Exegeza si teologia Vechiului Testament Terminologie de specialitate

Extrase din editia a II-a a lucrrii lui Richard N. Soulen, ntitulat Handbook of Biblical Criticism (Atlanta, GA: John Knox, 1981), si traduse de studentii Victor Condorachi, Carinne Plmad, Ioan Hurgoiu, Cristian Mihoc, Adrian Rusu si Emanuel Stancu (Anul III Teologie Pastoral).

Alegoria (gr. a spune altceva dect pare c a spus cineva). n criticismul literar, termenul alegorie este folosit pentru a sublinia c este vorba despre o reprezentare si o interpretare alegoric. Cea dinti nseamn prezentarea unui concept abstract sau spiritual prin nftisarea sau sub masca unor evenimente si imagini concrete. Cartea Cltoria pelegrinului scris de John Bunyan este o alegorie bazat pe conceptul puritan de pcat si salvare. Aici seriile caracterizrilor si actiunilor sunt n cele din urm guvernate, nu de logica interioar a povestitorului, ci de paternitatea conceptelor din afara scrierii, conform crora a fost creat naratiunea. Pe de alt parte, o interpretare alegoric este acel mod de interpretare, care si asum faptul c textul poate fi interpretat prin a spune sau prin a intentiona s spun ceva cu totul diferit, dect sugereaz scrierea literal, ceva care contine un sens ascuns, fr a fi profund, un sens mistic care nu deriv neaprat din cuvintele textului. Aici, ca si la cea dinti, imaginile si actiunile textului reprezint ntelesurile care provin din afara textului. (Not: Ca si substantiv are numai aceste dou ntelesuri, astfel c verbul a alegoriza este att tranzitiv -a face sau a trata un lucru ca fiind alegoric sau intranzitiv -a construi sau a exprima o alegorie). Termenul A. apare pentru prima dat n perioada elenistic, nscut probabil nluntrul filozofiei cinico-stoice, unde din dorinta de a-l moderniza si de a-l pstra, acesta se referea la ncercarea de a gsi ntelesuri profunde n spatele vechilor mituri grecesti. n acest sens, practica interpretrii textelor vechi si miturilor pentru ntelesul lor profund a trecut n iudaismul elenistic (Aristobul din Alexandria), Filo si Iosif (primul secol, d.Chr.) si a fost adoptat chiar de scriitorii crestini, n special de Matei si Pavel. (Unii crturari au descoperit alegoria si n Vechiul Testament: Isaia 5:1-6, Psalmul 80:8-16, Proverbe 5:15-23, Eclesiastul 12:1-6). n scrisorile lui Pavel, interpretarea alegoric a temelor Vechiului Testament este gsit n 1Corinteni 5:6-8 (aluat nedospit), n 1Corinteni 9:8-10 (lege), 1Corinteni 10:1-11 (exodul) si Galateni 4:2131 (Agar si Sara; a se vedea versetul 24, unde este folosit cuvntul alegorie). Conform lui Joachim Jeremias, nu exist alegorii n cuprinsul nvtturilor lui Isus. n timp, pildele lui Isus au fost schimbate, ntelesul lor obisnuit devenind unul obscur si neclar (Marcu 4:10-12), fiind subiectul tendintelor alegorice. ncercarea de a face inteligibile pildele si de a le scoate din obscuritate prin calea interpretrilor alegorice este aparent n relatarea Evangheliilor. n unele situatii interpretrile alegorice au fost adugate, exemple concrete fiind: interpretarea semntorului (Marcu 4:12-20), interpretarea nvodului (Matei 13:49-50). n alte prti, au fost adugate elemente,
1

adaptnd pilda pentru ntrzierea parousiei-asteptarea venirii zilei Domnului sau pentru evenimentele istorice ulterioare care au fost incluse dup crucificare (Matei 22:11-13, 24:43-51, 25:12-30, Marcu2:9b-20, 13:33-37). De asemenea textul din Marcu 12:10-11 poate fi mbinat cu cel din Isaia 5:1-6. Primii printi ai Bisericii au dezvoltat aceast predilectie pentru alegorie (vezi Epistola lui Barnaba, Clement din Roma, Irineu, Tertullian). Un exemplu clasic este interpretarea pildei Bunului Samaritean care i apartine lui Augustin. (Quaestiones Evangeliorum, C.H. Dodd, Parables of the Kingdom, ed. Nisbet, London, 1953). A minore ad majus (lat. de la cel mai nesemnificativ la cel mai mret). Este echivalentul latin al expresiei ebraice Kal wahomer, prima dintre cele sapte reguli principale de interpretare ale lui Hilel; de asemenea poate fi tradus "de la usor la dificil". Exist locuri unde regula este folosit pentru pentru a exprima protasis, care nseman att de adevrat si n alte locuri pentru a exprima apodosis, care nseamn aceasta trebuie s fie adevrat. n Noul Testament putem vedea n cteva texte acest lucru: Matei 7:11; 10:25b; 12:11, de asemenea n Romani 11:12,24; Evrei 9:13 (cel mai bine poate fi observat n editia RSV). Anagogie (gr. a conduce) reprezint unul dinre cele patru sensuri ale Scripturii, alturi de cel literal sau istoric, alegoric sau mistic si cel tropologic asa cum au fost dezvoltate de Ioan Cassian (360-435), dar pot fi regsite la Origen si Grigorie de Nazianz, el a slujit ntr-un mod favorabil hermeneuticii din Evul Mediu. Sensul anagogic al Scripturii se refer la ntelesul spiritual, fiind legat de viitor si divin, de realittile escatologice. De exemplu: Ierusalimul este interpretat ca si un tip al Ierusalimului ceresc (Galateni 4:26) sau Melhisedec (Evrei 6:20; 8:1) si Marele Preot (Evrei 9:7,11,24) ca modele ale preotiei lui Christos n ceruri. Aparat critic Se refer la primele notele critice de subsol, ale textului ebraic si grec ale Noului si Vechiului Testament, care citeaz surse de mna a doua, si citeaz orice suport de la tiprirea textului. Aparatele critice sunt deasemenea gsite n Bibliile de studiu, precum Evangheliile Paralele. AC va include urmtoarele: Manuscrisele de papirus, care dateaz din sec II-VI (P1-P2 etc.); manuscrise unice din sec IV-X (S, B, C, D, etc.); manuscrise unciale din sec IX-XV (1, 13, 181, etc.); versiuni (italalatina veche, siriaca veche, copta, etc); printii Bisericii (Clement, Iustin, Origen, etc.). n cazul Noul Testament exist aproximativ 81 de manuscrise din papirus, 266 unice, 2754 unciale, si 2135 texte evanghelice care mrturisesc despre textul NT. Apocrife (gr. lucruri ascunse). Sunt acele crti sau doar anumite portiuni din aceste crti ntlnite n LXX (sau n vechile traduceri latine) si care au fost acceptate de iudaismul elenistic si de ctre biserica primar ca prti sacre ale scripturii, desi nu se gseau n originalul ebraic al Vechiul Testament. n pregtirea pentru traducerea editiei latinesti a bibliei (Vulgata), Ieronim(anul 400) a ales s urmeze canonul ebraic si nu LXX,

separnd astfel acele scrieri existente, dar care nu existau n canonul initial si le-a pus ntr-un corp separat numindu-le apocrife. De asemnea le-a mai numit si crti eclesiastice fcnd diferenta clar ntre acestea si crtile canonice ale canonului VT. ncepnd cu Ieronim att locul teologic ct i cel fizic al acestor crti a fost n permanent disputat de ctre ortodoci, romano-catolici si protestanti care nu au putut ajunge la o solutie comun. Cteva variante a coninutului acestor crti: A) Tobit, Judith, ntelepciunea lui Solomon si Eclesiastul sau ntelepciunea lui Isus, fiul lui Sirach numai aceste apocrife au fost acceptate de Biserica de Rsrit la Sinodul de la Ierusalim, n 1672, ca fiind canonice. B) Baruh, Epistola lui Ieremia (sau Baruh 6; n LXX aceste dou scrieri apar ca o adugire la cartea lui Ieremia); Rugciunea lui Azaria si Cntarea celor trei tineri (sau Copii sfinti); Istoria Suzanei; Bel i Balaurul (n LXX aceste ultime trei crti apar ca si o adugire la cartea lui Daniel); 1 si 2 Macabei aceste scrieri plus cele amintite (A), au fost acceptate ca fiind canonice la Conciliul de la Trent, n 1548 si sunt numite Deuterocanonice pentru c nu au aprut initial n biblia ebraic. C) 1 Ezdra (numit si Ezdra A n LXX, III Ezdra n Vulgata, unde Ezra si Neemia sunt numite I si II Ezdra): contine anumite prti din 2 Cronici (Ezra, Neemia si alte pasaje); 2 Ezdra( numit IV Ezdra n Vulgata sau Apocalipsa lui Ezdra; cap.15-16 n unele manuscrise sunt numite V Ezdra, fiind o lucrare compus care nu apare n LXX); Rugciunea lui Manase, o scurt rugciune de pocaint aceste scrieri nu au fost recunoscute de Conciliul de la Trent, ca fiind canonice si de aceea apar n Bibliile catolice sub forma unui appendix, sau nu apar deloc. n editiile protestante moderne ale Apocrifelor sunt incluse toate textele amintite mai sus (A-C). D) n LXX si n Apendix-ul canonului grecesc se afl de asemenea Ps. 151 si III-IV Macabei. Asimilare este un termen folosit n critica textual, pentru toate erorile obisnuite n transmiterea textului: nlocuirea citirii originale, a pasajului care este ntlnit n orice document. n Noul Testament asimilarea pasajului folosit, vine din orice Evanghelie. Relatarea instituirii Cinei cea de tain (Luca 22:19-20, cf Codex Vaticanus, RSV & KJV) a fost cu sigurant asimilat in 1 Cor 11:23-25. Codex Bazae nu contine 22:19b-20 (deci Rsv). n lingvistic, Asimilarea, se refer la disparitia consoanelor, cnd dou sau mai multe morfeme, sunt mpreun asimilndu-se n unul. Ca de exemplul forma cuvntului ilogic care este format din nu si logic. Acest fenomen este frecvent in limba ebraic. Autograf Se refer la copia originala pe care se afl cuvintele autorului. n fiecare caz, autograful crtilor biblice este pierdut. Manuscrisele crtilor biblice, sunt doar copii imperfecte ale

originalului. Oricare din fragmentele Noul Testament sunt datate la 100 ani de la originale. Cu sigurant, fragmentele din manuscrisele sectei iudaice de la Qumran par a fi pstrate bine, cea mai veche carte ar putea fi Daniel. Citire n critica textual o citire este o alt variant referitoare la versiunea unui pasaj din Scriptur asa cum este regsit ntr-un text specific; un bun exemplu este cel din Mat.5:22, adugndu-se fr pricin la pasajul oricine se mnie mpotriva fratelui su, cutndu-se astfel o sustragere de sub ndemnul si strictetea poruncii. Codex (pl. codices) Un manuscris antic n form de carte, fcut din papirus sau pergament. Este nesigur cnd a aprut Codexul ca si alternativ a sulului. ns este atestat existenta acestora n sec. al 2-lea A.D. Codexul s-a bucurat de o favoare deosebit printre crestini, probabil din cauz c facilita localizarea pasajelor scripturale de un interes mai mare. De asemenea usura aranjarea materialului n ordine canonic. Codex Alexandrinus Apartine secolului al V-lea, fiind un manuscris al Bibliei grecesti, actualmente pstrat n British Museum, initial fiind un dar de la patriahul Constantinopolului ctre Iacov I (1603-25). Scrierea textului n Noul Testament a fost att bizantin (Evangheliile), ct si alexandrin (Fapte i Epistole). Din NT, o mare parte din Matei lipseste, de asemenea din Ioan 6:50-8:52 si 2 Cor. 4:13-12:6. Manuscrisul include I si II Clement si contine, mpreuna cu Ps. 47, unul dintre cele mai bune texte ale crtii Apocalipsa. In Vechiul Testament textul este eclectic. Codex Bezae Cantabrigiensis Apartine secolului al V-lea si contine manuscrisul greco-latin al Evangheliilor si al crtii Faptele Apostolilor. Numele provine de la Theodore Bezae si de la Universitatea Cambridge creia i l-a prezentat n 1581, avnd MANUSCRISE obtinute de la mnstirea Sf. Irineu n Lyon, Franta. Originea acestuia este necunoscut, dar probabil este mediteranean. Acest Codex este reprezentantul principal al textului vestic, si aranjeaz Evangheliile: Matei, Marcu, Luca, Ioan. Desi este plin de greseli de ortografie si gramaticale, textul, care este aranjat pe coloane este interesant datorit omiterilor din Luca si adugiri lor din Fapte. Aceste adugiri aparente textului cartii Fapte sunt cu precdere anti-iudaice. Cea mai cunoscut adugire cu privire la Luca este in 6:4 n aceeasi zi a vzut un om lucrnd ntr-o zi de Sabat si i-a zis, Omule, dac stii ce faci, fii binecuvntat, dar dac nu stii esti blestemat si ncalci Legea. Codex Sinaiticus Apartine secolului IV, cuprinznd portiuni de text ale Vechiul Testament si n ntregime NT, descoperit n 1859 de ctre Constantin Tischendorf n mnstirea ortodox Sf. Catherina la poalele muntelui Sinai. La fel ca si Codex Vaticanus textul acesta este alexandrin. Din text lipseste ns partea de final din Marcu (16: 9-19) si pericope de adultera (Ioan 7:53-8:11). Aranjarea pune epistolele pauline dup Evanghelii (pstrnd ordinea canonic a acestora), apoi urmeaz Evrei, epistolele pastorale, Fapte, epistolele Catolice si

Apocalipsa urmat de Epistola lui Barnaba si Pstorul din Herma. Codex Vaticanus Apartine secolului IV si contine manuscrisul Bibliei, aflndu-se n Biblioteca de la Vatican din 1481. Textul de asemenea este alexandrin (sau neutru), iar datorit vechimii sale, a strii n care s-a pstrat si a felului n care a fost scris, acest manuscris este deosebit de valoros oferind o surs pretioas a textului origina l. Textul care a fost pstrat este doar pn la Epistola ctre Evrei 9:14, iar epistolele pastorale, ctre Filimon si Apocalipsa, lipsesc. De asemenea lipsete partea final din Marcu (16:9-19) si pericope de adultera (Ioan 7:53-8:11). Epistolele Catolice sunt situate naintea scrierilor lui Pavel, dar urmeaz dup Faptele Apostolilor. Colofon (gr. ultima atingere) este numele dat la nceputul si sfrsitul crtii; el poate include n ntregime sau n parte: Titlul sau subiectul major, autorul, date referitoare la locul publicrii, sau poate contine simple comentarii ale autorului. n Vechiul Testament un Colofon, poate fi bazat pe ncheierea Codului Sfnt (Lev. 26:46) si a doua carte a Psalmilor lui David (72:20); de asemenea Iov 31:40; n Noul Testament Ap. 22:18-19, poate fi considerata un colofon. Conform lui B. H. Streeterun ntr-un Colofon obisnuit, manuscrisele din sec 11-12 citim: Copierea si corectarea antic a exemplarelor de la Ierusalim, pstrate la Muntele Sfnt. Vezi: ANET, 424, 438. Conflare, citire conflat n criticismul textual, conflarea este un termen folosit ca i contribuia scrierii la eroarea sau schimbarea editorial n care exist dou variante de citire a textului care prin combinare formeaz o nou citire ce nu este identic cu niciuna din cele dou surse. Demitologizare a fost folosit ca si termen tehnic n hermeneutica biblic a lui Rudolf Bultmann (1884-1976). Demitologizarea se refer la interpretarea miturilor biblice, la ntelegerea existentei ce tinde s exprime imaginea miturilor nssi. Aceasta nu se refer la eliminarea mitului, ci la o interpretare n termeni existentialiti. n acest context, termenul mit denot o imagine care vorbeste despre o alt lume diferit de termenii acestei lumi, exprimarea divinului n termeni umani. A vorbi despre transcendenta lui Dumnezeu n termeni spaiali, ca i Unul care modeleaz n ceruri sau despre finitudine i pcatul universal al omului n termenii cderii lui Adam sunt doar cteva exemple. Miturile, spune Bultmann sunt adevrate din punct de vedere antropologic sau existenial, dar nu i din punct de vedere cosmologic. Ele sunt o obiectie a nsi ntelegerii omului i nu o reprezentare stiintific a unei realitti externe. Eseul (New Testament and Mythology, 1941), ce a fost scos n evident aproape dou decade de dezbateri este gsit n Kerygma and Myth, ed. H.W. Bartsch, Londra, 1954. Ditografie n Criticismul Textual, Ditografia este o denumire tehnic, dat manuscriselor copiate greit, n care o linie sau un cuvnt au fost gresit reproduse. Reprezint opusul haplografiei. n context, o ditografie este un exemplu al repetitiei eronate. Vezi:

Critica textual. Eisegez (gr. a conduce, a aduce, a introduce n) n interpretarea Scripturii, E. se refer la practicarea citirii care scoate dintr-un text sensul sau nvttura dorit de cititor (de regul diferit de cea intentionat de autor). Termenul este opus exegezei si de cele mai multe ori are un sens peiorativ. Epithalamion (pl. epithalamia) se foloseste n contextul nunii si indic un poem ori un cntec n cinstea miresei sau naului. n Vechiul Testament de exemplu vezi Cntarea Cntrilor 3:6-11 si 6:13-7:5; mai putin siguri sunt Psalmii regali, Psalmii 2 si 45. S-a sugerat c Ps. 2 este un E. acrostih (n ebraic): Pentru Alexander Janeus i soia sa (R. H. Pfeiffer). Totusi, Sigmund Mowinckel, a categorisit acest psalm ca i psalm de ntronare. Exegez, metod exegetic, unelte exegetice (gr. explicatie; interpretare; Noul Testament grec. Lc.24:35; Ioan 1:18; Fa 10:8; 15:12, 14, etc.). Vorbind despre Exegez, Broadly afirm c este procesul prin care un text, o expresie concret a expeditorului ctre destinatar, este explicat sistematic. n exegeza biblic, doar textul nsui, poate face legtura ntre cei trei: expeditor, text, destinatarul n care textul functioneaz ca un medium ntre expeditor, destinatar. n teologia protestant, exegeza este bazat pe presupozitia c Biblia este Cuvntul lui Dumnezeu, i omenirea din zilele noastre este destinatarul acestui mesaj, iar n cazul acesta, triada este urmtoarea: Dumnezeu, mesaj, umanitatea modern. Exegetul este cel de al doilea recipient al textului, si dac textul a fost alterat n transmiterea scris sau oral, exegetul este pus n situatia de a merge mai departe de situatia recipientilor originali. Aceasta este o problem hermeneutic (q.v. Hermeneutic) pe care exegetul ncearc s o descopere, orice incertitudine, prin ntrebrile pe care le pune textului. Rolului structuralismului, n exegez, este relaionarea la metodele tradiionale, dependena sau lipsa de dependen a cunoaterii contextelor culturale a textelor, sunt discutate ntr-o mare dezbatere. Metoda Exegetic nu exist; ea variaz de la un interpret la altul. Istoria metodei exegetice este istoria Criticismului Biblic (q.v.); aceste proceduri nu sunt altceva dect metodologiile prezentate n manual. Am putea spune c ele reprezint o concuren ntre metode. Cu toate acestea, este n general o pstrare a tuturor metodelor critice care pot functiona mpreun, puini fiind exegetii care nu se contrazic unii pe alii. Cu privire la cele trei: metodele critico-istorice, conduc la centru expeditorul ca autor, editorul sau artistul literar (deci Literatura clasic, istoric, redactional, si criticism retoric) sau pe expeditor ca matrice social (de exemplu: cultul, regalitatea, institutia legal, deci forma si traditia criticismului), sau pe expeditorul ca teolog (deci binenteles, critica redactional, si traditional). Destinatarul, este de asemenea ntr-un grad foarte divers un factor n analiz, n special a textelor epistolare din Noul Testament i a textelor din Vechiul Testament. n orice caz, Dumnezeu este cel cruia i-au fost iniial adresate (ca de exemplu

Psalmii); texte care reflect situaia si credinta autorului/lor. Analiza existenialist si Noua Hermeneutic, s-au centrat pe textul expeditorului, i dimensiunile textului destinatarului, ale triadei: de exemplu pildele sunt spuse pentru a descoperi destinatarului ntelegerea de sine a lui Isus i o nou ntelegere a existenei la care destinatarii (mpreun asculttorul iniial i asculttorul modern) sunt invitai s se apropie. Aici sunt micile imagini literare ale textului, si mai mult ntelegerea existenei coninut, acesta este exegetul (vezi: Demitologizare). Structuralismul (q.v.) se concentreaz pe text ca text fr a avea nevoie de contextul istoric, transmittor si receptor, ori pe caracterul compozit al lui ca i text. Pentru exegetul structuralist, expeditorul nu este nici de natur uman, nici de natur divin, n nici o acceptare a sensului; expeditorul a dat o structur realittii nssi sau cel putin o structura a mintii umane. Textul scris nu este ultimul, ci structura ce st n spatele lui este obiectul exegezei structuraliste. Exegeza teologic se apropie de textul biblic despre care se crede ca este mesajul lui Dumnezeu, dar care poate fi inteles pentru noi, oamenii de azi, cu ajutorul exegezei. (Vezi: Interpretarea teologic). Paii exegetici propriu-zii, sunt: 1. Delimitarea pasajului pentru studiul biblic propriu-zis. 2. Determinarea contextului, i a unitatii literare a textului. 3. Schia pasajului. 4. Analiza cuvintelor istorice i teologice in dicionare si cutarea referinelor asemntoare n alte pasaje. 5. Compararea traducerii i a diferenelor importante.(vezi Versiunea Parafrazat) 6. ntreab-te: Ce are unic acest text? Ce este tipic n el (ca de exemplu paralelism, chiasm, anaphora, epiphora, paronomasia, diatribe, ironie, etc.) ca idee, structura, etc. 7. Ce prezinta textul? (vezi: Sitz-im-Leben) ntreab-te: care sunt elementele tipice descoperite? Ce spune aceasta despre asezarea textului? (Daca textul este compus, asa cum este cazul Evangheliilor, sau al Pentateuhului ce implicatii are aceasta). 8. Care este functia pasajului, ca si compozitie? Este una didactic, emotiva? Cum sunt asculttorii care asteapt rspuns? Ce spune aceasta despre continut? 9. Ofer rspuns pentru ntrebri ca: cine, unde, cum, ce, de ce? 10. F o lista cu ntrebrile si problemele coninute? 11. F referire si la alte instrumente de lucru, cum ar fi: comentarii si literatur periodic pentru a gsi rspuns la ntrebri. 12. Rezultatul la care ai ajuns ofer sensul textului intenionat de autor. 13. Exegeza teologic va da rspuns ntrebrii: Care este ntelesul textului pentru azi? Pentru o simplificare a rezultatului de la scrierile originale la exegez, folosete urmtoarele metode critice tradiionale indicate in apendice.

Familie este un termen tehnic folosit n critica textual pentru a descrie o relaie liniar care exist invariabil ntre manuscrisele extinse ale Scripturii. De vreme ce fiecare manuscris este o copie a unui manuscris ce a existat anterior, dup cum o sugereaz si termenul este de asemenea relaionat la manuscrise existente iniial i la orice manuscris rezultat sau copiate ulterior dup acesta. mpreun formeaz familia, astfel c este important stabilirea valorii fiecrui manuscris, dar i stabilirea vrstei acestuia. Un manuscris timpuriu, dar dintr-o familie inferioar este mai puin important dect un manuscris mai trziu dar dintr-o familie bun, pentru a ajuta la stabilirea citirii originale a textului. Dou dintre cele mai bune familii cunoscute coninnd manucrise minuscule de acest fel sunt Grupul Lacul (The Lake Group) si Grupul Ferrar (The Ferrar Group). Termenul familie aadar face referire la un grup mic de manuscrise strns legate ntre ele, fiind un termen mult mai adecvat dect termenul scrierea-textului. Gattung. Gattungsforschung. Gattungsgeschichte (germ. gattung=form, tip, gen; forschung=cercetare, cutare; geschichte=istorie). n german, termenul gattung indic o grupare de lucruri sau fiinte care au caracteristici importante sau deosebite (i.e.tipic) n comun (Duden). n critica biblic german, folosirea lui gattung este controversat. ns el este folosit din cnd n cnd pentru a desemna unele entitti literare mai largi, precum evangheliile, epistolele, apocalipsa, scrierile istorice, etc., si n acest caz Gattungsforschung desemneaz analiza originilor istorice, dezvoltarea si sfrsitul sau transmutaia ntr-un alt gen literar sau ntr-un gen mixt (mischgattung). Aici, gattung se distinge de termenul german Form, care se foloseste pentru a desemna unitti literare mai mici dect primele, dar care nu provin exclusiv din traditia oral. Locul unde Form se sfrete, iar gattung ncepe este n mod evident arbitrar, ceea ce-i face pe mai muli bibliti s refuze o distinctie total ntre ele, astfel nct Form si gattung sunt n esen identice. n recenta teorie structuralist, aplicat n special criticii VT, termenul Form este folosit cu referire la texte individuale, iar termenul gattung este utilizat fie pentru un model sau schem structural (strukturmuster), compus din cel putin dou exemplare, fie pentru un text tip, i.e. caracterul tipic care stpneste textul, fie c acest caracter tipic este determinat de structura, asezarea, subiectului textului sau de un motiv specific ( vezi Rolf Knierim, Old Testament Form Criticism Reconsidered, n Interpretation 27/oct.1973, p. 463) Gattung este n mod frecvent tradus prin gen. Critica gattung-ului devine deosebit de problematic cnd se aplic literaturii bisericii primare, cci documentele ei cele mai nsemnate, n mod special evangheliile, reprezint un nou gen de literatur, paralelele lor cele mai apropiate fiind asa numitele aretalogii. Din perspectiva teoriei comunicatiei, un gen, cf. M. Buss, este vzut mai degrab ca o categorie deschis si virtual care descrie o posibilitate, dect ca o categorie de obiecte actuale care primesc o

anumit descriere. Un asemenea punct de vedere ncearc s nteleag un gen dat, de ex. un psalm de lamentatie, n termenii functiei sale actuale n viata uman, care este, n ochii vorbitorului sau cititorului, mult mai mult dect o constructie teoretic si nchis constituit din toate elementele comune psalmilor de acest tip. Vezi M. Bus, Encounter with the text, n Semeia Supplement, Missoula: Scholars Press, 1979. Geschichte (germ. istorie) n teologia biblic recent, s-a fcut o distinctie ntre istorie ca fapt obiectiv, extern si verificabil, i istorie ca semnificatie, intern si neverificabil. Teologii germani au folosit cuvntul historie pentru a desemna primul termen, iar cuvntul Geschichte pentru a se referi la ultimul termen. Faptul c Isus a fost un om care a trit n primul secol este o afirmatie a unui fapt istoric verificabil prin aceleasi criterii cu care orice fapt din trecut este verificat. Faptul c era Fiul lui Dumnezeu nu poate fi verificat, este o afirmatie interpretativ care priveste semnificatia omului Isus, a crui validitate este sustinut doar prin credint. Aceast distinctie permite sustinerea ca ceva (de pild nvierea lui Isus Hristos) s fie adevrat n termeni de istorie-ca-semnificatie, si s nu fie adevrat n sensul de istorie-ca-fapt, i.e. verificabil n mod obiectiv. Limba englez se apropie de termenii germani prin dou adjective: historic (Geschichtlich) si historical (Historich). A spune c un eveniment este historic nseamn a observa c are o semnificatie deosebit pentru un popor. A spune c un eveniment este historical nseamn doar a observa c este un fapt, fr nici o apreciere n ceea ce priveste semnificatia sa. Pentru rolul si ntelesul acestor termeni, vezi Van Harvey, The Historian and the Believer, New York, The MacMillan Company, 1966; London, SCM Press, 1967. Grundlage (germ. baz) Este o baz ipotetic, comun n spatele traditiilor pentateuhale cunoscute ca J si E, propus pentru prima dat de Martin Noth n 1948, pentru a explica numrul mare de elemente comune a celor dou traditii. Noth a denumit aceast baz comun: grundlage. Halakah (sau Halaha; ebraic: Halak: a merge, a se plimba). n traditia rabinic, halakah. este un termen tehnic care face referire la fiecare din cele dou: (a) ca parte a literaturii rabinice care contine reguli pentru conduita zilnic a vietii individuale si comunitare, sau (b) reguli si hotrri ele nsele transmise de rabini a fi interpretarea autoritar a Torei scris i/sau oral. Forma plural, Halakoth ( nseamnnd reguli sau hotrri), este folosit ca un nume pentru colectii variate ale acestor hotrri. Termenul halakah este pstrat n dou forme: ca Midrash sau ca Mishna. Ca termen descriptiv atribuit continutului legal al literaturii rabinice halakah este n contrast cu haggadah (plural: haggadoth; Aramaic: aggadah, nsemnnd narativ). Haggadah este materialul rabinic care caut s ilustreze Tora, sporind n consecint relatrile sale cu scopul general de a avea aderent pentru reglementrile sale. Haggadah variaz considerabil n form (povestiri, ancdote, parabole, legende, etc.) si n subiect, cu teme derivate din astrologie si misticism. Vezi: Midras; Misna.

Hapaxlegomenon (pl. hapaxlegomena) n greac nseamn ceva spus o (singur) dat; de obicei se refer la un cuvnt care apare doar o singur dat n oricare din Vechiul Testament sau Noul Testament ca i ntreg; acesta poate fi folosit ntr-un mod si mai limitat n scrierile unui om, de exemplu, scrisorile lui Pavel. Haplografie Este numele dat unei erori din copierea unui manuscris, n care o silab, cuvnt, sau linie, este omis, accidental. Reprezint opusul termenului ditografie. Heilsgeschichte Acest cuvnt german compus are cteva echivalente: istoria ispsirii, istoria mntuirii, istoria sfnt sau istoria actiunilor mntuitoare ale lui Dumnezeu. Termenul a nceput s fie larg folosit n teologia Vechiului Testament si Noului Testament prin anii 1950-60, n mod special sub influenta studiilor din Deuteronom si Exateuh ale lui Gerhard von Rad. Contrar celorlaltor termeni -geschichte, Heilsgeschichte nu desemneaz o metodologie de critic biblic (precum Formgeschichte sau Redaktionsgeschichte), ci mai degrab niste principii teologice care interpreteaz Scriptura ca fiind povestirea nentrerupt a activittii ispsitoare a lui Dumnezeu n istorie (geschichte). Termenul mai poate fi folosit ca un simplu termen descriptiv referindu-se la teologia istoriei gsit n cele dou testamente, n special Deuteronom si Luca-Fapte. Hermeneutic (gr. hermeneuein a exprima, a explica, a traduce, a interpreta) Hemeneutica este definit variat, de la o teorie a interpretrii pn la o fenomenologie a intelegerii. Traditional, hermeneutica a cutat s stabileasc principii, metode si reguli necesare n interpretarea textelor scrise, textelor sacre a cror nteles literal era ndoielnic sau a devenit de ne-nteles, din cauza punctelor de vedere ale lumii mereu schimbtoare sau a sensibilittii morale profunde, acestea cernd o reinterpretare, pentru a fi pstrat ca si literatur sacr. Hermeneutica n practic merge napoi n antichitate. Vechiul Testament descoper un efort continuu pentru a re-interpreta natura si voia lui Dumnezeu, natura uman, legmntul. Noul Testament descrie slujba lui Isus contemporan regulilor rabinice ale interpretrii (vezi: a minore ad majus), exact ca i Pavel, folosind metode rabinice pentru interpretarea importantei slujbei lui Isus. De la Printii Bisericii pn n Evul Mediu, au fost atribuite patru nivele de nteles textului biblic: literal, alegoric, anagogic si tropologic. Reforma a inaugurat o nou perioad n interpretarea Scripturii. S-a ncercat, dar fr succes s se limiteze ntelesul Scripturii doar la sensul literal si s ofere principiul c Biblia este cel mai bun interpret (vezi: sui ipsius interpres). Odat cu promovarea scrisorilor umaniste, nainte de Iluminism s-au descoperit dou seturi de reguli hermenutice: unul pentru crtile sacre ale Bibliei: hermeneutica sacra si altul pentru toate celelalte scrieri: hermeneutica profana. La acea vreme, n secolul 17, termenul hermeneutic a fost definit ca si nume al spatiului de cercetare.

10

Friedrich Schleirmacher (1768-1834) urmnd canoanele motivului universal, a ncercat s nving diviziunea dintre hermeneutica sacr si cea secular, prin a contura o hermeneutic general si o hermenutic special, cea dinti fiind dedicat principiilor generale aplicabile interpretrii pentru toate limbile si pentru toate scrierile, iar cea de-a doua fiind dedicat crtilor particulare si tipurilor de scrieri: profetie, alegorie, parabol. Aceast distinctie permite interpretarea Scripturii n aceeasi manier cu o alt literatur, ns rmne deschis ntrebarea despre unicitatea istoric si religioas. Urmnd cea mai important practic, Schleirmacher plaseaz hermeneutica ntre criticismul istorico-gramatical, pe de o parte i exegez, pe de alt parte. n timp, aceast divizare a muncii a devenit neasteptat de mare si de neaplicat n practic, motivul fiind c hotrrea surselor istorice privind un text este dependent, si nu conditie esential, pentru unele ntelegeri ale sensului din text. Totusi, n cercuri conservatoare, n mod traditional, hermenutica a supravietuit (clasicul studiu american de Milton S. Terry, Biblical Hermeneutics: A Treatise on the Interpretation of the Old and New Testaments, 1952). Criticismul biblic non-evanghelic de la sfrsitul secolului XIX, captivat fiind de noile unelte descoperite n criticismul literar si istoric, s-a desfsurat n principal fr o teorie general a interpretrii. A fost practicat, ceea ce n substant era numit hermeneutica special. Sarcina teoriei hermeneutice generale a fost lsat filozofilor europeni, din afara teologiei si studiilor biblice, cei mai de seam fiind: Wilhelm Dilthey (1839-1911) si Martin Heidegger (1889-1976). Formulrile acestor creativi oameni s-a nscris n hermeneutica biblic a lui Rudolf Bultmann (1884-1976), a crui interpretare existentialist a imaginilor si limbajului biblic (cunoscut popular ca si demitizare) a dominat teologia biblic pentru mai mult de dou decade. Hexapla este titlul lucrrii critice a lui Origen asupra Noul Testament , n care ase texte au fost asezate in coloane paralele: Ebraica, o transliterare greceasca, Aquila, Symmachus; LXX si Theodotion. Lucrarea a fost scris fiind folosite semne diacritice pentru a se reda acuratetea LXX si pentru a repara greselile aprute odat cu ebraicizarea acesteia i prin traducerile iudaice anti-septuagintale, iudeii ajungnd s nlture tot mai mult LXX. n criticile textuale, termenul hexaplaric este unul peiorativ fcnd referire la acele manuscrise din LXX care au fost alterate prin citirea din Hexapla, dar n general acest termen face referire la orice volum de sase texte asezate n coloane paralele. Homoioteleuton; homoioarchton (sfrsit similar, nceput similar) sunt termeni tehnici n critica textual care denot erorile scribilor n procesul copierii manuscriselor, n care cuvinte, prti de cuvinte, sau chiar siruri sunt omise deoarece privirea copiatorului a alunecat asupra altei terminatii (sau nceput) similare, silabe, cuvnt sau sir, dac e cazul. Conform lui B. H. Streeter exist 115 situatii de omitere prin homoiotleuton n Codex Sinaiticus. n retoric, homoiotleuton este numele dat unei forme artistice de

11

proz bazat pe asonanta silabelor finale a unor anumite cuvinte cheie. Prezenta acesteia n limbile originale ale Bibliei este aproape totdeauna pierdut n procesul traducerii. De exemplu 1Tim. 3:16 n greac contine o form nalt stilizat de homoiotleuton cu sase verbe aoriste pasive, fiecare terminndu-se cu aceiasi silab din dou litere. RSV n interpretarea acestui pasaj, strict vorbind, pstreaz forma de homoiotleuton doar n primele dou participii trecute, cu toate c o mare parte din puterea pasajului este pstrat de alte tipuri de asonante. El a fost artat n trup, justificat n duh, vzut de ngeri, predicat printre neamuri, crezut n lume, nltat n slav. (cf. Rom. 12:15.) Hypocoristicon este abrevierea unui nume sau modificarea acestuia prin adugarea unui diminutiv. n particular n studiile Vechiului Testament, termenul este aplicat practicii antice de diminuare a unui nume divin sufixat numelui unei persoane, de exemplu Adon pentru Adoniah. Totusi, hypocoristicon etimologic (hypo: dedesubt, mai mic; koros: copil) se refer la modificarea numelor copiilor, de exemplu Jonathan/Johnny. Ipsissima verba (lat. cuvintele reale) Expresie adesea folosit n contextul ntrebrilor legate de Isus cel istoric. Ipsissima verba Jesu poate nsemna zicerile autentice ale lui Isus, n contradictie cu toate celelalte ziceri din Evanghelii sau din alt parte, atribuite lui Isus de nssi scriitorii Evangheliilor sau de ctre Biserica primar. Interpolare. n critic textual, cuvntul interpolare denot o inseratie n text, n timpul transmiterii scrise. Interpolarea textului Vechiului Testament, este dificil de identificat, din cauza disparitiei manuscriselor originale. n Noul Testament fondul este diferit. Versetele din manuscrisele bizantine, (folosite ca baz n traducerea KJV) care nu sunt gsite n multe din manuscrisele antice ale Noului Testament, sunt considerate a fi inspirate. Versiunile moderne, sunt bazate pe vechile manuscrise, adesea interpolate, dar care nu totdeauna omit textul si locul n notele de subsol. Peste 70 de versete sau prti ale versetelor, continute de versiunea KJV ale Noul Testament sunt considerate inspirate; iar peste 40 din aceste versete sunt din Evangheliile Sinoptice. De exemplu: Mat. 1:16a; 6:13b; 12:47; 17:21; 18:11; 19:9; 21:44; 23:14; 27:49b. Kethiv/Qere (ebr.: este scris; respectiv a fi citit) sunt termeni ntrebuintati n studiul editiilor ebraice ale Bibliei pentru a deosebi literalul, formularea necorectat a textului (Kethiv-ul) de formularea corectat (Qere-ul), care a fost scris n marginea textului si pentru a fi citit n locul lui. Textul traditional a fost astfel corectat pe motive variate: gramatical, estetic, sau dogmatic. Astfel de pasaje numr peste 1300. De exemplu preocuparea pentru numele lui Dumnezeu, care n afar de veneratie n-a fost niciodat pronuntat. De acum n colo, cnd apare YHWH n text, este utilizat un cuvnt diferit, nsemnnd Domnul (Adonai), pentru a fi nlocuit la citire. De atunci cuvntul apare destul de frecvent n Biblie, Qere-ul ne mai fiind scris n margine. n schimb, vocalele cuvntului Adonai erau adugate ca ceva care aminteste celor patru consoane (YHWH) de text, fcnd

12

un cuvnt imposibil n Ebraic dar cu toate acestea tradus nc din timpul medieval trziu ca Iehova. Un Qere este necesar dar nu scris n margine pentru c frecventa este numit un Qere Perpetuum. Kompositionskritik (germ.: critica compozitiei) n anumite scoli germane de Vechiul Testament, se face distinctia ntre Critica Literar si Critica Compozitiei, n care Critica Literar este definit ca analiz unei singure i scurte unitti literare, iar Critica Compozitiei ca analiz a textelor mai largi care sunt compuse de cel putin dou unitti preexistente (orale sau scrise). Astfel definit compozitia poate avea loc la oricare dintre cele trei etape: (a) n etapa oral sau scris naintea prelucrrii scriitorului; (b) cnd scriitorul nsusi adun laolalt unittile n procesul de compozitie sau (c) cnd un redactor lucreaz din nou la un text adugnd material unei unitti literare preexistente. Critica Compozitiei intervine atunci cnd un text arat c a fost format prin punerea laolalt a mai multor unitti, partial literare si partial preliterare. Ea caut s explice cum asemenea unitti au fost adunate, cum compozitorul a fcut schimbri n materialul preexistent ct si cum si de ce a adugat material propriu. Critica Compozitiei ntreab: care sunt etapele compozitiei? Care este rolul fiecrei unitti din compozitie? Ea caut s determine continutul teologic al diferitelor unitti, care pot fi total diferite n ceea ce priveste perspectiva i intentia. Cnd Critica Compozitiei cerceteaz modul redactional n care sunt tratate unittile sau compozitiile i rolul lor n lucrri mai largi sau crti, ea devine identic cu critica redactional. Ca exemple de material studiat pot fi citate povestirile lui Avraam si Iacov, pasajele narative din Pentateuh, 1 si 2 Regi. Prin contrast, critica redactional caut s determine mrimea si natura elementelor redactionale din textul final. Ea poate include notitele marginale sau interlineare, adugarea unor unitti mai largi sau prti de text (imnul din cartea lui Amos), transpunerea textelor sau aliteratiile din textele nsele, ce include i prtile care lipsesc din textele respective (Amos 2:12) Redactarea Pentateuhului/Exateuhului si cea deuteronomist rmne din aceste puncte de vedere cea mai complex i interesant. Lectio difficilior probabilior (lat.) este o regul veche n criticismul textual datat de la J.A. Bengel (1687-1752) si J.S. Mill (1645-1707), care afirm c atunci cnd o alegere este s fie fcut ntre dou sau mai multe interpretri ale textului cea mai dificil citire este mai mult probabil, adic cea mai probabil a fi original. Logica regulei este bazat pe presupunerea copistilor ulteriori care au ncercat s elimine din textul gramatical, istoric sau teologic erorile sau ambiguittile. Lege apodictic n studiile Vechiului Testament referitoare la critica formei Legea apodictic face referire la legea neconditionat (divin), cum ar fi Cele Zece Porunci. Dup Albrecht Alt, Legea apodictic era singura caracteristic a legii referitoare la religia iudaic, n opozitie cu legea cazuistic a Canaanului (vezi: Essays on Old Testament History

13

and Religion). De asemenea Alt sustine c Legea apodictic poate avea (a) aspectul negativ, persoana a doua: S nu, sau poate apare (b) la participiu Oricine va necinsti pe tatl su sau (c) ca si blestem: Blestemat s fie omul. n unele cazuri anumite aspecte apodictice au fost combinate cu cele cazuistice (Ex. 21:2325), fcndu-se astfel referire la cele dou traditii culturale. Conform anumitor preri mai recente, Legea apodictic nu este specific doar Israelului sau acelei perioade de timp si nici doar religiei bazate pe legmntul lui Dumnezeu cu poporul.(vezi: Dennis J. McCarthy, Old Testament Covenant: A Survey of Current Opinions). Caracterul predominant religios pe care aceasta problem l are i-a determinat pe unii s prefere nu att de mult cuvntul lege, ci mai mult porunca sau interdictia. Lege cazuistic n critica formei Vechiul Testament termenul cazuistic este folosit pentru a sugera o anumit categorie de legi, n contrast cu interdictiile apodictice sau absolute. Legea cauzistic este caracterizat de o clauz (protasis), o conditie prin care se sugereaz: Dac, aceasta fiind urmat de o alt afirmatie care face referire la pedeaps (apodosis), aceasta fiind de felul: atunci sau el/ea va fi ; Deut. 22:23-29. Conform analizei lui Albrecht Alt, legea cazuistic a fost specific formulrilor de lege n Orientul Apropiat antic. Lingvistic Disciplina care se ocup cu studiul limbii; urmreste s descrie si explic vorbirea uman n termenii caracteristicilor specifice interne, a functiei si a rolului pe care aceasta l are n societate; aceast analiza este att empiric ct si teoretic si adun informatii importante si concludente cu privire la teorii generale referitoare la lingvistic. n ultimele decenii acest domeniu al lingvisticii s-a extins tot mai mult si a devenit extrem de complex si astfel chestiunile legate de limb pot fi adunate sub aceast denumire lingvistica, care de asemenea cuprinde si studi ul teoretic al semnelor (semiotica), teoria comunicrii (si media), structura limbajului (structuralism), regulile sociale (sociolingvistica), regulile psihologice (psiholingvistica), regulile geografice (dialectologia), dezvoltarea limbii, carcateristicile individuale ale diferitor limbi si legturile cu alte limbi (lingvistica comparat), precum si partea comun, fundamental tuturor limbilor. Domeniile comune ale lingvisticii sunt fonetica, fonologia, morfologia, sintaxa, semantica (semasiologia, lexicologia, lexicografia, etc.) si pragmatica. Dup cum n primele decenii Lingvistica s-a preocupat mai mult de actul vorbirii, de retoric si stilistic, dar si de aspectele istorice (diacronice) ale limbii n general, n ultimele decenii accentul a fost pus pe stuctura limbii(aspectele sincronice). Astfel concentrarea asupra propozitiei ca si unitate semantic de baz a lsat loc ca atentia s se concentreze mai mult asupra textului si s completeze actele vorbirii. Aceast lrgire a scopului lingvisticii de a opera cu unitti macro-sintactice, si n special n ce priveste analiza textual, i-a determinat pe criticii biblici si pe teologi, dar si pe altii, s devin mult mai interesati n ce priveste dezvoltarea lingvisticii moderne; dou lucrri de specialitate marcante, n ceea ce priveste

14

dezvoltarea lingvisticii n interpretarea biblic sunt Semeia si Linguistica Biblica. Locus classicus (lat. locul clasic, sursa clasic) este un jargon academic pentru acel pasaj de Scriptur sau literatur la modul general, citat de cele mai multe ori ca si cea mai bun ilustrare sau explicatie a subiectului. Romani 3:21-26 este un locus classicus a conceptului lui Pavel despre justificarea prin credint; Eclesiastul 3:1-9 este o perspectiv pesimist asupra istoriei a evreilor elenizati. Metalimbaj face referire la acea parte referitoare la limba care este folosit atunci cnd se vorbeste despre limba propriu-zis, fcndu-se referire la anumiti termeni specifici, cum sunt propozitia, distihuri, anafora, adjectivele, paronimele, pronumele. Mishna (din ebr.: sana: a nvta, a repeta, a studia). O colectie autoritar a materialului halakic rabinic (legal si procedural) dezvoltat n interiorul traditiei orale a Iudaismului fariseic si rabinic, aranjat si revizuit de Iuda ha-Nasi n prima decad a secolului al treilea. Mishna furnizeaz fundamentul pentru si structura Talmudului. Ea este mprtit n sase serii (sau sedarim) continnd un total de saizeci si trei de tractate: (1) Zeraim (seminte), (2) Moed (a prznui), (3) Nashim (femei), (4) Nezikin (pagube), (5) Qodashin (lucruri sfinte), (6) Tahorot (curtenie/puritate). Cel mai important tractat pentru crestini este probabil tactatul Pirke Aboth n Nezikin, dar toate au o important semnificativ pentru ntelegerea iudaismului n periaoda intertestamentar si timpurie a Bisericii. cineva ar putea spune c doar Noul Testament este reprezentat n crestinism ca si conceptie si mplinire a Vechiului Testament, la fel Mishna este nteleas prin Iudaismul Rabinic, ca o alt jumtate pentru Tanakh. Vezi: Jacob Neusner, Early Rabbinic Judaism (Leiden: E. J. Brill, 1975) si J.Neusner, ed., The Modern Study of the Mishnah (Leiden: E. J. Brill, 1973). Vezi: Talmud; Halakah; Midrash. Midrash (pl. Midrashim; din Ebr.: darash: a cuta, a se interesa). n sensul su generic, Midrash se refer la exegeza i interpretarea Scripturii; mai specific, se refer la un exemplu particular al interpretrii Scripturii; si mult mai precis, la un cuvnt literar al comentariului Scripturii, cunoscut n forma plural ca Midrashim. (Vezi, de ex., 2 Cronici 24:27 si 13:22 n Biblia de la Ierusalim; cf. RSV). Un Midrash poate fi orice halak (legal, procedural) sau orice haggad (nonlegal, ilustrativ, etc.) n continut; n form exegetic, homiletic, sau narativ. Este ntotdeauna un comentariu explicit sau implicit pe Scriptur i de aceea constitue un gen literar. Exemplele midrasice pre-rabinice sunt Midrash-ul Pastelui Haggadah (vezi Enciclopedia Iudaic), mai multe pesherim sau comentarii n Manuscrisele de la Marea Moart, ntelepciunea lui Solomon (cap.11-19) i probabil Ioan 6. Vezi: Halakah. Ostraca (scoart) n critica textual se refer la mici buctele de ceramic, de obicei fragmente din vase, cupe, farfurii, etc., folosite n antichitate pentru scrierea unor scurte nsemnri, litere, chitante, exercitii scolare, maxime religioase, imnuri, etc. Scrise n

15

majoritate n greac, dar de asemenea n coptic si n latin, ostraca este mai important pentru a obtine cunostinte cu privire la Biserica timpurie, cu privire la nchinarea acesteia, dar si despre mediul ei social, n special cel coptic, dect pentru reconstruirea textului original al Noului Testament. Pentateuhul samaritean este o recenzie a primelor cinci crti ale Vechiului Testament, scris n ebraic si pstrat ca Scriptur sacr a samaritenilor, o sect religioas din Palestina (cu centru n Nablus) care este datat din timpurile biblice spre a fi rmsita credincioas a vechiului Israel. n vremea Noului Testament cea dinti regiune a Israelului a fost numit Samaria, locuitorii si fiind samaritenii (vezi Matei 19:1; Luca 19:25-39; 17:11; Ioan 4:4-9; etc.). Cu toate c cea mai bun recenzie existent a pentateuhului samaritean (Manuscrisul Abisa la Nablus) este n partea marii antichitti, confirmnd citarea n LXX si a DSS, valoarea lui pentru criticismul textual al Vechiul Testament este limitat. Din cele sase mii de variante din MT , multe sunt motivate din punct de vedere religios, de ex: Numele ebraic pentru Dumnezeu este schimbat de la forma plural (Elohim) la forma de singular (Gen.20:13; 31:53; 35:7; Exod 22:8), trimiterea la ngerul care m-a rscumprat pe mine (Gen. 48:16) devine regele care m-a rscumprat pe mine si altele. Vezi: J. D. Parvis, The Samaritan Pentateuch and the Origin of the Samaritean Sect (Harvard Semitic Monographs, 2; Cambridge: Harvard University Press, 1968); si R. J. Coggnis, Samaritans and Jews (Atlanta: John Knox Press, 1975). Protoevangelium (prima, sau cea mai timpurie form a evangheliei) n traditia catolic ntotdeauna se refer la Gen. 3:15, n care Dumnezeu anunt c smnta Evei va zdrobi n viitor smnta sarpelui, ceea ce este interpretat ca fiind un semn al victoriei finale asupra rului. Pesita este termenul folosit pentru Biblia recunoscut de biserica sirian, lucrare care dateaz de la sfarsitul secolului 4 si nceputul secolului 5, lucrarea fiind atribuit lui Rabbula, episcopul de Edessa(435). Crtile care lipsesc din manuscrisele initiale ale Peshittei sunt 2 Petru, 2,3 Ioan, Iuda si Apocalipsa, crti pe care biserica sirian nu le-a acceptat ca fcnd parte din Canon. Pseudoepigrafa (fals ntitulat). n traditia protestant, ncepnd din sec XVII, termenul P. a fost folosit pentru a desemna acele scrieri iudaice si greco-iudaice ce nu apartin Vechiului Testament sau Apocrifelor. Din moment ce continutul apocrifelor variaz n dependent de traditia eclesiastic, si chiar ntr-o traditie dat, nu exist o list a Pseudepigraphelor universal acceptat. Unii cercettori ar include scrieri gsite printre Manuscrisele de la Marea Moart la fel de bine dup cum unele crti sunt numrate printre Apocrife. Grupul potential cuprinde mai mult de 100 de texte sau fragmente de texte, care pot fi incluse. Criteriile ce sunt folosite n prezent sunt: (1) lucrarea trebuie s fie cel putin partial de origine iudaic sau iudaico-crestin; (2) trebuie

16

s dateze din perioada anilor 200 .Cr.- 200d.Cr.; (3) trebuie s pretind a fi inspirat; (4) trebuie s se relationeze prin form sau continut cu Vechiul Testament; (5) n mod ideal este atribuit unui personaj al Vechiului Testament. Titlurile si abrevierile ce urmeaz, sunt ale textelor alese s apar n Editia Englez a Pseudepigrapha, ca s fie traduse de o echip international de cercettori, si editate de J. H. Charlesworth. Editura este Dobleday & Co. 1. Apocalipsa lui Avraam ApAb 2. Testamentul lui Avraam Tab 3. Apocalipsa lui Adam ApAdam 4. Viata lui Adam si Eva LAE (Apocalipsa lui Moise) ApMos 5. Ahigar Ah 6. Un text samaritean anonim AnonSam 7. Scrisoarea lui Aristeas LetAris 8. 2 Baruc (sirian) 2Bar 9. 3 Baruc (greac) 3Bar 10. 4 Baruc 4Bar (Paraleipomena Jeremiou; uneori numit Celelalte cuvinte ale lui Baruc, 2 Baruc, 3 Baruc Baruc crestin) 11. Apocalipsa lui Ilie ApIl 12.1 Enoh (etiopian) 1 En 13.2 Enoh (slavonic) 2 En (Cartea secretelor lui Enoh) 14.3 Enoh (ebraic)] 3 En (Sefer Heikalot) 15. Apocalipsa lui Ezechiel ApEzek 16. 4 Ezra (4, 5, 6 Ezra; 2 Esdra, 4 Esdra, 4 Ezra apocalipsa lui Esdra) 17.Apocalipsa greac a lui Ezra GrApEzra 18.ntrebrile lui Ezra QuesEzra 19. Viziunea lui Ezra VisEzra 20. Fragmente ale lucrrilor istorice FrgsHistWrks 21. Testamentul lui Isaac TIsaac 22.nltarea lui Isaia AscenIs (Martirajul lui Isaia, Vindecarea lui Ezechia Viziunea lui Isaia) 23. Scara lui Iacov LadJac 24. Testamentul lui Iacov TJac 25. Iane si Iambre JanJam 26. Testamentul lui Iov Tjob 27. Iosif si Asenat JosAsen 28.Rugciunea lui Iosif PrJos 29.Srbtorile Jub 30. 3 Macabei (ptolemaic) 3 Mac 31. 4 Macabei 4 Mac (Cu privire la puterea suprem a Ratiunii) 32.Rugciunea lui Manase PrMan
17

33. Prezumtia lui Moise AsMos (nltarea lui Moise, Testamentul lui Moise) 34. Pseudo-Filon Ps-Philo (Liber Antiquitatum Biblicarum) (LAB) 35. Pseudo-Focilidus PsPhoc 36.Fragmente ale lucrrilor poetice FrgsPoetWrks 37. Vietile profetilor LivPro (mortile/triumfurile profetilor, Pseudo-Epifanius) 38. Apocalipsa lui Sedra ApSedra 39. Tratatul lui Sem TrShem (cartea lui Sem) 40. Oracolele lui Sibilin (Sibiline) SibOr 41. Odele lui Solomon OdesSol 42. Psalmii lui Solomon PssSol 43. Testamentul lui Solomon Tsol 44. Cinci psalmi sirieni apocrifici 5ApocSirPss (Cinci psalmi ai lui David, Psalmii 151-155) 45. Testamentele celor doisprezece patriarhi T12P 46. Apocalipsa lui Tefania ApZeph (Apocalipsa lui Sofonie) 47. Apocalipsa lui Zosimus ApZos (Naratiuni/Testamentul lui Zosimus, Locuinta Celui Binecuvntat) Religiongeschichte (adj.: religionsgeschtliche). Religionsgeschichtliche Schule. Este un termen german care nu posed echivalent care poate fi tradus exact. Este tradus cel mai precis si literal prin istoria religiei sau religiilor. n termeni mai largi se refer la aplicarea metodei de analiz istoric, asa cum s-a dezvoltat la sfrsitul sec. XIX, la studiul religiei. Ca atare, trebuie diferentiat (chiar dac adesea este greu) de fenomenologia, psihologia, sociologia si filosofia religiei. Religiongeschichte este de asemenea n mod frecvent tradus prin religiile comparate care, cel putin n englez, are adesea conotatia unei abordri antropologice fat de subiectele religioase n general, fr preocupri pentru relativitatea istoric. Dar, de fapt, religiile comparate (germ.: religionsvergleichung) sunt o parte a istoriei religiilor care presupune o cunostint detaliat despre istoria religiilor specifice care vor fi comparate. Religionsgeschichtliche Schule (scolile istoriei religiei) este numele dat unui grup de nvtati protestanti din Germania care, la nceputul secolului, au ncercat s nteleag religia Vechiului si Noului Testament n contextul istoric de atunci, care include celelalte religii din perioadele si zonele respective. Aceast abordare, care se diferentiaz n mod radical de idealismul etic german din acea perioad, este asociat cu numele lui: Hermann Gunkel, Johannes Weiss, Wilhelm Bousset, Wilhelm Heitmuller, Hugo Gressmann, Albert Eichhorn. Lucrarea lor a aruncat pentru prima dat o lumin pe imensa distant care separ lumea Bibliei, cu ntelegerile si asteptrile ei,
18

de lumea noastr, accentund astfel problema cu care teologii se lupt, aceea de a face Biblia semnificativ pentru oamenii de astzi. Semantica este un termen folosit initial de lingvistul francez Michel Breal ( Essai des semantique) termen prin care acesta fcea referire la totalitatea regulilor i la complexitatea lor dup care anumite expresii sunt create sau scoase din uz ori la modul n care se schimb ntelesul unei expresii, sau care este chiar nlocuit. Ca domeniu de studiu azi, semantica este att de variat si de complicat nct i denumirea nssi este una ambigu si, dup cum a afirmat lingvistul polonez Adam Schaff pentru a ntelege acest termen e necesar de fapt o analiz semantic. n mod general termenul e folosit pentru a se face referire la (1)studiul dintre ntelesul si continutul cuvintelor dintr-o fraz; (2)semasiologie; (3)la acel aspect al analizei limbajului care studiaz relatia unittilor lingvistice fat de obiectele sau fenomenele pe care le descriu si (4)la cercet area empiric a ntelesului(continutului)semnelor lingvistice si a combinrii semnelor , pe scurt studiul intelesurilor. Semasiologie de obicei face referire fie la (1)studiul ntelesului si la echivalentul acestuia n semnatic, fie la(2) acea ramur a lingvisticii care cerceteaz ntelesul lexical al cuvintelor n termenii aspectelor lor sincronice sau diacronice. Dup cum afirma Th. Schippan, semasiologia este inima lexicologiei; este studiul cuvintelor si originea acestora, n special partea lexical a limbajului si a variatiilor care apar odat cu acesta. Semasiologia studiaz structura lexicului (vocabularul; cf. Lexicon), si de asemenea ntelesul acestor elemente si al unittilor lexicale ale acestuia precum si relatiile semantice dintre acestea; de asemenea descrie schimbrile aprute n vocabular si cauzele ce au determinat realizarea acestor schimbri si analizeaz legtura dintre dezvoltarea unei societti si adaptrile vocabularului la acea dezvoltare. Temeliile semasiologiei au fost puse cu mult timp in urm n studiile latinetti de ctre C. K. Reisig, n Germania. Semiologie, semiotic Termeni tehnici, acum folositi interschimbabili, pentru a face referire la anumite studii legate de o teorie general cu privire la anumite semne sau la un anumit sistem de semne. n prezent, semiotica este mai mult un domeniu de studii asteptnd s fie unit ntr-o singur disciplin, dect o disciplin singur care s uneasc mai multe fenomene prin metoda unui model semiotic. Domeniul semioticii cuprinde studii din domeniul vast al proceselor comunicative, studii care presupun c fiecare asemenea sistem este un sistem al semnificatiilor, care face posibil realizarea comunicatiei. Studii semiotice individuale se pot axa pe procedeul de producere (codificarea), pe performante sau pe receptarea semnelor (decodificarea), de vreme ce fiecare reprezint o parte inerent din procesul comunicativ. Domeniile cuprinse astfel n aceast zon sunt: zoosemiotica, comunicarea tactil, coduri speciale, paraligvistica (schimbarea vocii), gesturile, coduri muzicale, limbajul formalizat (algebra), limbajul scris, natural, comunicarea vizual, teoria textului, coduri culturale, mass media,

19

retorica, etc. n ultimii ani critica biblic a cunoscut o crestere n ceea ce priveste impactul avut de studiile semiotice. Acestea de asemenea includ si studiile teoretice generale ale lui Ferdinand de Saussure ( Course in General Linguistic), C. S. Peirce (Collected Papers) si ale lui Charles Morris (Writings on the General Theory of Signs), dar si pe cele de un interes specific, cele specializate pe un anumit domeniu legat de naratiune sau de desfsurarea actiunii, cum sunt Vladimir Propp (Morpholgy of the Folktale), A.J.Geimas (Smantique structurale) si Roland Barthes (Mythologies). Pentru o list de aproximativ 1900 de carti si articole care s fac referire n special la teorii semiotice specifice studiilor religioase, vexi:Alfred M. Johnson, Jr., A Bibliography of Semiological and Structural studies of Religion. Semitism n general, semitismul este un cuvnt sau un idiom derivat dintr-o limb semitic; n studiul biblic o denumire mult mai specific desemneaz o trstur caracteristic a LXX sau a Noului Testament Grecesc care arat influenta stilului si a terminologiei semitice (Ebraic sau Aramaic). Exceptnd Daniel, LXX contine doar ebraisme. Ebraismele Noului Testament se pot ntelege n ambele sensuri, citat din LXX sau copiere a stilului LXX (Luca-Fapte) tocmai cnd stilul KJV este reprodus astzi. Aramaismele dovedite n NT, sunt ca si o ntoarcere la Isus sau la crestinismul palestinian timpuriu; termeni ca Abba (Tat, Mc. 14:36), Maranatha (Domnul nostru, vine 1Cor. 16:22) si Talitha cumi (Fetito, scoal-te, Mc. 5:41) sunt doar cteva dintre exemple. n general, stilul Semitic este caracterizat printr-o frecvent a parataxisului (succesiunea secvential a subiectelor si a verbelor principale n locul folosirii propozitiilor subordonate de ex., Mc. 10:32), a paralelismului, (de ex., Lc 12:48) si a chiasmus-ului (Mt. 9:17; 1 Cor. 5:26, etc.), care sunt de asemenea fondate, cu toate c demult aveau un grad de mai mic important, n greac. Stilul semitic al Magnificat-ului (Lc 1:46-55), a Benedictus-ului (1:68-79), si a Nunc Dimittis-ului (2:29-32), plus a altor consideratii, au condus eruditii s postuleze originea lor pre-Crestin n cadrul miscrii asociate cu Ioan Boteztorul. Vezi: Heuman, Fred S., The Uses of Hebraism in Recent Bible Translations (New York: Philosophical Library, 1977). Sensus litteralis (lat. sensul literal) numeste primul din cele patru sensuri ale Scripturii, dat unui text n hermeneutica medieval, mpreun cu sensul alegoric, sensul moral sau tropologic si cel anagogic. Sintax (gr. syntaxis: aranjare, organizare, etc) cele mai comune referiri la (1) studiul regulilor sau (sau pur si simplu a regulilor nsele) prin care propozitiile sunt construite ntr-o limb dat; tehnic vorbind, se poate referi la (2) o subdiviziune a semioticii care are de a face cu aranjamentul si relationarea semnelor lingvistice ntre ele (n distinctia dintre dou alte subdiviziuni: semantica si pragmatica). Sintagm/Sintagmatic/Paradigmatic Un sintagm este un termen tehnic din primele limbi, folosit de Ferdinand de Saussure cu referire la un lant de cuvinte sau combinatii ale cuvintelor (cum ar fi : o viat bun, mpreun cu noi, du-te ncolo, etc.) construind, un limbaj care se desprinde dintre un cuvnt si o propozitie; vorbirea gramatical n care

20

asemenea secventelor de cuvinte sau sintagmele sunt echivalentul cuvntelor singure. Sintagmatica este analizarea unittilor lingvistice dintr-o discutie continu; el are legtur cu relatia existent ntre unittile unui contrast interior (paradigmatic) relatie care exist exclusiv ntre unittile mutuale, din care vorbitorul n discursul continuu si selecteaz cuvintele, de exemplu: o viat bun are sens n parte datorit contrastului paradigmatic cu o viat rea/mizerabil/nalt. Sitz im Leben (germ. asezare n viat sau situatia vietii) Este un termen tehnic n critica formei pentru a se referi la situatiile din viata social a lui Israel sau a bisericii primare, n care anumite forme retorice speciale (legende, povestiri, formule liturgice, psalmi, profetii, pilde, etc.) au prins viat pentru prima dat (vezi Martin Buss, The idea of Sitzim-Leben-History and Critique, ZAW 90, 1978, pp.157-70) Termenul a fost folosit pentru prima dat de Hermann Gunkel (1906) ca referindu-se la contextul social al formelor literare n Israel (Sitz-im-Volksleben Israels). Martin Dibelius (From Tradition to Gospel, London: Ivor Nicholson and Watson, Ltd.; repr. James Clarke, 1971; New York: Charles Scribners Sons, 1935; Ger.: 1919) a aplicat acest concept la Noul Testament, mai ales materialului din evanghelii fiindc, n contrast cu epistolele Noului Testament, el a existat ntr-o form oral nainte de a fi scris n evanghelii. Aici, termenul capt sensul de situatiile din viata bisericii (Sitz-im-Leben der Kirche). Conform lui Dibelius nevoia bisericii dup un material didactic si predicativ au constituit situatia de viat care a creat si determinat continutul traditiilor. C.H.Dodd (The Parables of the Kingdom, London: Nisbet&Co., 1935) si Joachim Jeremias (The Parables of Jesus, New York: Charles Scribners Sons, 1955; London: SCM Press, 1972; Ger., 1947; 1971) au cutat s mearg dincolo de contextul social al bisericii la situatiile vietii lui Isus (Sitz-im-Leben Jesu) pe care o definesc n parte ca fiind criza iminent a judectii divine ct si controverse ale lui Isus cu fariseii. n critica redactional din Noului Testament, termenul, sau mai bine o modificare de-a lui, nu se refer la asezarea sociologic, ci la una literar, si anume asezarea evangheliilor (Sitz-im-Evangelium; i.e n Matei, Marcu, Luca sau Ioan) n care diversele traditii (pildele, miracolele, discursurile) au fost transmise de ctre autori. Se recunoaste aici c formele lingvistice au fost adaptate conform scopului kerigmatic, catehetic si apologetic a scriitorilor evangheliilor, si c semnificatiile sau rolul lor pentru autor pot fi stabilite n parte prin forma literar pe care i-au conferit-o. Structur Termenul are o larg varietate de aplicare, dar este ceva care se afl n contradictie teoretic cu celelalte; prin aceasta nu are dect o singur definitie. Chiar si lucrri dedicate n mod expres analizrii S. textului, foarte rar ofer n mod direct o definitie a termenului nssi (J. Pouillon). n studiile non-structuraliste, S. adesea se refer la un stil poetic, literar sau retoric cum ar fi tipar metric, paralelism, anafor, diatrib (critic violent), etc. Aici S. apartine structurii de suprafat

21

a textului mai degrab dect la asa numitele structuri profunde. Unitatea de baz pentru cercetare este propozitia sau coloana. n studiile stucturaliste, ale cror unitti de baz sunt suprasententiale, termenul structur nu este mai putin variat n practic. Vorbind n linii mari, se refer la o oranizare interioar a lexiciisemantice sau a unui continut tematic prin care textul primeste inteligibilitate; este argumentul elementelor constituente (dac ideile sau caracterele) si reteaua de legtur existent ntre ele. Organizarea interioar sau reteaua de legtur, este perceput s existe sub suprafata textului ca si structur profund nu ca si suprafat. Tocmai cnd (elementele constituente ale) o propozitie trebuie s se conformeze cu regulile gramaticale de baz, dac propozitia este coerent, naratiunile si miturile trebuie (elementele constituente ale) s se conformeze cu baza legilor sau a constrngerilor n ordine pentru a putea fi inteligibile. Si tocmai cnd regulile gramaticale genereaz, adic, sunt originea propozitilor inteligibile, legile sau structurile profunde ale naratiunilor si ale miturilor pot fi cugetate ca fiind gramatici generative ale lor. Asadar este mai putin corect a spune c o naratiune sau un mit are o structur, dect a spune c se conformeaz unei structuri, formularea sau diagramatizarea fiind teoretic mplinite doar prin studiul unui larg numr de texte. Ce fel de relatie este cea a structurilor de suprafat cu structurile profunde, ce stabileste o structur profund si cum este ea pentru a fi modelat sau diagramat, sunt toate puncte discutabile. De exemplu, Umberto Eco scrie c o structur este un model zidit si asezat n ordine pentru a standardiza un fapt diferit de un punct unificat al privirii (A Theory of Semiotics, Bloomington/London: Indiana University Press, 1976, p.46, n. 4). n acest sens, structura unui text este mai putin o realitate obiectiv dect o ipotez operational. O obiectie apare si este oferit de Jean Pouillon: Un model nu este o structur. Este o simplificare a realittii, care este testat pentru a face diferite variatii care vor permite structurii s fie mult mai usor citit. Si diagrama, datorit crui model apare, se raporteaz analizei si metodei sale, nu unei realitti particulare a crei reprezentare poate fi (Structuralism: A Definitional Essay, n Structuralism and Biblical Harmeneutics, ed. si trad. de Alfred M. Johnson, Jr. Pittsburg: The Pickwick Press, 1979, pp. 42-43). n principal exist cteva modele structurale pentru naratiune si mituri, si nici unul n-a rmas ne disputat sau ne-calificat. De altfel nici nu este posibil aici s se explice structura sau modelele structurale n detaliu, urmtoarele vor ilustra ceea ce nseamn. Claude Levi-Strauss, un antropolog structuralist, sugereaz c structura sau mitul pot fi exprimate de formula: Fx(a) : Fy(b) :: Fx(b) : Fa-1(z), n care subiectele contrare (sau afirmatiile) a si b cu functiile (F) x si z sunt rezolvate de transformarea afirmatiilor si inversiunea functiilor. (Claude Levi-Strauss, Stuctural Anthropology New York/London: Basic Books, Inc., 1963, p. 228.) A. J. Greimas si partizanii teoriei lui, lucreaz la analiza structural a naratiunilor, si au ncercat s o deduc din largul numr de texte actantiale (engl. actantial) si functionale constante sau

22

elemente ale structurii eficiente n toate naratiunile. Functiile actantelor n naratiuni sunt urmtoarele: (1) Sosire vs. Plecare sau Plecare vs. ntoarcere, (2) Conjunctie vs. Disjunctie, (3) mputernicire vs. Aprobare sau vs. Refuz, (4) Confruntare, (5) Dominare vs. Supunere, (6) Comunicare vs. Primire, (7) Atributie vs. Deposedare. Actantele sau sferele de actiune (a nu se confunda cu caracterele variate ale naratiunii) care sunt considerate elemente structurale constante n fiecare naratiune sunt exprimate n urmtorul model actantial: EXPEDITOR> OBIECT> RECEPTOR SUSTINTOR> SUBIECT> ADVERSAR Pentru explicatii detaliate a acestor structuri, vezi: Jean Calloud, Structural Analysis of Narrative (Missoula, MT.: Scholars Press, 1976), si Daniel si Aline Patte, Structural Exegesis: From Theory to Practice (Philadelphia: Fortress, 1978). O aplicatie foarte simplificat dar valoroas a ntelegerii structuralis-mului la nivel catehetic este Structural Readings of Scripture in Catechesis al lui Andre Fossion, n Lumen Vitae 33 (1978), pp.446-70. Vezi de asemenea n Johnson (citat deasupra): Appendix: Structural Readings: How to do them, pp. 183-208. Vezi: Semiotica; Structuralismul. Structuralismul, la fel ca existentialismul n decada timpurie a acestui secol, structuralismul este un fel de gndire despre realitatea prezent ntr-un sir al disciplinelor intelectuale, dar att de diferit nct mpiedic orice definire singular, chiar n termenii propriului uzaj, ntre oricare dintre ele. Cel mai bine se poate spune c structuralismul dac n lingvistic, sociologie, etnologie, matematici, psihologie, fizic, filozofie, criticism literar, etc. are ca si intentie primar constructia teoriei obiectului su din care caracteristicile fundamentale ale acestui obiect pot fi deduse (Raymond Boudon, The Uses of Structuralism, trad. Michalina Vaughan, London: Heinemann, 1971). n criticismul biblic, aceast teorie sau set de principii este n primul rnd prezent ca fiind derivat din alte discipline, din antropologia structuralist a lui Claude Levi-Strauss si de la criticul literar structuralist Roland Barthes, si altii, dar n special din lingvistica general, unde structuralismul a nceput n gndirea lui Ferdinand De Saussure. Nu este nainte de toate structura textelor (obiectul criticismului biblic) ct este preconceput n teorii, ci structura limbajului n care textele individuale ca expresii particulare lingvistice trebuie s se conformeze n ordine pentru a fi inteligibile. Lingvistica structural are de-a face cu propozitiile sau unittile structurale mici. Critica biblic si literar este preocupat de uittile structurale mari. Se sugereaz c structura limbajului predetermin structura genurilor sale iar genurile sunt orientate n mod predeterminat n orice instant dat a expresiei ei. De aici n colo sarcina structuralistului este de a ntemeia regulile prin care limbajul functioneaz si de a deduce principiile de acolo, pentru analizarea structurii textului. Aici, structura se refer la aceea c modelul sau sistemul teoretic al elementelor inter-relatate (texte sau prti din text) din care continutul si functia elementelor nssi sunt derivate. Acesta se de osebeste de structur ca organizare intern a textului, de tiparele sale lingvistice, de secvent, etc. ca folosire obisnuit n studiul

23

recent al criticii formei. Oarecum, aici, structura este mai degrab o realitate trans-textual dect, simplu, intra-textual. Asadar exprimarea (si ctiva structuralisti n-ar fi de acord cu ceea ce s-a afirmat deasupra), ntregul (structurii) este mai mult dect sau altul dect suma prtilor; n plus, ntregul determin prtile, o lupt a structuralisticii fiind ireversibil (cf. cercului hermeneutic, n art. Hermeneutics). Conceptele si termenii majori din lingvistica structural si subdisciplinele relatate de ei, includ: 1. Limbajul (langue), ca parte social a vorbirii, este distinct de cuvntare (parole), ca oricare act individual al folosirii limbajului. Conform cu Saussure, aceast distinctie separ socialul de individual, esentialul de suplimentar sau ntmpltor. Asadar doar langue constitue studiul propriu al lingvisticii. 2. Fiecare limbaj este o serie coerent si un sistem explicabil al semnelor si al regulilor (subiectul semiologiei) care functioneaz (non-interschimbabil) pe trei nivele: a. sunete (phonemes, subiectul fonologiei), b. unitatea sensului (morphemes, subiectul morfologiei) constnd din trunchiuri ale cuvntului (lexemes) si (sau icluznd) indicatori functionali cum ar fi prefixe si sufixe, si c. propozitia (syntagm), format prin combinatia si opozitia elementelor constituente ale sensului (subiectul gramaticii [sintaxa] si al semanticii). Unii adaug aici d. unitatea literar sau texteme alctuit din elemente macro-sintactice marcate de semnificantii introductivi si finali. 3. Fiecare act lingvistic, indiferent dac este cuvnt sau propozitie este alctuit din (a) un semn verbal, sunetul imaginat sau semnificat, si (b) un concept, sau ceeea ce este semnificat (Sausurre). Relatia ditre semnificant si semnificat este arbitrar, dup cum demonstreaz multitudinea limbilor. 4. Structura unui sistem lingvistic este n principal una a combinatiilor, a contrastelor, si opozitilor, nainte ca elementele limbii s dobndeasc nteles doar n relatie. Sunetele care nu se conformeaz regulilor fonetice ale unui sistem lingvistic nceteaz s functioneze ca si componente ale semnelor verbale (vezi: 1 Cor 14), tocmai cnd semnele verbale care nu se conformeaz regulilor sintaxei atunci cnd combinatiile nu functioneaz ca unitti ale sensului. Aici secventa relatiilor, att pentru transmittor ct si pentru receptor, indiferent dac este oral sau scris, este liniar sau sintagmatic. n acelasi timp, fiecare cuvnt si fiecare propozitie strnesc reactie n aceia care cunosc asocierile limbajului cu alte semne nrudite dar nespuse, cu sistemul lingvistic total; astfel de relatii sunt de tip paradigmatic. Relatia semnelor verbale cuprinse ntr-o limb la un moment dat este sincronic (lit. n acelasi timp); ele sunt n mod mutual si simultan interdependente. Relatia semnelor cu antecedentele lor cuprinse n limbajul asemntor sau nrudit este diacronic (lit. prin timp). Structuralismul are de a face cu sincronismul nu cu diacronismul, cu limbajul la un moment dat, nu cu evolutia limbajului n timp. Structuralismul difer prin mutarea accentului n principal de la

24

metodologiile istorico-critice (Criticismul Literar Clasic, Critica Formei, Critica Redactional, etc.) la acea categorie n care istoria este n mod esential absent. Lund n considerare natura istoric a teologiei biblice, rolul s. n critica biblic este n mod natural circumanuscrisecris, dar cum ea se nrudeste cu exegeza biblic, aceast abordare este nc la nceput si multe lucruri rmn de descoperit. Pentru exemple ale structuralisme aplicate Scripturii si pentru o bibliografie extensiv (53 pagini) vezi, Roland Barthes si altii, Structural Analysis and Biblical Exegesis: Interpretational Essays, trad. Alfred M. Johnson, Jr., Pittsburgh Theological Monograph Series, Nr. 3, (Pittsburg: Pickwick Press, 1974). Sui ipsius interpres (lat. el insusi este singurul interpretator) este principiul clasic al interpretrii scripturale provenind de la Reform, enuntat prima dat de Martin Luther n opozittie cu practica romano-catolic a interpretrii Scripturii care era n acord cu hotrrile conciliare si cu opinia Printilor Bisericii. Expresia provine de la sacra scriptura sui ipsius interpres, adic, nssi Sfnta Scriptur este propria interpretare. n acord cu acest principiu Luther a analizat doctrina justificrii din Epistola lui Iacov prin prisma nvtturilor despre justificarea prin credint, din scrierile lui Pavel gsind lipsuri la cel dinti. Ideea c o parte a Bibliei poate fi analizat prin alta se refer ca fiind canon (regula credintei) fr canon. Symmachus conform scrierilor lui Eusebiu, Symmachus a fost un crestin ebionit care a tradus in mod liber Vechiul Testament in greac n timpul celei de-a doua jumatate a secolului 2. Traducerea sa, care i poart si numele, a folosit LXX, Aquila si Theodotion. Desi poate nu are asa mare imporatnt trebuie s mentionm c acest lucrare l-a influentat pe Ieronim latinul n traducerea Vulgatei. n partea initial contine anumite fragmente dezvoltate din Hexapla lui Origen. Tabletele de la Amarna. Au fost descoperite n 1887 la Tell el-Amarna, situat pe rul Nil n Egipt, la jumtate de drum ntre Memphis si Thebes. Excavatiile arheologice (1890-91, 1907-14, 1920-37) au dezgropat arhivele regale, aducnd numrul total de tblite cuneiforme la 377. Majoritatea dintre ele contin corespondente diplomatice scrise n akkadian (dar si n hitit si canaanit) de ctre regii vasali si guvernatorii din Palestina, Fenicia si Siria de Sud ctre Amenhotep IV (Akhenaton) si tatl su Amenhotep III, n timpul scurtei perioade din prima parte a secolului XIV BC, cnd Amarna era capitala imperiului n declin al lui Akhenaton. De un mare interes dar, totodat, foarte controversat este referinta pe care o fac textele la Apiru, pe care unii l identific a fi Biblia (Biblia ebraic). Pentru cteva texte n englez vezi ANET. Tabletele de la Ebla. Ebla este vechiul nume a unui cit arheologic cunoscut ca Tell Mardikh, situat ntre Hama si Aleppo n Siria de Nord. n 1974-75 niste arheologi italieni au descoperit arhivele regale din Ebla, compuse din cteva mii de texte cuneiforme, scrise n sumerian (80%), si ntr-o limb necunoscut

25

numit paleo-canaanit, sau eblait (20%) care prezint mult afinitti izbitoare cu ebraica. Tblitele dateaz din timpul anilor imperiului lui Ebla, adic 2400-2250BC, si contin: (1)texte economico-administrative; (2)texte lexicale (onomastic); (3)texte istorice si juridice; (4)texte literare; (5) syllabaries (cele mai vechi din istorie). Textele asigur o nou ntelegere a istoriei si literaturii orientului apropiat din mileniul III BC. Vezi Biblical Archaelogist 39 (mai si septembrie), 1976; 41(dec)1978; Chaim Bermant si Michael Weitzman, Ebla: A Revelation in archeology (New York: Times Books, 1979); Paolo Matthiae, Ebla: An Impire Rediscovered (Garden City, New York: Doubleday, 1981); John F.Healey, Keeping us with recent studies: VII. Ebla: ancient city of Syria, ET 91(1980), pp.324-28. Tabletele de la Mari. Aceste vreo 20 000 de tblite au fost gsite n arhivele palatului lui Zimri-Lin (1730-1700 BC) la Tell el-Harivi, vechea cetate dinastic Mari situat n Mesopotamia, n Eufratul Mijlociu. Movila a fost excavat de arheologul francez Andre Parrot, ntre 1933-55. Tblitele care sunt scrise n akkadian contin contracte, corespondente diplomatice, inventarii, liste cu muncitori (brbati si femei), scrisori private, etc. Ele au o valoare deosebit pentru reconstructia culturii amoritilor din primele secole ale mileniului II BC, perioada patriarhilor biblici din Geneza. Pentru textele originale si traducerea francez vezi: Archives royales de Marie, vol.I-XIX (Paris: Imprimerie Nationale, 1950-79). Pentru texte n englez vezi ANET. Talmud (fr. Ebr. lamad, studiu, limmah, nvtmnt). Cuvntul talmud este un termen comprehensiv pentru Mishna si nsoteste comentariul su, numit Gemara (aici cu sensul de nvtmnt). Gemara contine o larg varietate a aspectului material direct sau de departe, pe subiecte din Mishna (proverbe, basme, obiceiuri, folclor, etc.) precum si expuneri riguroase pe text. Structura Talmudului este de aceea ca si a Mishnei, avnd sase serii mprtite n saizeci si trei de tractate, dobndind aceast form prin secolul al treilea. Gemara, este o lucrare a rabinilor, cunoscuti ca Amoraim (interpretii), dezvoltat pentru prima dat n dou centre, Babilon si Palestina (Tiberias), din secolul al treilea pn n secolul al cincilea. A doua editie a talmudului, desi asemntoare n form, difer foarte mult n continut. Talmudul Babilonian, care are 5894 pagini, cu o paginatie standard, are o lungime de patru ori mai mare ca cel Palestinian, cel de al doilea a fost n mare parte pierdut n antichitate. Din acest motiv, Talmudul Babilonian a devenit n secolul trecut documentul autoritar. n conformitate cu unele autoritti, portiunea halakic a Talmudul Palestinian este mult mai irenic si temperat, portiunea haggadic este mai simpl si mai rational dect materialul su corespondent din T. Babilonian. Din cele saizeci si trei de tractate, ale T. Babilonian, doar treizeci si sase contin Gemara (comentariu). Vezi: Mishna. Teoria documentar Graf-Wellhausen. Este o teorie despre originile Pentateuhului care, cu toate c a avut numeroase antecedente, a fost sustinut n modul cel mai convingtor de

26

K.H.Graf (1866) si de Julius Wellhausen (1876-1884). A fost adugat ipotezei existente argumentul c documentele scrise, combinate si revizuite de-a lungul secolelor din diverse puncte de vedere istorice si teologice, pot fi datate si asezate cu precizie ntr-o secvent evolutional. Un document J (cca 850BC) si un document E (cca750BC) au fost, conform acestei ipoteze, combinate de un redactor (RJE), n jurul anilor 650BC. Codul Deuteronomic (621BC, numit D) a fost adugat de ctre un redactor (RD) n 550BC, iar Priestly Code (cca 450BC) a constituit ultimul document adugat de ctre un redactor (RP) n jurul anilor 400BC. Au fost propuse numeroase revizuiri ale acestei ipoteze care a dominat critica Vechiul Testament pn la nasterea criticii formei. Codul Deuteronomic (D) Este numele nucleului de legi (cap. 12-26) din cartea Deuteronom. Unii nvtati l identific cu cartea gsit n Templu, n anul 621BC, sub domnia lui Iosia (vezi 2Regi 22-23) Codul Elohist (E, din ebr. Elohim=Dumnezeu) Este denumirea acceptat pentru una din sursele folosite n compunerea Pentateuhului, provenind din numele ebraic pentru divinitate ntlnit n sursa respectiv, adic Elohim, tradus de obicei prin Dumnezeu. Originea, datarea si ntinderea documentului E (sau traditia oral), a crui existent a fost propus pentru prima dat de Jean Astruc n 1753, sunt foarte controversate. Dintre toate sursele (n mod traditional J, E , D si P), localizarea sa n Pentateuh este cea mai dificil de stabilit, ceea ce conduce pe mai multi nvtati s o vad ca un fel de supliment a redactorului la vechea surs J. Dup Otto Eissfeldt, E l prezint pe Dumnezeu ca fiind mai ndeprtat si mai coplesitor dect o face J; interpretarea legmntului este mai putin materialist si mai putin nationalist (vezi e.g., Exod 19:5-6 si Numeri 23:9,21), si, mai evident, terminologia este diferit, Dumnezeu este numit Elohim si nu IHWH, muntele sfnt este numit Horeb si nu Sinai (Exod 3:12), amoritii , si nu canaanitii, locuiesc n tara promis (Gen. 48:22; Exod 23:23, cf. Gen. 12:6, 50:11), etc.. Se crede n general c E a aprut n secolele IX, VIII BC n Palestina de Nord (Efraim), din traditii mai vechi. Dup Martin Noth (19021968) urmtoarele pasaje provin din: Geneza 15:1b,3a,5,13-16(16:9-10 redactional);20:1b-18;21:6,8-34;22:1-19;28:1112,17,18,20-22;30:1-3,6,17-19,22-23;31:2,4-16,19b,24-25a,26,28-29,31b,32-35,36b37,41-45,50,53b-55;32:1-2(32:13b-21);33:4-5,8-11,19-20;35:1-5,7-9,14,1620;37:3b,22-24,29-36;40:2-23;41:1-33,34b,35a,36-40,47-48,50-54;42:1a,2-3,67,11b,13-26,28b-37;45:2-3,5b-15;46:1-5a;47:5b,6a,7-12;48:1-2,7-22;50:10b-11,1526. Exod 1:15-21;3:4b,6,9-15;4:17,18,20b;(cap. 7-10 n parte);13:17-19;14:5a,7,1112,19a,25a;17:3;18:1-27;19:3a(3b-6*(1)1,10-11a*,14-15*),16-17,19;20:1-22(23:133*surse speciale);24:1-2,3-8*,9-11;32:1b-4a,21-24. Numeri 20:14-18,21;21:21-35;22:1a(redactional),2-3a,9-12,20,38,41-23:27,29-30. Codul Jahwist (J) Este desemnarea obisnuit pentru una dintre cele patru surse majore, dar ipotetice (cu E, D si P) folosite n compunerea
1

27

Pentateuhului sau Exateuhului. Autorul necunoscut al acestei surse este numit yahwistul, de la numele englez pe care autorul l foloseste referitor la Dumnezeu, si anume IHWH. Simbolul J provine de la acelasi nume n limba german, IHWH. n bibliile engleze, IHWH este tradus prin Dumnezeu (DomnulLord). Existenta, mrimea, datarea si natura (scris sau oral) a acestei surse J sunt foarte controversate. Totusi, majoritatea nvtatilor cred c a fost compus din vechi traditii populare, prin sec. X sau IX BC, n Iuda, poate sub domnia lui Solomon, fiind un fel de cart a credintei nationale. n ceea ce priveste genul si subiectul, documentul poate fi calificat ca unul epic, patriotic si religios (Pfeiffer). El atribuie originea si prosperitatea lui Israel fgduintelor fcute de IHWH lui Avraam, si anume c smnta lui va deveni o natiune mare, c ei vor fi o binecuvntare pentru toate natiunile si c vor primi din mna Domnului o tar n care curge lapte si miere (Gen.12:1-4a, 7). Documentul schiteaz lunga cltorie spre tara promis, ncepnd cu patriarhii, trecnd prin vicisitudinile din Egipt si din desert pn la cucerirea Canaanului. Mai multi cercettori sunt de prere c acestei surse i sa adugat o alta mai trziu, traditia nordic (E), de ctre un redactor (RJE) probabil n sec.VIII. Altii gsesc n spatele sursei J o alt traditie mai timpurie, mai ales n Geneza: Rudolf Smend foloseste simbolul J1 pentru acest material; Otto Eissfeldt l extinde la alte crti si foloseste simbolul L; R.H.Pfeiffer a gsit o surs S diferit de J1 si de L s.a.m.d. Urmtoarea reconstructie a sursei J nu este ultimul cuvnt ns este o ipotez acceptat n mare msur de ctre expertii n Vechiul Testament . Conform lui Martin Noth iat Documentul J: Gen. 2:4b-4:26;5:29;6:1-8;7:1-(3a)5,7(8-9),10,12,16b,17b,22-23;8:6a,2b,3a,6b,812,13b,20-22;9:18-27;10:8-19,21,25-30;11:1-9,28-30;12:1-4a;12:6-13:5,7-11a,,1318(15:1-2*2);15:3b-4,6*,7-12,17-21;16:1b-2,4-14*;18:1-19:28,30-38;20:1a,7,2024;24:1-67(25:1-4);25:5-6,11b,21-26a,27-34;26:1-33;27:1-45;28:10,13-16,19;29:135;30:4-5,7-16,20-21,24-43;31:1,3,17,19a,20-23,25b,27,30a,31,36a,38-40,46-49,5153a;32:3-13a,22-32;33:1-3,6-7,12-17,18b;34:1-31;35:21-22a;37:3a,4-21,25,28;38:140:1;41:34a,35b,41-45,46b,49,55-57;42:1b,4-5,8-11a,12,27-28a,38;43:1-34;44:134;45:1,4-5a,16-28;46:5b,28-34;47:1-5a,6b,13-26,29-31;50:1-10a,14. Exod 1:8-12,22;2:1-22;3:1-4a,5,7-8,16-22;4:1-9,10-16,19,20a,21-31;5:1-6:1;7:1418,20,21a,23-25;8:1-4,8-15a,20-32;9:1-7,13-35;10:1-11:8;12:21-23,27b,29-39;13:2022;14:5b,6,13-14,19b,20,24,25b,27a,30-31;15:20-21,22b-25a;16:4-5,2831,35b,36;17:2,4-16;19:2b (7-9*),11b-13,18,20-25;24:1-2*,9-11*,12-15a;32:1a,4b6,15,20,25-35;33(problematic);34:1-35. Numeri 10:29-32,33-36;11:1-35(compus, traditii mai vechi);12:1-16;13:17b-20,2224,27-31;14:1b,4,11-25,39-45;16:1b,12-15,25,26,27b-34;20:19-20,22a;21:1-3,49;22:3b-8,13-19,21-37,39-40;23:28;24:1-25;25:1-5;32:1,16,39-42. Deuteronom 31:14-15,23 (JE)*;(34:1b-5a,6,10 JE). Vezi Martin Noth : A History of Pentateuchal traditions (Englewood Cliffs, NJ : Prentice-Hall, 1972), cap. 4 si suplimentul traductorului. Codul Preotesc (P) Dup prerea majorittii savantilor n Vechiul
2parantezele indic pasaje omise de Noth.

28

Testament, P reprezint cel mai trziu strat de material folosit n formarea Pentateuhului (Exateuhului), numele lui P derivnd de la preotii evrei a cror traditii si puncte teologice le contine. Existenta acestei traditii, mai trziu desemnat cu litera P, a fost propus pentru prima dat n 1853 de ctre Hermann Hupfel, care s-a gndit c este vorba de cel mai timpuriu material din Pentateuh si nu cel mai recent, cum a propus ulterior (mai trziu n acelasi secol), ipoteza lui Graf-Wellhausen. Din perspectiva documentar, care accentueaz individualitatea creativ a unui autor necunoscut, codul P este descris ca un produs a eruditiei istorice si legale (cultice), asa cum o devedeste preocuparea sa pentru genealogii, tabelele cu natiunii, date, ordonantele cultice, si formulele literare (e.g.Gen.2:4a; 5:1; 6:9; 10:1; 11:10, 27; 25:12, 19; 36:1; 37:2), ct si repetitiile sale si stilul de exprimare judicios de exact (e.g. Gen. 1:11-12; Exod 7:9-10; 8:1-2, 12-13, etc.). n continutul lui, codul P rezumeaz originile poporului lui Dumnezeu, institutiile sale sacre si legile cultice de la crearea lumii pn la instalarea n tara promis, o istorie divizat n patru mari perioade marcate prin: revelarea legilor divine lui Adam n primul rnd, iar apoi lui Noe, lui Avraam si, n ultimul rnd, lui Moise. Un reprezentant al punctului de vedere traditional a denumit codul P carta iudaismului sau constitutia unui stat teocratic (R.Pfeiffer). n ultimele decenii totusi, natura precis, data si continutul lui P, la fel ca si vrsta si originea traditiilor pe care le contine au fost puternic dezbtute. O modificare a ipotezei documentare se gseste n lucrarea lui Martin Noth, al crui criticism traditionalo-istoric, cu toate c afirm o ultim perioad literar n perioada exilic (586539 BC), accentueaz istoria preliterar a traditiei. Noth sugereaz c P este doar una din trei (nu din patru) straturi literare distincte n pentateuh (afar de Deuteronom), care este n principal o naratiune care formeaz rama Pentateuhului si creia materialul legal (mai vechi? e.g. Lev.1-7) a fost adugat ulterior. Naratiunile pun accent pe stabilirea cultului la Sinai si pe formarea celo 12 triburi. Dup Noth continutul lui P este (cu cteva omiteri): Gen. 1:1-2:4a; 5:1-28, 30-32; 6:9-22; 7: 6, 11, 13-16a, 18-21, 24; 8:1-2a, 3b-5, 7, 13a, 14-19; 9:1-17, 28-29; 10:1-7, 20, 22-23 (24), 31-32; 11:10-27, 31-32; 12:4b-5; 13:6, 11b-12; 16:1a, 3, 15-16; 17:1-27; 19:29; 21:1b-5; 23:1-20; 25:7-11a, 12-17, 19-20, 26b; 26:34-35; 27:46; 28:9; 31:18; 33:18a;35:6,9-13,15,22b-29; 36:1-14; 37:12;41:46a; 46:6-27; 47: 27-28; 48:3-6; 49:1a,29-33; 50:12-13. Exod 1:1-7,13-14;2:23-25;6:2-7:13,19,20a,21b,22;8:5-7(16,19); 9:8-12; 11:9-10; 12:1-20,28,40-51; 14:1-4,8-10*(3), 15-18, 21-23, 26, 28-29; 15:22a, 27; 16:1-3, 6-27, 32-35a; 17:1; 19:1-2a; 24:15b; 25:9-31:18; 35:1-40:38. Lev.(cap 1-7 sunt adugiri la P) 8:1-10:20 (cap 11-15 sunt adugiri); 16:1-34(cap 17-27 sunt adugiri). Num. 1:1-4:49 (cap 5-6 sunt adugiri); 7:1-89 (8:1-4* este un fragment izolat); 8:5-10:28; 13:1-17a, 21,25-26,32-33; 14:1a,23,5-10,26-38; 16:1a,2-11,16-24,27a,35-50; 17.1-18:32 (cap 19 este o adugire); 20:1-13,22b-29; 22.1 (25:6-18* poate fi o adugire n completarea pentateuhului; 26.1-27:11 o adugire la P); 27:12-23

29

(cap 28-36, fr 32:1,16,39-42 J sunt adugiri la P). Deut. (alti cercettori adug 32:48-52); 34:1a, (5b), 7-9. Vezi Martin Noth : A History of Pentateuchal traditions (Englewood Cliffs, NJ : Prentice-Hall, 1972); acest volum contine o Schit analitic a Pentateuhuluide mare ajutor, adugat de traductorul B.W.Anderson. Terminus ad quem este un termen din limba latin care nseman o dat fixat sau un punct fixat pn la care; similar este corespondentul terminus a quo, adic punct sau dat fixat de la care. Acestea mpreun stabilesc limitele pentru datarea unui eveniment sau a unui document. De exemplu crucificare lui Isus este ncadrat ntre anii 27 d.Cr. (terminus a quo) si 33 d.Cr. (terminus ad quem). Tetragrammaton (care are patru litere) este numele a patru consoane evreiesti YHWH, de obicei scrise Jahweh sau Yahweh, si traduse Domnul. Dup Exil (539.B.C.) acesta a devenit cel mai sacru nume al lui Dumnezeu printre evrei, de aceea nici mcar nu se pronunta, pronuntndu-se termenul evreiesc (Adonai) pentru Domn. n traducerile engleze ca KJV, RSV, NEB, NASV, NAB, etc., s-a ajuns la o conventie standard de a se reprezenta Tetragrammaton prin majuscule. Biblia de la Ierusalim ntrebuinteaz substantivul propriu-zis Yahweh. Cuvntul Iehova este un termen artificial ce dateaz din secolul XVI si constituie o combinatie a celor patru consoane ale Tetragrammaton-ului cu vocalele cuvntului evreiesc Adonai; acesta este gsit n editiile mai vechi ale KJV, n ASV s.a. Unde conventia de mai sus este respectat, numele divin evreiesc Elohim este tradus Dumnezeu. Text critic Un Text critic, este o reconstruire conjectual a unui document n care numai reconstruirea divergent, este extins. Acesta este deci un text obisnuit ipotetic, bazat pe unul sau dou manuscrise valide. n mod normal, un Text critic, este ntlnit aproape totdeauna mpreun cu un Aparat critic cu o citire alternativ. Cele mai des folosite aparate critice, sunt: Tischendorf (1969); Westcott si Hort (1881); Nestle -Alland (Novum Testamentum Graece New York: American Bible Society,1898; 1963); si The greek Noul Testament editat de Aland, Black, Metzger, Wikgren, si Martiny (New York : American Bible Society,1966,1968). Altele, sunt: R. F. Weymouth (1886); Bernhard Weiss (1894-1900); British and Foreign Bible Society (1904 bazat pe a patra editie a Nestle; 1958 ed.de G. D. Kilpatrick); Alexander Souter (1910,rev.1947); H. J. Vogels (1920,1950); A Merk (1933,1965); J. M. Bover (1943, 1968). Editio Octava Critica Maior, (3 vol; 1869) a lui Tischendorf, este o discipin istoric pentru scopul metodei, si stilul Aparatului Critic, considerat esential. Reproducerea Textului Grec editat de Souter , st la baza Revised Version (British) din 1881. Pregtirea original de E. Palmer, este cea mai apropiat de Textus Receptus ntrebuintat n N T Grec. N T Grec al R. V. G. Tasker (1964) reprezint textul care a stat la baza New English Bible (1961)- numit un anacronism de Kurt Aland pentru neglijarea metodelor moderne. Textele de la Ras Shamra. Au fost descoperite n 1929 n ruinele din

30

vecintatea palatului regal si al templului vechiului ugarit, o cetate fenician de pe coasta sirian si poart numele modern RS, care nseamn dealul chimeului. Aceste cteva sute de texte ugaritice si akkadiene sunt de o important nentrecut pentru ntelegerea culturii canaanitice si, de aici, a mediului istoriei ebraice si religioase din mileniul al II-lea BC. Nu numai c procur cunostinte despre panteonul canaanitic (El, Baal, Anath, Dagon, Mot, etc.) si despre miturile rituale care le nconjura, ci, mai mult, textele demonstreaz netemeinicia teoriei evolutioniste a dezvoltrii cultice a lui Wellhausen, care conduce la o datare post-exilic a codului preotesc. Pentru traducerea ctorva texte religioase vezi ANET. Psalmul 29 are o versiune paralel n literatura ugaritic, unde apare numele Baal n loc de IHWH. Textul Masoretic (abrev.: TM) se refer la textul primit al Vechiul Testament Ebraic n care au fost introduse vocale de ctre Masoreti, nvttorii autoritari ai traditiei Scripturii (Ebr.: Masorah). Prin 500 A.D., au aprut dou scoli de Masoreti, una n Vest (Palestina/Tiberias), iar cealalt n Est (Babilonia/Sura). Textul consonantic a fost conservat de la mbunttirile Masoretice notate pe marginea textului (Masora marginalis) si la sfrsitul crtilor sau la sfrsitul ntregului Vechiul Testament (Masora finalis). Notele marginale scrise pe o parte a textului se numesc Masora parva (Mp), iar cele din vrf si din partea de jos se numesc Masora magna (Mm). Regulile care guverneaz textul consonantic au fost expuse n dou articole, Sepher Tora si Sopherim. El nu a fost obisnuit nainte de secolele IX si X cnd vocalizarea Textului Ebraic practicat n Vest de principalele familii Masoretice ale lui ben Aser si ben Neftali a devenit dominant. n sec. XIV aceste dou traditii erau alturate la forma unei familii de text mixt, numit textus receptus sau textul primit, pe care erau bazate primele dou editii ale Biblia Hebraica. Ulterioarele editii au urmat Codexul Leningrad B 19A (siglum L), care dateaz din primul sfert al sec. al XI-lea. Textus receptus (lat. textul primit). Nume dat n Marea Britanie editiei 1550 a Noului Testament grecesc, publicat de Robert Stephanus la Paris, care n esent reproducea textul lui Erasmus din 1535. Pe continent textul primit sau textul acceptat a fost editia 1633 a editurii olandeze Elzevir. Pn n secolul 19 textus receptus a fost textul autoritar pentru Noul Testament. Theologumenon (pl. theologumena; prez. pasiv. ptc., neutru, al verbului theologein: a vorbi despre Dumnezeu.) n traditia Romano-Catolic, T. este definit ca si o propozitie care exprim o afirmatie teologic care nu poate fi privit ca si nvttur oficial a Bisericii, sau ca si nvttur obligatorie credintei, dar care este un rezultat si o expresie a strdaniei de a ntelege credinta prin stabilirea conexiunilor dintre doctrinele obligatorii ale ei... (K. Rahner, Sacramentum Mundi 6, ad. hoc). n criticismul biblic (protestant si catolic) mai recent, T. a fost definit mai liber ca si istoricizarea a ceea ce original a fost o nvttur teologic (R. Brown) Astfel definit, genealogia lui Isus si probabil imaculata conceptie poate fi nteleas ca theologumena, si aceasta din cauza istoricizrii nvtturilor teologice c Isus era Fiul

31

lui David si respectiv Fiul lui Dumnezeu. Ceea ce constituie un Theologumenon, ceea ce este istoric si ceea ce este prezentat ca si istorie este dezbtut nc. Unciale este un termen folosit ntre secolele 3 si 10 fcnd referire la codice ale Bibliei scrise cu majuscule pe un pergament sau o piele special. De fapt manuscrisele pstrate pe papirusuri sunt de asemenea unciale (fiind scrise cu majuscule), dar sunt decorate pe materialul respectiv. Acest stil de scriere era de obicei folosit doar pentru scrierea anumitor documente formale sau literale; semnturile scrisorilor lui Pavel erau cursiv scrise de acesta. Urevanghelium (germ. evanghelia original sau primar) Este numele dat de G.E. Lessing n 1778 unui document ebraic sau aramaic, care a crezut c st n spatele primelor trei evanghelii, explicnd asadar relatia dintre ele; o versiune mai scurt a acestui document fiind folosit de ctre Marcu. Aceast teorie a fost nlocuit mai trziu de ipotezele celor dou surse si celor patru documente. Versiunea n critica textual termenul versiune face referire la o anumit traducere timpurie a Noul Testament din limba greac n alt limb; aceste versiuni timpurii ale Noul Testament sunt in latin, coptic, siriac, armenian, arab, etiopian, persan, gotic, georgian si slavon. n ceea ce priveste acest domeniu al traducerilor biblice acest termen versiune (KJV, RSV, TEV) face referire la o anumit editie a bibliei care a incorporat n ea ceva din stilul si din limbajul editiei precedente sau a unei versiuni precedente din aceeasi limb; asadar o traducere, pe de alt parte, spre deosebire de o versiune, provine direct din original, ebraic, aramaic sau greac fr a purta si anumite influente ale unei versiuni deja existente: The Complete Bible, tradus de J. M. Powis Sminth, Edgar J. Goodspeed(1935), este un bun exemplu a ceea ce este o traducere. n critica textual asupra VT, termenul traducere fiiceste folosit uneori de anumite traduceri ale LXX n latin, coptic, etiopian, etc. pentru c acestea nu sunt traduceri ale originalului ebraic(sau aramaic), ci doar o traducere a unei alte traduceri initiale. Vaticinium ex eventu (lat. comun sau popular). Numele dat versiunii n limba latin a Bibliei recunoscut de Biserica medieval si mai trziu de Conciliul de la Trent (1546), ca fiind vetus et vulgata editio, adic editie veche si popular. Conciliul a hotrt ca s fie Biblia oficial a Bisericii romane. Cele mai multe editii ale acestei versiuni provin de la Jerome (340420) care a preluat traducerea Bibliei la cererea lui Pope Damasus (382), pentru ca s nceteze proliferarea versiunilor inferioare. Traducerea lui Jerome completat n 405 a circulat separat pn a fost cuprins ntr-un singur volum, la mijlocul secolului al 6-lea. Aceast editie reunit, cunoscut mai trziu ca si Vulgata include si traducerile care nu au fost atribuite lui Jerome. Vechiul Testament provine de la Jerome, din crtile apocrife, doar cele ale lui lui Tobit si Iudita si Evangheliile Noului Testament pot fi atribuite cu sigurant acestuia. Rmsita este vechea versiune latin.

32

Istoria textual a Vulgatei este totusi o problem de dezbatere. Vorlage (germ. copie, model, text) Este un termen tehnic mprumutat din nvttura german pentru a desemna o copie particular a unui document folosit ca surs. De pild, a se referi la vorlage-ul lui Luca pe Marcu nseamn a atrage atentia asupra faptului c copia lucan din Marcu poate diferi considerabil de cea revizuit a lui Marcu, asa cum o avem noi n cele mai importante manuscrise, sau de cea folosit de Matei. Vulgata (lat. profetie provenit din afar). n critica Noul Testament este folosit pentru a desemna un pasaj din Evanghelii, care povesteste un eveniment, care a fost de fapt cunoscut si experimentat de ctre Biserica primar si apoi a fost asezat n trecut, ca si profetie rostit de Isus. De exemplu, Mar. 10:38-39, 14:28 si Luca 19:42-44 sunt considerate pasaje vaticinium ex eventu. (1) Pasajele marcate cu * indic puncte la care, cf. Bernhard Anderson, cercettorii au deviat de la analiza lui Noth; parantezele indic pasaje omise de Noth (2) Pasajele marcate cu * indic puncte la care, cf. Bernhard Anderson, cercettorii au deviat de la analiza lui Noth; (3) *-acest semn marcheaz pasajele majore care, cf. BW Anderson, sunt controversate

33