doxologia, Iaşi, 2015.
BARNETT, P., The Second Epistle To The Corinthians (NICNT, Rev.), Eerdmans,
Grand Rapids, 1997;
KEENER, C. S., 1- 2 Corinthians (NCBC), Cambridge University Press, Cambridge,
2005;
MARTIN, R. P., 2 Corinthians (WBC), Word, Waco, 1986;
8.1. Date introductive

8.1.1. Împrejurările şi data scrierii Epistolei
Întâia Epistolă către Corinteni a avut efectele scontate de Sfântul Pavel.
Iudaizanţii însă, care l-au urmărit pe apostol peste tot, încearcă din nou să-i mineze
autoritatea în faţa credincioşilor, reuşind să-i facă pe mulţi să se îndoiască de harul,
autoritatea, statornicia şi dezinteresul acestuia în predicarea Evangheliei lui Hristos.
Sfântul Apostol Pavel face corintenilor o vizită scurtă şi penibilă care i-a lăsat
în inimă un gust amar şi i-a produs multă suferinţă (cf. 2 Cor 1, 23; 2, 1; 12, 14; 13, 1-
2). S-a întors la Efes, promiţând că va reveni la ei cu răgaz (2 Cor 1, 15-16). Dar şi de
această dată, plecarea apostolului din comunitatea din Corint a fost exploatată de
adversarii săi. Are loc în Corint un incident în care autoritatea Sfântului Pavel a fost
crunt lovită în persoana trimisului său („cel nedreptăţit” 2 Cor 2, 5; 2 Cor 7, 12). Acest
lucru l-a determinat pe Sfântul Apostol Pavel să scrie o epistolă aspră (cf. 2 Cor 2, 3-4.
9) care a avut un efect salutar după cum rezultă din 2 Corinteni 7, 8-13. Aceasta este
„Epistola scrisă cu multe lacrimi”. Epistola aceasta le-a produs corintenilor multă
supărare (2 Cor 7, 8), dar această întristare a avut un caracter benefic, fiind o întristare
spre pocăinţă (o întristare spre îndreptare; 2 Cor 7, 9).
Sfântul Apostol Pavel a părăsit Efesul imediat după ce a încetat tulburarea
produsă de argintarul Dimitrie, mergând spre Macedonia (FA 20, 1), deşi dorea să
serbeze Cincizecimea la Efes (1 Cor 16, 8). În Macedonia la întâlnit pe Tit care i-a adus
veşti din Corint despre rezultatele pe care le-a avut Epistola intermediară sau
„Epistola scrisă cu multe lacrimi” (2 Cor 7, 5-16; 2 Cor 2, 12-13).
Tit este trimis din nou de Sfântul Pavel la Corint pentru a organiza colecta
pentru sfinţii din Ierusalim (2 Cor 8, 16-18), operaţie pe care o va face împreună cu un
55
alt „frate al nostru” (cel mai probabil Luca sau Aristarh; frate a cărui laudă întru
Evanghelie este în toate Bisericile).
De acolo, din Macedonia, spre sfârşitul verii anului 57 d.Hr. a scris Epistola a
doua către Corinteni (care era de fapt a patra epistolă adresată corintenilor):
a) Epistola precanonică (cf. 1 Cor 5, 9);
b) Epistola 1 Corinteni;
c) Epistola scrisă cu multe lacrimi;
d) Epistola 2 Corinteni.
Epistola a doua către Corinteni nu face aluzie la problemele dezbătute în prima
Epistolă (se pare că aceasta din urmă şi-a atins scopul). În momentul când scrie Epistola
2 Corinteni, Sfântul Pavel se pregătea să meargă la Corint (2 Cor 12, 14; 2 Cor 13, 1).
Iarna anului 57/58 stat la Corint (cf. FA 20, 3). Vizita de care pomeneşte în 2 Corinteni
13, 2 fusese scurtă şi penibilă atât pentru corinteni cât şi pentru Sfântul Pavel. În
Epistola scrisă cu multe lacrimi (2 Cor 2, 4) fusese vorba despre un ofensator şi un
ofensat (2 Cor 7, 12). Ofensatul este Sfântul Apostol Pavel; dar cine este ofensatorul ?
Unii spun că în 2 Corinteni 2 şi 7 este vorba despre acelaşi incestuos pe care
acum Sfântul Pavel îl iartă (însă ipoteza aceasta nu este adevărată). Circumstanţele
sunt altele. E vorba de un creştin din Corint care refuzase să recunoască autoritatea
unui trimis al Sfântului Pavel. Iudaizanţii (2 Cor 11, 22), cei pe care epistola îi va numi
ironic „super-apostoli” în 2 Corinteni 11, 5 sau „pseudo-apostoli” în 2 Corinteni 11, 13;
căutau să mineze personalitatea Sfântului Apostol Pavel. Vinovatul trebuie să fie unul
dintre aceşti iudaizanţi dar nu incestuosul.
Acestea sunt împrejurările în care Sfântul Apostol Pavel, înainte de a pleca el
însuşi la Corint într-o vizită mai demult anunţată şi apoi amânată (2 Cor 12, 14 şi 13,
1), le scrie corintenilor această a doua Epistolă, în timp ce se afla în Macedonia (cel mai
probabil la Filipi) în anul 57 la puţină vreme după ce scris prima Epistolă.
8.2. Planul Epistolei
Adresă şi salutare 1, 1-2

Rugăciune de mulţumire 1, 3-11
I. Apologie personală a Sfântului Pavel 1, 12 - 7, 16
1) Amânarea călătoriei la Corint 1, 12 - 2, 17
2) Slujirea Apostolului 3, 1 - 6, 10
3) Apel la afecţiunea corintenilor;
Mângâierea apostolului prin veştile aduse de Tit 6, 11 - 7, 16
56
II. Colecta pentru Biserica din Ierusalim 8-9

III. Apologie polemică 10, 1 - 13, 10
1) Răspunsul la unele acuzaţii cap.10
2) Sfântul Pavel şi apostolii mincinoşi;
Apostolatul paulin 11, 1 – 12, 18
3) A treia vizită la Corint 12, 19 - 13, 10
Încheierea 13, 11-13
8.3. Cuprinsul Epistolei
După adresă, Sfântul Apostol Pavel mulţumeşte lui Dumnezeu că l-a ajutat în
încercările slujirilor sale şi că l-a scos dintr-un mare pericol (necazul din Asia; v. 8). E
vorba de pericolul prin care a trecut la Efes în timpul răscoalei argintarului Dimitrie.
Sfântul Pavel spune că nu mai nădăjduiam să mai scăpăm cu viaţă (v. 8). Unii teologi
vorbesc despre o captivitate a Sfântului Pavel la Efes (Nicolae I. Nicolaescu).
I. Apologie personală a Sfântului Pavel - 2 Corinteni 1,12-7,16

Această pericopă începe astfel: „Căci lauda noastră aceasta este: mărturia
conştiinţei noastre că ne-am purtat în lume şi mai ales între voi, întru sfinţenia şi
curăţia care vin de la Dumnezeu, nu întru înţelepciune pământească, ci întru harul lui
Dumnezeu” (v. 12). Sfântul Apostol Pavel vrea să explice conduita sa anterioară faţă
de corinteni şi să le răspundă la întrebarea „de ce şi-a schimbat planul de călătorie?”.
A fost acuzat de duplicitate, că este unul care spune „da” şi „nu” în acelaşi timp.
Sfântul Pavel n-a venit la Corint tocmai pentru a-i menaja pe corinteni, ca să nu fie
nevoit să vină la ei din nou cu întristare (cap. 2, vers. 1). A fost destul o vizită penibilă
şi de aceea a preferat să le adreseze o epistolă severă (cap. 2, vers. 3-4). Această epistolă
e numită „Epistola scrisă cu multe lacrimi”. Iar acum, fiindcă cel vinovat şi-a luat
pedeapsa e timpul să fie iertat.
Totuşi, îngrijorarea Sfântului Pavel continuă. El a venit la Troa unde nădăjduia
să-l întâlnească pe Tit, dar nu l-a întâlnit (cap. 2, vers. 12). De la Troa merge în
Macedonia pentru a-l întâlni pe Tit (care venea cu veşti de la Corint). Sfântul Apostol
Pavel s-a mângâiat atunci când a auzit veştile aduse de Tit şi de aceea îi aduce
mulţumire lui Dumnezeu (cap. 2, vers. 13-14).
Pericopa 3, 1 - 6, 10 vorbeşte despre măreţia şi exigenţele misiunii apostolice;
Sfântul Apostol Pavel se delimitează de cei care fac pe învăţătorii contra plată, de cei
care negustoresc cuvântul lui Dumnezeu (cap. 2 vers. 17). Sfântul Apostol Pavel nu avea
57
nevoie de recomandare, de o carte de vizită aşa cum aveau nevoie adversarii săi. El
scrie corintenilor o scrisoare deschisă pe care o poate citi oricine voieşte. El este
„ministru” al Noului Legământ: Cel Ce ne-a şi învrednicit să fim slujitori ai unui Nou
Testament, nu ai literei, ci ai duhului; pentru că litera ucide, dar duhul face viu (cap. 3 vers.
6). În versetul 14 avem singurul loc în Noul Testament în care apare expresia „Vechiul
Testament” cu referire la colecţia cărţilor vechi-testamentare. Slujirea apostolului este
mult mai mărită decât cea dată lui Moise (cap. 3, vers. 7).
Apostolii nu au nimic de la ei, totul au primit în dar, iar destoinicia lor este de
la Dumnezeu (3, 5). La data când Sfântul Pavel scria epistola era în alcătuire Noul
Testament. Apostolul arată cum iudeii n-au înţeles că Vechiul Testament a ajuns la
plinirea lui în Iisus Hristos. Până astăzi iudeii au vălul pe faţa şi pe inima lor. Acest
văl se va ridica dacă se vor întoarce la Domnul (3, 14-15). Chiar şi noi creştinii care nu
mai avem vălul pe faţă îl vedem pe Domnul ca în oglindă, în ghicitură (v.18).
În capitolul patru este prezentat rolul apostolului de a predica adevărul că
Domn este Iisus Hristos, de a aduce pe oameni la cunoaşterea lui Dumnezeu prin Iisus
Hristos. Apostolii adevăraţi sunt „vase de lut” (v. 7). Ei n-au valoare prin ei înşişi, dar
tocmai acest lucru dovedeşte că prin ei lucrează Dumnezeu. Apostolul este epuizat de
multele încercări, dar totuşi prin el viaţa lui Iisus se împărtăşeşte tuturor celor care
ascultă cuvântul său. Apostolul are certitudinea învierii sale şi a credincioşilor săi:
ştiind că Cel Ce L-a Înviat pe Domnul Iisus ne va învia şi pe noi cu Iisus, şi împreună cu voi
ne va aşeza alături de El (v. 14). Toate darurile aduse de Iisus sunt pentru credincioşi (v.
15). Chiar dacă viaţa din afară (cea din trup) trece, viaţa duhovnicească se înnoieşte
din zi în zi (v. 16).
Această pericopă atinge punctul culminant în pericopa de la 2 Corinteni 5, 11 -
6, 10.
În prima parte a capitolului 5, Sfântul Pavel se referă la eshatologia individuală.
Noi creştinii ştim că locuinţa noastră pământească (trupul fizic, biologic) trece, se va
desface; dar mai ştim că avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică
în ceruri (v. 1). E vorba în acest text despre trupul ecclesial eshatologic în care
credinciosul intră prin moarte, iar locuinţa noastră cea din cer (v. 2b) este trupul
pnevmatizat al lui Hristos.
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte cu dor despre viaţa de dincolo. Suspinăm de
dorul de a ne îmbrăca cu veşmântul cel nou (cu locuinţa cea din ceruri) pentru ca ceea
ce este muritor să fie înghiţit de viaţă (v. 4).
58
În versetul 5 avem un text care vorbeşte clar despre eshatologia realizată: Iar
Cel Ce ne-a făcut spre aceasta este Dumnezeu, Care ne-a dat nouă arvuna Duhului. Atâta
vreme cât petrecem în trup suntem încă departe de Domnul (v. 6).
Apostolul vrea ca toţi corintenii să aibă încredere deplină în el, dragostea lui
Hristos care-l stăpâneşte îl obligă să vestească mântuirea în Hristos, Cel mort şi înviat.
În versetele 18-20 avem un important pasaj despre împăcarea în Hristos.
Demersul este duhovnicesc. Hristos ne-a răscumpărat, murind pentru toţi pentru ca
cei ce viază să nu mai vieze loruşi, ci Aceluia Care pentru ei a murit şi a înviat (vers.
15). Chiar dacă l-am cunoscut pe Hristos după trup, de acum încolo nu-L mai
cunoaştem astfel (vers. 16). Prin urmare, dacă este cineva întru Hristos, el e făptură nouă:
cele vechi au trecut, iată că toate au devenit noi (2 Cor 5, 17).
Dumnezeu ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi ne-a dat nouă slujirea împăcării.
Împăcarea s-a realizat deci în Iisus Hristos şi totuşi e nevoie de ea în continuare (avem
aici ideea de „deja” şi „nu încă” a lui Oscar Cullmann). Împăcarea este un alt nume
dat mântuirii aduse de Hristos.
Noi apostolii şi în general slujitorii lui Hristos suntem purtători de cuvânt ai
Acestuia, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi (v. 20). De dragul nostru L-a făcut
El păcat pe Cel Ce n-a cunoscut păcatul, pentru ca întru El să devenim noi dreptate a lui
Dumnezeu. Acest text are paralelă în Epistola către Romani 8, 3:. ...trimiţându-L pe Fiul
Său într-un trup asemănător cu acela al păcatului şi pentru păcat, El a osândit păcatul în
trup... Hristos a luat un trup asemănător păcatului. Dar Dumnezeu nu L-a făcut pe
Iisus păcătos, ci L-a făcut să fie tratat ca păcătos, devenind victima unei jertfe prin
excelenţă adevărată pentru păcat. Trupul este semnul concret al unei lumi păcătoase.
Iisus a suferit în trup şi a murit, dar a înviat cu un trup duhovnicesc. Prin acest act,
toată omenirea a trecut virtual de la viaţa carnală (trupească) la viaţa duhului.
În capitolul şase, pericopa despre Împăcarea în Hristos şi slujirea împăcării
continuă. În primele zece versete apostolul face referiri la slujirea sa. Paradoxul slujirii
apostolice (amestec în aparenţă contradictoriu de slăbiciune şi putere). Apostolul este
vasul slab de lut în care lucrează puterea lui Dumnezeu.
În pericopele 6, 11-13 şi 7, 2-4 avem un tandru apel la afecţiunea corintenilor:
lărgiţi-vă inimile; faceţi-ne loc în inimile voastre! Acest apel este întrerupt subit de o
recomandare de a nu se unii cu necredincioşii şi de a nu avea nici o împărtăşire cu
Veliar. Această pericopă se pare că este o interpolare luată (după unii) dintr-o altă
epistolă. Apar aici influenţe qumranite (eseniene): opoziţia lumină-întuneric;
dreptate-fărădelege; Hristos-Veliar. În ebraică beliar înseamnă „fără folos”,
„nevrednic”. În acest text veliar este sinonim al lui „satan”.
59
Această interpolare merge până în capitolul 7 versetul 1. Versetul 2 al

capitolului 7 merge perfect în continuarea lui 6, 13. Este pericopa 6 ,14 - 7, 1 o paranteză
a Sfântului Apostol Pavel? Posibil! Este o reluare? o interpolare? Poate! Este un text
dintr-o altă Epistolă a Sfântului Pavel? Este posibil, dar nu putem afirma nimic cu
siguranţă!
În versetul 6 Apostolul vorbeşte despre venirea lui Tit. Acesta aduce veşti bune
de la Corint. Apostolul ştie că acum poate avea încredere în ei. Tit este ucenicul de
forţă a Sfântului Pavel, el este trimis întotdeauna acolo unde sunt probleme dificile.
II. Colecta pentru Biserica din Ierusalim - capitolele 8 şi 9

Cele două capitole sunt foarte asemănătoare. În capitolul 8 Sfântul Apostol
Pavel dă ca exemplu pentru corinteni Biserica din Macedonia, iar în capitolul 9 se
laudă cu corintenii către macedoneni. Capitolul 8 începe cu menţionarea Bisericilor
din Ahaia (Macedonia), care, măcar că sunt foarte sărace (v. 2), au contribuit cu
generozitate şi în mod spontan la strângerea colectei (vv. 3-4). Acestea au dat - spune
apostolul – „după putere şi peste putere”. Biserica din Corint trebuie să exceleze şi în
ceea ce priveşte generozitatea faţă de strângerea colectei. În versetele 6 şi 7 se vorbeşte
despre trimiterea lui Tit în Corint pentru colectă, iar în versetul 9 apostolul Îl dă
exemplu pe Hristos care, „bogat fiind, a sărăcit de dragul vostru pentru ca voi prin
sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi”. E vorba aici despre sărăcirea de bună voie a lui Iisus prin
Întrupare şi nu numai. Nu le cere Sfântul Pavel să sărăcească ci să dea din prisosul lor:
...prisosul vostru în ceasul de acum să împlinească lipsa acelora, pentru ca şi prisosul lor să
împlinească lipsa voastră... (v. 14).
Împreună cu Tit a fost trimis un alt frate a cărui laudă întru Evanghelie este în
toate Bisericile (v. 18). E vorba, probabil, fie de Luca fie de Aristarh. El este ales de
Biserici, deci este delegat al Bisericii pentru colectă. Aceasta s-a făcut şi pentru a nu
cădea cineva în bănuială în această strângere de ajutoare.
După ce un capitol întreg a vorbit despre colectă (capitolul 8), în capitolul 9
apostolul începe ca şi cum nu ar fi scris nimic despre aşa ceva. Acest capitol tratează
acelaşi subiect. Ar putea fi un bilet separat adresat Bisericii din Ahaia, altora decât
celor din Corint (în versetul 2 e vorba de Ahaia). Ar putea fi vorba despre o secţiune
dintr-o altă epistolă pusă aici de cei ce au alcătuit corpus-paulinum.
Important este felul în care dai. Darul trebuie făcut cu voie bună, nu cu părere
de rău sau din silă. Mic sau mare darul trebuie făcut cu bunăvoinţă, iar Dumnezeu va
avea grijă ca cel ce a dăruit să nu aibă de suferit în urma dărniciei sale. Cel care dă se
bucură de rugăciunile celui care primeşte.
60
III. Apologie polemică 10, 1 - 13, 10

Această pericopă e o apologie personală îmbrăcată într-un ton polemic. Se pare
că Tit trimis de apostolul Pavel pentru a organiza colecta, a aflat că adversarii
apostolului l-au atacat din nou. Sfântul Pavel a dictat în grabă aceste capitole.
Opozanţii săi îl acuzau de slăbiciune, că e tare şi cu greutate doar în scrisori dar când
e de faţă e slab (vv. 9-10). Apostolul Pavel îi asigură pe corinteni că e gata să acţioneze
cu fermitate în toate împrejurările, că nu este ca cei ce fac caz de titluri şi recomandări.
Nimeni nu-i poate contesta autoritatea şi chemarea sa de apostol, deoarece Domnul
însuşi l-a chemat la această slujire şi dacă e aşa, ar fi o nebunie să începaă el să-şi facă
elogiul: O spun din nou: Să nu mă creadă cineva că sunt nebun, - iar de nu, luaţi-mă aşa, ca
pe un nebun, ca să mă laud şi eu puţin (v. 16). Aşadar, apostolul îi roagă să-i accepte
puţină nebunie, dacă l-au tratat ca pe un nebun.
Sfântul Apostol Pavel simte nevoia să se scuze pentru faptul că va trebui să se
apere dovedind astfel puţină nebunie. Dar dacă ei înşişi l-au tratat ca pe un nebun
trebuie acceptat ca atare. În versetele 5 şi 16 îi numeşte pe adversarii săi „super-
apostoli” - [υπερλίαv απoστολωv] aceasta este traducerea cea mai literală după
original. E folosită aici expresia "super-apostoli" în sens ironic către cei ce se socoteau
mai grozavi decât Sfântul Pavel. Aceştia se prezentau în Corint ca reprezentanţi ai
Bisericii mame din Ierusalim. Pentru a arăta ceea ce-l deosebeşte de unii ca aceştia
Sfântul Pavel arată dezinteresarea sa în predicarea Evangheliei. El nu este un om fals,
nu urmăreşte avantaje sau interese proprii. În versetele 13 şi 15 adversarii sunt numiţi
„apostoli mincinoşi” sau „lucrători vicleni” sau „slujitorii lui satan”.
Versetele 23-30 constituie un pomelnic de suferinţe şi prigoane îndurate de el
pentru Hristos „palmaresul Sfântului Apostol Pavel”. „Dacă mă voi lăuda, mă voi
lăuda cu slăbiciunile mele” (v. 30). În finalul capitolului 11 (vv. 32-33) Sfântul Pavel
adaugă urmărirea sa în Damasc de către dregătorul regelui Areta al Nabateenilor (aici
Sfântul Pavel a desfăşurat vreme de trei ani o intensă activitate misionară).
Capitolul 12 cuprinde alte probe ale autenticităţii apostolatului său. Apostolul
pomeneşte experienţa pe care a avut-o în urmă cu paisprezece ani (adică pe la anul
43/44). El a fost ridicat până la al treilea cer, dar nu poate să dea detalii despre această
experienţă pentru că nu ar avea cuvinte să o explice. Acolo a auzit cuvinte de nespus,
pe care nu-i este îngăduit omului să le rostească (v. 4).
În versetul 7 apostolul vorbeşte despre „ghimpele în trup” pe care Dumnezeu
i l-a dat ca să nu se trufească „Un înger al satanei pus să mă bată peste obraz ca să nu
mă trufesc” (Albert Schweizer în lucrarea sa Die Mystik des Apostels Paulus apărută în
61
1930 afirmă că „viaţa în Hristos nu poate fi lipsită de încercare, de ispită, de

suferinţă”).
Sfântul Isaac Sirul zice: „Cel ce are daruri de la Dumnezeu să se roage ca
Dumnezeu să-i dea încercări, iar dacă n-are încercări să se roage lui Dumnezeu să-i ia
darul”. Darul autentic este însoţit de încercare. E vorba aici de boala lui cronică, boală
care-l ruşina în faţa celor din jur (probabil malarie / febră malarică), această boală făcea
din îndrăzneţul Pavel un om redus cu totul la neputinţă şi la ajutorul celor din jur.
Foarte mulţi oameni cer daruri de la Dumnezeu dar nu se gândesc la suferinţă.
Dumnezeu anticipează şi e precaut, tocmai pentru ca alesul Său să nu cadă în trufie.
În versetul 8 apostolul spune că L-a rugat pe Domnul de trei ori ca să-l îndepărteze de
la el (vezi Rugăciunea lui Iisus din Grădina Ghetsimani). El ştia că Domnul îl poate
ajuta. Domnul i-a auzit rugăciunea şi i-a răspuns: Îţi este de-ajuns harul Meu, căci puterea
Mea se desăvârşeşte în slăbiciune (v. 10). Apostolul se bucură în slăbiciuni, în defăimări,
în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos; căci, când e slab, atunci e tare (v.
10). Observăm din nou aici paradoxul slujirii apostolice. Când sunt redus la neputinţă,
atunci se manifestă în mine puterea lui Dumnezeu. De multe ori noi opunem
rezistenţă Duhului trufia noastră (ştiinţa noastră), toate ale mele pot fi piedici ale
Duhului. Începând cu versetul 11 Sfântul Apostol Pavel reia apologia polemică,
continuând-o până la versetul 18. Se teme că va avea de luat măsuri severe împotriva
celor ce se manifestau cum nu trebuie.
În capitolul 13 apostolul dă corintenilor îndemnurile finale. În versetul 1 spune
că e pregătit să meargă a treia oară la ei. E îngrijorat de felul cum îi va găsi pe cei de la
Corint. Îi avertizează încă o dată pe cei ce au greşit, că dacă va veni va fi necruţător cu
ei. Îi îndeamnă să se cerceteze pe ei înşişi dacă sunt în credinţă, iar dacă au credinţă să
şi-o pună la încercare.
Pricina pentru care vă scriu acestea nefiind de faţă este ca atunci când voi fi de faţă să nu lucrez
cu asprime după puterea pe care mi-a dat-o Domnul spre zidire şi nu spre dărâmare (2 Cor 13,
10).
Încheierea 13, 11-13

Salutări finale, apel la bucurie şi la pace. În finalul epistolei avem
„binecuvântarea apostolică” (o formulă trinitară de foarte mare valoare doctrinară,
formulă care a fost preluată în cultul Bisericii: Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi
dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi părtăşia Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! Amin.
62
Epistola către Galateni
(epistolă soteriologică, scrisă la Efes în timpul celei de-a treia călătorii misionare, cel mai
probabil în anul 55 d.Hr.)
Bibliografie selectivă:
SF. TEOFILACT AL BULGARIEI, Tâlcuirea Epistolelor către Galateni,
Efeseni, Filipeni și Coloseni, trad. Mitrop. Veniamin
Costachi, ediție revizuită de Florin Stuparu,
București/Alexandria: Sophia/Cartea Ortodoxă,
2006;
BETZ, Hans Dieter, Galatians: A Commentary on Pauls’s Letter to
the Churches in Galatia, Hermeneia, Philadelphia:
Fortress, 1979;
BRUCE, F. F., The Epistle to the Galatians; A Commentary on the
Greek Text, NIGTC, Grand Rapids, Michigan:
Eerdmans, 1982;
DUNN, James D. G., A Commentary on the Epistle to the Galatians,
Peabody: Hendrickson, 1998;
LONGENECKER, Richard N., Galatians, (WBC 41), Dallas: Word
Books, 1990;
MIHOC, Pr. Prof. Dr., Epistola Sfântului Apostol Pavel către
Galateni. Traducere, introducere și comentariu, Ed.
IBMBOR, București, 1983;
1. Galatia și galatenii
Sfântul Apostol Pavel adresează această Epistolă Bisericilor Galatiei (Gal 1, 2),
sau galatenilor (Gal 3, 1). Galatenii erau o populație celtă, provenind din Galia. În epoca
Sfântului Pavel termenii γαλάται și κέλτoι erau sinonimi. În secolul III î.Hr. trecuseră
în Asia Mică. Pentru multă vreme au fost groaza Asiei Mici, deoarece trăiau din jafuri.
Înfrânți într-o luptă cu regele Bitiniei, au fost siliți să se așeze în centrul Asiei Mici,
într-un ținut semi-deșertic (un platou arid, lipsit de vegetație) care se va numi Galatia.
Teritoriul Galatiei avea trei orașe mai importante: Ancira (Ankara), Tavium și
Pessinus. Teritoriul galatenilor a trecut ca moștenire prin mâinile mai multor regi.
Ultimul rege galatean, Amyntas, la moartea sa în anul 25 î.Hr. a lăsat regatul său ca
moștenire romanilor. Astfel, Galatia a devenit provincie romană cu capitala la Ancira.
63
Aici exista un templu dedicat împăratului Octavian Augustus (ridicat după moartea
acestuia). Acest templu era o transformare (modificare) a vechiului templu construit
în cinstea Cibelei (Magna Mater) și a zeului Men.
Pe lângă Galatia propriu-zisă, provincia cuprindea și Pisidia, partea vestică a
Frigiei, cea mai mare parte a Licaoniei şi Isauria, la care s-au mai adăugat în anul 7
î.Hr. o parte din Paflagonia și Pontul Galatic. În timpul Sfântului Apostol Pavel acestui
teritoriu vast i s-au adăugat Pontul Ptolemaic şi Armenia, iar în timpul împăratului
Vespasian și Capadocia.
La data scrierii Epistolei către Galateni, localitățile Antiohia Pisidiei, Iconiu,
Listra şi, probabil Derbe, aparțineau provinciei romane Galatia.
2. Sfântul Apostol Pavel și galatenii
Sfântul Apostol Pavel trece prin ținutul Galatiei în cursul celei de-a doua
călătorii misionare: Și ei au străbătut Frigia și ținutul Galatiei, fiind opriți de Duhul Sfânt
să grăiască în Asia cuvântul (FA 16, 6) și în cursul celei de-a treia călătorii misionare: Și
după ce a stat acolo câtva timp, a plecat și a străbătut pe rând ținutul Galatiei și Frigia, întărind
pe toți ucenicii (FA 18, 23).
Așadar, în a doua călătorie misionară Sfântul Pavel a străbătut Frigia (teritoriu
aflat în centrul Asiei Mici) și ținutul Galatiei propriu-zise (adică teritoriul locuit,
începând din secolul III î.Hr., de triburile celtice de care am vorbit), fiind opriți de
Duhul Sfânt să grăiască în Asia cuvântul (adică Provincia romană cu acest nume a
cărui capitală era Efesul).
Din Fapte 18, 23 rezultă că Sfântul Pavel a desfășurat în Galatia o activitate
misionară intensă. În acest al doilea text Galatia e amintită întâi apoi Frigia, acest text
aducând și o completare celui din Fapte 16, 6 cu privire la întemeierea de Biserici
creștine în Galatia propriu-zisă. În Galatia existau deja „ucenici” pe care Apostolul
Pavel îi întărește în credința pe care o îmbrățișaseră mai înainte. În a treia călătorie
misionară Sfântul Pavel nu-i mai „evanghelizează”, căci făcuse acest lucru atunci când
vizitase Galatia pentru prima dată (FA 16, 6).
Despre activitatea misionară a Sfântului Apostol Pavel în Galatia și despre
raporturile sale cu galatenii aflăm indicii chiar din cuprinsul Epistolei pe care el le-o
adresează. Din cuprinsul ei aflăm că Sfântul Pavel este întemeietorul Bisericilor din
Galatia (Gal 1, 8).
Prima oprire a Sfântului Pavel în Galatia și activitatea misionară pe care a
desfășurat-o cu acest prilej s-au datorat unei crize a bolii cronice de care suferea
64
Apostolul: Dar voi știți că din pricina unei slăbiciuni a trupului v-am binevestit vouă întâia
oară... (Gal 4, 13). Cu acest prilej, galatenii i-au făcut Sfântului Pavel o primire cordială
...ca pe Hristos Iisus (Gal 4, 14). Această dintâi vizită a Sfântului Pavel în Galatia a fost
urmată de cel puțin încă una, așa cum reiese din folosirea expresiei πρότερov = „mai
întâi”, „întâia oară” (Gal 4, 13b). Curând după a doua vizită a Sfântului Pavel
iudaizanţii au produs aici tulburare (Gal 1, 6-7), făcând necesară intervenția
Apostolului.
3. Destinatarii Epistolei către Galateni
O problemă care s-a pus în legătură cu Epistola către Galateni, mai ales
începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, este aceea a primilor ei destinatari:
„Cui a adresat Sfântul Apostol Pavel Epistola către Galateni?” Unor Biserici din
Galatia propriu-zisă, întemeiate în cursul celei de-a doua călătorii misionare (FA 16,
6) și consolidate în cursul celei de-a treia călătorii misionare? (FA 18, 23), sau unor
Biserici din provincia romană Galatia (Pisidia şi Licaonia - Antiohia Pisidiei, Iconiu,
Listra, Derbe)? Locuitorii de aici deși nu erau galateni, făceau parte din provincia
romană Galatia.
Există trei teorii sau ipoteze:
a) Ipoteza galatică nordică (Galatia propriu-zisă);
b) Ipoteza galatică sudică (provincia romană Galatia);
c) Ipoteza galatică mixtă (propusă și susținută de Theodor Zahn, după care
Epistola ar fi fost adresată ambelor provincii);
Pr. Prof. Vasile Gheorghiu a scris o lucrare pe această temă intitulată Adresații
Epistolei către Galateni (Cernăuți, 1904), în care susține ipoteza galatică nordică. Ce
argumente au fost aduse de susținătorii teoriei galatice sudice? Multe, însă nu toate
au aceeași valoare.
Argumente pentru teoria galatică sudică :
1. În cartea Faptele Apostolilor apar trei vizite ale Sfântului Pavel la Ierusalim
după convertirea sa, dar în Galateni sunt amintite doar două. De aici rezultă că
Epistola a fost scrisă înainte de Sinodul Apostolic (50/51). Între anii 45-48 a avut loc
prima călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel.
2. Adepții teoriei galatice sudice spun că în Galateni nu avem nici o aluzie la
„decretul apostolic”, iar în Galatia exista problema iudaizanţilor.
3. Sfântul Apostol Pavel când vorbește de Macedonia, Ahaia sau Asia înțelege
prin acestea provinciile romane cu acest nume. De aici rezultă că Apostolul folosea
65
denumirile oficiale ale provinciilor romane. Așadar, vorbind despre provincia Galatia
sau „Bisericile Galatiei” - Galateni 1, 2, înțelegem prin aceasta Galatia de Sud.
4. În Galateni e menționat Barnaba (însoțitorul Sfântului Pavel din prima
călătorie misionară) fără să dea date amănunțite despre el, presupunându-se că era
cunoscut de cititori.
5. În sfârșit, faptul că nu se amintește în Fapte despre existența unor Biserici
creștine în Galatia propriu-zisă (cea de Nord) înseamnă că ele nu au existat.
Nici unul din aceste argumente nu este hotărâtor.
Contra-argumente în favoarea ipotezei galatice nordice:
1. Adepții ipotezei galatice sudice susțin că în Galateni nu există relatarea
Sinodului Apostolic, ceea ce este fals. În Galateni 2, 1-10 avem relatarea paulină a
Sinodului Apostolic (personajele sunt aceleași, locul de desfășurare este același -
Ierusalim, problema pusă în discuție este aceeași, iar rezolvarea ei de asemenea).
Putem pune așadar, semnul egal între Fapte 15, 1-35 și Galateni 2, 1-10.
2. „Decretul apostolic” avea o destinație precisă și e foarte posibil ca Sfântul
Pavel să nu-l fi cunoscut, el fiind redactat într-o întrunire locală (alta decât Sinodul
Apostolic). Dovadă este faptul că în Fapte 21, 25 Sfântul Iacov îl informează pe Sf.
Pavel despre decret ca și cum acesta n-ar ști nimic despre el: Cât despre păgânii care au
crezut, noi le-am scris rostindu-ne ca ei să se ferească de ceea ce este jertfit idolilor și de sânge
și de animal sugrumat și de desfrâu.
3. Nu este deloc adevărată afirmația cum că Sfântul Apostol Pavel a folosit
denumirile oficiale romane. În Galateni 1, 21 când spune Siria, se gândește la Antiohia
Siriei (vechea Siria), nu la provincia romană Siria din care făceau parte și Palestina și
Ierusalimul la data redactării Epistolei.
4. Barnaba e pomenit, fără alte mențiuni, dar nu e singurul caz. Este menționat
de asemenea Iacov fratele Domnului, iar în capitolul 2 sunt pomeniți Iacov, Chefa și
Ioan „stâlpii Bisericii” și nu simte nevoia să spună ceva despre ei; de ce? Deoarece toți
îi cunoșteau (nu personal, evident, dar auziseră sigur despre ei).
5. Faptul că nu se menţionează explicit că au existat Biserici în Galatia Nordică,
nu înseamnă că ele nu au existat. În a doua călătorie misionară Sfântul Pavel trece prin
Galatia (FA 16, 6), iar în cursul celei de-a treia călătorii misionare Apostolul a revenit
în Galatia întărind pe toți ucenicii... (FA 18, 23). Care ucenici? Cu siguranţă cei convertiţi
în a doua călătorie misionară. O dovadă clară că Apostolul a revenit în această regiune
pentru a consolida Bisericile întemeiate anterior.
6. În Galateni 3, 1 Sfântul Pavel folosește expresia αvόητoι = „fără minte”. Să le
spui „galateni” și „fără minte” unor locuitori din Galatia de Sud (care nu erau galateni
66
de neam) era o gravă jignire, denumirea de „galatean” în epocă echivala cu cea de

„brigand”, „barbar” sau „tâlhar”.
Pe de altă parte, trebuie să ținem seama că Bisericile din Galatia propriu-zisă n-
au fost întemeiate potrivit unui plan misionar dinainte stabilit (Gal 4, 13 și urm.).
Sfântul Pavel ne spune că „din întâmplare”, „prin hazard” a întemeiat Bisericile din
Galatia. O criză a bolii sale cronice l-a oprit acolo și i-a evanghelizat.
Din Epistolă aflăm că ea a fost adresată unor „păgâno-creştini” (cf. Gal 4, 8:
Atunci însă, când voi nu-L cunoșteați pe Dumnezeu, slujeați celor care prin firea lor nu sunt
dumnezei; Gal 5, 2: Iată, eu, Pavel, vă spun vouă că de vă veți tăia împrejur, Hristos nu vă va
folosi la nimic; Gal 6,12-13: Câți vor să fie binevăzuți în trup, aceia vă silesc să vă tăiați
împrejur, numai ca să nu fie ei prigoniți pentru crucea lui Hristos. Fiindcă nici ei înșiși, cei
care se taie împrejur, nu păzesc Legea, ci vor ca voi să vă tăiați împrejur pentru ca să se laude
ei în trupul vostru. Din aceleași texte aflăm că existau aici și foarte mulți iudei.
Savantul german Theodor Zahn a emis ipoteza galatică mixtă, însă ipoteza sa
nu a fost receptată pozitiv de către şcoala biblică modernă.
Concluzie: Galatenii cărora le adresează Sfântul Apostol Pavel Epistola nu sunt
creștini ai Licaoniei și Pisidiei, ci creștini din Galatia propriu-zisă (de Nord),
evanghelizați și convertiți de Apostol în cursul călătoriilor a doua și a treia misionare.
Epistola are - cum am menționat deja la început - caracter de enciclică (de circulară).
Sfântul Apostol Pavel nu dă nici un indiciu topografic afară de singura denumire:
Galatia.
4. Data și locul scrierii Epistolei
Dacă Epistola a fost scrisă pentru Galatia propriu-zisă, atunci care este timpul
scrierii ei? Susținătorii ipotezei galatice sudice sunt obligați să fixeze data scrierii
Epistolei către Galateni înainte de Sinodul Apostolic din Ierusalim (aprox. 48-51 d.Hr.).
De aceea, ei socotesc că scrierea Epistolei către Galateni trebuie datată între prima
călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel și Sinodul Apostolic, iar locul scrierii ar
fi Antiohia Siriei. În consecință, Epistola către Galateni ar fi cea mai veche scriere
paulină, anterioară chiar primei Epistole către Tesaloniceni.
Problema căreia îi răspunde Epistola, cea a obligativității circumciziunii pentru
păgânii convertiți, a fost soluționată la Sinodul Apostolic. Dacă Epistola a fost scrisă
după acest Sinod, Apostolul n-ar fi avut altceva de făcut decât să citeze hotărârea
adoptată la Ierusalim.
67
Această obiecție este „mai mult aparentă decât reală”, căci chiar dacă nu citează
explicit și direct „Decretul Apostolic”, Sfântul Pavel oferă, în Epistola către Galateni o
relatare destul de largă a Sinodului Apostolic, astfel că identificarea între Fapte 15, 1-
35 şi Galateni 2, 1-10 este certă și sigură.
Susținătorii ipotezei galatice sudice nu pot aduce nici un argument convingător
în favoarea datării Epistolei înainte de Sinodul Apostolic. Însuși cuprinsul Epistolei
reflectă împrejurările unei epoci mai târzii.
Pe de altă parte, înrudirea evidentă a Epistolei către Galateni cu grupul celorlalte
Epistole „mari” pauline exclude în mod absolut datarea propusă de susținători
ipotezei galatice sudice.
Datele pe care le avem ne permit următoarele constatări:
- Deoarece Epistola vorbește despre Sinodul Apostolic, înseamnă că ea a fost
scrisă după acest eveniment, adică după anii 50/51;
- La data scrierii Epistolei, Apostolul Pavel îi vizitase deja de două ori pe
galateni (cf. Gal 4, 13), iar din Fapte 16, 6 și 18, 23 știm că cele două vizite ale Sfântului
Pavel la ei au avut loc în cursul celei de-a doua și celei de-a treia călătorii misionare;
- În cursul celei de-a treia călătorii misionare (54-58 d.Hr.), Sfântul Apostol
Pavel a mai scris Epistolele 1, 2 Corinteni și Romani. Există o înrudire între Epistola către
Galateni și cea către Romani, aceasta din urmă reia soteriologia celei dintâi și o dezvoltă
cu răgaz. Probabil cele două Epistole au fost scrise una după cealaltă. Epistola către
Romani a fost scrisă în iarna anilor 57 spre 58, de aici rezultă că Epistola către Galateni a
fost scrisă cândva între anii 54-57.
Epistola a fost scrisă, deci, după cea de-a doua vizită a Sfântului Pavel în
Galatia, care a avut loc pe la începutul anului 55 și înainte de toamna anului 57, anume
la începutul acestei perioade de timp, după cum reiese din expresia din Galateni
capitolul 1, versetul 6: Mă mir că așa curând treceți la altă evanghelie.
După ce a trecut a doua oară prin Galatia Sfântul Apostol Pavel a mers la Efes
(FA 19, 1: Și în timp ce Apollo era în Corint, Pavel, după ce a străbătut părțile de sus [Galatia
de Nord], a venit la Efes..., unde a rămas aproape trei ani (FA 19, 10 și 20, 31). Probabil
că la scurtă vreme după ce a ajuns la Efes, Apostolul a primit vești despre situația
creată în Galatia de iudaizanţi (oponenții Sfântului Pavel). Distanța dintre Efes și
Galatia era mare (cam 600 km.), iar Sfântul Pavel era angajat într-o activitate misionară
importantă (cf. FA 19), prin urmare el nu a putut să revină în Galatia, deși și-ar fi dorit:
Aș vrea acum să fiu la voi și să-mi schimb felul de a vorbi, că nu mai știu cum să vă iau! (Gal
4, 20). Ca atare, Epistola trebuie să-i suplinească absența în mijlocul Bisericilor
Galatiei.
68
În concluzie, Epistola către Galateni a fost scrisă la Efes, în cursul anului 55

d.Hr.
5. Împrejurările și scopul scrierii Epistolei
Prin Epistola pe care Sfântul Pavel o scrie galatenilor vrea să combată erorile
iudaizante care au stârnit în Galatia o mare tulburare. Pseudo-didascali veniți de
aiurea au tulburat pe credincioși, spunându-le că fără tăiere împrejur nu există
mântuire. Apostolul Pavel caută să combată această eroare și să-și „legitimeze”
Evanghelia pe care o propovăduiește la neamuri. Legea a fost o instituție provizorie
cu rol tranzitoriu, căci, venind Hristos, rolul ei s-a încheiat. Pentru creștini singurul
mijlocitor între Dumnezeu și oameni este Iisus Hristos, iar prescripțiile Legii Mozaice
au devenit perimate.
Iudaizanţii făcuseră apel la Apostoli (Petru, Ioan și Iacov), susținând că ei înșiși
ar ține Legea, punând prin aceasta sub semnul întrebării autoritatea apostolică a
Sfântului Pavel. Vor fi spus despre el că nici măcar nu e apostol, că dacă e apostol
atunci e apostol de la oameni și nu de la Dumnezeu, că Evanghelia propovăduită de
el diferă de cea propovăduită de „adevărații apostoli” și că, prin predica lui caută să
placă oamenilor, că își potrivește învățătura după împrejurări, că face pe învățătorul
contra plată, predicând el însuși uneori obligativitatea circumciziunii (Gal 5, 11).
Această „campanie” dusă împotriva Sfântului Pavel, a clătinat încrederea
galatenilor în el. Fără a ajunge la tăierea împrejur ei au început să țină unele rituri și
prescripții iudaice. Când Sfântul Apostol Pavel a auzit aceste lucruri a fost cuprins de
o „sfântă mânie” și a scris în grabă această epistolă pentru a-i întoarce pe galateni de
pe drumul rătăcirii. Stilul epistolei este neșlefuit, neîngrijit, foarte puțin preocupat de
echilibrul frazelor. Epistola către Galateni fiind, din acest punct de vedere, cea mai
„bolovănoasă” (expresie a Pr. Prof. Grigorie Marcu) din corpus-ul paulin.
6. Planul Epistolei
6.1. Planul clasic:
Adresă și salutare 1,1-5;

Tema Epistolei: Există o singură Evanghelie 1,6-10;
Partea I-a: autobiografic-apologetică 1, 11-2, 21;
69
Partea a II-a: doctrinar-teologică "Evanghelia Sfântului Pavel" 3, 1-5,12;

Partea a III-a: parenetică (morală) 5, 13-6, 10;
Epilog-autograf (scris de însăși mâna Apostolului) 6, 11-18.
6.2. Planul Epistolei potrivit normelor retoricii antice
I. Prescriptul Epistolar 1,1-5;

II. Exordim 1,6-11;
III. Narratio 1,12-2,14;
IV. Propositio 2,15 - 21;
V. Probatio 3, 1-4, 31;
VI. Exhortatio 5, 1-6, 10;
VII. Postscriptul Epistolar care include un Perroratio 6, 11-18;
6.3. Planul Epistolei potrivit unei scheme chiastice a lui John Bligh
A Prolog 1, 1 - 1, 12
B Secţiune Autobiografică 1, 13 – 2, 10
C Întreptarea prin credinţă 2, 11 – 3, 4
D Argumente din Scripturi 3, 5 – 3, 29
E Centrul chiasmului 4, 1 – 4, 10
D Argumente din Scripturi
1
4, 11 – 4, 31
C1 Întreptarea prin credinţă 5, 1 – 5, 10
B1 Secţiune morală 5, 1 – 6, 11;
A Epilog
1
6, 12 – 6, 18
7. Epistola către Galateni (scurtă interpretare)
Începutul Epistolei vers. 1-5 este de o solemnitate neobișnuită. De la început,

Sfântul Apostol Pavel afirmă originea divină a apostolatului său. proclamă deplina
putere mântuitoare a Jertfei lui Hristos, lăsând la o parte obișnuita „rugăciune de
mulțumire” (nu prea avea pentru ce mulțumi, deoarece galatenii decăzuseră urmând
parţial ereziei iudaizante). În versetul 3, Iisus Hristos este numit alături de Tatăl izvor
al binecuvântării, iar în versetul 4, unii comentatori mai noi cred că avem o mărturisire
de credință prepaulină, o formulă soteriologică a Bisericii primare.
70
Prima parte a acestei formule hristologic-soteriologice este construită pe baza

bine-cunoscutului text mesianic din cartea profetului Isaia cap. 53, vers. 6: Și Domnul a
făcut să cadă asupra Lui păcatele noastre; şi vers. 12: Și El a purtat fărădelegile multora și S-
a dat pentru păcatele lor. Domnul Iisus Hristos S-a dat pentru păcatele noastre, adică din
cauza păcatelor noastre, dar și cu scopul de a ne izbăvi din aceste păcate, oferindu-ne
darul vieții Sale. Păcatele noastre au fost motivul, iar izbăvirea din ele a fost scopul
morții de bunăvoie a Mântuitorului Hristos. Expresiile pentru păcatele noastre (Gal 1, 4;
1 Cor 15, 3), pentru noi (Gal 3, 13; Rom 8, 32), pentru voi (1 Tim 2, 6) - cu referire la Jertfa
lui Hristos, sunt paralele, ele arătând, toate, că Hristos a primit să moară de bunăvoie,
din iubire pentru oameni şi că Jertfa Sa, Pătimirile Sale au avut un rol substitutiv, Iisus
pătimește și moare pentru popor. Despre versetele 3-5 John Bligh spune că sunt scrise
într-un limbaj liturgic.
În versetul 6 Sfântul Apostol Pavel îşi exprimă mirarea pentru atitudinea lor și
le reproșează sever nestatornicia. Adversarii îl acuză că își potrivește Evanghelia după
placul ascultătorilor ca să atragă cât mai mulți adepţi și că dorește să placă oamenilor.
Acestor acuze Sfântul Pavel le răspunde în versetul 10: Oare caut eu acum să câștig
bunăvoința oamenilor, sau pe cea a lui Dumnezeu? sau oamenilor caut eu să le plac? Dacă
încă le-aș plăcea oamenilor, n-as fi rob al lui Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că
înțelesul acestui verset este următorul: „Dacă aș fi vrut să plac oamenilor, aș fi încă
printre iudei, aș prigoni Biserica!” Sfântul Apostol Pavel știe că există o opoziție
fundamentală între favoarea oamenilor (dorința de a plăcea lor) și slujirea lui
Dumnezeu. Știe că între „a plăcea cuiva” și „a slujii cuiva” există o strânsă legătură,
iar el dorește să fie robul lui Hristos, să placă lui Hristos și nu oamenilor. Înțelesul
acestui verset (v. 10) mai poate fi: „cuvintele mele pot să vă pară aspre - zice Sfântul
Pavel - dar acum nu-i momentul de a căuta plăcerea oamenilor”.
În versetul 9 este scoasă în evidență valoarea tradiției primite. În acest verset
apare expresia ...ceea ce ați primit. Această expresie a devenit la Sfântul Pavel termenul
tehnic al „tradiției primite” (Fiindcă eu de la Domnul am primit ceea ce v-am predat și vouă
- 1 Cor 11, 23; Că înainte de toate v-am predat ceea ce şi eu am primit... - 1 Cor 15, 3), așa
cum „a preda” desemnează tradiția transmisă (Fraților, vă laud că întru toate vă aduceți
aminte de mine și păstrați predaniile așa cum vi le-am predat eu 1 Cor 11, 2; 1 Cor 15, 3). Cine
vă vestește altceva decât ceea ce ați primit să fie anatema! - anatema înseamnă despărțire
de Hristos și de Biserică -). Epistola 1 Corinteni prezintă despărțirea de Biserică a unui
om păcătos. În textul nostru din Galateni, anatema este pronunțată împotriva oricărui
om care predică altă evanghelie, deoarece Evanghelia este una singură.
71
Partea I-a: autobiografic-apologetică 1, 11 - 2, 21
Sfântul Apostol Pavel continuă în secțiunea autobiografic-apologetică să-și

apere apostolatul, afirmându-și autoritatea apostolică și autenticitatea Evangheliei
sale. Evanghelia pe care o propovăduiește nu este de la oameni (v. 11); (apostolul
fusese acuzat că a deformat Evanghelia și că ceea ce propovăduiește el diferă de ceea
ce propovăduiesc cei doisprezece). El a primit Evanghelia prin descoperire de la Iisus
Hristos (v. 12). Este vorba aici evident despre convertirea sa pe drumul Damascului
(FA 9). El nu a primit însă toată învățătura creștină prin revelație. Evanghelia Sfântului
Pavel era: „Mântuirea prin credință, fără faptele Legii lui Moise”. Această Evanghelie
n-a învățat-o de la oameni. Antecedentele sale precreștine nu prevesteau convertirea,
nimic din autobiografia sa înainte de convertire nu anunța schimbarea sa. A avut
puține contacte cu Apostolii lui Iisus înainte de a propovădui în Galatia. Versetele 12-
13 vorbesc despre conduita Apostolului înainte de convertirea sa. Din versetul 13 ne
dăm seama că trecutul Sfântului Pavel era cunoscut cititorilor. El însuși (cf. FA 22, 2-
21; FA 26, 4-23; 1 Cor 15, 8-10), dar, desigur, şi adversarii săi, i-au informat pe galateni
asupra lui Saul, prigonitorul Bisericii. Dar acestea s-au întâmplat „odinioară”;
contrastul dintre acest „odinioară” și „acum” este exprimat de Sfântul Pavel în
versetul 23.
Cât privește această perioadă anterioară chemării sale, Sfântul Pavel e convins
că ostilitatea sa împotriva Bisericii și dorința sa de a fi un „iudeu desăvârșit” sunt o
garanție suficientă a faptului că întoarcerea operată în viața sa se datorează unei
intervenții divine speciale. Convertirea sa a fost una teologică, nicidecum una morală.
Sfântul Pavel nu asociază niciodată perioada precreștină a vieții sale cu degradarea
morală; nu în acest sens se numește el pe sine cel dintâi dintre păcătoși (1 Tim 1, 15).
Dimpotrivă, el era în ce privește dreptatea cea din Lege, fără prihană (Filip 3, 6). Prigoana
pe care el a pornit-o împotriva Bisericii își avea temeiul nu în cruzimea firii sale, ci în
convingerea că creștinismul însemna o apostazie de la Lege.
El a fost ales din pântecele maicii sale și prin harul lui Dumnezeu (v. 15). Așadar,
chemarea nu a primit-o de la oameni, ci direct de sus de la Iisus, prin harul Sfântului
Duh (v. 16). După convertire Sfântul Pavel s-a dus în Arabia unde a stat trei ani, s-a
întors apoi la Damasc, iar apoi s-a dus la Ierusalim ca să-l cerceteze pe Chefa (v. 18).
la Ierusalim s-a întâlnit cu Iacov, fratele Domnului (v. 19) care nu era Apostol. Ca atare,
în aceste versete Sfântul Apostol Pavel a negat orice amestec omenesc la originea
apostolatului şi a Evangheliei sale.
72
În capitolul 2 versetele 1-10 avem relatarea paulină a Sinodului Apostolic de la

Ierusalim. Alături de apostolul Pavel erau Barnaba şi Tit (v. 1). Suirea la Ierusalim s-a
datorat unei „descoperiri”. La Ierusalim Sfântul Pavel s-a arătat celor mai de seamă,
informându-i despre Evanghelia pe care o propovăduiesc la neamuri (v. 2). La Sinodul
Apostolic s-a pus problema obligativității Legii Mozaice pentru creștinii dintre păgâni.
Acesta a fost motivul pentru care Sfântul Pavel s-a suit la Ierusalim dar și cel pe care
deja l-am văzut, acela de a prezenta Evanghelia sa „celor mai de seamă”. În versetul 6
Sfântul Pavel spune că cei din Ierusalim ...n-au adăugat nimic la Evanghelia mea, adică
au aprobat Evanghelia lui Pavel, provăduirea lui. Versetul 7 prezintă două arii de
propovăduire: la cei tăiați împrejur (iudei) și la neamuri (păgâni). Sfântul Apostol
Petru este „campionul” propovăduirii la cei tăiați împrejur, iar Sfântul Apostol Pavel
este „campionul” propovăduirii la neamuri. Originea celor două apostolate este
identică: Iisus Hristos : …căci Cel Ce a lucrat prin Petru în apostolia tăierii împrejur a lucrat
şi prin mine la neamuri (vers. 8).
În versetul 9 avem expresia cunoscând harul ce mi-a fost dat (corect este
„recunoscând...”), Iacov, Chefa şi Ioan, cei socotiți a fi stâlpii Bisericii, mi-au dat
dreapta spre comuniunea cu ei, pentru ca noi să binevestim la neamuri, iar ei la cei
tăiați împrejur”. În versetul 10 se face referire la strângerea colectei pentru săraci.
Colecta era destinată creștinilor din Ierusalim.
În capitolul 2 versetele 11-14, Sfântul Pavel spune că la Antiohia la înfruntat pe
Simon Petru în mod public. Sfântul Apostol Petru venise la Antiohia (nu știm când
anume) şi stătea bucuros la masă cu păgânii, iar când au venit unii de la Iacov (v. 12),
adică unii creștini din Iudeea, Sfântul Petru a început a se feri, dându-se deoparte,
astfel că împreună cu el au căzut în fățărnicie şi unii creștini din Antiohia şi chiar
Barnaba (v. 13). Pentru această atitudine Sfântul Apostol Pavel la înfruntat pe Sf. Petru
în mod public.
În versetele 15-21 avem un rezumat al „Evangheliei lui Pavel”, cel mai scurt şi
mai frumos. Nu ştim dacă în aceste versete sunt cuvinte pe care Sfântul Pavel i le-a
spus Sfântului Petru sau sunt cuvinte adresate în mod special galatenilor.
În versetul 16, Sfântul Pavel afirmă că omul nu se îndreptează din faptele Legii,
ci numai prin credința în Iisus Hristos. În același verset avem expresia ...am crezut şi
noi..., adică noi, iudeii. Am crezut în Iisus Hristos pentru că știam că nu ne putem
mântui ca iudei. Nu era rolul Legii să îndrepte pe cineva, însă, faptul că suntem
creștini nu înseamnă că nu mai putem păcătui (v. 17). A zidi la loc ceea ce odată am
dărâmat înseamnă „călcare de poruncă”. Dacă iarăși revin la Lege după ce am lepădat-
o mă adeveresc pe mine însumi ca fiind călcător de poruncă (v. 18).
73
Versetul 20 este unul din textele pauline, cele mai frumoase: M-am răstignit
împreună cu Hristos; şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine; ceea ce trăiesc acum în
trup, trăiesc întru credința în Fiul lui Dumnezeu, Cel Ce m-a iubit şi pe Sine Însuși S-a dat
pentru mine. În acest text este vorba de o răstignire sacramentală prin Botez, o
răstignire a trupului cu faptele şi cu poftele sale. În Epistola către Romani în cap. 6 avem
un text paralel (cel mai important text paulin despre Botez, text paralel cu Coloseni 2,
11-12 şi Efeseni 2, 5-6). În toate aceste texte este vorba despre răstignirea sacramentală
cu Iisus Hristos prin Taina Botezului, Botezul însemnând moarte şi înviere reală cu
Iisus Hristos. Viața creștină are două dimensiuni (una sacramentală şi una morală).
Există tendința astăzi de a disocia aceste două dimensiuni. În cazul Sfântului Apostol
Pavel cele două dimensiuni sunt unite în chip fiinţial. Este vorba în Galateni 2, 20 de o
identificare cu Iisus Hristos în viața noastră religios-morală. Iisus Hristos m-a iubit şi
S-a dat pe Sine Însuși pentru mine (e vorba aici de mântuirea obiectivă). În Epistola 2
Corinteni capitolul 4, versetul 10, Sfântul Pavel spune că poartă în sine omorârea lui Iisus
Hristos, mersul spre moarte a lui Iisus şi explică în continuare că viața lui Iisus trebuie să
se arate în trupul fiecăruia. Chemarea, așadar, este pentru toți creștinii, toți sunt
chemați să trăiască răstignirea împreună cu Hristos. Creștinul adevărat poartă în
trupul său mersul spre moarte al lui Iisus. El trăiește în fiecare moment în chip
sacramental moartea, dorind prin aceasta ca viața lui Iisus să se arate în trupul lui cel
muritor. În Epistola 1 Corinteni capitolul 15, Sfântul Pavel scrie: Că de vreme ce printr-un
om a venit moartea (Adam), tot printr-un om (Iisus) a venit şi învierea morților. Că după cum
toți mor în Adam, tot așa toți vor învia întru Hristos (vv. 21-22).
În versetul 21 Sfântul Pavel spune că Legea a fost complet neputincioasă în a
mântui pe cineva. A te întoarce la Lege, înseamnă a zădărnici Crucea lui Hristos.
Partea a II-a: doctrinar-dogmatică 3, 1 - 5, 12 (4, 11)
Versetele 1-5 conțin ideea afirmată în versetele anterioare. Sfântul Pavel îi

numește pe galateni fără minte. După ce l-am propovăduit pe Hristos, spune el, cum
de v-ați întors la Lege? Începând cu versetul 6, Sfântul Apostol Pavel prezintă
argumentarea biblic-teologică a soteriologiei sale (pilda lui Avraam). Numele acestui
patriarh biblic apare de șapte ori în această pericopă. Potrivit Vechiului Testament,
Avraam este primul evreu (Fac 14, 13) şi tatăl evreilor (Is 51, 2), adică al celor tăiați-
împrejur.
În Evanghelia după Ioan, în controversa lui Iisus cu șefii spirituali ai iudeilor,
aceștia îi răspund Domnului că sunt urmași ai lui Avraam (In 8, 33), Iisus le răspunde
74
că știe acest lucru şi nu-l contestă știu că sunteți sămânța lui Avraam (In 8, 37), iar ceva
mai încolo ei repetă că tatăl lor e Avraam (In 8, 39).
În textul din Galateni, Sfântul Pavel dovedeşte că patriarhul biblic Avraam este,
din punct de vedere spiritual, tatăl tuturor celor credincioşi, fie tăiaţi fie netăiaţi
împrejur. Numai că Avraam a primit făgăduinţa de la Dumnezeu înainte de a se da
Legea. Credinţa sa în Dumnezeu (atunci când a vrut să-l aducă jertfă pe Isaac, fiul său
- la cererea Domnului) i s-a socotit ca dreptate. Această idee este subliniată de Sfântul
Pavel şi în Epistola către Romani (Epistolă care reia soteriologia Epistolei către Galateni)
în capitolul 4 versetele 11-12: Iar semnul tăierii-împrejur l-a primit (Avraam) ca pe o pecete
a dreptăţii pentru credinţa lui din vremea netăierii-împrejur, ca să fie el părinte al tuturor celor
ce cred pe durata netăierii-împrejur, pentru ca şi acestora să le fie socotită ca dreptate, şi
părinte al celor tăiaţi-împrejur; dar nu numai al celor ce doar sunt tăiaţi-împrejur, ci şi al celor
ce umblă pe urmele credinţei pe care o avea părintele nostru Avraam la vremea când era netăiat-
împrejur.
În versetul 13, Sfântul Apostol Pavel arată că Iisus Hristos ne-a răscumpărat
din blestemul Legii devenind El blestem de dragul nostru: „Atunci va merge făptura
oamenilor în focul cercării şi se vor sminti mulţi şi vor pieri, iar cei care vor stărui în
credinţa lor vor fi mântuiţi de Cel ce Însuşi a fost supus blestemului” (Didahia XVI, 5).
În Epistola 2 Corinteni, Sfântul Apostol Pavel scrie că Dumnezeu De dragul nostru
L-a făcut pe El (Iisus) păcat pe Cel Ce n-a cunoscut păcatul, pentru ca întru El să devenim noi
dreptate a lui Dumnezeu (cap. 5 vers. 21). Iudeul aștepta de la Dumnezeu viața prin
împlinirea poruncilor Legii, astfel încât el trăia din şi prin aceste porunci. Cel din
credință (omul credincios) nu se încrede în sine şi în faptele sale, ci în Dumnezeu, prin
Iisus Hristos. Răspunsul din partea lui Dumnezeu nu este o „plată”, ci o „răsplată”,
care reflectă nu măsura faptelor credinciosului, ci nemărginirea harului dumnezeiesc.
În versetul 19, Sfântul Apostol Pavel răspunde la întrebarea: Ce este Legea?
Legea s-a dat din pricina călcărilor de lege şi a avut un caracter temporar. Timpul ei a
expirat la plinirea vremii, adică la Întruparea Domnului. Legea a ţinut trează
conştiinţa păcatului. Nu i se poate atribui Legii un rol pe care niciodată nu l-a avut,
anume acela de a conferi îndreptarea înaintea lui Dumnezeu. Legea şi făgăduința au
același autor, pe Dumnezeu. Ca atare, ele nu pot fi în contradicţie (v. 21). Legea a fost
călăuză spre Hristos (v. 24) sau pedagog spre Hristos. În originalul grecesc apare
„pedagog” – παιδαγωγoς. În antichitate pedagogul era sclavul care-l ducea pe copil
la şcoală. Rolul Legii a încetat când a venit Iisus: Că sfârşitul Legii este Hristos, spre
îndreptăţire fiecăruia care crede (Rom 10, 4). Într-una din rugăciunile Bisericii Domnul
Hristos este numit drept „plinirea Legii şi a proorocilor”. În versetul 25, Sfântul Pavel
75
spune că dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză. Venirea credinţei este un
fapt istoric (Gal 4, 4-5) care coincide cu venirea lui Iisus Hristos în lume (Întruparea).
Conjuncţia „căci” - γάρ, care face legătura între acest verset şi afirmaţia
precedentă, are sens cauzal: credincioşii creştini sunt fiii lui Dumnezeu prin credinţă,
deoarece ei s-au îmbrăcat în Hristos prin Taina Sfântului Botez. Credinţa şi Botezul
sunt două realităţi distincte, cu funcţiuni complementare în procesul de îndreptare a
omului în fața lui Dumnezeu. Omul nu e pus în situaţia de a alege între credință şi
Botez, respectiv între credinţă şi Sfintele Taine, ca mijloace de mântuire. Credința este
incompletă fără Botez, iar Botezul presupune credința (Mc 16, 16) şi este el însuși un
act de credinţă. Botezul este semnul autentic al faptului că credinţa a ajuns în mod real
la obiectul ei, care este moartea faţă de păcat şi participarea la viaţa lui Hristos Cel
Înviat şi proslăvit.
Apostolul Pavel numeşte Botezul îmbrăcare în Hristos. Textul din versetele 27-
28 este apropiat de cel din Coloseni 3, 9-11: Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi
dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se
înnoieşte spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit... Îmbrăcaţi-vă, deci, ca aleşi
ai lui Dumnezeu.... Prin Taina Botezului se creează o relaţie ontologică între Hristos şi
credincios. În Botez credinciosul devine una cu Iisus (nu prin ficţiune juridică, ci prin
comunicare de viaţă). Sfântul Chiril al Ierusalimului scrie: „Fiind botezaţi în Hristos
şi îmbrăcându-vă în Hristos, voi aţi devenit conformi Fiului lui Dumnezeu. Căci
Dumnezeu Care ne-a rânduit de mai înainte pentru adopţiunea ca fii, ne-a făcut
conformi trupului slavei lui Hristos [...]. Fiind deci participanţi ai lui Hristos, voi
sunteţi numiţi pe drept hristoşi (= unşi) [...]”. (Cateheze baptismale). Din unirea intimă
cu Hristos, prin Botez, decurge strânsa unire a celor botezaţi întreolaltă. Din apa
Botezului se ridică un om nou (şi implicit o omenire nouă). O omenire reconciliată,
restaurată în unitatea voită de Dumnezeu. Iisus Hristos Cel Înviat îi aduce pe toţi, prin
credinţă şi Botez, la starea libertăţii adulte (Gal 4, 7). Prin noul Adam se fac toate noi;
de aceea, Botezul, prin care oamenii „se îmbracă” în Hristos, este numit „naştere” (In
3, 3-7).
Deosebirile dintre oameni, care caracterizau omenirea de dinainte de venirea
lui Hristos nu mai există. Diferențele de ordin religios (iudei şi păgâni), social (robi şi
liberi) sau natural (bărbaţi şi femei), şi-au pierdut consistenţa (Gal 3, 28). Iisus a dat
omului adevărata lui demnitate. Aceasta este marea revoluţie creştină (sclavul nu mai
este un sub-om, femeia nu mai este un sub-om, păgânul nu mai este un sub-om).
Creştinii sunt moştenitori ai făgăduinţei, moştenitori ajunşi la maturitate. Noi creştinii
trăim acum plinirea vremii, Iisus când vine în lume se poate spune că vremea s-a plinit
76
(dar atenţie) nu Hristos depinde de vreme, ci ea depinde de El. În Epistola către Efeseni
capitolul 2 versetul 14 Sfântul Apostol Pavel scrie: Căci El (Iisus Hristos) este pacea
noastră, El, Care-n trupul Său a făcut din cele două lumi una, adică a surpat peretele cel din
mijloc al despărțirii – ura. Creștinii galateni sunt invitați să tragă singuri consecințele
practice care decurg din această argumentare şi să opună predicii iudaizante
convingerea că nu mai e nimic de adăugat la harul mântuirii pe care l-am primit prin
Iisus Hristos. În Biserică, fiecare persoană stă ca un egal lângă aproapele său (v. 28).
În primele 11 versete ale capitolului 4 Sfântul Apostol Pavel continuă
argumentarea cu privire la rolul tranzitor al Legii, situaţie comparată cu un minorat
spiritual. Sfântul Pavel se inspiră în această argumentare din anumite prevederi legale
ale vremi sale (minorat/majorat), aplicând apoi această situație temei pe care o
dezvoltă: Câtă vreme moștenitorul este copil, el întru nimic nu se deosebește de rob, deși e
stăpân peste toate, ci este sub epitropi şi iconomi până la vremea rânduită de tatăl său. Tot aşa
şi noi: când eram copii, robiți eram sub stihiile lumii (vv. 1-3). În Antichitate se socotea că
toate componentele lumii au la bază câteva elemente (apa, aerul şi focul), acestea
combinate dau naştere materiei. „Stihii” mai înseamnă şi astrele cerului. Cum erau
iudeii robi stihiilor lumii prin supunerea faţă de Lege? Prin Lege iudeii erau ancoraţi
în materie. Legea „îl plonja” pe închinătorul ei în materie (acesta este un prim aspect).
Apoi, Legea a fost dată prin îngeri, iar îngerii sunt guvernanții cosmosului din
partea lui Dumnezeu. În spatele elementelor materiale se află puteri spirituale care
asigură bunul mers al lumii materiale. Astfel că, a te supune Legii înseamnă a te
supune spiritelor care guvernează lumea. În versetul 9 Sfântul Pavel spune despre
stihiile lumii că sunt „slabe şi sărace”. Stihiile lumii sunt „slabe şi sărace” în raport cu
harul lui Hristos. Regimul harului este infinit superior regimului Legii.
Când a venit plinirea vremii, rânduită de Dumnezeu pentru mântuirea lumii,
Dumnezeu L-a trimis în lume pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub
Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea (vv. 4-5). Când a venit credinţa nu mai
suntem sub Lege. Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, născut din femeie (adică făcut Om
deplin), născut sub Lege (Iisus a fost supus Legii prin naşterea Sa după firea umană
ca iudeu), El s-a supus Legii nu pentru că avea nevoie de ea, ci pentru ca, pe cei de sub
Lege să-i răscumpere. Iisus a adus o triplă izbăvire: de păcat, de moarte şi de Lege.
„De ce toate acestea?” Pentru ca noi să dobândim înfierea (înfierea divină), nu după
natură ci prin har. Versetul 6: Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu L-a trimis în inimile
noastre pe Duhul Fiului Său care strigă: Avva, Părinte! În Epistola către Romani capitolul 8
versetul 15 Sfântul Apostol Pavel scrie: Pentru că n-aţi primit un duh al robiei ca din nou
să vă temeţi, ci Duhul înfierii L-aţi primit, prin care strigăm: Avva, Părinte! De multe ori în
77
Noul Testament πvευμα nu înseamnă numai Persoana Sfântului Duh ci şi Harul

Sfântului Duh. Noi creştinii am primit Duhul Sfânt trimis de Fiul în urma Învierii şi
Înălţării Sale. Când Îl numim pe Dumnezeu „Avva” = Tată nu o facem prin noi înşine
ci prin harul Sfântului Duh. Rugăciunea creştină nu este rugăciunea omului fără har,
ci este o rugăciune prin şi în Duhul Sfânt. În Epistola către Efeseni capitolul 6 versetul
18 Sfântul Apostol Pavel scrie: ...în toată vremea rugându-vă întru Duhul prin orice
rugăciune şi cerere... Aşadar, rugăciunea creştină e făcută prin Harul Sfântului Duh;
Duhul se roagă în inimile noastre; prin Duhul se roagă inima noastră, de aceea vorbesc
Părinţii despre rugăciunea inimii. Rugăciunea este susur al inimii plină de Duhul
Sfânt. A-L numi pe Dumnezeu Tată este un dar al lui Hristos, iar dacă Îl numeşti pe
Dumnezeu Tată, înseamnă că eşti fiu (nu după natură, ci prin har). „Avva” este o
adresare de foarte mare căldură şi intimitate. Aşa ne-a învăţat Iisus să ne rugăm
Tatălui Celui din ceruri (cu drăgălăşenia copiilor mici).
Joachim Jeremias în lucrarea Abba. Jésus et son Pere (Abba. Iisus şi Tătăl Său)
recunoaşte că Avva este „însăşi vocea lui Iisus” - Ipsissima vox Jesu - adică un cuvânt
rostit sigur de Iisus. Sfântul Apostol Ioan în prologul Evangheliei sale scrie: Dar celor
câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu, cei ce
nu din sânge, nici din voie trupească, nici din vrere bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut
(In 1, 12-13).
Urmează concluzia în versetul 7: În felul acesta tu nu mai eşti rob, ci fiu; iar dacă
eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos.
În continuare Sfântul Apostol Pavel vorbeşte din nou despre stihiile lumii,
numindu-le slabe şi sărace (v. 9). Ţineţi zile şi luni şi anotimpuri şi ani!... (v. 10); prin
calendar evreii erau supuşi stihiilor lumii.
Versetele 12-20 conţin o rememorare făcută de Apostol a relaţiilor calde dintre
el şi credincioşii din Galatia, îndemnându-i să fie aşa cum este el (v. 12) - acesta
constitue un temei biblic în favoarea urmării exemplului sfinţilor. Dar voi ştiţi că din
pricina unei slăbiciuni a trupului v-am binevestit vouă întâia oară (v. 13) - e vorba de o criză
prin care se manifesta boala lui cronică. În versetul 19 Apostolul Pavel le reaminteşte
că a fost părintele lor duhovnicesc, cel care i-a născut pentru Hristos. Pentru ei
Apostolul suferă iarăşi durerile naşterii până ce Hristos va lua chip în ei. Aşadar,
credincioşii trebuie să devină prin har chipuri ale lui Hristos, în fiecare dintre noi
Dumnezeu trebuie să recunoască un fiu. Apostolul ar vrea să poată fi lângă ei (vers.
20), dar acest lucru era greu pentru el deoarece între Efes şi Galatia erau aproximativ
600 km.
78
După această paranteză autobiografică, Sfântul Apostol Pavel reia

argumentarea doctrinară, vorbind acum despre alegoria dintre Sara şi Agar. Sfântul
Apostol Pavel vede aici chipurile celor două Testamente. Agar a fos roabă şi fiul ei s-
a născut rob, ea preînchipuia Legea Mozaică. În versetul 25 Sfântul Apostol Pavel
spune că Agar este Muntele Sinai în Arabia şi-i corespunde Ierusalimul de acum care
zace în robie împreună cu fiii lui (este vorba de o robie religioasă dublată de una
politică). Cum este Agar Muntele Sinai? Este tip al Muntelui Sinai. Peninsula Sinai este
separată de Peninsula Arabică printr-un golf. Niciodată Muntele Sinai n-a fost în
Arabia (urmaşii lui Ismael, fiul lui Agar trăiau în Arabia).
Aşadar, Sara simbolizează Noul Testament, iar Agar simbolizează Vechiul
Testament. Vechiul şi Noul Testament sunt denumiri pauline. Agar-Sinai-Ierusalimul
pământesc ţin de domeniul robiei. Sara este femeia liberă-Ierusalimul cel de sus (cel
ceresc), adică „Împărăția lui Dumnezeu” – „Noul Ierusalim”, „Noul Israel”,
„Biserica”. În cartea Apocalipsa capitolul 21 versetul 2 se spune: Şi am văzut cetatea cea
sfântă, Noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă împodobită
pentru mirele ei.
Creștinii sunt deja cetățeni sau fii ai acestui Ierusalim. Ierusalimul cel ceresc
este mama noastră (vers. 26), iar în versetul 27 se face aluzie la prorocia din cartea
profetului Isaia, capitolul 54 versetul 1: Veselește-te, tu, cea stearpă, tu, care nu naști!
Izbucnește şi strigă, tu, care nu ai durerile nașterii: că mulți sunt copiii celei părăsite, mai
mulţi decât ai celei care are bărbat.
Isaac se născuse după duh, prin făgăduinţă, adică printr-o intervenţie a lui
Dumnezeu, iar Ismael se născuse după trup. Creştinii sunt din Isaac, adică fii ai
făgăduinței (v. 28). Dar precum atunci cel ce se născuse după trup îl prigonea pe cel ce se
născuse după Duh, tot aşa şi acum (v. 29). Cum prigonea Ismael pe Isaac? Sara l-a văzut
pe Ismael jucându-se sau râzând cu Isaac fiul ei și i-a cerut lui Avraam să alunge pe
roabă şi pe fiul ei căci - zice Scriptura - fiul roabei nu va moșteni împreună cu fiul celei
libere (Fac 21, 9-10). În comentariile rabinice la cartea Facerea, rabinii caută fel de fel de
motive pentru a justifica atitudinea femeii lui Avraam. În versetul 31 avem concluzia:
Astfel că noi, fraţilor, nu suntem copii ai roabei, ci a celei libere.
În primele 11 versete ale capitolului 5 Sfântul Apostol Pavel reia din nou ideea
predicii sale: „Mântuirea prin credinţă nu prin faptele Legii”. A te întoarce la Lege
înseamnă a cădea din har. Apropierea de Lege înseamnă îndepărtarea de Hristos, Cel
care ne-a eliberat de jugul robiei (v. 1). Dacă vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi
la nimic (v. 2). Nu credinţa goală, ci credinţa lucrătoare prin iubire (vezi 1 Cor 13). Nu
există credinţă adevărată fără fapte. Toată doctrina protestantă despre sola fide este o
79
vorbă goală. Sola este adaos protestant. Credinţa autentică implică faptele bune,
implică iubirea.
În finalul părţii doctrinare Sfântul Apostol Pavel subliniază îndemnul adresat
galatenilor de a nu da importanţă pseudo-didascalilor, de a nu se amesteca cu ei căci
puţin aluat dospeşte toată frământătura (5, 9). În acest text „aluatul” este simbolul alterării
(prin fermentaţie). În Epistola I către Corinteni capitolul 5, versetul 6, Apostolul scrie:
Oare nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată frământătura? Este vorba despre „amestecul cu
desfrânaţii”. Hristos Însuşi S-a folosit de această expresie când le-a zis Apostolilor să
nu se amestece, ci să se ferească de aluatul fariseilor şi al saducheilor (Mt 16, 6).
Partea a III-a -parenetică (morală) 5, 13 - 6, 10
Sfântul Apostol Pavel arată că libertatea creştină nu înseamnă libertinaj: Fiindcă

voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu vă folosiţi libertatea ca prilej de a-i slujii
trupului... (v. 13). Nu este vorba despre o libertate faţă de morala creştină, ci faţă de
prescripţiile înrobitoare ale Legii. Ca atare, nu se poate pune semnul egal între
libertate şi libertinaj deşi, mai târziu, unii aşa vor înţelege să facă. În Epistolele
pastorale întâlnim cazuri frecvente de oameni care confundau libertatea cu libertinajul
moral. În epoca primară întâlnim din nou asemenea cazuri (maniheismul), apoi în
Evul Mediu (catharismul şi bogomilismul) etc. Nu trebuie să confundăm însă, nici
libertatea cu liberul arbitru. Dacă liberul arbitru este capacitatea de a alege şi aceasta
a rămas şi după căderea în păcat (vezi Deut 30, 16-19), libertatea adusă de Hristos este
eliberarea de orice fel de condiţionare a păcatului.
Sfântul Apostol Pavel socotește necesar să adauge Epistolei această parte
parenetică. Iisus a rezumat poruncile la două: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău
din toată inima ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți”, Sfântul
Apostol Pavel le-a rezumat la una; de ce? pentru că la el prima este credința. Există o
opoziție între legea Duhului şi cea a trupului (vezi Epistola către Romani capitolele 7 şi
8). Sfântul Apostol Pavel arată în mod concret această opoziție în două liste: o listă de
păcate numită faptele trupului (vv. 19-21) şi o listă de virtuţi numită roada Duhului (vv.
22-23). Selecția are un anumit criteriu. Apostolul insistă pe acele fapte ale trupului care
distrug comuniunea. De ce numește Apostolul faptele bune la singular roada Duhului?
Deoarece virtuțile creștine sunt roade ale Aceluiași Duh Sfânt: Dacă trăim în Duhul, în
Duhul să şi umblăm (v. 25). Credința duhovnicească trebuie să fie urmată de o trăire
duhovnicească.
80
Versetele 1 până la 10 ale capitolului 6 cuprind noi îndemnuri pentru galateni:

Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlinii legea lui Hristos (6, 2). Aici este singurul
loc în Noul Testament unde apare această expresie (hapax legomenon). Le dă apoi
îndemn la smerenie (v. 3), la cercetarea propriilor fapte (v. 4), căci fiecare își va purta
propria sa povară (adică fiecare va avea responsabilitatea sa pentru faptele pe care le-
a făcut). În versetul 6, Sfântul Apostol Pavel amintește galatenilor despre datoria lor
de a face parte învățătorului lor din bunurile pe care le au (este vorba de trăirea din
Evanghelie). Nu vă amăgiți; Dumnezeu nu Se lasă batjocorit, căci ce va semăna omul, aceea
va şi secera (v. 7). În final, Apostolul face galatenilor îndemnul de a nu slăbi în
săvârșirea binelui. Același îndemn l-a făcut Apostolul credincioșilor tesaloniceni: Iar
voi, fraților, nu vă descurajați în a face binele (2 Tes 3, 13).
Între versetele 11 până la 18 avem epilogul-autograf scris de Sfântul Apostol
Pavel cu propria sa mână. Această pericopă rememorează câteva din ideile principale
ale Epistolei. Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus
Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume (v. 14). Răstignirea
pentru lume implică morala creștină. În Iisus Hristos nu mai există deosebiri
religioase, rasiale sau biologice: În Iisus Hristos nu este nici tăiere împrejur nici netăiere
împrejur, ci făptura cea nouă (v. 15) (făptura înnoită prin Sfintele Taine şi prin virtuți).
În versetul 16 este pomenită expresia Israelul lui Dumnezeu adică Biserica.
Sfântul Apostol Pavel încheie Epistola cerându-le galatenilor să nu-i mai pricinuiască
supărare deoarece el poartă pe trupul său semnele Domnului Iisus, semnele rănilor
primite de dragul lui Iisus. În acest text nu este vorba despre stigmate (cum susţin o
parte a exegeţilor romano-catolici), ci despre cicatricele rănilor pe care le-a primit el
de dragul lui Iisus, ca apostol a lui Iisus Hristos. Stigmatele țin de un anumit tip de
mistică. În Răsărit nu cunoaștem sfinți stigmatizați. Apariția stigmatelor se poate
explica din punct de vedere psihologic. Adorarea crucifixului imprimă în psihicul
celui ce se roagă aceste răni, apoi ele apar pe trup în mod văzut.
În Epistola 2 Corinteni capitolul 11, versetele 23-27, Apostolul Pavel prezintă o
listă de evenimente prin care a trecut („palmaresul” Sfântului Pavel). Răspunzând
pseudo-didascalilor care-i contestau apostolatul, Sfântul Pavel scrie: ...slujitori ai lui
Hristos? - nebunește vorbesc -: eu, mai mult decât ei! În osteneli, mai mult; în închisori, mai
mult; sub lovituri, fără număr; la moarte, adeseori. De cinci ori am primit de la iudei cele
patruzeci de lovituri fără una (vezi Deut 25, 3); de trei ori am fost bătut cu vergi; o dată,
împroșcat cu pietre; de trei ori s-a sfărmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am petrecut în
largul mării; în călătorii, adeseori; primejdii de la râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii
de la neamul meu (iudaizanţi), în primejdii de la păgâni; primejdii în cetăţi, primejdii în pustiu,
81
primejdii pe mare, primejdii între fraţii cei mincinoşi! În osteneală şi în trudă, deseori în
privegheri, în foame şi în sete, deseori în posturi, în frig şi în golătate. Cea mai mare dintre
ele a fost alta: Lăsându-le de-o parte pe cele din afară (adică cele enumerate mai sus), ceea
ce zilnic mă împresoară este grija pentru Bisericile toate (2 Cor 11, 28).
Măcar pentru acest lucru să nu-i mai facă supărare. El nu umblă după avantaje
(aşa cum era acuzat), el nu caută profit şi nici nu slujeşte intereselor sale. Cu alte
cuvinte nu este un om fals. Urmele rănilor pe care el le-a primit de dragul lui Iisus, le
purta pe trupul său. Nu sunt oare acestea suprema pecete a identităţii apostolatului
său? Încheierea este tipic paulină: Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu duhul
vostru, fraţilor ! Amin.
9. Epistolele Captivităţii
Scrise de Sfântul Apostol Pavel în prima captivitate romană
între anii 61-63 d.Hr.
Din cuprinsul lor aflăm că au fost scrise de Sfântul Pavel în închisoare (Filipeni,
Coloseni, Filimon şi Efeseni - în prima captivitate romană 61-63 d.Hr.) şi (Epistola 2
Timotei - în cea de-a doua captivitate romană 66-67 d.Hr.).
Din datele pe care le avem ştim că Sfântul Apostol Pavel a fost închis de mai
multe ori: între anii 58-60 d.Hr. la Cezareea Palestinei; între anii 61-63 d.Hr. în prima
captivitate romană; iar apoi între anii 66-67 d.Hr. în cea de-a doua captivitate romană,
în urma căreia Sfântul Pavel a fost martirizat la Roma în anul 67 d.Hr. din ordinul
împăratului Nero.
Cartea Faptele Apostolilor - cum am văzut - nu pretinde că a acoperit toate
evenimentele şi că ne-a raportat toate detaliile. Într-o epocă mai recentă, foarte mulţi
presupun că Sfântul Apostol Pavel ar fi suferit o întemniţare şi la Efes şi au socotit că
Sfântul Pavel ar fi scris din această „captivitate efeseană" Epistola către Filipeni.
Celelalte (Coloseni, Filimon şi Efeseni) par a fi fost scrise în aceeaşi vreme (adică
între anii 61-63 d.Hr.), în timpul primei captivităţi romane. În Coloseni şi Filimon avem
aceeaşi listă de însoţitori ai Sfântului Pavel. Coloseni şi Efeseni sunt apropiate prin
cuprinsul lor dar şi prin stilul lor. Datarea lor într-o epocă apropiată convine foarte
bine, dacă ţinem seama că au fost scrise în perioada ulterioară marilor Epistole
pauline.
82
La prima vedere promisiunea din Filimon 22 că se va duce curând la Colose, pare

a fi în contradicţie cu proiectul Sfântului Pavel, proiect pe care şi-l făcuse înainte, ca
de la Roma să plece în Spania (Rom 15, 28).
Arestarea lui la Ierusalim a deranjat realizarea în detalii a acestui proiect. Se
pare că, trecând acei ani a devenit necesară o vizită a Sfântului Pavel în localităţi din
bazinul răsăritean al Mării Mediterane. Probabil că Sfântul Pavel a ajuns în Spania.
Aşadar, Coloseni, Filimon şi Efeseni aparţin perioadei 61-63 d.Hr., mai precis
ultimei părţi ale acestei perioade (63), când Sfântul Pavel se pregătea să vină în Biserica
din Colose. Prof. Nicolae I. Nicolaescu susţine că Epistola către Filipeni a fost scrisă de
Sfântul Pavel cândva între anii 55-57 într-o „captivitate efeseană".
10. Epistola către Efeseni
Bibliografie selectivă
SFÂNTUL IOAN G URA DE AUR, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni,
Tipografia Dacia, Iași, 1902;
SFÂNTUL TEOFILACT AL BULGARIEI, Tâlcuirea Epistolelor către Galateni, Efeseni,
Filipeni și Coloseni, trad. de mitropolit Veniamin Costache, 1904, ediţie
revizuită de Florin Stuparu, Ed. Sofia \ Ed. Cartea ortodoxă, București,
2006;
Fericitul TEODORET AL CIRULUI, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, vol.
I, trad, Iulia Cărare şi Mircea Ştefan, Ed. Doxologia, Iaşi, 2015.
ARION, Leon Gh., „Concepția paulină despre Biserică, cu specială privire la
Epistola către Efeseni”, în Studii Teologice VII (1965), nr. 7-8, pp. 402-
417;
LINCOLN, A. T., Ephesians (WBC), Word, Dallas, 1990;
MIHOC, Daniel, „Aspects of Ecclesiology in the Letter to the Ephesians according
to St. John Chrysostom”, în Sacra Scripta, VI (2008) nr. 2, 182-199;
MIHOC, pr. dr. Vasile, „Unitatea creştinilor întru Hristos şi Biserica potrivit
Epistolei către Efeseni”, în Mitropolia Ardealului XXI (1976), nr. 1-3, pp.
104-113;
SCHNACKENBURG Rudolf, Der Brief an die Epheser (EKK), Neukirchener Verlag,
1982;
TARAZI, drd. Nadim, „«Pace celor de departe şi pace celor de aproape» (după
Efeseni 2, 11-22)”, în Ortodoxia XXV (1973), nr. 1, pp. 114-121;
ZAMFIR, ierom. drd. Modest, „Eclesiologia paulină reflectată în comentariul
Sfântului Ioan Gură de Aur la Epistola către Efeseni”, în Ortodoxia XLIV
(1982), nr. 4, pp. 492-503.
10.1. Introducere
Efesul era unul din cele mai populate şi mai înfloritoare oraşe ale lumii antice.
Era capitala provinciei proconsulare Asia. Prosperitatea economică se conjuga cu cea
culturală. Efesul a constituit centrul de activitate al Sfântului Pavel, el fiind un apostol
83
citadin. Sfântul Duh l-a împins spre Europa (cf. FA 16, 6-10), deşi avea destul de lucru
pentru o viaţă în Asia, numai că în acest caz, ar fi rămas probabil un apostol asiatic.
Sfântul Apostol Pavel vine la Efes la sfârşitul anului 52 d.Hr., a trecut prin Efes în
grabă şi a promis că va reveni cu răgaz (cf. FA 18,19-21). Revine la Efes în a treia
călătorie misionară la sfârşitul anului 53 şi începutul anului 54 (cf. FA 19 şi 20).
Nici o comunitate nu era aşa de cunoscută pentru el cum era cea din Efes. Nicăieri n-
a stat atât de mult ca la Efes.
10.2. Primii destinatari ai Epistolei către Efeseni
Este puţin probabil ca titlul „către Efeseni” să fie autentic. Este puţin probabil
că Epistola către Efeseni a fost adresată credincioşilor din acest oraş. Efesul a fost doar
"centru de difuzare" al Epistolei către alte oraşe din provincie. Aşadar, Epistola nu a
fost adresată numai credincioşilor din Efes. Tonul Epistolei este impersonal. Din două
pericope (Efes 1, 15 şi Efes 3, 2-4) rezultă că Sfântul Pavel n-a cunoscut personal pe cei
cărora le scrie. Chiar nu ştiau ei nimic despre predica Sfântului Pavel?, Trebuia să
pună un „dacă” înainte?
Primii destinatari ai Epistolei sunt păgâno-creştini; ori din Fapte aflăm că în
Biserica din Efes erau şi iudeo-creştini. Spre deosebire de Epistola către Coloseni şi
Filimon scrise cam în aceeaşi epocă, Epistola către Efeseni nu cuprinde nici o salutare
din partea însoţitorilor Sfântului Apostol Pavel, deşi cel puţin doi dintre ei erau
cunoscuţi personal de efeseni (Timotei din călătoria a doua şi a treia misionară, iar
Aristarh din a treia călătorie misionară).
Aşadar, titlul nu este canonic, el s-a data mai târziu. Titlul tradiţional al
Epistolei are puţină greutate pentru că el nu este nici original şi nici canonic. În primul
verset al primului capitol apare cuvântul [ἒv 'Εφέσω] care face parte deci din textul
Epistolei şi nu din titlul ei. Această expresie nu apare în toate manuscrisele. E adevărat
că apare în cele mai multe dintre ele, dar lipseşte din unele foarte importante: P46, la
Origen, la Sfântul Vasile cel Mare, la Marcion şi Tertulian. Se pare că textul original
nu menţiona cu numele nici o Biserică. În original apare expresia: Sfinţilor şi
credincioşilor în Hristos Iisus sau simplu Sfinţilor în Hristos Iisus.
S-a pus întrebarea: „A fost lăsat în original un loc liber?”, „A fost Epistola o
circulară?” În încercările de a soluţiona această problemă s-au constituit două ipoteze:
a) Ipoteza că actuala Epistolă către Efeseni ar fi de fapt Epistola către Laodiceni
menţionată în Coloseni 4, 16. În sprijinul acestei ipoteze e citat Marcion (acesta cunoştea
Epistola către Laodiceni). Ipoteza a fost susţinută şi de Adolf von Harnack care merge
84
pe urmütorul raţionament: Sfântul Pavel a scris laodiceenilor o Epistolă (aceasta

rezultă din tonul impersonal al Epistolei). În acea vreme era o cinste să posezi o
Epistolă a Sfântului Pavel. Dar ce s-a întâmplat cu Biserica din Laodiceea? Din
Apocalipsă cap. 3 rezultă că această Biserică a decăzut cu timpul. În această carte
Biserica din Laodiceea primeşte numai mustrări şi dintre cele mai aspre. Aşadar,
Biserica din Laodiceea decăzuse (ne spune Cartea Apocalipsei şi Harnack). Ea nu mai
este demnă să fie menţionată în Epistolele Sfântului Pavel. Atunci i s-a aplicat damnatio
memoriae = „condamnarea memoriei”. Era foarte bine cunoscut acest procedeu în
epocă. Condamnarea memoriei implica şi raderea numelui celui condamnat din
inscripţiile publice eratio nominis = „raderea/ştergerea numelui”. Aşadar, Bisericii din
Laodiceea i s-a aplicat această metodă. I s-a pus alt nume adică, numele celei mai
importante Biserici din Asia (Efes). Tertulian respinge existenţa acestei Epistole.
b) A doua ipoteză este aceea că Epistola de care ne ocupăm a fost o enciclică (o
circulară). Ea a fost trimisă unui grup de Biserici învecinate pe care Sfântul Pavel nu
le-a cunoscut personal. Ea a fost scrisă cam în acelaşi timp cu Epistola către Coloseni şi
dusă la destinaţie de Tihic (cf. Efes 6, 21-22). Putem crede că aceste Biserici nu erau
departe de Colose (între aceste Biserici se numărau şi Biserica din Laodiceea şi cea din
Ierapolis).
În adresa Epistolei s-a lăsat intenţionat un loc liber unde urma să fie trecut
numele unei Biserici. Când s-a redactat corpus paulinum s-a reţinut numele „către
Efeseni”, datorită legăturilor dintre Bisericile menţionate şi cea din Efes.
Cele două ipoteze nu se exclud una pe cealaltă. Putem crede că Epistola a fost
o circulară şi deci a fost adresată mai multor Biserici între care şi cea din Laodiceea.
Probabil că corpus paulinum a fost redactat (constituit) la Efes şi de aceea cei care l-au
alcătuit au preferat titlul: „către Efeseni”.
10.3. Data şi locul scrierii Epistolei
Ne este greu să determinăm din cuprinsul Epistolei data şi locul scrierii ei. O
putem face cu aproximaţie numai în comparaţie cu Epistola către Coloseni. Acelaşi Tihic
o duce la destinaţie. Învăţătura şi stilul sunt aceleaşi. Aşadar, vom lua ca dată a scrierii
Epistolei anul 63 d.H., iar ca loc, capitala imperiului, Roma. În ambele Epistole ni se
spune că Sfântul Pavel este în lanţuri.
Sfântul Apostol Pavel a fost informat despre eroarea din Colose şi aceasta îl
determină să scrie în grabă Epistola către Coloseni pentru a rezolva problemele. Apoi, a
mai scris o Epistolă către Efeseni, în care dezvoltă ideile care i le-a sugerat controversa
85
din Colose. Face acest lucru pe larg, cu răgaz şi fără ton polemic (situaţia este
asemănătoare cu cea a Epistolelor către Galateni şi către Romani).
Epistola către Efeseni are o valoare doctrinară foarte mare. Este o Epistolă
ecclesiologică. Dacă în Coloseni Hristos e prezentat a fi întâiul în ordinea creaţiei şi a
mântuirii, în Efeseni Hristos este prezentat a fi „Cap al Bisericii”, iar Biserica ca „Trup
al lui Hristos”. Biserica are chemarea de a îngloba în ea întreaga făptură a lui
Dumnezeu, întreg cosmosul înnoit. Gândind la acest atribut al Bisericii de „Trup al lui
Hristos”, Sfântul Pavel pune şi problema „unirii” iudeilor cu păgânii în Hristos tratată
în Epistola către Romani.
10.4. Planul Epistolei
Adresă şi salutare 1, 1-2

Partea a I-a doctrinară; Taina mântuirii şi a Bisericii 1, 3 - 3, 21
1. Planul dumnezeiesc al mântuirii;
a) contemplat în el însuşi 1, 3 - 14
b) contemplat în realizarea sa 1, 15 - 2, 10
2. Unirea într-un trup a iudeilor şi a păgânilor 2, 11-22
3. Descoperirea Tainei 3, 1-13
4. Rugăciune şi doxologie 3, 14-21
Partea a II-a parenetică 4, 1 - 6, 20
1. Principii generale 4, 1-24
2. Aplicaţii particulare
a) morală individuală 4, 25 - 5, 5
b) relaţii sociale 5, 6-20
c) morală familială 5, 21 - 6, 9
d) lupta duhovnicească 6, 10-20
Încheiere 6, 21-24
10.5. Cuprinsul Epistolei
Adresa Epistolei nu prezintă nimic special afară de acel „εv 'Εφέσω”. Urmează
rugăciunea de mulţumire care este de fapt un imn (un conglomerat de fraze). În acest
imn este prezentat planul de mântuire al lui Dumnezeu, contemplat în el însuşi. Sunt
prezentate şase etape:
- alegerea - vers. 4 „ne-a ales”;
86
- înfierea - vers. 5 „să ne înfieze”;

- răscumpărarea - vers. 7;
- descoperirea Tainei - vers. 9 „El ne-a făcut cunoscută Taina voii Sale”;
- mântuirea iudeilor - vers. 12;
- mântuirea păgânilor - vers. 13.
După cea mai ingenioasă dezlegare a problemelor pe care le ridică acest imn,
un studiu al savantului catolic Pierre Grelot intitulat: „La structure d'Ephésien 1, 3-
14” publicat în Revue Biblique, 96 (1989) nr. 2, pp. 193-209, găseşte că acest imn este
compus din şase strofe cu câte cinci versuri şi un refren. Pierre Grelot face o analiză
literară a textului, elimină tot ceea ce este interpolaţie şi adaos şi iată care este marea
lui găselniţă: versetul 3a adică: Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru
Iisus Hristos este un refren care se repetă după fiecare strofă. În versetul 15 şi urm.
Sfântul Pavel vorbeşte despre realizarea acestui plan. Apostolul spune că se roagă
pentru corespondenţii săi şi îi pomeneşte în rugăciunile sale pentru ca ei să primească
mai îmbelşugat Duhul, ca să înţeleagă pe cât se poate Taina lucrării lui Dumnezeu în
Hristos care, prin Învierea din morţi şi aşezarea de-a Dreapta Tatălui a fost făcut Domn
a toate şi Cap al Bisericii, care este Trupul Său (vv. 20-23).
În capitolul al doilea, Sfântul Apostol Pavel scrie corespondenţilor săi (păgâno-
creştini) care odinioară erau subjugaţi celui rău în care aţi umblat cândva după dumnezeul
acestei lumi... (v. 2), care au fost chemaţi la viaţa cea nouă împreună cu Hristos (moartea
şi învierea sacramentală cu Hristos). Mântuirea lor este un har a lui Dumnezeu: Căci
în har sunteţi mântuiţi prin credinţă; iar aceasta nu-i de la voi: e darul lui Dumnezeu; nu din
fapte, pentru ca nimeni să nu se laude (vv. 8-9). Aşadar, mântuirea este un dar al iubirii
lui Dumnezeu. Oricât de mult am face noi, tot slugi netrebnice suntem. N-am făcut
nimic ca să merităm raiul. Cât de aberantă pare din această perspectivă teoria
meritelor prisositoare din Biserica Romano-Catolică. Cine mai profesează astăzi teoria
meritelor se întoarce de fapt la iudaism.
Aşadar, în har suntem mântuiţi, mântuirea este darul lui Dumnezeu, dar şi
împlinirea poruncilor lui Dumnezeu de către noi. Nu te îndreptezi pentru că faci fapte
bune, ci faci fapte bune pentru că eşti îndreptat deja, faci fapte bune pentru că ai primit
harul lui Dumnezeu.
În versetul 12 Sfântul Pavel arată cum erau păgânii înainte: fără Hristos, în afara
făgăduinţelor, lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu în lume, într-un cuvânt erau
„departe”. „Acum însă” (cu sens adversativ), în Hristos Iisus, voi care altădată eraţi
departe, aţi devenit „aproape” prin sângele lui Hristos (v. 13).
87
În versetul 14, Sfântul Pavel face aluzie - se pare - la zidul care despărţea curtea
păgânilor de curtea iudeilor. Iisus Hristos este pacea noastră; El a făcut din cele două
lumi (cea păgână şi cea iudaică) una, adică a surpat peretele cel din mijloc al despărţirii
- ura -, desfiinţând Legea poruncilor în opreliştile ei (v. 15).
În versetul 19, sfinţii sunt numiţi casnicii lui Dumnezeu, membrii ai familiei lui
Dumnezeu, iar în versetul 20 e scoasă în evidenţă apostolicitatea Bisericii: ...zidiţi pe
temelia apostolilor şi a profeţilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos
(piatra cea din capul unghiului era piatra care unea zidul de jos, punctul cel mai
important al unei clădiri). Folosirea acestei expresii este preluată de Sfântul Pavel din
Vechiul Testament (vezi Is 28, 16; Zah 9, 16 şi 1 Pt 2, 4).
Pericopa 3,1-13 este intitulată: „Taină şi descoperirea Tainei”.
Sfântul Apostol Pavel este iconom al acestei Tainei. El a primit-o de la
Dumnezeu prin descoperire (v. 3). Care este această Taină?; Care este conţinutul ei?
Sfântul Pavel răspunde la această întrebare în versetul 6: cum că păgânii sunt împreună-
moştenitori şi mădulare ale aceluiaşi trup şi împreună-părtaşi ai făgăduinţei întru Hristos
Iisus, prin Evanghelie, căreia eu slujitor m-am făcut potrivit cu darul harului lui Dumnezeu
ce mi-a fost dat prin lucrarea puterii Sale. Aşadar, neamurile sunt împreună moştenitoare
cu iudeii; în Hristos se mântuiesc nu numai iudeii, ci şi păgânii. Sfântul Pavel este prin
excelenţă slujitor al acestei Taine; el e numit „Apostol al Neamurilor”.
Versetele 14-21 cuprind o rugăciune pentru ca destinatarii săi să crească în
iubire, iar versetele 20-21 cuprind o doxologie în care din nou este pomenit numele
Bisericii. Biserica deţine rolul fundamental în desfăşurarea Tainei mântuirii. Biserica
este o instituţie mântuitoare, iar slava lui Hristos se dezvăluie în Sfânta Biserică.
În capitolul 4 începe partea parenetică a Epistolei. Sfântul Apostol Pavel face
destinatarilor săi îndemnul de a sta şi de a păstra unitatea duhului,întru legătura păcii
(v. 3). Se continuă astfel ideea din capitolul anterior. Sunt prezentate şapte temeiuri
ale unităţii Bisericii: este un Trup, un Duh, o singură Nădejde, este un Domn, o Credinţă,
un Botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor (vv. 4-6). Iată câte lucruri prezintă „unitatea” pe
care creştinii sunt chemaţi şi trebuie să o promoveze între ei.
În versetul 11 se dă o listă de harisme: şi El i-a dat pe unii să fie apostoli, pe alţii
profeţi, pe alţii binevestitori, pe alţii păstori şi învăţători...
Biserica trebuie să ajungă la măsura vârstei deplinăţăţii lui Hristos. Nu poate
exista unitate fără adevăr (v. 15), fără adevăr nu poate exista iubire. Până în versetul
24 se vorbeşte despre acest principiu al înnoirii în viaţa în Hristos .
88
În versetul 25 şi urm., Sfântul Pavel dă câteva sfaturi particulare: mâniaţi-vă, dar

nu păcătuiţi; să nu apună soarele peste mânia voastră, ca să nu daţi diavolului prilej (vv. 26-
27).
În versetul 30 se vorbeşte despre Ziua Răscumpărării: Să nu întristaţi Duhul cel
Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi în ziua răscumpărării (în traducerile
româneşti apare în loc de „în”, „pentru” sau „prin”. E vorba aici de ziua în care
creştinul a primit Botezul şi Ungerea cu Mir. Începând cu secolul VI în Apus a început
să se separe Botezul de Mirungere. Ştim din ce motiv s-a petrecut acest lucru: era
atunci epoca migraţiei popoarelor (existau mulţi refugiaţi despre care nu se ştia dacă
sunt botezaţi). Episcopul Romei dădea atunci hotărârea confirmării. Deci, se făcea o
confirmare a Botezului, despre care nu se ştia dacă a fost primit de refugiaţi, sau dacă
a fost săvârşit valid (există scrisori ale episcopului Romei Leon în această privinţă).
Partea parenetică continuă în capitolul 5. Sfântul Apostol Pavel face îndemn la
iubire curată şi la fuga de desfrânare. În versetul 5 „lacomul de avere” e numit
„închinător la idoli”. În versetul 8 creştinii sunt numiţi „lumină întru Domnul”
(observăm aici o asemănare cu scrierile eseniene / opoziţia lumină-întuneric).
Versetul 14 ridică o problemă: De aceea ce zice: Deşteaptă-te tu, cel ce dormi, scoală-
te din morţi şi-asupra ta va lumina Hristos. Problema este că nu poate fi identificată sursa
acestui text. Nu există în Sfânta Scriptură un astfel de text. Exegeţii spun că avem aici
un fragment de imn baptismal creştin. De aici rezultă valoarea extraordinară pe care
o dă Sfântul Pavel Botezului (Toate sectele devalorizează Botezul). Botezul operează
în cel ce se botează în mod real o moarte şi o înviere, o luminare. Tot ceea ce vei putea
fi tu ca creştin, ai deja virtual prin Botez. În efortul tău de toată viaţa nu vei putea să
dobândeşti ceea ce ai la Botez. Aceasta este de fapt şi învăţătura patristică. Sfântul
Marcu Ascetul în cuvântul său Despre Botez spune că Hristos este ascuns în noi la
Botez. Nicolae Cabasila în lucrarea Despre viaţa în Hristos vorbeşte pe larg despre
Botez, Mirungere, Euharistie, Pocăinţă şi despre sfinţirea Bisericii.
Secţiunea se încheie cu un îndemn la trăire în fapte bune.
Pericopa din Efeseni 5, 22-33 constituie Apostolul la slujba Cununiei. Bărbatul
este cap femeii precum şi Hristos este „cap al Bisericii”. Ideile pe care Sfântul Pavel le
adresează soţilor sunt inspirate din teologia Bisericii (vezi Vechiul Testament / Iahve-
Israel). Sfântul Apostol Pavel foloseşte învăţătura teologică a legăturii dintre
Dumnezeu şi Biserica Sa pentru a fundamenta relaţiile de iubire între soţi. În versetul
32 Sfântul Pavel vorbeşte despre o taină: Taina aceasta mare este; iar eu zic, în Hristos şi
în Biserică. Despre ce Taină vorbeşte Sfântul Pavel? Despre Taina unirii între Hristos
şi Biserică? Nu!, ci despre Taina unirii între bărbat şi femeie. În textul original avem
89
prepoziţia εiς = „în” nu, „de”. Unirea dintre soţi este Taină în Biserică. Prin Cununie
cei doi primesc harul de a împlinii ceea ce spune Sfântul Pavel aici: bărbatul primeşte
un har de a fi cap al soţiei sale, iar femeia primeşte un har să se supună bărbatului ei.
În partea parenetică a epistolei către Efeseni, Sfântul Pavel dă sfaturi privind
moralitatea familiei, iar pe baza conţinutului acestora, ele pot fi împărţite în trei:
raporturile soţilor între ei (5, 22-33); raporturile dintre părinţi şi copii (6, 1-4);
raporturile dintre robi (scalvi) şi stăpânii lor (6, 5-9)44.
În ceea ce priveşte raporturile dintre soţi, Sf. Pavel emite un principiu general,
pe care îl aplică apoi fiecăruia dintre aceştia:
Supunându-vă unul altuia întru frica lui Hristos. Femeile să li se supună bărbaţilor
lor precum Domnului. Pentru că bărbatul îi este cap femeii, aşa cum şi Hristos este cap
Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Dar aşa cum Biserica I se supune lui Hristos, tot astfel şi
femeile să le fie’ntru toate bărbaţilor lor (Efes 5, 21-24).
Pentru a arăta relaţia dintre bărbat şi femeie, Apostolul utilizează imaginea
relaţiei dintre Hristos şi Biserică: Hristos este icoana bărbatului, iar Biserica este icoana
femeii. Aşa cum Hristos este capul Bisericii, aşa şi bărbatul este cap femeii (v. 23) şi
aşa cum Biserica se supune lui Hristos, la fel şi femeia se supune bărbatului (v. 24).
Întâietatea bărbatului în cadrul familiei nu este însă, în concepţia Sfântului Pavel, o
supremaţie despotică45. Bărbatul ca şi „cap”, este şi el un mădular al trupului care este
femeia, iar aceasta din urmă este trupul „capului” care este bărbatul. După Sfântul
Ioan Gură de Aur bărbatul este „cap”, deoarece este necesar, spune el, de a fi singură
autoritate46.
Aşadar, deşi egalitatea femeii cu bărbatul este restaurată în Hristos (vezi Gal 3,
28), bărbatul rămâne cap femeii. Această diferenţă dintre „cap” şi „trup” nu implică
însă o discriminare şi acest lucru întrucât ambele elemente alcătuiesc „un trup”, iar în
cadrul trupului pentru Sfântul Pavel mădularele sunt într-o relaţie de
intercondiţionare (1 Cor 12, 21), astfel încât toate îşi au locul şi rostul lor, iar viaţa
trupului se bazează pe toate aceste mădulare astfel încât: Dacă un mădular suferă, toate
mădularele suferă cu el; şi dacă un mădular este slăvit, toate mădularele se bucură cu el (1 Cor
12, 26).
44 Tâlcuirea textului din Efeseni 5, 22-33 de mai jos este o parte a materialului publicat în volumul meu:
Pr. Marian VILD, Căsătoria şi familia în Epistolele Sfântului Apostol Pavel, Ed. Universităţii din Bucureşti,
Bucureşti, 2021, pp. 80-89.
45 Pr. Prof. Vasile MIHOC, „Căsătoria şi familia în lumina Sf. Scripturi. Naşterea de prunci, scop principal
al căsătoriei”, p. 587.
46 SF. IOAN GURĂ DE AUR, Omilia XX la Efeseni, în Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni, trad.
de Arhim. Teodosie Athanasiu, Iaşi, 1902, p. 139.
90
Această intercondiţionare care trebuie să existe în relaţia dintre soţi, Sfântul

Pavel o dezvoltă în continuare, arătând datoriile soţilor faţă de soţii:
Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre aşa cum şi Hristos a iubit Biserica şi pe Sine S’a
dat pentru ea ca s-o sfinţească, curăţind-o prin baie de apă întru cuvânt, ca s’o înfăţişeze Sieşi
Biserică slăvită, fără să aibă pată sau creţuri sau altceva de acest fel, ci să fie sfântă şi fără
prihană (Efes 5, 25-27).
Aşadar, dacă femeia trebuie să se „supună”, bărbatul trebuie să o „iubească” şi
acest lucru Sfântul Pavel îl ilustrează, din nou, cu modelul relaţiei dintre Hristos şi
Biserică. Vedem însă, că întâietatea bărbatului ca şi „cap” căreia femeia trebuie să i se
supună, nu este una despotică, ci este o întâietate a iubirii jertfelnice după modelul
iubirii lui Hristos care s-a jertfit pentru Biserica Sa (v. 25)47.
Interesant este că termenul folosit de Sfântul Pavel pentru iubire este verbul
ἀάω. În greaca clasică termenul consacrat pentru dragostea dintre sexe era ἔ48.
Acest termen nu este utilizat de autorii Noului Testament. Explicaţia este că în epocă
termenul avea o parte predominant fizică şi era legat mai degrabă de sexualitate, decât
de dragoste. Astfel, s-a spus că „eros este dragostea încă neconvertită”49.
În schimb, ἀάω este un termen mult mai potrivit pentru a reda iubirea
creştină, care are ca temei iubirea divină, deci iubirea lui Dumnezeu Însuşi. Iubirea
creştină - iubirea de Dumnezeu şi de aproapele - este o imitaţie a iubirii divine50. Acest
sens general al iubirii creştine este aplicat în concepţia paulină şi iubirii dintre soţii
creştini. Aceasta deoarece în Hristos eros-ul este transformat în agape. Fără să dispară
latura fizică a iubirii dintre soţi în căsătoria creştină ea este înglobată şi transfigurată
de iubirea jertfelnică după modelul lui Hristos Care, S-a dat pe Sine pentru Biserica
Sa(v. 25). Pentru a arăta care trebuie să fie atmosfera dominantă în relaţiile dintre soţii
creştini, Sfântul Pavel utilizează verbul ἀάω, termen ce arătă că este vorba de o
iubire dezinteresată, iubire care e „totală dăruire de sine” 51. Verbul are numeroase
48 O bună analiză în limba română a verbelor utilizate în limba greacă pentru „a iubi”, vezi la Rodica
POP, Sensul căsătoriei la Platon şi la Sfinţii Părinţi. De la „soma” la împărtăşirea prin trup, pp. 143-245.
49 William BARCLAY, Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament, p. 69.
50 Pr. Prof. Isidor TODORAN, „Eros şi Agape”, în Studii Teologice, 8 (1956), 3-4, p. 143.
51 Pr. Prof. Isidor TODORAN, „Eros şi Agape”, în Studii Teologice, 8 (1956), 3-4, p. 143.
91
ocurenţe în Noul Testament52, iar Sfântul Apostol Pavel îl foloseşte pentru iubirea
dintre soţi aici şi în Coloseni 3, 1953.
Aplicat iubirii dintre soţi, verbul ἀάω are aici o deosebită importanţă
pentru a arăta că supunerea femeii şi iubirea bărbatului sunt în căsătoria creştină acte
liber consimţite, întrucât iubirea agapică nu se poate realiza decât între subiecţi
deopotrivă de liberi54. Astfel, în căsătoria creştină, potrivit Sfântului Pavel, supunerea
iubitoare a femei şi iubirea jertfelnică a bărbatului sunt acte libere, bazate pe dragostea
lui Hristos pentru Biserica Sa, care este o dragoste desăvârşită şi deci, liberă.
Sfântul Pavel arată că Hristos S-a jertfit pentru Biserica Sa, pentru ca „s-o
sfinţească, curăţind-o” (v. 26) şi astfel Biserica să fie „slavită, fără pată… sfântă şi fără
prihană” (v. 27). Apostolul menţionează toate acestea pentru a arăta prin ele măsura
iubirii bărbatului pentru soţia sa. Iubirea bărbatului pentru soţie trebuie să meargă
aşadar, potrivit Sf. Pavel, până la jertfa supremă. Aceasta este cea care validează
veridicitatea iubirii soţului. Comentând acest text, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că
bărbatul asemenea lui Hristos poate să „curăţească” şi să sfinţească pe femeie sădind
în ea frumuseţea sufletească55.
În continuare Sfântul Pavel aplică modelul iubirii lui Hristos pentru Biserica
Sa, relaţiei dintre bărbat ca şi „cap” al trupului şi femeie, ca „trup” al capului:
Aşa sunt datori să-şi iubească femeile ca pe propriile lor trupuri. Cel ce-şi iubeşte
femeia, pe sine se iubeşte. Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul; dimpotrivă, fiecare îl
hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica; pentru că noi suntem madulare ale
trupului Său, din carnea Lui şi din oasele Lui (Efes 5, 28-30).
Apostolul afirmă aici unitatea şi indisolubilitatea celor doi soţi. Iubindu-şi
femeia, bărbatul se iubeşte pe sine, deoarece amândoi sunt un trup şi stă în firea
naturii umane de a purta grijă de sine însuşi (vv. 25-29). Sfântul Ioan Gură de Aur
crede că acest exemplu este principal, deoarece el este mai pe înţeles 56. Apostolul
precizează că bărbatul este „dator” (v. 28) la această iubire, arătând prin aceasta că
poziţia lui de „cap” nu se reduce numai la a stăpâni, ci înseamnă, de fapt, datoria
iubirii jertfelnice faţă de „trup” care este femeia.
52 Astfel, vb. ἀάω are în Noul Testament 135 de ocurenţe, substantivul αγαπη - 117, adjectivul
αγαπητος 63. Cf. Pr. Prof. Haralambie ROVENŢA, Iubirea creştină, Bucureşti, 1936, p. 6; vezi şi Pr. Prof.
Dr. Dumitru I. BELU, Despre iubire, Ed. Omniscop, Craiova, 1997, p. 60.
53 Cf. Ethelbert STAUFFER, art. „ἀγαπάω, ἀγάπη, ἀγαπητός”, în TWNT, I, Stuttgart, 1933, p. 51.
54 Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru BELU, „Sub semnul iubirii agapice”, în Mitropolia Banatului, 20 (1970), 10-12,
p. 685.
55 SF. IOAN GURĂ DE AUR, Omilia XX la Efeseni, trad. cit., pp. 194-195.
56 SF. IOAN GURĂ DE AUR, Omilia XX la Efeseni, p. 196.
92
Termenul „trup” din traducerea românească a acestui pasaj nu are un singur

corespondent grecesc. Astfel, în v. 28 Sf. Pavel utilizează grecescul σῶ, iar în v. 29
şi v. 31, termenul ά. Primul termen, ῶ, are înţelesul originar de trup omenesc
(sau de animal), viu sau mort57, în timp ce ά desemnează materia musculară din
care-i alcătuit trupul omenesc sau cel de animal58. În acest pasaj ca şi în 1 Corinteni 6,
16, Sfântul Pavel foloseşte amândoi termenii pentru a desemna trupul omenesc ca
atare, deci cei doi termeni apar aici ca sinonimi59.
În versetul 31, Sfântul Pavel reia modelul relaţiei Hristos - Biserică, arătând că
bărbatul trebuie să-şi iubească şi să-şi îngrijească femeia precum Hristos a purtat de
grijă faţă de Biserica Sa. Biserica este formată din credincioşii care prin Botez au
devenit mădulare ale Trupului lui Hristos (care e Biserica). Hristos hrăneşte Biserica
prin cuvântul Său şi prin Trupul şi Sângele Său şi o încălzeşte cu Duhul Sfânt care
aprinde într-însa focul dragostei60. Acesta este modelul dragostei pe care bărbatul
trebuie să o aibă pentru soţia sa.
Finalul pericopei a devenit unul din textele cele mai cunoscute în creştinism cu
privire la familia creştină:
Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de femeia sa şi vor fi
amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică. Dar şi-n ceea ce
vă priveste, fiecare din voi să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi, iar femeia spre bărbat să
se’nfioare (Ed. Sinodală din 1990: iar femeia să se teamă de bărbat) (Efes 5, 31-33).
După ce în v. 30 Sfântul Pavel face o fină aluzie („din carnea Lui…”) la cuvintele
rostite de Adam la vederea femei sale (Fac 2, 23), în v. 31, el citează după Septuaginta
textul din Facere 2, 2461. Textul este citat şi de Mântuitorul (Mt 19, 1) şi a mai fost citat
de Sfântul Pavel în 1 Corinteni 6, 16, însă, doar aici, în Efeseni 5, 31, este citat exact după
LXX, unde, spre deosebire de originalul ebraic, apare expresia „amândoi” care
confirmă şi accentuează caracterul monogam al căsătoriei creştine62 .
Citând cuvintele din Facere (2, 24) care se refereau la unirea într-un trup a soţilor
în căsătorie, aşa cum a fost ea instituită de Dumnezeu la creaţie, Sfântul Pavel arată că
Hristos îi conferă caracterul de taină a Bisericii: „Taina acesta mare este, iar eu zic în
Hristos…” (v. 32). Cuvântul ή („taină”), este foarte mult întrebuinţat în Noul
57 SF. IOAN GURĂ DE AUR, Omilia XX la Efeseni, p. 196.

58 Ἡ σάρξ are în scrierile pauline 98 de ocurenţe. Cf. Diac. Dr. Grigorie T. MARCU, Antropologia paulină,
p. 69.
59 Diac. Dr. Grigorie T. MARCU, Antropologia paulină, pp. 71-72.
60 Dr. Iosif OLARIU, Epistolele Sf. Ap. Pavel către Romani, Corinteni, Galateni şi Efeseni, p. 727.
61 Andrew T. LINCOLN, Ephesians, coll. WBC 41, Word Books Publisher, Dallas, Texas, 1990, p. 380.
62 Andrew T. LINCOLN, Ephesians, p. 380.
93
Testament. În epistola către Efeseni este folosit de şase ori: 1, 9 „taina voii Sale”; 3, 9
„Iconomia tainei celei din veac ascunse a lui Dumnezeu”; 3, 3 „că prin descoperire mi
s-a dat în cunoştinţă această taină”; 3, 4 „puteţi să cunoaşteţi priceperea mea în taina
lui Hristos“; 5, 32 „taina aceasta mare este”; 6, 19 „să arăt cu îndrăzneală taina
Evangheliei”63.
Numeroşi comentatori moderni consideră că termenul ή este aplicat
aici de Sfântul Pavel unirii dintre Hristos şi Biserica sa64. Dar, de fapt, nu doar această
afirmaţie, ci întregul context al pericopei se referă la caracterul sacramental al
căsătoriei creştine. În ansamblul ei, epistola către Efeseni este o descoperire a tainei
celei din veac ascunse a lui Dumnezeu care constă în răscumpărarea tuturor oamenilor
din păcat şi incorporarea lor în Hristos ca membre ale Trupului Său. În acest plan îşi
află locul atât taina Bisericii cât şi comunitatea conjugală, care reflectă legătura mistică
dintre Hristos şi Biserică. Această legătură este prefigurată încă de la creaţie de
legătura soţilor „într-un trup”, dar în Efeseni 5, 32, Sfântul Pavel se adresează soţilor şi
e vorba de caracterul sacramental al căsătoriei creştine 65. Sfântul Pavel compară
căsătoria creştină cu relaţia Hristos-Biserică, între cele două existând un raport de
asemănare, ca de la imagine la modelul său, ca de la semn la imaginea semnificată,
dar relaţia Hristos-Biserică nu rămâne numai un model pentru cei uniţi prin căsătorie,
pentru că soţii creştini asemeni tuturor creştinilor (după cum ne arată v. 30) sunt
cuprinşi în sfera de actiune a harului lui Hristos ca mădulare ale Trupului Său Tainic-
Biserica66.
Dacă unirea bărbatului cu femeia „într-un trup” prefigura încă din Eden unirea
lui Hristos cu Biserica, Sfântul Pavel afirmă aici că şi căsătoria îşi are un protochip
ceresc. Astfel, precum Hristos S-a coborât din iubire pentru Biserică, tot astfel bărbatul
părăşeşte pe părinţi şi primeşte în inimă pe femeia sa, şi precum Hristos S-a jertfit din
iubire pentru Biserică, tot astfel şi bărbatul iubeşte cu jertfelnicie pe soţia sa67.
Versetul 32 se constituie, astfel, într-un punct culminant al întregii pericope
care vorbeşte de relaţia soţ-soţie în cadrul căsătoriei creştine, şi aceasta deoarece aici
63 Cf. Pr. Prof. Nicolae PETRESCU, „Epistola către Efeseni V, 32-33 – Note exegetice”, în Mitropolia Olteniei,
19 (1967), 1-2, p. 5.
64 Aşa: Pr. Prof. N. PETRESCU în „Epistola către Efeseni V, 32-33 – Note exegetice”, p. 8 şi urm. unde
citează numeroşi comentatori străini. Vezi şi Günter BORNKAMM, art. „μνστήριον, μυέω”, în TWNT,
vol. IV, Stuttgart 1942, pp. 823-824; Andrew T. LINCOLN, Ephesians, p. 381 ş.a.
67 Pr. Magistr. Constantin GALERIU, „Taina nunţii”, p. 493.
94
Sfântul Pavel afirmă în mod explicit caracterul ei de Taină. Sfântul Ioan Gură de Aur
comentează:
„Cu adevărat că aceasta este o taină, şi încă mare, pentru că lăsând cineva pe născătorul
său, pe cel care l-a născut şi l-a crescut şi l-a hrănit, lăsând pe cei ce i-au făcut atâtea
binefaceri, pe cei cu care se obişnuise a convieţui, şi să se lipească de o fiinţă pe care
nici măcar nu a văzut-o de multe ori, cu care nu a avut nimic în comun pănă atunci, şi
pe dânsa să o prefere înaintea tuturor cu adevărat că este mare taină!”68.
Pericopa care se referă la relaţia dintre soţi în cadrul căsătoriei se încheie cu v.

33, în care Sfântul Pavel reafirmă datoria fiecăreia către soţul său. O problema este
ridicată de afirmaţia: „femeia să se teamă de bărbat”. Verbul έομαι („a se teme”)
este un verb utilizat doar de şapte ori în Noul Testament 69. Termenul nu este folosit
aici într-un sens negativ, ci într-unul pozitiv. El desemnează aici frica femeii de a nu
periclita prin ceea ce face armonia dintre soţi şi iubirea jertfelnică a bărbatului. Este
vorba de o iubire plină de respect pentru cel iubit şi, poate, de o teamă de a nu-l pierde.
În acest ultim sens vorbeşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur, adresându-se bărbatului:
„Ea se teme, şi aceasta este teama ce trebuie să o aibă, ca nu cumva cineva să-i fie răpit
favoarea ei ce o avea de la tine, ca nu cumva să o fi păgubit de capitalul bunurilor ei,
ca nu cumva să-i fi furat bărbatul, capul ei, să nu-i săpat viaţa ei conjugală”70.
În sprijinul acestei interpretări vin şi cercetările recente ale unor biblişti filologi,
care au constatat că verbul ῶ este folosit uneori în Sfânta Scriptură în locul lui
ί = „a se îngrijora” „a se îngriji“ de cineva, „a fi preocupat” de o anumită
persoană, dar şi în locul lui έo = „a onora”, „a venera”, cu nuanţa că relaţia cu
persoana venerată are un pronunţat caracter afectiv, atrăgător şi deschis, într-un fel
de uimire care înfioară71.
Aşadar, după Sfântul Pavel fiecare dintre soţi are datoria sa şi trebuie să se
supună celuilalt „întru frica lui Hristos” (5, 21); şi astfel iubirea jertfelnică a bărbatului
şi ascultarea iubitoare a femeii se intercondiţionează: Fiecare aşa să-şi iubească femeia...,
iar femeia de bărbat să se-nfioare (Efes 5, 33).
Şi în capitolul 6 se continuă partea parenetică. Mai întâi Sfântul Pavel le dă
copiilor sfatul de a-şi asculta părinţii, spunând că aceasta este şi o poruncă a Domnului
68 SF. IOAN GURĂ DE AUR, Omilia XX la Efeseni, trad. cit., p. 199.

69 Cf. Ηorst BΑLZ, art. „φοβέω, φοβέομαι, φόβος, δέος”, în TWNT, IX, Stuttgart, 1973, p. 213.
70 SF. IOAN GURĂ DE AUR, Omilia XX la Efeseni, trad. cit., p. 204.
71 Cf. Nota 2 la Efeseni 5, 33 în Noul Testament, revizuit, redactat şi comentat de Bartolomeu Valeriu
Anania, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 21995, p. 336.
95
(Porunca a cincea din Decalog). Se spune că binecuvântarea părinţilor întăreşte

temelia casei copiilor. Urmează îndemnuri pentru părinţi, pentru stăpâni şi pentru
slugi; îndemn la luptă duhovnicească ilustrată pe larg printr-o panoplie de arme
duhovniceşti de apărare şi de atac. Creştinul este comparat cu un soldat şi i se descrie
armura, pornind de la armura unui soldat roman. Imaginea aceasta este deosebit de
sugestivă. Creştinul are de purtat o luptă deosebită. Lupta lui nu e împotriva cărnii şi
a sângelui, ci împotriva stăpânitorilor acestei lumi, împotriva duhurilor răutăţii (vers.
12).
Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu... (v. 13). Din versetul 12 aflăm că şi
diavolii au o ierarhie. Ei sunt îngeri căzuţi (de mai multe ranguri). trăiesc în
văzduhuri, acolo fiind sălaşul demonului. În versetul 13 apare expresia „ziua cea rea”.
Aceasta înseamnă şi ziua ispitirii, dar şi ziua ieşirii sufletului din trup, zi pe care
creştinii o aşteaptă cu frică şi cu cutremur, deoarece în acea zi demonii îşi cer partea
lor.
Armele creştinului sunt: platoşa dreptăţii (cuvântul dreptate are sensul aici de
„toate virtuţile”). A fi drept în sens biblic înseamnă a împlinii poruncile lui
Dumnezeu. Cingătoarea adevărului (cingătoarea este semnul tăriei). Picioarele
simbolizează râvna, pavăza credinţei, coiful mântuirii şi sabia Duhului care este
cuvântul lui Dumnezeu (vezi Evr 4, 12). În original în versetul 17 avem nu „sabia
Duhului”, ci sabia duhovnicească. În versetele 18 şi 19 Sfântul Pavel face îndemn la
rugăciune şi le scrie să se roage pentru el ca să poată propovădui cu îndrăznire Taina
Evangheliei: al cărei sol sunt eu în lanţuri -, pentru ca despre ea să vorbesc deschis, aşa cum
trebuie să vorbesc (v. 20). Tihic, fratele iubit şi ucenicul Sfântului Pavel le va duce veşti
despre el. El va fi curierul Sfântului Pavel.
Harul fie cu toţi cei ce în curăţie Îl iubesc pe Domnul nostru Iisus Hristos !
96

Suport de Curs NT, Anul II, Sem. I TP + Ext. Roma - Pr. Conf. Dr. Marian

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport de Curs NT, Anul II, Sem. I TP + Ext. Roma - Pr. Conf. Dr. Marian

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + ext. ROMA - Pr. Conf. Dr.

Marian VILD 2022-2023

I. Sfântul Apostol Pavel și Epistolele sale

1. Cartea Faptele Apostolilor prima sursă pentru viața și activitatea paulină

„Și într-adevăr, harul lui Dumnezeu începuse să se răspândească și peste celelalte

strădaniilor apostolului Petru. După aceea au venit la credință un mare număr de

volume în limba română notate cu asterisc ( *) în bibliografia selectivă de la finalul

2. Numărul Epistolelor pauline

c) Epistola din Laodiceea amintită în Coloseni 4, 16 e posibil să fi fost o copie a

d) Epistola către Evrei. Eusebiu de Cezareea (Istoria Bisericească, Cartea a III-a, 3,

3. Împărțirea Epistolelor pauline

3.2. Împărțirea epistolelor după cuprinsul doctrinar:

f) Epistole apologetice: 2 Corinteni;

3.3. Împărțirea cronologică a epistolelor:

În canonul Noului Testament, ordinea epistolelor pauline este următoarea:

4. Forma Epistolelor pauline

5. Cine a scris efectiv Epistolele?

Persoanele particulare își transmiteau scrisorile prin curieri (colaboratori ai

Pentru foarte mulți specialiști în studiile biblice, Epistolele pauline se împart în

din epoca postpaulină (2 Tesaloniceni, Coloseni, Efeseni, 1 și 2 Timotei, Tit și Evrei) 1.

Coloseni Sud-vestul Asiei mici 70

Nu există o unanimitate în părerile specialiștilor în acest sens, dar am putea

1 Se vorbeşte în literatura de specialitate şi de tritopauline, în această categorie intrând ceea ce noi

La o cercetare atentă a literaturii biblice pe subiect, vom constata că motivele

Așadar, doar aici am avea un suport în tradiția și istoria Bisericii pentru a

Bibliografie selectivă pentru capitolul I:

Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel

NICOLAESCU, Diac. Prof. N. I., „Actualitatea Epistolei I către Corinteni, a

de ceea ce numim astăzi elemente isagogice. Astfel, el sesizează deasa întrebuinţare a

2. Sfântul Apostol Pavel şi Corintul

Sfântul Luca ne descrie în cartea Faptele Apostolilor în capitolul 18,

2.1. Comunitatea iudaică din Corint

Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen, 1996, p. 78.

Ioan Mihoc, ed. Logos, Cluj-Napoca, 2003, pp. 34-35.

şi Priscilla, părăsesc Roma şi se aşează în Corint, întărind astfel, comunitatea iudaică

2.2. Oraşul Corint

2.3. Întemeierea Bisericii din Corint

compara cu înfloritorul Corint18. Probabil că acestea şi altele l-au făcut pe Apostolul

familie şi sclavii), pentru a o reprezenata pe Hloe în afacerile ei, călătoreşte destul de

27 De aceea papirusul mai este cunoscut şi ca „papirusul Chester Beatty II”.

biblioteca Universităţii din Michigan la Ann Arbor (SUA)28. El conţine majoritatea

4. Autenticitatea şi integritatea Epistolei 1 Corinteni

Nu există nici o îndoială cu privire la faptul că Epistola I către Corinteni este

35 W. SCHENK, „Der 1. Korintherbrief als Briefsammlung, în Zeitschrift für neutestamentliche Wissenschaft

(ZNW) 60 (1969), pp. 219-243.

4. Data şi locul redactării

În ceea ce priveşte Epistola I către Corinteni ea a fost redactată de Apostol în a

„Die Korintherbriefe als Briefsammlung“ în ZNW 64 (1973), pp. 268-288.

- colecta pentru săracii din Ierusalim – cap. 16.

6. Planul Epistolei 1 Corinteni

Adresă şi salutare (1, 1-3);

7. Epistola 1 Corinteni (Prezentarea cuprinsului pe scurt)

7.1. Dezbinări şi scandaluri în Corint (1 Cor 1, 10 - 6, 20)

7.2. Incestuosul din Corint

Lauda corintenilor nu e bună, iar veștile despre ei de asemenea nu sunt bune.

7.3. Apelul la judecata păgânilor

7.4. Despre desfrânare

7.5. Căsătorie şi feciorie

În continuare, Sf. Pavel se adresează către trei categorii de credincioşi în

arată încă o dată că permisiunea şi legitimitatea căsătoriei sunt în afara oricărei

- cei doi constituie o unitate indisolubilă (v. 4, v. 39, vv. 10-11);

7.6. Consumul de idolotite

7.7. Ţinuta femeii în biserică şi adunările liturgice