Mihaila - Introducere Studiul VT AS TS 2019-2020

Teologie Socială / Artă Sacră 1 Studiul Vechiului Testament
anul 1 (2019-2020), semestrul 1 diac. Alexandru Mihăilă
Textul și canonul Vechiului Testament
Denumiri al Sfintei Scripturi
Sfânta Scriptură („scrierea sfântă”) se mai numește și Biblia – un termen care

provine din limba greacă și care înseamnă „cărți” –, ceea ce arată că Biblia este de fapt
o colecție de mai multe cărți. La rândul lui, termenul biblion („carte”, singular de la
biblia) provine de la byblos „papirus”, inspirat de la numele orașului fenician Byblos, pe
de coasta Libanului de astăzi, care întreținea relații comerciale cu Egiptul și importa
renumitul papirus egiptean folosit în antichitate ca material pentru scris.
Biblia are două părți: Vechiul Testament, scris înainte de venirea Mântuitorului
Hristos, și Noul Testament, scris după Învierea Lui. Denumirea de „testament” provine
de la o înțelegere mai restrânsă a termenului ebraic berit, „legământ”, tradus în greacă
prin diathēkē „testament” (în latină testamentum, „testament”). Traducătorii în greacă
ai Septuagintei au preferat termenul de „testament” pentru a sublinia că între
Dumnezeu și om nu poate fi vorba de un „legământ” ca între două persoane egale, ci în
prim plan se află inițiativa și impunerea voinței divine, asemănătoare actului de voință
pe care îl manifestă cel care își scrie testamentul. De asemenea, testamentul implică și
moarte, jertfă:
„Un testament ajunge temeinic după moarte, fiindcă nu are nici o putere,
câtă vreme trăiește cel ce l-a făcut. De aceea, nici cel dintâi n-a fost sfințit
fără sânge. Într-adevăr Moise, după ce a rostit față cu tot poporul toate
poruncile din Lege, luând sângele cel de viței și de țapi, cu apă și cu lână
roșie și cu isop, a stropit și cartea și pe tot poporul, și a zis: «Acesta este
sângele testamentului pe care l-a poruncit vouă Dumnezeu»” (Evrei 9:17-
20).
În limba română s-a folosit multă vreme „lege” (Legea Veche și Legea Nouă), așa
cum încă se păstrează în cultul bisericesc (de ex. preotul spune citând cuvintele
Mântuitorului „Acesta este sângele Meu, al Legii celei Noi…”, și nu „al Noului
Testament”). Biblia de la 1688 chiar avea titlul de „Biblia adecă Dumnezeiasca
Scriptură ale cei Vechi și ale cei Noao Leage”. Totuși, pătrunzând întâi ca un
neologism din latină, odată cu traducerea textelor biblice în limba română în Ardeal,
termenul „testament” a devenit treptat încetățenit.
Cuprinsul Vechiului Testament
Vechiul Testament conține 53 de cărți, scrise în perioada sec. VIII-II îdHr. Cea
mai mare parte a fost scrisă în limba ebraică, cu excepția cărților Ezdra și Daniel, care
conțin și texte în limba aramaică (Daniel aproximativ jumătate de carte); de asemenea,
cărțile din grupa a cincea (anaghinoscómena) s-au păstrat în limba greacă. În Biblia
Sinodală românească, Vechiul Testament este alcătuit din următoarele cărți (ordinea
este influențată de Septuaginta, dar nu coincide întru totul cu aceasta):
1. Pentateuhul (cele cinci cărți ale lui Moise): Facerea, Ieșirea, Leviticul,
Numerii și Deuteronomul;
2. cărțile istorice (în număr de 12): Cartea lui Iosua, Cartea Judecătorilor,
Cartea Rut, Cartea întâi a Regilor, Cartea a doua a Regilor, Cartea a treia a
Regilor, Cartea a patra a Regilor, Cartea întâi Paralipomena (sau Cartea
întâi a Cronicilor), Cartea a doua Paralipomena, Cartea întâi a lui Ezdra,
Cartea lui Neemia (sau A doua a lui Ezdra), Cartea Esterei;
3. cărțile didactico-poetice (în număr de 5): Cartea lui Iov, Psalmii, Pildele lui
Solomon, Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor;
4. cărțile profeților (în număr de 17): Isaia, Ieremia, Plângerile lui Ieremia,
Iezechiel, Daniel și cei 12 profeți mici (Osea, Amos, Miheia, Ioil, Avdie, Iona,
Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia și Maleahi);
5. cărțile așa-zis „bune de citit” sau anaghinoscómena (în număr de 14): Cartea
lui Tobit, Cartea Iuditei, Cartea lui Baruh, Epistola lui Ieremia, Cântarea
celor trei tineri, Cartea a treia a lui Ezdra, Cartea Înțelepciunii lui Solomon,
Cartea Înțelepciunii lui Isus fiu lui Sirah (sau Ecclesiasticul), Istoria
Susanei, Istoria omorârii balaurului și a sfărâmării lui Bel, Cartea întâi a
Macabeilor, Cartea a doua a Macabeilor, Cartea a treia a Macabeilor,
Rugăciunea regelui Manase.
Tradiții textuale ale Vechiului Testament
Astăzi ne imaginăm că textul Vechiului Testament este scris unitar, fiecare carte
de la un capăt la celălalt. În unele cazuri însă, situația se prezintă diferit. Încă de la
început, există posibilitatea ca același text să fie păstrat în mai multe forme. Să ne
gândim, de pildă, la predica unui profet, pe care o aștern în scris mai mulți ucenici;
fiecare ucenic va prezenta o variantă proprie a textului respectiv. În alte cazuri,
varietatea formelor textuale se poate explica prin procesul de transmitere a textului.
De-a lungul secolelor în care a fost copiat, textul poate suferi erori de transmitere
(cuvinte sărite, litere copiate greșit) sau chiar modificări voite ale textului (explicații
inserate în text, corecturi etc.). Trebuie să reținem faptul că nicio carte biblică nu a fost
scrisă de la un capăt la altul în maniera de redactare a lucrărilor moderne, ci mai
degrabă prin reeditări succesive, de către mai mulți autori. Treptat unitățile literare
(cuvântări, legi, narațiuni) sunt adunate în corpusuri literare mai complexe.
Până în sec. I dHr. au coexistat nestingherite mai multe tradiții textuale ale
Vechiului Testament. De exemplu, între manuscrisele descoperite la Khirbet Qumran,
în 11 grote aflate în apropierea Mării Moarte, coexistă mai multe tradiții textuale
distincte. Dintre acestea să reținem în special textul ebraic care se va numi mai târziu
masoretic și textul ebraic care a stat la baza traducerii în limba greacă, numită
Septuaginta.
Textul Masoretic, Septuaginta, Vulgata și Peșita
Atât timp cât templul din Ierusalim a existat, el a funcționat și ca un păstrător al

diverselor manuscrise ale Scripturii. În anul 70 dHr. romanii au distrus însă templul,
ceea ce a făcut ca în iudaism să se simtă nevoia standardizării textului biblic. Așa apare
strămoșul Textului Masoretic, păstrat în ebraică până astăzi, numit așa de la
„masoreți”, adică învățați evrei care s-au ocupat de redactarea tradiției textuale (în
ebraică masóret înseamnă „tradiție”). Textul Masoretic are o listă mai scurtă a cărților
biblice vechi-testamentare față de cuprinsul Septuagintei. Textul Masoretic a fost urmat
până astăzi de comunitățile iudaice și de comunitățile protestante și neo-protestante.
O altă tradiție ebraică a textului Vechiului Testament este cea reprezentată de
Septuaginta, numită așa (în latină septuaginta înseamnă „șaptezeci”) de la istoria celor
șaptezeci de traducători evrei adunați de regele Egiptului Ptolemeu II Filadelful (284-
246), care i-a găzduit în Alexandria pentru a traduce Pentateuhul din limba ebraică în
limba greacă. Probabil că traducerea Septuagintei s-a finalizat în sec. II îdHr. Așadar
această traducere a fost făcută de învățați evrei pentru comunitatea ebraică din
Alexandria Egiptului, care nu mai înțelegea limba ebraică. În perioada creștină, Sfinții
Părinți au insistat pe faptul că această traducere a celor șaptezeci de învățați a fost
inspirată de Duhul Sfânt.
Ulterior, textul Septuagintei a fost dezavuat de către evrei după ce creștinismul a
preluat Septuaginta și s-a folosit de ea în polemicile cu evreii. De ex. Isaia 7:14 are în
Septuaginta termenul „fecioară” (parthénos), pe care creștinii îl interpretau în legătură
cu fecioria Maicii Domnului. Septuaginta a devenit astfel forma Vechiului Testament
utilizată în special în Biserica răsăriteană, devenită mai târziu Biserica Ortodoxă.
Trebuie însă reținut că Septuaginta propriu-zisă cuprinde și alte cărți, care nu se găsesc
în varianta ebraică, numite cărți „bune de citit”, dar și alte cărți care acum sunt
considerate în Bisericile Ortodoxe apocrife: Psalmii lui Solomon.
Probabil deja din sec. II dHr., vorbitorii de siriacă (aramaică) au o versiune

biblică tradusă din ebraică în limba siriacă, numită Peșita, „(traducerea) simplă”. Peșita
este importantă pentru studiul biblic, pentru că reflectă tradiția care va deveni mai
târziu Textul Masoretic. Peșita este folosită până astăzi în Bisericile nestoriene (deci
eretice) de limbă siriacă.
La sfârșitul sec. IV și începutul sec. V dHr. Fericitul Ieronim traduce în limba
latină Vulgata, devenită, cu unele modificări, ediția standard folosită de Biserica
Romano-Catolică. Vulgata, adică „(traducerea) populară”, a fost făcută din ebraică,
fiind importantă pentru că ea reflectă stadiul textului ebraic care va fi numit mai târziu
Masoretic.
Canonul biblic
Canonul biblic înseamnă lista cărților care fac parte din Sfânta Scriptură. În
legătură cu canonul Vechiului Testament în Bisericile Ortodoxe persistă încă o
problemă. În Biserica Ortodoxă Greacă este acceptat canonul extins al Septuagintei
(mai puțin cartea Odelor și Psalmii lui Solomon – cea din urmă a nu se confunda cu
cartea Psalmilor). O particularitate a Bisericii Ortodoxe Grecești este că include în
canon, ca o anexă, cartea 4 Macabei. Biserica Ortodoxă Rusă acceptă în schimb doar
canonul mai scurt ebraic și numește „necanonice” cărțile care sunt în plus în
Septuaginta. O particularitate a Bisericii Ortodoxe Ruse este aceea că include printre
aceste cărți „necanonice” și o carte considerată în celelalte Biserici Ortodoxe drept
apocrifă, 4 Ezdra.
În privința tratării cărților „bune de citit” (anaghinoscómena), Biserica Ortodoxă
Română a înclinat către ruși. De altfel, în edițiile Bibliei Sinodale românești din 1944 și
1968, iar mai nou în 2019, cărțile „bune de citit” sunt chiar numite explicit
„necanonice”, exact așa cum sunt numite de către ruși. Dar în Biblia Sinodală a
Bisericii Ortodoxe există și câteva particularități: în categoria cărților „bune de citit”
este cuprinsă Rugăciunea lui Manase (cap. 12 din cartea Odelor din Septuaginta), care
lipsește la greci, dar se regăsește la ruși; în schimb, ca și grecii, românii nu au cartea 4
Ezdra, pe care o au rușii în categoria „necanonicelor”.
De unde provine această deosebire între Bisericile Ortodoxe? Deja din antichitate
se observă deosebiri între listele canonice biblice păstrate în hotărârile diverselor
sinoade sau în liste unor Sfinți Părinți. Este cunoscută disputa din sec. V dHr. dintre
Fericitul Augustin, care apăra canonul mai extins din Septuaginta, și Fericitul Ieronim,
care apăra canonul mai restrâns din Textul ebraic.
Există însă argumente în favoarea poziției reprezentate de Biserica Greacă, în
sensul acceptării canonicității cărților „bune de citit”. Mai întâi, în cultul ortodox sunt
citite pericope la paremii din cărțile așa-zise „bune de citit” (mai ales din Înțelepciunea
lui Solomon). În al doilea rând, canonicitatea cărților „bune de citit” este apărată de
unele hotărâri canonice: canonul 85 apostolic include în rândul cărților canonice 1-3
Macabei, sinodul din Laodiceea cărțile Baruh și Epistola lui Ieremia, sinodul din
Cartagina include Înțelepciunea lui Solomon, probabil și Înțelepciunea lui Iisus fiul lui
Sirah, Tobit și Iudita; în fine, când se vorbește în listele canonice din tradiția
răsăriteană de cele două cărți ale lui Ezdra, era inclusă și 3 Ezdra, aceasta fiind numită
1 Ezdra, în vreme ce cărțile Ezdra și Neemia erau unite într-o singură carte
numerotată 2 Ezdra. Așadar, fie și pe bucăți, canonicitatea cărților „bune de citit” este
afirmată în canoanele recunoscute de Biserica Ortodoxă. În sfârșit, un ultim argument
ar fi că în 1672 are loc la Ierusalim un sinod, recunoscut de toate Bisericile Ortodoxe,
în care este aprobată Mărturisea de credință a patriarhului Dositei II Notara, în care
este afirmată canonicitatea cărților „bune de citit”.
Cel de la care s-a păstrat denumire de „bune de citit” este Sfântul Atanasie cel
Mare, episcop al Alexandriei. În epistola 39 festivă, el oferă mai întâi lista canonului
restrâns ebraic, dar amintește și alte cărți, „care nu sunt în canon, rânduite fiind însă
de Părinți a se citi de către cei ce se convertesc de curând”, enumerând: Înțelepciunea
lui Solomon, Înțelepciunea lui Iisus fiul lui Sirah, Estera, Iudita și Tobit (fără să
menționa însă niciuna dintre cărțile Macabeilor).
Biserica Romano-Catolică acceptă canonul asemănător Septuagintei, considerând
cărțile așa-zise „bune de citit” drept „deutero-canonice”, adică primite în canonul biblic
în etapa a doua. În conciliul de la Trento (Trident) în 1546 s-a hotărât acceptarea
canonicității a aproape tuturor cărților care se regăsesc în Septuaginta, dar care lipsesc
din canonul ebraic. Bisericile protestante, dimpotrivă, urmează canonul mai restrâns
ebraic. De aceea nu vom regăsi cărțile așa-zise „bune de citit” în edițiile protestante și
neo-protestante (de pildă în Biblia lui Cornilescu – vezi mai jos).
Traduceri românești ale Vechiului Testament
Limba română este atestată documentar abia în sec. XVI dHr. Atunci apar și
primele traduceri biblice, în manuscris, ale Psaltirii, făcute pentru nevoi cultice: sunt
așa-zisele Psaltiri rotacizante, scrise după 1570: Psaltirea șcheiană, Psaltirea
Hurmuzachi și Psaltirea voronețiană. Tot în această perioadă apar și primele tipărituri
cu traduceri biblice: în 1570 apare la Brașov Psaltirea diaconului Coresi, prima carte a
Vechiului Testament tipărită în limba română. În 1582, în mediul protestant calvin,
este publicată Palia de la Orăștie (lângă Sibiu), cuprinzând doar Facerea și Ieșirea. În
1651 la Alba-Iulia apare Psaltirea de la Bălgrad, opera mitropolitului Simion Ștefan,
iar în 1673 la Uniev în Polonia Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei al

Moldovei.
Tradiția românească biblică se poate împărți în ce privește textul Vechiului
Testament în trei categorii mai importante:
1. Traduceri vechi-testamentare românești după Septuaginta
Prima traducere integrală a Bibliei în limba română s-a realizat în 1688, în timpul
domnitorului Șerban Cantacuzino, fiind cunoscută ca Biblia de la București. Vechiul
Testament a fost tradus de spătarul Nicolae Milescu, traducerea fiind ulterior revizuită
de mitropolitul Dosoftei din Moldova și de frații Radu și Șerban Greceanu. Ea nu a
impus graiul muntenesc ca limbă standard, nu este nici o traducere remarcabilă, fiind
viciată în multe locuri de calchieri din greacă, ceea ce o face adesea neinteligibilă.
Totuși, este remarcabilă din alt punct de vedere: este prima traducere ortodoxă a Bibliei
făcută într-o limbă vorbită de popor și receptată oficial la nivel eclezial. Ca să ne dăm
seama de această realizare, trebuie să ne gândim că în 1613 o traducere în greaca
vorbită fusese condamnată la greci și arsă în public. Chiar în lumea ortodoxă nu erau
acceptate ca limbi sacre decât greaca veche (limba în care era scrisă Septuaginta) și
slavona bisericească, limbi devenite însă moarte, pe care poporul nu le mai înțelegea.
Biblia de la București a fost revizuită de ieromonahul greco-catolic Samuil Micu
Klein (reprezentant al Școlii Ardelene), fiind publicată în 1795 la Blaj. Revizuirea lui
Micu a devenit baza altor ediții biblice, care practic au publicat revizuirea de la Blaj cu
mici modificări pentru toate cele trei teritorii românești: ediția de la Sankt Petersburg
din 1819 pentru Moldova, ediția mitropolitului Filotei al Buzăului la Buzău în 1854-
1856 pentru Muntenia și ediția mitropolitului Andrei Șaguna la Sibiu în 1856-1858
pentru Ardeal.
O ediție importantă este Biblia sinodală din 1914, din timpul regelui Carol I. Ea
este de fapt prima Biblie Sinodală românească, fiind o revizuire realizată chiar de
membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, dintre care se remarcă
mitropolitul Athanasie Mironescu. În ciuda limbajului învechit, o recomand drept cea
mai potrivită traducere a Bibliei după Septuaginta de care dispunem în prezent, având
formule bisericești, în tradiția ortodoxă.
După ce vreme de aproape 90 de ani, traducerea după Septuaginta a fost
abandonată (vezi nr. 3), în 2001 apare Biblia „sinodală jubiliară” a arhiepiscopului
Bartolomeu Valeriu Anania. Fiind un scriitor talentat, Anania traduce într-o limbă
îngrijită literar, dar presărată uneori cu multe arhaisme și regionalisme (de ex. Facere
1:24: „puiască pământul puiță de ființă vie”). Deși își propune să recupereze tradiția
Septuagintei, nu reușește pe deplin, din cauza faptului că în multe cazuri a depins de
traduceri occidentale. Se recomandă această ediție pentru soluții de traducere, de multe

ori foarte ingenioase.
Între 2004-2011 apare în 8 volume Septuaginta, o traducere a Septuagintei la
editura Polirom din Iași, ca proiect al Colegiului Noua Europă din București.
Traducerea este una interconfesională, fiind făcută de un colectiv de teologi și filologi
catolici, greco-catolici, ortodocși și baptiști, coordonați de Cristian Bădiliță, Francisca
Băltăceanu și Monica Broșteanu. Traducerea are ample note explicative și prefețe,
multe informații fiind preluate din proiectul francez de traducere al Septuagintei (La
Bible d’Alexandrie). Această ediție valoroasă științific se recomandă pentru studiul
biblic.
2. Traduceri vechi-testamentare românești după Textul Masoretic
În sec. XIX, proaspăt înființata Societate Biblică Britanică s-a implicat în

răspândirea traducerilor Bibliei și în răsărit (Rusia). În 1874 la Iași Societatea publică
o Biblie, al cărei Vechi Testament, a fost tradus prin comparare cu Textul Masoretic,
care va deveni în scurt timp ediția comunităților neoprotestante.
Cea mai cunoscută traducere după Textul Masoretic este Biblia lui Dumitru
Cornilescu, care a cunoscut trei ediții (1921, 1924 și 1931). Traducere din 1921 a fost
sprijinită de prințesa Ralu Callimachi, iar celelalte de Societatea Biblică Britanică.
Dumitru Cornilescu a fost ierodiacon ortodox, dar în 1923 a fost exclus din Biserica
Ortodoxă și s-a apropiat de mișcările evanghelice (neoprotestante). Traducerea lui
depinde masiv de ediția franceză a lui Segond (Paris, 1898), iar în unele cazuri are
opțiuni dictate confesional (de ex. la Isaia 10:11 traduce în loc de „idoli” cu „icoane”; de
asemenea, evită termenul de „drept” pentru oameni, preferând „neprihănit”). De reținut
că ediția din 1924 a cunoscut răspândirea cea mai mare, devenind versiunea biblică
adoptată de toate Bisericile neoprotestante din România.
Există însă și o traducere după Textul Masoretic făcută de ortodocși, Biblia lui
Carol II, din 1938 (reeditată în 1939), tradusă de preoții profesori Vasile Radu și Gala
Galaction. Ea nu a întrunit însă aprobarea Sfântului Sinod, fiind mai degrabă o
inițiativă privată și fiind publicată de Fundația regelui Carol II. În general, această
traducere a rămas cunoscută drept Biblia lui Gala Galaction.
Din 2017 este în derulare un proiect de traducere numit Biblia după textul
ebraic, publicat la editura Humanitas și coordonat de Francisca Băltăceanu și Monica
Broșteanu, sub egida Colegiului Noua Europă din București. Traducerea este
interconfesională, fiind făcută de teologi și filologi catolici, ortodocși, penticostali și
baptiști. Până acum au apărut volumele Geneza și Exodul-Leviticul.
3. Traduceri vechi-testamentare românești mixte (după Textul Masoretic și

Septuaginta)
După Biblia sinodală din 1914, tradiția traducerilor după Septuaginta a fost
abandonată pentru un timp în Biserica Ortodoxă Română, adoptându-se amestecul
surselor. În 1936 la inițiativa patriarhului Miron Cristea vede lumina tiparului ca ediție
sinodală de probă Biblia tradusă de mitropolitul Nicodim Munteanu și preoții Gala
Galaction și Vasile Radu prin confruntarea Septuagintei cu Textul Masoretic. Când va
ajunge la rândul lui patriarh, Nicodim Munteanu va publica o ediție revizuită a Bibliei
în 1944, patriarhul Justinian Marina în 1968 și 1975, iar Iustin Moisescu în 1982. Cu
unele modificări, toate aceste ediții se înscriu în noua tradiție deschisă de Biblia din
1936, îmbinând Septuaginta cu Textul Masoretic. Ulterior revizuirile au fost minore,
ultima Biblie de acest tip fiind tipărită sub patriarhul Daniel în 2019.
Acest tip de traducere care are aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române este cunoscut drept Biblia Sinodală română, fiind versiunea standard folosită
în Biserica Ortodoxă Română. Ea are meritul de a acorda importanță ambelor variante
textuale (Textul Masoretic și Septuaginta). Totuși, amestecul lor duce uneori la crearea
unui text artificial, care nu există ca atare în manuscrisele vechi. Limbajul folosit de
Biblia Sinodală este însă unul bisericesc, echilibrat, fără multe arhaisme, dar și fără
neologisme. De aceea se recomandă această ediție pentru activități publice (predici,
predarea religiei în școli, citate în lucrări de teologie generală).
Pentru studiu biblic, se recomandă folosirea textelor în original (ebraică și greacă)
sau, în lipsa cunoștințelor filologice, a cât mai multor versiuni biblice (compararea
diverselor ediții în limbi moderne și în română). Pentru limba engleză recomand New
Revised Standard Version din 1989 (cu Vechiul Testament tradus după Textul
Masoretic) și New English Translation of the Septuagint din 2007 (cu Vechiul
Testament tradus după Septuaginta). Pentru limba franceză, recomand Traduction
œcuménique de la Bible din 2010 (după Textul Masoretic) și La Bible d’Alexandrie
(după Septuaginta).
Teme teologice din Vechiul Testament
Crearea lumii
La începutul cărții Facerii, există două pericope narative complementare despre

crearea lumii. Prima dintre ele (Facere 1:1 – 2:4a) îl plasează pe om la final, ca o
cunună a creației, pe când după a doua (Facere 2:4b-25) omul este creat înaintea altor
elemente, fiind un principiu al creației.
Textul primei versiuni comportă o schemă logică bine structurată: în primele trei
zile sunt create mediile sau spațiile, iar în ultimele trei zile aceste spații sunt populate:
lumina cu luminători, tăria cu păsări, mările cu animale marine, iar uscatul cu animale
terestre. Se constată o ierarhizare a creației (foc – aer – apă – pământ), de la cel mai
subtil element (focul/lumina) până la cel mai grosier (pământul). În legătură cu soarele,
luna și stelele, acestea sunt numite simplu „luminători”, arătându-se că vegetația nu a
apărut datorită luminii soarelui, ci datorită luminii de la începutul creației. Prin aceasta,
așa cum a precizat și Sf. Vasile cel Mare, este combătută idolatria popoarelor care se
închinau la astre.
CREAREA MEDIILOR POPULAREA MEDIILOR

I. lumina
IV. luminătorii (pe cer)
II. cerul
III. mările V. balaurii, animalele acvatice
pământul (cu plante) păsările (pe pământ, zboară sub cer)
VI. patrupedele, reptilele și vitele
Din coroborarea altor texte cosmologice, se poate clarifica modul în care lumea
era imaginată de vechii evrei, concepție care se încadrează în culturile din acel timp. Se
credea că pământul este plat, dar rotund ca un disc, consolidat pe poziție prin stâlpi, iar
cerul era văzut ca o boltă sau ca un cort întins (Isaia 40:22; 44:24). De jur împrejur se
găsea oceanul cosmic, pe care Dumnezeu l-a despicat prin fixarea boltei cerului pentru a
orândui pământul (Facere 1:6-7). Dacă la început se credea că Dumnezeu însuși
locuiește în cer, în zona apelor nesfârșite (Psalmi 103:13-14; 10:4; 33:13-14), ulterior
teologia biblică a insistat pe faptul că nici cerurile nu-L încap (3 Regi 8:27). De
observat că după această concepție, lumea apare structurată ca o casă, locuită de către
om, care ocupă spațiul median, între zona cerească și locuința morților.
Este apoi importantă desfășurarea creației într-o săptămână, începând cu
duminica (prima zi a creației) și culminând cu sâmbăta (sabatul), care devine și primul
lucru declarat sfânt de Dumnezeu (Facere 2:3). Deci primul lucru sfânt este
sărbătoarea, timpul sacru. Păzind sabatul, omul devine asemenea lui Dumnezeu,
repetând ordinea de la început (cf. motivația sabatului din Decalog în Ieșire 20:10-11).
Facere 2:4b–3 constituie al doilea referat al creației, cu accente diferite. Dacă
primul referat îl prezintă pe om ca pe un corolar al creației, acesta pornește de la
crearea omului, care devine astfel un principiu creațional. Vegetația apare prin munca
omului (Facere 2:5), animalele sunt numite de om (2:19-20), ceea ce presupune
cunoașterea rostului lor.
Specific acestui referat este menționarea „grădinii” paradisiace. Localizarea ei

într-o deltă formată din patru râuri (din care doar două sunt identificabile: Eufratul și
Tigrul) constituie de fapt un mod de exprimare a poziției sale centrale; grădina se află,
cu alte cuvinte, în centrul lumii (cunoscute). Pe de o parte identificabilă, datorită celor
două râuri, pe de altă parte utopică, pentru că râurile nu se uneau deloc în realitate,
geografia paradisului arată că pe de o parte paradisul coincide cu lumea cunoscută, însă
pe de altă parte reprezintă altă realitate. Acest fapt arată că paradisul era lumea
aceasta transfigurată, așa cum urmează să fie recuperată la sfârșitul istoriei.
Pomul vieții constituie un alt motiv, prezent și în literatura sapiențială (Pilde
3:18). În Apocalipsă 22:2 pomul vieții devine accesibil tuturor în împărăția cerească.
Sf. părinți au afirmat prezența Treimii chiar de la creație. Dumnezeu creează prin
Cuvântul-Fiu (1:3: „și a zis Dumnezeu…”) (cf. și Origen), iar Duhul plutea deasupra
apelor (1:2) ca o cloșcă transformând aceste ape primordiale în ape vii (cf. Sf. Vasile cel
Mare). Psalmul 32:6 este comentat în acest sens (Sf. Vasile cel Mare): „Cu Cuvântul
Domnului cerurile s-au întărit și cu Duhul gurii Lui toată puterea lor” (cf. și Psalmul
147:7). Sf. Irineu chiar observa că Duhul și Cuvântul sunt „mâinile Tatălui”.
Crearea omului
În prima relatare a creației, omul este creat concomitent bărbat și femeie, însă,
specific acestei relatări, Facere 1:26-27 prezintă crearea omului după chipul lui
Dumnezeu. La nivel strict textual, Textul Masoretic nu face diferența între chip și
asemănare („în chipul, ca asemănarea”), ambele fiind sinonime. În teologia ebraică,
susținerea creării omului după chipul lui Dumnezeu însemna democratizarea unei
noțiuni, care rămăsese în cadrul civilizațiilor orientale apanajul conducătorilor (regilor).
Se arată astfel că nu există o diferență ontologică între oameni, că toți sunt născuți
egali, cu o demnitate maximă. Septuaginta însă, prin formularea „după chipul și
asemănarea” a constituit baza pentru teologia patristică a chipului și a asemănării.
Chipul reprezintă datul firii umane, pe când asemănarea se dobândește și prin
străduința omului. Unii sfinți părinți tind să identifice chipul lui Dumnezeu doar cu
sufletul omului (Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Grigorie de Nyssa), dar Sf. Irineu de Lyon
include și trupul. De fapt, chipul se referă la întreaga persoană umană, ea reflectând
slava lui Dumnezeu.
Dacă Facere 1 arată relația omului cu divinul, după Facere 2 omul este în egală
măsură înrudit și cu lumea: Omul (în ebraică Adam) se înrudește printr-un joc de
cuvinte cu „pământul” (adama). Diferența dintre om și lume transpare doar în
modalitatea creației: doar în cazul omului, Dumnezeu Și-a folosit mâinile (Facere 2:7),
pe când toate celelalte creaturi au fost făcute doar prin cuvânt.
Omul este principiul creației, dând nume animalelor (rostuindu-le) (Facere 2:19-
20), lucrând pământul și păzindu-l (v. 15). De comportamentul lui ca stăpân va depinde
soarta creației. De reținut că porunca structurează de la început firea umană (Facere
2:16). Porunca, esența Legii, nu trebuie înțeleasă ca o prescripție juridică, ci ca pe o
normă spirituală dată omului de însuși Dumnezeu. Păzirea poruncii asigură accesul la
pomul vieții, care este o icoană a Sfintei Euharistii (Apocalipsă 21:2).
Crearea omului este interpretată și hristologic. După Coloseni 1:15 Hristos este
chip al lui Dumnezeu, deci omul creat după chipul lui Dumnezeu (Facere 1:26-27) este
de fapt creat după Hristos. Înțelegerea duhului suflat pe nări omului primordial ca har
al Duhului Sfânt (Sf. Grigorie Palama) arată însă și aspectul pnevmatologic. Adam
constituie, în calitatea sa de om primordial, un tip al lui Hristos. Hristos este numit
chiar „Adam cel din urmă” (1 Corinteni 15:45; cf. paralela în vv. 45-48).
Căderile în păcat; drepții ca preînchipuiri mesianice
Așteptările de la primul Adam (Sf. Maxim vorbește de cinci unificări pe care omul
trebuia să le realizeze) sunt zadarnice, pentru că primul om cade în păcat. Totuși, în
baza tipologiei Adam cel vechi – Adam cel Nou, în Noul Testament se va preciza că
greșeala unuia se îndreaptă prin ascultarea celuilalt (Romani 5:19). De asemenea
greșeala Evei este îndreptată de către Fecioara Maria, Noua Evă.
Facere 3:15 constituie în învățătura Sfinților Părinți prima veste bună sau
„protoevanghelia” (Tertulian):
„Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța
ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul” (Facere 3:15).
Este anunțată distrugerea capului șarpelui de către sămânța femeii, adică de către
oameni. Totuși, Septuaginta arată că nu omenirea în întregimea ei poate împlini acest
deziderat al înfrângerii răului, ci doar un anume urmaș. Septuaginta folosește de aceea
pronumele la masculin „acesta”, nu „aceasta”.
În literatura inter-testamentară, Șarpele este identificat cu diavolul (Înțelepciunea
lui Solomon 2:24). În creștinism, identificare se repetă (cf. Apocalipsă 12:9), iar
sămânța nu poate fi decât Hristos.
Păcatul, care apare ca termen prima dată în cadrul istoriei lui Cain și Abel
(Facere 4:7), este o realitate care exista deja, desigur de la căderea primilor oameni.
Totuși, Vechiul Testament nu vorbește de o singură cădere catastrofică, ci de o
succesiune de căderi, la fiecare omul având șansa de a se întoarce. Păcatul apare astfel
ca o stare deplorabilă introdusă treptat. În șirul de căderi, doar câteva personaje fac
excepție.
Abel constituie de asemenea un tip al lui Hristos prin jertfirea celui nevinovat. În
Evrei 12:24 se constată această tipologie, deși sângele lui Hristos „grăiește mai bine
decât cel al lui Abel”. Enoh Îl preînchipuie și el pe Hristos. Despre el se spune că
„umbla înaintea lui Dumnezeu” (Facere 5:22). Este scutit de moarte, fiind „răpit” sau
„mutat” de Dumnezeu (v. 24); va reapărea însă în cadrul eshatologic, împreună cu Ilie,
ca martori sau profeți uciși de fiară, dar înviați (Apocalipsă 11:3-13 – cf. interpretarea
Sf. Ipolit al Romei). Noe constituie altă excepție. Cu el Dumnezeu încheie primul
legământ (Facere 9:1-17), în cadrul căruia se dau poruncile noahitice (adică referitoare
la Noe) în v. 4-6, practic legi valabile pentru întreaga umanitate. Este limitată violența
începută de eroii uriași (Facere 6:4). Ca și salvator al omenirii, Noe îl reprezintă pe
Hristos. Potopul, în urma căruia a rezultat o nouă creație, este tip al botezului creștin
(1 Petru 3:20-21), corabia reprezentând Biserica. De asemenea, binecuvântarea de
către Noe a lui Sem (Facere 9:25-27), cel din care va descinde familia lui Avraam,
constituie o prefigurare a alegerii poporului Israel.
Patriarhii și făgăduințele făcute lor de către Dumnezeu
Patriarhii Vechiului Testament, Avraam, Isaac și Iacob, sunt numiți așa nu în

sensul ierarhiei bisericești, ci cu sensul de „strămoș”. Prin patriarhul Avraam, istoria se
focalizează pe o singură familie din care va ieși poporul Israel. Importanța lui Avraam
constă atât în faptul că Dumnezeu încheie cu el al doilea legământ, după cel încheiat cu
Noe (cf. Facere 15; 17), cât și pentru că patriarhul primește o serie de binecuvântări cu
făgăduințe, care vor fi reînnoite urmașilor săi.
„Și Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele
tău și vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor
binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; și se vor
binecuvânta întru tine toate neamurile pământului” (Facere 12:2-3).
Făgăduințele i se repetă lui Avram în Facere 18:18; 22:17-18 și sunt reînnoite la
adresa lui Isaac în Facere 26:4 și lui Iacov în Facere 28:14 și 32:12.
Pentru prima dată neamurile, împrăștiate la turnul Babilon (Facere 11:1-9)
converg iarăși într-un singur om, primind binecuvântarea în Avraam. Promisiunea
urmașilor (Facere 12:2) și a țării (12:7) pare ceva neobișnuit. Pe de o parte, Sara era
stearpă (Facere 11:30), pe de altă parte țara promisă era deja locuită (12:6), iar
Avraam peregrina în ea ca străin (21:34; 23:4). Promisiunea este înnoită în Facere 15;
17 și 18. Însă paralel cu aceasta, promisiunea, oricât de imposibilă părea, este pusă sub
semnul întrebării imediat după binecuvântare prin pericolul ca Sara să fie luată de un
străin (Facere 12), apoi prin Lot, nepotul lui Avraam, care-și alege pentru sine țara
promisă aparent deposedându-l pe Avraam (Facere 13), apoi prin nașterea unui fiu,
Ismael, nu din soția legitimă, ci dintr-o sclavă (Facere 16), în sfârșit prin periclitarea
Sarei încă o dată (Facere 20). La reluarea promisiunii în Facere 15, Avraam arată că
deja un rob de-al său, Eliezer din Damasc (un străin!) este rânduit ca moștenitor al său
din lipsă de fii (v. 2-3). La reluarea promisiunii în Facere 17, în care se arată că Sara îi
va da patriarhului un urmaș din care vor ieși regi și popoare (v. 16), Avraam răspunde
că deja își pusese speranța doar în Ismael, fiul dintr-o roabă (v. 18). În fine, reluarea
promisiunii în Facere 18 devine cu atât mai incredibilă cu cât Avraam și Sara erau deja
prea bătrâni (v. 11). Sara însăși ia în râs vestirea fiului (v. 12-13).
Fiul promis se naște (Facere 21). Însă promisiunea este pusă încă o dată sub
semnul întrebării, de data aceasta de însuși Dumnezeu, care poruncește jertfirea fiului
(Facere 22:2).
Toate aceste promisiuni și periclitări sunt încercări. De altfel Facere 22:1 chiar
menționează: „După acestea, Dumnezeu a încercat pe Avraam…”. Ideea de bază constă
în credința lui Avraam: „Și a crezut Avraam pe Domnul (Iahve) și i s-a socotit aceasta
ca dreptate” (Facere 15:6) și în dovedirea puterii lui Dumnezeu, care transformă
imposibilul în realitate. „Este oare ceva cu neputință la Dumnezeu?” (Facere 18:14).
Patriarhii au pentru creștini o importanță remarcabilă. Avraam, cel numit drept
datorită credinței (Facere 15:6: „Și a crezut Avram pe Domnul și i s-a socotit aceasta
ca dreptate”) și prieten al lui Dumnezeu (Isaia 41:8; cf. Iacov 2:21-23), devine tată al
celor care cred (Romani 4:16; Galateni 3:7; Evrei 11:8.17). El reprezintă legătura cu
Dumnezeu în afara Legii mozaice, fiind prin aceasta tip al Legământului nou (Romani
4:12-13.16; Galateni 3:18). Binecuvântarea vestită lui Avraam, că în el se vor
binecuvânta toate neamurile, s-a împlinit abia în creștinism (Galateni 3:8.14).
Mântuitorul le arată iudeilor că necrezând în El își neagă descendența din Avraam
(Ioan 8:30-56; cf. și Romani 9:7), cel care, într-un mod profetic, a văzut ziua Lui (v.
56). Avraam este legat și de eshatologia creștină, smeritul Lazăr fiind purtat de îngeri
în rai, în „sânul lui Avraam” (Luca 16:22). Femeile lui Avraam, Agar și Sara sunt
tipuri ale legământului vechi și respectiv nou, sau ale Ierusalimului pământesc și
respectiv ceresc (Galateni 4:24-26).
Isaac este un tip al lui Hristos, ca cel ce se aduce jertfă pe muntele Moria. El este
însă și un tip al creștinilor: Galateni 3:29: „Iar dacă voi sunteți ai lui Hristos, sunteți
deci urmașii lui Avraam, moștenitori după făgăduință”. Creștinii se numesc „ca și
Isaac… fii ai făgăduinței” (Galateni 4:28). Iacov se remarcă pe de o parte printr-o
străduință ieșită din comun de a obține ceea ce-și dorește (dreptul de întâi născut,
binecuvântarea, bogăția turmelor) chiar și prin vicleșug. Pe de altă parte el se
evidențiază în lupta cu îngerul (Facere 32; cf. Osea 12). Toate acestea exprimă în mod
tipic străduința creștină, nevoința ascetică. Iacov se face bineplăcut prin efort: Maleahi
1:2-3: „… și am iubit numai pe Iacov, și pe Isav l-am urât”. Iosif, cel vândut care
devine salvatorul celor care-l vânduseră prefigurează desigur pe Hristos, cel vândut,
deși este Mântuitor.
Melchisedec și jertfirea lui Isaac
În Facere 14:18-20 Avraam este binecuvântat de către un personaj misterios,

Melchisedec, regele-preot din Salem. După Psalmul 75:2, Salem este Ierusalimul: „Că
s-a făcut în Ierusalim (ebr. Salem) locul Lui și locașul Lui în Sion”. Melchisedec îl
binecuvintează pe Avraam în numele lui Dumnezeu Celui Preaînalt (v. 19), al cărui
preot și era (v. 18). Interesant că Avraam îl identifică pe Dumnezeul lui Melchisedec cu
propriul Dumnezeu, în fața Căruia se jură (v. 22). Acest fapt arată că ambii îl adorau
pe același Dumnezeu.
Darurile aduse de Melchisedec, pâinea și vinul (v. 18) preînchipuie darurile
euharistice. De remarcat că ele sunt aduse în Ierusalim (Salem). Din acest punct de
vedere, pericopa trebuie pusă în legătură cu jertfirea lui Isaac tot în Ierusalim (Facere
22).
Melchisedec mai reprezintă însă și tipul de preoție specific Mântuitorului (cf.
Psalm 109:4; Evrei 5:10; 6:20; 7:15-22). Genealogia lui Melchisedec nu este
cunoscută, fapt interpretat în Evrei 7:3 ca simbolizând veșnicia lui Hristos:
„Fără tată, fără mamă, fără spiță de neam, neavând nici început al zilelor,
nici sfârșit al vieții [în sensul că toate acestea erau necunoscute – n.n.], ci,
asemănător fiind Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea”.
Binecuvântându-l pe Avraam și luând zeciuială de la el, Melchisedec se arată
superior lui Avraam și și implicit lui Levi (descendentul din Avraam) (Evrei 7:4-10).
Prin aceasta preoția lui Melchisedec este indicată ca superioară celei levitice a Vechiului
Testament (v. 15-16). Iisus Hristos, arhiereu după rânduiala lui Melchisedec (v.
15.17.21) s-a făcut astfel „chezașul unui mai bun testament/legământ” (v. 22), având
o preoție netrecătoare (v. 24). Melchisedec este deci un tip al lui Hristos în ce privește
slujirea preoțească.
Revenind la darurile euharistice, ele trebuie puse în legătură cu jertfa lui Isaac
(Facere 22) prin localizarea acesteia tot în Ierusalim. Dacă în Facere 22:2 locul jertfei
este un munte din ținutul Moria, 2 Paralipomena 3:1 identifică muntele Moria cu
muntele pe care Solomon ridică Templul, deci cu muntele Sion din Ierusalim. Cu alte
cuvinte, după tradiția biblică, Isaac trebuia adus jertfă tot în Ierusalim. Dacă la
Melchisedec întâlneam o prefigurare a darurilor euharistice de pâine și de vin, aici
găsim o prefigurare a jertfei sângeroase de pe cruce a Mântuitorului, petrecută deloc
întâmplător tot în Ierusalim. Origen observă că precum Isaac și-a purtat în spate
lemnele de la jertfă, tot așa Hristos Și-a purtat crucea. De altfel chiar Mântuitorul se
identifică cu Templul din Ierusalim, spunând iudeilor: „Dărâmați templul acesta și în

trei zile îl voi ridica”, vorbind de „templul trupului Său” (cf. Ioan 2:19-21). De altfel
jertfa Mântuitorului este preînchipuită de Isaac și pentru că acesta își poartă lemnele de
jertfă în spate (cf. Facere 22:6), după cum Mântuitorul Și-a purtat crucea. Apoi numele
dat altarului, Iahve Ire („Domnul Se arată”), preînchipuie adevărata arătare a lui
Dumnezeu, în persoana lui Hristos. Jertfa lui Isaac nu a fost însă împlinită. În fiului
promis Dumnezeu trimite un berbec (cf. 13). Mântuitorul însă Își va asuma deplin jertfa
sângeroasă.
Sf. Treime la stejarul Mamvri
În Facere 18, Avraam primește la Stejarul Mamvri (în ebraică Mamre) vizita a
trei „oameni”, cărora el însă li se adresează la singular ca lui Dumnezeu (18:3). Unul
dintre ei chiar este identificat cu Domnul (18:22.33), iar ceilalți doi sunt numiți
„îngeri” (19:1). Au existat două interpretări creștine ale acestui eveniment. După
prima, Domnul (Iahve) este Hristos, Care s-a arătat însoțit de doi îngeri. După a doua
interpretare, care s-a și impus, contează foarte mult că Avraam i-a salutat pe Cei trei
ca și cum ar fi o singură persoană. Deși Treimea nu Se face simțită în mod direct în
Vechiul Testament (Sf. Grigorie Teologul), ar fi deci Sf. Treime revelată patriarhului.
Sf. Maxim Mărturisitorul chiar observă diferența revelației făcute lui Avraam și
lui Lot. „Arătându-se lui Avraam, care era desăvârșit în cunoștință, Dumnezeu l-a
învățat că în rațiunea unității se cuprinde rațiunea imaterială a Treimii. Aceasta pentru
că Avraam ieșise cu mintea total din materie și din formele ei. De aceea i S-a arătat ca
trei și i-a vorbit ca unul”. Nu la fel însă lui Lot, care nu era la fel de înduhovnicit; lui
Dumnezeu i Se arată în chip de doime.
În Biserica Ortodoxă, interpretarea treimică s-a impus în special prin canonizarea
modelului iconografic la Sf. Andrei Rubliov printr-un sinod în Rusia (sec. XVI dHr.).
Astfel, oricare altă reprezentare iconografică a Sf. Treimi apare ca necanonică.
Scara lui Iacob
Călătorind din Beerșeba spre Haran, Iacob se oprește într-un loc unde înnoptează,
punându-și căpătâi o piatră (Facere 28:10-22). În vis i se arată o scară de la pământ la
cer, pe care îngerii lui Dumnezeu se coborau și urcau (v. 12). În acest context
Dumnezeu îi reînnoiește făgăduințele făcute lui Avraam și Isaac. A doua zi, Iacob unge
piatra și o pune ca stâlp sacru și pune numele acelui loc Betel „casa lui Dumnezeu”,
spunând (v. 17): „Cât de înfricoșător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai
casa lui Dumnezeu și poarta cerului!” Prin aceasta Iacob devine, ca și patriarhul
Avraam, fondator al cultului dintr-un sanctuar.
În înțeles duhovnicesc, Sf. părinți L-au văzut pe Hristos în piatra pe care a dormit
patriarhul Iacob și pe care a uns-o (Hristos = Cel Uns) (Sf. Chiril al Alexandriei).
Scara este interpretată fie ca reprezentând Biserica (Sf. Beda Venerabilul – sec. VIII),
fie pe Maica Domnului (în Minei, prima paremia de la vecernia Nașterii Maicii
Domnului este din Facere 28; în Acatistul Bunei Vestiri, în cântarea a 4-a a canonului
Maica Domnului este numită „scară care ai înălțat cu harul pe toți de pe pământ”, iar în
icosul al 2-lea: „scară cerească pe care S-a pogorât Dumnezeu”).
Lupta lui Iacob cu îngerul
Întorcându-se din Mesopotamia, Iacob întâlnește la râul Iaboc din Transiordania

un „om” sau un „bărbat” cu care se luptă până dimineața (Facere 32:24-32). După v.
28 („te-ai luptat cu Dumnezeu”) și v. 30 („Am văzut pe Dumnezeu”) s-ar înțelege că
persoana misterioasă e însuși Dumnezeu. După Osea însă, Iacob s-a luptat cu îngerul
lui Dumnezeu (Os. 12:5: „cu îngerul s-a luptat și l-a biruit”).
Pericopa trebuie interpretată pornind de la efectele acestei lupte: schimbarea
numelui din Iacob în Israel echivalează cu o schimbare interioară asociată cunoașterii
lui Dumnezeu (cf. schimbarea numelui lui Avram și Sarei în Facere 17); vederea lui
Dumnezeu, fapt care dă și numele locului, Penuel sau Peniel „fața lui Dumnezeu”
(avem deci de-a face deci cu o teofanie); atingerea de mușchiul coapsei constituie o
etiologie cultică (se explică de ce israeliții aduc ca jertfă pulpa sau mușchiul coapsei):
explicația este că însuși Dumnezeu și-a revendica această parte aleasă a jertfei,
atingând coapsa patriarhului. În lumina celor afirmate mai sus, lupta trebuie înțeleasă
ca un antrenament pentru lupta duhovnicească. De altfel, și alte texte îl prezintă pe
omul credincios cu un militar duhovnicesc (cf. Efeseni 6:11-17).
Sf. Părinți au interpretat iarăși hristologic teofania de la Iaboc, în sensul că
bărbatul respectiv este Hristos (Sf. Ilarie de Poitiers – sec. IV, Sf. Chesarie de Arles –
sec. VI).
Chemarea lui Moise
În Ieșire 3-4, se istorisește cum, pe când păștea oile socrului său, Ietro sau
Reguel, preotul din Madian, Moise se apropie de „muntele lui Dumnezeu”, unde are o
vedere minunată: un rug (adică un tufiș) care ardea nu se mistuia totuși din pricina
focului. Când se apropie, Moise este interpelat de Domnul (Ieșire 3:4) sau de îngerul
Lui (3:2) din mijlocul rugului aprins, fiind trimis să-i scoată din Egipt pe fiii lui Israel.
Chemarea lui Moise comportă toate elementele caracteristice chemărilor profetice:
(a) însărcinarea, (b) obiecțiile celui chemat („cine sunt eu…?” 3:11; „dar de-mi vor zice:
Cum Îl cheamă…?” 3:13; „dar de nu mă vor crede?” 4:1; „nu sunt om îndemânatec la
vorbă…” 4:10; „rogu-mă, Doamne, trimite pe altul” 4:13), (c) semnele (dezvăluirea
numelui divin, minunile cu toiagul), (d) făgăduința ajutorului divin (4:15).
Pentru prima dată este explicat numele propriu divin Iahve printr-o sintagmă „Eu
sunt Cel ce sunt”, tradus de LXX printr-un participiu, „cel ce este” (Ieșire 3:14). Prin
aceasta Iahve se prezintă ca Cel ce există prin sine și este cauză a existenței pentru
celelalte.
În interpretarea creștină, orice teofanie în Vechiul Testament este de fapt o
hristofanie. Deci prin Iahve se înțelege Hristos, numit și Înger (cf. Isaia 9:5
Septuaginta). În iconografia creștină, haloul lui Hristos, deja din sec. VI cruciform (cu
o cruce desenată în interior), are începând cu sec. XIV inscripționate trei litere: Ο Ω Ν,
adică participiul articulat „Cel ce este” din Septuaginta. Prin aceasta Hristos este
identificat cu Iahve pe care l-a văzut Moise în rug.
De asemenea, pentru că Hristos S-a arătat în rug, rugul aprins în tradiția
bisericească a fost identificat cu Maica Domnului. „Bucură-te, rugul cel nears…”
(Acatistul Buneivestiri, la cântarea a 6-a din canon); „Moise a cunoscut în rug taina
cea mare a nașterii tale, Preasfântă, curată Fecioară” (Acatistul Buneivestiri, la
cântarea a 8-a din canon). Rugul nears dovedește că firea divină se poate uni cu firea
umană fără să o distrugă. De asemenea trimite în sens duhovnicesc la pururea-fecioria
Maicii Domnului, pentru că deși a purtat Pruncul în pântece, nu și-a alterat fecioria.
Icoana rugului aprins o are în centru pe Maica Domnului cu Pruncul în brațe,
ținând uneori și o scară (Maica Domnului este scara lui Iacob). Din medalionul central
pornesc raze, formând două stele cu 4 brațe suprapuse: una de culoare roșie (= focul),
alta de culoare verde (= verdeața rugului). Între raze sunt numeroși îngeri și
arhangheli purtând diferite simboluri.
Mielul pascal
Despre ritul pascal se vorbește în Ieșire 12:1 – 13:6. Fiecare familie trebuia să
pregătească un miel sau ied, pe care să-l sacrifice în seara zilei de 14 Nisan
(primăvara). Sângele mielului pascal era uns pe ușorii ușii, iar carnea lui era friptă la
foc și consumată cu azime și ierburi amare. Mielul pascal este un tip al Mântuitorului:
„Curățiți aluatul cel vechi, ca să fiți frământătură nouă, precum și sunteți
fără aluat; căci Paștile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi. De aceea să
prăznuim nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutății și al vicleșugului, ci
cu azimele curăției și ale adevărului” (1 Corinteni 5:7-8).
În acest caz, credincioșii (Biserica) trebuie să fie azime (v. 7 – „fără aluat”), adică
lipsiți de păcatele reprezentate de fermentul aluatului, acru la gust. Se face astfel aluzie
la cele două sărbători strâns legate, Paștile (14 Nisan) și Azimele (15-21 Nisan).
Hristos apare ca miel foarte pregnant în Noul Testament (Ioan 1:29; un miel ca
înjunghiat Apocalipsa 5:6).
Deși aparent puțin interesantă, cartea Leviticului păstrează o bogată încărcătură
duhovnicească. Jertfele descrise aici, nedesăvârșite și de aceea repetitive, prefigurează
însă toate jertfa de pe Golgota a Mântuitorului.
Trecerea prin Marea Roșie, mana și apa din stâncă
Trecerea prin Marea Roșie este descrisă în Ieșire 14 și celebrată apoi prin
cântarea lui Moise din Ieșire 15. Cântarea lui Moise constituie prima odă din cartea
Odelor. O aluzie la ea deschide fiecare canon imnografic în Biserica Ortodoxă, de aceea
amintirea trecerii prin Marea Roșie este repetată în multe ocazii în cultul divin. În sens
duhovnicesc, trecerea prin Marea Roșie preînchipuie Sf. Botez (cf. 1 Corinteni 10:3).
„Căci nu voiesc, fraților, ca voi să nu știți că părinții noștri au fost toți sub
nor și că toți au trecut prin mare. Și toți, întru Moise, au fost botezați în nor
și în mare. Și toți au mâncat aceeași mâncare duhovnicească; și toți, aceeași
băutură duhovnicească au băut, pentru că beau din piatra duhovnicească ce
îi urma. Iar piatra era Hristos” (1 Corinteni 10:1-4).
Despre mană, mâncarea duhovnicească, se vorbește în Ieșire 16 și Numeri 11,
precizându-se că ea cade în fiecare zi (cu excepția sabatului) din cer. În Psalmul 77:29
este numită „pâinea îngerilor”. Dumnezeu a dorit ca israeliții să mănânce inițial pe
timpul călătoriei în pustiu exclusiv această hrană cerească. Plângându-se de lipsa de
carne, Dumnezeu le aduce și prepelițe (această renunțare la alimentația exclusivă cu
„pâinea cerească” amintește de renunțarea la vegetarianismul primordial din paradis).
Deloc întâmplător, Mântuitorul este închipuit de mană:
„Părinții noștri au mâncat mană în pustie, precum este scris: «Pâine din cer
le-a dat lor să mănânce». Deci Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă:
Nu Moise v-a dat pâinea cea din cer; ci Tatăl Meu vă dă din cer pâinea cea
adevărată. Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer și care
dă viață lumii. Deci au zis către El: Doamne, dă-ne totdeauna pâinea
aceasta. Și Iisus le-a zis: Eu sunt pâinea vieții; cel ce vine la Mine nu va
flămânzi și cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată. […] Eu sunt pâinea
vieții. Părinții voștri au mâncat mană în pustie și au murit. Pâinea care se
coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare. Eu sunt
pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta
viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul
Meu” (Ioan 6:31-35, 48-51).
Hristos se arată astfel ca adevărata mană venită din cer (Dumnezeu întrupat),
care, spre diferență de vechea mană, dă viață veșnică. Mana este și un tip al euharistiei.
Odată cu mana, israeliții descoperă și sabatul, adică odihna divină de la începutul
creației, pentru că mana cădea în ritmul sabatic (în a 6-a zi porție dublă, ca să înceteze
în ziua a șaptea).
Hristos este prefigurat și de piatra din pustie care a izvorât apă (Ieșire 17;
Numeri 20): „piatra era Hristos” (1 Corinteni 10:4).
Șarpele de aramă
Episodul cu înălțarea șarpelui de aramă și puterea sa tămăduitoare (Numeri 21)

preînchipuie înălțarea pe cruce, dar și puterea dătătoare de viață a lui Hristos (Ioan
3:14-15):
„Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe Fiul
Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”.
Identificarea lui Hristos cu șarpele, deși în Facere 3:15 șarpele era dușmanul
oamenilor, înseamnă că Hristos Își asumă moartea pentru a aduce tămăduirea.
Interesant că ulterior israeliții au idolatrizat Șarpele de aramă, numindu-l
Nehuștan („cel din aramă”) și păstrându-l în curtea Templului, până când este distrus
în sec. VIII îdHr. de Iezechia (4 Regi 18:4). Acest fapt arată că tipurile mesianice din
Vechiul Testament sunt doar semne, simboluri, și nu-L pot înlocui pe Hristos,
prototipul lor.
Profeția lui Balaam
În Numeri 22-24 se arată că regele edomit Balac îl angajează pe vrăjitorul

Balaam să-i blesteme pe israeliți, pentru a-și asigura victoria militară împotriva lor.
Pentru că duhul lui Dumnezeu se pogoară asupra sa, Balaam nu îi blestemă, ci îi
binecuvântează pe israeliți. În al treilea rând de profeții, vorbește de o stea care răsare
din Iacob.
„Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare
din Iacov; un toiag se ridică din Israel și va lovi pe căpeteniile Moabului și pe
toți fiii lui Set îi va zdrobi. Lua-va de moștenire pe Edom și va stăpâni Seirul
vrăjmașilor săi și Israel își va arăta puterea. Din Iacov se va scula Cel ce va
stăpâni cu putere și va pierde pe cei ce vor rămâne în cetate” (Numeri
24:17-19).
Și steaua și toiagul indică un conducător. În sens istoric e vorba de regele David,

dar în sens duhovnicesc, conducătorul este Mântuitorul Hristos, care după Origen este
„stea” ca Dumnezeu și „toiag” ca om.
Teodiceea în cartea Iov
În Septuaginta, potrivit notiței din Iov 42:17, Iov este identificat cu Iovav, un
descendent al lui Isav (Edom) din timpul patriarhilor. Iov nu era evreu, ci edomit sau
chiar arab, din țara Uț. Sf. Ioan Gură de Aur menționează că undeva în Arabia se
păstrase movila pe care s-a nevoit Iov și care devenise loc de pelerinaj. Cartea are un
cadru istoric (cap. 1-2 și 42), în care se relatează greaua încercare a dreptului Iov. La
uneltirile lui Satan, Iov este încercat prin moartea copiilor, pierderea averii și boală.
Dovedindu-și însă credința, situația lui Iov este în final restabilită.
Cuprinsul cărții prezintă discuțiile purtate între Iov și trei prieteni ai săi, Elifaz,
Bildad și Țofar, care provin ca și Iov tot din zona de sud (Arabia). Aceștia cred că Iov
păcătuise, de vreme ce și-a atras pedepse atât de mari, pe când Iov își declară
nevinovăția. În fond, cartea sa are în centru problematica teodiceei, a dreptății divine,
Iov considerându-se nedreptățit de Dumnezeu.
În cap. 3-31 sunt trei runde de discuții între Iov și prietenii lui, Iov răspunzându-i
fiecăruia în parte. În linii mari, cei trei prieteni consideră că este imposibil ca dreptul să
sufere, de aceea Iov n-ar putea fi drept. Iov însă dorește să-și prezinte plângerea în fața
lui Dumnezeu, cerând să i se arate unde anume a greșit de a fost atât de pedepsit. În
cap. 32-37 intervine în discuție tânărul Elihu, care se mânie atât pe Iov pentru că se
consideră drept în fața lui Dumnezeu, dar și pe cei trei prieteni ai lui Iov, pentru că nu
i-au răspuns lui Iov pe măsură. De fapt, suferința nu trebuie neapărat să fie pedeapsa
unor păcate, ci poate avea și orl pedagogic: „prin suferință Dumnezeu îi dă învățătură”
omului (36:15). În cele din urmă intervine Însuși Dumnezeu (cap. 38-41), Care îl
provoacă pe Iov să recunoască dacă poate înțelege tainele creației (întemeierea
pământului, a mării, rânduiala stelelor, pronia față de animale, puterea celor două
animale care reprezintă puterea haotică, Behemot și Leviatanul, unele traduceri biblice
identificându-le cu hipopotamul și, respectiv, cu crocodilul). În final (42:1-6), Iov își
recunoaște nepriceperea și limitele și declară că îi este suficient faptul că L-a văzut pe
Dumnezeu, sugerând că prin aceasta i-a venit și convingerea că Dumnezeu nu poate fi
decât drept. Dumnezeu îi reîntoarce apoi lui Iov toate câte pierduse: sănătate, avere,
copii.
Mesia în Cartea Psalmilor
Cartea Psalmilor este o culegere de 150 de rugăciuni (la care se adaugă și un

psalm numit „necanonic”, cu numărul 151). Numele de psalm vine din greacă,
însemnând „cântare” executată la psaltire (psaltērion), „harpă” (de unde și denumirea
cărții de Psaltire). Mulți dintre psalmi îi sunt atribuiți Sf. Proroc David, pomenit de
Biserică în Duminica Sfinților Părinți după trup ai Domnului (între 11-18 dec.), dar și
în Duminica după Nașterea Domnului.
Cei mai importanți psalmi au ca tema regele văzut ca preînchipuire a lui Iisus
Hristos.
În Psalmul 2 este prezentată înscăunarea regelui din Ierusalim, numit în mod
simbolic „fiul lui Dumnezeu”. La nivel duhovnicesc, psalmul profețește nașterea din veci
a Fiului din Tatăl („Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut!) (Psalm 2:7). În
Psalmul 15:10 este anunțată învierea în mod indirect: cel cuvios nu va fi lăsat pradă
stricăciunii în iad. Sf. Apostol Petru pune acest text în legătură cu Hristos în predica de
la Cincizecime (Faptele Apostolilor 2:27). Psalmul 21 profețește patimile lui Hristos.
Mântuitorul citează pe cruce începutul psalmului („Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu,
de ce M-ai părăsit” Psalmul 21:1; Marcu 15:34), psalmul vorbind despre străpungerea
mâinilor și picioarelor (Psalmul 21:18) și de tragerea la sorți pentru veșminte (21:20).
Psalmul 44 prezintă nunta regelui din Ierusalim cu o prințesă străină. Regele este
descris ca fiind împodobit cu o frumusețe deosebită, dar atrage atenția că este numit
chiar Dumnezeu, primind ungere de la Dumnezeu (44:8-9). În sens duhovnicesc, textul
arată dumnezeirea Fiului, Care este deoființă cu Tatăl. Tot aici se descrie și frumusețea
împărătesei, care în sens duhovnicesc este identificată cu Biserica, dar și cu Maica
Domnului (v. 11 este citat la proscomidie, când preotul pregătește mirida pentru Maica
Domnului).
Psalmul 50 rămâne unul dintre cei mai importanți psalmi, fiind un model de
pocăință. Conform titlului, David a rostit psalmul după ce a fost mustrat de profetul
Natan pentru adulterul cu Batșeba, femeia lui Urie.
Psalmul 109 vorbește din nașterea din veci („din pântece mai înainte de luceafăr
te-am născut” 109:3), dar și de preoția după rânduiala lui Melchisedec (109:4). În sens
duhovnicesc este un psalm mesianic, Mântuitorul provenind din Iuda și deci neavând
preoția levitică. În schimb, preoția Lui este după rânduiala lui Melchisedec, preotul rege
din Salem (Ierusalim) (cf. Facere 14:18; Evrei 7).
Înțelepciunea personificată
O temă importantă a cărții este Înțelepciunea personificată, care apare în cap. 1, 8

și 9. Cea mai importantă pericopă este dea din Pilde 8:22-31. Înțelepciunea se prezintă
ca un ajutor pe lângă Dumnezeu, chiar în contextul creării lumii.
„Domnul m-a zidit la începutul lucrărilor Lui; înainte de lucrările Lui cele
mai de demult. Eu am fost din veac întemeiată de la început, înainte de a se
fi făcut pământul. Nu era adâncul atunci când am fost născută, nici chiar
izvoare încărcate cu apă. Înainte de a fi fost întemeiați munții și înaintea
văilor eu am luat ființă” (Pilde 8:22-25).
Interesant că aici Înțelepciunea spune despre ea că a fost „zidită/creată”,
„întemeiată”, dar și „născută”. În Noul Testament, Înțelepciunea este identificată cu
Hristos (1 Corinteni 1:30), dar această identificare a născut și o controversă
importantă în Biserică. Ereticul Arie în sec. IV dHr. folosea următorul silogism: dacă
Hristos este Înțelepciunea, iar despre Înțelepciune se spune că a fost „creată”,
înseamnă că Fiul este creatură. Respingerea vine din partea Sf. Atanasie, care a
interpretat verbul „a crea” prin prisma înomenirii lui Hristos (deci a asumării firii
umane create), dar a accentuat verbul „a naște”, ca singurul care se referă la originea
dumnezeiască (Fiul născut de Tatăl din veci).
Înțelepciunea mai spune că atunci când Dumnezeu crea lumea „eu eram ca un
copil mic alături de El” (8:31). Expresia există doar în ebraică, pe când în greacă se
spune „orânduitoare” (la feminin, fiind vorba de Înțelepciune), adică meșter, artizan.
În cap. 9 se spune că Înțelepciunea și-a zidit o casă: „Înțelepciunea și-a zidit casă
rezemată pe șapte stâlpi” (9:1). Ea pregătește un ospăț la care îi invită pe toți dornici
să o dobândească: „Veniți să mâncați din pâinea mea și să beți din vinul pe care eu l-am
amestecat cu mirodenii” (9:5). În sens duhovnicesc, Hristos-Înțelepciunea îi invită pe
credincioși la ospățul euharistic.
Chemarea lui Isaia
Isaia 6 prezintă chemarea profetului, scrisă chiar la persoana întâi, fiind practic
cea mai veche referire la activitatea acestuia. În anul morții regelui Ozia (740 îdHr.),
Isaia relatează cum L-a văzut pe Domnul stând pe tron, iar poala veșmintelor Lui
umpleau templul. Aceasta arată că prorocul Isaia s-a învrednicit de vederea
dumnezeiască în timp ce se afla în templul din Ierusalim. Deasupra Domnului se aflau
serafimi, cu câte șase aripi: cu două își acopereau fețele, cu două picioarele și cu două
zburau. Isaia aude și liturghia cerească, pe serafimii care cântau unul către altul:
„Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui”. Acest imn
stă la baza Trisaghionului cântat la Sfânta Liturghie.
Din această imagine biblică, precum și din vedenia din Iezechiel 1, s-a păstrat în
arta sacră tipul iconografic numit „Hristos în slavă”: Mântuitorul stând pe tron este
prin aceasta identificat cu Iahve din Vechiul Testament, pentru că ori de câte ori se
spune în Vechiul Testament că S-a arătat Domnul, acesta nu este Tatăl, ci Iisus
Hristos. De jur împrejur sunt reprezentați serafimii cu câte șase aripi din Isaia 6, iar în
colțuri cei patru heruvimi sau cele patru fiare din Iezechiel 1. Acest lucru dovedește că,
pe linia Marelui Sinod de la Moscova din 1666, Dumnezeu Tatăl nu poate fi
reprezentat, ci orice reprezentare iconografică a lui Dumnezeu, chiar și în Vechiul
Testament, trebuie pusă în legătură cu Fiul, Cel care poate fi reprezentat iconografic
datorită Întrupării. Iahve-Domnul din Vechiul Testament este de fapt Hristos, ceea ce
ne conduce la sublinierea unei axiome hermeneutice fundamentale: orice teofanie vechi-
testamentară este de fapt o hristofanie.
Pruncul minunat la Isaia
În pericopa din Isaia 7:10-17, Isaia îl îndeamnă pe regele iudeu Ahaz să ceară un
semn de la Iahve, dar, pentru că regele nu a dorit să-L ispitească pe Domnul, Isaia îl
ceartă spunându-i că n-ar trebui să-L creadă pe Dumnezeu obosit. Dimpotrivă, lui
Dumnezeu Îi place ca omul să-I ceară ajutorul. De aceea, Isaia rostește o profeție care
nu se adresează doar casei regale, ci întregii omeniri:
„Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în
pântece și va naște fiu și va chema numele lui Emanuel” (Isaia 7:14).
În ebraică termenul folosit (‘alma) este mai larg, „fată, tânără”, fără să se excludă
fecioria, dar Septuaginta redă prin „fecioară” (parthenos). Același fenomen (ebraicul
‘alma, redat prin parthenos) îl întâlnim și în Facere 24:43, care o descrie pe Rebeca,
despre care se precizează că era fecioară (cf. Facere 24:16). Nu trebuie de aceea
considerat că textul ebraic neagă fecioria în Isaia 7:14, dar este adevărat că nici nu o
afirmă explicit, așa cum o face Septuaginta. În sens istoric, probabil că fata respectivă
este soția regelui Ahaz, Abia fiica lui Zaharia (cf. 4 Regi 18:2), care îl născuse pe
Iezechia, viitorul rege care va reforma cultul și va fi evlavios. Dar textul de față a
căpătat o importanță foarte mare prin utilizarea lui în Noul Testament și raportarea lui
la Maica Domnului. În Matei 1:23 textul din Isaia 7:14 este citat, fecioara fiind
identificată practic cu Maria, iar fiul Emanuel cu Mântuitorul Iisus Hristos. Emanuel (în
ebraică mai exact Immanuel) înseamnă „Dumnezeu este cu noi”, nume ce ar simboliza
Întruparea, când Dumnezeu a venit alături de noi, înomenindu-Se (Eusebiu de
Cezareea). În Luca 1:27 se precizează apoi că Maria era fecioară, fiind însă logodită cu
Iosif. Textul din Isaia 7:14 trebuie reținut ca unul dintre textele biblice fundamentale
despre Maica Domnului. De altfel, din cauza polemicii dintre Sinagogă și Biserică din
sec. II dHr., Septuaginta, deși fusese inițial o traducere făcută de evrei și pentru evrei,
a fost abandonată de Sinagogă, Isaia 7:14 fiind unul dintre cazurile punctuale de
discuții.
Revenind la sensul istoric al textului, se poate observa că accentul nu cade pe
nașterea propriu zisă, ci pe perioada sugerată: când pruncul cu nume simbolic va ști să
arunce răul și să aleagă binele, adică în aproximativ cinci ani, pământul celor doi regi
din Aram și Israel va fi pustiit (Isaia 7:15-17). Într-adevăr, dacă regii Rețin și Pecah
s-au pornit împotriva Ierusalimului în 734, în 732 asirienii conduși de Tiglat-Pileser
III vor cuceri Damascul, capitala Aramului și nordul Israelului, transformându-le în
provincii asiriene. De altfel, regele Asiriei este menționat clar la final.
Sf. Iustin Martirul și Filozoful, în dialogul său cu iudeul Trifon, a respins orice
interpretare istorică, sprijinită de iudei, care îl identificau pe Emanuel cu regele
Iezechia, arătând că nu poate fi vorba decât de Hristos. Iezechia era deja născut, iar
semnul divin constă în faptul că o fecioară va naște, lucru imposibil pe cale naturală.
Patimile lui Mesia
Cele mai importante texte din carte profetului Isaia sunt o serie de patru cântece,
numite Cântecele Slugii Domnului. Importanța lor stă în faptul că Sluga Domnului Îl
preînchipuie pe Mântuitorul Iisus Hristos. În cel de-al patrulea cânt, din Isaia 52:13 –
53:12 (deci în ultimele versete ale cap. 52 și în întreg capitolul 53), sunt descrise
patimile Slugii Domnului.
„Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă și ca o rădăcină în pământ uscat; nu
avea nici chip, nici frumusețe, ca să ne uităm la El, și nici o înfățișare, ca să
ne fie drag. Disprețuit era și cel din urmă dintre oameni; om al durerilor și
cunoscător al suferinței, unul înaintea căruia să-ți acoperi fața; disprețuit și
nebăgat în seamă. Dar El a luat asupră-Și durerile noastre și cu suferințele
noastre S-a împovărat. Și noi Îl socoteam pedepsit, bătut și chinuit de
Dumnezeu. Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru
fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin
rănile Lui noi toți ne-am vindecat. Toți umblam rătăciți ca niște oi, fiecare
pe calea noastră, și Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre
ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus și nu Și-a deschis gura Sa; ca un
miel spre junghiere S-a adus și ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o
tund, așa nu Și-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a
ridicat și neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viața Lui!
Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte. Mormântul Lui a
fost pus lângă cei fără de lege și cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu
toate că nu săvârșise nicio nedreptate și nici înșelăciune nu fusese în gura
Lui. Dar a fost voia Domnului să-L zdrobească prin suferință. Și fiindcă Și-a
dat viața ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmașii Săi, Își va lungi viața și
lucrul Domnului în mâna Lui va propăși. Scăpat de chinurile sufletului Său,
va vedea rodul ostenelilor Sale și de mulțumire Se va sătura. Prin suferințele
Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulți și fărădelegile lor le va lua
asupra Sa. Pentru aceasta Îi voi da partea Sa printre cei mari și cu cei
puternici va împărți prada, ca răsplată că Și-a dat sufletul Său spre moarte
și cu cei făcători de rele a fost numărat. Că El a purtat fărădelegile multora
și pentru cei păcătoși Și-a dat viața” (Isaia 53:2-12).
Sluga Domnului va fi încărcată cu păcatele tuturor oamenilor și va fi adus ca
jertfă de păcat. El este asemănat cu un miel sau cu o oaie, care nu-și deschid gura când
sunt aduse la sacrificiu. Moartea Slugii este foarte clar prezentată: „S-a luat de pe
pământ viața Lui”. Se vorbește de asemenea de mormânt. Totuși, este sugerată
Învierea, pentru că, deși tocmai fusese jertfit, „Își va lungi viața”, „va vedea rodul
ostenelilor” și va primi partea Sa printre cei mari „pentru că Și-a dat sufletul spre
moarte”.
În Noul Testament, acest text este pus explicit în legătură cu Mântuitorul Iisus
Hristos. Famenul etiopian citește tocmai Isaia 53, când este întâmpinat de Filip, care
după ce îl întreabă dacă înțelege despre cine este vorba, i-L binevestește pe Hristos
(Fapte 8:30-35).
Noul Legământ la Ieremia
În cartea profetului Ieremia, în cap. 30-35 sunt prezentate cuvinte mântuitoare

pentru Israel. Poporul va reveni din robie, Iahve va fi iarăși tată pentru Israel (31:9).
Deși Rahila își plânsese copiii (31:15 aluzie la începutul exilului, dar și profeție pentru
uciderea pruncilor din Betleem de către Irod), Domnul îi va reîntoarce în țară.
Deosebit de importantă rămâne anunțarea unui Nou Legământ, diferit de cel
încheiat cu părinții lor:
„Iată, vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel și cu casa lui
Iuda legământ nou. Însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinții
lor în ziua când i-am luat de mână ca să-i scot din pământul Egiptului. Acel
legământ ei l-au călcat, deși Eu am rămas în legătură cu ei, zice Domnul.
Dar iată legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel după zilele acelea,
zice Domnul: Voi pune legea Mea înăuntrul lor și pe inimile lor voi scrie și le
voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor. Și nu se vor mai învăța unul pe altul
și frate pe frate, zicând: «Cunoașteți pe Domnul» că toți de la sine Mă vor
cunoaște, de la mic până la mare, zice Domnul, pentru că Eu voi ierta
fărădelegile lor și păcatele lor nu le voi mai pomeni” (Ieremia 31:31-34).
Este singurul text din Vechiul Testament care anunță încheierea unui Nou
Legământ (Nou Testament). Noul Legământ nu presupune desființarea celui vechi,
încheiat de Dumnezeu cu părinții fiilor lui Israel pe muntele Sinai. Deși fiii lui Israel
încălcaseră acel legământ, Dumnezeu rămâne în legătură cu ei. Noutatea legământului
nu se referă la conținut, ci la forma legământului.
Legea nu mai rămâne ceva exterior, de care omul să asculte de teamă. Legea va fi
interiorizată, fiind scrisă nu pe table de piatră, ci pe inimi. Aceasta înseamnă că omul
învață Legea din interior, din convingere, nemaiavând nevoie de învățători, pentru că
va cunoaște ce trebuie să facă de la sine.
Vederea slavei cerești la Iezechiel
În cap. 1 are loc chemarea profetului Iezechiel. Aflându-se în exilul babilonian, la

râul Chebar (lângă cetatea Nippur), „se deschid cerurile” și profetul Iezechiel se
împărtășește de „vedenii dumnezeiești” (Iezechiel 1:1). Este „chipul slavei Domnului”
(1:28), care prezintă elemente specific teofaniilor vechi-testamentare: vânt vijelios, nor,
foc, fulgere și tunete (zgomote mari).
Slava divină este descrisă pe larg. În centru sunt patru fiare sau ființe vii cu câte
patru fețe (de om, de leu, de bou și de vultur), sub care se aflau patru roți pline de ochi
de jur împrejur, iar deasupra fiarelor, peste o boltă, un chip ca de om care ședea pe un
tron de safir (1:26). În cap. 10 fiarele sunt identificate cu heruvimii (10:15).
Vederea slavei Domnului de la profetul Iezechiel corespunde cu arătarea
Domnului legată de chivotul sfânt aflat în Sfânta Sfintelor din Cortul Sfânt și, mai
târziu, din Templul din Ierusalim. Chivotul sfânt avea un acoperământ (un capac) de
aur cu doi heruvimi din metal bătut cu ciocanul: „Acolo, între cei doi heruvimi de
deasupra chivotului legii, Mă voi descoperi ție și îți voi grăi toate, câte am a porunci
prin tine fiilor lui Israel” (Ieșire 25:22). Diferența între vederea lui Iezechiel și
imaginea chivotului din Sfânta Sfintelor este, pe de o parte, că Iezechiel îi vede pe
heruvimi vii, așa cum sunt aceștia în prezența lui Dumnezeu în ceruri, iar, pe de altă
parte, că în vedenia lui Iezechiel tronul divin cu heruvimi are roți, este – altfel spus –
mobil. Se arată prin aceasta că slava lui Dumnezeu nu mai este legată de Templul din
Ierusalim, ci se poate arăta oriunde, chiar și în pământ străin. Acest detaliu este
important, pentru că profetul Iezechiel vede slava divină în Babilonia, chiar în vremea
exilului babilonian.
În sens duhovnicesc, teofania lui Iezechiel este o hristofanie. Chipul ca de om care

șade pe tronul de deasupra fiarelor-heruvimi este Mântuitorul Iisus Hristos,
preînchipuindu-se întruparea Lui ca om. Cele patru fiare cu câte patru fețe îi reprezintă
în sens duhovnicesc pe cei patru evangheliști (Sf. Irineu). De asemenea, un tipar
iconografic numit „Hristos în slavă” combină vedenia lui Isaia din Isaia 6 cu cea a lui
Iezechiel: în centru, Hristos pe tron, înconjurat de serafimi cu câte șase aripi (așa cum
apar în Isaia 6), dedesubt roți, iar în colțuri de cele patru fiare (om sau înger, leu, taur
și vultur) (așa cum apar la Iezechiel 1 și 10). Această imagine apare și în arhitectura
eclesiastică, dacă privim, chiar de sub turla bisericii, în sus. În centru este Hristos
Pantocrator, pe tamburul turlei se află îngeri (liturghia cerească), iar pe cele patru
pandantive de sub turlă sunt zugrăviți evangheliștii.
Fiul Omului și Cel Vechi de Zile la Daniel
Sf. Proroc Daniel a activat în perioada exilului babilonian, ca și Iezechiel. Cartea

sa se remarcă prin numeroase vedenii, a căror tâlcuire este greu de făcut.
Într-una dintre teofanii, în cap. 7, Daniel Îl vede pe Cel Vechi de Zile, stând pe
tron de foc cu roți (cf. Iezechiel 1), având cărțile vieții deschise și fiind înconjurat de
mulțime de îngeri. De El Se apropie venind pe nori Fiul Omului, Căruia Cel Vechi de
Zile Îi dă stăpânirea întregii lumi.
„Am privit în vedenia de noapte și, iată, pe norii cerului venea Cineva ca
Fiul Omului și El a înaintat până la Cel Vechi de Zile și a fost dus înaintea
Lui. Și Lui I s-a dat stăpânirea, slava și împărăția și toate popoarele,
neamurile și limbile Îi slujeau Lui. Stăpânirea Lui este veșnică, stăpânire
care nu va trece, iar împărăția Lui nu va fi nimicită niciodată” (Daniel 7:13-
14).
Această vedenie a fost tâlcuită în două feluri în perioada patristică. Sf. Ioan Gură
de Aur Îl identifică pe Cel Vechi de Zile cu Tatăl, iar pe Fiul Omului cu Hristos, Care
primește aceeași cinste cu cea a Tatălui. Alți comentatori patristici însă, precum Sf.
Chiril al Alexandriei și Sf. Ioan Damaschin, Îl identifică și pe Cel Vechi de Zile și pe
Fiul Omului cu Hristos: bătrânețea preînchipuie firea dumnezeiască, iar tinerețea firea
umană. De altfel, în Apocalipsa 1:13-14, Fiul Omului (deci Hristos) este descris cu păr
alb ca lâna și ca zăpada, ceea ce arată că Fiul Omului este explicit identificat aici cu Cel
Vechi de Zile.
Pe linia primei interpretări, s-au dezvoltat tipuri iconografice în care Tatăl apare
ca bătrân, iar Fiul ca tânăr. Această iconografie, prezentă în special în apus, a existat și
în răsărit. Dar Marele Sinod din Moscova (din anul 1666), la care au participat
reprezentanți și de la alte biserici ortodoxe, a interzis orice reprezentare a lui Dumnezeu
Tatăl. Mai nou, într-o monografie a părintelui Gabriel Bunge (călugăr benedictin
convertit la ortodoxie) dedicată reprezentării Sfintei Treimi, părintele Ioan Ică jr.
numește o asemenea icoană, cu Tatăl bătrân, „necanonică”, adică neconformă. De
altfel, pe această direcție exista în Rusia chiar și un model iconografic eretic, așa
numita Paternitate, produsă de curentele subordinaționiste rusești (Tatăl apare ca
bătrân, pentru că este superior Fiului, Fiul ca tânăr pentru că Se subordonează Tatălui,
iar Duhul ca un porumbel ținut de Fiul, pentru că Se subordonează Acestuia).
Pe linia celei de-a doua interpretări s-a format un model ortodox iconografic, cel
în care Hristos este prezentat bătrân, ca Cel Vechi de Zile.
Iubirea divină la Osea
Osea activat în a doua jumătate a sec. VIII îdHr., în regatul nordic, fiind unul
dintre primii profeți scriitori. În mod surprinzător, a primit poruncă de la Dumnezeu să
ia în căsătorie o femeie desfrânată, Gomer, cu care să aibă copii (în total trei) (Osea 1),
iar apoi să cumpere o femeie adulterină, pe care o oprește să mai desfrâneze (Osea 3; ar
putea fi vorba tot de Gomer).
Osea a fost primul profet care a vorbit de relația dintre Dumnezeu și popor în
termeni matrimoniali. Poporul Israel, deși este soția lui Iahve, s-a desfrânat cu alți
iubiți, adică s-a închinat la idoli. Totuși, Iahve îl iubește pe Israel și-l va primi înapoi, la
fel cum a făcut Osea cu Gomer.
În cap. 2, se anunță că Iahve nu va mai fi numit „stăpân” (ba‘al, ca numele zeului
Baal), ci „bărbat” sau „soț” (2:18-19), arătând o legătură mai strânsă cu poporul
Israel.
„Și va fi în vremea aceea – zice Domnul – că ea Mă va numi: «Bărbatul
meu» și nu-Mi va mai zice: «Baalul (stăpânul) meu». […] Și te voi logodi cu
Mine pe vecie și te voi logodi Mie după dreptate și bunăcuviință întru
dreptate și dragoste. Și te voi logodi Mie întru credincioșie, ca să cunoști că
Eu sunt Domnul” (Osea 2:18, 21-22).
De asemenea, este anunțată o logodnă veșnică între Iahve și Israel (2:21). Sf.
Grigorie de Nyssa aseamănă creșterea spirituală a omului cu o căsătorie veșnică, în
care mireasa (omul) dorește și se împărtășește veșnic de o legătură tot mai strânsă cu
Mirele (Hristos).
În Osea 11, faptul că Iahve a chemat din Egipt pe fiul Său (Israel) devine în Noul
Testament o profeție pentru reîntoarcerea Mântuitorului în Israel, după ce Dreptul Iosif
și Maica Domnului fugiseră cu El în Egipt pentru a-L ascunde de regele Irod.
Betleem, locul nașterii lui Mesia la prorocul Miheia
Prorocul Miheia a fost contemporan cu Isaia, deci din a doua jumătate a sec. VIII
îdHr. Un text importat al cărții profetului Miheia este legat de vestirea locului unde Se
va naște Mesia:
„Și tu, Betleeme Efrata, deși ești mic între miile lui Iuda, din tine va ieși
Stăpânitor peste Israel, iar obârșia Lui este dintru început, din zilele
veșniciei. Pentru aceasta îi va lăsa până în vremea când aceea ce trebuie să
nască va naște. Atunci rămășița fraților săi se va întoarce la fiii lui Israel. El
va fi voinic și va paște poporul prin puterea Domnului, întru slava numelui
Domnului Dumnezeului Său și toți vor fi fără de grijă, iar El va fi mare,
până la marginile pământului. Și El Însuși va fi pacea noastră” (Miheia 5:1-
4).
Se vestește venirea unui conducător în Israel, care se va naște în Betleem și a
cărui obârșie este din veac (5:1). Este profeția care vizează locul nașterii lui Mesia,
cetatea Betleem din Iuda. Mesia va semăna astfel cu regele David, născut tot în
Betleem, dar nu mai este un simplu om, pentru că are obârșie veșnică, deci este și
Dumnezeu.
Când regele Irod cel Mare îi întreabă pe cărturari unde trebuie să se nască Mesia,
aceștia îi indică Betleemul, citându-l pe prorocul Miheia (Matei 2:6).
Tot aici se găsește și o referire la Maica Domnului, cea care urmează să nască la
timpul potrivit.
Pogorârea Duhului Sfânt la Ioil
Una dintre profețiile cele mai importante din Vechiul Testament se referă la
pogorârea Duhului lui Dumnezeu peste tot trupul, indiferent de sex (fii și fiice), vârstă
(bătrâni și tineri) și condiție socială (și peste robi și roabe). Textul se găsește în cartea
profetului:
„Dar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul și fiii și fiicele
voastre vor profeți, bătrânii voștri visuri vor visa, iar tinerii voștri vedenii
vor vedea. Chiar și peste robi și peste roabe voi vărsa Duhul Meu” (Ioil 3:1-
2).
Este o generalizare a profetismului, care se va împlini abia prin instituirea
Bisericii la Cincizecime (Fapte 2). De altfel, Sf. Apostol Petru citează textul din Ioil,
arătând că el s-a împlinit la Cincizecime, când peste Biserica primară S-a pogorât
Duhul Sfânt (Fapte 2:17-21).
Semnul lui Iona
Cartea lui Iona este o mică istorioară, descriind cum profetul Iona a fost trimis de
Dumnezeu să propovăduiască asirienilor din capitala imperiului asirian, Ninive. Iona
vrea să fugă, dar în urma unei furtuni pe mare este înghițit de un chit (balaur, ca în cele
mai vechi reprezentări creștine). În burta chitului, unde stă în chip minunat vreme de
trei zile, Iona rostește un psalm. Eliberat de acolo, își ia misiunea în serios. Anunțând
distrugerea iminentă, Iona nu se așteaptă ca locuitorii să se pocăiască cu post și
îmbrăcare în sac (semn al umilinței). Dumnezeu va ierta cetatea Ninive, cel puțin o
vreme, pentru că după cartea lui Naum, Niniva va fi în cele din urmă distrusă (în anul
612 îdHr).
Faptul că Iona a stat trei zile în pântecele chitului reprezintă o profeție a șederii în
mormânt a Mântuitorului („semnul lui Iona” cf. Matei 12:39). Când contemporanii
Mântuitorului Îl roagă să le dea un semn ca dovadă a celor propovăduite, Hristos le
răspunde:
„Neam viclean și desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul
lui Iona prorocul. Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile și trei
nopți, așa va fi și Fiul Omului în inima pământului trei zile și trei nopți”
(Matei 12:39-40).
Pocăința ninivitenilor rămâne și ea un model duhovnicesc. Sf. Ioan Gură de Aur
observă că, deși nu li se vestise posibilitatea pocăinței, ninivitenii se pocăiesc,
nădăjduind în bunătatea lui Dumnezeu.
Venirea Domnului la prorocul Avacum
Sf. Proroc Avacum a trăit în perioada imediat înainte de exil, confruntându-se

cucerirea babiloniană.
În Avacum 3 se întâlnește așa-numitul psalm al lui Avacum. În el, o profeție
mesianică vestește venirea Domnului din Teman, adică din sud sau, în varianta
Septuagintei, din muntele cu umbra deasă.
„Dumnezeu vine din Teman și Cel Sfânt din muntele Paran” (Avacum 3:3).
Profeția este interpretată ca referindu-se la locul nașterii lui Hristos, Betleemul,
aflat în sudul țării.
Profeții mesianice la prorocul Zaharia
Profetul Zaharia a activat în perioada persă, de după exilul babilonian, mai precis
în a doua jumătate a sec. VI îdHr.
Unele dintre cele mai importante profeții ale cărții Îl au în centru pe Mesia. Se
vorbește de un rege smerit, care va intra în Ierusalim nu pe cal, simbol al războiului, ci
pe asin, după ce va sfărâma armele de război.
„Bucură-te foarte, fiica Sionului, veselește-te, fiica Ierusalimului, căci, iată,
Împăratul tău vine la tine drept și biruitor, smerit și călare pe asin, pe
mânzul asinei. El va nimici carele din Efraim, caii din Ierusalim, și arcul de
război va fi frânt. El va vesti pacea popoarelor și împărăția Lui se va întinde
de la o mare până la cealaltă mare și de la Eufrat până la marginile
pământului” (Zaharia 9:9-10).
Această profeție s-a împlinit la intrarea Mântuitorului în Ierusalim pe mânz de
asină. Prin intrarea smerită în Ierusalim, Hristos le-a arătat conaționalilor că nu
trebuie să aștepte un Mesia războinic. Dimpotrivă, Împărăția lui Hristos este una a
păcii.
O altă profeție vorbește simbolic despre prețuirea păstorului cu 30 de arginți și
aruncarea acelui preț pentru olar (11:13). Profeția se împlinește la vinderea
Mântuitorului pe 30 de arginți, cu care se va cumpăra țarina olarului, pentru
îngroparea celor lipsiți (Matei 27:9-10).
De asemenea, se vestește că Domnul va trimite un duh de milostivire și rugăciune
peste locuitorii din Ierusalim, care vor face plângere pentru cel pe care l-au străpuns.
„Atunci voi vărsa peste casa lui David și peste locuitorii Ierusalimului duh
de milostivire și de rugăciune, și își vor aținti privirile înspre Mine, Cel pe
care ei L-au străpuns, și vor face plângere asupra Lui, cum se face pentru un
fiu unul născut, și-L vor jeli ca pe cel întâi-născut” (Zaharia 12:10).
Este un text despre un Mesia martir, care se referă duhovnicește la patimile
Mântuitorului. Interesant că Cel pe care locuitorii din Ierusalim L-au străpuns (deci L-
au ucis) este numit „Unul Născut” și „Întâi Născut”, termeni importanți în mesianismul
creștin.
Un alt text interesant vorbește de baterea păstorului și risipirea turmei (13:7:
„Bate-voi păstorul și se vor risipi oile”), care s-a împlinit când Mântuitorul a fost prins
și Apostolii au fugit (Matei 26:31).

Mihaila - Introducere Studiul VT AS TS 2019-2020

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Mihaila - Introducere Studiul VT AS TS 2019-2020

Încărcat de

Drepturi de autor:

Teologie Socială / Artă Sacră 1 Studiul Vechiului Testament

anul 1 (2019-2020), semestrul 1 diac. Alexandru Mihăilă

Textul și canonul Vechiului Testament

Denumiri al Sfintei Scripturi

Sfânta Scriptură („scrierea sfântă”) se mai numește și Biblia – un termen care

Cuprinsul Vechiului Testament

Tradiții textuale ale Vechiului Testament

Textul Masoretic, Septuaginta, Vulgata și Peșita

Atât timp cât templul din Ierusalim a existat, el a funcționat și ca un păstrător al

Probabil deja din sec. II dHr., vorbitorii de siriacă (aramaică) au o versiune

Traduceri românești ale Vechiului Testament

iar în 1673 la Uniev în Polonia Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei al

1. Traduceri vechi-testamentare românești după Septuaginta

traduceri occidentale. Se recomandă această ediție pentru soluții de traducere, de multe

2. Traduceri vechi-testamentare românești după Textul Masoretic

În sec. XIX, proaspăt înființata Societate Biblică Britanică s-a implicat în

3. Traduceri vechi-testamentare românești mixte (după Textul Masoretic și

Teme teologice din Vechiul Testament

La începutul cărții Facerii, există două pericope narative complementare despre

CREAREA MEDIILOR POPULAREA MEDIILOR

Specific acestui referat este menționarea „grădinii” paradisiace. Localizarea ei

Căderile în păcat; drepții ca preînchipuiri mesianice

Patriarhii și făgăduințele făcute lor de către Dumnezeu

Patriarhii Vechiului Testament, Avraam, Isaac și Iacob, sunt numiți așa nu în

Melchisedec și jertfirea lui Isaac

În Facere 14:18-20 Avraam este binecuvântat de către un personaj misterios,

identifică cu Templul din Ierusalim, spunând iudeilor: „Dărâmați templul acesta și în

Sf. Treime la stejarul Mamvri

Scara lui Iacob

Lupta lui Iacob cu îngerul

Întorcându-se din Mesopotamia, Iacob întâlnește la râul Iaboc din Transiordania

Chemarea lui Moise

Trecerea prin Marea Roșie, mana și apa din stâncă

Episodul cu înălțarea șarpelui de aramă și puterea sa tămăduitoare (Numeri 21)

Profeția lui Balaam

În Numeri 22-24 se arată că regele edomit Balac îl angajează pe vrăjitorul

Și steaua și toiagul indică un conducător. În sens istoric e vorba de regele David,

Teodiceea în cartea Iov

Mesia în Cartea Psalmilor

Cartea Psalmilor este o culegere de 150 de rugăciuni (la care se adaugă și un

O temă importantă a cărții este Înțelepciunea personificată, care apare în cap. 1, 8

Chemarea lui Isaia

Pruncul minunat la Isaia

Patimile lui Mesia

Noul Legământ la Ieremia

În cartea profetului Ieremia, în cap. 30-35 sunt prezentate cuvinte mântuitoare

Vederea slavei cerești la Iezechiel

În cap. 1 are loc chemarea profetului Iezechiel. Aflându-se în exilul babilonian, la

În sens duhovnicesc, teofania lui Iezechiel este o hristofanie. Chipul ca de om care

Fiul Omului și Cel Vechi de Zile la Daniel

Sf. Proroc Daniel a activat în perioada exilului babilonian, ca și Iezechiel. Cartea

Iubirea divină la Osea

Betleem, locul nașterii lui Mesia la prorocul Miheia

Pogorârea Duhului Sfânt la Ioil

Semnul lui Iona

Venirea Domnului la prorocul Avacum

Sf. Proroc Avacum a trăit în perioada imediat înainte de exil, confruntându-se

Profeții mesianice la prorocul Zaharia

S-ar putea să vă placă și