Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cartea Faptele Apostolilor constituie cea de-a doua parte a unei opere unice,
alături de care a putut și poate fi înțeleasă. Al doilea volum lucanic se dezvoltă
urmând linii paralele cu Evanghelia, partea I-a a cărții fiind centrată pe Ierusalim, iar
rolul principal aparține Sfântului Petru, în timp ce partea a II-a este centrată pe
propovăduirea Evangheliei, personajul principal fiind Sfântul Apostol Pavel, care
întreprinde o operă misionară proprie în afara granițelor Țării Sfinte, activitatea ce
culminează cu venirea sa la Roma, capitala imperiului.
Scopul Sfântului Luca în Fapte este de a prezenta „marșul triumfal” al
Evangheliei lui Iisus de la Ierusalim până la Roma. Propovăduirea trece de la iudei la
păgâni (trecere justificată cu texte vechi testamentare - vezi FA 28, 26-27 || Is 6, 9-10),
apoi se extinde în lumea păgână. La originea acestui proces autorul vede lucrarea
Sfântului Duh, aşadar este vorba de un proces care începe și se desfășoară prin puterea
Sfântului Duh. Călăuzirea Sfântului Duh e prezentă pe întreg parcursul propovăduirii
Evangheliei în lumea romană: autorul acesteia este ales de Sfântul Duh: „Și pe când
slujeau Domnului și posteau, Duhul Sfânt a zis: Osebiți-Mi pe Barnaba și pe Saul,
pentru lucrarea la care I-am chemat” (FA 13, 2); şi este condus de Sfântul Duh: „Și ei
au străbătut Frigia și ținutul Galatiei, fiind opriți de Duhul Sfânt să grăiască în Asia
cuvântul” (FA 16, 6), „Iar acum iată că, mânat fiind de Duhul, merg la Ierusalim fără
să știu cele ce mi se vor întâmpla acolo, în afară doar că Duhul Sfânt îmi mărturisește
prin cetăți spunându-mi că lanțuri și necazuri mă așteaptă” (FA 20, 22-23).
Prima activitate misionară în afara Iudeii se naște din prigoană (FA 8, 1 „...și
în ziua aceea prigoană mare s-a făcut asupra Bisericii din Ierusalim. Și toți, în afară de
apostoli, s-au împrăștiat prin ținuturile Iudeii și ale Samariei”). După moartea
Sfântului Întâi Mucenic şi Arhidiacon Ștefan, eleniștii fug în Samaria și predică acolo
Evanghelia:
1
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
Saul este interpelat de Iisus Cel Înviat și persecutorul de până atunci devine
marele apostol al neamurilor (FA 9). Sub conducerea sa, misiunea creștină cuprinde
Asia Mică și Peninsula Balcanică.
Prigoana și furtuna nu pot împiedica sau zădărnici împlinirea planului lui
Dumnezeu, căci misiunea s-a împlinit, Sfântul Pavel ajungând la Roma conform
planului trasat de Hristos (FA 1, 8). Aici se adresează mai întâi iudeilor (care resping
cuvântul), dar păgânii îl primesc. Cu iudeii s-au împlinit cuvintele profetului Isaia 6,
9-10.
Sfântul Luca a înțeles foarte bine faptul că religia creștină este o religie
universală. El nu a exagerat grandoarea eroului său. După ce a scris „faptele lui Iisus”
el a scris despre apariția și dezvoltarea Noului Israel (relatând copilăria Bisericii și
dezvoltarea ei) sau „faptele lui Pavel”.
Așadar, partea a doua Cărții Faptele Apostolilor relatează activitatea
misionară a Sfântului Pavel la neamuri. O latură semnificativă a activității sale o
constituie Epistolele pe care le-a scris comunităților întemeiate de el în timpul
călătoriilor misionare pe care le-a desfășurat. Ca Apostol, Sfântul Pavel voia să-și ajute
credincioșii. Când n-a putut face acest lucru „față către față”, prea departe fiind din
punct de vedere geografic, și vrând să se „achite” de obligațiile misionare care-l țineau
pe loc altundeva, așternea în scris ceea ce le-ar fi comunicat prin viu grai.
Epistolele sunt, așadar, scrieri ocazionale, alcătuite sub presiunea unor
necesități misionare urgente, în împrejurări speciale și pentru clarificarea unor
nedumeriri de ordin doctrinar sau moral, ori de ordin individual.
Pentru copilăria, educația, convertirea, activitatea misionară și adormirea
Sfântului Pavel, a se consulta: Marie-Francoise BASLEZ, Sfântul Pavel, trad. Anca-Maria
Christodorescu, București: Compania, 2001, precum şi cel puțin unul din cele trei
După datele pe care le avem astăzi, numărul Epistolelor nu este egal cu ceea
ce avem păstrat în canonul Noului Testament. Astăzi avem în canonul Noului
2
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
Testament paisprezece epistole care sunt numite pauline. Totuşi, anumite pasaje din
Epistolele pauline şi anumite aluzii pe care le aflăm în diverse scrieri ale Părinţilor
Bisericii sugerează că această cifră este relativă. Iată câteva exemple:
a) Corespondența cu Corintenii
Corespondența dintre Sfântul Apostol Pavel și creștinii din Corint a constat
nu doar din două Epistole (câte ni s-au păstrat) ci din mai multe. În Epistola I
către Corinteni capitolul 5 versetul 9, Sfântul Pavel scrie: „V-am scris în
epistolă să nu vă amestecați cu desfrânații”. Epistola sau scurta scrisoare
(după unii autori, un fel de bilet) la care Sfântul Pavel se referă aici nu ni s-a
păstrat. Cronologic, a fost anterioară celor două Epistole păstrate în canonul
Noului Testament, lucru care rezultă din exprimarea la timpul trecut. Această
Epistolă pierdută este numită de specialiști: epistola precanonică.
A existat apoi o epistolă intermediară între Epistolele 1 și 2 Corinteni numită:
„Epistola scrisă cu multe lacrimi” (așa cum putem deduce din două aluzii: 2
Cor 2, 3-4; 2 Cor 2, 9).
b) Către Filipeni
Nu este exclus apoi ca, creștinilor din Filipi Sfântul Apostol Pavel să le mai
fi scris o Epistolă, alta decât cea care se păstrează în canon sub acest nume.
Acest lucru ar putea fi înțeles din exprimarea Apostolului Pavel din Filipeni
3,1b: „...ca să vă scriu aceleași lucruri, mie nu-mi este greu, iar vouă vă este
întărire”, dar și dintr-o mențiune a Sfântului Policarp al Smirnei († 167): „Că
nici eu, nici altul asemenea mie, nu poate să calce pe urmele înțelepciunii
fericitului și slăvitului Pavel, care, fiind la voi, a învățat, precis și sigur, pe
oamenii de atunci față către față cuvântul adevărului; care, după ce a plecat
de la voi v-a scris epistole, pe care dacă le citiți cu atenție veți putea să vă zidiți
în credința dată vouă” (Policarp, Episcopul Smirnei către Filipeni capitolul
III, 2 în Scrierile Părinților Apostolici, trad. Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1995,
p. 250).
3
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
De-a lungul istoriei receptării textelor pauline s-au utilizat mai multe
împărţiri. Redăm mai jos pe cele mai utilizate dintre acestea.
3.1. Una dintre cele mai simple este următoarea:
a) Epistolele mari: Romani, 1 și 2 Corinteni, Galateni;
b) Epistolele captivității: Efeseni, Filipeni, Coloseni, Filimon;
c) Epistolele pastorale: 1 și 2 Timotei, Tit;
În această împărțire, 1 și 2 Tesaloniceni și Evrei rămân neîncadrate.
4
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
Din cele 27 de cărți ale NT, 21 sunt desemnate ca: epistolai, în timp ce în VT nu
avem nici o carte desemnată cu acest nume, (deși avem multe scrisori și în Vechiul
Testamment, ex.: Ier 29, 1-23).
Epistole sau scrisori ?
S-a pus întrebarea: „Ce sunt scrierile lui Pavel: epistole sau scrisori?” Se
cunoaște deosebirea dintre o epistolă și o scrisoare. Aceasta din urmă este o
corespondență cu caracter privat, adresându-se unei persoane anume și privind o
situație specială, bine determinată, ea este non literară, fiind un mijloc de comunicare
între persoane aflate la distanță. Epistola este mai solemnă, este un „act public”
destinat publicității, neavând caracter particular sau privat. Ea are o formă literar-
artistică, ca un dialog, orație sau dramă. Genul epistolar a fost dezvoltat în școlile
grecești ale sec. al IV-lea î. d. H. Epistola e asemănătoare unui tratat, unui dialog, sau
unui eseu dedicat unor teme. Găsim Epistole antice la Seneca, Epicur și alții (vezi și 2
Macabei 1, 1-9).
Scrierile Sfântului Pavel sunt numite „Epistole” întrucât sunt adresate unui
cerc mai larg de cititori și, prin urmare, dezbat probleme de interes general. Ele pot fi
numite și „Scrisori” dar scrisori de interes general, ca atare, nu le lipsesc lămuririle
necesare pentru înțelegerea deplină a problemelor în care se pronunță.
5
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
6
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
apologetică în care își apără apostolatul. Alteori, alături de partea doctrinară se poate
identifica și câte o secțiune polemică, în care Apostolul răspunde indirect celor care
tulburau diferitele comunități propovăduind învățături sau practici greșite. În ultimul
capitol al Epistolelor găsim întotdeauna salutări nominale și o binecuvântare finală.
La sfârșit, unele Epistolele conțin un „epilog-autograf” scris de însăși mâna
Apostolului.
În antichitate epistolele erau dictate. Era folosit în acest scop un tahigraf (sau
un secretar). Tahigraful nota rapid, iar textul rezultat era copiat mai cu grijă apoi de
aceeaşi persoană sau de alta pentru a rescrie totul frumos (caligraf), rezultatul fiind
un text care putea fi citit ușor. De multe ori exista o revizuire a textului final operată
chiar de autor. Antichitatea avea în uz patru feluri de a scrie o Epistolă:
a) Prin scriere cu propria mână;
b) Prin dictare cuvânt cu cuvânt (uneori silabă cu silabă);
c) Prin dictarea sensului, lăsând libertate secretarului de a da forma finală;
d) Prin însărcinarea unui prieten sau a unui secretar de a scrie scrisoarea, fără
a indica conținutul.
Se pare că cele mai obișnuite moduri de redactare erau a) și b). Întrebarea care
se ridică este cum a scris Sfântul Apostol Pavel Epistolele sale? A scris el oare
întotdeauna cu propria sa mână? O scriere de tipul a) din cadrul corpus-lui paulin ar
putea fi Epistola către Filimon, care este de fapt un scurt bilet la finalul căruia
Apostolul notează „eu, Pavel am scris cu mâna mea” (v. 19). Din Romani 16, 22
înțelegem că redactarea a făcut-o Tertius, căruia Sf. Pavel i-a dictat, cuvânt cu cuvânt
[deci tipul b)] această Epistolă. Cu toate acestea, Tertius își permite (probabil cu
învoirea Apostolului) să intervină și el cu un salut (16, 22), de aceea am putea
considera că e vorba de o scriere de tipul c), sau o combinație între cele două. În 1
Corinteni 16, 21 și Coloseni 4, 18 Sfântul Pavel adaugă salutul cu propria mână, de
unde înțelegem că restul Epistolelor respective au fost redactate de un scrib sau de un
secretar [deci tot tipul b)]. Există autori care consideră că Epistolele către Romani și 1
Corinteni ar fi, măcar parțial, dictări de tipul c) datorită lungimii lor. În cazul
corespondenței cu tesalonicenii, ambele Epistole îi au asociați ca şi co-autori cu
Sfântului Pavel pe Silvan și Timotei în salutările de la început. Acest lucru este un
indiciu prețios al faptului că unul din cei doi colaboratori ar fi putut juca rolul de
secretar în procesul redactarării lor. Dacă adăugăm faptul că 2 Tesaloniceni 3, 17
conține semnătura Sfântului Pavel, putem spune că în cazul acestei Epistole unul din
7
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
cei doi ucenici ai Apostolului a jucat rolul de secretar. De altfel, pe Silvan îl mai
întâlnim în 1 Petru 5, 12: „V-am scris aceste puține lucruri prin Silvan...”, de unde
înțelegem că el a redactat această Epistolă. Probabil că era deja obișnuit cu acest lucru
dacă a fost și cel ce a redactat unele dintre Epistolele Sfântului Pavel. În orice caz, dacă
acceptăm că Epistola 2 Tesaloniceni nu a fost chiar în întregime dictată de Apostol
[deci o combinație între tipurile b) și c)], mai ales în ceea ce privește partea
introductivă, am putea să explicăm și mai bine asemănările dintre cele două Epistole
adresate credincioșilor din Tesalonic, dar și unele deosebiri în ceea ce privește stilul și
vocabularul utilizat.
Acest principiu poate fi aplicat, însă și altor Epistole din corpus-ul paulin,
epistole contestate astăzi de știința biblică modernă. Astfel, această ipoteză, potrivit
căreia unii dintre ucenicii Apostolului Pavel au redactat unele din Epistolele sale,
așadar redactări de tipul b), c) sau d), ar putea explica diferențele de stil și vocabular
al unora dintre acestea, rezolvând astfel, mult mai ușor, problema autenticității lor.
Altfel spus, argumentele de ordin intern cu privire la stilul și vocabularul Epistolelor
contestate sunt mai ușor de armonizat cu cele socotite a fi sigur pauline dacă se ia în
considerare contextul social și istoric în care au fost redactate, context în care folosirea
scribilor pe post de secretari personali, precum și aportul acestora la redactarea
scrisorilor celui pe care îl slujeau era nu numai un lucru obișnuit, ci unul indispensabil
pentru omul antic.
Pe baza acestor constatări, s-au conturat 5 tipuri de paternitate care sunt
acceptate în teologia biblică occidentală astăzi:
1. Cineva este considerat autor, dacă a scris o carte/scrisoare cu propria lui
mână (aici se încadrează sigur Epistola către Filimon);
2. Cineva e considerat autor dacă a dictat cartea/scrisoarea unui scrib care
a transcris exact (ar putea fi cazul Epistolei 2 Tesaloniceni);
3. Cineva e considerat autor dacă a furnizat ideile, dar altcineva este cel
care a scris efectiv (acest tip de paternitate ar putea fi aplicat epistolelor mai lungi-
Romani; 1 – 2 Corinteni);
4. Cineva e socotit autor dacă opera a fost scrisă de ucenicii săi, a căror
gândire a fost călăuzită de învățătura și spiritul maestrului lor;
5. Cineva e socotit autor dacă opera a fost scrisă în tradiția literară pentru
care el e vestit.
Ultimele două tipuri nu sunt acceptabile, din punctul meu de vedere, pentru
autenticitatea Epistolelor pauline. În cazul acestor ultime puncte nu poate fi vorba de
paternitate, ci mai degrabă de înrudire literară.
8
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
6. Expedierea
7. Deuteropaulinism
Protopauline
1 Tesaloniceni Corint 50
1 Corinteni Efes primăvara lui 55
1
Se vorbeşte în literatura de specialitate şi de tritopauline, în această categorie intrând ceea ce noi numim Epistole
Pastorale (1, 2 Timotei şi Tit). Ele sunt considerate ca aparţinând unei epoci mai târzii, dar şi aici părerile sunt
împărţite. O foarte bună sinteză a argumentelor pro şi contra vezi la W. D. MOUNCE, Pastoral Epistles, WBC 46,
Nelson Reference & Electronic, 2000, p. lxxxiii-cxxii.
9
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
Deuteropauline
„Cât despre Pavel, cele paisprezece epistole sunt sigure și provin de bună seamă
de la el. Dacă, cu toate acestea, unii resping Epistola către Evrei spunând că nu-i
recunoscută de Biserica Romei ca fiind paulină, ar fi nedrept să nu spunem”.
2
În general, exegeza ortodoxă merge pe linia tradiţională şi consideră Epistolele din corpus-ul paulin, cu excepţia
– uneori - a Epistolei către Evrei, ca aparţinând Sfântului Pavel. La noi, lăsând de o parte traducerile unor lucrări
occidentale, prea puţini sunt cei care acceptă această împărţire în proto- şi deutero- pauline, contestând, astfel,
autenticitatea unor Epistole.
10
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
11
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
Bibliografie selectivă:
SF. TEOFILACT AL BULGARIEI, Tâlcuirea Epistolelor către Galateni,
Efeseni, Filipeni și Coloseni, trad. Mitrop. Veniamin
Costachi, ediție revizuită de Florin Stuparu,
București/Alexandria: Sophia/Cartea Ortodoxă,
2006;
BETZ, Hans Dieter, Galatians: A Commentary on Pauls’s Letter to
the Churches in Galatia, Hermeneia, Philadelphia:
Fortress, 1979;
BRUCE, F. F., The Epistle to the Galatians; A Commentary on the
Greek Text, NIGTC, Grand Rapids, Michigan:
Eerdmans, 1982;
DUNN, James D. G., A Commentary on the Epistle to the Galatians,
Peabody: Hendrickson, 1998;
LONGENECKER, Richard N., Galatians, (WBC 41), Dallas: Word
Books, 1990;
MIHOC, Pr. Prof. Dr., Epistola Sfântului Apostol Pavel către
Galateni. Traducere, introducere și comentariu, Ed.
IBMBOR, București, 1983;
1. Galatia și galatenii
Sfântul Apostol Pavel adresează această Epistolă „Bisericilor Galatiei” (Gal 1,
2), sau „galatenilor” (Gal 3, 1). Galatenii erau o populație celtă, provenind din Galia.
În epoca Sfântului Pavel termenii γαλάται și κέλτoι erau sinonimi. În secolul III î.Hr.
trecuseră în Asia Mică. Pentru multă vreme au fost groaza Asiei Mici, deoarece trăiau
din jafuri. Înfrânți într-o luptă cu regele Bitiniei, au fost siliți să se așeze în centrul Asiei
Mici, într-un ținut semi-deșertic (un platou arid, lipsit de vegetație) care se va numi
Galatia.
Teritoriul Galatiei avea trei orașe mai importante: Ancira (Ankara), Tavium și
Pessinus. Teritoriul galatenilor a trecut ca moștenire prin mâinile mai multor regi.
Ultimul rege galatean, Amyntas, la moartea sa în anul 25 î.Hr. a lăsat regatul său ca
moștenire romanilor. Astfel, Galatia a devenit provincie romană cu capitala la Ancira.
Aici exista un templu dedicat împăratului Octavian Augustus (ridicat după moartea
acestuia). Acest templu era o transformare (modificare) a vechiului templu construit
în cinstea Cibelei (Magna Mater) și a zeului Men.
12
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
13
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
Sfântului Pavel iudaizanţii au produs aici tulburare (Gal 1, 6-7), făcând necesară
intervenția Apostolului.
14
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
15
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
nu sunt dumnezei”; Gal 5, 2: „Iată, eu, Pavel, vă spun vouă că de vă veți tăia împrejur,
Hristos nu vă va folosi la nimic”; Gal 6,12-13: „Câți vor să fie binevăzuți în trup, aceia
vă silesc să vă tăiați împrejur, numai ca să nu fie ei prigoniți pentru crucea lui Hristos.
Fiindcă nici ei înșiși, cei care se taie împrejur, nu păzesc Legea, ci vor ca voi să vă tăiați
împrejur pentru ca să se laude ei în trupul vostru”. Din aceleași texte aflăm că existau
aici și foarte mulți iudei.
Savantul german Theodor Zahn a emis ipoteza galatică mixtă, însă ipoteza sa
nu a fost receptată pozitiv de către şcoala biblică modernă.
Concluzie: Galatenii cărora le adresează Sfântul Apostol Pavel Epistola nu sunt
creștini ai Licaoniei și Pisidiei, ci creștini din Galatia propriu-zisă (de Nord),
evanghelizați și convertiți de Apostol în cursul călătoriilor a doua și a treia misionare.
Epistola are - cum am menționat deja la început - caracter de enciclică (de circulară).
Sfântul Apostol Pavel nu dă nici un indiciu topografic afară de singura denumire:
Galatia.
16
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
Prin Epistola pe care Sfântul Pavel o scrie galatenilor vrea să combată erorile
iudaizante care au stârnit în Galatia o mare tulburare. Pseudo-didascali veniți de
aiurea au tulburat pe credincioși, spunându-le că fără tăiere împrejur nu există
mântuire. Apostolul Pavel caută să combată această eroare și să-și „legitimeze”
Evanghelia pe care o propovăduiește la neamuri. Legea a fost o instituție provizorie
cu rol tranzitoriu, căci, venind Hristos, rolul ei s-a încheiat. Pentru creștini singurul
17
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
mijlocitor între Dumnezeu și oameni este Iisus Hristos, iar prescripțiile Legii Mozaice
au devenit perimate.
Iudaizanţii făcuseră apel la Apostoli (Petru, Ioan și Iacov), susținând că ei înșiși
ar ține Legea, punând prin aceasta sub semnul întrebării autoritatea apostolică a
Sfântului Pavel. Vor fi spus despre el că nici măcar nu e apostol, că dacă e apostol
atunci e apostol de la oameni și nu de la Dumnezeu, că Evanghelia propovăduită de
el diferă de cea propovăduită de „adevărații apostoli” și că, prin predica lui caută să
placă oamenilor, că își potrivește învățătura după împrejurări, că face pe învățătorul
contra plată, predicând el însuși uneori obligativitatea circumciziunii (Gal 5, 11).
Această „campanie” dusă împotriva Sfântului Pavel, a clătinat încrederea
galatenilor în el. Fără a ajunge la tăierea împrejur ei au început să țină unele rituri și
prescripții iudaice. Când Sfântul Apostol Pavel a auzit aceste lucruri a fost cuprins de
o „sfântă mânie” și a scris în grabă această epistolă pentru a-i întoarce pe galateni de
pe drumul rătăcirii. Stilul epistolei este neșlefuit, neîngrijit, foarte puțin preocupat de
echilibrul frazelor. Epistola către Galateni fiind, din acest punct de vedere, cea mai
„bolovănoasă” (expresie a Pr. Prof. Grigorie Marcu) din corpus-ul paulin.
6. Planul Epistolei
18
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
6.3. Planul Epistolei potrivit unei scheme chiastice a lui John Bligh
A Prolog 1, 1 - 1, 12
B Secţiune Autobiografică 1, 13 – 2, 10
C Întreptarea prin credinţă 2, 11 – 3, 4
D Argumente din Scripturi 3, 5 – 3, 29
E Centrul chiasmului 4, 1 – 4, 10
D1 Argumente din Scripturi 4, 11 – 4, 31
C Întreptarea prin credinţă
1
5, 1 – 5, 10
B1 Secţiune morală 5, 1 – 6, 11;
A1 Epilog 6, 12 – 6, 18
19
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
bunăvoința oamenilor, sau pe cea a lui Dumnezeu? sau oamenilor caut eu să le plac?
Dacă încă le-aș plăcea oamenilor, n-as fi rob al lui Hristos”. Sfântul Ioan Gură de Aur
spune că înțelesul acestui verset este următorul: „Dacă aș fi vrut să plac oamenilor, aș
fi încă printre iudei, aș prigoni Biserica!” Sfântul Apostol Pavel știe că există o opoziție
fundamentală între favoarea oamenilor (dorința de a plăcea lor) și slujirea lui
Dumnezeu. Știe că între „a plăcea cuiva” și „a slujii cuiva” există o strânsă legătură,
iar el dorește să fie robul lui Hristos, să placă lui Hristos și nu oamenilor. Înțelesul
acestui verset (v. 10) mai poate fi: „cuvintele mele pot să vă pară aspre - zice Sfântul
Pavel - dar acum nu-i momentul de a căuta plăcerea oamenilor”.
În versetul 9 este scoasă în evidență valoarea tradiției primite. În acest verset
apare expresia „...ceea ce ați primit”. Această expresie a devenit la Sfântul Pavel
termenul tehnic al „tradiției primite” („Fiindcă eu de la Domnul am primit ceea ce v-
am predat și vouă” 1 Cor 11, 23; „Că înainte de toate v-am predat ceea ce şi eu am
primit...” 1 Cor 15, 3), așa cum „a preda” desemnează tradiția transmisă („Fraților, vă
laud că întru toate vă aduceți aminte de mine și păstrați predaniile așa cum vi le-am
predat eu” 1 Cor 11, 2; 1 Cor 15, 3). „Cine vă vestește altceva decât ceea ce ați primit să
fie anatema!” - anatema înseamnă despărțire de Hristos și de Biserică -). Epistola 1
Corinteni prezintă despărțirea de Biserică a unui om păcătos. În textul nostru din
Galateni, anatema este pronunțată împotriva oricărui om care predică altă evanghelie,
deoarece Evanghelia este una singură.
20
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
21
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
22
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
scrie: „Că de vreme ce printr-un om a venit moartea (Adam), tot printr-un om (Iisus)
a venit şi învierea morților. Că după cum toți mor în Adam, tot așa toți vor învia întru
Hristos” (vers. 21-22).
În versetul 21 Sfântul Pavel spune că Legea a fost complet neputincioasă în a
mântui pe cineva. A te întoarce la Lege, înseamnă a zădărnici Crucea lui Hristos.
23
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
Dumnezeu viața prin împlinirea poruncilor Legii, astfel încât el trăia din şi prin aceste
porunci. „Cel din credință” (omul credincios) nu se încrede în sine şi în faptele sale, ci
în Dumnezeu, prin Iisus Hristos. Răspunsul din partea lui Dumnezeu nu este o
„plată”, ci o „răsplată”, care reflectă nu măsura faptelor credinciosului, ci
nemărginirea harului dumnezeiesc.
În versetul 19, Sfântul Apostol Pavel răspunde la întrebarea: Ce este Legea?
Legea s-a dat din pricina călcărilor de lege şi a avut un caracter temporar. Timpul ei a
expirat la plinirea vremii, adică la Întruparea Domnului. Legea a ţinut trează
conştiinţa păcatului. Nu i se poate atribui Legii un rol pe care niciodată nu l-a avut,
anume acela de a conferi îndreptarea înaintea lui Dumnezeu. Legea şi făgăduința au
același autor, pe Dumnezeu. Ca atare, ele nu pot fi în contradicţie (vers. 21). Legea a
fost călăuză spre Hristos (vers. 24) sau pedagog spre Hristos. În originalul grecesc
apare „pedagog” – παιδαγωγoς. În antichitate pedagogul era sclavul care-l ducea pe
copil la şcoală. Rolul Legii a încetat când a venit Iisus: „Că sfârşitul Legii este Hristos,
spre îndreptăţire fiecăruia care crede” (Rom 10, 4). Într-una din rugăciunile Bisericii
Domnul Hristos este numit drept „plinirea Legii şi a proorocilor”. În versetul 25,
Sfântul Pavel spune că dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză. Venirea
credinţei este un fapt istoric (Gal 4, 4-5) care coincide cu venirea lui Iisus Hristos în
lume (Întruparea).
Conjuncţia „căci” - γάρ, care face legătura între acest verset şi afirmaţia
precedentă, are sens cauzal: credincioşii creştini sunt fiii lui Dumnezeu prin credinţă,
deoarece ei s-au îmbrăcat în Hristos prin Taina Sfântului Botez. Credinţa şi Botezul
sunt două realităţi distincte, cu funcţiuni complementare în procesul de îndreptare a
omului în fața lui Dumnezeu. Omul nu e pus în situaţia de a alege între credință şi
Botez, respectiv între credinţă şi Sfintele Taine, ca mijloace de mântuire. Credința este
incompletă fără Botez, iar Botezul presupune credința (Mc 16, 16) şi este el însuși un
act de credinţă. Botezul este semnul autentic al faptului că credinţa a ajuns în mod real
la obiectul ei, care este moartea faţă de păcat şi participarea la viaţa lui Hristos Cel
Înviat şi proslăvit.
Apostolul Pavel numeşte Botezul îmbrăcare în Hristos. Textul din versetele 27-
28 este apropiat de cel din Coloseni 3, 9-11: „Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi
dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care
se înnoieşte spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit... Îmbrăcaţi-vă, deci,
ca aleşi ai lui Dumnezeu...”. Prin Taina Botezului se creează o relaţie ontologică între
Hristos şi credincios. În Botez credinciosul devine una cu Iisus (nu prin ficţiune
juridică, ci prin comunicare de viaţă). Sfântul Chiril al Ierusalimului scrie: „Fiind
botezaţi în Hristos şi îmbrăcându-vă în Hristos, voi aţi devenit conformi Fiului lui
24
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
Dumnezeu. Căci Dumnezeu Care ne-a rânduit de mai înainte pentru adopţiunea ca
fii, ne-a făcut conformi trupului slavei lui Hristos [...]. Fiind deci participanţi ai lui
Hristos, voi sunteţi numiţi pe drept hristoşi (= unşi) [...]”. (Cateheze baptismale). Din
unirea intimă cu Hristos, prin Botez, decurge strânsa unire a celor botezaţi întreolaltă.
Din apa Botezului se ridică un om nou (şi implicit o omenire nouă). O omenire
reconciliată, restaurată în unitatea voită de Dumnezeu. Iisus Hristos Cel Înviat îi aduce
pe toţi, prin credinţă şi Botez, la starea libertăţii adulte (Gal 4, 7). Prin noul Adam se
fac toate noi; de aceea, Botezul, prin care oamenii „se îmbracă” în Hristos, este numit
„naştere” (In 3, 3-7).
Deosebirile dintre oameni, care caracterizau omenirea de dinainte de venirea
lui Hristos nu mai există. Diferențele de ordin religios (iudei şi păgâni), social (robi şi
liberi) sau natural (bărbaţi şi femei), şi-au pierdut consistenţa (Gal 3, 28). Iisus a dat
omului adevărata lui demnitate. Aceasta este marea revoluţie creştină (sclavul nu mai
este un sub-om, femeia nu mai este un sub-om, păgânul nu mai este un sub-om).
Creştinii sunt moştenitori ai făgăduinţei, moştenitori ajunşi la maturitate. Noi creştinii
trăim acum plinirea vremii, Iisus când vine în lume se poate spune că vremea s-a plinit
(dar atenţie) nu Hristos depinde de vreme, ci ea depinde de El. În Epistola către
Efeseni capitolul 2 versetul 14 Sfântul Apostol Pavel scrie: „Căci El (Iisus Hristos) este
pacea noastră, El, Care-n trupul Său a făcut din cele două lumi una, adică a surpat
peretele cel din mijloc al despărțirii – ura”. Creștinii galateni sunt invitați să tragă
singuri consecințele practice care decurg din această argumentare şi să opună predicii
iudaizante convingerea că nu mai e nimic de adăugat la harul mântuirii pe care l-am
primit prin Iisus Hristos. În Biserică, fiecare persoană stă „ca un egal lângă aproapele
său” (vers. 28).
În primele 11 versete ale capitolului 4 Sfântul Apostol Pavel continuă
argumentarea cu privire la rolul tranzitor al Legii, situaţie comparată cu un minorat
spiritual. Sfântul Pavel se inspiră în această argumentare din anumite prevederi legale
ale vremi sale (minorat/majorat), aplicând apoi această situație temei pe care o
dezvoltă: „Câtă vreme moștenitorul este copil, el întru nimic nu se deosebește de rob,
deși e stăpân peste toate, ci este sub epitropi şi iconomi până la vremea rânduită de
tatăl său. Tot aşa şi noi: când eram copii, robiți eram sub stihiile lumii”. În Antichitate
se socotea că toate componentele lumii au la bază câteva elemente (apa, aerul şi focul),
acestea combinate dau naştere materiei. „Stihii” mai înseamnă şi astrele cerului. „Cum
erau iudeii robi stihiilor lumii prin supunerea faţă de Lege?” Prin Lege iudeii erau
ancoraţi în materie. Legea „îl plonja” pe închinătorul ei în materie (acesta este un prim
aspect).
25
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
Apoi, Legea a fost dată prin îngeri, iar îngerii sunt guvernanții cosmosului din
partea lui Dumnezeu. În spatele elementelor materiale se află puteri spirituale care
asigură bunul mers al lumii materiale. Astfel că, a te supune Legii înseamnă a te
supune spiritelor care guvernează lumea. În versetul 9 Sfântul Pavel spune despre
stihiile lumii că sunt „slabe şi sărace”. Stihiile lumii sunt „slabe şi sărace” în raport cu
harul lui Hristos. Regimul harului este infinit superior regimului Legii.
Când a venit plinirea vremii, rânduită de Dumnezeu pentru mântuirea lumii,
„Dumnezeu L-a trimis în lume pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe
cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (vers. 4-5). Când a venit
credinţa nu mai suntem sub Lege. Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, născut din femeie
(adică făcut Om deplin), născut sub Lege (Iisus a fost supus Legii prin naşterea Sa
după firea umană ca iudeu), El s-a supus Legii nu pentru că avea nevoie de ea, ci
pentru ca, pe cei de sub Lege să-i răscumpere. Iisus a adus o triplă izbăvire: de păcat,
de moarte şi de Lege. „De ce toate acestea?” Pentru ca noi să dobândim înfierea
(înfierea divină), nu după natură ci prin har. Versetul 6: „Şi pentru că sunteţi fii,
Dumnezeu L-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului Său care strigă: Avva,
Părinte!”. În Epistola către Romani capitolul 8 versetul 15 Sfântul Apostol Pavel scrie:
„Pentru că n-aţi primit un duh al robiei ca din nou să vă temeţi, ci Duhul înfierii L-aţi
primit, prin care strigăm: Avva, Părinte!” De multe ori în Noul Testament πvευμα nu
înseamnă numai Persoana Sfântului Duh ci şi Harul Sfântului Duh. Noi creştinii am
primit Duhul Sfânt trimis de Fiul în urma Învierii şi Înălţării Sale. Când Îl numim pe
Dumnezeu „Avva” = Tată nu o facem prin noi înşine ci prin harul Sfântului Duh.
Rugăciunea creştină nu este rugăciunea omului fără har, ci este o rugăciune prin şi în
Duhul Sfânt. În Epistola către Efeseni capitolul 6 versetul 18 Sfântul Apostol Pavel
scrie: „...în toată vremea rugându-vă întru Duhul prin orice rugăciune şi cerere...”.
Aşadar, rugăciunea creştină e făcută prin Harul Sfântului Duh; Duhul se roagă în
inimile noastre; prin Duhul se roagă inima noastră, de aceea vorbesc Părinţii despre
rugăciunea inimii. Rugăciunea este susur al inimii plină de Duhul Sfânt. Al numi pe
Dumnezeu Tată este un dar al lui Hristos, iar dacă Îl numeşti pe Dumnezeu Tată,
înseamnă că eşti fiu (nu după natură, ci prin har). Avva este o adresare de foarte mare
căldură şi intimitate. Aşa ne-a învăţat Iisus să ne rugăm Tatălui Celui din ceruri (cu
drăgălăşenia copiilor mici).
Joachim Jeremias în lucrarea Abba. Jésus et son Pere (Abba. Iisus şi Tătăl Său)
recunoaşte că Avva este însăşi vocea lui Iisus - Ipsissima vox Jesu - adică un cuvânt
rostit sigur de Iisus. Sfântul Apostol Ioan în prologul Evangheliei sale scrie: „Dar celor
câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu,
26
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
cei ce nu din sânge, nici din voie trupească, nici din vrere bărbătească, ci de la
Dumnezeu s-au născut” (In 1, 12-13).
Urmează concluzia în versetul 7: „În felul acesta tu nu mai eşti rob, ci fiu; iar
dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos”.
În continuare Sfântul Apostol Pavel vorbeşte din nou despre „stihiile lumii”,
numindu-le „slabe şi sărace” (vers. 9). „Ţineţi zile şi luni şi anotimpuri şi ani!...” (vers.
10); prin calendar evreii erau supuşi stihiilor lumii.
Versetele 12-20 conţin o rememorare făcută de Apostol a relaţiilor calde dintre
el şi credincioşii din Galatia, îndemnându-i să fie aşa cum este el (vers. 12) - acesta
constitue un temei biblic în favoarea urmării exemplului sfinţilor. „Dar voi ştiţi că din
pricina unei slăbiciuni a trupului v-am binevestit vouă întâia oară” (vers. 13) - e vorba
de o criză prin care se manifesta boala lui cronică. În versetul 19 Apostolul Pavel le
reaminteşte că a fost părintele lor duhovnicesc, cel care i-a născut pentru Hristos.
Pentru ei Apostolul suferă iarăşi durerile naşterii până ce Hristos va lua chip în ei.
Aşadar, credincioşii trebuie să devină prin har chipuri ale lui Hristos, în fiecare dintre
noi Dumnezeu trebuie să recunoască un fiu. Apostolul ar vrea să poată fi lângă ei
(vers. 20), dar acest lucru era greu pentru el deoarece între Efes şi Galatia erau
aproximativ 600 km.
După această paranteză autobiografică, Sfântul Apostol Pavel reia
argumentarea doctrinară, vorbind acum despre alegoria dintre Sara şi Agar. Sfântul
Apostol Pavel vede aici chipurile celor două Testamente. Agar a fos roabă şi fiul ei s-
a născut rob, ea preînchipuia Legea Mozaică. În versetul 25 Sfântul Apostol Pavel
spune că Agar este Muntele Sinai în Arabia şi-i corespunde Ierusalimul de acum care
zace în robie împreună cu fiii lui (este vorba de o robie religioasă dublată de una
politică). „Cum este Agar Muntele Sinai?” Este tip al Muntelui Sinai. Peninsula Sinai
este separată de Peninsula Arabică printr-un golf. Niciodată Muntele Sinai n-a fost în
Arabia (urmaşii lui Ismael, fiul lui Agar trăiau în Arabia).
Aşadar, Sara simbolizează Noul Testament, iar Agar simbolizează Vechiul
Testament. Vechiul şi Noul Testament sunt denumiri pauline. Agar-Sinai-Ierusalimul
pământesc ţin de domeniul robiei. Sara este femeia liberă-Ierusalimul cel de sus (cel
ceresc), adică „Împărăția lui Dumnezeu” – „Noul Ierusalim”, „Noul Israel”,
„Biserica”. În Cartea Apocalipsei capitolul 21 versetul 2 se spune: „Şi am văzut cetatea
cea sfântă, Noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă
împodobită pentru mirele ei”.
Creștinii sunt deja cetățeni sau fii ai acestui Ierusalim. Ierusalimul cel ceresc
este „mama noastră” (vers. 26), iar în versetul 27 se face aluzie la prorocia din cartea
profetului Isaia, capitolul 54 versetul 1: „Veselește-te, tu, cea stearpă, tu, care nu naști!
27
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
Izbucnește şi strigă, tu, care nu ai durerile nașterii: că mulți sunt copiii celei părăsite,
mai mulţi decât ai celei care are bărbat”.
Isaac se născuse după duh, prin făgăduinţă, adică printr-o intervenţie a lui
Dumnezeu, iar Ismael se născuse după trup. Creştinii sunt din Isaac, adică fii ai
făgăduinței (vers. 28). „Dar precum atunci cel ce se născuse după trup îl prigonea pe
cel ce se născuse după Duh, tot aşa şi acum”. Cum prigonea Ismael pe Isaac? Sara l-a
văzut pe Ismael jucându-se sau râzând cu Isaac fiul ei și i-a cerut lui Avraam să alunge
pe roabă şi pe fiul ei căci - zice Scriptura - fiul roabei nu va moșteni împreună cu fiul
celei libere (Fac 21, 9-10). În comentariile rabinice la cartea Genezei, rabinii caută fel de
fel de motive pentru a justifica atitudinea femeii lui Avraam. În versetul 31 avem
concluzia: „Astfel că noi, fraţilor, nu suntem copii ai roabei, ci a celei libere”.
În primele 11 versete ale capitolului 5 Sfântul Apostol Pavel reia din nou ideea
predicii sale: „Mântuirea prin credinţă nu prin faptele Legii”. A te întoarce la Lege
înseamnă a cădea din har. Apropierea de Lege înseamnă îndepărtarea de Hristos, Cel
care ne-a eliberat de jugul robiei (vers. 1). „Dacă vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă
va folosi la nimic” (vers. 2). Nu credinţa goală, ci „credinţa lucrătoare prin iubire”
(vezi 1 Cor 13). Nu există credinţă adevărată fără fapte. Toată doctrina protestantă
despre sola fide este o vorbă goală. Sola este adaos protestant. Credinţa autentică
implică faptele bune, implică iubirea.
În finalul părţii doctrinare Sfântul Apostol Pavel subliniază îndemnul adresat
galatenilor de a nu da importanţă pseudo-didascalilor, de a nu se amesteca cu ei căci
„puţin aluat dospeşte toată frământătura”. În acest text „aluatul” este simbolul
alterării (prin fermentaţie). În Epistola I către Corinteni capitolul 5, versetul 6,
Apostolul scrie: „Oare nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată frământătura?” Este vorba
despre „amestecul cu desfrânaţii”. Hristos Însuşi S-a folosit de această expresie când
le-a zis Apostolilor să nu se amestece, ci să se ferească de aluatul fariseilor şi al
saducheilor (Mt 16, 6).
28
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
nici libertatea cu liberul arbitru. Dacă liberul arbitru este capacitatea de a alege şi
aceasta a rămas şi după căderea în păcat (vezi Deut 30, 16-19), libertatea adusă de
Hristos este eliberarea de orice fel de condiţionare a păcatului.
Sfântul Apostol Pavel socotește necesar să adauge Epistolei această parte
parenetică. Iisus a rezumat poruncile la două: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău
din toată inima ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți”, Sfântul
Apostol Pavel le-a rezumat la una; de ce? pentru că la el prima este credința. Există o
opoziție între legea Duhului şi cea a trupului (vezi Epistola către Romani capitolele 7
şi 8). Sfântul Apostol Pavel arată în mod concret această opoziție în două liste: o listă
de păcate numită „faptele trupului” (versetele 19-21) şi o listă de virtuţi numită „roada
Duhului” (versetele 22-23). Selecția are un anumit criteriu. Apostolul insistă pe acele
fapte ale trupului care distrug comuniunea. De ce numește Apostolul faptele bune la
singular „roada Duhului”? Deoarece virtuțile creștine sunt roade ale Aceluiași Duh
Sfânt: „Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm” (vers. 25). Credința
duhovnicească trebuie să fie urmată de o trăire duhovnicească.
Versetele 1 până la 10 ale capitolului 6 cuprind noi îndemnuri pentru galateni:
„Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlinii legea lui Hristos” (6, 2). Aici este
singurul loc în Noul Testament unde apare această expresie (hapax legomenon). Le dă
apoi îndemn la smerenie (vers. 3), la cercetarea propriilor fapte (vers. 4), căci fiecare
își va purta propria sa povară (adică fiecare va avea responsabilitatea sa pentru faptele
pe care le-a făcut). În versetul 6, Sfântul Apostol Pavel amintește galatenilor despre
datoria lor de a face parte învățătorului lor din bunurile pe care le au (este vorba de
trăirea din Evanghelie). „Nu vă amăgiți; Dumnezeu nu Se lasă batjocorit, căci ce va
semăna omul, aceea va şi secera” (vers. 7). În final, Apostolul face galatenilor
îndemnul de a nu slăbi în săvârșirea binelui. Același îndemn l-a făcut Apostolul
credincioșilor tesaloniceni: „Iar voi, fraților, nu vă descurajați în a face binele” (2 Tes
3, 13).
Între versetele 11 până la 18 avem epilogul-autograf scris de Sfântul Apostol
Pavel cu propria sa mână. Această pericopă rememorează câteva din ideile principale
ale Epistolei. „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru
Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume” (vers. 14).
Răstignirea pentru lume implică morala creștină. În Iisus Hristos nu mai există
deosebiri religioase, rasiale sau biologice: „În Iisus Hristos nu este nici tăiere împrejur
nici netăiere împrejur, ci făptura cea nouă” (vers. 15) (făptura înnoită prin Sfintele
Taine şi prin virtuți).
În versetul 16 este pomenită expresia „Israelul lui Dumnezeu” adică Biserica.
Sfântul Apostol Pavel încheie Epistola cerându-le galatenilor să nu-i mai pricinuiască
29
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
supărare deoarece el poartă pe trupul său „semnele Domnului Iisus”, semnele rănilor
primite de dragul lui Iisus. În acest text nu este vorba despre stigmate (cum susţin o
parte a exegeţilor romano-catolici), ci despre cicatricele rănilor pe care le-a primit el
de dragul lui Iisus, ca apostol a lui Iisus Hristos. Stigmatele țin de un anumit tip de
mistică. În Răsărit nu cunoaștem sfinți stigmatizați. Apariția stigmatelor se poate
explica din punct de vedere psihologic. Adorarea crucifixului imprimă în psihicul
celui ce se roagă aceste răni, apoi ele apar pe trup în mod văzut.
În Epistola a II-a către Corinteni capitolul 11, versetele 23-27, Apostolul Pavel
prezintă o listă de evenimente prin care a trecut („palmaresul” Sfântului Pavel).
Răspunzând pseudo-didascalilor care-i contestau apostolatul, Sfântul Pavel scrie:
„...slujitori ai lui Hristos? - nebunește vorbesc -: eu, mai mult decât ei! În osteneli, mai
mult; în închisori, mai mult; sub lovituri, fără număr; la moarte, adeseori. De cinci ori
am primit de la iudei cele patruzeci de lovituri fără una (vezi Deut 25, 3); de trei ori
am fost bătut cu vergi; o dată, împroșcat cu pietre; de trei ori s-a sfărmat corabia cu
mine; o noapte şi o zi am petrecut în largul mării; în călătorii, adeseori; primejdii de la
râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu (iudaizanţi), în primejdii
de la păgâni; primejdii în cetăţi, primejdii în pustiu, primejdii pe mare, primejdii între
fraţii cei mincinoşi! În osteneală şi în trudă, deseori în privegheri, în foame şi în sete,
deseori în posturi, în frig şi în golătate”. Cea mai mare dintre ele a fost alta: „Lăsându-
le de-o parte pe cele din afară (adică cele enumerate mai sus), ceea ce zilnic mă
împresoară este grija pentru Bisericile toate” (2 Cor 11, 28).
Măcar pentru acest lucru să nu-i mai facă supărare. El nu umblă după avantaje
(aşa cum era acuzat), el nu caută profit şi nici nu slujeşte intereselor sale. Cu alte
cuvinte nu este un om fals. Urmele rănilor pe care el le-a primit de dragul lui Iisus, le
purta pe trupul său. Nu sunt oare acestea suprema pecete a identităţii apostolatului
său? Încheierea este tipic paulină: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu
duhul vostru, fraţilor ! Amin.”
30
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
Bibliografie selectivă:
Sf. IOAN GURĂ de AUR, Comentariile sau tâlcuirea Epistolei întâi către Corintheni,
trad. de Arhim. Theodosie Athanasiu, Bucureşti, 1908, ediţie
revizuită de Constantin Făgeţean, ed. Sofia, Bucureşti / Editura
Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2005;
Sf. TEOFILACT al BULGARIEI, Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni şi a Epistolei
a Epistolei a doua către Corinteni, trad. Mitrop. Veniamin Costachi,
ediţie îndreptată şi note Florin Stuparu, Ed. Cartea Ortodoxă,
Bucureşti, 2005;
THEODORET, Interpretatio primae Epistolae ad Corinthios, PG, 82, 225-376;
*
BARNETT, Paul, Documentele care stau la baza Noului Testament, trad. Pr. Ioan
Mihoc, ed. Logos, Cluj-Napoca, 2003;
BROWN, Raymond E.; FITZMYER, Joseph A.; MURPHY, Roland E., Introducere şi
comentariu la Sfânta Scriptură, vol I, trad. şi prelucrare în limba
română: P. Dumitru Groşan, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş,
2005;
BASLEZ, Marie-Françiose, Sfântul Pavel, trad. Anca-Maria Christodorescu, Ed.
Compania, Bucureşti 2001;
De VOS, C. S., Church and Community Conflicts: The Relationships of the
Thessalonian, Corinthian, and Philippian Churches with Their Wider
Civic Communities, SBLDS 168, Scholars Press, Atlanta, 1999;
ENGELS, D., Roman Corinth: An Alternative Model for the Classical City,
University of Chicago Press, Chicago, 1990;
FEE, Gordon D., The First Epistle to the Corinthians, William B. Eerdmans
Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, 1987;
FITZMYER, Joseph A., First Corinthians, The Anchor Yale Bible 32, Yale
University Press, New Haven / London, 2008;
GARLAND, D. E., 1 Corinthians, BECNT, Baker Academic, Grand Rapids,
Michigan, 2003;
GILL, D. W. J., „Corinth: a Roman Colony in Achaea”, în Biblische Zeitschrift,
37 (1993), pp. 259-264;
KLAUCK, Hans-Josef, 1 Korintherbrief, Die Neue Echter Bibel, Echter Verlag,
Würzburg, 1984;
KNOX, John, Chapters in a Life of Paul, New York and Nashville: Abingdon-
Cokesbury, 1950;
MURPHY-O’CONNOR, Jerome, St. Paul’s Corinth: Texts and Archaeology, Glazier,
Wilmington, 1983;
NICOLAESCU, Diac. Prof. N. I., „Actualitatea Epistolei I către Corinteni, a
Sfântului Apostol Pavel”, în Studii Teologice, III (1951), 1-2, pp. 61-
99;
NICOLAESCU, Diac. Prof. N. I., „Actualitatea Epistolei I către Corinteni, a
Sfântului Apostol Pavel”, în Studii Teologice, III (1951), 3-4, pp. 167-
213;
31
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
32
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
care împărţise în patru proaspăta comunitate creştină din Corint 3, şi exemplele pot
continua. Practic, interpretarea sa ţine cont aproape permanent de situaţia
destinatarilor Epistolei şi de contextul extrem de complex în care Sfântul Pavel
redactează corespondenţa sa cu Biserica din Corint. Iată de ce, împrospătarea
cunoştinţelor introductive pentru această Epistolă, printr-o abordare concisă şi
ancorată într-o bibliografie actualizată, este binevenită atât pentru studenţi, cât şi
pentru toţi cei care se apleacă atent asupra textelor pauline.
2. Sfântul Apostol Pavel şi Corintul
Sfântul Luca ne descrie în cartea Faptele Apostolilor în capitolul 18,
propovăduirea Sfântului Pavel la Corint. Aflat în cea de a doua călătorie misionară,
Apostol Pavel, după ce pleacă din Atena undeva la sfârşitul anului 50, începutul
anului 51, poposeşte la Corint, unde propovăduieşte Evanghelia timp de 18 luni.
Potrivit lui James Wiseman Apostolul neamurilor a ales să propovăduiască în Corint
din cel puţin două motive: 1) în primul rând datorită importantei comunităţi iudaice
din Corint, al cărei număr crescuse în urma edictului de expulzare a evreilor din Roma
(anul 49); 2) datorită importanţei şi mărimii oraşului4.
2.1. Comunitatea iudaică din Corint
Despre o puternică comunitate în iudaică în înfloritorul Corint găsim informaţii
la Filon din Alexandria 5, iar despre existenţa unei Sinagogi aflăm chiar din cartea
Faptele Apostolilor (18, 4). Izvorele vechi dau mărturie despre o importantă diasporă
iudaică, a cărei membri erau destul de numeroşi, mai cu seamă în oraşele importante
din bazinul Mării Mediterane. După unele estimări, în vremea Sfântului Apostol
Pavel, evreii ocupau aproximativ 10% din populaţia existentă în bazinul
mediteranean6. În toate marile oraşe ale Imperiului din timpul Sfântului Pavel existau
comunităţi iudaice puternice şi sinagogi.
Informaţiile pe care ni le oferă Sfântul Luca în cartea Faptele Apostolilor
coroborate cu cele din textul Epistolelor pauline 7, ne duc la concluzia că începutul
propovăduirii pauline s-a făcut întotdeauna plecând de la comunitatea iudaică, deci
de la sinagogă. Acest lucru era parte componentă a strategiei misionare pauline şi nu
este greu să ne închipuim de ce. În primul rând, Apostolul Pavel deşi convertit de la
3 Sf. IOAN GURĂ de AUR, „Omilia a II-a la 1 Corinteni”, în Idem, Comentariile sau tâlcuirea Epistolei întâi către
Corintheni, trad. de Arhim. Theodosie Athanasiu, Bucureşti, 1908, ediţie revizuită de Constantin Făgeţean, ed. Sofia,
Bucureşti / Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2005, p. 17.
4 J. W ISEMAN, “Corinth and Rome 1: 228 bc–ad 267,” în ANRW 2:7:1 (1979), p. 504.
5 LegGai 281, după Udo SCHNELLE, Einleitung in das Neue Testament, 2. durchgesehene Auflage, Vandenhoeck &
7 Coroborarea dintre cele două este acceptată de specialişti după principiul emis de John Knox (cunoscut ca şi
„principiul lui Knox”) şi anume, cartea Faptele Apostolilor poate să completeze Epistolele, dar niciodată să le
corecteze. Vezi, John KNOX, Chapters in a Life of Paul, New York and Nashville: Abingdon-Cokesbury, 1950, p. 18.
33
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
8 SUETONIU, Claudiu 25.4., după: Paul BARNETT, Documentele care stau la baza Noului Testament, trad. pr. Ioan Mihoc,
ed. Logos, Cluj-Napoca, 2003, pp. 34-35.
9 Paul BARNETT, Documentele care stau la baza Noului Testament, p. 35.
10 Datorită faptului că în varianta occidentală a textului din Fapte (18, 3) se precizează că Acvila şi Pavel făceau
parte din aceeaşi seminţie, este posibil ca aceştia să fi fost rude. Cu siguranţă, însă, faptul că aveau aceeaşi meserie,
adică erau „făcători de corturi”, a fost un punct de plecare pentru apropierea dintre ei. Cf. Marie-Françiose BASLEZ,
Sfântul Pavel, trad. Anca-Maria Christodorescu, Ed. Compania, Bucureşti 2001, pp. 135-135 şi nota 30.
34
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
însă, înfrântă de romani, prin urmare, Corintul a fost distrus de consulul roman Lucius
Mummius în anul 146 î. d. H.11. După aproape 100 de ani, în anul 44 î. d. H. a fost însă
rezidit de Iulius Caesar ca şi colonie romană, şi revine la o nouă strălucire şi dezvoltare
cu numele de „Colonia Laus Iulia Corinthiensis”. Reclădit ca oraş roman, Corintul a
cunoscut o nouă dezvoltare, astfel încât Cicero îl numeşte „farul întregii Grecii”12.
Această nouă dezvoltatre a fost stimulată şi de privilegiile pe care Octavian August le
acordă în anul 27 î. H., când devine şi capitală a provinciei romane Ahaia13.
Poziţia sa geografică a avut, fără îndoială, partea sa importantă în dezvoltarea
oraşului. Aşezat pe aşa-numitul „istm corintic” cu deschiderea spre est, prin portul
Chenhrea, către Golful Saronic şi marea Egee, iar către vest, prin portul Lechaion, către
golful Corint şi marea Adriatică, oraşul Corint făcea legătura dintre Est şi Vest (Asia
şi Roma), dar şi dintre Sud şi Nord, legând peninsula Peloponez de Nordul Greciei.
În ceea ce priveşte populaţia, în vremea Sfântului Pavel Corintul număra
aproape 600.000 locuitori, iar la aceştia trebuie să mai adăugăm numeroşii comercianţi
ce treceau prin acest nod rutier şi maritim, pe cei ce participau în fiecare primăvară la
„jocurile istmice”14, precum şi pelerinii ce curgeau către multele temple păgâne
existente. D. E. Garland, după ce analizează o serie de mărturii ale lui Strabo
(Geographia), Krinagoras15 (Antologia greacă), precum şi a unor autori moderni, ajunge
la concluzia că pe vremea Sf. Pavel oraşul era alcătuit dintr-o populaţie mixtă formată
din liberţi romani, localnici greci şi imigranţi veniţi de departe şi de peste tot. De
asemenea, el crede că deşi Corintul aparţine geografic Greciei, exista o amprentă
romană foarte puternică nu numai asupra vieţii sociale (limba latină predomina în
afacerile publice) sau moravurilor (a fost numită o „miniatură” a Romei), ci şi asupra
culturii16. Acest lucru nu este lipsit de importanţă pentru înţelegerea Epistolei 1
Corinteni. Apostolul se adresează unor oameni care nu aveau o identitate culturală
unică şi închegată, ci unei comunităţi formate dintr-o mixtură a lumii greco-romane.
11 Grecii s-au reunit sub conducerea Corintului în aşa numita „Ligă Aheiană”, însă romanii conduşi de generalul
Lucius Mummius îi înfrâng pe grecii conduşi de generalul Kritolaus. Cf. J. MURPHY-O’CONNOR, St. Paul’s Corinth:
Texts and Archaeology, Glazier, Wilmington, 1983, p. 5.
12 Pro Lege Manil. 5, după Raymond E. BROWN, Joseph A. FITZMYER, Roland E. MURPHY, Introducere şi comentariu la
Sfânta Scriptură, vol. I, trad. şi prelucrare în limba română: P. Dumitru Groşan, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu
Lăpuş, 2005, p. 987.
13 Cf. Diac. prof. N. I. NICOLAESCU , „Actualitatea Epistolei I către Corinteni, a Sfântului Apostol Pavel”, în Studii
Teologice, III (1951), 1-2, p. 61. Despre această colonie romană a se vedea mai multe la: D. W. J. GILL, „Corinth: a
Roman Colony in Achaea”, în Biblische Zeitschrift, 37 (1993), pp. 259-264.
14 Jocurile istmice – se ţineau din doi în doi ani şi erau o manifestare sportivă şi culturală în Grecia antică de o
importanţă deosebită. Ca importanţă erau imediat după jocurile olimpice, dar înaintea jocurilor de la Nemea sau
Delphi. Amănunte la J. MURPHY-O’CONNOR, St. Paul’s Corinth: Texts and Archaeology, pp. 14-17.
15 Krinagoras din Mitilene (Κριναγόρας ὁ Μυτιληναῖος), a trăit între 70 î. d. H -18 d. H., epigramist grec, originar
din insula grecească Mytilene a fost o vreme ambasador la Roma, apoi, în timpul lui Octavian August, poet de
curte. Este autor a 51 de epigrame care au fost introduse în Antologia Greacă.
16 D. E. GARLAND, 1 Corinthians, BECNT, Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, 2003, p. 3.
35
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
Din punct de vedere religios, pe lângă politeismul larg răspândit 17, trebuie
menţionat faptul că oraşul devenise renumit şi pentru templul zeiţei Afrodita situat în
partea de S/V, unde se practica prostituţia sacră. Renumele acestui Templu era aşa de
mare, şi datorită lui moravurile erau aşa de viciate, încât expresii precum κορίνθια
κόρη („fată din Corint” = prostituată), sau κορινθιάζεσθαι („a trăi ca la Corint”)
intraseră în vocabularul vremii.
2.3. Întemeierea Bisericii din Corint
Dincolo de decăderea morală, Corintul nu putea fi ignorat de nici un
evanghelizator ca şi câmp misionar. Jerome Murphy-O’Connor este de părere că
Sfântul Apostol Pavel a rămas un an şi jumătate la Corint, şi nu la Atena, din pricina
avantajelor deja amintite şi datorită faptului că Atena devenise un centru universitar
mediu, după ce fusese surclasată de cel din oraşul Tars, iar economic nu se putea
compara cu înfloritorul Corint18. Probabil că acestea şi altele l-au făcut pe Apostolul
Pavel să poposească în Corint şi să activeze aici un timp îndelungat. De fapt, din
relatarea Sfântului Luca putem deduce că atunci când s-a declanşat prigoana iudeilor
împotriva tinerei comunităţi creştine, Sfântul Pavel fiind vizat în mod direct, a vrut să
se retragă din Corint, dar Domnul îl încurajează să rămână: „Şi Domnul a zis lui Pavel,
noaptea în vedenie: Nu te teme, ci vorbeşte şi nu tăcea, pentru că Eu sunt cu tine şi
nimeni nu va pune mâna pe tine ca să-ţi facă rău. Căci am mult popor în cetatea
aceasta” (FA 18, 9-10). Aşadar, ca şi în alte părţi din cartea Fapte, Sf. Luca subliniază
că întreaga misiune creştină s-a făcut sub asistenţa Duhului Sfânt (cf. FA 13, 2; 16, 6.
9).
Misiunea Sfântului Pavel începe, ca peste tot, la sinagoga din localitate, unde
mesajul Evangheliei putea fi mai uşor înţeles având în vedere aşteptarea mesianică a
iudeilor precum şi suportul oferit de textele vechitestamentare. Deşi tulburarea iscată
la sinagogă îl sileşte pe Apostol să părăsească sinagoga şi să activeze în casa unui
convertit pe nume Titus Iustus, cuvântul paulin a avut succes şi printre iudei atâta
timp cât Acvila şi Priscila, cât şi doi dintre conducătorii sinagogii, se convertesc la
creştinism (Crispus – FA 18, 8; şi Sostene – FA 18, 17; 1 Cor 1, 1). Propovăduirea paulină
a vizat, desigur, şi pe locuitorii păgâni ai oraşului. Membrii noii comunităţi creştine
din Corint numărau pe lângă convertiţii dintre iudei şi mulţi convertiţi dintre păgânii
de diferite neamuri, orientări şi clase sociale, specifice unui oraş-port cosmopolit
17 Asupra unui templu ridicat familiei imperiale în partea de vest a oraşului şi a situaţiei religioase, a se vedea: D.
E. GARLAND, 1 Corinthians, p. 4-5 şi 9-12. După C. S. De VOS, în Corint erau venerate următoarele zeităţi: Apolo,
Afrodita, Asclepius, Atena, Atena Chalinitus, Demetra şi Kora, Dionysus, Artemis din Efes, Hera Acraea, Hermes,
Jupiter Capitolinus, Poseidon, Tyche, Fortuna şi Zeus (Church and Community Conflicts: The Relationships of the
Thessalonian, Corinthian, and Philippian Churches with Their Wider Civic Communities, SBLDS 168, Scholars Press,
Atlanta, 1999, p. 192).
18 J. MURPHY-O’CONNOR, Paul: A Critical Life, Oxford University Press, Oxford, 1997, p. 108.
36
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
precum Corintul vremii. Astfel, între convertiţi trebuie să fi fost unii, desigur nu mulţi,
cu o cultură aleasă, ce preţuiau filosofia şi retorica (1 Cor 1, 18-30); câţiva mai înstăriţi
şi obişnuiţi cu întâietatea şi confortul (1 Cor 11, 21-22); alţii, probabil cei mai numeroşi,
oameni simpli de diferite categorii sociale: sclavi, liberţi, hamali, marinari, meseriaşi,
ce trudeau pentru hrana zinică (1 Cor 1, 26; 7, 21)19. În afară de iudeii amintiţi,
Apostolul a convertit în Efes şi pe Ştefanas şi toată casa lui (1 Cor 16, 15), pe Gaius (1
Cor 1, 14; Rom 16, 23), pe Erast, vistiernicul cetăţii, şi pe Cvartus (Rom 16, 23), pe
oameni din casa Hloei (1 Cor 1, 11), pe Phebe din Chenhrea (Rom 16, 1), şi pe alţii mulţi
(FA 18, 8b: „şi mulţi din corinteni, auzind credeau şi se botezau”). În orice caz, Biserica
din Corint era diversă şi stratificată social.
Un element cronologic de referinţă pentru fixarea în timp a activităţii
Apostolului la Corint (şi pentru cronologia paulină în general) îl constituie menţiunea
din Fapte 18, 12-17 cu privire la faptul că proconsul al Ahaiei era Galion fratele
filosofului Seneca. După o inscripţie descoperită în sec. XX la Delfi, se pare că Galion
a fost porconsul al Ahaiei în prima jumătate a anului 5220. De aici putem data întreaga
activitate a Apostolului desigur coroborând şi informaţiile din Epistolele sale şi din
Faptele Apostolilor. După 18 luni de activitate (FA 18, 11)21 Apostolul părăseşte
Corintul împreună cu Acvila şi Priscila, pe care îi lasă la Efes, iar el îşi continuă
călătoria până la Ierusalim şi Antiohia, încheind astfel a doua călătorie misionară.
2.4. Contactul permanent al Sf. Pavel cu Biserica din Corint. Corespondenţa Sf. Pavel
cu Corintenii
Datele oferite de Sf. Luca în capitolul al 18-lea al cărţii Faptele Apostolilor, ne
oferă o imagine destul de detaliată a activităţii Sf. Apostol Pavel la Corint. Dacă citim
însă, Epistola I către Corinteni, înţelegem că o serie de schimbări s-au petrecut după
plecarea Sfântului Apostol Pavel. Din textul Epistolei putem extrage destule date care
să ne întregească imaginea cu privire la ceea ce s-a petrecut între plecarea Apostolului
din Corint şi redactarea primei părţi a corespondenţei pauline către membrii
comunităţii creştine de aici, precum şi asupra modului în care aceste schimbări ajung
19 Cf. Diac. Prof. N. NICOLAESCU, „Actualitatea Epistolei I către Corinteni, a Sfântului Apostol Pavel”, p. 64.
20 Diac. Prof. N. NICOLAESCU, „Actualitatea Epistolei I către Corinteni, a Sfântului Apostol Pavel”, p. 63. A. C.
THISELTON, menţionează că descoperirile arheologice s-au făcut aici în trei etape: 1905, 1910 şi 1967, (The First Epistle
to the Corinthians. A Commentary on the Greek Text, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids,
Michigan / Cambridge, U.K., Carlisle, 2000, p. 29). Despre Corintul Sfântului Pavel a se vedea şi: W. ELLIGER, Paulus
in Griechenland, Stuttgart, 1987, pp. 200-251; dar şi J. MURPHY-O’CONNOR, St. Paul’s Corinth: Texts and Archaeology,
Glazier, Wilmington, 1983.
21 Potrivit lui D. ENGELS, Apostolul Pavel a rămas în Corint un timp atât de îndelungat din trei motive: 1) datorită
numărului mare de turişti, comercianţi şi călători care tranzitau oraşul, acesta era locul ideal pentru a răspândi
Evanghelia; 2) oraşul îi conferea Sf. Pavel oportunitatea de a se bucura de o oarecare independenţă economică; 3)
imigranţii (sclavi şi liberi) foarte numeroşi în Corint formau o populaţie mult mai deschisă spre primirea unor idei
noi şi mai dispusă să se ataşeze unei comunităţi, decât locuitorii stabili ai oricărui oraş (Roman Corinth: An
Alternative Model for the Classical City, University of Chicago Press, Chicago, 1990, p. 112).
37
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
la cunoştinţa sa. Astfel, înţelegem că mai multe delegaţii din partea corintenilor sosesc
la Sf. Apostol Pavel care se afla în a treia călătorie misionară la Efes cu felurite veşti
despre Biserica din Corint. Bunăoară, în 1 Corinteni 1, 11, Sf. Pavel afirmă că a aflat
despre dezbinarea care domnea în comunitatea creştină din Corint prin „cei din casa
lui Hloe” (literar: „cei ai Hloei” - ὑπὸ τῶν Χλόης). Nu ştim cu siguranţă cine a fost
Hloe, dar putem bănui că era o femeie bogată, care era probabil una dintre creştinele
mai importante din Corint22. Cineva din familia ei (iar în antichitate făceau parte din
familie şi sclavii), pentru a o reprezenata pe Hloe în afacerile ei, călătoreşte destul de
des între Efes şi Corint şi cu aceste ocazii, îl informează pe Sf. Pavel despre situaţia
comunităţii creştine corintene. Mult mai limpede este menţiunea din capitolul 16, 17:
„Mă bucur de venirea lui Ştefanas, a lui Fortunat şi a lui Ahaic, pentru că aceştia au
împlinit lipsa voastră”. Aşadar, la finalul epistolei Sf. Pavel aminteşte pe nume
delegaţia formată din trei persoane care a venit de la Corint la Efes, delegaţie care l-a
informat şi mai detaliat despre situaţia din tânăra comunitate creştină şi care a şi dus
Epistola 1 Corinteni destinatarilor ei. Pe lângă aceste menţiuni, în mai multe rânduri
Sf. Pavel face aluzie şi la alte informaţii pe care le-a primit. Astfel, a ajuns până la el
rumoarea despre cazul de incest din Corint („se aude...” 5, 1), a auzit despre
dezbinările din cadrul cultului (11, 18), şi despre ce zic „unii” dintre ei cum că nu este
înviere (15, 12). Nu este clar dacă aceste informaţii le-a primit Apostolul doar de la cei
menţionaţi sau şi din alte surse. Având în vedere faptul că între plecarea Sfântului
Pavel din Corint (aprox. 51-52 d. H.) şi redactarea Epistolei 1 Corinteni (aprox. 55-57d.
H.) au trecut câţiva ani, nu este exclus ca informaţiile pe care le avea Sfântul Apostol
Pavel să se fi bazat pe mult mai multe surse.
Nu în ultimul rând, trebuie să amintim aici şi aluziile din 1 Corinteni la o
corespondenţă dintre Sf. Pavel şi membrii comunităţii din Corint anterioară redactării
Epistolei 1 Corinteni. Astfel, atunci când abordează cazul incestuosului din Corint,
Apostolul le aminteşte că deja le scrisese pe acest subiect: „v-am scris în Epistolă să nu
vă amestecaţi cu desfrânaţii” (5, 9). La care epistolă se referă aici Apostolul? Cei mai
mulţi comentatori moderni cred că e vorba de o epistolă sau de un „bilet” trimis de
Apostol corintenilor înainte de redactarea Epistolei 1 Corinteni23. Aceasta a fost
22 În acest sens a se vedea: Joseph A. FITZMYER, First Corinthians, The Anchor Yale Bible 32, Yale University Press,
New Haven / London, 2008, p. 141. Gordon D. F EE, consideră că Hloe ar putea fi mai degrabă o femeie din Asia
Mică (The First Epistle to the Corinthians, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, 1987,
p. 54). F. R. M. HITCHCOCK, plecând de la faptul că în greaca veche numele Χλόη apare în scrierile vechi, precum şi
pe inscripţii ca un foarte cunoscut epitet al zeiţei greceşti Demetra, consideră că aici Sf. Pavel se referă la adepţii
păgâni ai acestei zeiţe - căreia i se ridicase un temple pe Acropolele din Corint - şi de la care Apostolul aflase veşti
(“Who Are ‘the People of Chloe’ in I Cor. 1, 11”, în Journal of Theological Studies 25 (1923–24), pp. 163–67).
23 Părinţii Bisericii explică ἔγραψα din 1 Corinteni 5, 9 ca pe un aorist epistolar, aşadar el s-ar referi la Epistola în
care apare. Aşa: THEODORET, Interpretatio primae Epistolae ad Corinthios, PG, 82, 263; sau Sf. IOAN GURĂ de AUR,
Omilia a XVI-a la I Corinteni, în Comentariile sau tâlcuirea Epistolei întâi către Corintheni, trad. de Arhim. Theodosie
38
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
3. Textul Epistolei
Manuscrisul original pe care a scris Sf. Apostol Pavel nu se mai păstrează astăzi,
situaţie valabilă pentru toate autografele Noului Testament. Avem însă o bogată
colecţie de manuscrise, acestea fiind practic, un lung şir de cópii ale textului original.
Cel mai vechi manuscris care ne transmite textul Epistolei 1 Corinteni este papirusul
46 (notat cu P46), datat în jurul anului 200 (deci la 150 ani de la redactare) şi care conţine
Athanasiu, Bucureşti, 1908, ediţie revizuită de Constantin Făgeţean, ed. Sofia, Bucureşti / Editura Cartea Ortodoxă,
Alexandria, 2005, p. 161; Sf. TEOFILACT AL BULGARIEI, Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni şi a Epistolei a doua către
Corinteni, trad. Mitrop. Veniamin Costachi, ediţie îndreptată şi note Florin Stuparu, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti,
2005, p. 67.
24 Joseph FITZMYER, notează această presupusă Epistolă către Corinteni cu „aCor” (First Corinthians, p. 43).
25 D. E. GARLAND, încearcă o sistematizare a răspunsului paulin şi crede că texte precum: 1, 10-4, 17; 4, 18-6, 20; 11,
2-34; 15, 1-58 conţin răspunsul paulin la ceea ce aflase pe cale orală, în timp ce textele din 7, 1-40; 8, 1-11, 1; 12, 1-
14, 40 conţin răspunsul la scrisoarea credincioşilor corinteni (1 Corinthians, p. 21).
39
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
26 Cf. A. C. THISELTON, The First Epistle to the Corinthians. A Commentary on the Greek Text, p. 36.
27 De aceea papirusul mai este cunoscut şi ca „papirusul Chester Beatty II”.
28 În ceea ce priveşte textul din 1 Corinteni, în biblioteca Universităţii din Michigan se află doar fragmentul conţinut
în 1 Corinteni 2, 3 – 3, 5. Toate celelalte texte din 1 Corinteni pe care le conţine papirusul 46 se găsesc la Dublin.
40
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
dorinţa savanţilor de a ajunge cât mai aproape de forma originală a textelor sacre29.
Cercetătorul modern are astăzi la dispoziţie ultima ediţie critică a Noului Testament
(a 28-a), apărută în 2012 şi care facilitează accesul la majoritatea diferenţelor notabile
din manuscrisele care transmit textul30.
29 Pentru mai multe amănunte în ceea ce priveşte manuscrisele Noului Testament a se consulta: D. C. PARKER, An
Introduction to the New Testament Manuscrcipts and their Texts, Cambridge Univestity Press, New York, 2008.
30 Nestle-Aland, Novum Testamentum Graece, 28. revidierte Auflage, Herausgegeben von Barbara and Kurt Aland,
Johannes Karavidopoulos, Carlo M. Martini und Bruce M. Metzger, Deutsche Biblegesellschaft, Stuttgart, 2012.
31 Sf. CLEMENT R OMANUL, Epistola către Corinteni (I), 47, 1-3: „Luaţi epistola fericitului Pavel apostolul! Ce v-a scris
el la începutul evanghelizării sale? Cu adevărat inspirat de Duhul, v-a scris despre el şi despre Chifa şi despre
Apolo, pentru că şi atunci aţi făcut partide”, în Scrierile Părinţilor Apostolici, trad. note şi indicii, Pr. Dr. Dumitru
Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 1995, p. 80.
32 Sf. IGNATIE TEOFORUL, citează în Epistola sa către Efeseni (16, 1; 18, 1), textele din 1 Corinteni 6, 9 şi 1, 19; textul din
1 Corinteni 4, 4, în Epistola către Romani (5, 1); în Epistola către Filadelfieni (2, 1) din 1 Corinteni 6, 9-10; în Epistola
către Magnesieni (10, 2), din 1 Corintei 5, 7a. A se vedea: Scrierile Părinţilor Apostolici, pp. 195, 211, 215, 201.
33 Pe acestă temă a se vedea şi studiul nostru: Pr. Lect. Dr. Marian VILD, „The Authenticity of the Pauline Letters.
History and Critical Notes”, în Analele Universității „Eftimie Murgu” din Reșița, Fascicola de științe social-umaniste,
an I, nr. 1/2013, pp. 69-77;
34 J. WEISS, Das Urchristentums, Göttingen, 1917, p. 271 şi urm.;
35 W. SCHENK, „Der 1. Korintherbrief als Briefsammlung, în Zeitschrift für neutestamentliche Wissenschaft (ZNW) 60
41
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
38 G. SEELING, „Hautprobleme des Ersten Korintherbriefes” ANRW II, 25. 4 (1987), p. 2968.
39 W. SCHMITHALS, Die Briefe des Paulus in ursprünglicher Gestalt, Zürich, 1984, pp. 19-85, dar şi Idem, „Die
Korintherbriefe als Briefsammlung“ în ZNW 64 (1973), pp. 268-288.
40 Printre acestea amintim: - oamenii Hloei apar în 1, 11, dar nu mai apar în salutările finale; - 1 Corinteni 5, 9 s-ar
referi la o epistolă care este cuprinsă în actuala 1 Corinteni, etc. A se vedea o bună sinteză la U. SCHNELLE, Einleitung
in das Neue Testament, pp. 83-85.
41 U. SCHNELLE, Einleitung in das Neue Testament, pp. 85-86.
42 Părerile specialiştilor sunt aici împărţite. A. C. THISELTON ne oferă o sinteză a diferitelor propuneri: W. Schrage -
anii 54/55, J. Collins - cel mai târziu 57, dar crede că e vorba de anii 53/53, Ch. Wolf - anul 54, G. Fee – 53/55, H.
Merklein – 54/55; B. Witherington – 53/54; C. K. Barrett – sf. lui 53/primele luni ale anului 54, H. Conzelmann şi E.-
B. Allo anul 55; în timp ce el însuşi consideră că cea mai probabilă dată sunt anii 54-55 (The First Epistle to the
Corinthians. A Commentary on the Greek Text, p. 31-32). U. SCHNELLE este de părere că Epistola 1 Corinteni a fost
redactată în anul 55, şi că ea este scrisă înainte de Epistola către Galateni (vezi cele patru motive prin care susţine
acestă ipoteză în Einleitung in das Neue Testament, p. 77). Rajmond E. BROWN, Joseph A. FITZMYER, şi Roland E.
MURPHY, propun începutul anului 57, (Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură, vol. I, p. 989).
43 Cf. Diac. Prof. N. NICOLAESCU , „Actualitatea Epistolei I către Corinteni, a Sfântului Apostol Pavel”, p. 69.
42
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
comunităţii creştine din Corint de care aflase. Ultimul capitol al Epistolei conţine
informaţii care exclud orice fel de îndoială cu privire la locaţia de unde a fost scrisă
Epistola 1 Corinteni. Astfel, în 16, 8 Sfântul Pavel precizează că va rămâne la Efes până
la praznicul Cincizecimii, iar la salutările finale noteză: „Vă îmbrăţişează Bisericile
Asiei. Vă îmbrăţişează mult în Domnul Acvila şi Priscila, împreună cu biserica din
casa lor” (16, 19).
5. Motivele şi scopul
Prin oamenii din casa Hloei (1 Cor 1, 11), prin Ştefanas, Fortunat şi Ahaic (16,
17-18), precum şi prin scrisoare primită de la corinteni (7, 1) Apostolul ia cunoştinţă
de situaţia Bisericii din Corint de după plecarea sa. Veştile nu erau prea bune, o serie
de primejdii tulburau tânăra comunitate. Până la o vizită, (pe care Apostolul o face
curând), Sf. Pavel redactează Epistola I către Corinteni, care pe bună dreptate a fost
numită „Epistolă disciplinară”, întrucât e singura din copus-ul paulin, în care sunt
tratate atât de multe probleme ale vieţii creştine. De aceea, Epistola este destul de
lungă, iar problemele tratate destul de diverse. Printre cele mai importante sunt:
- dezbinarea corintenilor în patru grupări (Hristos - după unii Crispus-, Apolo,
Chefa, Pavel) – cap. 1-4;
- un caz de incest în comunitatea creştină din Corint – cap. 5;
- corintenii se judecau între ei în faţa tribunalelor păgâne 6, 1-11;
- despre desfrânare 6, 12-20;
- problema căsătoriei şi fecioriei – cap. 7;
- idolotitele 8, 1 - 11, 1
- despre adunările liturgice şi despre harisme 11, 2 - 14, 40;
- despre învierea morţilor – cap. 15;
- colecta pentru săracii din Ierusalim – cap. 16.
43
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
II. Soluţii date de Apostol unor întrebări ale corintenilor (7, 1 - 11, 1);
1. Căsătorie şi feciorie (7, 1-40);
2. Despre idolotite (cărnuri jertfite idolilor) (8, 1 - 11, 1);
III. Despre adunările liturgice şi harisme (11, 2 - 14, 40);
IV. Învierea lui Hristos. Învierea morţilor (capitolul 15);
Încheiere (16, 1 - 18);
Salutări finale (16, 19 - 24).
În adresă (1, 1-3) Sfântul Apostol Pavel se prezintă ca „Apostol al lui Hristos”,
chemat deci de Hristos la această slujire prin voia lui Dumnezeu. În continuare se
referă la chemarea corintenilor; ei sunt „sfinţiţi întru Iisus Hristos” (vers. 2) şi chemaţi
să fie „sfinţi”. Creştinii din Corint sunt numiţi „sfinţi” alături de ceilalţi creştini. Aici
întâlnim pentru prima dată în epistolele Sfântului Pavel denumirea de sfinţi dată
creştinilor. Creştinii sunt sfinţi în Iisus Hristos şi sunt numiţi ca atare. Biserica îi
numeşte şi astăzi sfinţi pe membrii ei (vezi formula liturgică: „Să luăm aminte sfintele
sfinţilor”). Versetul trei „Har vouă şi pace...” - aici Iisus e numit alături de Dumnezeu
Tatăl izvor al binecuvântării. Harul şi pacea vin de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul
Iisus Hristos.
Versetele 4-9 cuprind obişnuita rugăciune de mulţumire. În Iisus Hristos ne
îmbogăţim deplin în toate (vers. 5). Sfântul Apostol Pavel mulţumeşte lui Dumnezeu
pentru credinţa corintenilor şi pentru că mărturia despre Hristos s-a întărit în ei (vers.
6).
7.1. Dezbinări şi scandaluri în Corint (1 Cor 1, 10 - 6, 20)
Situaţia ivită este nepermisă între creştini (e vorba de grupările rivale). Exista
în comunitatea din Corint un duh de dezbinare (vers. 10). Sunt de neconceput, spune
Sfântul Pavel, rivalităţile între creştini. Din versetul 12 aflăm că existau patru grupări
rivale în Biserica din Corint. Cel puţin trei dintre ele nu îl recunoşteau pe Sfântul
Apostol Pavel ca „apostol", îl contestau deci pe el, cel i-a născut pentru Hristos.
Contestându-l pe apostolul lor, ei de fapt, ieșeau din unitatea Bisericii. Toate patru
grupările erau greşite. Sfântul Pavel opune înţelepciunii omeneşti înţelepciunea lui
Iisus Hristos identică cu nebunia crucii (vers. 18: „Căci cuvântul crucii nebunie este
pentru cei ce pier; dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu").
Adevărata înţelepciune este cea care vine de la Duhul Sfânt, căci scris este: „Pierde-
voi înţelepciunea înţelepţilor şi deşteptăciunea celor deştepţi o voi lepăda” (Is 29, 14).
Aceeaşi idee a subliniat-o Iisus prin cuvintele: „Îţi mulţumesc Ţie, Doamne al cerului
44
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
45
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
46
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
el le rabdă în slujba Evangheliei. Apostolii, ucenicii și slujitorii lui Hristos cresc prin
ostenelile și suferințele îndurate. Versetele 9-13 constituie unul dintre cele mai
frumoase texte ale Noului Testament referitoare la slujbele apostolilor. În versetul 16
Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe corinteni să-i urmeze exemplul: „Așadar, vă rog
eu pe voi: călcați pe urmele mele”. În capitolul 11 versetul 1, Sfântul Pavel are acelaşi
îndemn: „Fiți următori ai mei, așa cum și eu sunt al lui Hristos”. În Epistola a II-a către
Tesaloniceni capitolul 3, versetul 9 Sfântul Pavel scrie: „...ci pentru ca pe noi înșine să
ne dăm vouă pildă, spre a ne urma”.
În versetul 17 Sfântul Pavel vorbește despre trimiterea lui Timotei în Corint.
7.2. Incestuosul din Corint
A doua problemă dezbătută de Sfântul Pavel, se află în capitolul cinci al
Epistolei, intitulat „Judecata asupra celor imorali”. Sfântul Apostol Pavel află că în
Corint, unii creștini au fost „contaminați” de imoralitate și se dădeau desfrâului și nu
într-o formă oarecare, ci într-o astfel de desfrânare „cum nici între păgâni nu se
pomenește” (vers. 1). Din același verset aflăm că un credincios din Corint trăia într-o
relație de incest cu mama sa vitregă. Acest păcat era condamnat atât în iudaism (Lev
18, 8), cât și în păgânism. În numele lui Iisus Hristos, pe unul ca acesta „să-l dați
satanei, spre pieirea trupului, pentru ca sufletul să se mântuiască în ziua Domnului
Iisus” (vers. 5). Cei mai mulți cercetători consideră că aici este vorba despre
îndepărtarea din comunitate şi mai ales de la Euharistie (anathema) a celui în cauză,
însă cu un scop pedagogic.
Lauda corintenilor nu e bună, iar veștile despre ei de asemenea nu sunt bune.
Sfântul Pavel îi întreabă: „Oare nu știți că puțin aluat dospește toată frământătura ?”
(vers. 6), iar în versetul 7 îi îndeamnă să se curețe de „aluatul cel vechi”. Domnul Iisus
însuși i-a îndemnat pe apostoli să se ferească de aluatul fariseilor.
În versetul 9 este amintită Epistola numită de cercetători „precanonică”: „V-am
scris în epistolă să nu vă amestecați cu desfrânații”. E clar că este vorba despre o
epistolă anterioară, care nu ni sa păstrat: „Epistola precanonică” sau „Epistola I către
Corinteni - pierdută”.
7.3. Apelul la judecata păgânilor
În capitolul al şaselea, Sfântul Pavel trece la o altă problemă: „Creștinii în fața
tribunalelor păgâne” (cap. 6 vers. 1-11). Sfântul Pavel află că unii dintre credincioși se
judecau în fața tribunalelor păgâne: „Care va să zică, dacă voi aveţi să judecaţi lucruri
din viaţa aceasta, tocmai pe cei mai puţin preţuiţi în Biserică îi puneţi să vă judece !...”
(vers. 4); „Ci frate cu frate se judecă, şi aceasta în faţa necredincioşilor?!...” (vers. 6).
Nici n-ar trebui, spune apostolul, să existe între voi pricini de judecată, fără să mai
vorbim că faceţi aceasta (vă judecaţi) în faţa necredincioşilor.
47
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
Partea a 2-a a epistolei, (cap. 7-16) conţine răspunsul Sf. Apostol Pavel la unele
întrebări ale corintenilor, între care acestea intercalează şi unele puncte de doctrină
asupra cărora ei au neglijat să-l consulte. Astfel, avem în această a 2-a parte, 6
probleme principale: căsătorie şi celibat (cap. 7); problema idolatitelor (cap. 8-9);
agapele şi Euharistia (cap. 11); folosirea şi valoarea harismelor (cap. 12-14); învierea
morţilor (cap. 15); şi marea colectă (cap. 16).
48
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
referea la căsătorie și feciorie; întrebau unii: „ce este mai bine ?” Sfântul Apostol Pavel
înclină spre celibat: „...bine este pentru om să nu se atingă de femeie” (vers. 1),
recunoscând că și căsătoria este bună și cere ca drepturile reciproce ale soților să fie
respectate: „Bărbatul să-i de-a femeii ceea ce-i datorează; de asemenea și femeia,
bărbatului” (vers. 4). Sfântul Pavel face distincție în acest capitol între porunca
Domnului și sfatul său: „Și aceasta o spun ca pogorământ, nu ca poruncă” (vers. 6);
„Iar celor căsătoriți le poruncesc - nu eu, ci Domnul...” (vers. 10). Domnul a poruncit
ca femeia să nu se despartă de bărbat (vers. 10), dar dacă s-a despărțit să rămână
nemăritată sau - dacă e posibil - să se împace cu bărbatul ei; și nici bărbatul să nu-și
lase femeia (vers. 11).
În versetul 12 Sfântul Apostol Pavel se referă la căsătoriile mixte (între creștini
și necreștini). Ideea este că o astfel de căsătorie poate dura dacă soțul necreștin acceptă
botezul copiilor, dar nu poți face cu sila să dureze o astfel de căsătorie „Bărbatul
necredincios se sfințește prin femeia credincioasă și femeia necredincioasă se sfințește
prin bărbatul credincios” (vers. 14).
În versetul 25 Sfântul Apostol Pavel revine la problema fecioriei. În privința
aceasta el nu are poruncă de Domnul și de aceea le dă sfatul său. Mai bine este pentru
fecioare să nu fie căsătorite, dar nu greșește cel care își mărită fata, căci este mai bine
așa pentru nevoia ceasului de față (vers. 26). Viața creștinului trebuie transfigurată și
raportată la veșnicie, căci Întâia venire a lui Iisus Hristos a marcat începutul Împărăției
lui Dumnezeu pe pământ, iar chipul lumii acesteia în care trăim trece (vers. 31).
Sfântul Apostol Pavel vorbea aşa pentru că el însuşi era necăsătorit. Acest
paragraf ar putea fi numit o „apologie pro domo sua”. Căsătoria, din punct de vedere
moral nu prezintă dezavantaj faţă de celibat, însă din punct de vedere practic e mai
uşor să fi celib. A existat părerea conform căreia Sfântul Apostol Pavel a fost căsătorit,
dar în momentul când scria epistola era văduv. Clement Alexandrinul în Stromate
cartea a III-a, capitolul șase, paragraful șase lasă să se înţeleagă faptul că Sfântul Pavel
a fost căsătorit cândva: „Oare nici pe apostoli nu vor să-i ia în seamă ereticii ? Petru şi
Filip au avut copii, iar Filip şi-a măritat fetele. Pavel nu pregetă în una din epistole să
adreseze cuvânt însoţitoarei sale, pe care n-a luat-o cu el, ca să nu aibă greutăţi în
slujirea sa”. Clement Alexandrinul se referă la Epistola către Filipeni capitolul 4,
versetul 2 : „O rog mult pe Evodia şi mult o rog pe Sintihia să aibă aceleaşi gânduri
întru Domnul”. Clement Alexandrinul revine însă imediat cu următoarea afirmaţie:
„Apostolii, potrivit cu slujirea lor, fiind legaţi de predicarea Evangheliei, fără să fie
furaţi de alte gâduri, aveau împreună cu ei femei, nu ca soţii, ci ca surori, ca să le fie
de ajutor pe lângă femeile care se ocupau cu treburile gospodăriei” (Stromate, cartea a
III-a, capitolul 6, paragraful 6).
49
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
50
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
(1) Cât despre cele ce mi-aţi scris, bine este pentru om să nu se atingă de femeie. (2)
Dar din pricina desfrânării fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei.
(v. 3) Bărbatul să-i dea femeii ceea ce-i datorează; de asemenea şi femeia, bărbatului. (4) Femeia
nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; tot aşa nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său,
ci femeia. (v. 5) să nu vă lipsiţi unul de altul decât prin bună înţelegere, pentru un timp ca să
vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea şi apoi să fiţi din nou împreună ca nu cumva Satana
să vă ispitească prin nepuţinţa voastră de a vă stăpâni (v. 6). Şi aceasta o spun ca pogorământ,
nu ca poruncă (v .7) Fiindcă vrerea mea este ca toţi oamenii să fie ca mine. Dar fiecare işi are
de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul în alt fel.
kalos - din v. 1 este folosit aici, ca şi în versetul 8 şi 26, în sensul de „drept”,
„bine”, „lăudabil”, „valoros”. Apostolul răspunde de la început că, fecioria este foarte
bună, dar căsătoria este bună şi ea căci îngrădeşte desfrânarea (v. 2). Sf. Ioan Gură de
Aur înţelege cuvintele Sf. Pavel astfel: „Cu mult mai bine este a nu te însoţi deloc cu
femeia, iar dacă cauţi siguranţă şi ajutor în slăbiciunile tale, însoţeşte-te cu femeie prin
căsătorie”.
Cuvântul „om” din versetul 1 este anthropos – care desemnează fiinţă umană în
general, dar menţiunea femeii restrânge în parte anthropos în înţelesul de aner (bărbat).
Acelaşi cuvânt anthropos înglobează în v. 7 ambele sexe.
Afirmând valoarea căsătoriei pentru înfrânarea poftelor, Apostolul precizează
că această căsătorie e monogamă: „fiecare să-şi aibă femeia sa ...” (v. 2), iar caracterul
moral al legăturilor trupeşti dintre soţi în cadrul acestei căsătorii este consfinţit în v.3:
„bărbatul să-i dea femeii ce-i datorează...” (vezi şi Efes 5, 25-28; Col 3, 19). În continuare
Sf. Pavel afirmă unitatea soţilor în căsatorie prin “stăpânirea” trupului celuilalt. Textul
trimite la Facere 2, 24. În căsătorie, bărbatul şi femeia se unesc în chipul cel mai intim,
de aceea fiecare are stăpânire deplină asupra celeilalte părţi.
Abţinerea de la viaţa conjugală (v. 5) trebuie să aibă la bază trei criterii:
● acordul reciproc;
● motivaţie de ordin spiritual – postul şi rugăciunea;
● să fie pentru un timp limitat.
Aşadar, după Sf. Pavel viaţa conjugală din cadrul căsătoriei creştine este perfect
legitimă şi este unită cu postul şi rugăciunea făcând din ea un mijloc de sfinţire şi de
necontenită slujire lui Dumnezeu. Apostolul nu porunceşte (v. 6) cele privitoare la
căsătorie, ceea ce ar fi în opoziţie cu v. 1. Din v. 7 „ca toţi să fie ca mine” aflăm că
Apostolul este necăsătorit. Fecioria face parte din cele trei sfaturi evanghelice
recomandate de Mântuitorul acelor care râvnesc spre treptele cele mai înalte ale
desăvârşirii creştine (Mt 19, 12. 21). Ea este starea în care se vor afla oamenii şi după
Înviere (Mt 22, 30). Sf. Apostol Pavel urmează acest sfat evanghelic.
51
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
52
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
mistuiţi de focul dorinţelor sexuale. Expresia „mai bine”, aplicat aici căsătoriei
subliniază din nou legitimitatea ei.
Trebuie subliniat aici că în lumea veche greco-romană, fecioria sau abstinenţa
sexuală era văzută ca dorită de către unii medici renumiţi şi în unele medii
intelectuale, şi cu siguranţă găsim mărturii despre acest lucru. Nu ştim dacă, şi în ce
măsură, această concepţie a fost influenţată de filosofia stoică, care punea accentul pe
o anumită disciplinare a trupului şi a nevoilor acestuia. Iată câteva mărturii ale lumii
vechi despre importanţa abstinenţei sexuale sau chiar a fecioriei:
- Medicul Soranus din Efes (n. 98 – moare până în 138 la Roma), în al său
tratat Tratatul de ginecologie (1.7.30-32) are chiar un capitol intitulat
„Abstinenţa este sănătoasă”. În acest capitol, el arată că „abstinenţa era
considerată de unii medici din timpul său ca sănătoasă, iar de alţii ca
nesănătoasă, totuşi datorită faptului că trupul devine bolnav, prin
neînfrânarea dorinţelor, şi că risipirea sămânţei este dăunătoare atât în
cazul bărbaţilor cât şi al femeilor. Prin urmare, concluzionează el, fecioria
este sănătoasă devreme ce previne excreţia seminţei…”. În ceea ce priveşte
căsătoria şi relaţiile sexuale, Soranus consideră că acestea sunt permise cu
scopul unic de a procerea.
- Mediul Galen din Pergam (129-200/216 d. H.) – ultimul mare medic al
antichităţii, merge pe aceeaşi linie şi face legătura dintre sămânţa bărbatului
(sperma) care, spune el, este spirit (pnevma). Prin urmare, deodată cu lichidul
seminal se scurge şi spiritul vital (pneuma zotikou) şi bărbaţii respectivi devin
slăbiţi (asthenesterous, astheneis). Prezenţa aici a lui pneuma nu poate fi trecută
cu vedere dacă ne gândim la textul din 1 Corinteni capitolul 6, unde
Apostolul Pavel arată că trup creştinului este templu al Duhului.
- Cu siguranţă existau şi poziţii mai moderate, cum a fost cea a lui Celsus (sec.
I d. H.), care are un fel de compediu medical în latină face un fel de sinteză,
spunea că: „Relaţia sexulă nici nu trebuie dorită cu ardoare, nici nu trebuie
să fie temută foarte mult. Practicată rar, revigorază trupul, practicată
frecvent, îl slăbeşte. Oricum din moment ce natura şi nu numărul trebuie
luat în considerare, în funcţie de vârstă şi de starea trupului, unireasexuală
este recunoscută ca fiind nedăunătoare când nu este urmată nici de apatie
şi nici de durere … pentru cei slabi, şi aici intră majoritatea locuitorilor din
cetăţi, este nevoie de multă precauţie”.
Dacă în privinţa fecioriei Sf. Pavel sfătuieşte, în ceea ce priveşte pe cei deja
căsătoriţi, el redă porunca expresă a Domnului: aceea a indisolubilităţii căsătoriei (vezi
Mt 5, 32;19, 6 Mc 10, 9-11; Lc 16, 18). Divorţul este deci interzis, lucru subliniat de Sf.
Pavel şi în 1 Corinteni 7, 39 şi într-un context diferit în Romani 7, 2-3. Atât bărbatul,
cât şi femeia au doar două alternative dacă au divorţat: fie să rămână necăsătoriţi, fie
să se împace cu fostul soţ (v. 11). Probabil că aici Sf. Pavel apelând la porunca lui
53
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
Hristos are în vedere divorţul din alte pricini în afară de adulter, deoarece în cazul
acestuia din urmă, divorţul este îngăduit de Hristos (Mt 5, 32; 19, 9).
În continuare, Apostolul are în vedere căsătoriile cu necredincioşi. Acest cuvânt
are un înţeles confesional (ca în 1 Cor 6, 6; 10, 27), desemnând pe cei ce nu s-au
convertit la creştinism. În Biserica primară se întâmpla adesea ca doar unul dintre soţi
să fie convertit. Sf. Apostol Pavel are în vedere şi acest caz, iar răspunsul său se
constituie ca o adevărată poruncă apostolică. Ea arată că soţul creştin nu trebuie să se
despartă de cel păgân, din pricina deosebirii de credinţă, dacă partea necreştină
consimte să convieţuiască cu cea creştină. Aşadar dacă partea necreştină nu hotăreşte
despărţirea, partea creştină va continua să trăiască cu cea necreştină în căsătorie.
Îngăduinţa Sf. Pavel dată creştinilor de a nu divorţa de soţii necreştini, decât în cazul
amintit, este cunoscută sub denumirea de privilegium paulinum.
Faptul că în cuvintele Sf. Pavel din v. 14 şi din v. 16, femeia apare prima, ar
putea arăta faptul că femeile s-au încreştinat mai întâi, şi-n mai mare număr decât
bărbaţii, prin ele Biserica înfăptuind mai uşor convertirea soţilor, familiei şi deci a
întregii societăţi (vezi 1 Pt 3, 1-5).
Prin convieţuirea cu cel necreştin, soţul deja convertit nu contractează nici un
fel de impuritate. Dimpotrivă, dintr-o astfel de convieţuire, soţul necreştin „se
sfinţeşte” - (v. 14), adică se purifică de legăturile sale cu păgânismul şi se apropie de
Hristos prin afilierea la unul din membrele Trupului Său (care e soţul creştin). Acest
lucru poate conduce încet spre convertire.
Se observă aici o deosebire între concepţia iudaică şi cea creştină cu privire la
legăturile cu păgânii. În timp ce pentru iudeu legătura cu un păgân este o întinare, în
cazul creştinului această legătură nu numai că nu-l întinează, dar prin ea „se sfinţeşte”
cel păgân; şi acest lucru arată sfinţenia vieţuirii creştine. Această sfinţenie se arată în
chip real în copiii rezultaţi din astfel de căsătorii mixte, în care influenţa îi aparţine
celui credincios. Prin faptul că partea necreştină consimte la convieţuire, aceasta nu se
va opune nici botezării copiilor, de aceea aceşti copii nu sunt necuraţi, ci sfinţi (v. 14).
Hotărârea de a trăi împreună aparţine însă părţii necreştine, în caz contrar, se admite
divorţul, pentru că religia creştină este religia păcii (v. 15, şi 1 Cor 14, 33).
Versetul 16: „Fiindcă ce ştii tu femeie, dacă-ţi vei mântui bărbatul…”, poate fi
interpretat în două moduri. Fie raportat la v. 13 şi atunci el se referă la posibilitatea ca
prin convieţuire cel necredincios să devină creştin; fie raportat la v. 15, însemnând
faptul că această convieţuire este problematică.
În legătură cu aceste căsătorii mixte Sfântul Pavel adaugă: „Atât numai: fiecare
să-şi meargă drumul aşa cum i-a făcut parte Dumnezeu, aşa cum pe fiecare l-a chemat
Dumnezeu. Şi aşa poruncesc eu în toate bisericile” (v. 17). Prima parte a versetului se
54
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
referă la darul [charisma] fiecăruia în legătură cu căsătoria sau fecioria (v. 7), dar şi la
căsătoriile mixte şi la starea socială a omului în general, în care l-a găsit chemarea la
credinţă. Apostolul afirmă aici necesitatea statorniciei omului pe drumul pe care
Domnul i l-a dat fiecăruia. Prin chemarea la credinţa creştină, cei convertiţi nu erau
chemaţi să lepede starea socială în care se găseau, cum susţineau, probabil, unii rabini
din diaspora, ci rămânând cu starea în care se găsea la chemare, creştinul trebuie să
dobândească eliberarea interioară, spirituală de viaţă păgână, sfinţind, în cazul celor
căsătoriţi prin noua lor viaţă ca mădulare ale lui Hristos, pe partenerul necredincios.
Acest principiu îl aplică Sfântul Apostol Pavel nu numai la căsătorie, ci şi la alte
raporturi de vieţuire, în versetele 18-24; şi principiul este valabil în toate comunităţile
creştine: „Aşa poruncesc eu în toate bisericile”. Astfel, cei tăiaţi împrejur (vv. 18-19)
nu trebuie să ascundă faptul că au fost iudei, ci să aibă în vedere lucrurile
fundamentale: paza poruncilor (v. 19), la fel ca şi cei ce sunt netăiaţi împrejur. În
privinţa sclavului (vv. 21-23), acesta nu trebuie să caute libertatea exterioară, deoarece
el a dobândit-o în Hristos pe cea interioară, spirituală. Sfântul Ioan Gură de Aur
vorbeşte aici de sclavia patimilor şi a bolilor sufleteşti, pe care trebuie să o aibă în
vedere toţi creştinii robi sau slobozi. Condiţiile externe ale vieţii nu opresc de la
exercitarea evlaviei spune acelaşi Sfânt Părinte. Este probabil ca foştii iudei, cei
căsătoriţi sau sclavii să fi dorit să o rupă cu vechea lor condiţia socială pentru a avea
o mai mare libertate spre a se dedica mai mult lui Dumnezeu. Dar convertirea nu
schimbă sfera vieţii în care ne aflăm, deoarece creştinismul este de o altă ordine.
Apostolul sublinează faptul că fiecare trebuie să rămână în starea în care a fost
chemat (vv. 20-24). Atingând problema robilor, Sfântul Pavel îi îndeamnă să nu se facă
„robi” ai oamenilor (v. 23) deoarece acest lucru nu mai există în creştinism, unde
creştinii sunt doar „robi ai lui Hristos” (v. 22), dar această „robie” este suprema
libertate spirituală.
Începând cu v. 25, Sfântul Pavel reia problematica căsătorie-feciorie:
(v. 25) cât despre fecioare nu am poruncă de la Domnul. Vă dau însă sfatul meu ca unul
care a fost miluit de Domnul să fie vrednic de crezare. (v. 26) Socotesc dar că la trebuinţa de
acum aceasta este bine, că adică bine este pentru fiecare să fie astfel: (v. 27) Eşti legat de femeie?:
Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie. (v. 28) Dacă totuşi te-ai însurat
n-ai păcătuit. Numai că unii ca aceştia vor avea suferinţă în trupul lor, şi eu aş vrea să vă cruţ.
(v. 29) Şi pe aceasta v-o spun, fraţilor: Că de acum vremea se scurtează, aşa că şi aceia care au
femei să fie ca şi cum n-ar avea;…(v. 31b) căci chipul lumii acesteia trece.
Este posibil ca cei din Corint să fi întrebat pe Sfântul Apostol Pavel şi despre
căsătoria fecioarelor, având în vedere faptul că în acea vreme căsătoria lor o hotăra
tatăl; de aceea, probabil, Sfântul Pavel începe cu: „Cât despre fecioare…”. Cuvântul
55
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
parthenos s-ar putea aplica însă la ambele sexe, mai ales dacă ţinem seama de versetele
următoare. De fapt, Apostolul va cuprinde în pericopă (vv. 25-40), aproape pe toţi
membri unei familii: fecioare, tineri neînsuraţi, părinţi cu fiice de măritat, soţi, soţii,
văduve.
Sfântul Pavel nu are „poruncă” expresă cu privire la fecioare de la Hristos (v.
25), dar sfatul său este ca ele să rămână aşa cum sunt, deci să nu se mărite. Motivaţia
pe care o dă Apostolul pentru acest lucru, este „trebuinţa de acum” (v. 26). Expresia
se referă la zilele grele dinaintea Parusiei. Primii creştini credeau că de la Înălţarea
Domnului şi până la Parusie este un timp foarte scurt. Afirmaţiile: „că de acum vremea
se scurtează” (v. 29) şi „chipul lumii acesteia trece” (v. 31) se leagă de această credinţă.
Înţelesul celor afirmate de Apostol este că mai potrivită momentului este
fecioria, însă Sfântul Pavel nu cere, pentru acest lucru, ca cei căsătoriţi să se despartă,
ci să rămână aşa cum se găsesc în căsătorie sau feciorie (v. 27). Sfântul Pavel vrea ca
nu cumva prin aceasta să se înţeleagă că este un păcat a te căsători, de aceea, arătând
legitimitatea căsătoriei, precizează: „Dacă te-ai însurat, n-ai păcătuit” (v. 28).
Expresia „suferinţă în trupul lor” aplicată celor ce se căsătoresc, suferinţa de
care Apostolul vrea să-i „cruţe”, se referă, probabil, la greutăţile familiei. În
perspectiva apropiatei Parusii, cei căsătoriţi trebuie să nu se mai îngrijească de cele
lumeşti, îndeosebi de femeile lor, ci inima lor trebuie să fie liberă să urmeze Domnului,
de aceia spune: „cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea…” (v. 29).
Chipul lumii acesteia (v. 31) - se referă la forma externă a lumii. Astfel, trece
forma lumii, iar nu fiinţa ei, căci aceasta rămâne (cf. 2 Pt 3, 13; Rom 8, 19).
Apostolul argumentează mai departe rămânerea în fecioare prin faptul că cei
căsătoriţi sunt împărţiţi între grijile de familie şi cele spirituale:
(v. 32) Dar aş vrea ca voi să fiţi lipsiţi de grijă, Cel nensurat se îngrijeşte de cele ale
Domnului cum să-I placă Domnului; (v. 33) dar cel însurat se îngrijeşte de ale lumii, cum să-
i placă femeii; (v. 34) şi iată-l împărţit. Şi femeia nemăritată şi fecioara se îngrijeşte de ale
Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul; dar cea măritată se îngrijeşte de ale lumii,
cum să-i placă bărbatului; (v. 35) Şi aceasta spre folosul vostru o spun, nu ca să vă întind un
laţ ci spre bună rânduială şi spre alipirea, fără abatere, de Domnul; (v. 36) Iar de crede cineva
că pentru fata lui este o necinste dacă trece de floarea vârstei şi că trebuie să o mărite facă ce
vrea; nu păcătuieşte; să se căsătorească; (v. 37) Dar cel ce stă neclintit în inima sa şi nu este
strâns de vreo nevoie şi stăpânire are peste voinţa lui şi aceasta a hotărât el în inima sa: să-şi
ţină fata fecioară, bine va face; (v. 38) Aşadar, cel ce-şi mărită fata, bine face, dar cel ce n-o
mărită mai bine face.
În aceste versete Sfântul Pavel pune în lumină valoarea spirituală a celibatului,
care permite o consacrare mai mare lui Dumnezeu, şi acest lucru îl aplică succesiv
56
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
celor două sexe (vv. 32-34). Expresia „să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul” (v. 34)
evidenţiază dedicarea lui Dumnezeu a omului întreg. Apostolul dă sfatul său spre
folosul lor şi spre buna rânduială, adică spre a aspira la o slujire totală a lui Dumnezeu
(v. 35).
În lumea antică tatăl se îngrija de măritatul fetelor sale, şi acestuia i se adresează
Sfântul Pavel în vv. 36-38. El este îndemnat să-şi ţină fetele fecioare, dar trebuie să ţină
seama şi de dorul şi de harisma lor, de aceea Apostolul spune „dacă cineva crede” (v.
36). Bineânţeles că acest lucru se aplică şi băieţilor, nu doar tinerelor fete. Apostolul
menţionează în particular fecioarele, iar mai încolo pe văduve, deoarece masculinul
acestor cuvinte nu era câtuşi de puţin utilizat în limba grecă din epocă. Sfântul Pavel
arată încă o dată că permisiunea şi legitimitatea căsătoriei sunt în afara oricărei
vinovăţii: „nu păcătuieşte, să se căsătorească” (v. 36).
Versetele 36-37 se referă la părintele care trece peste anumite obiceiuri – ca fata
să se mărite până la o anumită vârstă (v. 36) – sau greutăţi – în sensul de a-şi mărita
fiica pentru interese materiale şi îşi ţine fata fecioară, unul ca acesta „bine va face”.
Apostolul face apoi o paralelă între căsătorie şi feciorie aplicând primei
calificativul de „bine” (kalos), iar celeilalte de „mai bine” (kreisson) (v. 38). În problema
căsătorie – feciorie, nu este vorba, aşadar de a alege între bine şi rău, ci între „bine” şi
„mai bine”, adică între două stări deosebite numai prin gradul lor de strălucire morală.
Capitolul se încheie cu două versete în care se vorbeşte de recăsătorirea
văduvelor:
(v. 39) femeia este legată de lege câtă vreme îi trăieşte bărbatul; dar dacă bărbatu ei va muri,
liberă este să se mărite cu cine vrea, numai întru Domnul (v. 40). Dar, după părerea mea, este
mai fericită dacă rămâne cum este. Şi cred că şi eu am Duhul lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel afirmă aici în primul rând indisolubilitatea legăturii
dintre soţi care durează toată viaţa. După moartea unuia dintre soţi, s-ar putea
recăsători (Rom 7, 2) dar numai întru Domnul, adică cu un creştin. Sfântul Ioan Gură
de Aur înţelege că această recăsătorire trebuie să fie: „cu cuminţenie, cu cinste, potrivit
poruncilor”. Dar Sfântul Pavel este de părere că este mai bine să rămână văduvă, dar
această părere nu este una personală omenească, ci o expune ca apostol al Domnului,
pri urmare părerea lui este în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu. Sfântul Apostol
Pavel ţine cont însă şi aici de slăbiciunea umană, de aceea îngăduie recăsătorirea,
aşadar, decât să săvârşească desfrânare mai bine să se recăsătorească.
Pentru a încuraja pe cele care vor să rămână în văduvie, Sfântul Pavel spune că
în acest caz ele ar fi „mai fericite”. Subliniind valoarea rămânerii în văduvie ca
fidelitate, Sfântul Ioan Gură de Aur observă că Sfântul Pavel, nu spune „dacă îi moare
bărbatul”, ci „dacă adoarme” (v. 39) şi astfel „aproape că o mângâie în văduvia ei,
57
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
convingând-o să rămână cu cel de mai înainte şi să nu-şi ia alt soţ. Căci cine oare nu
aşteaptă pe cel ce doarme?”. Aşadar, după Sfântul Pavel recăsătoria după moartea
soţului este doar o concesie acordată slăbiciunii umane, însă voia lui Dumnezeu este
ca soţia să rămână văduvă.
Deşi îşi exprimă preferinţa pentru feciorie, Sfântul Apostol Pavel ne dă în
capitolul 7 al epistolei 1 Corinteni o mare parte a fondului său doctrinar asupra
căsătoriei. Astfel, căsătoria şi fecioria,
- sunt un dar (χάρισμα) (1 Cor 7, 7);
- căsătoria este monogamă (v. 2, v. 39);
- cei doi constituie o unitate indisolubilă (v. 4, v. 39, vv. 10-11);
- unul dintre scopurile căsătoriei este şi acela de a-l feri pe om de păcatul
desfrânării (v. 2);
- în căsătorie cei doi sunt deplini egali.
În privinţa egalităţii dintre soţ şi soţie, acest capitol este revoluţionar în raport cu
concepţia epocii. Astfel, Sfântul Pavel vorbeşte de:
- egalitate de monogamie (simultană) un singur bărbat cu o singură femeie (v. 2;
vezi şi Efes 5, 33);
- egalitate în ceea ce priveşte puterea dată prin căsătorie asupra trupului celuilalt
şi, în consecinţă, egalitate faţă de violarea acestui drept, care este adulterul (vv. 3-4);
- egalitate în ceea ce priveşte datoria trupească a fiecăruia dintre soţi către
celălalt, dar şi în ceea ce priveşte abţinerea temporară pentru a se dedica postului şi
rugăciunii (v. 5);
- egalitate în ceea ce priveşte opţiunea de a rămâne văduv (văduvă) sau de a se
recăsători (vv. 8-9);
- egalitate în interdicţia de a se despărţi (vv. 10-11);
- egalitatea în libertatea soţului convertit de a rămâne, sau nu, cu soţul
necredincios în funcţie de dorinţa celui din urmă (vv. 12-16).
Cu siguranţă că toate aceste probleme: incestul, desfrânarea, căsătoria, fecioria,
pe care Sfântul Pavel le tratează în cap. 5-7 al primei epistole către Corinteni stau în
legătură cu starea de decădere morală din Corint. Istoricul Strabo scrie că la templul
zeiţei Afrodita din Corint se aflau mai mult de 1000 de preotese care practicau
prostituţia sacră. Aşadar, atenţia acordată în aceste capitole problemelor sexuale
precum căsătoriei şi fecioriei şi căsătoriei creştine este motivată şi de aceste realităţi,
precum şi de celelalte pe care le-am amintit la începutul acestui subpunct. Pentru noi,
valoarea acestor capitole stă atât în faptul că descoperă concepţia paulină asupra
acestor probleme, cât şi în actualitatea temelor respective pentru lumea modernă.
58
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
59
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
care aleargă în stadion. Cei ce aleargă în stadion depun toţi efort, dar numai unul ia
premiu. Apostolul îndeamnă pe credincioşi: „Alergaţi aşa ca să-l luaţi”; „Şi orice
luptător, de la toate se înfrânează. Ei însă, ca să ia o cunună stricăcioasă; dar noi, una
nestricăcioasă” (vers. 25).
În capitolul 10, Sfântul Apostol Pavel continuă paranteza începută în capitolul
9 trecând de la exemplul său, la exemplul israeliţilor din timpul exodului. E nevoie de
râvnă şi efort personal. În versetul 5, Sfântul Pavel spune că cei mai mulţi israeliţi care
au ieşit din Egipt au sucombat în deşert. Aceste exemple vor să fie pildă pentru noi cei
de astăzi: „Şi aceste pilde (chipuri prefigurative) pentru noi s-au făcut, ca să nu poftim
la cele rele, aşa cum au poftit aceia” (v. 6); „Şi toate acestea li s-au întâmplat lor ca
pilde şi au fost scrise spre povăţuirea noastră, a celor care am ajuns sfârşiturile
veacurilor (timpurile mesianice)” (v. 11). După cum am văzut nu este singurul
exemplu folosit de apostolul Pavel pentru a scoate în evidenţă diferenţa şi
superioritatea „timpului lui Hristos” în raport cu „timpul Legii” (vezi în Epistola către
Galateni - antiteza dintre Sara şi Agar). Aşadar, Vechiul Testament ne vorbeşte peste
tot despre Hristos, nu numai prin profeţiile mesianice: Abel, Iosif, Isaac - tipuri ale lui
Hristos; trecerea prin Marea Roşie - tip al Tainei Botezului; mana care a căzut în pustie
şi i-a hrănit pe evrei - tip al Tainei Euharistiei. Tipurile pot fi persoane sau evenimente,
lucruri care preînchipuie realităţi cereşti sau mesianice.
Argumentarea Sfântului Pavel continuă în partea a doua a capitolului 10,
începând cu versetul 14, arătând nepotrivirea între situaţia de creştin şi participarea
la ospeţele păgâne. Sfântul Apostol Pavel se referă aici indirect la Taina Euharistiei, pe
care o pune în opoziţie (într-o paralelă antitetică) cu jertfele idoleşti, cu mese sacre
legate de aceste jertfe şi chiar cu jertfele Vechiului Testament. În versetul 16 este scos
în evidenţă caracterul de Taină al Euharistiei. Nu e vorba de simbol, cum nu e nicăieri
în Noul Testament: „Paharul binecuvântării pe care noi îl binecuvântăm nu este oare
împărtăşirea cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care noi o frângem nu este oare
împărtășirea cu Trupul lui Hristos?”
Versetul 17 este tradus greșit în unele ediții cu „o Pâine suntem”, corect este:
„deoarece este (există) o singură Pâine, un trup suntem noi cei mulți, fiindcă toți ne
împărtășim din unica Pâine”. „Unica” e articulată în originalul grecesc: „Singura
Pâine”. În Evanghelia după Ioan Domnul Hristos Însuși a zis: „Eu sunt Pâinea vieţii”
(In 6, 48). Αρτoς = pâine dospită, nu azimă (pâine nedospită). Suntem un „trup” pentru
că ne împărtăşim din „Singura Pâine”. Este vorba de Iisus Hristos ca „Pâine”. Sfânta
Euharistie e prezentată ca taină a unităţii creştine. Este clar din versetul 18, că pentru
Sfântul Pavel „masa euharistică" este ea însăşi „Altar", iar în versetul 21 apare expresia
„masa Domnului” (τραπέζης Κυρίoυ). Masa Domnului (Euharistia) este pusă în
60
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
61
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
Una dintre ele era aceea că femeile lor nu purtau văl în cadrul adunărilor cultice.
Împotriva acestei practici, Sfântul Pavel îşi începe argumentaţia cu o ierarhizare:
Dumnezeu este capul lui Hristos, Hristos este capul bărbatului, iar bărbatul este capul
femeii (v. 3). Este vorba de o ierarhie de autoritate, scopul ei este de a arăta că bărbatul
este capul femeii. Sfântul Ioan Gură de Aur explică: „Că dacă capul femeii este
bărbatul, apoi acest cap este de o fiinţă cu trupul, şi prin urmare şi capul lui Hristos
fiind Dumnezeu, este învederat că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl”. Aşadar, deşi cap
femeii, bărbatul este de o fiinţă cu ea, fiind egal cu ea din acest punct de vedere,
superioritatea lui constă doar din aceea de a fi „cap” femeii în sensul autorităţii.
Această învăţătură o găsim şi în Epistola către Efeseni a Sfântului Pavel (5, 23) şi acolo
este argumentată prin comparaţia legăturii dintre Hristos-capul şi Biserica-trupul,
legătură ce trebuie să caracterizeze şi femeia creştină. Avem aici primul argument în
sprijinul faptului că femeia nu se cuvine să se roage cu capul descoperit asemenea
bărbatului.
Un al doilea argument este de ordin moral-social (vv. 4-6). Pentru moravurile
vremii a merge dezgolit era semnul autorităţii şi al autonomiei, în timp ce vălul
simboliza teama, doliul sau supunerea. În lumea pământească capul femeii este
bărbatul, iar aceasta umblând între oameni fără să aibă pe cap semnul supunerii faţă
de bărbat, îl dispreţuieşte şi ruşinează pe bărbat, nerecunoscându-i autoritatea şi
prezentându-se ca emancipată, liberă de legătura ei cu bărbatul. Acest semn al
supunerii îi este dat în mod natural prin podoaba părului, dar ea trebuie să-şi pună
văl, după Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru a mărturisi în mod liber această supunere.
Dar dacă ea nu se acoperă, atunci să se „tundă” spune Apostolul (v. 6). În acea vreme
tunse erau femeile desfrânate şi cele publice ca semn că nu aveau stăpân. Astfel,
Sfântul Pavel, atinge aici slăbiciunea femeilor deoarece era sigur că acelea care din
vanitate au lepădat vălul nu vor lăsa să li se tundă părul.
În continuare, Sfântul Pavel aduce argumente ce ţin de creaţie şi de natura
omului:
(v. 7) Bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul de vreme ce este chip şi slavă a lui
Dumnezeu; dar femeia este slava bărbatului, (v. 8) şi pentru că nu bărbatul este din
femeie, ci femeia din bărbat, (v. 9) şi pentru că nu bărbatul a fost zidit pentru femeie, ci
femeia pentru bărbat, (v. 10) de aceea femeia este datoare să aibă văl pe capul său, de
dragul îngerilor, (v. 11) totuşi întru Domnul nici femeia fără bărbat, şi nici bărbatul
fără femeie, (v. 12) fiindcă aşa cum femeia este din bărbat tot astfel bărbatul este prin
femeie; şi toate sunt de la Dumnezeu.
Cuvântul „chip” se aplică atât bărbatului cât şi femeii, (deşi nu este specificat
aici şi cazul femeii), deoarece amândoi sunt purtători ai chipului lui Dumnezeu (vezi
62
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
Fac 1, 27). Faptul că bărbatul este slavă - doxa - a lui Dumnezeu sublinează că el este
tipul fundamental al ideii despre om, chip şi strălucire a lui Dumnezeu, el
reprezentându-L pe Acesta. Un exeget modern tâlcuieşte cuvintele „Slava bărbatului”
aplicate femeii, în sensul că ea este ca o oglindă care reflectă chipul bărbatului, i-l
dezvăuie lui însuşi şi prin aceasta îl corectează, astfel ajutându-l pe bărbat să înţeleagă
şi să realizeze sensul propriei sale fiinţe, dar şi invers. Femeia este slava bărbatului,
deoarece este creată din şi pentru bărbat, aşa cum arată versetele 8 - 9 (Fac 2, 18. 21-
22). Iată alte argumente pentru care Sfântul Pavel consideră că femeia trebuie să poarte
văl ca semn de supunere (v. 10). Bineînţeles că toate aceste argumente nu reprezintă
în concepţia paulină o inferioritate a femeii aşa cum era ea în umea antică, căci în
Hristos toţi sunt egali (Gal 3, 28), dar reprezintă nişte deosebiri naturale rânduite de
Dumnezeu specifice fiecăreia dintre sexe. Ori necinstea de care vorbeşte Sfântul Pavel
în legătură cu femeia care se roagă fără văl, se referă tocmai la lepădarea acestor
deosebiri naturale. În acest mod interpretează şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Căci şi
pentru femeie este mare cinste de a-şi ţine rânduiala şi ordinea în care se găseşte, după
după cum este şi necinste când ea se răscoală împotriva acestei ordini”. Un argument
în sprijinul faptului că nu este vorba aici de o discriminare a femeii, avem chiar în
acest text, cînd ne arată că există şi femei care au harisma profeţiei (v. 4-5).
Sfântul Maxim Mărturisitorul dă un sens mistic întregului pasaj:
„Deci tot bărbatul, adică toată mintea activă sau naturală sau teologică, când se
roagă sau proroceşte, adică primeşte învăţătura sau învaţă pe alţii, să aibă capul
descoperit, adică pe Hristos: cea activă nepreţuind nimic mai mult decât credinţa şi
virtutea; cea naturală nepunând nici o altă raţiune mai presus de Raţiunea primară;
iar teologică neconturând nicidecum în schemele şi înţelesurile câştigate din lucruri,
pe Cel mai presus de înţelegere şi de cunoştinţă. Şi toată femeia, adică toată
deprinderea minţii active sau percepţia celei naturale sau cugetarea înţeleaptă a celei
teologice, să-şi acopere capul; deprinderea activă, având aşezat asupra ei
discernământul raţiunii cu care să deosebească cele ce trebuiesc şi cele ce nu trebuiesc
făcute; percepţia, puterea raţiunii cu care să judece cu ştiinţă cele văzute; iar cugetarea,
cunoştinţa cu totul indemonstrabilă a celor mai presus de înţelegere. Căci toată
deprinderea, percepţia şi cugetarea neacoperită în modul arătat, nu se deosebeşte de
cea rasă, adică de cea care n-are nici o raţiune a virtuţii sau a evlaviei sau a cunoştinţei
tainice şi a iubirii dumnezeieşti”.
Cuvintele „pentru îngeri” au fost interpretate diferit. Unii au susţinut că
expresia ar însemna mai degrabă „pentru turmă”, sau „pentru oameni fără creştere”.
Alţii au spus că această expresie ar fi o formulă de jurământ. Clement Alexandrinul
vede aici pe bărbaţi evlavioşi în general, pe care i-ar scandaliza femeile neacoperite,
63
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
iar Tertulian pe îngerii răi care ar îndemna la păcate pe oameni prin femeile care nu-
şi acoperă capul. Dar, probabil, în text este vorba de îngerii buni care au fost martori
ai subordonării sexelor la creaţie. Teodoret, Fer. Ieronim şi Fer. Augustin susţin că este
vorba aici de îngerii păzitori, iar respectul pentru ei este un motiv pentru femei de a
purta văl. Sfântul Maxim Măturisitorul, afirmă că aici este vorba de două sensuri: unul
propriu, dar care se referă atât la îngerii buni, cât şi la îngerii răi, şi unul figurat, care
se referă la conştiinţă: „Deci orice astfel de femeie trebuie să aibă pe bună dreptate
totdeuna stăpânirea raţiunii sau supravegherea raţională asupra capului. Aceasta în
primul rând pentru îngeri, care văd mişcările arătate şi nearătate ale noastre şi scriu
tot gândul şi toată fapta spre lauda sau spre osânda noastră în ziua înfricoşată a dării
la iveală. Apoi pentru cugetările conştiinţei, înţelese şi ele în mod figurat ca îngeri,
care ne mustră pentru cele ce le-am săvârşit sau ne apără acum şi-n ziua judecăţii. În
sfârşit şi pentru îngerii răi care pândesc deprinderea, percepţia şi cugetarea noastră,
ca îndată ce le văd dezvelite de discernământul, de evlavia, şi de conştiinţa raţională
şi mintală, să dea năvală, făcând să se nască cele potrivnice acestora: lipsa de
discernământ, de evlavie şi neştiinţa, prin care dracii cei răi lucrează păcatul, rătăcirea
şi necredinţa”.
Versetul 11: „în Domnul, nici femeie fără bărbat…” vine să sublinieze faptul că
femeia nu este inferioară bărbatului pentru că a fost creată după el, din el şi pentru el,
deoarece ei sunt complementari în faţa lui Dumnezeu, ei sunt doar părţi ale unui
întreg, astfel că fiecare se întregește în celălalt, dar amândoi depind de Dumnezeu.
Sfântul Pavel arată apoi că dacă femeia a fost creată după bărbat, ca o compensaţie în
dezvotarea ulterioară a omenirii, fiecare bărbat se naşte „prin femeie” (v. 12).
Apostolul apelează apoi la bunăcuviința corintenilor: „(v. 13) Judecaţi voi înşivă:
E cuvincios oare ca o femeie să se roage lui Dumnezeu cu capul descoperit? (v. 14) Oare nu
însăşi firea vă învaţă că pentru bărbat este ruşinos să-şi poarte părul lung, (v. 15) în timp ce
femeia dacă-şi poartă părul lung este spre slava ei? Căci părul i-a fost dat ca acoperământ. (v.
16) Iar dacă i se pare cuiva că pentru asta trebuie să se certe, noi nu avem un astfel de obicei,
şi nici în Bisericile lui Dumnezeu”. Sfântul Pavel aduce aici argumentul legii morale
naturale, care ea însăşi arată corintenilor că femeia trebuie să se roage cu capul
acoperit. Aceasta se vede din legea naturii care a lăsat femeii părul lung ca un văl
firesc. Deci, însăşi firea o învaţă să poarte văl.
Cu versetul 16, Sfântul Pavel încheie expunerea sa în legătură cu vălul femeii.
El apelează aici la un ultim argument: practica Bisericilor creştine. Sfântul Ioan Gură
de Aur şi Sfântul Ambrozie înţeleg că „obiceiul” de care vorbeşte aici Sfântul Pavel se
referă la ceartă, iar acest obicei (de a se certa) Apostolul spune că nu îl au „Bisericile
64
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
lui Dumnezeu”, în timp ce alţii (ex. Teodoret) aplică acest „obicei” la practica de a
purta femeile văl.
Alt semn de supunere a femeii este liniştea pe care ea trebuie să o respecte în
adunările ecclesiale: „femeile voastre să tacă-n adunărie bisericeşti, fiindcă lor nu le
este îngăduit să vorbească, ci să se supună, aşa cum spune şi Legea. Iar dacă vor să
înveţe ceva, să-i întrebe pe bărbaţii lor acasă, căci este ruşinos ca femeile să vorbească-
n Biserică” (Cap. 14, v. 34-35, comp. Col 3, 18; 1 Tim 2, 11-12). Aceste cuvinte le rosteşe
Apostolul în contextul în care abordează problema vorbirii în limbi (glosolalia). De
aceea este posibil ca Apostolul să interzică femeilor să vorbească în adunări, deoarece
femeia fiind mai slabă psihic, poate fi mai înclinată spre o contaminare glosolalică
falsă. Însă argumentul Sfântului Pavel este aici faptul că „nu le este îngăduit” şi este
„ruşinos” şi aceasta din două motive: primul pentru că femeia tebuie să se „supună”
capului ei care este bărbatul, „Legea” din acest verset (34) ar putea trimite la Facere 3,
16; al doilea, deoarece îi este propriu femeii din firea sa după chemarea ei să fie retrasă,
modestă, sfioasă. Aşadar, nu este vorba de o discriminare între sexe, ci de chemarea
fiecăruia.
7.7.2. Adunările liturgice
Partea a doua a capitolului 11, începând cu versetul 18 tratează o altă problemă
disciplinară, legată de săvârşirea Sfintei Euharistii. În Corint nu se practicau mesele
agapice ca la Ierusalim. Credincioşii îşi aduceau fiecare de mâncare, iar aici trebuiau
să o împartă. Masa aceasta nu avea rostul de a te sătura ci de a realiza comuniunea
între creştini. Urmează redarea formulei de instituire a Tainei Sfintei Euharistii.
Cuvintele de instituire sunt prezentate ca o tradiţie care vine de la Domnul Însuşi:
„Fiindcă eu de la Domnul am primit ceea ce v-am predat şi vouă: Că Domnul Iisus, în
noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulțumind, a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi;
acesta este Trupul Meu cel ce se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea
Mea” (vers. 23 şi 24). În versetul 23b apare cuvântul „pâine” [αρτoς]. Pentru a patra
oară în Noul Testament se foloseşte cuvântul αρτoς când e vorba de Taina Euharistiei
(de trei ori în Evangheliile Sinoptice şi aici în 1 Corinteni). Relatarea din 1 Corinteni
11, 23 şi urm. se aseamănă foarte mult cu relatarea din Evanghelia după Luca.
Tradiţia care vine de la Domnul Iisus, este o tradiţie pe care o dă credincioşilor,
apoi adaugă în versetul 26 caracterul anamnetic al Euharistiei: „Fiindcă ori de câte ori
veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Domnului o vestiţi până
când El va veni”. Aşadar, prin Euharistie noi ne împărtăşim din eshaton, Euharistia
este „punte” între timp şi eshaton. Euharistia e numită „merinde" pe calea vieţii
veşnice într-o rugăciune înainte de împărtăşanie.
65
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
66
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
harismele fără iubire; chiar şi o credinţă fără iubire nu duce la nimic (aceea va fi o
credinţă teoretică). Sfântul Apostol Pavel înşiră rosturile benefice ale dragostei (vers.
4-7), iar în final o rânduieşte în fruntea celor trei virtuţi teologice (vers. 13). Printre
altele Sfântul Pavel spune aici că „limbile vor înceta”, proorocind sfârşitul harismelor
care erau în aşa mare vogă la Corint.
În capitolul 14, Sfântul Apostol Pavel tratează problema glossolaliei,
străduindu-se să demonstreze inutilitatea ei. Uneori o face cu delicateţe, alteori o
spune răspicat. Cel care vorbeşte într-o limbă nu oamenilor le vorbeşte, ci lui
Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel îşi dă multă silinţă în a demonstra inutilitatea
glossolaliei, dar mai ales nocivitatea ei, subliniind rostul şi rolul ierarhiei sacramentale
de a controla manifestările harismatice. În versetul 13, Sfântul Pavel spune că
tălmăcirea vorbirii glosolale nu este traducerea mesajului, ci punerea lui în cuvinte
înţelese. Sfântul Pavel avea şi el acest dar mai mult decât toţi cei din Corint (v. 18), dar
nu vedem nicăieri ca Apostolul să îl manifeste public. Cuvintele în harisma glossolalie
nu au înţeles lingvistic, ci ele exprimă o stare lăuntrică. În versetul 19, Sfântul Pavel
este categoric: „în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să-i învăţ
şi pe alţii, decât zece mii de cuvinte într-o limbă oarecare”. Aşadar, poţi vorbi în limbi
în intimitate, dar să n-o faci în Biserică. În cartea proorocului Isaia glossolalia este
prezentată ca semn al pedepsei divine pentru necredinţă: „Grăi-voi acestui popor în
alte limbi şi prin buzele altora, şi nici aşa nu Mă vor asculta, zice Domnul" (1 Cor 14,
21). Capitolul se încheie cu o pericopă despre atitudinea femeii în Biserică.
67
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
Concluzia este că miezul predicii apostolice n-a fost formulat de Sfântul Pavel
pentru prima dată, ci de Biserică, înainte de convertirea sa. În Isaia 53 avem expresia:
„El a murit pentru păcatele noastre”. Este singurul loc în Vechiul Testament unde
întâlnim această expresie.
În continuare, Sfântul Apostol Pavel adaugă mărturia arătărilor după Înviere:
către Chefa, apoi celor Doisprezece (vers. 5), apoi „S-a arătat deodată la peste cinci
sute de fraţi - dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi” (adică până la data scrierii
Epistolei - anul 56 d.Hr.), apoi către Iacov, fratele Domnului (vers. 7 această arătare
către Iacov e menţionată numai aici), apoi „tuturor apostolilor”. Ce înțelege Sfântul
Apostol Pavel prin „toți apostolii”? (probabil e vorba de grupul de atașați ai lui Iisus).
Aceste arătări ale lui Iisus Cel Înviat constituie argumentul principal al învierii
morţilor: „Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, atunci cum de zic
unii dintre voi că nu există înviere a morţilor? Dacă nu există înviere a morţilor, atunci
nici Hristos n-a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, atunci zadarnică este propovăduirea
noastră, zadarnică este şi credinţa voastră” (1 Cor 15, 12-14).
Versetele 20-34. Dacă Hristos a Înviat şi noi vom învia! Este aşa de importantă
Învierea lui Hristos. Acest adevăr constituie miezul credinţei creştine. Acum Hristos
a Înviat din morţi făcându-se începătură a învierii celor adormiţi (vers. 20). „Noul
Adam” sau „Adam eshatologic” recapitulează pe oameni în umanitatea Sa şi în toate
actele mântuitoare pe care Le-a săvârşit: „Că de vreme ce printr-un om a venit
moartea, tot printr-un om a venit şi învierea morţilor. Că după cum toţi mor în Adam,
tot aşa toţi vor învia întru Hristos” (1 Cor 15, 21-22).
În următoarele versete, Sfântul Apostol Pavel prezintă un tablou a ceea ce se va
întâmpla la sfârşit. Domnul Iisus V-a preda Împărăţia Sa lui Dumnezeu Tatăl.
Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit este moartea (vers. 26). Avem deci, în aceste
versete, o scurtă privire asupra istoriei omenirii până la sfârşit. Prin Înviere a început
Împărăţia lui Hristos. Iisus S-a angajat pe drumul care L-a dus la moarte şi prin moarte
la Slavă. În urma Învierii şi a deplinei Sale ascultări faţă de Tatăl, Iisus - Dumnezeu şi
Om a primit de la Dumnezeu Tatăl titlul de „Domn”. Toate trebuie supuse Fiului, iar
în final toată creaţia se va uni cu Dumnezeu. Atunci Dumnezeu va fi totul întru toate
(vers. 28).
În versetul 29 apare un argument ad hominem (adică un argument pe care-l scoţi
dintr-o susţinere a oponentului tău şi o întorci împotriva lui). Exista în acea vreme
practica de a se boteza cineva pentru cei morţi. Sfântul Pavel nici nu aprobă nici nu
dezaprobă această practică, dar le spune celor care o făceau că se află în contradicţie
cu ei înşişi. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că mai târziu practicau acest botez pentru
morţi ereticii encratiţi. Despre această practică, acelaşi sfânt spune că „este o
68
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
69
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
70
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
71
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
De acolo, din Macedonia, spre sfârşitul verii anului 57 d.Hr. a scris Epistola a
doua către Corinteni (care era de fapt a patra epistolă adresată corintenilor):
a) Epistola precanonică (cf. 1 Cor 5, 9);
b) Epistola I către Corinteni;
c) Epistola scrisă cu multe lacrimi;
d) Epistola a II-a către Corinteni.
Epistola a doua către Corinteni nu face aluzie la problemele dezbătute în prima
Epistolă (se pare că aceasta din urmă şi-a atins scopul). În momentul când scrie
Epistola a doua către Corinteni, Sfântul Pavel se pregătea să meargă la Corint (2 Cor
12, 14; 2 Cor 13, 1). Iarna anului 57/58 stat la Corint (cf. FA 20, 3). Vizita de care
pomeneşte în 2 Corinteni 13,2 fusese scurtă şi penibilă atât pentru corinteni cât şi
pentru Sfântul Pavel. În Epistola scrisă cu multe lacrimi (2 Cor 2, 4) fusese vorba despre
un ofensator şi un ofensat (2 Cor 7, 12). Ofensatul este Sfântul Apostol Pavel; dar cine
este ofensatorul ?
Unii spun că în 2 Corinteni 2 şi 7 este vorba despre acelaşi incestuos pe care
acum Sfântul Pavel îl iartă (însă ipoteza aceasta nu este adevărată). Circumstanţele
sunt altele. E vorba de un creştin din Corint care refuzase să recunoască autoritatea
unui trimis al Sfântului Pavel. Iudaizanţii (2 Cor 11, 22), cei pe care epistola îi va numi
ironic „super-apostoli” în 2 Corinteni 11, 5 sau „pseudo-apostoli” în 2 Corinteni 11,
13; căutau să mineze personalitatea Sfântului Apostol Pavel. Vinovatul trebuie să fie
unul dintre aceşti iudaizanţi dar nu incestuosul.
Acestea sunt împrejurările în care Sfântul Apostol Pavel, înainte de a pleca el
însuşi la Corint într-o vizită mai demult anunţată şi apoi amânată (2 Cor 12, 14 şi 13,
1), le scrie corintenilor această a doua Epistolă, în timp ce se afla în Macedonia (cel mai
probabil la Filipi) în anul 57 la puţină vreme după ce scris prima Epistolă.
8. 2. Planul Epistolei
Adresă şi salutare 1, 1-2
Rugăciune de mulţumire 1, 3-11
I. Apologie personală a Sfântului Pavel 1, 12 - 7, 16
1) Amânarea călătoriei la Corint 1, 12 - 2, 17
2) Slujirea Apostolului 3, 1 - 6, 10
3) Apel la afecţiunea corintenilor;
Mângâierea apostolului prin veştile aduse de Tit 6, 11 - 7, 16
II. Colecta pentru Biserica din Ierusalim 8-9
III. Apologie polemică 10, 1 - 13, 10
1) Răspunsul la unele acuzaţii cap.10
72
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
După adresă, Sfântul Apostol Pavel mulţumeşte lui Dumnezeu că l-a ajutat în
încercările slujirilor sale şi că l-a scos dintr-un mare pericol (necazul din Asia; vers. 8).
E vorba de pericolul prin care a trecut la Efes în timpul răscoalei argintarului Dimitrie.
Sfântul Pavel spune că „nu mai nădăjduiam să mai scăpăm cu viaţă” (vers. 8). Unii
teologi vorbesc despre o captivitate a Sfântului Pavel la Efes (Nicolae I. Nicolaescu).
73
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
3 vers. 6). În versetul 14 avem singurul loc în Noul Testament în care apare expresia
„Vechiul Testament” cu referire la colecţia cărţilor vechi-testamentare. Slujirea
apostolului este mult mai mărită decât cea dată lui Moise (cap. 3 vers. 7).
Apostolii nu au nimic de la ei, totul au primit în dar, iar destoinicia lor este de
la Dumnezeu (3, 5). La data când Sfântul Pavel scria epistola era în alcătuire Noul
Testament. Apostolul arată cum iudeii n-au înţeles că Vechiul Testament a ajuns la
plinirea lui în Iisus Hristos. Până astăzi iudeii au vălul pe faţa şi pe inima lor. Acest
văl se va ridica dacă se vor întoarce la Domnul (3, 14-15). Chiar şi noi creştinii care nu
mai avem vălul pe faţă îl vedem pe Domnul ca în oglindă, în ghicitură (vers.18).
În capitolul patru este prezentat rolul apostolului de a predica adevărul că
Domn este Iisus Hristos, de a aduce pe oameni la cunoaşterea lui Dumnezeu prin Iisus
Hristos. Apostolii adevăraţi sunt „vase de lut” (vers. 7). Ei n-au valoare prin ei înşişi,
dar tocmai acest lucru dovedeşte că prin ei lucrează Dumnezeu. Apostolul este
epuizat de multele încercări, dar totuşi prin el viaţa lui Iisus se împărtăşeşte tuturor
celor care ascultă cuvântul său. Apostolul are certitudinea învierii sale şi a
credincioşilor săi: „ştiind că Cel Ce L-a Înviat pe Domnul Iisus ne va învia şi pe noi cu
Iisus, şi împreună cu voi ne va aşeza alături de El” (vers. 14). Toate darurile aduse de
Iisus sunt pentru credincioşi (vers. 15). Chiar dacă viaţa din afară (cea din trup) trece,
viaţa duhovnicească se înnoieşte din zi în zi (vers. 16).
Această pericopă atinge punctul culminant în pericopa de la 2 Corinteni 5,11-
6,10.
În prima parte a capitolului 5 Sfântul Pavel se referă la eshatologia individuală.
Noi creştinii ştim că locuinţa noastră pământească (trupul fizic, biologic) trece, se va
desface; dar mai ştim că avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică
în ceruri (vers. 1). E vorba în acest text despre trupul ecclesial eshatologic în care
credinciosul intră prin moarte, iar locuinţa noastră cea din cer (vers. 2b) este trupul
pnevmatizat al lui Hristos.
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte cu dor despre viaţa de dincolo. Suspinăm de
dorul de a ne îmbrăca cu veşmântul cel nou (cu locuinţa cea din ceruri) pentru ca ceea
ce este muritor să fie înghiţit de viaţă (vers. 4).
În versetul 5 avem un text care vorbeşte clar despre eshatologia realizată: „Iar
Cel Ce ne-a făcut spre aceasta este Dumnezeu, Care ne-a dat nouă arvuna Duhului”.
Atâta vreme cât petrecem în trup suntem încă departe de Domnul (vers. 6).
Apostolul vrea ca toţi corintenii să aibă încredere deplină în el, dragostea lui
Hristos care-l stăpâneşte îl obligă să vestească mântuirea în Hristos, Cel mort şi înviat.
În versetele 18-20 avem un important pasaj despre împăcarea în Hristos.
Demersul este duhovnicesc. Hristos ne-a răscumpărat, murind pentru toţi pentru ca
74
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
cei ce viază să nu mai vieze loruşi, ci Aceluia Care pentru ei a murit şi a înviat (vers.
15). Chiar dacă l-am cunoscut pe Hristos după trup, de acum încolo nu-L mai
cunoaştem astfel (vers. 16). „Prin urmare, dacă este cineva întru Hristos, el e făptură
nouă: cele vechi au trecut, iată că toate au devenit noi” (2 Cor 5, 17).
Dumnezeu ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi ne-a dat nouă slujirea împăcării.
Împăcarea s-a realizat deci în Iisus Hristos şi totuşi e nevoie de ea în continuare (avem
aici ideea de „deja” şi „nu încă” a lui Oscar Cullmann). Împăcarea este un alt nume
dat mântuirii aduse de Hristos.
Noi apostolii şi în general slujitorii lui Hristos suntem purtători de cuvânt ai
Acestuia, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi (vers. 20). „De dragul nostru L-a
făcut El păcat pe Cel Ce n-a cunoscut păcatul, pentru ca întru El să devenim noi
dreptate a lui Dumnezeu”. Acest text are paralelă în Epistola către Romani 8, 3:
„...trimiţându-L pe Fiul Său într-un trup asemănător cu acela al păcatului şi pentru
păcat, El a osândit păcatul în trup...”. Hristos a luat un trup asemănător păcatului. Dar
Dumnezeu nu L-a făcut pe Iisus păcătos, ci L-a făcut să fie tratat ca păcătos, devenind
victima unei jertfe prin excelenţă adevărată pentru păcat. Trupul este semnul concret
al unei lumi păcătoase. Iisus a suferit în trup şi a murit, dar a înviat cu un trup
duhovnicesc. Prin acest act, toată omenirea a trecut virtual de la viaţa carnală
(trupească) la viaţa duhului.
În capitolul şase pericopa despre Împăcarea în Hristos şi slujirea împăcării
continuă. În primele zece versete apostolul face referiri la slujirea sa. Paradoxul slujirii
apostolice (amestec în aparenţă contradictoriu de slăbiciune şi putere). Apostolul este
vasul slab de lut în care lucrează puterea lui Dumnezeu.
În pericopele 6, 11-13 şi 7, 2-4 avem un tandru apel la afecţiunea corintenilor:
„lărgiţi-vă inimile”; „faceţi-ne loc în inimile voastre!”. Acest apel este întrerupt subit
de o recomandare de a nu se unii cu necredincioşii şi de a nu avea nici o împărtăşire
cu Veliar. Această pericopă se pare că este o interpolare luată (după unii) dintr-o altă
epistolă. Apar aici influenţe qumranite (eseniene): opoziţia lumină-întuneric;
dreptate-fărădelege; Hristos-Veliar. În ebraică beliar înseamnă „fără folos”,
„nevrednic”. În acest text veliar este sinonim al lui „satan”.
Această interpolare merge până în capitolul 7 versetul 1. Versetul 2 al
capitolului 7 merge perfect în continuarea lui 6, 13. Este pericopa 6 ,14 - 7, 1 o paranteză
a Sfântului Apostol Pavel? Posibil! Este o reluare? o interpolare? Poate! Este un text
dintr-o altă Epistolă a Sfântului Pavel? Este posibil, dar nu putem afirma nimic cu
siguranţă!
75
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
În versetul 6 Apostolul vorbeşte despre venirea lui Tit. Acesta aduce veşti bune
de la Corint. Apostolul ştie că acum poate avea încredere în ei. Tit este ucenicul de
forţă a Sfântului Pavel, el este trimis întotdeauna acolo unde sunt probleme dificile.
76
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
e de faţă e slab (vers. 9-10). Apostolul Pavel îi asigură pe corinteni că e gata să acţioneze
cu fermitate în toate împrejurările, că nu este ca cei ce fac caz de titluri şi recomandări.
Nimeni nu-i poate contesta autoritatea şi chemarea sa de apostol, deoarece Domnul
însuşi l-a chemat la această slujire şi dacă e aşa, ar fi o nebunie să începaă el să-şi facă
elogiul: „O spun din nou: Să nu mă creadă cineva că sunt nebun, - iar de nu, luaţi-mă
aşa, ca pe un nebun, ca să mă laud şi eu puţin” (vers. 16). Aşadar, apostolul îi roagă
să-i accepte puţină nebunie, dacă l-au tratat ca pe un nebun.
Sfântul Apostol Pavel simte nevoia să se scuze pentru faptul că va trebui să se
apere dovedind astfel puţină nebunie. Dar dacă ei înşişi l-au tratat ca pe un nebun
trebuie acceptat ca atare. În versetele 5 şi 16 îi numeşte pe adversarii săi „super-
apostoli” - [υπερλίαv απoστολωv] aceasta este traducerea cea mai literală după
original. E folosită aici expresia "super-apostoli" în sens ironic către cei ce se socoteau
mai grozavi decât Sfântul Pavel. Aceştia se prezentau în Corint ca reprezentanţi ai
Bisericii mame din Ierusalim. Pentru a arăta ceea ce-l deosebeşte de unii ca aceştia
Sfântul Pavel arată dezinteresarea sa în predicarea Evangheliei. El nu este un om fals,
nu urmăreşte avantaje sau interese proprii. În versetele 13 şi 15 adversarii sunt numiţi
„apostoli mincinoşi” sau „lucrători vicleni” sau „slujitorii lui satan”.
Versetele 23-30 constituie un pomelnic de suferinţe şi prigoane îndurate de el
pentru Hristos „palmaresul Sfântului Apostol Pavel”. „Dacă mă voi lăuda, mă voi
lăuda cu slăbiciunile mele” (vers. 30). În finalul capitolului 11 (vers. 32-33) Sfântul
Pavel adaugă urmărirea sa în Damasc de către dregătorul regelui Areta al
Nabateenilor (aici Sfântul Pavel a desfăşurat vreme de trei ani o intensă activitate
misionară).
Capitolul 12 cuprinde alte probe ale autenticităţii apostolatului său. Apostolul
pomeneşte experienţa pe care a avut-o în urmă cu paisprezece ani (adică pe la anul
43/44). El a fost ridicat până la al treilea cer, dar nu poate să dea detalii despre această
experienţă pentru că nu ar avea cuvinte să o explice. Acolo a auzit cuvinte de nespus,
pe care nu-i este îngăduit omului să le rostească (vers.4).
În versetul 7 apostolul vorbeşte despre „ghimpele în trup” pe care Dumnezeu
i l-a dat ca să nu se trufească „Un înger al satanei pus să mă bată peste obraz ca să nu
mă trufesc” (Albert Schweizer în lucrarea sa Die Mystik des Apostels Paulus apărută în
1930 afirmă că „viaţa în Hristos nu poate fi lipsită de încercare, de ispită, de
suferinţă”).
Sfântul Isaac Sirul zice: „Cel ce are daruri de la Dumnezeu să se roage ca
Dumnezeu să-i dea încercări, iar dacă n-are încercări să se roage lui Dumnezeu să-i ia
darul”. Darul autentic este însoţit de încercare. E vorba aici de boala lui cronică, boală
care-l ruşina în faţa celor din jur (probabil malarie / febră malarică), această boală făcea
77
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
din îndrăzneţul Pavel un om redus cu totul la neputinţă şi la ajutorul celor din jur.
Foarte mulţi oameni cer daruri de la Dumnezeu dar nu se gândesc la suferinţă.
Dumnezeu anticipează şi e precaut, tocmai pentru ca alesul Său să nu cadă în trufie.
În versetul 8 apostolul spune că L-a rugat pe Domnul de trei ori ca să-l îndepărteze de
la el (vezi Rugăciunea lui Iisus din Grădina Ghetsimani). El ştia că Domnul îl poate
ajuta. Domnul i-a auzit rugăciunea şi i-a răspuns: „Îţi este de-ajuns harul Meu, căci
puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (vers. 10). Apostolul se bucură în
slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos; căci, când
e slab, atunci e tare (vers. 10). Observăm din nou aici paradoxul slujirii apostolice.
Când sunt redus la neputinţă, atunci se manifestă în mine puterea lui Dumnezeu. De
multe ori noi opunem rezistenţă Duhului trufia noastră (ştiinţa noastră), toate ale mele
pot fi piedici ale Duhului. Începând cu versetul 11 Sfântul Apostol Pavel reia apologia
polemică, continuând-o până la versetul 18. Se teme că va avea de luat măsuri severe
împotriva celor ce se manifestau cum nu trebuie.
În capitolul 13 apostolul dă corintenilor îndemnurile finale. În versetul 1 spune
că e pregătit să meargă a treia oară la ei. E îngrijorat de felul cum îi va găsi pe cei de la
Corint. Îi avertizează încă o dată pe cei ce au greşit, că dacă va veni va fi necruţător cu
ei. Îi îndeamnă să se cerceteze pe ei înşişi dacă sunt în credinţă, iar dacă au credinţă să
şi-o pună la încercare.
„Pricina pentru care vă scriu acestea nefiind de faţă este ca atunci când voi fi de faţă
să nu lucrez cu asprime după puterea pe care mi-a dat-o Domnul spre zidire şi nu spre
dărâmare” (2 Cor 13, 10).
Încheierea 13, 11-13
Salutări finale, apel la bucurie şi la pace. În finalul epistolei avem
„binecuvântarea apostolică” (o formulă trinitară de foarte mare valoare doctrinară,
formulă care a fost preluată în cultul Bisericii: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos
şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi părtăşia Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! Amin”.
78
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
9. Epistolele Captivităţii
Scrise de Sfântul Apostol Pavel în prima captivitate romană
între anii 61-63 d.Hr.
Din cuprinsul lor aflăm că au fost scrise de Sfântul Pavel în închisoare (Filipeni,
Coloseni, Filimon şi Efeseni - în prima captivitate romană 61-63 d.Hr.) şi (Epistola a II-
a adresată lui Timotei - în cea de-a doua captivitate romană 66-67 d.Hr.).
Din datele pe care le avem ştim că Sfântul Apostol Pavel a fost închis de mai
multe ori: între anii 58-60 d.Hr. la Cezareea Palestinei; între anii 61-63 d.Hr. în prima
captivitate romană; iar apoi între anii 66-67 d.Hr. în cea de-a doua captivitate romană,
în urma căreia Sfântul Pavel a fost martirizat la Roma în anul 67 d.Hr. din ordinul
împăratului Nero.
Cartea Faptele Apostolilor - cum am văzut - nu pretinde că a acoperit toate
evenimentele şi că ne-a raportat toate detaliile. Într-o epocă mai recentă, foarte mulţi
presupun că Sfântul Apostol Pavel ar fi suferit o întemniţare şi la Efes şi au socotit că
Sfântul Pavel ar fi scris din această „captivitate efeseană" Epistola către Filipeni.
Celelalte (Coloseni, Filimon şi Efeseni) par a fi fost scrise în aceeaşi vreme (adică
între anii 61-63 d.Hr.), în timpul primei captivităţi romane. În Coloseni şi Filimon
avem aceeaşi listă de însoţitori ai Sfântului Pavel. Coloseni şi Efeseni sunt apropiate
prin cuprinsul lor dar şi prin stilul lor. Datarea lor într-o epocă apropiată convine
foarte bine, dacă ţinem seama că au fost scrise în perioada ulterioară marilor Epistole
pauline.
La prima vedere promisiunea din Filimon 22 că se va duce curând la Colose,
pare a fi în contradicţie cu proiectul Sfântului Pavel, proiect pe care şi-l făcuse înainte,
ca de la Roma să plece în Spania (Rom 15, 28).
Arestarea lui la Ierusalim a deranjat realizarea în detalii a acestui proiect. Se
pare că, trecând acei ani a devenit necesară o vizită a Sfântului Pavel în localităţi din
bazinul răsăritean al Mării Mediterane. Probabil că Sfântul Pavel a ajuns în Spania.
Aşadar, Coloseni, Filimon şi Efeseni aparţin perioadei 61-63 d.Hr., mai precis
ultimei părţi ale acestei perioade (63), când Sfântul Pavel se pregătea să vină în Biserica
din Colose. Prof. Nicolae I. Nicolaescu susţine că Epistola către Filipeni a fost scrisă de
Sfântul Pavel cândva între anii 55-57 într-o „captivitate efeseană".
79
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
10.1. Introducere
Efesul era unul din cele mai populate şi mai înfloritoare oraşe ale lumii antice.
Era capitala provinciei proconsulare Asia. Prosperitatea economică se conjuga cu cea
culturală. Efesul a constituit centrul de activitate al Sfântului Pavel, el fiind un apostol
citadin. Sfântul Duh l-a împins spre Europa (cf. FA 16, 6-10), deşi avea destul de lucru
pentru o viaţă în Asia, numai că în acest caz, ar fi rămas probabil un apostol asiatic.
Sfântul Apostol Pavel vine la Efes la sfârşitul anului 52 d.Hr., a trecut prin Efes în
grabă şi a promis că va reveni cu răgaz (cf. FA 18,19-21). Revine la Efes în a treia
călătorie misionară la sfârşitul anului 53 şi începutul anului 54 (cf. FA 19 şi 20).
Nici o comunitate nu era aşa de cunoscută pentru el cum era cea din Efes. Nicăieri n-
a stat atât de mult ca la Efes.
80
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
81
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
În adresa Epistolei s-a lăsat intenţionat un loc liber unde urma să fie trecut
numele unei Biserici. Când s-a redactat „corpus paulinum” s-a reţinut numele „către
Efeseni”, datorită legăturilor dintre Bisericile menţionate şi cea din Efes.
Cele două ipoteze nu se exclud una pe cealaltă. Putem crede că Epistola a fost
o circulară şi deci a fost adresată mai multor Biserici între care şi cea din Laodiceea.
Probabil că „corpus paulinum” a fost redactat (constituit) la Efes şi de aceea cei care l-
au alcătuit au preferat titlul: „către Efeseni”.
82
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
83
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
darul lui Dumnezeu; nu din fapte, pentru ca nimeni să nu se laude” (vers. 8-9). Aşadar,
mântuirea este un dar al iubirii lui Dumnezeu. Oricât de mult am face noi, tot slugi
netrebnice suntem. N-am făcut nimic ca să merităm raiul. Cât de aberantă pare din
această perspectivă teoria meritelor prisositoare din Biserica Romano-Catolică. Cine
mai profesează astăzi teoria meritelor se întoarce de fapt la iudaism.
Aşadar, în har suntem mântuiţi, mântuirea este darul lui Dumnezeu, dar şi
împlinirea poruncilor lui Dumnezeu de către noi. Nu te îndreptezi pentru că faci fapte
bune, ci faci fapte bune pentru că eşti îndreptat deja, faci fapte bune pentru că ai primit
harul lui Dumnezeu.
În versetul 12 Sfântul Pavel arată cum erau păgânii înainte: fără Hristos, în afara
făgăduinţelor, lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu în lume, într-un cuvânt erau
„departe”. „Acum însă” (cu sens adversativ), în Hristos Iisus, voi care altădată eraţi
departe, aţi devenit „aproape” prin sângele lui Hristos (vers. 13).
În versetul 14 Sfântul Pavel face aluzie - se pare - la zidul care despărţea curtea
păgânilor de curtea iudeilor. Iisus Hristos este pacea noastră; El a făcut din cele două
lumi (cea păgână şi cea iudaică) una, adică a surpat peretele cel din mijloc al despărţirii
- ura -, desfiinţând Legea poruncilor în opreliştile ei (vers. 15).
În versetul 19 sfinţii sunt numiţi „casnicii lui Dumnezeu”, membrii ai familiei
lui Dumnezeu, iar în versetul 20 e scoasă în evidenţă apostolicitatea Bisericii: „...zidiţi
pe temelia apostolilor şi a profeţilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus
Hristos” (piatra cea din capul unghiului era piatra care unea zidul de jos, punctul cel
mai important al unei clădiri). Folosirea acestei expresii este preluată de Sfântul Pavel
din Vechiul Testament (vezi Is 28, 16; Zah 9, 16 şi 1 Pt 2, 4).
Pericopa 3,1-13 este intitulată: „Taină şi descoperirea Tainei”.
Sfântul Apostol Pavel este iconom al acestei Tainei. El a primit-o de la
Dumnezeu prin descoperire (vers. 3). „Care este această Taină?; Care este conţinutul
ei?” Sfântul Pavel răspunde la această întrebare în versetul 6: „cum că păgânii sunt
împreună-moştenitori şi mădulare ale aceluiaşi trup şi împreună-părtaşi ai
făgăduinţei întru Hristos Iisus, prin Evanghelie, căreia eu slujitor m-am făcut potrivit
cu darul harului lui Dumnezeu ce mi-a fost dat prin lucrarea puterii Sale”. Aşadar,
neamurile sunt împreună moştenitoare cu iudeii; în Hristos se mântuiesc nu numai
iudeii, ci şi păgânii. Sfântul Pavel este prin excelenţă slujitor al acestei Taine; el e numit
„Apostol al Neamurilor”.
Versetele 14-21 cuprind o rugăciune pentru ca destinatarii săi să crească în
iubire, iar versetele 20-21 cuprind o doxologie în care din nou este pomenit numele
Bisericii. Biserica deţine rolul fundamental în desfăşurarea Tainei mântuirii. Biserica
este o instituţie mântuitoare, iar slava lui Hristos se dezvăluie în Sfânta Biserică.
84
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
85
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
Hristos este ascuns în noi la Botez. Nicolae Cabasila în lucrarea Despre viaţa în Hristos
vorbeşte pe larg despre Botez, Mirungere, Euharistie, Pocăinţă şi despre sfinţirea
Bisericii.
Secţiunea se încheie cu un îndemn la trăire în fapte bune.
Pericopa din Efeseni 5, 22-33 constituie Apostolul la slujba Cununiei. Bărbatul
este cap femeii precum şi Hristos este „cap al Bisericii”. Ideile pe care Sfântul Pavel le
adresează soţilor sunt inspirate din teologia Bisericii (vezi Vechiul Testament / Iahve-
Israel). Sfântul Apostol Pavel foloseşte învăţătura teologică a legăturii dintre
Dumnezeu şi Biserica Sa pentru a fundamenta relaţiile de iubire între soţi. În versetul
32 Sfântul Pavel vorbeşte despre o taină: „Taina aceasta mare este; iar eu zic, în Hristos
şi în Biserică”. Despre ce Taină vorbeşte Sfântul Pavel? Despre Taina unirii între
Hristos şi Biserică? Nu!, ci despre Taina unirii între bărbat şi femeie. În textul original
avem prepoziţia εiς = „în” nu, „de”. Unirea dintre soţi este Taină în Biserică. Prin
Cununie cei doi primesc harul de a împlinii ceea ce spune Sfântul Pavel aici: bărbatul
primeşte un har de a fi cap al soţiei sale, iar femeia primeşte un har să se supună
bărbatului ei.
Şi în capitolul 6 se continuă partea parenetică. Mai întâi Sfântul Pavel le dă
copiilor sfatul de a-şi asculta părinţii, spunând că aceasta este şi o poruncă a Domnului
(Porunca a cincea din Decalog). Se spune că binecuvântarea părinţilor întăreşte
temelia casei copiilor. Urmează îndemnuri pentru părinţi, pentru stăpâni şi pentru
slugi; îndemn la luptă duhovnicească ilustrată pe larg printr-o panoplie de arme
duhovniceşti de apărare şi de atac. Creştinul este comparat cu un soldat şi i se descrie
armura, pornind de la armura unui soldat roman. Imaginea aceasta este deosebit de
sugestivă. Creştinul are de purtat o luptă deosebită. Lupta lui nu e împotriva cărnii şi
a sângelui, ci împotriva stăpânitorilor acestei lumi, împotriva duhurilor răutăţii (vers.
12).
„Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu...” (vers. 13). Din versetul 12 aflăm
că şi diavolii au o ierarhie. Ei sunt îngeri căzuţi (de mai multe ranguri). trăiesc în
văzduhuri, acolo fiind sălaşul demonului. În versetul 13 apare expresia „ziua cea rea”.
Aceasta înseamnă şi ziua ispitirii, dar şi ziua ieşirii sufletului din trup, zi pe care
creştinii o aşteaptă cu frică şi cu cutremur, deoarece în acea zi demonii îşi cer partea
lor.
Armele creştinului sunt: „platoşa dreptăţii" (cuvântul dreptate are sensul aici
de „toate virtuţile”). A fi drept în sens biblic înseamnă a împlinii poruncile lui
Dumnezeu. "cingătoarea adevărului” (cingătoarea este semnul tăriei). Picioarele
simbolizează râvna, pavăza credinţei, „coiful mântuirii” şi „sabia Duhului” care este
cuvântul lui Dumnezeu (vezi Evr 4,12). În original în versetul 17 avem nu „sabia
86
Suport de curs Studiul Noului Testament, sem. I, anul II TP + Did. - Pr. Conf. Dr. Marian VILD 2021-2022
87