TPA, Feb 2007

Pr. Dorin şi Psa.
Gianina Picioruş
Februarie
2007
De ce avem nevoie de Teologie?
Pentru a sti punctual fiecare lucru de care depinde viata noastra

vesnica. Acesta ar fi raspunsul pe scurt. Sunt intrebat adesea de ce e atat
de importanta pentru mine credinta, de ce consider ca tezaurul credintei
ortodoxe trebuie studiat, adancit, intimizat.
Nu ma deranjeaza aceste intrebari. Insa observ ca cei care ma

intreaba acest lucru au impresia ca sunt stabili pe gandurile lor, pe
crezurile lor sau ca au crezuri fundamentate. Insa in adevaratul sens al
cuvantului multi dintre cei care ma intreaba sau doresc sa vorbim despre
credinta noastra, au la activ doar o bibliografie subtire despre credinta
ortodoxa si cred ca numai asa, in acesti termeni, se poate vorbi despre
Teologie.
La o privire de adancime, cand stam si discutam despre ce ar trebui

sa stie un crestin ortodox despre credinta lui, oamenii se inspaimanta.
Cand ii pun sa imi spuna de unde au datele despre Hristos, despre
Biserica, despre Sfinte Taine etc., cand ii pun in fata faptului de a discuta
hristologia pe sursele pe care ei le cunosc sau ce putem sa spunem despre
eshatologie, oamenii se panicheaza. Nu si-au pus niciodata problema ca e
necesar sa cunosti atat de multe lucruri despre credinta sau ca a cunoaste
inseamna a-ti sfinti viata sau a cunoaste pentru a-ti sfinti viata.
Maretia credintei este pentru mine, ca si pentru ei, ceva

inspaimantator, numai ca pentru mine este ceva inspaimantator de frumos.
Prefer sa stau ore intregi ca sa adancesc o anumita tema, cateva versete, un
pasaj, o carte…si la sfarsitul acestui excercitiu duhovnicesc gasesc ca sunt
inca la inceputul cunoasterii sau ca nu posed mai nimic, dar m-am
clarificat si mai mult.
Teologia nu e atat o memorare ci o continua clarificare,

constientizare a raportului intim cu Dumnezeu prin cunoasterea textelor
Revelatiei. Stam in fata unui text scriptural sau patristic, il adancim
acceptandu-i adevarurile, nu ne propunem sa ii viciem contextul, ci iubim
adevarurile sale si le imbratisam cu toata inima.
Aplecarea interioara spre studiu e un rod al rugaciunii si al

milosteniei, al deschiderii frumoase catre aproapele nostru. Nu putem
intelege fara Duhul Sfant, fara Prea Curata Treime textele sfinte, pentru ca
ele sunt miscari ale harului, sunt scrise la indemnul harului si prin
luminarea lui si tot astfel pot fi intelese.
Lipsa de sens a Teologiei pentru multi oameni nu vine din aceea ca

nu este interesanta , ca nu te atrage, ca nu te convinge, ci din aceea ca
Teologia cere schimbare radicala a vietii.
2
Nevoia noastra de Teologie e atat de reala, incat toata viata numai
asta cautam: sa intelegem ceea ce ne depaseste, sa intelegem logica vietii,
a existentei, a mortii, a ceea ce vine dupa moarte. Chiar si cei ce nu doresc
sa cunoasca Teologie numai asta cauta, fara ca s-o stie, pentru ca vocatia
omului, fiinta omului este prin excelenta teologica, indreptata spre
cunoasterea Celui ce ne-a creat.
Dogmele credintei se vor a fi cunoscute numai cand noi intelegem

ca discutand despre faptele lui Hristos, despre proorociri, despre minuni,
despre viata Bisericii, nu vorbim despre ceva din trecut, ci despre ceva din
prezent. In masura in care Hristos este viu in noi, in masura in care credem
si ne impartasim cu El in Sfanta Euharistie, punctele credintei ne devin
adevaratul mod al gandirii noastre, pentru ca noi incepem sa traim viata
Lui, din ce in ce mai mult sa fim El si mai putin noi.
Cercetarea teologica are drept scop faptul de a cunoaste cu

fidelitate iconomia mantuirii lui Dumnezeu cu noi, de a sti cu siguranta
cele despre Prea Curata Treime, despre Hristos, Domnul nostru, despre
Prea Curata Sa Maica, despre Sfintii Sai, despre cum sa ne mantuim.
Cunoasterea teologica devine un mod de a iubi pe Dumnezeu, de a-L
cunoaste pe Dumnezeu, de a-L astepta pe Dumnezeu sa faca voia Lui in
noi, cand simtim ca El e viu in noi.
Pentru ca nu putem sa fim entuziasti, plini de iubire si de cautare

perpetua daca nu simtim ca implinirea noastra e in masura cautarii
cunoasterii Sale si a intimizarii Lui cu noi. Il cunoastem din noi, din relatia
Lui cu noi si din marturiile Bisericii Lui despre Sine. Cercetand credinta
Apostolilor, a Parintilor, a Maicilor noastre, a tuturor Sfintilor lui
Dumnezeu observam ca aceasta e si credinta noastra sau Hristos din noi ne
indica ca ceea ce citim e adevarul Sau necorupt despre El.
Cu cat citim mai mult si ne nevoim mai mult cu noi, cu atat

observam cata dumnezeiasca legatura exista intre noi si ei, intre trecut si
prezent, pentru ca Domnul e acelasi si credinta e aceeasi si Biserica e
aceeasi, pentru ca e trupul Lui. Insa nu avem o constatare distanta a
istoriei, ci una din interiorul nostru, pe care inima noastra o accepta deplin.
Privind istoria plina de har a Bisericii ne simtim, e adevarat, foarte

mici, insignifianti pe langa marii colosi ai Teologiei. Cunoasterea
teologica are si scopul de a observa continuitatea credintei si a harului,
identitatea credintei noastre cu cea a Sfintilor dintotdeauna, modul foarte
special, foarte intim cum Dumnezeu a lucrat cu fiecare om in istorie.
Teologia iti da sa ai simtul de a privi lumea teologic, frumos, de a

o privi prin ochii smereniei, ai iubirii si ai dragostei. In momentul cand
citim istoria unui Sfant Parinte sau cand citim paginile lui de Teologie,
rugaciunile sale, luam contact direct cu el. Cand slujim Sfanta Liturghie
nu numai ne amintim, ne reamintim despre lucrurile lui Hristos pentru noi,
de micsorarea Lui, adica de intruparea Lui si de moartea, invierea,
3
inaltarea Lui, dar traim prezenta Lui in noi si langa noi, dar si viitorul
lumii, Judecata Lui, vesnicia Lui cu noi.
Pentru noi lumea deja s-a terminat desi noi asteptam mereu venirea
Duhului, pentru ca Il chemam sa vina, sa ne sfinteasca si venirea
Domnului, a Imparatiei Lui. Teologia ne pregateste pentru o viata care
incepe de acum. Ea ne pregateste pentru vesnicie. In vesnicia Imparatiei
nu intram prin tehnologie, nu mergem zburand pe racheta, nu suntem
abosorbiti de ea ca intr-o gaura neagra, ci intram intr-un mod duhovniceste
in aceasta, pregatiti duhovniceste.
Toate adevarurile Teologiei, devenite si adevarurile noastre, sunt

cele care ne fac apti pentru Imparatie. Munca teologica, desi fara prea
mult sens intr-o lume tehnologizata, reprezinta adevarata statura a omului,
statura omului duhovnicesc, a omului plin de frumusetea prezentei lui
Dumnezeu in fiinta lui.
Putem sa scanam retina ochiului, putem intra in celula pana la o

anume adancime moleculara, putem depista unele unde ale materiei, dar
nu putem sa trecem din punct de vedere tehnologic in lumea
duhovnicescului, a harului si a sufletului. Aici opereaza numai cunoasterea
teologica, cunoasterea care e unire cu harul, e marturie a harului, e
prezenta harului in noi.
Cum instrumentul tehnologic este performant sau functioneaza

pentru ca exista cineva care l-a creat si il sustine functional, tot la fel harul
lui Dumnezeu este cel care ne sustine si ne pregateste pentru viata vesnica,
si din sufletul nostru harul trece in trupul nostru si se revarsa in afara.
Viata noastra, dinamismul nostru interior, pacea noastra e harul lui

Dumnezeu, al Dumnezeului treimic. Nevoia de Teologie e tot una cu
nevoia de viata, cu viata din plin, simtita din plin in fiinta noastra. Cand
Domnul vorbea despre raurile de viata vesnica care vor curge din noi, din
pantecele nostru, adica din adancul fiintei noastre, se referea la harul Sau,
pe care El il face un izvor mereu curgator in noi si prin care noi suntem si
ne numim crestini ortodocsi.
Credinta aduce mantuirea, credinta face viu pe om, pentru ca

credinta este forta care ne face sa facem faptele credintei, sa ne
manifestam ca oameni plini de har. Harul lui Dumnezeu e cel ce ne face sa
acceptam credinta intru El sau unirea harului cu noi. Acceptarea prezentei
Lui in noi este credinta care se manifesta prin fapte de iubire fata de El si
fata de tot ce exista.
Nu putem vorbi despre o anterioritate a harului, a credintei sau a

faptelor bune, ci toate sunt la un loc,toate vin deodata. Pentru ca acceptam
prezenta lui Hristos credem in El si pentru ca credem incepem sa ne
miscam prin fapte bune, sa ne miscam ca alti oameni, retreziti la viata de
El.
4
Din discutiile pe care le am, am constat ca nu poti sa convingi pe
cineva despre nevoia de a cunoaste pe Dumnezeu prin experienta, daca
cautarea lui nu e plina de dragoste, de dragostea adevarului total, intreg,
neciopartit. Poti convinge de nevoia presanta de a intelege Teologia numai
pe cel care s-a daruit in inima lui, pe deplin, lui Dumnezeu. Numai cei
care Il iubesc mult vor vrea sa Il cunoasca asa cum este si vor pleca de la
citirea Teologiei spre trairea extatica a vederii lui Dumnezeu.
Pentru Teologie trebuie sa ai inima mare, simplitate a cugetului,

multa rabdare si barbatie interioara, taria credintei, o uluitoare umilinta si
o necontentia ardere interioara a dragostei. Trebuie sa crezi ca totul e
posibil si sa faci prin credinta ta ca minunea sa fie conditia ta fireasca de a
trai.
Numai atunci integem de ce Teologia este ceva banal pentru

oameni reci si confuzi si de ce e o minune cutremuratoare pentru cei care
se curatesc pe ei insisi de patimi, ca sa vorbeasca cu Domnul si sa fie cu El
pentru vesnicie.
Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian
Publicat ‚n:
 Articole
on at Comentarii (0)
Tags: Articole
5
Museum theologicum
O noua biblioteca online va sta la dispozitie in
http://www.esnips.com/web/Museum-theologicum
Aici gasiti carti, articole, imagini, Sfinte Icoane, Imagini cu

Sfinte Moaste…
E un fel de a va multumi pentru participarea dv. la proiectul

nostru teologic.
Publicat ‚n:
 Ştiri
Tags: Ştiri
6
Sfintii si Fericitii Romaniei
In locatia http://www.sfant.ro/
aveti parte de o surpriza de proportii: vietile pe scurt ale Sfintilor

Romani si ale Fericitilor Parinti si Maici ale Romaniei de-a lungul a
doua milenii.
Spre exemplu gasiti aici articole cu vietile lor in urmatoarea

ordine:
* Sfinti romani din sec. III-VI ( 23 articole )

* Sfinti romani din sec. VII-XIII ( 6 articole )
* Sfinti romani din sec. XIV-XV ( 39 articole )
* Sfinti romani din sec. XV-XVI ( 37 articole )
* Sfinti romani din sec. XVI-XVII ( 34 articole )
* Sfinti romani din sec XVII-XVIII ( 34 articole )
* Sfinti romani intre 1800-1850 ( 27 articole )
Cele mai vizitate vieti in ultimele zile sunt:
* Sfanta Cuvioasa Parascheva de la Iasi

* Sfanta Mucenita Filoteia de la Curtea de Arges
* Mitropolitul Varlaam al Moldovei si Sucevei
* Sfantul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava
* Cuviosul Ierarh Valentinian, Mitropolit al Tomisului
* Sfantul Ioan Casian
* Sfantul Dimitrie cel Nou de la Bucuresti
* Sfantul Daniil Sihastrul, Manastirea Voronet
* Sfantul Grigorie Decapolitul de la Bistrita-Valcea
* Episcopul Melchisedec Stefanescu, Episcopia Romanului
* Sfantul Gherman Daco-Romanul
* Cuviosul Ierarh Paternus, Mitropolit al Tomisului
* Sfantul Ierarh Teotim I Scitul, Episcop al Tomisului
* Mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei si Sucevei
* Sfantul Ierarh Evangelicus, Episcop al Tomisului
Publicat ‚n:
 Ştiri
Tags: Ştiri
7
Trei articole ale parintelui protosinghel
Savatie Bastovoi
Trei articole de adanca confesiune si sfintenie le gasiti in blogul
domnului Luarentiu Dumitru si ele poarta numele:
1. Pionierul şi cerul
2. Bucuria de a te simţi ‚nţeles
3. Teama de a vorbi celui iubit
Mult mai practic le gasiti aici:

1. http://laurentiudumitru.ro/blog/2007/01/30/pionierul-si-cerul/
2. http://laurentiudumitru.ro/blog/2007/01/30/bucuria-de-a-te-simti-
inteles/
3. http://laurentiudumitru.ro/blog/2007/01/30/teama-de-a-vorbi-celui-
iubit/
Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.
Publicat ‚n:
 Ştiri
Tags: Ştiri
8
Pe cine intampinam noi?
Iubiti frati si surori intru Domnul,
din Lc. 2 reise foarte clar ca intampini pe Hristos numai daca vii
manat de catre Duhul in Biserica ( a se vedea Lc. 2, 27). Sfantul Simeon
vine la indemnul Duhului in Templu pentru ca sa primeasca in brate pe
Pruncul Iisus, pe Mangaierea lui Israel ( gr.: paraclisin tu Israil: 2, 25).
Cel care are in el pe Duhul lui Dumnezeu, cel care este biserica
vie, personala a Dumnezeului Celui Preainalt vine in Biserica slavei Sale
ca sa primeasca pe Domnul. Simeon, al carui nume inseamna semn in
limba greaca, semn care inseamna si minune ( semnele lui Dumnezeu cu
noi = minunile Lui cu noi) primeste pe Mangaierea lui Dumnezeu, pe
Unsul lui Dumnezeu, adica pe Hristos.
Vine la indemnul Duhului in Biserica si vede prin Duhul pe

Pruncul Iisus si cunoaste ca El este Dumnezeul cel intrupat pentru noi,ca
e Cel pe care el Il astepta, cf. Lc. 2, 26.
Asteptare si intampinare. Numai cel care asteapta pe Dumnezeu

Il intampina, Il primeste in brate, in fiinta lui, Il lasa sa intre in el.
De ce Biserica nu a numit acest preadumnezeiesc praznic de

astazi intalnire, ci intampinare, iesire inainte in fata Lui? Poate pentru ca
intampinarea presupune umilinta celui care te intampina, umilinta si
bucuria lui, si nu isi permite sa monopolizeze prezenta lui Dumnezeu, ci
se retrage degraba din cadru, ca si Ioan Botezatorul, si lasa pe Mire sa
creasca in ochii lumii.
Sfantul Simeon si Sfanta Ana aduc marturie in Biserica despre

Hristos Dumnezeu. Rolul lor dupa cuvintele Sfantului Luca e acela de a
garanta ca Acesta este Mesia. Amandoi vorbesc profetic despre Domnul,
spun cele ce vor fi, ce se vor intampla cu El si cu Prea Curata Lui Maica.
Troparul sarbatorii insa are in prim-plan pe Nascatoarea de

Dumnezeu, pe Cea plina de har, Careia Simeon ii spusese profetic: ”prin
sufletul Tau va trece sabia [gr. romfea]” (Lc. 2, 35), subsecventiata de
Batranul cel Drept, de Sfantul Simeon.
Cand troparul praznicului se refera la Maica lui Dumnezeu, el

vorbeste despre Hristos ca despre Soarele dreptatii care a rasarit din
pantecele Fecioarei, “luminand pe cei dintru intuneric” si din umbra
mortii cum spusese Sfantul Isaia. Cand in a doua parte a troparului, in
prim planul cantarii apare Sfantul Simeon, Hristos Dumnezeu e numit
“Izbavitorul sufletelor noastre” tinandu-se cont de Lc. 2, 38, unde
Hristos e numit “mantuirea”, mantuirea care era asteptata in Ierusalim.
9
Din cuvintele Sfantului Luca observam ca nadejdea, asteptarea
lui Mesia nu era o realitate revoluta, uitata, ci una foarte vie. Sfantul
Luca vorbeste de prezenta Sfantului Duh in Simeon, si mult mai umbros,
dar evident din context,si in Sfanta Ana.
Cei doi sunt praznuiti maine, pe 3 februarie, primul cu titulatura

de Sfantul si Dreptul Simeon, de Dumnezeu primitorul iar Sfanta Ana, cu
numele de Sfanta Proorocita Ana. Asa cum e obiceiul Bisericii, a doua
zi dupa un mare praznic e inchinata Sfintilor care au avut un rol capital
in atmosfera praznicului din ziua precedenta.
Fara indoiala ca Sfantul Luca a chintesentiat lucrurile,

evenimentele, nu le-a relatat pe larg. Sfantul Simeon nu a spus numai
celebra si arhicunoscuta cantare de la Lc. 2, 29-32 si cateva cunvinte
catre Prea Curata Stapana si nici Sfanta Ana nu a spus doar doua-trei
lucruri despre Mesia, ca de aia se numeste Proorocita.
Praznicul de astazi ne pune in fata insa realitatea simtirii lui

Hristos de catre Sfinti in Biserica si faptul ca cei care se pregatesc prin
faptele lor de sfintenie pentru sesizarea lui Dumnezeu, Il simt real, ca un
foc in trupul si in oasele lor.
Condacul vorbeste despre sfintirea pantecelui Fecioarei cu

nasterea Sa, despre dimensiunea interioara a praznicului. Cum a sfintit
pe Fecioara prin zamislirea Sa dintr-Insa, tot la fel prin Duhul,
impreauna cu Duhul Hristos ne sfinteste pe noi, intreaga Treime ne
sfinteste, pentru ca Isi face locas in noi si este cu noi.
Hristos, spune condacul praznicului, a sfintit pantecele Fecioarei

si mainile lui Simeon care L-au intampinat, L-au cuprins, L-au
imbratisat. Insa nu trebuie sa intelegem ca numai pantecele si mainile lor
s-au sfintit sau ca numai o parte a trupului nostru dobandeste sfintenia si
nu intregul trup.
Insa Dumnezeiescul imnograf a esentializat, ca si Sfantul Luca

mesajul hristologic, a spus multe in putine cuvinte, ca sa intelegem ca
Intruparea Fiului a insemnat sfintirea Prea Curatei si ca primirea lui
Hristos euharistic cu mainile sufletului nostru, adica simtind cu sufletul
pe Hristos in trupul nostru, ne sfinteste si pe noi, cei care Il intampinam,
cei care Il invitam in casa noastra si El vine in noi si sfinteste toate, face
toate noi, pline de noutatea sfinteniei.
La Pasti suntem atentionati ca trebuie sa ne curatim simtirile

sufletesti si trupesti ca sa vedem pe Hristos. La fel la Botez, vedem ca
Ioan vede pe Mielul lui Dumnezeu numai prin Duhul, numai curatit de
pacat. Sfintii Apostoli vad pe Domnul pe Tabor pentru ca sunt plini de
Duhul.
Acum, la intampinarea Sa, ambii exponenti principali ai

intampinarii, care nu fac parte din familia lui Hristos dupa trup, adica in
10
afara de Prea Curata si Sfantul Iosif, vin cu simtiri transfigurate la
Hristos. Vin plini de har.
Dupa cum Prea Curata si Sfantul Iosif erau plini de har la fel erau
si Sfintii Simeon si Ana. Cei Sfinti se recunosc intre ei. Recunosc ca
liantul lor e harul Treimii. Nu se cearta Sfintii intre ei atata timp cat vad
ca sunt cu totii in har, ca sunt plini de har.
Intampinarea Domnului e un indemn perpetuu la interiorizarea

relatiei noastre cu Hristos intru Duhul. Ca sa Il simti pe Hristos viu intru
Tine trebuie sa Il simti intru Duhul, pentru ca Hristos nu e niciodata fara
Duhul si fara Tatal. Intoarcerea noastra trebuie sa fie mereu spre harul
Treimii, spre adorarea Treimii in unime si a unimii in Treime.
Ca sa cinstim Treimea ca Treime adevarata nu trebuie sa vedem

persoanele Treimii ca impartind fiinta una, ca segmentand-o, dupa cum
nici fiinta dumnezeirii nu trebuie vazuta ca neexistand in Treimea
persoanelor dumnezeiesti sau ca una care se suprapune fata de
persoanele Treimii. Ci Treimea are o singura fiinta, o singura lucrare, o
singura stapanire dintotdeauna si pentru totdeauna, pentru ca Dumnezeu
e Treime de persoane care impartasesc aceeasi fiinta, intr-o continua
cuprindere personala a fiecaruia de celelalte doua.
Si viata noastra este o continua cuprindere a celorlalti si a unei

multimi de lucruri si in acelasi timp nu devenim mai multe persoane, ci
ne adancim interior si concomitent ne gasim in legatura interioara cu
altii si cu noi si cu Dumnezeul iubirii noastre.
Intampinarea celorlalti, primirea altora in fiinta noastra, iubirea si

rugaciunea pentru altii nu ne depersonalizeaza, ci ne personalizeaza
continuu. Cu cat primim pe mai multi in noi, cu cat iubim pe mai multi
si avem relatii cu cat mai multi, relatii de iubire, de cunoastere reciproca,
de mare intimitate duhovniceasca cu atat ne intelegem pe noi si pe ei, cu
atat viata noastra e mai plina de sens, de valoare si de adancime
personala.
Daca intampinam pe altii insa, trebuie sa nu ne transformam in

stapanii lor, ci in intimii lor, care le dau o mare largime interioara si
exterioara. Prietenia nu suprima libera vointa ci ii devolta adevarata ei
manifestare, o permanentizeaza in bine. Cine invata din iubire, invata sa
nu asupreasca cu insistenta si cu opiniile sale pe celalalt ci sa se propuna
ca factor de calmitate si de intarire pentru el.
Va doresc sa fiti intampinati bine de cei care va iubesc si sa fiti

intampinati cu respect, chiar daca nu manifest, si de cei care va
depreciaza in vreun fel. Fie ca bucuria iubirii lui Dumnezeu sa fie in dv.,
in fiecare in parte, si prin ea sa aveti ochi blanzi, de porumbel, cu cei cu
care va intalniti si sa fiti vazuti cu adevarat de cei care au nevoie de dv.
Marturia fiecaruia in parte este o marturie despre cate minuni face
Dumnezeu nu noi. Amin!
11
Publicat ‚n:
 Predici
Tags: Predici
12
Barocul de limbaj sau pompa metaforica
Din nefericire, limba de lemn nu este numai apanajul ideologiilor

de odioasa amintire. Introdusa cu succes in mediile intelectuliste si chiar
academice, ea a devenit o limba de lemn innobilata de intentii pozitive.
Sedusa de grandilocventa intelectualista, limba romana a suferit

si sufera mutatii incalculabile, care nu intra neaparat in sensul unei
evolutii lingvistice normale, capatand un dialect sau un idiom aparte
pentru membrii unei societati selecte.
Procesul are un revers negativ atunci cand adaposteste sub

umbrela sa nasterea si dezvoltarea unor interioritati inconsistente. El nu
este nou, dar a cunoscut un ritm alert incepand cu secolul al XIX-lea,
cand protipendada culturala frantuzita, urmata indeaproape de ignoranta
nenumaratilor abonati la parvenitism, a “pasarit” limba atat de mult,
incat a reusit sa-i devieze cursul firesc.
Limba naturala, frumoasa si limpede romaneasca a ramas in

cartile vechi, in cartile bisericesti, unde a gasit-o si Eminescu si a
recomandat-o tuturor ca singura autentica, din care el insusi s-a inspirat
intens.
Revenind insa la zilele noastre, in loc ca acest proces de

dialectizare cultural-stiintifica a limbii sa se calmeze, sa se transforme
intr-un fenomen autentic, care sa caracterizeze exclusiv personalitatile
cu adevarat prodigioase ale culturii si stiintei (capabile cu adevarat sa fie
creatoare inclusiv in limbaj), idei si cugetari cu adevarat originale,
fenomenale, superbe, admirabile, care sa fie expuse intr-o caseta
lingvistica pretioasa, in loc de toate acestea, se perpetueaza fenomenul
de barochizare lingvistica, ce nu este insa decat vesmant fastuos pentru
derizoriu, pentru cugetarea banala sau pentru o compilatie de ganduri cu
aer de adevarat colportaj postmodern.
In acest idiom inventat gratuit, care nu are alt scop decat

refocalizarea atentiei, de la continutul si valoarea cognitiva a mesajului,
la formularea pretins savanta a lui, se scriu articole nenumarate, teze de
licenta, masterat sau doctorat, carti intregi care legitimeaza pe autorii lor
sa-si ocupe locul intre elitele intelectuale si culturale ale tarii, desi
personajele care le produc sunt agramate spiritual sau duhovniceste.
Ne lovim astfel de o alta limba de lemn, a carei deprindere nu

este foarte dificila, daca ai putine resurse mentale, de catre cei care vor
sa acceada cat mai repede in forul elitelor, fara ca aceasta accedere sa le
metamorfozeze perimetrul launtricitatii.
13
Deprinderea manipularii limbajului debuteaza juvenil, cu
“vrajeala” cu care elevii si studentii se lauda ca au rezolvat subiectele de
examen (”am bagat vrajeala”, se zice) si se continua dramatic cu
improprierea slugarnica a unor formule din ce in ce mai complicate sau a
mecanismului de a confectiona, indiferent de bransa in care te afli, un
astfel de limbaj, pentru a-ti acoperi perfect deficientele de gandire si de
comunicare, pentru a-ti pune masca limbajului profesionist peste lipsa de
vocatie si de aptitudini reale in domeniu sau peste inabilitatea de a fi om
plurivalent, de a putea glisa pe portativul limbajului pentru a-ti exprima
original, pe orice ton, interioritatea si experienta personala.
Originalitatea ideii este astfel substituita cu pompa metaforica, cu

orice prilej, chiar si intr-o discutie banala, chiar si in deficitul claritatii
neaparate, ermetism lingvistic din care orice “debitant”, odata instalat
comod, nu mai binevoieste sa se coboare niciodata, pentru a nu-si
dezvalui adevarata identitate, adevarata stofa morala si intelectuala. Mai
pe scurt: pentru a nu lasa sa se vada ca nu are prea multe de spus.
Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina
Publicat ‚n:
 Opinii
Tags: Opinii
14
Minciuna duhovniceasca
Desi pare imposibil un asemenea titlu sau o asemenea realitate,

minciuna duhovniceasca e una din cele mai marinimoase si frumoase
fapte de milostenie sufleteasca.
Sfantul Ioan Gura de Aur, cf. Despre Preotie I, 3-7, isi minte cel
mai bun prieten pentru ca acela sa se faca preot. Vasile, prietenul
Sfantului Ioan, nu dorea sa se faca preot daca nu se face odata cu el si
Ioan. Sfantul Ioan se ascunde, Vasile devine preot crezand ca si Ioan a
devenit preot in alta parte si asa, Biserica se alege cu un preot tanar si
foarte evlavios.
O minciuna duhovniceasca, pentru ca avea in spate un gand bun.

Sfantul Ioan nu vrea sa isi bata joc de prietenul sau, ci pentru ca il
cinstea foarte mult ii face un cadou de suflet, pe care acela nu dorea sa il
primeasca de la Hristos din marea lui smerenie.
Ce spune Sfantul Ioan Gura de Aur ca sa se disculpe?
“Mare este puterea inselaciunii! Cu o singura conditie: sa nu fie

facuta cu gand viclean. Dar, mai bine spus, o astfel de inselaciune nici
nu trebuie numita inselaciune, ci buna randuiala, intelepciune si
mestesug in stare sa te ajute sa gasesti multe iesiri acolo unde nu-i iesire
si sa indrepti un suflet cu pacate. Eu n-as putea numi pe Finees ucigas,
cu toate ca a omorat doi oameni cu o singura lovitura (Num. 25, 1-18);
nici pe Ilie, cu toate ca a ucis o suta de ostasi cu capitanii lor (4 Regi 1,
9-12), cu toate ca a facut sa curga rau de sange, junghiind pe preotii
idolilor (3 Regi 18, 40).
Daca am face asta, daca am judeca faptele oamenilor in ele

insele, independent de intentia cu care oamenii le-au savarsit, atunci am
putea osandi pe Avraam ca ucigas al propriului sau copil ( Fac. 22, 1-
10), iar pe Iacov, nepotul lui Avraam, si pe Moise, stranepotul lui
Avraam, i-am putea invinui de viclenie si siretenie. Ca unul, Iacov, a pus
mana pe dreptul de intai nascut (Fac. 27, 1-29), iar altul, Moise, a adus
in tabara israelitilor bogatiile egiptenilor (Ies. 12, 35-36).
Dar lucrurile nu stau asa, nu stau asa! Departe de noi aceasta

cutezanta! Nu numai ca nu le aducem acestor barbati nicio vina, dar ii
mai si admiram pentru faptele lor, pentru ca si Dumnezeu i-a ludat. Da,
e drept sa fie numit inselator acela care se foloseste cu gand rau de
inselaciune, dar nu acela care face asta cu gand curat.
De multe ori trebuie sa inseli, ca, prin acest mestesug, sa poti fi

de mare folos; ca daca lucrezi pe fata, poti pricinui mare rau celui pe
care n-ai vrut sa-l inseli.” (cf.Sfantul Ioan Gura de Aur, Despre Preotie
15
trad., introd. si note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti,
1998, p. 42-43)
Duhovnicii trebuie sa utilizeze adesea aceasta metoda, atata timp

cat fiii lor duhovnicesti nu vor sa se obisnuiasca cu binele. Trebuie sa
pui in sfaturile tale curiozitate buna, ceva care sa ii face pe oameni sa se
dezica de patimile lor, ca ei sa mearga spre bine chiar daca nu vor din tot
sufletul.
In locul saparii celuilalt sau al ironizarii celui care e mai bun

decat noi, metoda inselaciunii sfinte presupune a face binele celuilalt, a
ticlui binele pentru altii chiar daca ei nu il vor sau cred ca nu au nevoie
de el. Nu trebuie sa asteptam sa vina telefonul de la el, prin care sa ne
ceara ajutorul, trebuie sa facem noi primul pas. Trebuie sa avem in cap
faptul ca trebuie sa facem o surpriza buna, peste asteptarile celor din
jurul nostru.
Sfantul Ioan isi minte o singura data prietenul dar intr-un

moment esential. El stia ca Vasile e pregatit pentru preotie, recunoaste
ca excela mai mult decat el in eruditie si sfintenie, si il ajuta intr-un mod
activ la implinirea vocatiei lui Vasile.
Cu alte cuvinte, nu trebuie sa spui ca iubesti pe cineva ci trebuie

sa demonstrezi la tot pasul ce mare iubire, coplesitoare iubire ai pentru
cineva. Adevarata iubire e paradoxala, e dezarmanta. Nu asteapta sa o
soliciti ci te solicita ea. Iubirea reala, duhovniceasca iti face surprize pe
care tu nu le asteptai, pe care nu le gandeai ca ti le planuieste cineva.
Metoda inselaciunii sfinte ne arata ca Parintii duhovnicesti nu au

discursuri gata pregatite si pornesc motorul vorbelor indiferent de cel pe
care il au in fata si nici nu isi arata maretia sufleteasca pe masura
asteptarilor, ci intotdeauna mai presus de orice asteptare a fiilor lor
duhovnicesti.
Cunosc un parinte care debusoleaza intotdeauna in bine pe cei

care ii cer un sfat.Te spovedesti la Sfintia sa, vorbesti cu dansul si te
astepti ca sa fie dur cu tine, sa fie rau, sa te bata la cap pentru fiecare
lucru. Insa dupa ce te spovedeste si iti da dezlegare incepe sa vorbeasca
cu tine ca si cand nimic nu ti s-a intamplat, ca si cum nu ti-ar fi auzit
pacatele.
Discuta cu tine despre orice subiect dar nu despre pacatele tale.

Si asta emotioneaza pe cel care vine sa se spovedeasca, pentru ca
intelege ca acest parinte nu vrea sa striveasca linistea noastra dupa
spovedanie cu cuvinte umane, atata timp cat harul lui Dumnezeu e cel pe
care il simtim amandoi foarte profund si e pacea din noi si dintre noi.
Am vazut de multe ori aceasta revarsare a iubirii altora. Am

vazut oameni care fac bine discret, care dau milostenie si se pierd in
16
multime dar si oameni care stau de vorba cu tine, care nu te lasa sa crezi
ca le esti indiferent.
Prefer insa pe cei care stiu sa iti faca surprize ale iubirii care sa te
lase fara glas. Prefer oamenii care stiu sa iubeasca mult si care uita
repede raul, cearta, durerea lor.
Publicat ‚n:
 Articole
Tags: Articole
17
Fuga de noi insine
Alergam spre cele dinafara cu bucuria de a scapa de noi insine,

de a nu ramane singuri cu noi.
Pascal marturisea teroarea sa in fata tacerii spatiilor infinite.

Noua cred ca ne e frica de tacerea din noi, de sesizarea sau intuirea unor
spatii infinite in noi, care se cer a fi umplute, plinite cu Dumnezeu, cu
viata dumnezeiasca infinita, pe masura lor, pentru ca orice alta umplere
este perisabila si derizorie, secventiala, extrem de neindestulatoare.
Alergam sa umplem sufletul nostru ca pe un sac, cu tot felul de

senzatii tari, de imagini, de ideologii care mai de care mai bizare, mai a-
naturale si mai anti-umane, fugind cu viteza luminii de profunzimea
noastra, uitand ca sufletul nostru e “adanc (care) pe adanc cheama” (Ps.
41, 9), fiindca adancul nostru nu poate fi implinit decat de adancul
dumnezeiesc.
Noua insa, pe cat am ajuns sa fim de egoisti, pe atat (in mod

paradoxal) nu ne place sa vorbim despre profunzimea noastra
ontologica, nu vrem sa vedem cum arata acest interior colosal, in care
Dumnezeul cerului si al pamantului isi face salas. Nu vrem nici macar sa
stim ca avem in noi un adanc care e mai mare decat cel mai mare ocean,
care e mai imens decat intreg universul ce ni se pare infinit, despre care
Creatorul a toate ne-a spus ca lumea intreaga nu valoreaza cat sufletul
unui singur om.
Vrem pur si simplu sa ignoram aceasta realitate, care ne face sa

ametim, dar si sa amutim. In schimb, ne dorim lucruri ingurgitabile usor,
retete de viata la minut, idei sau filosofii de tot felul, care sa aiba
tangenta numai cu mintea discursiva, dar nu si cu fiinta noastra integrala,
cu interiorul colosal din noi, cu necuprinsul din noi care (ne)cuprinde
necuprinsul lui Dumnezeu in toata vesnicia.
Cand vedem astfel de adancim in unii oameni fugim, fugim

mancand pamantul, cautam “divertisment”, ceva care sa ne devieze
atentia de la amintirea clipei in care ni s-a parut ca am intrezari in noi
infinitul de care ne ingrozim.
Dumnezeu insa S-a facut Om ca noua sa nu ne mai fie frica de

infinit si pentru ca sa ne vesteasca faptul ca nimic, nici chiar lumea
intreaga, nu poate sa dea omul in schimb pentru sufletul sau.
Publicat ‚n:
18
 Opinii
Tags: Opinii
La numai 11 ani…Bianca Ryan

(incredible singer)
Fila video a fost ştearsă ƒn You Tube.
Pr. Dorin
Publicat ‚n:
 Video
Tags: Video
19
Primavara cu frisoane
De cand suferise atacul de cord era foarte atent la tonul vocii, la

faptul de a nu se enerva, la efortul prea mare. Mult prea atent la detalii.
Il enervau sunetele stridente si mai mult. Nu mai putea suporta ticaiturile
ceasului, mana stanga il junghia mai tot timpul…Isi cauta refugiul in
rugaciunile sale dar si in munca de a termina cat mai repede cartea.
Cartea lui, principala lui opera, acel sumum al puterii tale pe care il dai
de la 50-60 de ani incolo.
Nu puteai sa il intelegi numai pentru ca il priveai. Nu te puteai

opri in fata lui si sa il intrebi cum?, de ce?, pentru ce? se intamplasera
toate lucrurile. Sunt sigur ca ti-ar fi spus ca viata are multe lucruri pe
care le intelegi parcurgand-o si nu stationand intr-o gara…
Era o gara mica. Ne opriseram in ea pentru cateva ore pentru ca

nu mai era o alta legatura. Atunci mi-am dat seama cat de greu e sa
astepti ceva care si asa o sa se intample. Cat de greu e sa privesti cum
trece timpul, pe masura ce nu ai nimic de facut sau nimeni nu te baga in
seama.
Cand a venit trenul eram obositi, prea obositi ca sa mai avem

chef sa discutam. Fiecare privea pe geam si incerca sa uite.
Sejurul nostru ne-a urmarit ceva timp. Foamea noastra de adevar

fusese terfelita in picioare. Insa iesiseram invingatori, atata timp cat
parcurseseram atat de multe obstacole in calea noastra.
Cand am ajuns acasa nu am avut timp sa ne mai gandim la

altceva decat la somn. Odihna noastra ne scotea afara din inima toata
grija, framantarea din cele cateva zile.
…Si totusi privind inapoi, acel colt de rai pamantesc, unde ne-am
rugat si am trait cateva zile ne-a facut bine, cu toata atmosfera tensionata
din jur. Locul era mai frumos decat negrija oamenilor care il locuiau.
Insensibilitatea lor ne-a ranit mult.
Publicat ‚n:
 Poezie şi proză scurtă
Tags: Poezie şi proză scurtă
20
Note de televideoist ***(3
februarie 2007)
Nicolae Melinescu ( prezentatorul TV) s-a specializat in istorie
recenta si politica externa.
Se fac parodii proaste la filme bune si invers. Pe forumistii

cinefili ii leaga o conventie cinematografica.
Nume de cod: pitbull. Fiecare pe net, spune pitbull, “isi compune

o persoana idealizata”.
Codul lui Da Vinci a fost cel mai prost film al anului 2006.
Cristi Marculescu ( critic de film) spune despre el ca a fost “un triller de
doi bani”.
Alex Leo Serban a editat cartea: De ce vedem filme pentru un

public de nisa.
-Merg romanii la filme? NU…raspunsul scurt.

“Romanii merg la comedii si la filme cu mari vedete”, raspunde Leo.
In Romania Codul lui Da Vinci a fost vazut in cinematografe de

140.000 de oameni.
E putin.
Leo: avem un public infantilizat de moda hollywoodiana.
Un film bun romanesc: A fost sau nu a fost.
Leo: Eu impart pe cei care vad filme in: cinefili, cinefagi,

cinemaniaci.
Presedintele Poloniei: “suntem dublii aliati cu Romania, atat in

UE cat si in NATO”.
Shoppingul e pasiunea mea: Euforia. O emisiune cu multe fite.

Reclame: Rompetrol: benzina care protejeaza motorul. O picatura de
bere de la Becks.
Teleshopping: ”furati timpul altor telespectatori” ( Prima TV).
D-l Mihai Razvan Ungureanu nu si-a scris inca demisia. Dupa d-l
Flutur pleaca si d-l Ungureanu. Domnii Adrian Cioroianu si Cristian
David il pot inlocui pe d-l Ungureanu.
Presedintele Romaniei: “Tariceanu minte foarte mult”.

PRO TV: ”sa-ti gasesti speranta in vise”. Insa daca traiesti in vise o sa
mori de foame.
21
Nota de subsol
Cam asa arata mintea unui televideoist: plina de franturi de

ganduri.
Fracturalismul e metoda prin care ni se faramiteaza orice

silogism mai mare de 30 de secunde.
Suntem invatati sa gandim in 10 randuri. Ce e mai mult

decat atat ne indispune.
Adica vom deveni niste capete seci, care vom gandi numai
1+1, fara sa trecem la faze mult mai avansate.
Publicat ‚n:
 Ştiri
Tags: Ştiri
22
Antipoezia de dupa masa (poem de
clasica rezonanta)
Daca Emil Brumaru vorbeste toata ziua de femei,

Kiki Vasilescu rupe revistele semidocte iar
Ioana Baetica e in mod fals obsedata de sex,
afara e frig de te doare in basca si cainii au figuri in cap.
Se tot mira poetii de ce Savatie Bastovoi nu mai vrea sa scrie

poezie din aia de pierde vara si de ce nu avem cu totii obsesii sexuale
puternice, incat sa ne vina sa mergem pe pereti. Acum e la moda sexul,
toata lumea injura pe toata lumea, toata lumea e o mahala puternic
retardata de conflicte sau de curentii de aer dinspre polul nord. Maine
literatii se vor ocupa oare de crime in serie?
Se vinde foarte bine Cartarescu dar pe nimeni nu intereseaza

cultura. De fapt ce e cultura? Daca ai taste poti sa faci cultura, zice
Zosoram. Cineva se impiedica tocmai acum de o metafora, cineva
sudeaza niste substantive haotic, de enerveaza pana si pietrele de
canalizare; nu stie omul ce e litota, pune doua puncte si mai mananca
un hot dog.
Acum daca ai fotbal inseamna ca esti academician. Dai un

uspemetri cu capul, iti stergi nasul in batista pe care nu o ai, tipi ca
energicul pentru ca esti marfa expirata si generatia de maine e tributara
celei de ieri.
-Nu te enrveaza, ma, sa tipi ca descreieratul, zice mama lui

Cornel?
-NU!…Asa e la moda acum: care e mai prost tipa mai tare. De

ce sa nu tip daca sunt liber? Insa a venit politia si l-a luat pe Cornel la
intrebari, la perchezitii si la ambiguitati. Dar el n-o sa vorbeasca cu
politistul despre ce urlase, l-a intrebat daca nu are blog. Tu ai ma
blog?, intreba el.
Politistul crezu ca e vreo injuratura si ii mai dadu doua

cartoane de oua pe gratis. Asta iar il intreaba si politistul ii mai da doi
litri de benzina, din colt, de la tanti Lili.
De fapt a zis si domnu’ Iliescu, zise Cornel, ca pe blogurile

alea scriu toti derbedeii, ce le trece prin cap, ca e o incaierare intre
clanuri. Cand auzi politistul ca domnu’ Iliescu e pronuntat intr-un
respect fidel si calm de catre Cornel, zis si Alifie, atunci intelese ca
blogurile astea nu sunt din alea de perchezitionare, ci e o treaba de
marfa.
23
Sa ne intoarcem la punctele noastre de suspensie. Avem
emisiuni joase, ca sa nu te doara genunchii. Cineva mi-a zis: Astia cred
ca nu dau emisiuni bune la TV pentru ca sa nu ne invete cu exigente
mari. Asa e: daca ne baga secvente mari si exigente mari, incepe sa ne
doara capul, sa ne plezneasca capul, sa ne urle capul si daca ai capul
mare sau te taie capul sau te inmoaie capul inseamna ca esti cu cap
tare.
Urmaresc atent petele de cerneala pixeloasa, din mii de pixelii

ai displayului. Sunt sigur ca el, ea, ei, vor crede ca am cineva cu ceva.
Dar nu am nimic cu nimeni. O cana de apa sta in dreapta mea si mai
beau ceva apa si ma gandesc la amicul meu de pe net, care imi da carti
si imi spune ca se imbata cu apa si cu intentii bune.
Intentiile bune sunt ca painea. Cand nu le ai mori de foame,

cand ai prea multe dai si la altii iar cand ai timp mai mult atunci ar fi
bine sa te rogi.
-Eu nu ma rog, zise Cornelus.
-De ce, il intreb eu.
-Pentru ca nu vreau.
-Inseamna ca nu vrei sa fii fericit, Cornelusule, inseamna ca nu

vrei sa fii fericit.
E bine sa strecori niste fraze, pe ici, pe colo. Baietii cu blogul

vin si se uita. Hmm!…, zice unul, ca maraitorul. Asta e dus cu pluta,
zice el la adresa mea, transformandu-se in ganditorul de la Hamangia
care mananca seminte de floarea soarelui necoapte.
Nu conteaza, nu conteaza,
e si el o capra breaza,
un copil si o garoafa…
oricine trece de o anume limita a decentei se numeste impertinenta.
Ultimul vers este un enunt: parintii ar trebui sa spuna povesti

copiilor inainte ca ei sa adoarma. Povesti adevarate.
Publicat ‚n:
24
Galceava inteleptului cu lumea
Motto: De ce atunci, se pune intrebarea, nu i-a invatat Hristos

pe Platon şi pe Pitagora? Pentru ca mintea lui Petru era cu mult mai
filosofica decat mintile acelora. (Sfantul Ioan Gura de Aur,
“Comentariu la Faptele Sfintilor Apostoli”)
Opera lui Dimitrie Cantemir, “Divanul sau galceava

inteleptului cu lumea sau giudetul sufletului cu trupul”, este cunoscuta
indeobste ca prima lucrare filosofica in literatura si cultura noastra.
Nimic mai fals, doar daca nu cumva prin filosofie se intelege teologie
sau cugetare duhovniceasca.
“Inteleptul” din opera lui Dimitrie Cantemir nu are nimic de-a

face cu filosofia umanista, cu filosoful sau carturarul umanist din
Occident, in speta cu filosoful fara Dumnezeu al lumii moderne. Acest
intelept este, asa cum o arata etimologia cuvantului “filosofos”, un
iubitor de intelepciune, dar nu de intelepciunea omeneasca, pe care o
lepada Sfantul Pavel ca fiind nebunie inaintea lui Dumnezeu, ci de
intelepciune dumnezeiasca.
Inteleptul lui Dimitrie Cantemir este un teolog sau un om

duhovnicesc, care judeca si condamna lumea (caci de aceea se
numeste “Divanul”, fiind judecata lumea si poftele ei), pentru ca, asa
cum spunea tot Sfantul Pavel, omul duhovnicesc judeca tot si pe toti,
dar pe el nu-l judeca nimeni.
Aflandu-se deci la “divan”, la ceasul judecatii, inteleptul,

cunoscand ca lumea a fost creata frumoasa si buna de catre Dumnezeu,
ii respecta acesteia esenta buna a aducerii sale intru fiinta precum si
frumusetea dumnezeiasca ce este imprimata in ea, dar se dezice de ea
ca intruchipare a nenumaratelor modalitati de ispitire spre pacate a
sufletului omenesc.
Intre Dumnezeu si lume, intre viata vesnica si cea vremelnica,

intre calea stramta si cu chinuri si calea cea larga, plina de desfatari si
pacate (care se termina cu moarte vesnica), inteleptul alege pe
Dumnezeu, viata vesnica si calea cea stramta. Intre poruncile lui
Dumnezeu si indemnurile lumii la desfranare, la avaritie, la ucideri si
la toata rautatea, inteleptul alege poruncile facatoare de viata si
leapada ca pe un putregai toata ispita lumii cea indemnatoare spre
pacat.
Toata cartea, care este o conversatie a inteleptului cu lumea si o

respingere din partea acestuia a argumentelor satanice despre imparatia
acestei lumi si despre fericirea pamanteasca, este intemeiata
scripturistic si patristic intr-un mod covarsitor. Citind-o, ne-am gandit
la lupta interioara, la lupta cu gandurile, cu atacurile demonice, pe care
25
o poarta necurmat cei ce vor sa se curateasca de patimi, fie clerici, fie
mireni, si ni se pare ca filonul isihast si filocalic al cugetarilor
cantemiriene este unul foarte evident.
Indreptatirile pe care le-a aflat exegeza literara in a considera

aceasta carte duhovniceasca si teologica ca fiind una de extractie
filosofico-umanista, sunt superflue atunci cand sunt asezate fata in fata
cu solida si greaua teologie ortodoxa care alcatuieste temeieul, esenta
acestei opere.
Lumea, pe care o personifica si o face sa vorbeasca in cartea sa

Dimitrie Cantemir, exprima mai degraba punctul de vedere al filosofiei
ateiste din zilele noastre, iar nu inteleptul care reprezinta viziunea
crestin-ortodoxa asupra lumii.
Pentru a sprijini cele afirmate, vom oferi in continuare un scurt

periplu ideatic pe care l-am desprins din lucrare, careeste mai mult
decat graitor, cu toata lipsa noastra de timp pentru a ne desfasura mai
mult. Astfel, din “rechizitoriul” inteleptului, am retinut macar cateva
idei pentru cititori:
Cartea intaia
Lumea este creatia lui Dumnezeu si a fost conceputa ca o

gradina, dar dupa caderea primilor oameni din Rai, frumusetile lumii
devin motiv de amagire spre pacat.
Fericirea in aceasta lume este trecatoare. Maririle sunt desarte.

Moartea pune capat tuturor iluziilor.
Dumnezeu a facut lumea buna, nu rea, dar ea a devenit loc de

truda pentru om dupa cadere. Insa cand va fi restaurata, atunci va fi din
nou cu totul buna si frumoasa.
Dumnezeu a daruit omului nu numai luminitori ai ochiului si ai

trupului (astrii ceresti), ci si lumina a mintii, prin care sa judece si sa se
fereasca de rau.
Lumea indeana la pofte trupesti si lacomie fara satiu si de aici

se ajunge la pacate inca mult mai mari.
Chiar si cei mai puternici imparati, care au adunat multa slava

si multe bogatii, au fost rapiti de moarte si au parasit viata fara sa ia
nimic. Frumusetile si bogatiile lumii, care se leapada si fara voie la
moarte, nu merita sa-ti pierzi viata pentru ele. Bogatia nu este o
conditie neaparata pentru pieire, dar pe cei stapaniti de ea ii duce in
Iad.
26
Lumea este temnita pentru om si trupul pentru suflet, dupa cum
zice Sfanta Scriptura: “Scoate din temnita sufletul meu” (Ps. 141, 10).
Sfintii din toate timpurile, locuind in lume, nu s-au lipit de ea,

ci au fugit de amagirile ei. Au urat lumea si pe ei insisi si iubeau ziua
mortii si si a parasirii acestei lumi. Frumusetile si desfatarile lumii sunt
uraciune si spurcaciune, iar nevointele, lipsurile, durerile si torturile
indurate pentru Hristos sunt dulci si desfatatoare pentru Sfinti.
Lumea este pamant si cenusa, Sodoma si Gomora, lat, sirena,

parere si vis, desertaciunea desertaciunilor. Cel ce cauta slava lumii are
parte nu numai de nefericire vesnica, ci si de cea vremelnica, de
zbucium, cadere si durere.
“Innoi-se-vor ca ale vulturului tineretile tale” (Ps. 102, 5):

innoirea care va avea loc in veacul viitor, cand sufletul se va innoi prin
faptele bune savarsite pe pamant. Dar chiar inca pe pamant fiind,
faptele bune atrag binecuvantare si o viata lunga si fericita celor
cuviosi si drepti.
Cei chinuiti pentru dreptate in aceasta lume vor primi cele ce

ochiul nu le-a vazut, urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit
(I Cor. 2, 9).
Dumnezeu l-a facut pe om si i-a supus lui toata lumea, spre a se

folosi bine de ea, iar omul trebuie sa se osteneasca si sa se trudeasca
pentru a trai si a se bucura.
Nu multi sunt gata sa paraseasca lumea pentru Rai.
Lumea este foc, cuptor, para de foc in care se lamureste ca

aurul in topitoare sufletul celor Sfinti, care rabdand se mantuiesc.
Focul de care vorbste Sfantul Pavel (I Cor. 3, 15) este lumea, iar nu
Purgatoriul, asa cum au inventat catolicii.
Omul este o lume mare intr-una mica: lumina zilei corespunde

in om cu lumina credintei; taria (cerul) corespunde nadejdii; apele de
deasupra – grijile de Dumnezeu lasate; apele dedesupt – necazurile;
pamantul – trupul omenesc; copacii si iarba si rodurile – faptele bune;
soarele arata intelepciunea vesnica; luna inchipuie intelepciunea
vremelnica; pestii – plecaciunile; pasarile – privelistea cereasca;
animalele – patimile si durerile; fiarele – atacurile demonice.
Omul nu stie zilele vietii sale si trebuie sa fie pregatit in fiecare

clipa de moarte. Viata este foarte scurta si anii in care suntem cu
adevarat constienti de ceea ce facem si in putere (vreo 20), sunt cu
mult mai putini chiar si decat anii vietii (care sunt 70-80 de ani). Nici
macar o zi pe saptamana nu putem sa facem voile noastre fara sa ne
scurtam si mai mult viata.
27
Aceasta lume reprezinta locul si vremea pregatirii pentru viata
vesnica vesnica.
Cartea a doua
Lumea e ca o gradina, trupul omenesc ca floarea campului si ca iarba,

omul ca un pom bun care face roada buna sau ca un pom langa
izvoarele apelor care va da roada sa la vremea sa (cf. Ps. 1).
Sa asteptam cer nou si pamant nou (Apoc. 21, 1).
Cei ce par bogati si slaviti sunt bogati si goi (cf. Apoc. 3, 17).
Dumnezeu “cu ale Lui puternice maini m-au framantat…”
Dumnezeu cauta spre cei sarmani si napastuiti si zdrobiti cu

Duhul (Is. 66, 2).
Cel ce se mareste piere fara veste.
Dupa moarte trebuie sa lasi un nume bun (cf, Eccl. 7, 2 ).
Sfantul Grigorie (”Invataturi morale”): “ca sa intelegi ce esti,

trebuie mai intai sa intelegi ce nu esti”.
Omul e vierme si viata abur.
Intelepciunea lumii este nebunie. “Cat este de nestiutor omul,

cu toata stiinta lui.”
A cauta cele ale lumii inseamna a crede ca exista ceva mai bun
decat Dumnezeu (cf. Fer. Augustin), insa dobandirea lumii aduce doar
nefericire vremelnica si vesnica.
Fer. Augustin (Sermo CLXIX, 13): Qui ergo fecit te sine te,
non te iustificat sine te.
Credinta face vii pe cei care mor iar necredinta face morti pe
cei ce traiesc in pacate.
Dumnezeu Se cunoaste din fapturi (cf. Ps. 18, 1-2).
Se cuvine a dori numai lumina dumnezeiasca, ca sa nu se zica

“a iubit mai mult intunericul decat lumina” (In. 3, 19).
“Iar eu ca un surd nu auzeam si ca un mut ce nu-si deschide

gura sa” (Ps. 37, 14): fa-te surd si mut la ispitele lumii.
28
Moartea e sfarsitul tuturor oamenilor, iar zidirile marete sunt
sortite naruirii.
Lumea i-a ademenit chiar si pe unii mari Sfinti si i-a facut sa

cada.
Dragostea adevarata catre Dumnezeu aduce omului implinirea

oricarei rugaciuni si dorinte.
Suntem puternici cand suntem slabi, insa impreuna cu Domnul.
Nu din batran tanar, ci din pacatos drept trebuie sa se faca

omul. Implinirea poftelor duce la deznadejde.
Sf. Grigorie de Nazianz: ‘In desert se osteneste limba, de n-ar

fi fost a Mantuitorului mila.”
Toata firea slujeste omului din porunca lui Dumnezeu. Cu atat

mai mult este rusinos faptul ca omul nu asculta poruncile si fiind
pacatos, e mai rau decat dobitoacele.
Cunoscand bunatatea lui Dumnezeu, Care a supus omului toata

lumea, cu atat mai mult trebuie sa credem ca ne va darui si viata
vesnica si fericita, daca vom pazi poruncile Lui. Daca Dumnezeu are
grija de pacatosi, cu atat mai mult de cei Drepti.
In orice zi sa fii ca in ceasul mortii.
Lumea e munca si iad.
Nu e pocainta dupa moarte, pentru ca cele pacatuite in trup

trebuie curatite fiind tot in trup.
Omul e o lume mica, chip al lumii mari, si mantuindu-se omul,

recupereaza si lumea si o mosteneste.
Lumina soarelui material, in comparatie cu lumina

dumnezeiasca, este intuneric si noapte.
In lumea aceasta se agoniseste lumea viitoare prin nevointa si

pocainta. Cei ce au numai intelepciune trupeasca, fara intelepciune
duhovnicesca, vor pieri.
“Intelepciunea si-a zidit siesi casa sprijinita pe sapte stalpi”

(Pilde 9, 1): inteleptul isi face in Imparatia Cerului casa intemeiata pe
cele 7 daruri ale Duhului.
Este nevoie sa cugetam neincetat la moarte si la Judecata.
29
Deprinderile bune se invata din copilarie si se mostenesc la
batranete.
Cartea a treia
Se cuvine omului sa se cunoasca pe sine.
Sa te lupti cu patima care te ataca cel mai tare.
Omul: strain si oaspete pe pamant.
Cei curati sunt in paza lui Dumnezeu. Curatia naste nadejde.

Curatia si sfintenia duc la vederea lui Dumnezeu si la intrarea in
Imparatia Cerurilor.
O cale sigura este urmarea pildelor celor bune. Rugaciunea este

impreuna vorbire cu Dumnezeu. Rugaciunea celui curat cu inima este
auzita.
Drd. Gianina Piciorus
Publicat ‚n:
 Literatura rom‹nă din perspectivă ortodoxă

 Literatură rom‹nă veche
Tags: Dimitrie Cantemir, Divanul, Divanul sau G‹lceava ‚nţeleptului
cu lumea, Literatura rom‹nă din perspectivă ortodoxă, Literatură
rom‹nă veche, psa. gianina picioruş, teologie pentru azi, Teologie şi
filosofie
30
Jennifer Holiday in memoriam of
Michael Benett ( so special)
Cand stii sa canti de dorul altora, stii sa ii faci vii in fata celor
care te asculta.
http://www.youtube.com/watch?v=0qDhjbIq8GA
Pr. Dorin
Publicat ‚n:
 Video
Tags: Video
31
Christina Aguilera, Oh Mother (very
special song and confession)
Fila video ştearsă ƒn You Tube

Pr. Dorin
Publicat ‚n:
 Video
Tags: Video
32
Poveste tehnologica
Un om se chinuia sa isi scoata

trecutul din cap cu o surubelnita.
Credea ca asa e mai bine…
sau poate se credea masina…
Incerca din rasputeri sa inghita tone intregi de nesimtire si de

bulibaseala,
numai sa nu mai fie cu cap.
Dorea sa fie fara cap.
Isi pusese un cosorog de cap in loc de cap,

se uita la capul lui ca la un metal de cap,
pentru ca nu mai dorea sa aiba cap.
Dorea sa fie racheta, viteza luminii…

Tocmai de aceea si mergea pe strada val-vartej,
ca un girofar stricat,
ca un fel de a calca in strachini candid…
In felul lui, avea doua maini pe care le folosea numai in

buzunare.
Mergea cu nasul pe sus, incat il lovise un avion in nas mai ieri,
pentru ca prea inalta nasul.
Acum are un borcan de nas, pentru ca si ochii lui au ceva

pisicesc in ei,
incat, atunci cand il deranjezi te zgarie rau…
desi pare bland.
Dar el nu e deloc bland. E salbatic, e derbedeu…

e bestial…e aiurea…e singur…
Are o singuratate de cuc, de cuci, de cuculeana…pe langa

batiste de singur,
mancare de singur,
pat de singur,
ifose de singur.
Merge pe strada cam singur, chiar daca se crede vapor.

Dar el nu e vapor…ci singur.
Cel cu surubelnita incearca tot timpul sa fie

in pas cu debandada.
De aceea isi baga in cap tot felul de sateliti artificiali
si behaie debitatii.
33
Publicat ‚n:
34
Fiul cel mare/batran si fiul cel tanar.
Comentariu duhovnicesc la Parabola fiului
celui pierdut
Iubitii nostri,
adesea am auzit comentarii la aceasta parabola care

nedreptateau pe fiul cel mare, pe cel despre care textul grecesc spune
ca este presviteros [Lc. 15, 25], mai batran, imbatranit in bine, in
sfintenie. Adesea am auzit ca acest fiu mai mare este un egoist, ca el
nu stie sa se bucure de pocainta fiului mai mic, a desfranatului, a
risipitorului care se pocaieste.
Insa daca incepem intelegerea parabolei de astazi cu Lc. 15, 31,

observam ca Tatal nu il blameaza pe fiul cel batran pentru atitudinea
lui dreapta fata de cel mai tanar, ci ii da sa vada dreptatea lui
Dumnezeu ca fiind plina de mila, de indurare.
Cum am putea vedea in fiul cel batran un om cu o atitudine

proasta fata de viata corecta, dreapta, atata timp cat viata lui este una a
sfinteniei? Cum putem blama pe cel care este sfant in faptele lui, care
vine seara de la tarina ( Lc. 15, 25), adica care lucreaza zilnic,
neintrerupt fapta cea buna, si putem lauda, sau sa fim de acord cu un
fiu risipitor, care si-a risipit averea harului, printr-o viata depravata (
Lc. 15, 13)?
La o prima vedere lucrurile par sa se bata cap in cap. Pentru ca,

pe de o parte avem un destrabalat care pleca de la Tatal si traieste cum
vrea, adica avem un postmodern care nu are nici un Dumnezeu, cum
spune romanul, iar pe de alta parte avem un om Sfant, care traieste
nedespartit de Tatal, care niciodata nu a calcat porunca Acestuia ( Lc.
15, 29), ci Ii slujeste Lui cu toata inima.
Avem destrabalare si viata cazuta vs. viata sfanta si evlavioasa.

Cum putem asadar sa blamam viata sfanta, corecta a fiului celui
batran, a celui chibzuit, care nu a facut ocolul durerii si al dezamagirii
ca sa revina la Tatal ci a stat statornic cu Tatal?
Tatal nu blameaza pe fiul cel mare ci dimpotriva spune ca el

este mereu cu Sine si ca panta ta ema sa estin ( gr.), adica : toate ale
Mele ale tale sunt [Lc. 15, 31]. Pentru noi v. 31 este capital. El da
dezlegarea corecta a cazului nostru.
Si ne da dreapta intelegere a textului evanghelic pentru ca ne

arata ca Tatal nu desconsidera viata sfanta, ci dimpotriva spune ca cel
Sfant e mereu cu El si se impartaseste din toate cele ale lui Dumnezeu,
35
adica de slava Sa, dar in acelasi timp spune ca fiul cel mai mic, nu e
respins de catre El, daca acesta isi vine in sine ( gr: is eafton de elton,
cf. Lc. 15, 17) si se pocaieste.
Lc. 15, 17, cu revenirea in sine a fiului celui mic si Lc. 15, 31
ni se par a fi punctele de greutate ale parabolei de astazi. Venirea in
sine, metanoia, pocainta fiului celui mic e primita de Tatal cu mare
bucurie dumnezeiasca. Fiul cel mare s-a maniat [gr. orghisti, Lc. 15,
28] la auzul veseliei Imparatiei Cerurilor pentru un pacatos care se
pocaieste, pentru ca el dorea ca pacatosul sa fie judecat dupa pacatele
sale.
Cei Drepti si Sfinti doresc sa se faca dreptatea lui Dumnezeu,

sa se elimine raul de pe pamant si sa se faca pace si bucurie pe pamant,
ca si in cer. In Apoc. 6, 10, auzim pe Sfintii Mucenici ai Bisericii
strigand catre Tatal: ” Pana cand, Stapane Sfinte si Adevarate [mai
amani, si] nu vei judeca si nu vei razbuna sangele nostru, fata de cei ce
locuiesc pe pamant?”. In versiunea 1988 a Sfintei Scripturi, editia
BOR , gasim aceasta traducere.
Intr-o versiune greceasca se spune mult mai clar, fara nuanta de

viitor: “Pana cand Stapane Sfinte si Adevarate nu judeci si nu razbuni
sangele nostru…?” ( cf. ed. Nestle-Aland, Stuttgart, 1998].
Deci Sfintii vor dreptatea, vor sa fie pe pamant ca si in cer.

Numai ca iubirea lui Dumnezeu vrea si pocainta, pentru ca El asteapta
indelung pe cei care pacatuiesc, ca sa ii faca vii prin pocainta.
A doua duminica pregatitoare pentru Sfantul si Marele Post are

drept obiectiv aceea de a ne spune ca e de preferabil viata sfanta, fara
de prihana. Dar daca am pacatuit si ne dam seama ca e greu fara
Dumnezeu, ca avem o viata oribila fara El, sufocanta, El primeste
pocainta noastra si ne face vii prin harul Sau.
Insa nu trebuie sa blamam sfintenia pentru ca exista si pocainta

sau sfintenia trebuie vazuta ca o continua pocainta si acceptare a celor
care vin la credinta. Noi ortodocsii, in mare parte, suntem cam reticenti
cand vine vorba sa acceptam pe marii pacatosi in Biserica, pentru ca
nu ii vedem prin ochii Tatalui ceresc.
Logica lui Dumnezeu intrece logica noastra, pentru ca El

primeste deopotriva pe Sfinti, ca si pe cei ce se sfintesc si care vin in
Biserica dupa o viata dezmatata. Ii primeste cu aceeasi bunatate
nemarginita. Cand vine un om nou printre noi, la Biserica, trebuie sa
ne bucuram de venirea lui printre noi, chiar daca nu intelege el prea
multe. Pentru ca oricine vine la Biserica cu inima deschisa e semn ca
Dumnezeu il atrage aici, alaturi de El.
Finalul Evangheliei de astazi cuprinde esentialul vietii crestine:

sa ne veselim si sa ne bucuram {Lc. 15, 32} de toti si de toate. Sa ne
36
bucuram de Sfinti si sa invatam de la ei, dar sa ne bucuram si de
intoarcerea pacatosilor pentru ca pot sa devina Sfinti.
Si la noi, in Biserica lui Dumnezeu cea una, sunt multi Sfinti

fosti curvari, vrajitori, avari, petrecareti, care s-au dezis de viata lor
dinainte si s-au umplut de Duhul, s-au umplut de sfintenie, pentru ca
Dumnezeu i-a primit la El, ca si pe Sfintii care nu au avut mari abateri
de la drumul drept al vietii ortodoxe.
Viata dezmatata insa are abisurile ei de intelegere, daca stii sa

le vezi, atunci cand vii la Domnul. Pentru ca acolo unde se inmulteste
pacatul, spune Dumnezeiescul Pavel, cand te pocaiesti, vine belsug de
har, de intelegere, de intelepciune.
Fiecare dintre noi am avut perioade negre in viata noastra, de

care ne e rusine. Insa Domnul ni le-a curatit pe ele, ne-a vindecat de
ele, pentru ca am ales pe El mai mult decat pacatul. Ne pregatim de
post invatandu-ne sa avem inima larga, buna, milostiva.
Iertarea lui Dumnezeu si dreptatea lui Dumnezeu nu se exclud

reciproc ci se traiesc in tot paradoxul lor viu, adanc. Simtim iertarea lui
Dumnezeu pe masura ce ne umplem de dorul dupa dreptatea Lui, dupa
prezenta Lui.
Fie ca bucuria iertarii sa fie si bucuria noastra si primirea altora

sa fie cu seninatate si cu pace, in masura in care si noua ni s-a iertat
mult. O zi binecuvantata in continuare si multa liniste sufleteasca!
Amin.
Pr. Picioruş Dorin.
Publicat ‚n:
 Predici
Tags: Predici
37
Teze doctorale: 46 de teze integrale
( ultraspecial!!!)
Puteti descarca din locatia

http://www.esnips.com/web/Teze-doctorale
46 de teze doctorale integrale, ale unor eminenti cercetatori din

Republica Moldova. Tezele sunt in romana in afara de una, care este in
limba rusa si au fost sustinute intre 2003-2006, unele fiind in curs de
sustinere in 2007.
Specializari: limba si literatura romana, folclor, medicina, istorie…

Lucrarile au fost preluate din siteul Consiliul Naţional pentru Acreditare şi
Atestare doctorala al Republicii Moldova.
Pr. Picioruş Dorin Octavian.
Publicat ‚n:
 Ştiri
Tags: Ştiri
38
Credibilitate decredibilizata. Forme de
confuzie in masa
Pe masura ce asteptam declasarea presedintelui sau, poate,

referendum, opina publica nu isi mai regaseste in prim-planul politicii
actuale repere sigure, repere capabile sa conduca destinul Romaniei ca stat
european.
Sondajele de opinie trucate sau nu ne arata un presedinte Basescu

care innoata in iluzii si in grandomanie, si un popor din ce in ce mai
sceptic in capii conducatori ai statului. Desi nimeni nu ne satisface pe
deplin din punctul de vedere al candidatului ideal pentru Romania, suntem
atrasi de orice zvon care ne-ar putea da stabilitate, speranta pentru viitor.
Insa dincolo de retorici goale si de exasperarea oarecum justificata

ca suntem trasi pe sfoara a nu stiu cata oara, romanii au un dezvoltat simt
al realului politic si vad in conducator pe cel care
trebuie sa ii izbaveasca de incertitudini. De cand s-a instalat la Cotroceni
actualul presedinte, majoritatea am dorit o directie realista pentru
Romania, o intrare in UE care sa ne inscrie viitorul intr-o normalitate
frumoasa, de care sa nu ne fie rusine.
Intre rusine si asteptare, romanii nu mai stiu in cine sa creada ca le

va aduce bunastarea. Climatul interior al Romaniei sufera in aceste
momente, atata timp cat nu stim pana cand vom mai pluti in incertitudini.
Dar, desi noi dorim o stabilitate de ordin interior, conforma cu credinta si
idealurile noaste pasnice, decredibilizarea forurilor conducatoare e o
caracteristica a postmodernitatii.
Confuzia este creata si se sustine prin metode constitutionale sau

paraconstitutionale si cea care suporta aceasta neliniste interioara este
populatia care doreste stabilitatea. Anarhismul si rabufnirile de furie ale
multora fac parte din politica de confuzare a maselor si la confuzie
participa orice stire, eveniment, care trebuie sa pastreze perpetua
neincredere, agitatie interioara.
Cine e atent la recurenta stirilor panicarde in media mondiala, isi

va da seama ca orice agitatie se provoaca tocmai pentru a crea stabilitate.
Razboiul e vazut ca o aglutinare a constiintelor si ca o impovarare cu frica,
cu multa frica. Cei care vad moartea cu ochii se supun de frica celor care
par invincibili, celor care dau cu bomba si totul se spulbera in aer.
Biletelul doamnei Udrea s-a vrut si el o linistire a Romaniei.

Trebuia sa cada premierul, trebuia sa ia avant basescianismul si noi, cei
care privim, sa fim din ce in ce mai docili pentru ca sa ne mearga bine.
Acum asteptam linistea tocmai de la cei care ne-au stricat-o sau asteptam
39
sa vina un bine tocmai de la cei care se joaca cu linistea noastra, din simtul
acut al stabilitatii create prin confuzare metodica.
Stam cu frica ca mancarea sa nu ne fie contrafacuta. Ne e frica sa

nu ni se asculte telefoanele, sa nu ni se citeasca emailurile, sa nu ni se
violeze datele personale, intimitatea. Zvonurile despre gripa aviara care se
intoarce merg mana in mana cu incalzirea globala, cu atentate
devastatoare, cu insecuritate de grad 10.
Dupa stirile de la ora 5 sau dupa inselati in dragoste bineinteles ca

te uiti ca sa nu iti dea in cap cu toporul propriul tau fiu sau fiica ta sa nu
fie violata de cine stie ce tampit pe la discoteca. Ne culcam cu teama,
dormim cu teama, palpitam la orice pas…si de unde sa mai cerem sanatate
mintala sau trupeasca cuiva?
Pe masura ce nu mai putem sa ne controlam popriile patimi pe atat

ne scleram si mai mult, suntem in stare sa ne sinucidem sau sa facem
lucruri care nu ne stau in caracter. Si aceasta, pentru ca nu mai credem in
nimic, in nimeni, nu mai gasim nicio speranta nicaieri, infantilizati la
maximum asteptam sa ni se dea totul sau sa ni se faca numai cadouri.
Cine pe cine confuzeaza? Cine pe cine se insala? Deopotriva

inselatatori si inselati ne miscam cu pasi de feline destepte, care vor sa
sara la gatul celorlalti cand aceia au o clipa de neatentie. Cel care moare e
fericit de ceilalti ca nu mai este in continua stare de agitatie a celui care
traieste, dar nu prea invatam prea multe din moarte, din mortile de langa
noi.
Lucrurile grave sunt banalizate prin luarea lor in deradere si pentru

ca decredibilizarea atinge continutul fiintei interioare, ea este mai
intotdeauna o satira lunga la tot ceea ce noi iubim sau fata de ceea ce noi
credem. Banalul, derizoriul inlocuie ceea ce ne sustine in viata si viata
noastra se transforma intr-un teren de fotbal, unde toata lumea poate sa
zbiere pentru ca nu ne mai apartinem.
Insa iesirea din vartejul fricii inseamna sa stai langa el. Cel care
priveste duhovniceste lumea si care sta in harul lui Dumnezeu, Singurul
nemiscat, intelege ca toate evenimentele au un rost si ca toate trebuie
judecate profund. E luat de val, de vartej, numai cel care nu are de Cine sa
se tina. Optimismul nu consta in faptul ca cineva traieste intr-o lume
imaginara, ci in aceea ca el stie ca nu tot ceea ce pare a fi real e realitatea.
Realitatea lumii si a vietii e acolo unde inima a intrat in ritmurile

vesniciei si poate sa discearna lumea fara a mai fi infriocasat de rafalele de
emotie gratuita ale zvonurilor. Omul duhovnicesc e paradigma stabilitatii
si a credibilitatii care decredibilizeaza orice aiureala futurologica, orice
imperiu pamntesc care se vrea a fi vesnic si orice fericire cumparata din
supermarket.
40
In fata dezinformatorilor de profesie sta decodorul duhovnicesc
care este omul duhovnicesc si care face lumina esentiala acolo unde e o
pacla imensa. Astfel trebuie sa inteleaga cei din afara Bisericii, pretuirea
enorma pe care crestinii ortodocsi o au fata de Sfintii in viata, pentru
oamenii duhovnicesti care vad lumea si viata prin ochii lui Dumnezeu,
prin simtirea harului in ei insisi.
Cand cerem sfat duhovnicesc nu cerem informatii teologice sau

morale, ci adevarata intelepciune, intelepciunea experentiala de care avem
nevoie. Ni se da in cuvinte, in putine cuvinte, miscarile personale ale
Duhului in cei care se curatesc de patimi. Pretuirea pe care o avem pentru
Parintii Ortodoxiei este pretuirea pe care o avem pentru adevarul
nefalsificat al vietii de aici si al vietii de dincolo.
Panica decredibilizarii vine din aceea ca totul se consuma aici,

intre nastere si moarte. Insa pentru noi moartea e o continuare a vietii, o
splendida viata, un belsug de viata, daca aici am trait viata in Duhul, plina
de sfintenie. Manipularea maselor, faptul ca se pot manipula masele arata
ca traim un gol spiritual, duhovnicesc enorm. Si nu ma refer aici la
manipularea buna, in scopul benefic al cladirii unei natii, ci la acea
manipulare care ne desfigureaza vizibil umanitatea.
Daca traim in Hristos traim insa viata noua. Si viata noastra noua e
o stabilitate pe care ne rugam sa o aiba toti, sa fie universala. Stabilitatea
interioara pe care o aduce harul lui Dumnezeu este cea care ne face imuni
la confuzarea sistematica pe care idelogia postmoderna ne-o serveste pe
fiecare zi.
Publicat ‚n:
 Articole
on at Comments Off
Tags: Articole
41
Solitudine
Un copac rezemat
langa gard -
o intalnire.
Pr. Dorin
Publicat ‚n:
42
„ntoarcere şi apropiere: doi termeni
importanţi ai relaţiei omului cu Dumnezeu
ƒn Scriptură
Dacă atunci c‹nd ne ‚ntoarcem capul privim către cineva/ceva

sau c‹nd revenim acasă, ajungem ‚n fapt ‚n locul unde ne simţim cel
mai bine, ‚n Zah. 1, 3, prin expresia epistrepsate pros me ( cf. LXX:
‚ntoarceţi-vă către Mine), Domnul Atotţiitorul ne ‚ndeamnă spre o
mişcare interioară a fiinţei noastre spre slava Sa. A ne ‚ntoarce
spre/către Dumnezeu ‚nseamnă a ne uni cu harul Său, a lăsa pe
Dumnezeu să Se ‚ntoarcă spre noi.
Zah. 1, 3 ne vorbeşte despre o dublă ‚ntoarcere. Prezentul

‚ntoarcerii noastre către Dumnezeu este concomitent cu ‚ntoarcerea lui
Dumnezeu către noi, deşi expresia epistrapsisomai pros imas
presupune viitorul. Dumnezeu spune : Mă voi ‚ntoarce şi Eu spre voi.
C‹nd? Atunci c‹nd voi vă veţi ‚ntoarce cu inima şi cu g‹ndurile
voastre spre Mine.
Neem. 9, 29 vorbeşte despre aceeaşi povăţuire a Domnului ca

poporul să se ‚ntoarcă la Legea Domnului. Œntoarcerea către Lege nu
‚nsemna ‚ntoarcere spre ‚n afară, ci spre ‚mplinirea legii ‚năuntru, prin
curăţirea interioară de patimi pentru a face cele ale legii pe altarul
inimii.
Ne raportăm la cartea Sf‹ntului Neemia tocmai pentru a

sublinia că ‚ntoarcerea de care vorbeşte Scriptura nu este un reflex al
trupului ci e o ‚ntoarcere harismatică a inimii, a sufletului spre simţirea
interioară a lui Dumnezeu.
Œn Neem. 9, 30 aflăm că Domnul i-a atras pe izraeliţi spre Sine

timp de mulţi ani, i-a chemat, i-a aşteptat să se ‚ntoarcă de la păcatele
lor. Şi cum i-a chemat, prin ce? Spune Neemia: prin aceea că Te-ai
mărturisit lor ‚ntru Duhul Tău ( cf. LXX, Neem. 9, 30). Dumnezeu S-a
făcut evident ‚n ei prin Duhul ‚n multe feluri dar ei nu au luat aminte.
Domnul i-a chemat şi ne cheamă prin mustrările conştiinţei,

prin faptele bune ale altora, prin preoţii Bisericii, prin Scriptură, prin
cărţi sfinte, prin vise şi tot felul de ‚nt‹mplări personale. Chemarea la
43
credinţă se face ‚năuntrul inimii. Şi Dumnezeu e Cel care are iniţiativa
chemării noastre la Sine.
Tocmai de aceea credinţa este o realitate ad‹ncă, foarte

personală, pe care nimeni nu o poate sonda cu privirea at‹ta timp c‹t
este iniţiată foarte subtil de către Dumnezeu şi e susţinută de către
Dumnezeu ‚n mod permanent.
Dumnezeu S-a mărturisit lor prin Duhul. Duhul lui Dumnezeu

le-a dat mărturie despre Dumnezeu şi mărturiei interne i s-a adăugat
mărturia externă, venită prin Prooroci, cf. aceluiaşi loc de la Neem. 9,
30.
Izraeliţii nu pleacă urechea la Domnul, nu se ‚ntorc spre El. Nu

au urechile inimii deschise spre El pentru că inima lor e lipită de cele
trecătoare. Şi pentru că preferă viaţa seculară, trăită numai ‚n timp,
izraeliţii necredincioşi nu se ‚mpărtăşesc de Dumnezeu prin Duhul,
adică nu se ‚ntorc la El.
Cf. GNT, la Rom. 5, 2 , Sf‹ntul Pavel ne spune că Hristos, prin

Hristos, prin credinţa ‚n Hristos am avut apropiere spre harul lui
Dumnezeu, „‚n care stăm şi ne lăudăm ‚ntru nădejdea slavei lui
Dumnezeu”.
Hristos ne-a adus apropierea de Tatăl prin jertfa Sa, ale cărei
consecinţe le primim la nivel personal, prin sălăşluirea Duhului ‚n
fiinţa noastră. Ca să ne apropiem de Dumnezeu trebuie să stăm ‚ntru
Duhul şi ‚ntru Hristos, ‚n simţirea Duhului şi a lui Hristos ‚n fiinţa
noastră pentru ca să avem nădejdea vie ‚n fiinţa noastră că vom fi
veşnic ‚n slava lui Dumnezeu.
Mărturisirea lui Dumnezeu ‚ntru Duhul de care vorbea Neemia

este identică cu simţirea sau cu starea ‚n har despre care ne vorbeşte
Pavel. Dumnezeiescul Pavel ne vorbeşte despre starea ‚n har, despre
simţirea harului ‚n noi, experienţă pe care o puteau avea şi izraeliţii,
numai că ei luptau interior ‚mpotriva prezenţei lui Dumnezeu, a
harului, ‚n fiinţa lor.
Izraeliţii lui Neemia luptau cu mărturia Duhului din ei, cu

Duhul care ‚i chema la sfinţenie pe c‹nd creştinii ortodocşi de astăzi,
care stau ‚ntru Duhul, se laudă ‚ntru nădejdea m‹ntuirii prin har a lui
Dumnezeu.
Şi cum ne lăudăm ‚n nădejdea slavei lui Dumnezeu? Prin aceea

că noi confirmăm ‚n fiinţa noastră că Cel ce ne sfinţeşte e Duhul lui
Dumnezeu, prin Care stăm ‚n Dumnezeu şi ‚ntru Care aşteptăm să fim
m‹ntuiţi.
„ntoarcerea este acceptarea harului, ‚nmuierea inimii prin

pocăinţă pentru a simţi harul, viaţa lui Dumnezeu ţ‹şnind ‚n noi.
44
Apropierea este continuarea, ad‹ncirea ‚n har, intimizarea cu
Dumnezeu, creşterea noastră ‚n sfinţenie. Œnsă atunci c‹nd ne
‚ntoarcem spre El deplin, cu toată fiinţa noastră interioară şi El se
‚ntoarce deplin faţă de noi şi st‹nd ‚n harul Său putem să ne veselim
dumnezeieşte.
Despre apropiere Pavel vorbeşte şi ‚n Efes. 2, 18, cam la fel ca

‚n Rom. 5, 2 : „Că prin El [Hristos] avem şi unii şi alţii apropierea
‚ntru Duhul, către Tatăl”. Şi unii şi alţii, adică şi Israel şi neamurile,
‚ntreaga lume, a căpătat prin Hristos, prin iconomia m‹ntuirii lui
Hristos apropiere prin Duhul sau ‚ntru El către Tatăl.
Prin Duhul lui Hristos intrăm la Tatăl, adică prin Duhul pe

Care Hristos L-a trimis ‚n lume şi Care purcede de la Tatăl avem pe
Hristos şi pe Duhul ‚n noi, avem ‚ntreaga Treime. Apropierea de
Dumnezeu, văzută ‚n cheie triadologică, singura cheie iermineutică a
Ortodoxiei, este posibilă datorită ‚ntrupării şi a iconomiei m‹ntuirii lui
Hristos, pe care o primim ‚ntru Duhul şi prin care avem acces la Tatăl.
Œn Efes. 3, 12, Pavel vorbeşte de apropiere şi ‚ndrăzneală către

Tatăl prin Hristos, reiter‹nd ideile pe care le-am analizat anterior. Œnsă
trebuie să reţinem că la Pavel, conform verbului grecesc prosagoghi,
apropierea de Dumnezeu are conotaţiile latinescului applicare,
vorbindu-ne despre o mişcare către, de o aducere ‚nainte de sine a
omului, de o venire către Dumnezeu.
Apropierea, ca şi ‚ntoarcerea de care vorbea Zaharia este şi ea

dublă, după cum o regăsim ‚n cazul fiului risipitor. Venirea lui la Tatăl
a ‚nsemnat alergarea Tatălui ‚n ‚nt‹mpinarea fiului pierdut ( Lc. 15,
20), adică ‚n ‚nt‹mpinarea ‚ntregii omeniri care se pocăieşte.
Dumnezeu a primit imediat, a alergat cu dor, cu dragoste imensă către
dorinţa de pocăinţă, de ‚ntoarcere a fiului, care se ‚ntorcea din ţara
morţii spirituale.
„ntoarcerea către Domnul e o ascultare a harului ‚n fiinţa

noastră şi ea presupune apropierea continuă faţă de El. Œnsă
apropierea aceasta nu are sf‹rşit după cum ‚ntoarcerea e continuă
pentru că e spre Cel pe care inima noastră Œl iubeşte şi Œl aşteaptă cu
mare dor.
Publicat ‚n:
 Comentarii teologice on at Comentarii (0)

Tags: Comentarii teologice
45
Postul ƒntre performanţă şi
asceză smerită
Ideea de performanţă ‚n postire este cu totul străină de viaţa

duhovnicească. Cel care a ‚nceput să se semeţească şi posteşte excesiv
de mult, numai pentru a impresiona, fără să aibă nicio schimbare reală
‚n ad‹ncul său, merge ‚ntr-o extremă periculoasă.
Dar nu e mai puţin periculos, nici postul cu c‹rnaţi de soia sau

cu un alt fel de ‚nlocuitori de post, care trimit mai degrabă la m‹ncarea
de duce, dec‹t la cea de frupt şi care te fac să ‚ţi imaginezi că nu ai
schimbat deloc meniul.
E la modă să ţii cură de slăbire pentru ca să arăţi bine. Dar cura

de slăbire nu are nimic de-a face cu postul, dec‹t ‚n cel mai periferic
mod cu putinţă. Pe c‹nd postul duce la pl‹ngerea păcatelor şi la
ad‹ncirea ‚n vederea neputinţelor proprii, lucru care te face să ceri
harul lui Dumnezeu pentru a le ‚nvinge, cura de slăbire produce numai
o imagine bună despre tine, adică ‚ţi măreşte propria-ţi vanitate.
Pentru cineva care doreşte o bună poziţie socială, fără vreo

legătură cu m‹ntuirea sufletului, articolul nostru nu este interesant.
După cum nu este interesat nici pentru fotomodele sau politicieni care
iubesc mai mult imaginea epidermică dec‹t liniştea sufletului.
Œnsă cei care postesc pentru a se curăţi de patimi, cunosc din

experienţă că asceza este o cale smerită, plină de iubire de Dumnezeu
şi de oameni, de smerenie şi nu un motiv de grandomanie.
Asceza este cea care te umple de pace, de bucurie

duhovnicească şi te ‚mpacă cu Dumnezeu şi cu tine ‚nsuţi, cu trecutul
tău, ‚nsă nu exacerbează orgoliul şi nesimţirea proprie, nu alimentează
ci secătuieşte m‹ndria prostească a omului.
Faţă ‚n faţă cu iubirea şi mila lui Dumnezeu, creştinul ortodox

care posteşte se vede plin de toată necurăţia, de toată ‚ntinarea. Postul
său, rugăciunea sa, nu sunt un mod de a ieşi ‚n evidenţă ‚n faţa lui
Dumnezeu, ci o cerere stăruitoare, plină de teamă sf‹ntă, de a fi miluit
de Dumnezeu. Mila lui Dumnezeu, acest continuu „Doamne
miluieşte!” este singura certitudine şi dorinţă a lui.
46
Căci pe c‹t ne umplem de iertarea lui Dumnezeu, pe at‹t o
cerem mai mult. Şi pe măsură ce creştem ‚ntru Hristos, ‚nţelegem că El
ne cheamă la o iubire şi mai mare, la o renunţare şi mai completă de
noi ‚nşine.
Postul nu se insinuează ca o directivă de deasupra, de sus, ‚n

viaţa noastră ci vine de la sine, ‚n mod firesc. C‹nd ne moare cineva
iubit nu ne mai arde de m‹ncare sau de somn. Atunci este evident
faptul că iubirea nu poate fi ast‹mpărată de lucruri materiale, ci de
harul lui Dumnezeu.
Evenimentele cruciale ne descoperă nevoia noastră acută de

iertare din partea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Postind, simţi că ierţi
din toată inima, că inima ta se zdrobeşte şi se face miloasă, că suspină
la toate nevoile lumii. Inima care posteşte devine o rugăciune vie
pentru umanitate şi un izvor de lacrimi pentru orice nedreptate, pentru
orice act de cruzime, de intoleranţă.
Œnsă postul plin de iubire de Dumnezeu nu distruge trupul, ci ‚l

mlădiază, ‚l face proaspăt pentru nevoinţă, pentru continuarea
rugăciunii pline de dragoste pentru ‚ntreaga lume.
Reducerea postului la o dietă medicală este iarăşi o deformare

flagrantă a postului. Postul e divino-uman. El vindecă sufletul şi trupul
şi nu are ca obiect principal nici curăţirea de toxine şi nici arderea
kilogramelor ‚n plus. Postul e una din nevoinţele ascetice care atrage
harul lui Dumnezeu ‚n fiinţa noastră şi care ne face mult mai proprii
rugăciunii, dialogului viu, ne‚ncetat cu Dumnezeu.
Iar dacă există o relaţie curentă, ne‚ncetată cu Dumnezeu atunci

trupul şi sufletul se dezumflă de la sine: primul aruncă o parte din
kilograme iar al doilea se ‚ntinereşte prin cugetări cuvioase, smerite. Œn
momentul c‹nd postul se referă numai la trup sau numai la suflet,
atunci simţim că postul nostru este inconsistent sau că avem repulsie
faţă de el.
O altă extremă semnificativă ‚n domeniul postului este fixaţia

asupra m‹ncării, scrupulozitatea faţă de ceea ce faci ‚n afară şi lipsa de
atenţie faţă de mişcările inimii şi de cugetele pe care le ai. Dozarea
m‹ncării de post trebuie să fie pe măsura muncii noastre zilnice. Œnsă
dozarea m‹ncării trebuie să fie tot la fel de atentă şi ‚n zilele care nu
sunt de post, pentru ca trecerea de la zilele de dulce la cele de post să
nu fie prea abruptă.
Severitatea ‚n cazul postului trebuie să vină ‚n timp, după ani

de postire şi nu deodată. Trebuie să observăm modul nostru de nutriţie
cu foarte mare atenţie, ca să ştim ce nivel de postire trebuie să
acceptăm. Œn ceea ce mă priveşte recomand o postire alternantă, care
să ţină cont de preferinţele proprii ‚n cazul m‹ncării şi care să aibă ‚n
vedere istovirea dorinţei, nu ‚mbolnăvirea trupului şi a minţii.
47
Una din consecinţele adevăratului post este luminarea minţii.
Mintea devine clară, ad‹ncă, vede ad‹ncimile realităţii şi ale relaţiei cu
Dumnezeu şi cu oamenii. Inima noastră este mai iubitoare, mai
iertătoare. Suntem mult mai uşori, mai supli ‚n mişcări şi bucuroşi ‚n
inima noastră, pe măsură ce ispitele şi necazurile ne ‚mpresoară de
multe ori, din toate părţile. Postul aduce echilibru chiar dacă ne
epuizează adesea. Simţim să stăm ‚ntr-un loc mai mult timp, să
contemplăm pacea din inima noastră, să ne rugăm cu atenţie.
Dacă postul nostru ‚nseamnă dorinţa de a stăp‹nii pe alţii şi de

a cuceri elogii evanescente, suntem purtaţi de demoni. Œnşelarea
noastră este imensă, dacă nu ‚nţelegem că e mai important să iubeşti pe
aproapele şi să ‚ţi jertfeşti timpul pentru el, dec‹t să ‚l tratezi cu
indiferenţă, spun‹nd că posteşti sau te rogi.
Postul nu ne ‚ncurcă cu nimic ‚n a fi oameni buni şi smeriţi, ci

dimpotrivă ne face proprii harului lui Dumnezeu. Iar cine s-a bucurat
vreodată, măcar şi pentru o clipă de liniştea şi bucuria postului, va
vorbi cu reverenţă despre asceza ortodoxă, şi nu va dori să fie un
performer ambiţios şi angoasat.
Pr. Drd. Picioruş Dorin-Octavian
Publicat ‚n:
 Articole
Tags: Articole
48
Fara buldozer si pichamar!
Ambele utilaje isi fac treaba in fata ferestrei noastre, de ceva

timp, pentru a da spre utilizare un nou parc de joaca pentru copii. Asa
speram noi. In locul unor garaje de masini, construite ilegal si
daramate in forta de catre oamenii primariei, a mai ramas numai
cimentul de la baza, structura de ciment a cladirilor care e decopertata
cu mare zgomot.
Nu insa despre etica muncii vreau sa va vorbesc ci despre ce nu

se face intr-o relatie fiu/fiica-duhovnic. Buldozerul trece peste toate,
calca cu senilele lui tot ce gaseste in cale. Atitudinea duhovnicului de a
incerca sa indrepte pe cineva cu forta, intr-o clipa, peste noapte, e ca
buldozerul din fata blocului nostru care taseaza totul, distruge totul in
jur.
Buldozerul nu are sensibilitati fata de mediul ambiant.

Atitudinea de tip buldozer, chiar si in numele binelui, a binelui facut
cu forta pentru fiii nostri duhovnicesti este un esec sigur.
Si nu este un esec pentru ca binele ar fi un rau, ci pentru ca

binele se primeste cu sensibilitate, se accepta cu sensibilitate si nu cu
forta. Forta fierului, a cuvintelor de fier distruge logica inimii, a
caintei, care vine intr-un mod natural in noi, ca un mic izvor de apa ce
discloca in timp pietrele si trece mai departe.
Buldozerul e bun, e arhibun la oamenii puternici, la cei care nu

se simt cocosati de cuvintele care taie in carne vie. Insa oricat ai fi de
puternic sufleteste tot parca ai prefera delicatetea decat buldozerul in
viata ta.
Pichamarul insa produce un zgomot teribil, permanent, pe

masura ce foreaza intr-un singur punct. Cel care il are in mana si
foreaza cu el cimentul e asurzit de zgomotul lui si nu mai aude prea
bine cuvintele ce i se spun, ce ar vrea altii sa-i spuna. El sta cu masina
in mana, ii dardaie toata fiinta si se uita numai in jos, numai spre locul
unde masina patrunde cimentul.
In masura in care transformam spovedania intr-o dadacire

perpetua a fiilor si a fiicelor noastre duhovnicesti, intr-o continua si
49
monomana discutie moralizatoare nu avem decat o atitudine de
pichamar care nu ia aminte la ce spun ei, ci numai la ce vrei tu sa se
intample. Atitudinea pichamar in duhovnicie e aceea care iti impune
punctul sau de vedere iar tu esti nevoit sa o suporti fara scrasnire din
dinti, desi aceasta intruziune in viata ta iti displace profund.
De ce fara buldozer si pichamar?! Pentru ca duhovnicia este

incompatibila cu nedelicatetea, cu badarania spirituala, cu mojicia
sufleteasca, cu inflexibilitatea, cu nemarinimia de inima. In masura in
care vrei sa ajuti, sa vindeci neputinte, dureri, sa dai raspunsuri trebuie
sa primesti sugestiile celui din fata ta, puterea lui de intelegere,
sensibilitatea lui, viata lui de mai inainte, mediul de unde provine.
Duhovnicul nu numai ca trebuie sa aiba miros de mir in fiinta

lui, adica sfintenie, delicatete, bunatate, eleganta interioara, dar trebuie
sa fie psihologul psihologilor si filosoful filosofilor in relatia de mare
intimitate cu fiii si fiicele sale duhovnicesti.
Odata ce ai primit pe cineva care a venit cu toata inima la tine,

responsabilitatea reciproca a noastra, nu inseamna numai ritualul
spovedaniei si doua sfaturi in graba, ci prietenie, intimitate, deschidere
fireasca intre noi, fara vreun atentat interior la sensibilitatea celuilalt.
Nici fiii si fiicele noastre nu au dreptul sa vina cu

insensibilitate si duplicitate in fata noastra si nici noi in fata lor.
Niciunul nu trebuie sa se transforme pentru celalalt in ceva insatiabil,
gretos, in ceva dezamagitor.
Din putina noastra experienta duhovniceasca si pastorala am

observat de cat de multe tare, de cate ramaneri in urma ale vietii
duhovnicesti sufera cei care au avut o viata canalizata liturgic, dar care
nu au avut pe cineva care sa se tina de capul lor, sa ii indrume, sa ii
sfatuiasca cu delicatete, cu precizie duhovniceasca, cu amabilitate
duhovniceasca.
Una din retinerile cele mai grave pe care le au oamenii delicati,

intelectualii sau oamenii duhovnicesti in a veni sa se spovedeasca la
intamplare, unui preot pe care nu il cunosc prea bine, e aceea de a nu
gasi in locul unui Parinte un dictator, un tortionar, un om burdusit de
angoase si resentimente.
Cele mai multe confesiuni din partea oamenilor mi-au revelat

faptul ca fusesera abuzati duhovniceste in timpul spovedaniei, nu prin
vreo obscenitate sau violenta fizica, ci prin raceala si indiferenta
metodica cu care li s-a raspuns de catre preoti la confesiunile lor cu
toata inima.
Nu numai canonul taios si indiferent fata de starea reala a

omului distruge ca buldozerul, nu numai certarile repetate a fiilor
nostri duhovnicesti sunt aidoma pichamarului dar si raceala,
50
profesionalizarea spovedaniei, transformarea ei intr-un act rapid si
indiferent din punct de vedere sufletesc pentru celalalt, intra ca un ger
polar in inima celor ce se marturisesc la noi.
Cand oamenii din fata ferestrei noastre or sa isi termine treba,

linistea va inunda iarasi urechile noastre. Trebuie sa suportam insa
zgomotele pana atunci, aceasta intruziune in viata noastra pentru care
nu ne despagubeste nimeni si nimeni nu da pe nimeni in judecata.
Cand vom intelege ca ceea ce vrem sa ne faca altii trebuie sa

facem si noi lor, nadajduiesc, ca ne vom mai schimba atitudinile sau
poate ne vom schimba radical, transformandu-ne din buldozere si
pichamare in Parinti iubiti de fiii si fiicele noastre, cautati pentru ca
suntem o oaza de liniste si de intelegere intr-un ocean de indiferenta si
de destrabalare si plansi, atunci cand nu vom mai fi printre ei, cu
lacrimile unei iubiri adanci, la care anii au contribuit clipa de clipa.
Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.
Ps: Cum astazi implinim doua luni de munca in folosul

comunitatii online a crestinilor ortodocsi romani si nu numai, va rog sa
primiti acest articol ca o binecuvantare a noastra pentru fidelitatea cu
care ne cititi postarile.
Publicat ‚n:
 Cuvinte duhovniceşti
Tags: Cuvinte duhovniceşti
51
Cei cinci patriarhi ai Romaniei
Recomandam cu multa caldura editia de colectie a Jurnalului
National din 5 februarie 2007, intitulata Patriarhii Romaniei:
http://www.jurnalul.ro/articol.php?id=71464
Proiectul Catedralei Mantuirii Neamului inca ne asteapta.
Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian
Publicat ‚n:
 Ştiri
Tags: Ştiri
52
Seara presedintilor, 100% cu Robert
Turcescu ( 7 februarie 2007)
Presedintele Iliescu si presedintele Constantinescu.
D-l Iliescu multumeste pentru invitatie d-lui Turcescu. Reticenta

sa. D-l Basescu presupune in mod gresit ca in spatele suspendarii sta
Iliescu, spune domnul Iliescu. Domnul Basescu nu respecta spiritul
Constitutiei. Basescu trebuia sa spuna poporului ca va schimba
Constitutia. A fi jucator nu e in spiritul Constitutiei. Basescu nu isi
respecta nici propria lui tabara. Constitutia spune ca presedintele este un
factor de mediere.
Cere pedalarea pe subiecte, moderatorul. Devierele presedintelui

Basescu.
D-l Constantinescu s-a declarat invins de securisti. Cartea sa. D-l

Constinescu promitea un rol ofensiv impotriva mafiei. Haosul de acum
vin din necunoasterea si nerespectarea regulilor jocului.
Se vrea respectat ca fost presedinte. Va propun sa nu pedalam, ci sa
epuizam subiectele. Cere 5 minute de vorba, d-l Constantinescu.
Vorbesc doi fosti presedinti. Deciziile importante pana in 2004

le-au luat ei doi. Mi-am asumat si bunele si relele guvernarii noastre.
Prima observatie: textele amandurora si ale domnului Basescu sunt reale
si adevarate dar sunt extrase din contexte diferite. D-l Basescu nu e un
presedinte intr-un moment de criza.
Am criticat un program al presedintelui Iliescu. Nu am pus

epitete langa numele domnului Iliescu, ci am criticat regimul.
Presedintele Basescu nu critica idei, ci oameni. Acum Romania nu trece
printr-o criza.
Acum e timpul bunului simt, nu al eroismului, spune dl

Constantinescu.
Dl Robert Turcescu: Presedintele are puteri?

Dl Constantinescu: Cum am caracteriza situatia de astazi? Metafora
meciului de fotbal. In asteptarea meciului e o forfota imensa. Acum
traim un zgomot, petarde…si nu meciul. Noi vedem acum numai
galeriile. Acum galeriile se unesc impotriva statului.
Romania e un perpetuu meci cu scandal.
Dl Robert Turcescu: traim o agitatie intretinuta
53
Constantinescu: mandatele noastre au fost mandate cu crize mari.
Cartile nu sunt subversive. Analiza se face in cartile de dupa terminarea
mandatului.
Iliescu: Am valorificat texte pe care le-am folosit in cartile mele.

Acum suntem intr-o criza politica si a guvernarii, pe care nu au
provocat-o factori obiectivi, ci presedintele Basescu. Trebuia sa existe
dialog intre partide si presedinte. Este o obligatie medierea pentru un
presedinte.
Presedintele Basescu: nu revin la tipul de presedentie anterioara.
D-l Iliescu: o discutie ampla in societate. Trebuie sa respectam

Constitutia de acum, a noastra. Presedintele Basescu trebuia sa spuna de
la bun inceput ca nu vrea sa fie un presedinte care respecta Constitutia.
Lui nu ii convine regula democrata. El nu e serif. Bagatelizeaza ce au
facut presedintii anteriori. Eu nu am fost presedintele PSD in timpul
mandatului meu, dar domnul Basescu este la PD. Este demagog in lupta
impotriva coruptiei.
Coruptia e un fenomen perpetuu… Initiativa de suspendare nu a

fost provocata de opozitie ci domnul Basescu a provocat criza actuala. (
publicitate)
{ Pentru a scrie mai repede: Robert Turcescu = T.; Ion Iliescu =

I.; Constantinescu = C. }
T. : citat din domnul Iliescu. I. acuza fuga de raspundere a lui C.

I: am venit sa vorbim despre criza actuala. Se simte ofensat de Robert.
Se intoarce la instabilitatea creata de presedintele Basescu.
R. Trebuie sa se impuna mai mult presedintele?

C: cere o vorbire asezata. Nu are rost sa mergem in trecut ( accepta
pozitia lui I.), ci de prezent. Noi nu ne-am demoralizat premierii, ci i-am
sprijinit. Radu Vasile: criza lui s-a realizat in trei zile.
{Robert nu ii lasa sa vorbeasca}
C: Avem un presedinte extravagant, dar economia merge mai

departe. In timpul mandatului meu politica sprijinea econmia.
T: Basescu a primit o economie proasta?
I: Dupa 89 s-a prabusit un sistem si am reconstruit o alta societate.
Lucrurile s-au asezat in timp. Pentru Constitutie am contribuit cu totii.
La 2004 domnul Basescu a primit o economie buna.
T: De ce a primit poporul mesajul justitiar al dl Basescu in 2004?
I: presedintele Basescu a afirmat ca guvernul Nastase a fost mai bun.
C: actul de suspendare nu e un act penibil
I: Eu nu am adus jigniri la adresa celor care au dorit suspendarea

mea. Afacerea caselor nationalizate.
54
C: ( cere acuvantul) despre recursul in anulare al presedintelui
Iliescu. Obedienta structurilor juridice. Este impotriva suspendarii
presdintelui in acest moment. Dupa demisia presedintelui nu s-ar petrece
nimic, daca poporul nu intelege de ce fel de presedinte are nevoie.
Conceptia despre sef a romanilor. Suntem primii presedinti in viata si nu
exilati sau omorati. Ne trebuie o alta Constitutie. Trebuie sa observam
constitutiile celorlalte tari UE. Presedintii UE au rol reprezentativ iar
parlamantul este legislativ.
T: Poate si noi preferam un presedinte jucator…
C: trebuie sa cunoastem constitutiile si realitatea celorlalte state.

Formatorii de opinie trebuie sa isi faca treaba. O provocare pentru
Realitatea TV: o dezbatere cu juristi pentru Constitutie, pentru ca sa stim
rolul Constitutiei in Uniunea Europeana. Pericolul imens dupa 1989 a
fost nationalismul extremist. Pericolul Romaniei e populismul.
I. …demagogia.
C: vom alege un presedinte Basescu 2 sau si mai rau, daca nu

discutam ce presedinte vrem… ( publicitate).
Editie speciala. Ce a spus astazi grupul de intelectuali.
T: au intelectualii dreptate?
I: Intelectualii de acum fac o concesie la propriile lor convingeri

pentru o pozitie eminamente politica. Nu cred ca nu il amendeaza pe
domnul Basescu. Intotdeauna e un lucru bun discutarea Constitutiei.
Initiativa suspendarii e legitima si constitutionala. Criticile se impun. A
santajat PC-ul. A facut presiuni asupra partidelor si a ironizat oamenii
politici din coalitie. Presiuni pentru alegeri anticipate. Toate sunt
manifestari anticonstitutionale ale presedintelui Basescu.
T: daca ajungem la referedndum si e reales presedintele Basescu,

ar trebui ca parlamentul sa se dizolve?
I: Nu! Constitutia noastra s-a inspirat din toate constitutiile. Nu

ne-a impiedicat pana acum Constitutia.
I: Nu respecta Constitutia, presedintele Basescu.
C: comentatatorii sa se ocupe de Constitutie. Constitutia nu e

grea, ci oricine poate sa o inteleaga. Sunt impotriva suspendarii
presedintelui Basescu in acest moment si in nici un moment, ci vreau sa
isi duca mandatul pana la capat. E o politica asiatica, politica
presedintelui Basescu. Referendumul e o metoda nedemocratica, pentru
o tara ca a noastra. Nu il vor mai alege aceeasi ca in 2004. Nu sunt
55
populist acum. Acum avem alte treburi, europene. In mod normal ar
trebui sa se prezinte adevaratele probleme. Nu se poate dizolva
parlamentul. Deruta e un eufemis. Cetatenilor nu li se prezinta adevarul
real. Propunerea mea e un armistitiu politic.
I: Premierul s-a substituti astazi presedintelui cerand amanarea

suspendarii.
T: Un dialog cu Cotroceniul nu ar fi bun acum?
C: Propun o venire a presedintelui in parlament pentru a i se

aduce la cunostinta atributiile.
I: e o propunere buna.
Ambii presedinti: e singura initiativa posibila, constitutionala.
De ce presedinte avem nevoie astazi?
I: presedintelui Romaniei ii trebuie cultura politica prin care sa

respecte institutiile statului; sa fie un moderator
C: 1.lamurirea a ce inseamna presedinte european si presedinte

din lumea a treia.
2. Romania trebuie sa faca alegeri parlamentare separate de cele

prezidentiale. Asta vom intelege in 2009.
I: ne trebuie un presedinte european. Dau o bila alba poporului

roman. Nu dau bila neagra.
C: o bila alba unui profesor de drept (nu i-am retinut numele),

care nu a semnat depozitia de astazi a intelectualilor si a tinut un curs de
drept despre ce inseamna presedintel european si o bila neagra pentru
profesorul Mihaies si domnul Traian Ungureanu, care au introdus
spiritul omagial in cazul presedintelui Basescu. Presedintele Basescu
este elogiat de ei mai mult decat era Ceausescu.
T: accente critice. sa invatam de la oamenii, de la presedintii

Romaniei. Final la 23:20.
Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian
Publicat ‚n:
 Interviuri
56
Tags: Interviuri
57
Una bucata cantec, cu dedicatie, pentru
generatia cool. Scrisoare de sinceritate.
Pentru ca un baiat de bine m-a trimis sa ma culturalizez la
undergound, adica sa imi bag in cap si putin dictionar altfel de la
http://www.123urban.ro/all, fapt pentru care ii multumesc, m-am gandit
sa ii scriu, la schimb, niste randuri de la mine.
Nu ii cer sa imi dea banii de drept de autor pe ele, ci i le spun pe

gratis.
Frate cool M.,
Se zice ca era odata la noi in cartier unul Ratatul, care credea ca

toata viata lui o sa scuipe seminte si o sa manance susane. A dilimandit
cateva treburi acolo si a stat la mititica pana si-a vazut matele desirate,
nu de alta, ci de foame. Fratesu Gogu, violator, a facut si el putina
puscarie: cam 10-15 ani. Cineva i-a dat cu o dreava in cap si are o rana
de te doare intelectul cand o vezi.
Insa nu vreau sa te zdruncin, frate de suferinta, cu povesti de

demult. Sunt sigur ca si tu crezi ca esti stapanul intregii lumi si ceilalti
sunt fraieri rau de tot. Daca stii sa scuipi vorbe in argou crezi ca treaba
merge, se roteste. Insa nu e asa, fraiere, ca sa zic asa, domnule. Dupa
cum mi-ai spus foarte bine, fraier inseamna prost. Si cand esti prost nu
esti prost pentru ca ti-o spune altul, ci pentru ca asa te simti tu in fata
celor care au o viata asezata in comparatie cu tine.
La 15 ani ai tai, ai dreptate: viata e nasoala rau. E nasoala pentru

ca nu o cunosti sau o vezi cum iti convine.
Ai prietenii tai, adica fratii tai , te duci la meciuri cu ei, injuri,

dracui, fumezi si bei in nestire, la o ocazie te mai si droghezi. Portretul
tau interior e ca o pictura de Picasso. Totul e vraiste si ti se pare ca de
vina sunt altii. Insa daca tot mai interpelat sa stii ca ma bucuri ca ai
facut-o. Adica ma bucur ca mi-ai zis-o unde trebuie.
Ti se pare ca eu ca preot duc o viata parazitara, prosteasca, ma

dau grande toata ziua, si nu pun si eu pe blog vreo fata dezbracata, vreo
din asta…fripturica. Probabil iti place ca ti-am imprumutat limbajul. Nu
cred ca imi displace sa vorbesc ca tine, in limitele decentei, adica a
obrazului, daca ajung la inima ta.
58
Daca crezi ca viata e de ras, fratele meu, plansul ei e mult. Da-mi
voie sa iti spun frate, daca tot ai multi frati de suferinta si de pahar. As
fi ipocrit sa spun ca imi pasa de tine si totusi iti spun. Daca nu mi-ar fi
pasat te-as fi tratat ca pe un gunoi, cum ma tratezi tu pe mine. Insa imi
displace sa cred ca esti un nimeni, ca nu poti sa fii un om decent, cu bun
simt, adica cu buca.
Daca mai vrei sa vorbim iti scriu tot la fel ca si acum, prin
metoda: anonimii vorbesc. Tu vei fi tu si eu iti vorbesc dupa cum tu imi
trimiti mesajele. Daca nu iti place raspunsul pe care m-ai pus sa ti-l
scriu, imi cer scuze daca am cam sarit creanga. Doar tu m-ai pus sa fiu
cool ca si tine? Vorind ca tine ma simt fraier, frate, dar asta e o alta
problema. Cred ca e mai degraba problema mea pentru ca tu nu ai
niciuna.
Eu am multe probleme de rezolvat cu mine pe cand tu nu ai

niciuna, nici macar una. Cred ca ar trebui sa te simti fericit, daca
constiinta ta, creierul tau iti spune ca viata pe care tu o duci e …cool. Ce
pot eu sa fac, daca tu decizi?!
La revedere frate M., si tine-o tot asa, daca te mai tin capacele!
Insa drumul e cu denivelari de aici incolo…daca intelegi ce vreau sa zic.
Preotul Dorin, sau

ala care te-a enervat si i-ai dat un email de incurajare.
Publicat ‚n:
 Scrisori
Tags: Scrisori
59
Plus, minus inteligenta si
destule constatari
Cand Domnul ne-a dat pacea Lui, ne-a spus ca pacea va fi a

noastra daca vom fi cu El. Si pacea de care El vorbeste este pacea inimii
si nu pacea bombei care naste morti. Daca adevarata pace ar insemna
doar securitate nationala, casnica sau fizica atunci realitatea pacii ar fi in
afara noastra si niciodata inauntrul nostru. Insa pacea Domnului nostru
este in inima noastra, e pacea pe care o primim prin nevointa noastra ca
dar de la Dumnezeu.
Ce inseamna sa fii flexibil intr-un discurs personal? Daca a fi

flexibil inseamna a edulcora, a indulci adevarul, adica a-l transforma in
apa de ploaie acest a fi flexibil inseamna a denatura adevarul si a lupta
cu multa rigiditate impotriva sfinteniei. Cum poti sa fii flexibil intr-o
lume cu discursuri duble, ipocrite si in acelasi timp sa ramai ortodox? Si
pe cine intereseaza sa raman crestin ortodox daca nu sunt acceptat cu
crezul meu suta la suta?
Experienta duhovniceasca naste insa solutii si niciodata dileme.

Din punctul de vedere al vietii cuvioase a fi flexibil inseamna a intelege
in multe pe om, insa nicidecum a face din om si din poftele lui un idol.
Sa ai simtul raspunderii. In fata carei instante? Daca ai in fata

legii umane, o poti jongla sau poti cadea in capcanele ei dezumanizante.
Puscariile nu au facut niciodata Sfinti prin ele insele si nici oameni mai
buni, dar Dumnezeu a facut oameni intregi la minte pe cei care s-au
intors la El in puscarie.
Insa penitenciarul, prin logica lui, nu este un mediu care pemite

normalitatea, acea adanca si fireasca normalitate pe care ne-o cere
Dumnezeu. Puscaria e compromisul social, neaparatul terorizant care ne
apara linistea sociala. Ea este o limitare a acelor oameni care nu vor sa
se limiteze la propriile lor drepturi si indatoriri.
Nu pot sa inteleg logica banalului in viata duhovniceasca. Nu

intra banalul in viata ortodoxa. Banalul apare numai acolo unde se vad
numai asperitatile lucrurilor. Insa acolo unde plonjezi in maduva vietii,
in maduva lucrurilor, nu ai timp sa termini cate ai de facut si nici nu poti
sa vezi ceva fara valoare, banal, prostesc.
60
*
Sa nu faci e intotdeauna inteles prost daca nu are o explicatie

subsidiara. Iar explicatia lamuritoare trebuie sa aiba relevanta interioara.
Si daca are relevanta interioara e acceptata. Insa pentru a fi acceptata cu
adevarat trebuie sa ai discernamantul intelegerii acelei prescriptii
negative.
Poezia franceza a simbolistilor are un caracter mortuar. Cand aud

de spleen, de plictisul adanc, existential parca aud de Iad. E o tacere
suspecta in literatura unde exista o lupta crancena cu Dumnezeu. Proza
ritmata revansarda a lui Nietzsche sau excesul de aciditate al lui Byron
te fac sa crezi ca posezi adevaruri, insa ele sunt insemne ale dezamagirii
si ale mortii spirituale celebrate ca victorie.
Majoritatea creatiilor literaturii universale sunt un elogiu adus

mortii, patimilor, inselarii…Numai ca nu intelegi acest lucru decat daca
te speli pe ochii sufletului de patimi si nu mai pui semnul egal intre
exaltarea demonica si adevarata bucurie a omului, cea duhovniceasca.
Toti convertitii istoriei au fost cei care au ucis in inima lor

minciuna necredintei, neadevarul. Pentru ca sa mergi la Dumnezeu, sa
vii in intimitatea Lui, acolo unde trebuie sa iti scoti incaltarile fostelor
obiceiuri, trebuie sa iti ucizi idolii, pseudo-dumnezeii in care crezusei
mai inainte.
Eroismul convertirii consta in aceea ca trebuie sa lupti cu tot ce

iti sta impotriva, sa distrugi toate legaturile patimase cu trecutul, sa pari
nebun pentru cei care te indrageau ca petrecaret dar nu si ca om cuvios.
Pentru convertire iti trebuie tineretea iubirii lui Dumnezeu, nebunia
sfanta a harului, a intrariparii spre culmile cele inalte ale Imparatiei lui
Dumnezeu.
Tocmai de aceea daca nu te lasa poftele si daca nu ai putere sa te

dezlipesti de familie, prieteni, rude, cunoscuti, in inima ta, pentru
Dumnezeu, privesti in urma si devi un stalp de sare indiferent, rece
pentru Focul care este Dumnezeu. Caci Dumnezeu e Foc si El a aruncat
foc in inimile celor care Il iubesc pe El: focul iubirii dumnezeiesti care
nu se poate stinge.
Pentru multi ortodocsi pacatul e o problema, dar virtutea mai

putin. Ne pierdem prea multe discutii cu pacatul dar mai putin cu iubirea
lui Dumnezeu. Sau ne luptam cu eretici, cu erezii, inventam tot felul de
dusmani ai nostri sau ne facem din toti dusmani dar vorbim prea putin de
61
ce simtim noi in mod real pentru Dumnezeul in care credem. Raportarea
interioara la Dumnezeu pierde teren in lupta pentru apararea lui
Dumnezeu. Insa cum Dumnezeu ne apara pe noi si nu noi pe El, grija
noastra consider ca ar trebui sa fie mai degraba spre a reliefa faptul cum
ne simtim cu El, decat acela de a ne pierde timpul cu ce mai e de facut la
altii.
Daca te simti intimul lui Dumnezeu, in timp sau in afara de timp,

tu esti intr-o bucurie continua. Acolo unde exista inconsistenta relatiei cu
Dumnezeu timpul este o povara, un plictis sau o inaintare in gol.
Niciodata nu am simtit ca ma plictisesc de viata lui Dumnezeu, de viata
pe care El mi-o da, de harul Sau.
Si nici nu cred ca putem sa fugim din timp prin imaginatie sau sa

facem abstractie de timp si sa spunem ca trecerea noastra prin viata nu a
lasat nicio urma. Intelegem limpezindu-ne inima. Cred ca drumul prin
viata este o continua limpezire care ne face si mai linistiti, si mai
impacati, din ce in ce mai impacati.
Cand incerci sa minimalizezi pe cineva nu faci decat sa iti

creasca interesul pentru el.
Ma intorc adesea in unele cimitire si acolo simt ca viata e plina

de sens. La capatul crucilor reci simt ca viata imi devine responsabila si
ca agitatia noastra, fuga noastra dupa te miri ce se va opri intr-un final
aici, intr-un loc mic, banal prin naturaletea lui. Daca asculti linistea
cimitirelor inveti sa fii profund. Inveti sa pretuiesti clipele, sa nu te joci
cu cuvintele, sa dai frumusete vietii tale, sa fii viu, bucuros pentru darul
vietii si al credintei din viata ta.
Cuvintele nu au priza interioara daca sunt croite numai dupa

norme lingvistice dure, fixiste. Cand limba pe care o vorbesti nu stie sa
inspaimante, sa impresioneze, sa cutremure, sa mangaie, sa susure
iubire, esti un cadavru umblator cu o limba abjecta prin artificialitatea ei.
Ma inspaimanta de fiecare data oamenii care stiu cum se

foloseste limba dar nu stiu sa o practice, sa vorbeasca prin ea, sa se puna
in ea, sa se daruie prin cuvintele ei celorlalti. Sunt un fel de calculatoare
care stiu de toate dar cu care nu poti vorbi, pentru ca nu le duce cipul sa
faca si asta. Pacat de limba pe care o invatam atat de mult dar prin care
nu transpiram noi, fiinta noastra ci numai stereotipuri verbale, clisee,
surogate de personalitate!
62
*
Versul mi-e foame de tine nu are nimic de-a face cu arta culinara.
Sfantul Amos vorbea in profetia sa despre foamea dupa cuvantul lui
Dumnezeu cel viu, foamea dupa viata dumnezeiasca.
Daca te pui la masa si te scoli de acolo satisfacut de mancare si

nu ai si inima bucuroasa, se pare ca ai ramas tot flamand. E un fel de
foame iubrea care nu te face sa te astamperi pana nu il vezi, nu o vezi,
nu ii vezi pe ei, pe cei pe care ii iubesti.
E un fel de dor aceasta foame de celalalt, de care romanul spune

bine ca te usuci de-ampicioarelea din cauza lui. Daca ne e foame si ne e
sete de adevarul lui Dumnezeu vom avea intotdeauna viata daca vom sta
in Biserica lui Dumnezeu Cel viu si ne vom adapa de la Parintii nostri
Sfinti de pretutindeni si dintotdeauna.
Experienta nu insulta niciodata pe nimeni. Pe ea o ai sau nu o ai.

Este intransmisibila total desi se daruie mereu.
Marii Parinti ai pustiei traiau cu sentimentul profund ca fiecare zi

e ultima. Un fel de sfarsit continuu, pe care ni-l propun si rugaciunile
diminetii. Cand ne sculam dimineata Ii multumim lui Dumnezeu ca ne-a
dat o noua zi, desi noi eram deznadajduiti la gandul ca o vom mai avea,
ca ne vom mai scula din pat.
Iar cand ne culcam noaptea, vedem intotdeauna patul ca pe o

groapa, ca pe groapa de astazi noapte, din care nu ne mai putem trezi,
ridica, fara ca harul lui Dumnezeu sa ne ridice maine din pat.
Intre noapte si zi, numai Dumnezeu e Stapanul care ne tine in

mainile Sale, El, Care este Atottiitorul si numai El ne poarta de grija, El,
Cel care providentiaza, Care poarta de grija de fiecare lucru si fiinta.
Recunostinta noastra e tocmai urmarea acestei constientizari a prezentei
Lui neintrerupte cu noi.
Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.
Publicat ‚n:
 Reflecţii
Tags: Reflecţii
63
Magnati, manechine,
prostitutie…afaceri murdare
Va invitam la un articol despre undergoundul select al Rusiei in

articolul de aici. Interviuri directe cu cei care isi permit. De ar fi altfel in
Romania?
Cum arata magnatii nostri si care sunt psihozele lor sexuale? Cat
scot din exploatarea sexuala a tinerelor fotomodele sau a femeilor puse
sa se prostitueze sau cum e inteleasa prostitutia ca o lejera ocupatie
extrem de profitabila?
Pr. Dorin
Publicat ‚n:
 Ştiri
Tags: Ştiri
64
Despre presedintele care sucomba si
scrisoarea intelectualilor
Daca nici acum, prin intrarea ideaticilor, a intelectualilor in falsa
dilema a nelinistii nationale provocata din orgoliu personal, nu am
inteles cine e cu cine si de ce, am pierdut tot sirul logic al evenimentelor.
Scrisoarea deschisa din Cotidianul de astazi a intelectualilor ( cf. aici),
fiind idealizanta in esenta, vede numai trei lucruri pozitive in cei doi ani
de mandat ai presedintelui Basescu:
1. razboiul impotriva coruptiei
2. desecretizarea arhivelor securiste
3. condamnarea comunismului printr-un discurs extraordinar (

am remarcat si noi asta;dar care masca imperfectiunile documentului
Tismaneanu); insa nu vorbeste nimic despre genetica scandalului
national artificial provocat de presedintele Basescu si nici despre
derapajele sale a-constitutionale.
Ca si alte speech-uri particulare ale multora din semnatarii

scrisorii fobia PSD, complexul PSD emana din textul scrisorii deschise si
semnatarii se agata de persoana presedintelui Basescu pentru a nu mai
avea de-a face cu stanga PSD-ista sau cu extrema PRM-ista.
Lucrul deranjant din aceasta scrisoare e acela ca se acuza

acuzatorii si nu tartorul nelinistii nationale. Pentru ce sa acuzi pe
premier, PNL, PSD, PRM, PC de dorinta de a suspenda pe presedinte,
cand presedintele si-o face cu mana lui si ceea ce a facut bun, nu il
scuza, in fata opiniei publice si nici a normelor de drept, pentru ce face
aiurea?
Presedintele Basescu a recunoscut public, foarte recent, ca

alegerile din 2004 au fost castigate de PSD, dar ca poporul a dorit
Alianta. De ce ne-ar fi frica sa mai intrebam odata poporul daca mai
vrea Alianta, doar e democratic sa facem asta, nu?
Motive reale pentru demiterea presedintelui sunt cu duiumul,

atata timp cat presedintele ar sta, ca orice cetatean in fata Justitiei si ar fi
intrebat daca a respectat legile statului. Presedintelui ii e frica sa stea in
fata propriilor sale fapte, cu toata alura de biruitor asupra tuturor
impertinentilor.
De ce vor toti acesti domni si doamne:
65
Sorin Alexandrescu, Vlad Alexandrescu, Dragos Paul Aligica,
Stefan Andreescu, Vasile Astarasfoaie, Adriana Babeti, Hannelore
Baier, Alexandru Beldiman, Magdalena Boiangiu, Lidia Gheorghiu
Bradley, Corin Braga, Alexandru Calinescu, Mircea Cartarescu, Magda
Carneci, Ruxandra Cesereanu, Livius Ciocarlie, Eugen Ciurtin, Andrei
Cornea, Aurelian Craiutu, Dorin Dobrincu, Vasile Docea, Sabina Fati,
Iulian Fruntasu, Florin Gabrea, Tom Gallagher, Armand Gosu, Stere
Gulea, Sorin Iliesiu, Alexandru Lazescu, Gabriel Liiceanu, Viorel
Marineasa, Mircea Mihaies, Dan C. Mihailescu, Mihail Neamtu, Virgil
Nemoianu, Vlad Niculescu, Andrei Oisteanu, Dumitru Oprea, Anca
Oroveanu, Rodica Palade, Serban Papacostea, Horia Roman-Patapievici,
Horatiu Pepine, Dan Perjovschi, Lucian Petrescu, Ileana Pintilie, Andrei
Pippidi, Valentina Pop, Tania Radu, Victor Rebengiuc, Lavinia Stan,
Dan Tapalaga, Vladimir Tismaneanu, Gelu Trandafir, Florin Turcanu,
Traian Ungureanu, Daniel Vighi, Sever Voinescu, Smaranda Vultur,
Serban Radulescu-Zoner, Alexandru Zub,
ca presedintele Basescu sa ramana la putere, daca razboiul

impotriva coruptiei n-a aratat deloc corupti, coruptii majori, nu plevusca,
daca desecretizarea nu s-a facut nici ea deplin si dosarele au fost epurate
iar discursul de condamnare a comunismului, merge vorba, nu ar fi fost
al presedintelui, ci al domnului Teodor Baconski ?
Cele trei idei puse pe seama presedintelui Basescu de catre

grupul de intelectuali romani apartin intelectualilor mai degraba decat
presedintelui, pentru ca acestia s-au zbatut pentru ele de vreo 17 ani
incoace si de aceea le si apara.
Grupul de intelectuali, cu siguranta, ca stie si minusurile

presedintelui Basescu, multi au posturi de conducere primite de la noua
guvernare si facilitati care ii fac sa prospere, multi au luat atitudine fata
de unele din derapajale sale, insa mai stiu ceva important, pe care il stim
si noi, ca daca il scoatem pe presedintele Basescu din paine nu avem cu
cine sa-l inlocuim. Pepiniera politica a fost atat de bine oprimata, incat
varfuri politice nu prea avem, ci abia gasim ministri, secretari de stat,
dupa premier dam cu tunul pana il gasim iar pentru presedinte avem
numai oameni care deja s-au dat in stamba.
Criza actuala, daca imi dau voie domnii si doamnele din acest
grup intelectualist, nu sta in aceea ca poporul vrea una si politicienii
merg pe miriste in corpore, ci in aceea ca instinctul politic al
electoratului roman nu are pe cine viza, daca a vazut ca presedintele
Basescu are aceleasi apucaturi comuniste, o doza enorma de badaranie si
incultura, prin care i-a intrecut cu mult pe antecesorii sai.
Problema nu e numai aceea ca poporul se simte pentru a nu stiu

cata oara inselat, nu e numai aceea ca odata intrati in UE am fost imediat
aruncati in bratele dezamagirii, ci ca nici nu ne mai place ce presedinte
avem si nici nu mai avem vreunul mai acatarii cu care sa-l inlocuim.
66
Domnul Liiceanu a avut o scrisoare deschisa, extrem de patetica,
anul trecut, prin care deplangea ca ultimul reper moral al Romaniei,
doamna Musca i-a inselat si ne-a inselat asteptarile, fiind securista si
apoi l-a deplans intru a doua pe parintele Iustin Marchis pentru aceeasi
problema. Cand in spatele domnului presedinte stau securitismul, flota,
imixtiunile repetate in treburile subsecventilor si iesirile violente, cat
patetism ne-ar trebui sa avem, ca sa ne manifestam dezamagirea fata de
primul om al statului?
Daca doamna Mona Musca nu mai e nepatata, pentru ca a fost

odata o informatoare de trei note, si la fel parintele Iustin, cat de
imaculat poate fi presedintele? Insa grupul intelectualilor care vrea
stabilitate politica in Romania ( si noi vrem asta), nu spune deschis ca
vor o stabilitate pentru ei si nu o stabilitate pentru toti.
Daca ne-ar durea de Romania ar trebui sa il tragem la rost pe

presedintele Romaniei de toate neimplinirile mandatului sau si apoi sa il
elogiem pentru rezultatele sale pozitive. Ar trebui sa il intrebam despre
agricultura, mediul, industria, salariile, somajul, saracia, incultura,
sanatatea precara a poporului si despre multe altele daca vrem o
Romanie pentru toti si o Romanie a fiecaruia.
Insa grupul intelectualilor vede in presedintele Basescu nu un

genial om politic cum spun multi ci unul care le-a insusit unele axiome
si prin care intelectualii isi gasesc aderenta, oarecum tangentiala, la
politica actuala a statului. Este evident ca putem scrie, publica, ne putem
manifesta ideile, dar nu din cauza presedintelui Basescu sau pentru ca
dansul ne da voie sau ne invita sa vorbim, ci pentru ca am intrat intr-un
sistem social care nu ne mai permite sa ne intoarcem decat gandirist spre
trecut.
Presedintele trebuie sa dea testul Parlamentului si al

referendumului si cum l-am ales pe el presedinte, ca un compromis al
istoriei, daca nu va fi acesta, va fi altul, adica un alt compromis al
istoriei. Numai ca grandomania actualului presedinte si orgoliul sau ne-
au adus la situatia de astazi si e normal sa revolte pe multi. Pentru
Romania nu e nicio afacere referendumul, pentru ca acesta costa bani si
nicio bucurie enorma, atata timp cat pionul lipsa va fi si el o solutie in
extremis.
Presedintele sucomba nu din cauza Romaniei ci din cauza

atacului la linistea ei, la bucuria ei de tara europeana iar scrisoarea
intelectualilor nu va dinamiza Romania, intreaga Romanie, ci va interesa
numai casta noastra, a intelectualilor, pe care ne preocupa stabilitatea
noastra in cadrul stabilitatii poporului nostru.
Pe scurt, eu cred ca intelectualii l-au mintit pe presedinte prin

scrisoare, elogiindu-l fara a-i spune si defectele pe care i le dispretuiesc,
pentru ca sa isi gaseasca confortul propriu. Daca intelectualii s-au dat cu
fostul regim comunist, au laudat regimul iliescian, l-au incurajat pe cel
67
constantinian dar el s-a dovedit prin Conventie o apa de ploaie, cum vor
privi apa de ploaie a Aliantei dupa inmormantarea ei finala?
Oare, pentru versatilitatea noasta, nu ne va considera poporul, pe

noi, intelectualii, niste prostituate morale, dupa cum considera clasa
politica? Mie mi-e teama ca grupul de intelectuali semnatari ai scrisorii
de fata au intrat intr-o cursa de soareci, din cauza careia vor fi
considerati nostalgici basescieni pentru cei care se vor ralia la viitoarea
putere politica romaneasca.
Insa unii s-ar putea sa nu aiba nimic de-a face cu presedintele

Basescu si sa fi semnat pentru ca au semnat si altii, si asa, avem pe cei
care il lauda si pe cei care il denigreaza pe presedinte, iar intre ei sunt cei
care privesc spectacolul palpitant cu ochi echidistant sau indiferent.
Eu unul sunt la mijloc. Incerc sa fiu cat se poate de echidistant.

Vad si bunele si relele presedintelui, nu elogiez trecutul si nici viitorul in
integrum, ci vad binele deopotriva cu raul stand la masa. Pana la urma
toti vom vedea acest lucru, cand istoria se sedimenteaza in noi si
pasiunile noastre nu se mai leaga organic de interesele noastre sociale.
Oricum avem nevoie de un presedinte si de intelectuali, cum

avem nevoie de intreaga tara pentru a fi Romania. Numai ca fiecare din
Romania are dreptul sa se simta al Romaniei neimbatandu-se nici de
iluzii si nici numai de teroare. Cand stam cu frica sa nu moara Romania
pentru ca il schimbam pe presedintele Basescu sau cand credem ca fara
noi lumea intra in neant, am inceput sa ne vedem supradimensionat
existenta si devenim penibili. Exista o mare doza de penibil atat in
manifestarile presedintelui cat si in pozitia semnatarilor scrisorii.
Publicat ‚n:
 Opinii
Tags: Opinii
68
Roaba lui Dumnezeu Anastasia Titov
Saptamana trecuta am avut marele privilegiu sa slujesc la

inmormantarea Anastasiei Titov, care a repausat la varsta de 92 de ani.
Ea a fost una din primele fete pe care le-am vazut in Biserica Ortodoxa
Sfantul Vladimir, cand in 1992, ca tanar convertit, m-am mutat in
Huston si nu aveam pe atunci nici doi ani decand ma intorsesem la
Ortodoxie.
De aceea ea are un loc foarte special in inima mea, pentru ca am

avut amandoi o relatie speciala, dar nu am fost singurul care a avut o
relatie unica cu aceasta femeie. De fapt, dupa ce am auzit cuvintele pline
de caldura care s-au spus la inmormantarea ei, cred ca aceasta a avut o
relatie speciala cu oricare dintre noi care am avut ocazia sa o cunoastem.
Tocmai de aceea vreau sa scriu acum despre ea, si pentru asta voi
incepe mai intai cu cateva date despre viata ei si apoi voi sublinia
altadata, intr-o alta postare, despre relatiile speciale pe care le-a avut
Anastasia de-a lungul timpului.
Si voi descrie lucrurile pe care le-am aflat de la ea in timpul

anilor de cand ne-am cunoscut.
Daca imi amintesc ceva gresit, sper sa fie cineva care sa ma

corecteze, si multi altii care sa ma ajute sa construiesc istoria vietii sale.
Anastasia s-a nascut cand lumea abia intra in epoca primui razboi
mondial. A copilarit in Harbin, in China, alaturi de un numar mare de
rusi care plecasera din cauza revolutiei bolsevice. In Harbin, grupul
acesta de rusi a recreat cele mai bune cute ale culturii ruse
prerevolutionare.
Anastasia a primit o educatie foarte buna, era un om poliglot si

ca cei mai multi dintre ei, ea a crescut in lumea care avea in centru
Biserica. Cand incepea un post al Bisericii, in prima saptamana a
postului sau in Saptamana Luminata, scolile si fabricile erau inchise si
tot poporul era in Biserica…la toate slujbele, care, spre exemplu, in
prima saptamana a Postului Mare dureaza aproape 10 ore.
69
Din pacate viata ei, a acestei doamne crestine, nu a fost tihnita. A
inceput al doilea razboi mondial, cu invazia Japoniei in China, si primul
ei sot a fost ucis de soldatii japonezi. S-a mutat din Harbin in Shanghai,
unde a lucrat in serviciul administrativ al Sfantului Ioan de Shanghai /
Maximovici. Cand odata am spus ca ea a fost secretara Sfantului Ioan,
aceasta m-a corectat imediat si mi-a spus ca un episcop nu poate avea
secretara o femeie si ca aceasta pozitie este ocupata deobicei de un
preot. Si a adaugat, ca ea a fost mai degraba in cortegiul bisericesc care
il insotea pe Sfantul Ioan.
A fost o doamna in adevaratul sens al cuvantului si cred ca acest

cuvant i se protriveste cel mai bine siesi. In aceasta vreme ea l-a
cunoscut si l-a iubit pe Sfantul Ioan.
La finele celui de-al doilea razboi mondial, cand Sovietele

invadeaza nordul Chinei, ea foloseste ocazia de a se repatria, moment in
care rusii refugiati aici au fost repatriati cu forta. Multi au sfarsit in
inchisoare ca fratele mai mic al Anastasiei.
Dupa al doilea razboi mondial, comunismul s-a instaurat in

China. Sfantul Ioan si cei mai multi dintre rusi de aici, din Shanghai, au
plecat inainte ca regimul comunist sa controleze orasul. Insa Anastasia a
refuzat sa plece pentru ca parintii ei erau inca in Harbin si nu a vrut sa
plece din tara fara ei.
Mi-a spus cat de asprii erau soldatii comunisti…poporul dorea sa

le dea flori sau mancare dar ei nu acceptau nimic de la nimeni. Mi-a
vorbit despre cum i-au umblat acestia prin apartament. Avea in
bucatarie, cand au venit ei, o gaina pusa sa se prepare la cuptor si ei au
dorit sa stie de unde, cand, de la cine a cumparat gaina, cat a costat-o, si
au vrut sa stie si de unde a avut bani ca sa o cumpere. Ea le-a spus cat a
dat pe ea, dar ei au vrut in continuare sa le spune cati bani a dat pe ea, de
unde a luat-o, cand si cati bani are si au cercetat si cel mai mic detaliu
din casa ei.
Tot ea imi spunea cum un diacon chinez, parintele Fotios, a venit

intr-o seara la ea cu Antimisul si cu Sfintele Vase din catedrala din
Shanghai. Ea i-a spus acestuia ca nu se atinge de asa ceva, pentru ca este
femeie. Parintele Fotie i-a spus insa ca ea nu se va atinge de ele asa cum
ar fi facut-o comunistii. E a inteles semnificatia cuvintelor lui si le-a
ascuns. A doua noapte acesta a venit si le-a luat din casa ei. Pe acesta nu
l-a mai vazut vreodata in viata ei si nu stia ce s-a petrecut cu el.
A cautat o viza ca sa paraseasca China, in momentul cand foarte

multi se pregateau sa plece din tara lor. Cand dupa mai multe incercari,
in care i s-a refuzat viza de plecare, intr-un final a ajuns la ambasada
Braziliei dar si aici i s-a refuzat plecarea in prima faza. Lacrimile ei insa
l-au miscat pe ambasador si acesta a facut o exceptie cu ea, dandui actele
necesare pentru plecare, atat ei cat si familiei ei ( acesta credea ca are o
familie)…adica viza pentru Brazilia.
70
Nu mai imi aduc aminte cat a trait aici, dar stiu ca a invatat sa
vorbeasca fluent limba portugheza. De aici, ea si al doilea ei sot, Pavel
Tito, au plecat in Statele Unite, iar ea a muncit la construirea
Organizatiei Natiunilor Unite din New York.
Odata mi-a vorbit cum ea si o alta femeie ortodoxa din Ucraina

au plecat sa se intaleasca cu un arhiepiscop grec care vizita cladirea
Organizatiei Natiunilor Unite. Mi se pare ca arhiepiscopul era din Creta.
Ele au cantat salutul cuvenit unui ierarh in greaca, in limba traditionala a
episcopului. Un politist de acolo a crezut ca vor sa ii faca ceva
episcopului. Credea ca il insulta pe epicop, daca el, invitatul ONU, e
numit despot.
Cat a fost la ONU ea a avut posibilitatea sa viziteze Etiopia

inainte de revolutia comunista de acolo. S-a intalnit chiar cu imparatul
Haile Selassie. Cand s-a pensionat de la ONU, ea si sotul ei s-au mutat
in Huston pentru un motiv anume… Eu cred motivul mutarii lor aici se
lega de afacerile sotului ei Pavel. Cand am intalnit-o ea avea mai mult de
70 de ani.
Un lucru care m-a uimit intotdeauna la ea a fost acela, ca in

multele discutii pe care le-am avut cu ea, descopeream de fiecare data o
noua fateta a vietii sale, pe care nu o mai cunoscusem mai inainte. La
inmormantare am descoperit alte multe fatete ale vietii ei pe care nu le
cunoscusem mai inainte, adica am observat marele impact pe care viata
ei l-a avut in multe vieti si ce marturie despre Hristos a dat ea prin viata
ei.
Daca Anastasia putea sa mearga la Biserica, atunci o gaseai

acolo. Ea a tinut post cu mare strictete pana in ultimul moment al vietii
ei, chiar si atunci cand nu putea sa o faca, pentru ca era foarte slabita. Ea
s-a curatit pe sine prin munca ei de dirijor al corului de la Sfantul
Vladimir, munca pe care a facut-o ca o sora mai mare a parohiei. Ea
iradia cu dragostea lui Hristos pe oricine o intalnea.
Dupa cum am spus eu am intalnit-o ca nou convertit. La fel era si

sotia mea pe atunci. Noi am fost unii din vorbitorii de limba engleza care
ne-am convertit venind in contact cu misiunea Bisericii Ortodoxe Ruse
din Afara Granitelor, care predica in Oklahoma si am fundat o parohie in
care se slujeste in limba rusa, aici, in Huston.
A fost destul de greu. In primele luni, sotia mea a fost singura in

parohie pe cand eu eram in suburbiile New Yorkului. Ea a fost un strain
intr-o lume straina…nu numai ca nou convertita, ci, fiind ea insasi din
China, dar nu ca Anastasia care se nascuse acolo, nu stia prea bine nici
engleza si nici rusa. Anastasia insa a luat-o sub aripa ei si a facut-o sa se
simta ca acasa, ca sa nu mai spun ca ele se simteau ca doua chinezoaice
compatrioate.
71
Am invatat despre credinta atat de multe lucruri de la ea, incat
voi avea ce sa spun in urmatoarele articole despre aceasta.
Inmormantarea ei a fost ca un al doilea Paste. Toti care au

participat la ea au fost miscati. A trecut aproape o saptamna de la
inmormantare si inca ma simt miscat de ceea ce s-a petrecut la
inmormantarea ei.
Si dupa aceasta lunga introducere sa auzim ce a spus Maica Ann

Lardas despre ea la inmormantare:
A fost o femeie minunata, care si-a petrecut viata pe trei

continente. Ea a incalzit inimile oricaruia a cunoscut-o. Si ea si Pavel au
devenit bunici pentru multi convertiti, si pe oricine au acceptat, nu a fost
niciunul imbratisat decat cu caldura. Pentru parintele Gheorghe si pentru
mine nu a fost numai o Maica si un Parinte.
Pentru ca ea a fost cea mai iubita Maica, o Maica adevarata. Ea

se adresa intotdeauna copiilor folosind diminutive, in asa fel incat Ion
era Vania, dupa cum i se spune lui Ion in Rusia. Ea insista intotdeauna
sa folosim lucrurile in firescul lor, insa era prima care acoperea pacatele
celor care nu faceau acest lucru si in fiecare an tinea sa faca o sarbatoare
in care sa te slujeasca cu propriile sale maini. Ea gatea in fiecare
duminica cand noi eram acolo si intotdeauna mancarea de post era cea
mai mare delicatete.
Ei ii placea sa cante. Ea sofa. Ea venea la mijlocul saptamanii cu

uneltele necesare si facea curatenie in casa parohiala si gatea pentru
oricine venea in parohie. Daca era cineva fara imbracaminte, data
viitoare il chema si ii dadea haine, haine noi, pe masura celui care avea
nevoie de ele.
Ea iubea pe toti copiii parohiei si le dadea bomboane ori de cate

ori putea. Noi avem o fotografie cu Anastasia in mijlocul copiilor, a
celor care duc cosurile cu pasca, iar ea parca se simte un invitat la o
emisiune cu papusile Muppet. Ea spunea povesti foarte nostime si avea
un foarte adanc simt al umorului. Cand nu am vrut sa stau jos si sa
mananc intr-o duminica, fiind grabita, ea s-a ridicat, a luat platoul cu
mancare si m-a servit ea insasi, inaltandu-si sprancenele si zicandu-mi:
Stii ce spune un proverb rusesc? Un cal bun e intotdeauna unul care e
pe picioarele lui. Dupa ce noi ne-am mutat, ea ne suna la zilele noastre
de nastere si de nume si ne canta, iar cand noi eram chemati la ziua ei de
nastere si de nume, ea ne spunea: Acum fiecare e pe cont propriu. De
Bunavestire, cand avea nevoie de un insotitor, pentru ca nu putea sa
mearga la Biserica din cauza bolii, noi ii cantam cantecul Arhanghelului,
pe voci, la telefon, de la mile departare de ea si asa eram impreuna.
Daca ne uitam la fotografia de alaturi, unde ea este intre fetele de

la Scoala Normala, vom vedea ca Anastasia le intrece pe toate laolalta.
Pentru ca datoriile ei de sora au fost urmatoarele:
72
1. A lucrat la zidirea Bisericii, atat in timpul slujbelor
dumnezeiesti, cat si in afara lor.
2. A vizitat pe cei bolnavi, intreband pe toti de ce au nevoie si cu

ce poate sa-i ajute. A vizitat pe cei din inchisori si i-a ajutat cu ce aveau
nevoie.
3. A vizitat pe cei muribunzi si a informat pe preot despre fiecare

caz in parte. A citit rugaciunile pentru cei raposati si a ajutat familiile
celor adormiti si a avut grija de ele.
4. S-a ingrijit de cei nebotezati si necununati, aducandu-i pe toti

la Sfanta Biserica, pentru a li se sluji Sfintele Taine.
5. A ajutat cu tot ce a avut la dispozitie scolile pentru copii care

apartin parohiei.
6. A colectionat materiale si fonduri pentru a-i ajuta pe cei

necajiti din parohie la indemnul consiliului parohial dupa indrumarea
preotului. A ajutat pe toti cei care aveau nevoie de ajutorul Bisericii, pe
saraci, bolnavi, invalizi, etc.
7. A ajutat casierul Bisericii sa distribuie carti religioase si

liturgice, etc.
Cu totii suntem mahniti la pierderea ei, insa ma bucur ca

incercarea teribila a bolii ei a incetat, odata cu asta, si acum se poate
intalni cu iubitii ei parinti si cu sotul ei. Vesnica ei pomenire!
In Hristos, Maica Ann Lardas.
Articol scris de catre parintele John Whiteford, cf.
http://fatherjohn.blogspot.com/2006/12/handmaiden-of-god-
anastasia-titov.html
Comentariu si adaptare in limba romana, de Pr. Drd. Picioruş

Dorin Octavian, la tehnoredactare dand o mana de ajutor si doamna mea
preoteasa, adica spre finalul articolului.
Publicat ‚n:
 Traduceri
Tags: Traduceri
73
Melancolie abuziva
Nu pot sa nu-mi amintesc de tine.

Imi amintesc si cand nu vreau, dar mai ales cand am nevoie, cand te simt
ca pe cea mai mare nevoie a mea. Am nevoia sa vorbesc cu tine.
Imi aduc aminte batranetea ta frumoasa, acel a fi de a-mi spune

povesti, pe care nu le pot uita nici cand dorm. Stiu ca ma vezi cand ma
rog pentru tine. Stiu ca te simt cand slujesc Sfanta Liturghie spre iertarea
pacatelor tale si ale mele.
Pastrez frumosul tau in inima mea. E un frumos viu. E un frumos

de care nu ma pot dezbara si nici nu o voi face.
Pastrez chipul tau viu, chiar daca i-am uitat contururile, chiar
daca contururile lui sunt miscatoare. Cu timpul, iubitul meu bunic, fata
ta a devenit din ce in ce mai vie, pe masura ce tu ai devenit din ce in ce
mai viu in mine. Cand vorbeam, cand te bucurai de mine, nu stiam sa iti
spun toate cuvintele.
Poate ca toate cuvintele trebuiau spuse atunci, insa nici acum nu

e timpul trecut. Tu esti viu si eu sunt viu, chiar daca de tine ma desparte
o vesnicie sau ma apropie o vesnicie. Cuvintele noastre se spun in
continuare.
Pentru ca dragostea are un fel de a vorbi al ei care nu uita

niciodata detaliile frumoase si, si le aduce aminte in te miri ce conditii,
te miri unde…dar atat de frumos!
Cand ma rog pentru tine te iubesc. Si cand imi aduc aminte de

tine inseamna ca nu te pot disloca din inima mea prin nicio metoda. Stiu
ca e neinteresanta din afara mea persoana ta sau poate ca nu va interesa
pe nimeni persoana ta, cu adevarat, decat pe mine. Cine mai stie?! Ceva
e sigur: de cate ori vreau sa imi fii aproape imi esti;nu e nicio distanta
intre noi.
Imi aduc aminte de tine in multe contexte, in prea multe. Viata

mea e plina de tine. Te rog sa ma crezi ca daca acum iti scriu e pentru ca
sa iti multumesc ca nu esti departe, chiar daca esti langa Domnul.
Melancolia mea nu e trista ci bucuroasa. Nici eu, iubitul meu, nu

credeam ca pot sa te iubesc mai mult decat am cuvinte sa-ti spun.
74
Publicat ‚n:
 Evocări
Tags: Evocări
75
In memoria of Laura Stoica
http://www.youtube.com/watch?v=xmXSWx
maY4E
http://www.youtube.com/watch?v=m6sYd4c_
Ew4
76
http://www.youtube.com/watch?v=zJMPmZ-
fqBg
http://www.youtube.com/watch?v=qpxLYJK
jJbo
77
A fost şters
http://www.youtube.com/watch?v=K0Mf7SS
L0Xs
78
http://www.youtube.com/watch?v=utZ3i0JY
mOE
Dumnezeu sa te odihneasca in pace, Laura si odata cu tine si pe
cei pe care tu ii iubeai si au plecat impreuna cu tine!
Publicat ‚n:
 Video
Tags: Video
79
Petre Tutea: despre
cuvintele teologale…
http://www.youtube.com/watch?v=w8260bfuZbU
http://www.youtube.com/watch?v=cN8H0zEtXeQ
80
http://www.youtube.com/watch?v=KbOevl3BSGg
Multumim Televiziunii Romane pentru aceste momente unice.
Publicat ‚n:
 Video
Tags: Video
81
Oboseala de cuvinte incrucisate
Facilitate. Facilitati. Facil. In latina, de unde l-am luat noi, facilus

insemna usor, repede de obtinut. Ceva care este facil este non-esential
pentru fiinta noastra, e un lucru fara prea multa adancime.
Bucuriile facile sunt bucuriile pe care le cumperi repede, in care

te scalzi intr-o clipa si…nu-ti apartin. Iti apartine numai intelepciunea
care trece prin tine, pentru care transpiri, suferi, pentru care te zbati cu
tine insuti.
Nu e facil sa te mentii intru Duhul: e o continua priveghere

interioara. E usor insa sa te pierzi in uitare de tine insuti si sa crezi ca
esti stapanul tau, ca te posezi.
Gratie. Multumire, bucurie, har. Cand esti gratioasa nu esti sexy,

ci esti plina de har, de frumusete interioara. Cand iti faci tepi in cap
gelatinosi nu esti viril (vir=barbat) ci doar te pregatesti sa te doara capul
pana cand o sa mori, dand vina pe cine nu te-a pus sa iti pui caciula in
cap la -20 de grade celsius. Gratiozitatea si virilitatea interioara sunt
doua mari harisme.
Gratiozitatea, frumusetea duhovniceasca si virilitatea, barbatia

duhovniceasca sunt amprentele omului duhovnicesc. Daca extrapolezi
continutul termenilor si faci din adjectivul gratios adjectivul sexy sau din
virilitate faci potenta sexuala ( potentia= forta, putere), nu faci decat sa
innobilezi cu termenii sfinteniei pe omul decazut. Si nu ii sunt proprii lui
acesti termeni.
Dreptatea noastra, Doamne, e ca o carpa lepadata inaintea Ta…

Cuvintele rugaciunilor liturgice, nascute din starea interioara inaintea lui
Dumnezeu, creeaza imagini tari, contrastante. Sfintenia noastra e un
nimic pe langa sfintenia lui Dumnezeu. In fata mortii, toti marii Sfinti ai
Bisericii se regaseau foarte pacatosi, se regaseau ca unii care nu
incepusera pocainta, pentru ca simteau cata distanta este intre
pacatosenia noastra si maretia sfinteniei lui Dumnezeu. O carpa lepadata
la cos. O carpa abandonata…
Tu, Doamne, faci din aripile mele, aripi tinere ca ale

vulturului… Vultus inseamna fata, in aceeasi limba latina. Volo, volare,
volavi, volatus…adica a zbura. Cu ce sa zbor? Unde sa zbor? Daca as
82
avea aripi sa zbor in Rai sau in Iad si pana la marginile lumii Tu acolo
esti si slava Ta ma impresoara pretutindeni. Stim expresia: sa te speli pe
fata!. Stim si despre fata inimii, despre ochii inimii, despre fata
sufletului, despre cartile constiintei, despre…fata spatelui. Cand Sfantul
Moise a vazut spatele Domnului s-a umplut de slava Sa. Nu a putut sa
cuprinda tot. A vazut in putin pe Domnul.
Ce inseamna sa fii in pericol?! Ca sa stii ce este pericolul trebuie

sa stii cine te primejduieste, cine te ataca. Cine e dusmanul tau?! Cel mai
tare raspuns, si singurul, e acela ca dusmanul tau esti tu insuti. Noi dam
vina mereu pe dracu sau pe vecinul, pe sotie, pe copilul care a varsat
ceaiul pe el. Insa pericolul consta in agerimea la rau pe care o avem, in
graba spre rau. Este interesant ca agero, agerere inseamna a pleca, a
muta, pe cand ager, agri inseamna pamant.
Cand iti schibi repede solul inimii, cand schimbi repede

sentimentele inimii, cand treci de la o extrema la alta e semn ca esti
agitat, ca esti pe marea sarata a acestei vieti. Cine te pune in primejdie
daca alegi bine?! Cine e dusmanul tau, dragul meu, draga mea?!
Sa fii funny!… Pe la inceputul secolului se spunea: nu mai rade

ca proasta in targ. Cand radeai ca proasta, exagerat, adica atunci cand
nu era momentul, cand nu se facea…erai de cacao ( a fi de cacao, in
slangul optzecist insemna a fi penibil). Penibilul de situatie, de ocazie.
Insa funny nu inseamna numai amuzant ci si caraghios. Cand esti penibil
esti caraghios, esti de circ. Cand rasul devine bataie de joc sau josnicie
nu are nimic de-a face cu umorul profund al omului duhovnicesc, al
omului matur.
Ultimele randuri din aceasta postare o dedic iarasi lui La Vey. In

Cuvantarea infernala, autorul Bibliei Satanice spune ca sfintenia si
indumnezeirea reprezinta amandoua cea mai mare catastrofa pentru
omul care vrea sa devina liber. Foarte multi oameni inteligenti, nota el,
inca mai cred in sfintenie si deificare, in indumnezeire, idei care le-au
fost inoculate din pruncie, de cand stateau pe genunchii mamelor lor.
Cand i-am citit doamnei preotese ideea aceasta, imediat dupa ce o
tradusesem, ea mi-a spus: De aia vor satanistii de astazi si postmodernii
nostri sa faca din femeie o curva, pentru ca sa nu mai transmita copiilor
nimic sfant, nimic curat…
I-am dat dreptate. Pentru satanisti si pentru atei cel mai mare
pericol este crestinismul autentic, patristic, vazut intotdeauna ca lant care
leaga pe om si nu il lasa sa fie… liber.
83
Iar definitia libertatii pentru fratele nostru satanist este aceasta:
sa negi tot ceea ce nu te lasa sa iti faci mendrele.
Publicat ‚n:
 Reflecţii
Tags: Reflecţii
84
Relatiile online ale bloggarilor ortodocsi
Dupa o evidenta statistica a WordPress-ului, 42, 9 % din cei care

citesc Teologie pentru azi ne au in bookmarks-urile personale. Timp de
doua luni de zile de cand fiintam, din cei 13 000 de vizitatori, nu ne-au
dat feedback-uri nici macar 30, ca sa nu spun mai mult.
De fiecare data cand am gasit ceva bun la cineva, la vreun blogar

sau webmaster al vreui site, l-am elogiat, l-am introdus imediat in
blogroll-ul nostru, desi nu toti meritau si unii nu au nimic de-a face cu
teologia ortodoxa sau cu Ortodoxia in genere.
Credem ca acest mod de a te raporta la munca altora este un act

de generozitate, de bunacuviinta si de transparenta. Daca imi place ceva
multumesc pentru ceea ce primesc. E un gest firesc, foarte firesc.
Platforma noastra face reclama oricarui blogar ortodox care

munceste, insa invidia nu ne vede cu ochi buni. Tocmai de aceea avem
mai multi cititori decat comentatori. Pentru ca am inteles ca intre noi,
ortodocsii online se merge pe tactica clicii, a corporatiilor de prietenie si
josnicia trocului te pun eu pe blogroll ma pui si tu functioneaza din plin,
asta arata ca nu pretuim oamenii ci pretuim furtul calificat, prefacatoria
si unilateralitatea.
Cele mai multe dintre locatiile ortodoxe pe care le cunoastem

sunt biblioteci formate din furt intelectual. Blogarii ortodocsi si
webmasterii ortodocsi nu fac majoritatea articolelor special pentru
platformele lor, adica din generozitate ( iar unii nu fac deloc articole ci
le preiau), ci publica pe blog sau in site articole pe care le-au mai
publicat in reviste, pentru care au fost deja remunerati sau le fura cu
totul de la altii.
Spre exemplu Credo si Crestin ortodox, unele dintre cele mai

vizitate platforme ortodoxe au numai articole preluate aproape, care nu
le apartin in mare parte, iar in Gruparea Aproape sunt puse articole
publicate in afara si pe blog, ca totul sa mearga si mai bine.
85
Exemplele pot fi multiple, insa ma indispun prea mult sa le insir
pe toate.
Daca unii vin si se umplu de cuvintele tale, se lumineaza in vreun

fel anume, altii vin ca sa ne citeasca si sa vada daca nu cumva gresim cu
ceva ca sa ne scoata ochii maine. Adica practica un fel de citit securistic,
unde nu adancimile textului si ale omului conteaza ci cat sari sau nu sari
de nivelul lor de asteptare sau de pregatire.
Insolenta unui astfel de citit merge mana in mana cu nesimtirea

celor care vin sa arunce, acolo, la sto, vreo insemnare de duzina, pentru
ca apoi sa ii vezi pe bloguri de cancanuri sau porcoase, cum discuta in
note extinse. Invidia se masoara in putinatatea notelor care se fac la
articolele noastre.
Articolele pe care le publicam aici nu au fost publicate in nicio

alta parte cu foarte mici exceptii. Noi am colaborat in prima faza cu
revista online Clopotul, am scris acolo la inceput, pentru ca mai apoi, sa
ne distantam de grupare si sa facem aceasta paltforma de unii singuri.
Asa ca aceste articole sunt facute special pentru dv. si sunt o munca
personala, dupa munca pe care o avem noi de facut ca preot si om de
teologie, prin care pretuim cititorii cu bun simt.
A nu se confunda articolele acestea de pe blog cu cartile,

articolele, traducerile noastre stiintifice, cu comentariile teologice si
duhovnicesti pe care le facem si care sunt aparte de ceea ce scriem aici.
Aici muncim numai pentru dv., fara sa furam caciula din cealalta parte.
Una e sa preiei un articol bun, exceptional pentru ca e foarte bine

scris ( nimeni nu spune sa nu faci asta in limitele decentei), dar alta este
sa iti faci un brand blogistic cu nimic, numai cu preluari, adica pe baza
de furt intelectual calificat.
Deci multa ipocrizie, indiferenta, lejeritate la blogarii ortodocsi,

care neaga pe marii teologi si traitori ai neamului dar le folosesc operele
sau ne dau pagini intregi din vreun Sfant Parinte sau Fericit Parinte fara
niciun comentariu. Bineinteles nu o fac din smerenie, ci din neputinta de
a se raporta personal la textele pe care le posteaza.
In spatele faptului ca ajuta oamenii, un webmaster ca Gigel

Chiazna, foloseste orice carte tiparita pentru a face diverse siteuri
personalizate, insa la care el nu are nicio contributie scriptica, decat pe
aceea ca monteaza cadrul siteului pe net. Proiectul Orthodox Wiki ,
caruia i-am facut si ii facem reclama se ocupa si el cu furtul calificat de
informatie, la care nu se adauga decat rareori nuante personale.
Adica majoritatea ortodocsilor care creeaza siteuri si platforme

web merg pe principiul noi nu gandim ci noi pastram. Tocmai de aceea
nu ii poti acuza de nimic pentru ca pozitiile personale cam lipsesc.
Maica Siluana se zbate ( una din putinele) si face cursuri de una singura
86
pentru te miri ce persoane cu probleme. Dansa munceste cu smerenie,
spune ce are de spus si se vede.
Parintele Savatie Bastovoi a scris si scrie din experienta

personala, cu multa sfintenie pentru contemporanii sai, dar unul ca
Laurentiu Dumitru vine si preia, altii i-au facut un site, nu stiu daca cu
sau fara voia lui, insa nimeni nu da niste note, nu se posteaza afirmativ
sau negativ fata de el. Cu alte cuvinte cine a devenit brand e preluat
imediat si vandut la negru pe net.
Parintele Marcel Hanches, cu cartile sale, traduceri la Sfantul

Ioan Gura de Aur e piratat de catre toti, in timp ce editura Sofia a
instituit embargou pentru Apologeticum, pentru ca sa nu mai distribuie
carti gratuite ortodoxe pe net.
In spatele usilor inchise ale blogurilor si siteurilor ortodoxe stau

niste minti si niste inimi care ar trebui sa se gandeasca mai bine, mai
profund, pana unde duce minciuna. Putem spune mai multe insa
dezamagirea noastra e prea mare, pentru niste oameni care nu vor sa
munceasca gratuit pentru altii dar vor sa aiba rating mare pe net.
Atata timp cat nu demonstrezi in fiecare zi ca poti sa faci

ziaristica crestin ortodoxa pe net oamenii vor incepe sa caste. Si nu ma
refer la cei care iti cauta un nod in papura, ci la oamenii asezati,
duhovnicesti, care vor veni din ce in ce mai mult pe net, care vor
cunoaste media ortodoxa si vor aprecia reperele ei ca atare.
Inca netul este populat de fiinte tinere, care sunt majoritare si nu

apreciaza la reala lor valoare eforturile noastre pentru dansii si inca nu
am inteles cu totii, toti crestinii ortodocsi, ce dinamism are informatia
venita instant in casele intregii planete.
Daca pretuiti ceea ce facem si daca tot ne cititi regulat din linkul
computerelor dv. si ati inteles ca noi ne raportam la dv., la asteptarile
dv., atunci faceti pasul onestitati si spuneti-va sentimentele pe blog, ceea
ce va caracterizeaza pe dv. ca ortodocsi sau ca oameni de diferite religii
care stiti sa bifati cu bun simt un demers extrem de onest.
Asteptam colaborarea dv. scriptica, nu numai citirile dv., daca

vreti sa fiti ortodocsii care cereti respect si intelegere de la altii. Daca
fiecare sta acasa si rumega ce a spus altul dar el e o fiinta muta, nu a
arata ca e un ortodox ci un om las, un om indiferent, un om fara coloana
vertebrala.
Daca traiti credinta noastra, daca va bucurati de mantuirea care a

venit prin Hristos, Domnul nostru, atunci va asteptam sa ne scrieti si sa
scrieti pe paginile dv. web despre ce credeti dv., nu despre ce cred altii,
sa spuneti inima dv. daca vreti sa se lumineze cineva si sa fim cunoscuti
cu fidelitate.
87
Sa trecem, va rog, de la autism la dialog, de la indiferenta
mascata la unitate intre cei care propovaduim credinta ortodoxa si modul
de viata ortodox! Altfel voi inceta, unul, sa mai vizitez locatii ortodoxe
in care nimeni nu vorbeste dar toata lumea citeaza. Si sper sa mai fie si
altii care s-au plictisit de duplicitatea de a nu avea opinii personale.
Publicat ‚n:
 Opinii
Tags: Opinii
88
Pastel oricum ar fi el ( poem pentru
copii pre-scolari)
Doua maturi, obosite de atata abnegatie,

stateau aruncate intr-un colt si faceau politica: politica strazii.
Erau uscate de abnegatie.
Langa ele, un caine flocos, negru, cu multe zoaie pe el,

adica murdarie, se ruga de maturi sa il ajute cu caldura de afara, adica sa
ii mature caldura din blana.
Maturile se uitau de sus la caine desi erau maturi.

Cainele fusese catel la mama lui, care avea grija de el, ii amenaja
linistea.
Dar acum, de cand el este orfan si soarele vine la el ca printr-un geam,
viata este foarte grea.
Langa caine, o mica gaza, musca sau libarca, o mica vietuitoare,

ca la Elena Farago, trecea prin fata maturilor sastisite de senzatii tari
si a nevolnicului caine,
ducandu-si linistea lor pe spate, in capul mic sau in inima,
daca gazele or avea si ele, acolo, o inima ca orice om,
caine sau…matura.
Insa maturile nu cam au inima pentru ca te matura de nu te vezi.

Maturile stau tantose, beligerante, acre de emotie.
Am facut din ele niste insolente.
Nu poti sa mai dai cu matura pana nu le ceri voie maturilor.
Un guzgan trece prin pastel ca un tren inter city si
enerveaza pe catel, caine, sau ce-o mai fi el,
il enerveaza rau.
Cainele sare peste maturi,

arunca cana cu lapte de pe masa,
face sa cada draperia…
si tot nu prinde guzganul de apa dulce.
Dupa acest act de eroism se intoarce langa maturi,

gargarita, albina sau libarca ajunsese deja la puii ei
iar eu ma bucuram sa vad,
89
un tablou de pastel
sau ce o mai fi el,
agatat in fata ochilor mei,
atat de simplu si totusi atat de viu ca acesta.
Publicat ‚n:
90
Poezia Sfinţeniei ƒntrece poezia lumii,
deşi am†ndouă se revarsă de la Dumnezeu
Vom ilustra cele ce vrem să spunem astăzi, cu un citat din opera

Sf‹ntului Ioan Gură de Aur (traducerea din „Comentariu la Faptele
Sfinţilor Apostoli” ne aparţine):
„Dar sufletul celui sf‹nt este ca piscul unui munte, cu aerul său
curat, cu dulcea sa strălucire a luminii, cu apele sale izvor‹nd limpezi, cu
mulţimea florilor care te ‚nc‹ntă, pe c‹nd poienile primăvăratice şi
pajiştile se ‚mbracă cu veşm‹nt din copăcei şi flori şi clipesc ‚n căderi de
ape repezi. Şi dacă vreun sunet se aude aici, este unul dulce, făcut astfel
‚nc‹t să m‹ng‹ie urechea cu o mare desfătare.
Căci fie păsările ciripind se suie pe v‹rfurile de pe crengile

copacilor rămuroşi, fie greierii, privighetorile şi r‹ndunelele,
amestec‹ndu-şi glasurile ‚ntr-o dulce armonie, ‚mpreună c‹ntă un fel de
muzică simfonică; fie zefirul mişcă frunzele cu gingăşie şi pare că
fluieră ‚ncetişor printre acele brazilor, o adiere ce seamănă adesea cu
aria lebedei. Şi trandafirii, violetele şi alte flori, legăn‹ndu-se lin şi
vălurindu-se ‚ntunecos, seamănă ‚ntocmai cu marea c‹nd se mişcă de
valuri gingaş unduitoare.
Şi multe pot fi asemănările pe care le poate găsi cineva. Astfel,

dacă un om se uită la trandafiri, poate să ‚şi ‚nchipuie că zăreşte ‚n ei
curcubeul; ‚n violete, valurile mării; ‚n florile [albastre] de liliac, cerul.
Dar nu numai spectacolul şi contemplarea lui ‚n sine produc desfătarea
celui care priveşte un asemenea peisaj, ci ‚n ‚nsuşi trupul său el simte o
‚nviorare, o prospeţime care ‚l face să simtă că respiră liber, astfel ‚nc‹t
se crede a fi mai degrabă ‚n cer dec‹t pe păm‹nt.
Mai mult, mai este şi un alt fel de sunet, c‹nd p‹r‹ul dintr-un
munte prăpăstios, care ‚şi croieşte singur drum prin v‹lcele, plescăie
‚ncetişor trec‹nd peste patul său de prundiş, cu un şipot care se stinge,
alinător, şi astfel ne odihneşte sufletul şi ne bucură simţirile, şi repede ne
trage ochii la sine m‹ng‹ierea molatică a somnului.
91
Aţi ascultat aceste descrieri cu plăcere şi poate că v-au făcut să
vă ‚ndrăgostiţi de pustietate. Dar cu mult mai dulce dec‹t această
pustietate este sufletul celui ‚ndelung pătimitor. Căci nu de dragul de a
descrie o poiană şi nici de dragul de a-mi face cunoscută măiestria
limbii, am arătat această asemănare, ci scopul a fost acela ca, văz‹nd c‹t
de mare este desfătarea ce răsare din ‚ndelunga pătimire [a răului], şi
cum, vorbind cu un om mult pătimitor, cineva poate fi cu mult mai
desfătat şi mai c‹ştigat dec‹t de vederea unor astfel de locuri, voi să
urmaţi unui astfel de om.
Fiindcă acolo unde nici măcar o mică urmă de răutate nu răzbate

dintr-un asemenea suflet, ci numai bl‹ndeţe şi cuvinte minunate, ‚n care
‚şi află asemănare gingăşia dulce a zefirului, unde şi rugăciunile cele
stăruitoare, dezbrăcate de orice m‹ndrie, se aseamănă cu păsările
c‹ntătoare zbur‹nd spre ‚nălţimi: cu c‹t nu se află acolo ceva cu mult
mai bun dec‹t toate acestea? Căci nu trupul este răcorit de adierea dulce
a cuv‹ntului, nu, ci acesta ‚nviorează sufletele noastre ‚ncinse şi p‹rjolite
[de patimi].”
Vedem că sufletul celui ‚mpăcat cu Dumnezeu este liniştit, este

‚n el ‚nsuşi un Paradis. Raiul este ‚n sufletul lui, mai ‚nainte de a fi mutat
de Dumnezeu ‚n Rai.
Sufletul celui care şi-a sfinţit viaţa prin multa pătimire a tuturor
relelor este mai dulce şi mai desfătător dec‹t pustiul, pentru că liniştirea
nu ţine de un loc anume, ci pustiul unde ne liniştim este acolo unde ni Se
face cunoscut Dumnezeu şi dragostea Lui pentru noi. Iar dacă pustiul
acesta se arată nouă sub forma unui Sf‹nt, a unui Œnvăţător duhovnicesc,
care ni-L arată pe Dumnezeu cel mai bine pentru ochii noştri, atunci
acesta este pustiul unde trebuie să ne nevoim, adică l‹ngă Sf‹ntul pe care
ni l-a descoperit Dumnezeu, chiar dacă ar fi ‚n mijlocul unui oraş. Cred
că pot să ‚nţeleg şi astfel cele spuse de Sf‹ntul Ioan.
Transfigurarea sufletului şi transformarea lui ‚ntr-un rai a cărui

vedere ne aduce o mare desfătare şi un nespus de mare folos
duhovnicesc, se face prin chinuri şi prin multa pătimire, prin ‚ndelunga
răbdare a răului şi a suferinţelor, cu mulţumire şi prin lupta aprigă cu
patimile, prin războiul nevăzut.
Nouă ne place să ne desfătăm de o astfel de vedere

duhovnicească, de ‚nt‹lnirea cu Sfinţii lui Dumnezeu, care să ne aline
sufletele şi să ni le umple de mireasma Duhului Sf‹nt, aşa cum nici o
mireasmă a florilor sau a aerului curat nu poate face, dar trebuie ca,
‚ndrăgostindu-ne de această vedere dulce să şi urmăm aceeaşi cale, a
multei pătimiri şi a multei nevoinţe, interioare mai ales, pentru a ajunge
să răsp‹ndim şi noi măcar puţin din această mireasmă şi a scăpa de
duhoarea păcatului, de zgomotul asurzitor al patimilor din noi care sunt
ca un oraş ‚n mişcare.
92
Œnsă cel care s-a liniştit este ca un v‹rf de munte chiar şi ‚n
mijlocul oraşului şi nu ‚l tulbură zarva patimilor celorlalţi şi nici cea a
demonilor care vor să-l distragă şi să-l ‚nfricoşeze, pentru că inima lui e
răpită tot timpul de dorul lui Dumnezeu.
Omul pătimaş, chiar şi atunci c‹nd crede despre sine că e un om

bl‹nd şi care nu face rău altora (şi auzim adesea această afirmaţie din
partea multora: de ce să mă duc la Biserică, dacă n-am făcut rău la
nimeni şi nu am de ce să mă pocăiesc?), ‚n sinea sa este un om clocotitor
de m‹nie şi de dorinţă de răzbunare, pe care ‚nsă nu le pune ‚n practică
pentru a nu-şi periclita statutul social şi astfel crede despre sine că este
un om care nu răsplăteşte răul cu rău. De această m‹nie şi ură nu putem
scăpa dec‹t lupt‹nd ‚mpotriva patimilor şi iubind pe Hristos, altfel ni se
pare că facem binele, c‹nd, de fapt, binele acesta este profund interesat
şi fără nici un fundament afectiv autentic.
O foarte mare minciună şi ‚nşelare demonică a societăţii umane,

de c‹teva secole bune ‚ncoace, proclamată ca adevăr ‚ncep‹nd cu
Renaşterea şi ‚ntărită ‚n Romantism, este aceea de a susţine că omul
poate fi bun şi poate face binele şi fără Dumnezeu, că bunătatea omului
ţine de firea şi de constituţia lui cu totul independent de credinţa lui şi
de relaţia lui cu Dumnezeu. Din cauza acestei idei ad‹nc ‚nrădăcinate,
prin care oamenii cred că pot fi buni de la ei ‚nşişi, că sunt buni şi nu le
mai trebuie nimic, mulţi nu ‚l caută pe Dumnezeu şi nici nu ‚nţeleg la ce
le-ar folosi aflarea Lui.
Œn acest timp, sufletul celui ‚ndelung pătimitor, care se face, prin

cuvintele lui, privelişte celui turmentat de patimi, ‚l ruşinează pe acesta
din urmă şi face să tacă vorbăreţele patimi dinlăuntrul său, ‚n faţa liniştii
dumnezeieşti şi a frumuseţii morale şi spirituale a aceluia. De aceea,
mulţi nu ne dăm seama, dar să ştim că atunci c‹nd un om ne smereşte
prin tăria cuvintelor sale şi ‚nălţimea sa duhovnicească, cuceritoare,
‚nseamnă că a şi suferit mult, a pătimit ‚ndelung, chiar dacă nu s-a văzut
de către noi sau noi nu cunoaştem trecutul său prea bine. Sufletul celui
mult pătimitor este şi mult ‚nţelegător şi răbdător cu ceilalţi, de aceea
este bl‹nd şi duios, dar noi nu ‚nţelegem prea bine că bl‹ndeţea şi
duioşia lui vin din chinurile şi pătimirile ‚ndurate şi din multa suferinţă.
Œn altă ordine de idei, de c‹te ori nu am fost ‚nvăţaţi la şcoală că

‚nfiorarea ‚n faţa frumuseţii este numai apanajul artiştilor, că artiştii sunt
„inventatorii” unor stări poetice, ai unor trăiri neobişnuite? De c‹te ori
am citit descrieri de natură asemănătoare ‚n lecturile care ni s-au
recomandat (sau pe care le-am ‚ntreprins din proprie iniţiativă) şi am fost
lăsaţi să ‚nţelegem că ‚n epoca modernă oamenii au căpătat „brusc”
această sensibilitate creatoare?
Din textele moderne şi chiar postmoderne, care nu fac dec‹t să

copieze sau să remodeleze o ‚nţelegere străveche a frumuseţii cu care
Dumnezeu a ‚mpodobit lumea, care nu fac dec‹t să preia o sensibilitate
creştină (inclusiv ‚n sensul atribuit de Tertulian, ‚n care sentimentul
93
drept şi frumos, adevărat creştin, este omniprezent ‚n ‚ntreaga istorie a
umanităţii) la tot ce este frumos ‚n natură şi ‚n lume, din aceste texte
lipseşte ‚nsă finalitatea sensului acestui tablou ‚n Dumnezeu.
Sensibilitatea poetică este un mare dar dumnezeiesc, pentru ca

oamenii să sesizeze dragostea Sa. Sf‹ntul Ioan trece de la comparaţia
sufletului cucernic cu ‚nălţimea unui munte, la realitatea contemplării
unui peisaj de natură care te poate umple de frumuseţe şi de har, pentru
că Dumnezeu nu ‚i dăruieşte omului numai ‚nc‹ntare estetică prin
frumuseţea cu care a ‚mpodobit păm‹ntul, ci şi linişte interioară şi
simţirea abundenţei harului Său care umple toate. „Din Duhul Sf‹nt
izvorăsc izvoarele harului, care adapă toată făptura, spre rodire de viaţă”,
spune o c‹ntare bisericească.
Fiecare suflet este ‚nzestrat cu sensibilitate poetică, cu putinţa de

a se ‚nfiora ‚n faţa frumuseţii cutremurătoare a lumii, a naturii, pentru ca
prin această cutremurare să ajungă la cunoaşterea măreţiei lui
Dumnezeu. „Cerurile povestesc slava lui Dumnezeu şi facerea m‹inilor
Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18, 1; ed. 2001).
Fericitul Porfirie Bairaktaris spunea că Sfinţii au suflete poetice

şi că sufletele grosolane, care nu sunt impresionate ‚n faţa frumuseţii, nu
se pot apropia de Dumnezeu: „Toate ‚mprejurul nostru sunt picături care
izvorăsc din iubirea lui Dumnezeu. Cele ‚nsufleţite şi cele ne‚nsufleţite,
şi plantele şi animalele, şi păsările, şi munţii, şi mările, şi apusurile de
soare, şi cerul ‚nstelat. Sunt micile iubiri prin mijlocirea cărora ajungem
la iubirea cea mare, la Hristos. (…)
Ca să devină cineva creştin trebuie să aibă suflet poetic, trebuie

să fie poet. Hristos nu voieşte l‹ngă el sufletele Ž grosolane •. Creştinul,
chiar şi numai c‹nd iubeşte, este poet, petrece ‚n poezie. Inimile poetice
‚mbrăţişează iubirea, o aşază ‚nlăuntrul lor, o simt ‚n ad‹ncuri.” („Ne
vorbeşte părintele Porfirie”, trad. din limba greacă de ierom. Evloghie
Munteanu, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 359-360.) Ceva foarte
asemănător afirma şi Fericitul Paisie Aghioritul.
Fericitul nostru Părinte Nicolae Steinhardt spunea şi el: „Orice

operă de artă autentică stă sub semnul unui duh iubitor de oameni. Orice
operă de artă autentică e un imn de slavă a creaţiei. Departe de a porni
de la demonism, arta e un mijloc de ‚nălţare a sufletului şi un izvor de
bucurie curată şi nobilă.” Şi adăuga că „Œi place lui Hristos să se facă
presimţit copiilor şi poeţilor” (N. Steinhardt, „Primejdia mărturisirii
(Convorbiri cu Ioan Pintea)”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 57, 83).
Œn fine, ‚n „Ortodoxia pentru postmodernişti”, Părintele Savatie

Baştovoi identifica ‚n Sf. Scriptură momentul apariţiei artei ‚n lume:
„Atunci c‹nd se construia Templul din vremea lui Moise, Dumnezeu S-a
făcut auzit şi a zis: Ž Iată, am dat har şi pricepere lui Beţalael ca să sape
‚n lemn şi ‚n aur • şi alte ‚nsuşiri pe care le enumeră Dumnezeu, dăruite
lui Beţalael pentru ‚nfrumuseţarea, ‚mpodobirea Templului. Aici asistăm
94
chiar la intrarea artei ‚n viaţa omului de după cădere. Intrarea frumosului
material ‚n viaţa omului. Acest frumos exterior vine să ‚nlocuiască golul
care a apărut ‚n viaţa noastră de la momentul divorţului nostru de
Dumnezeu. S-a golit sufletul nostru de frumos, de adevăr, de absolut. Şi
Dumnezeu face acest pogorăm‹nt şi-i dăruieşte omului arta, care este,
desigur, inferioară culmilor spirituale pe care le-a cunoscut Adam ‚n Rai,
dar care este un vehicul ce ne apropie, ne duce p‹nă la ultimul stadiu al
‚nt‹lnirii noastre cu Dumnezeu, pe care ‚nsă va trebui să-l abandonăm.
Arta, ‚n drumul nostru către Dumnezeu, seamănă cu autobuzul care duce
la o mănăstire situată ‚n munte. El ne duce p‹nă la poalele muntelui, dar
mai departe el nu mai poate urca…”
Mai multă poezie dec‹t ‚n Sf‹nta Scriptură, ‚n cuvintele insuflate

de Duhul Sf‹nt, nu se găseşte nicăieri pe păm‹nt, ‚n nicio carte. Iar după
aceasta, adevărate revărsări de frumuseţe şi de poezie aflăm ‚n textele
Sfinţilor Părinţi.
Autorii clasici ai literaturii universale au avut o ‚ntemeiată

cunoaştere a Scripturii şi a teologiei creştine (chiar dacă eretică, ‚n Apus,
după 1054), care a constituit elementul formativ esenţial al sensibilităţii
europene. Œn textele lor, ei au deviat de la sensul teologic al acestei
sensibilităţi, pe care au cobor‹t-o la nivel pur uman, lipsit de
transcendenţă şi din care au păstrat elementele exterioare, legate de
expresivitate. Tradiţia culturii porneşte de la valorificarea ‚n sens
unilateral, strict orizontal, a frumuseţii folosite drept faţadă, din care a
fost „golit” interiorul de har şi căreia i se „interzice” recuperarea ‚n
veşnicie, perspectiva nestricăciunii.
Drd. Picioruş Gianina Maria Cristina.
Publicat ‚n:
 Articole
Tags: Articole
95
Vorbe de cana folosita
Imi consumi prea repede inteligenta,

treci repede peste cuvintele mele
si cauti insecte, goluri, prapastii…
Cine te-a pus inspector peste ganduri sau peste sentimente?
De ce ma inspectezi, asa, toata ziua,
cu nasul tau adulmecand prozaic peste o cana de cuvinte,
de lapte,
de apa?
Pe semne ca nu ai o cana cu cuvinte si tu

sau de zambet.
Cand imi omori linistea simt, ca oricat de cana de apa as fi, oricat
de mult mai folosi,
tot am demnitatea mea de cana folosita.
Vad, imi halucinez in minte degetele tale care ma folosesc,

gandurile tale care se dilata in fata mea si vor sa ma sugrume…
Cand visele tale te trec fiorii,

cand inima ta te trece gandul,
cand tot ce trece… trece,
iti amintesti ca ai fost un consumator egoist de apa,
ca ai baut ca un nesatul viata ta de apa
si nu ai dat niciun strop de cana de apa altora.
Tu esti un consumator sau un consumat de curiozitate?

Tu esti un calau sau o victima?
Se presupune ca o cana,
ca orice obiect,
perisabil,
ageamiu… nu stie pana unde duce nelinistea ta de cautator, de
cutezant…
Sa presupunem ca acea cana te cunoaste, te stie.

Cum reactionezi fata de ea?!
Te trec fiorii, o mangai pe obraz,
o intrebi de vorba sau, ca un bezmetic, te napustesti asupra ei si o
…strivesti.
Cine te mai face vreodata cana?!

De ce esti cana, cititorule, si niciodata nu te transformi in imbratisare,
in coloana sarutului,
in cruce de stejar, de piatra, de aur?
96
Cine te face sa fii un uliu, o cana, o marfa, cititorule?!
De cine te doare pe tine cand nu te doare?!
De cin’ ma doare pe mine cand te doare pe tine?!
O cana este intotdeauna un obiect pentru cel care o foloseste in

graba
si e un prieten mut pentru cel care contempla lumea.
E un prieten mut
care sopteste celui care vede lumea.
E un prieten care vorbeste.
Publicat ‚n:
97
Gica Petrescu, Stefan Banica sr. si jr. …
si surprizele lor
http://www.youtube.com/watch?v=M8eFrpLi
R7Q
Stefan Banica senior si Gica Petrescu, 1982
98
A fost ştearsă
Şi aceasta a fost eliminată ‚n You Tube
Cine nu stie sa vada, nu vede niciunde.
Pr. Dorin.
Publicat ‚n:
 Video
Tags: Video
99
Despre serpilienii inchipuiti
Ma uit din cand in cand, ca sa ma ingrozesc nu de alta, la

emisiunea domnului Lorin Ioan Fortuna de la DDTV. Intr-o emisiune
spunea ca unul din dumnezeii plantei, lumii, sau al tarii noastre este
Mihai Eminescu. Apar serpilieni, vulturieni…ranguri astrale…in
limbajul domnului Fortuna.
Rugaciuni catre divinitati care de care mai socante. Are o

teologie si o cosmologie acest domn de te baga in sperieti. Domnul Dan
Diaconescu a coalizat cativa oameni de o dubioasa excelenta, care te
naucesc cu ce pot debita.
Spune doua lucruri normale si apoi incepe cu cosmogonii

gnostice actualizate.
Lupta insa cu masoneria dar…partea esoterica e partea

dumnealui. Mantuirea prin iubire este la dumnealui mantuirea prin
sexualitate. Oamenii se intrupeaza, sunt avatare.
Hristos este pentru el un avatar al unui zeu, un avatar secundar.

Societatea predominant luminoasa… Efectul Da Vinci este efectul
samantei, al spermei barbatesti.
Mihai Eminescu e omul soim. Toate insemnarile sunt din

emisiunea de astazi, 10 februarie 2007. As vrea sa ii cunosc pe oamenii
care cred astfel de nebunii. Fata vorbitorului e intotdeauna rosie,
flambata.
Emotii toxice. Terapie astrala. Trebuie sa credem in

extraterestrii, ne spune el. Toti parazitii nostri sunt efectul civilizatiilor
extratereste degradate. Pentru el, Sfantul Pavel e un fals slujitor al lui
Dumnezeu, care a marit ilegitim invatatura lui Iisus.
Religia Ortodoxa este pentru el o religie falsa. Nu poti vorbi in

numele Sfintilor, ne spune vorbitorul. Domnul Victor Roncea e blocat
religios datorita credintei ortodoxe, spune acesta. El ne ajuta sa ne
eliberam de credinta ortodoxa.
Alte detalii: Osho e luminos, Stainer a fost serpilian. Platon a

fost serpilian. Tot ce bun de la Platon e ca realitatea este o iluzie.
Sufletul nu e vesnic. El vine din purgatoriu. Viata vesnica nu este eterna,
ci e mai mare decat cea fizica. Toti putem ajunge centre dumnezeiesti.
Conduce miscarea civica Mihai Eminescu.
Conducatorii omniversului. Fiecare conducator divin are o

partenera principala la nivel divin. Notez si sunt socat de ce poate
100
spune. Femeia trebuie sa isi recapete senzualitatea, sexualitatea, creditul
astral. Iubire inseamna sex. Exista doar un Dumnezeu Unul, dar si el are
o partenera. Noi facem parte din sistemul creational nr. 4.
Numerologie. Agresorii extraterestrii. Ziua 24 e ziua diavolului.

Cercetare esoterica. Societatea goriliana. Dupa 2000 de ani am iesit din
varianta nebenefica a lumii. Demiurgul planetei terra. S-a rugat pentru
Cuza, spunand ca e mason si vrea sa il izbaveasca de cenzura lui
existentiala. Pentru rugaciunea finala trebuie sa ai capital spiritual.
Poarta stelara, care se va deschide in curand, va face din Terra o stea
pitica de culoare alba.
Ceva mult mai tare decat atat si mai postmodern nu se poate face.
Adica poti sa debitezi despre planete, zei, moluste, caracatiti, stele
polare pitice si inaltute la infinit si esti un esoteric de prima mana.
Repet: as vrea sa cunosc, pana acum nu s-a apropiat vreunul de

mine, pe un adept al acestui om care crede asa ceva. E de-o
incredibilitate rara ce aud de la el!
Publicat ‚n:
 Opinii
Tags: Opinii
101
De la cazul Banel & comp. …la
Infricosata Judecata
Am zis sa o iau de jos in sus ca sa nu obosesc din prima pe

cititorul avid de final.
Mondenii ne-au bagat de ceva timp in cap, cazul Banel Nicolita,

Gigi Becali, Dan Diaconescu, Andreea Marin…Le stim pe toate. Un
umor care ne face sa ne radem putin de noi. Un fel de ras care educa
daca tot e sa radem de noi insine. Eu prefer cazul Banel, desi cazul Gigi
Becali sau Marian Vanghelie are tot atata savoare ca
si celelalte.
Articolul nostru are legatura interioara. Stati linistiti!
Cazul Banel e cazul omului unic fara nicio contributie speciala

decat aceea ca vine dintr-o etnie speciala pentru romani. La noi se ataca
tiganul, ungurul, tot la fel de bine cum se ataca moldoveanul,
transilvaneanul sau olteanul.
Banel e un tigan cam agramat, bun fotbalist in sceneta

Mondenilor, desi nu o cam arata niciodata, care are nevoie de piranda
sau primeste bani multi de la Gigi Becali si uneori si bucati mari de
branza. El isi schimba parul, e pus in situatii penibile, e mai tanar decat
magnatul care il plateste si de aceea mai smecher la vorba.
Cazul Banel prinde pentru ca e un om naiv, care are nevoie de

ajutorul cuiva. Suntem noi, cei din fata televizorului sau computerului,
care la oboseala si la o bere, vrem sa fie cineva simpatic cu noi…si
prietenul nostru este Banel. Banel, prietenul nostru, nu e un om greu de
inteles, nu are aere de mare mahar, ci doar de gainar. Cand vrea sa isi
faca un prieten, omul neonest cu el insusi isi ia drept partener de gluma
sau de afaceri pe unul mai bleg decat el, pe unul manipulabil.
Rasul se concetraza asupra celui slab si nu a celui puternic. Este

evident ca aici avem de-a face nu numai cu ironie gratuita sau
folositoare ci si cu tare nationale. Aversiunea fata de tigani/rromi, fata de
prosti, fata de saraci merge mana in mana in scenetele celor de la
Mondenii cu supusenia infidela fata de patronul Becali, cu oftica pe
ratingul lui Dan Diaconescu sau pe cel al Andreei Marin.
Saradele actorilor au drept principiu rasul de tot ce intereseaza

publicul. Un ras interesat. Rasul de om, de defectele lui…ce mai
conteaza?!
102
In Evanghelia de maine, de la Mt 25, 31-46, pericopa Infricosatei
Judecati are in prim plan grija fata de om, faptele facute fata de om. Pe
tronul slavei Sale ( Mt. 25, 31) vine Dumnezeu-omul, Hristos Dumnezeu
si judeca pe oameni. Faptele sufletesti si trupesti, milosteniile trupesti si
sufletesti, cum le denumim noi, sunt cele care se cer in fata Dreptului
Judecator.
Biserica nu ironizeaza pe om, ci il amendeaza pentru pacatele lui.

Noi nu batjocorim oamenii, nu ii vedem despartiti dupa banii, culoarea
pielii, dupa sexul lor sau dupa genealogia lor!
In Evanghelia Judecatii de maine stau fata in fata Dumnezeu-

omul si oamenii. Milostenia, inima omului e ceruta de catre Domnul.
Cel care e binecuvantat de Dumnezeu e cel care a facut prin Duhul
faptele iubirii lui Hristos.
Caci cel care face ceva pentru om face pentru Hristos, pentru
Domnul si Mantuitorul nostru, pentru Creatorul si Judecatorul nostru.
Traditia Bisericii a pastrat amanuntul ca Domnul nu a ras

niciodata cat a trait pe pamant, ci numai a suras, S-a bucurat
dumnezeieste. Sfantul Nicodim Aghioritul aminteste undeva acest
amanunt pretios.
Rasul, atunci cand trece limitele decentei, arata ca avem de-a

face cu un suflet frivol, rautacios, depravat. Ca sa razi de un altul la
modul trivial, scandalos, trebuie sa il invidiezi, sa il urasti, sa il detesti.
Ca sa razi in hohote trebuie sa arati ca esti un om gol de cuviinta.
Daca crestinul ortodox ar rade de un om cu hadicap, nu i-ar mai

da milostenie, nu? Daca am rade de un cersetor zdrenturos, de un
cersetor real si nu inchipuit ca unii de la noi de la Bucuresti, nu am mai
face milostenie niciodata? La fel, daca am considera ca cei care sunt in
inchisori nu merita binefacerile noastre pentru ca sunt raufacatori nu i-
am vizita niciodata iar daca ne-ar fi frica sa nu ne imbolnavim de boala
celor din spitale, nu i-am vizita niciodata la spital.
Exista diferite motive frivole si neiubitoare de a refuza pe cineva.
Cei care sunt numiti blestemati de catre Domnul ( Mt. 25, 41) si
care nu primesc Imparatia Lui, ci locul unde sunt diavolul si ingerii lui,
sunt aceia care nu au niciodata inima pentru altii. Nu se vad decat pe ei.
Insa aici nu numai de milostenia trupeasca se vorbeste si nu

numai de ea este nevoie pentru mantuirea noastra ci si de cea
sufleteasca, de rugaciunea pentru altii, de sfatuirea buna a altora, de grija
pentru sanatatea si linistea sufleteasca a fratilor nostri.
Binecuvantatii lui Dumnezeu ( Mt. 25, 34) sunt cei care au in ei

pe Duhul si pe Hristos, au in ei Treimea si fac fapte milostive, iubitoare
103
de Dumnezeu si de oameni. Tocmai de aceea ne atentiona Sfantul Ioan
Evanghelistul ( I In. 4, 20-21) ca nu poti sa iubesti pe Dumnezeu in
separatie fata de oameni, pentru ca iubirea pentru Dumnezeu sau trairea
iubirii lui Dumnezeu fata de noi se transforma in iubire si grija pentru
fiecare om care intra in viata noastra sau de oriunde de pe aceasta lume.
Daca Banel e mai greu de cap in sceneta Mondenilor, viata

Bisericii nu exclude iubirea si grija noastra pentru el. Daca Banel e Gigel
sau Ionel si el are hadicap de gradul 1 trebuie ajutat si iubit. Daca Gigi
Becali e mai putin erudit decat Andrei Plesu ambii pot sa se spovedeasca
si sa se impartaseasca. Daca Andreea Marin este frumoasa si Maria
Gheorgovici e urata, in fata lui Dumnezeu consteaza ce fapte bune au
facut aceste doua femei.
Nu putem ironiza pe unul si exclude pe altul pentru ca Dumnezeu

nu exclude pe nimeni de la Sine, daca fiecare se intoarce prin pocainta si
fapte bune spre Dumnezeu si face voia Lui. La Judecata lui Dumnezeu
vom merge cu totii si nimeni nu va fi facut mai mare si mai sfant decat
este.
Sper ca articolul nostru sa nu fi fost prea lung. Un confrate de

blog si-a exprimat indignarea ca facem articole prea lungi. Daca vi se
pare prea lung, cititi si dv. cate fraze sau cuvinte vreti. Nu e obligatoriu
sa cititi tot. Insa e bine sa intelegi esentialul.
Publicat ‚n:
 Articole
Tags: Articole
104
Despre moarte si viata in viata
preotilor ortodocsi
De la faptul ca reverenda noastra neagra reprezinta moartea fata

de lume si de poftele ei, pana la faptul ca inmormantarile si pomenirile
mortilor ( ca cea de astazi) sunt puncte esentiale in programul nostru de
viata si liturgic, am putea spune ca moartea este o permanenta a vietii
preotesti.
Drumul nostru intre Botez si prohodire ne face sa fim oameni

care cuprindem in aceeasi inima extremele vietii omului, marginile
vietii, de foarte multe ori fara sa fim pregatiti interior si suntem luati prin
surpindere. Dupa Botez poate urma Cununie sau inmormantare. Dupa
sau inainte de Sfanta Liturghie zeci de spovedanii, rugaciuni pana cand
picioarele ti se umfla, ti se fac butuc si limba iti amorteste, ti se
aglutineaza in gura.
Ai de multe ori nevoie de aer: e prea cald la unele slujbe, ai

nevoie de tacere cand nu poti avea parte de tacere sau nu mai poti vorbi
de atata oboseala si pari beat. Insa betia ta e din prea multa oboseala, din
oboseala cronica. Pentru ca viata preotului nu incepe odata cu slujba din
Biserica ci cu nevointa pe care nu i-o vede decat preoteasa si copiii,
familia si ucenicii apropiati, nevointa de a fi propriu harului, nevointa de
a fi propriu slujbelor, nevointa de a fi propriu intalnirii cu oamenii.
Desi pare sa nu avem un program, ziua noastra de munca este de

24 de ore. Si in somn te pregatesti pentru a sluji lui Dumnezeu si
oamenilor. Suferintele si oboseala ta se amesteca cu bucuria si
frumusetea milei lui Dumnezeu, care se coboara cand te impartasesti sau
impartasesti pe altii, cand te rogi pentru altii si simti ca altii se roaga
pentru tine. De multe ori stam in picioare din rugaciunile multora care ne
iubesc.
Pacatele tale te dor. Dezamagirile tale nu sunt putine. Asperitatile

vietii te infiora de multe ori. Omul crede ca iti plateste rugaciunea,
slujba, ca te-a impacat, ca si-a facut datoria fata de tine…dar de cele mai
multe ori nu s-a folosit de rugaciunile tale, pentru ca nu are inima
deschisa catre Dumnezeu.Intre durerea pentru altii si bucuria pentru ei,
nu trebuie sa pierzi din vedere nici familia ta, rudele tale, prietenii tai,
105
superiorii tai ierarhici…ci te gandesti la toti, ii porti pe toti in tine si in
rugaciunea si iubirea ta.
Viata preoteasca este una harismatica, nu are nimic din

obisnuinta unei vieti traita aiurea. Nu mai e o viata a ta, ci e mereu o
minune, un dar, o cruce, un colos…si o eliberare profunda. Cand simti
ca o sa cazi atunci vine izbavirea ta. Inseninarea ta e un dar de sus. Nu te
insenineaza decat harul. Preotii traiesc din har si prin el.
Sunt ispite imense…insa si pocainta multa, pe care nu o vad prea

multi ochi. Cel pe care il discreditam public pe drept sau pe nedrept,
habar avem ce face cand se intalneste cu Dumnezeul sau si al nostru in
rugaciune si ce Ii spune Lui, Cercetatorului constiintelor noastre.
Oboseala e o erodare a fiintei noastre, una continua. Cu cat

mergem spre moarte cu atat ne simtim mai plini de viata. In mijlocul
acestei avalanse de senzatii si impresii, nu ne despartim niciodata de
gandul mortii chiar si cand traim cele mai mari bucurii ale harului. De
ce? Pentru ca moartea e intrare la Mirele nostru, e inceputul vesnicei
bucurii.
Viata preotului e plina de moartea care face viu. Deopotriva

inviem pe altii si suntem inviati de catre colegii nostri si coslujitorii,
fratii nostri, prin Sfanta Spovedanie. Ruperea cu pacatul e moartea
noastra zilnica si invierea noastra continua prin har, umplerea noastra cu
Duhul este viata noastra.
Tocmai de aceea am spus ca viata preoteasca, si viata ortodoxa in

genere, adaug acum, este una harismatica. Harul e viata noastra, care sta
sub hainele noastre cernite, sub fetele noastre concentrate si sub barbile
sau potcapurile noastre. Ascunsul din noi e viata Treimii, e harul
Preacuratei Treimi. Si tocmai de aceea privim moartea senin, pentru ca
singurul nostru dusman e pacatul si nu moartea. Esenta pacatului e
moartea sufleteasca si trupeasca, e decaderea interioara, stapanirea
noastra de catre demoni.
Cand ne gandim la moarte si ne rugam pentru cei adormiti, pe de

o parte plangem plecarea lor, pentru ca ne-au fost si ne sunt dragi iar pe
de alta parte vrem sa fim acolo, in Imparatia Sa impreuna cu ei.
Rugaciunea pentru ei este o neuitare a lor dar si gandul ca vrem sa fim
cu ei, un fel de bilet de plecare spre ei.
Odihneste, Doamne, pe toti robii Tai ortodocsi de pretutindeni si

din orice veac si toata lumea Ta, acolo unde straluceste lumina fetei Tale
si ne miluieste pe noi, cei care iti cantam Tie cantare de biruinta! Ca la
Tine e viata, bucuria, frumusetea si odihna noastra vesnica si Tie slava
Iti inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii
vecilor. Amin!
106
Publicat ‚n:
 Articole
Tags: Articole
107
Diverse frici, diverse nevoi, diverse
de diverse
Sunt oameni care vin in fata mea si pun problema fricii langa
problema constiintei. Adica e vorba de frica de demoni, de moarte, de
intuneric, dar mai ales frica de pacat. Frica de demoni intra in discutie atunci
cand omul credincios vrea sa rezolve deodata toate fricile din inima lui.
Frica de demoni se leaga de frica de intuneric. Demonii care aduc frica in
om i-au facut omului impresia ca in intuneric exista numai demoni, fapt
pentru care exista o paralizie enorma in noi la ideea ca intr-un ungher sunt
demoni, demoni in timpul noptii.
Daca aprinzi lumina in camera sau in locul unde exista intuneric si

datorita lui esti stapanit de ideea fricii si vezi ca nu e nimic acolo, intelegi ca
gandul acesta trebuie intretinut tocmai de fiintele care te infricoseaza cu
prezenta lor. De existat demonii exista, insa nu se arata oricui si oricum si
nu fara ingaduinta lui Dumnezeu.
Pentru ce ne temem de demoni daca avem in noi credinta existentei

lui Dumnezeu, a pretutindenitatii prezentei lui Dumnezeu? E una din
intrebarile care ne pot veni in minte. Si incercand sa ne raspundem la o
asemenea intrebare, intuim ca in noi, ca sa nu mai existe aceasta frica
trebuie prezenta adanca a lui Dumnezeu care sa disloce aceasta frica. Cel
mai adesea raspuns la aceasta intrebare il dau pornind de la expresia paulina
ca o minte curata, care nu ne mustra e o minte care are indrazneala fata de
Dumnezeu.
Cand crestem in indrazneala catre Dumnezeu, in sfintenie, in

curatie, frica de demoni, de moarte, de Iad incepe sa scada si apare numai
sensibilitatea acuata de a nu vicia relatia de iubire cu Dumnezeu printr-un
pacat anume; de a nu cadea din iubirea lui Dumnezeu. Adica e normal sa
avem diverse temeri pana cand nu trecem de la adevarata frica de
Dumnezeu, care e implinirea cu dragoste a poruncilor Sale, spre cresterea in
noi a dragostei de Dumnezeu.
Frica nu dispare printr-un medicament luat noaptea si ne trece ziua,

ci prin cresterea in sfintenie, prin curatirea noastra de patimi, pentru ca frica
este rezultatul pacatului, a insingurarii noastre de sursa vietii noastre, adica
de Dumnezeu.
Semnul ca noi crestem in viata duhovniceasca e aceea ca nu mai ne

e frica si nu mai problematizam tot timpul realitatea fricii ci pe aceea a
bucuriei, a implinirii in har, a veseliei duhovnicesti. Frica e semn de
108
imaturitate duhovniceasca dar mai ales e un atribut al constiintei necuratite
de pacat, impovarate de pacat.
Sunt intrebat mai mereu in ceea ce priveste pacatul, cum percepe

constiinta noastra pacatele, care sunt pacatele. E o intrebare superflua,
pentru ca noi stim care sunt pacatele. Si cand vrem sa cunoastem ce e pacat
si ce nu e pacat avem destule carti sa aflam asta, dar mai ales harul
dumnezeiesc ne lumineaza mintea cand vrem cu adevarat sa ne pocaim si
intelegem ceea ce ne tulbura, ce ne impovareaza pe noi.
Realitatea pacatului e o realitate palpabila pentru sufletul nostru.

Sufletul nostru stie cand se simte rau si cand se simte bine, ce il deranjeaza
si ce nu. Numai ca noi nu cam acceptam ca gresim, nu ca nu stim ca gresim.
Cand se trezeste a doua zi dupa bautura tanarul petrecaret sau maturul sau
doamna care intra si iese de la un obstretician stie ce face, cum se simte, nu
trebuie sa ii spuna nimeni ca e rau ce au facut.
Numai ca nu acceptam din prima pacatosenia noastra si Dumnezeu

trebuie sa ne dea lectii multiple pana cand ne lecuim sa mai negam starea
noastra de pacatosenie.
Pentru mine ca preot nu pacatul e o problema, pentru ca toti

pacatuim in multe feluri, ci neadmiterea lui si socotirea lui o virtute.
Pocainta pentru pacate tine de miscarea harului in noi, de modul cat noi
acceptam mladierea harului in fiinta noastra si constientizarea pacatelor
noastre. Tocmai de aceea gasim oameni sensibili la unele pacate iar la altele
nu: pentru ca unora le-a inteles gravitatea in mod personal, pe propria lor
piele iar gravitatea altora este edulcorata in fiinta lor.
Problema noastra insa nu e frica de pacat ci implinirea poruncilor

din dragoste de Dumnezeu. Cand intelegem ca cel mai important lucru este
sa iubesti pe Dumnezeu, sa te rogi, sa postesti, sa fii bun, sa fii iertator, sa fii
milostiv si toate celelalte, toate acestea iti devin cugetarea ta zilnica si nu
mai esti obsedat de pacat.
Exista o prea mare obsesie a pacatului la Sfanta Spovedanie, prea

multa, si prea putin dor pentru virtute, pentru nevointa, pentru citire, pentru
fapta buna. Cred ca e o mare scadere a noastra obsesia pacatului. Daca ne-
am spovedit si ne spovedim cat de des pacatele, atunci nu avem de ce sa fim
obsedati de pacate. Scopul vietii duhovnicesti e acela de a fi absorbiti de
dragostea si de maretia lui Dumnezeu si nu de ceea ce nu facem bine.
O alta constanta maladiva a celor care vin sa se spovedeasca la

duhovnic e aceea ca maximalizeaza pacatele trupesti ( onanie, avort,
sodomie, curvie, preacurvie, omor, bataie, nepostire etc.) si minimalizeaza
nepermis de mult pacatele sufletesti ( neatentia, nerecunostinta, grijile si
fricile pacatoase, indiferenta, inaltarea de sine, orgoliul, nemilostivirea,
increderea in sine, neiertarea etc.) Trecerea de la interior spre exterior,
observarea numai a faptelor exterioare arata ca multi dintre crestinii nostri
109
nu mai traiesc in ei, ci in afara lor, hoinarind aiurea cu mintea si cu
doruririle inimii.
Acolo unde este maturitate duhovniceasca se observa ca nu se da

prioritate unui pacat ( socotit el mare sau mic), ci se spovedesc pacatele cu
aceeasi durere, pentru ca toate par si sunt mari pentru un om duhovnicesc.
Cine considera ca este cerebral si face pacate ale mintii mai mult si nu
pacate trupesti ( desi noi in fiecare pacat pacatuim integral: si cu trupul si cu
sufletul nostru) se insala daca crede ca e mai putin pacatos.
In viata duhovniceasca conteaza inaintarea in virtuti, virtuti care

inlocuie patimile. Tocmai de aceea Sfanta Spovedanie, in cadrul Sfintei
Spovedanii trebuie sa se treaca mai degraba de la recenzara continua a
pacatelor la indrumarea spre virtuti, spre inaintarea in lucrul bun. Iertarea
sacramentala prin duhovnic trebuie sa fie un har resimtit ca sporire in
lucrarea virtutilor, ca o intarire spre toata fapta buna. Daca problematizam
numai pacatul si nu ne aratam doritori de toata fapta buna, dupa timpul,
sanatatea, varsta si ocupatia noastra, nu facem decat sa stam pe loc.
In teologia ortodoxa cand vorbim de dinamism duhovnicesc

interior vorbim tocmai de acest dor imens, continuu dupa Dumnezeu care se
manifesta ca implinire a toata porunca si iubirea. Adica nu e doar o sintagma
frumoasa ci o realitate in cei care o intrupeaza in viata lor.
Si atunci cand omul se plange ca nu poate, ca el cade continuu in

pacat, eu ca duhovnic nu pot sa ii spun decat ca si eu cad in pacate zilnic,
clipa de clipa, dar ma incred in Domnul si ma dau cu totul Lui si privesc
pozitiv iertarea, cu incredere si nu cu frica, nu cu teama maladiva,
bolnavicioasa. Pacatul, oricare si oricat de mare ar fi el trebuie lasat in urma,
trebuie spovedit si uitat si trebuie sa fim absorbiti de iubirea si de
frumusetea lui Dumnezeu. Pocainta noastra trebuie sa fie plina de nadejde,
de senintate.
Nu imi plac oamenii care pun semnul egal intre pocainta si

marasm, intre pocainta si tristete maladiva. Pocainta este umplere de
bucurie, pentru ca naste bucurie. Pocainta, daca schimba pe om il
insenineaza si nu il tine asa toata viata. Atunci unde ar mai fi bucuria
noastra, daca pentru fiecare pacat pe care il facem ne-am arunca in cea mai
crunta disperare, dezamagire, frustrare, intemnitare in durere?!
Da, avem diverse de diverse si mai mult decat diverse probleme,

care trebuie sa se rezolve cu calm si cu multa incredere. Panica la fiecare
zumzet al patimilor in noi, grijile accentuate ca o sa se topeasca ghetarii sau
ca o sa cada luna peste noi, ca o sa vina ecumenismul si apostazia si nu mai
ramane niciunul teafar, ca noi suntem singurii curati si doar altii sunt de
vina arata ca nu avem nici echilibru interior si nici bucurie in noi, ca nu
suntem realisti.
Realismul duhovnicesc cere sa simtim permanent in lume si in

viata noastra prezenta lui Dumnezeu, a Celui care tine toata faptura in viata
110
si grijile si bucuriile noastre sa aiba cuviinta duhovniceasca, in asa fel incat
sa nu ne scoata din pacea Sfantului Duh ci sa ne adanceasca in ea. Ceea ce te
scoate din pacea harului nu are nimic de-a face cu pacea lui Dumnezeu, cu
cea care copleseste toata mintea.
Indemnul nostru este la seriozitate fata de noi, la realism

duhovnicesc, la moderatie si linistire interioara.
Publicat ‚n:
111
Cuvinte despre ceva, cumva, undeva
Cand vrei sa dai ceva cuiva ii dai ceva care te reprezinta. Ii dai o
icoana, o carte, un obiect… un dar care sa te faca mereu viu in inima si in
casa lui. Darul nostru trebuie sa aiba o relevanta enorma pentru celalalt, sa
fie ceva pe care nu l-ar da nicidecum altora ci pe care s-ar sprijini, s-ar
odihni si regasi in el. Am primit de-a lungul timpului daruri banale dar si
daruri neinlocuibile.
Darurile neinlocuibile reprezinta atat lucruri de mare intimitate,

care sunt in mine dar si lucruri care sunt la mine. Darurile neinlocuibile fac
atat de mult parte din mine, chiar daca sunt in afara mea, incat nu ma pot
imagina fara ele.
Fotografii, lucruri, carti, Sfinte Moaste, un pix sau un stilou, un

DVD sau un CD, o haina sau o semnatura au devenit valorile duhovnicesti si
valorile iubirii cu care am fost binecuvantat si onorat de catre oameni.
Aceste urme raman, sunt de nesters. Sunt darurile care mai inainte de a ne
bucura ne schimba iremediabil viata, ne-o schimba in bine, ne cultiva in
modul cel mai benefic cu putinta.
Teama de urat, teama de intuneric, sila de gretos, de

pestilentialitate…Nu ne plac deseurile desi noi le facem. Gunoiul care se
aduna in mormane sau hartiile de pe jos sunt elemente care sfideaza privirea
noastra numai daca avem o inima contemplativa.
Daca nu avem niciun simt al masurii sau ne complacem in

murdarie pana peste urechi bineinteles ca tot ceea ce striveste bunul simt
pare sa fie o normalitate. Simtul normalitatii e foarte strivit la noi.
Cei care cauta normalitatea in exces sau care confunda frumosul cu

chiciul nu au apetenta pentru normalitatea lui Dumnezeu, pentru logica
duhovniceasca a lumii. Insa dincolo de uratul aparentei si dincolo de
frumosul opulentei intotdeauna sta harul lui Dumnezeu care ne indeamna sa
112
vedem frumos lumea, care ne descopera o lume adanca, abisala, care sta in
slava Treimii.
O luam la vale… Vaile smereniei si muntii mandriei. Adesea in

Sfanta Scriptura valea, cavitatea care trebuie sa se umple cu harul lui
Dumnezeu desemneaza smerenia, umilinta, iar inaltimea e uneori semnul
virtutii dar si al infatuarii.
Pe muntii cei inalti se tamaiua zeii in Israel. Muntii cei inalti erau
egalizati cu idolatria, cu infumurarea trufasa. Cand omul se coboara in
smerenie, cand vine la vale, observa ca vede mult mai bine cine este, cat
este, cum este…
Cand enuntam o opinie ar trebui mai intai sa spunem unde suntem:

in vale sau pe munte. Trebuie sa ne precizam mai intai din punct de vedere
ontologic si apoi epistemologic. Daca suntem in har atunci suntem in valea
smereniei. Daca suntem departe de Dumnezeu si ne enerveaza logica lui
Dumnezeu atunci suntem pe muntii mandriei si vorbim cu aroganta despre
Dumnezeu si despre om.
Exista mitul omului perfect in orice conditie. Exista mitul

frumusetii care se pastreaza cu liposuctii. Exista mitul marului mare care e
gaunos si artificial creat. Exista mitul coerentei logice in cadrul unei
antropologii spontanee.
Exista mitul informatiei de care avem neaparata nevoie. Exista

mitul ca noi trebuie sa distrugem toate miturile. Exista mitul abandonarii in
ireal ca si cel al inlantuirii in concret. Exista mitul bogatului cu sansa si a
saracului fara nicio utilitate.
Exista mitul securitatii statale dar al insecuritatii individuale.

Exista mitul sinceritatii minciunii. Exista enorm de multe mituri de care ne
stergem la ochi pe timp ce ne trezim. In spatele tuturor presupunerilor exista
o viata personala care are sau nu are liniste si stabilitate. Toti ceilalti idoli
mincinosi cad in fata intrebarii: daca tot ce am acumulat si stiu eu, nu ma
implineste, la ce bun sa mai adun… mituri?
Pornim de la ideea ca tot ce am trait in copilarie se numeste

infantilism si ca de starea interioara de confort pe care o traiam atunci
trebuie sa ne dezlipim ca sa devenim rationali. Pe masura ce incercam sa ne
rationalizam sentimentele aflam ca suntem instinctuali. Pe masura ce ne
luptam cu faptul de a nu da frau propriilor noastre porniri, bune sau rele,
ajungem la concluzia ca avem conceptii de viata net diferite de ale celorlalti.
Ne luptam toata viata ca sa dovedim ca suntem singulari, ca suntem unici si
113
ca in unicitatea noastra nu avem niciun gram de generalitate, niciun punct de
legatura cu ceilalti.
Batranetea, de la vreo 70 de ani incolo, te face sa fugi dupa

sentimentalismul candid, calm al copilariei si vrei sa nu mai auzi nimic din
aceasta prostituare a vietii pe care ti-o propun exigentele sociale. Cu alte
cuvinte adolescenta, tineretea, maturitatea prima sunt momente de
ideologizare ale vietii noastre, de manipulare sau automanipulare fortata, in
care incercam sa fim luptatori cu viata, cu ceilalti, cu istoria. Numai
copilaria si batranetea adanca ne arata ca gestul firesc, neputinta, ajutorul
celorlalti e neaparat, ca e ceea ce ne caracterizeaza. Pornim de la ceea ce
stim spre ceea ce vrem sa uitam si ne intoarcem la ceea ce deja stiam…
Da-mi o sansa sa te cunosc! Cand il cunosc pe cel care are de

daruit mult raman mereu contaminat de el. Nu mi-e frica de faptul ca m-as
pierde in gandirea cuiva, in sentimentele cuiva, in modul de aprehensiune al
lumii intr-o varianta anume, personala. Tocmai atunci cand ma scufund in
experienta cuiva, in iubirea cuiva inteleg adancimile mele si mai mult,
neajunsurile mele, pacatele mele.
Nu mi-e teama sa iubesc si sa admir oameni, oameni diversi,

oameni diferiti. Admir pe cineva pentru ca stie sa isi lege sireturile la
pantofi, admir demnitatea altuia, verva unuia in discurs, sufletul frumos al
scriitorului si predicatorului cutare, admir pocainta unuia sau faptele lui
extraordinare, admir o gaza si admir un munte.
De ce m-as teme sa admir si sa ma bucur, sa iubesc, sa imi placa

ceva, atata timp cat toate aceste admiratii si iubiri si sinceritati fata de cineva
sau ceva ma creeaza?! Nu mi-e teama sa ma intalnesc nici cu mine si nici cu
altul in mine. Insa nu suport excesul in a-ti face rau de unul singur. E un
sadomasochism demonic de care nu avem nevoie ca sa traim.
M-am prins ce vrei sa-mi spui… Decodificam mesajele venite spre

noi mai inainte de a da raspunsuri. Cand privim cuvintele si nu au o
semnificatie logica, asteptam intotdeauna sa existe undeva, cumva, o portita
de scapare. Tocmai de aceea cuvintele dintr-un rebus sau iesirea dintr-un
labirint presupune intotdeauna o solutie si concentrarea de a iesi de acolo, de
a rezolva micul tau mister.
Cand stii ca esti intr-un labirint stii ca cineva a facut si o iesire.

Numai ca cel mai greu lucru e sa ne imaginam ca nu exista nici o solutie. De
la nici o solutie vin toate belelele. Cand crezi ca nu mai este nimic de sperat
atunci cazi in negura deznadejdii. Insa pentru un crestin ortodox exista
intotdeauna o gaura in zid pe unde afli, cu ajutorul lui Dumnzeu, cum sa te
strecori sau pentru credinta ta, cad zidurile ce iti stau inainte.
114
Omul postmodern trebuie sa inteleaga logica zidului cu fisuri sau a
zidului care se prabuseste din senin. Dumnezeu a dat omului logica nadejdii
care nu poate suporta zidurile inexpugnabile.
Ameteli de primavara si raceala de primavara…Poti sa ai si betie

de primavara, indragosteala de primavara, nebunie de
primavara…Exploatarea primaverii are ori flori ori excursii de amor. Martie
vine la noi cu flori, cu cadouri iar de ceva timp februarie vine cu dragoste,
cu amor. De ziua indragostitilor dar si a libidinosilor se ascut/tocesc imediat
simturile in muzica la maximum sau in sex la plezneala.
Vom avea deopotriva reclame la dragoste cu bani sau la casatorii

de o zi. Ne consumam toata dragostea de ziua indragostitilor si apoi dam de
1 si 8 martie numai flori, pentru ca pe 9 martie, barbatii avizi de alcool, sa
bea intre 44 sau 99 de pahare de ce mai au sau mai pot sa cumpere. Intre
bani, sex, cadouri, flori, alcool, droguri, orgii, calatorii exista un fir rosu, un
fir care leaga toata afacerea: trebuie sa ne consumam acum toata dragostea
si puterea, pentru ca nu mai avem cand.
Mitul tineretii cu forte inepuizabile se bate cap in cap cu mitul

batranului bosorog care nu se mai bucura de nimic. Numai ca tanarul
imbatabil ajunge bosorog in scurt timp, ajunge generatia expirata si priveste
tacut, molcom, la visul unei nopti de primavara, in care a crezut ca trebuie sa
se epuizeze atunci cu totul, pentru ca mai tarziu nu mai are cand.
Publicat ‚n:
 Reflecţii
Tags: Reflecţii
115
Despre deficiente de relatie
Observ, din experienta proprie, ca noi, crestinii ortodocsi, suntem

adesea perceputi ca niste oameni care au aptitudini maladive spre claustrare
si obedienta muta fata de dogme, care traim o frica paralizanta si glaciala in
fata lui Dumnezeu si a Judecatii Sale, si suntem, in mare masura, aculturali
si asociali.
Oamenii cu care am intrat in contact, si nu numai aici, pe blog, si

care veneau dinspre filosofie sau alte stiinte umaniste, ne-au tratat initial,
pana sa-si dea seama ca gresesc, ca pe niste ageamii in ceea ce priveste
ramurile “laice” ale culturii.
Ne-am dat seama ca aceasta este o reactie inoculata in mintile

oamenilor, sub forma a nenumarate prejudecati, de catre societate si
institutiile de invatamant imbibate de filosofie umanista. Suntem priviti ca
niste habotnici, care gandim in serie, ca niste persoane incapabile de
judecata critica profunda in domenil stiintific, care acceptam cu lejeritate si
confort “adevarul biblic” si suntem incapabili de reactie in fata “dogmei
bisericesti”.
Asezarea in fata noastra a interlocutorilor nostri non-ortodocsi sau

mai putin ortodocsi in fapta si in cugetare, este aceea a oamenilor care cred
despre noi ca ne-am nascut in Manastire sau in varful muntilor, am fost
crescuti de monahi sau, in orice caz, undeva in sanul Bisericii, n-am citit in
viata noastra decat Biblia si n-am privit decat Biserici si oameni credinciosi
ca si noi. In timp ce realitatea este tocmai contrariul unei asemenea opinii
de-a dreptul infantile despre noi.
Realitatea este ca n-am aprofundat in scoli si in facultati (in cazul

meu, Facultatea de Litere), ca materii de studiu, decat viziuni filosofice si
stiintifice ateiste, anti-crestine si anti-ortodoxe, ca nu am gasit calea spre
Biserica in aceasta lume decat printr-o minune dumnezeiasca, fiindca nimic
din anturajul nostru nu ne-a indemnat vreodata la asa ceva.
Intalnirea cu Dumnezeu a insemnat o cadere a cerului in capul

nostru, care ne-a dat peste cap toata viziunea pe care o aveam despre noi si
despre lume, care n-a luat prin surprindere si ne-a indurerat catastrofal de
profund in ceea ce priveste capitolul “intalnirea cu noi insine”. Pe
Dumnezeu L-am aflat in urma unui parcurs anevoios, plin de lupte si de
116
privatiuni, infruntandu-ne cu noi insine dar si cu opozitia celorlalti si cu
umilinte de tot felul venind din partea celor pusi pe batjocura.
Am fi putut ramane foarte frumos in orizontul stiintei si al

filosofiei moderne si am fi fost apreciati, fara sa ne mai zbatem atat de mult,
fara sa mai ne simtim fiinta sfaramata de suferinte de tot felul, din cauza
acestei optiuni. Din punctul de vedere al prosperitatii materiale, al
confortului social si al recunoasterii publice, ne-ar fi fost incomparabil mai
bine decat ne este in situatia de fata.
Insa noi am fugit de acestea nu pentru ca nu le cunosteam (ar fi un

paradox), ci pentru ca eram saturati de ele si pentru ca nu ne-au atras atentia
decat asupra saraciei noastre sufletesti, umplandu-ne de durere pentru
conditia umana, dar nu ne-au dat si metodele de imbogatire spirituala, ci
numai surogate si subterfugii “spiritualiste”, filosofice, epistemologice,
lipsite de orice continut real, cu adevarat spiritual, duhovnicesc.
Nu ne “inchidem” in Biserici si nu ne “ingropam” in Manastiri

pentru ca nu stim ce e lumea si ce e viata sau pentru ca suntem refractari,
mizantropi, asociali, ci tocmai pentru ca am experimentat-o prea mult in
varianta ei “laica”, ateista (”agnostica”, dupa cum imi atragea atentia
cineva), pentru ca ne-am pierdut foarte multa vreme si energie cercetand
filosofia si cultura lumii.
Si pentru ca am gasit o explozie de viata si o dimensiune

existentialista de o bogatie infinita in interiorul Bisericii, care face sa para
paupera toata experienta umana din afara ei, care ne umple mental, afectiv,
duhovniceste, ne implineste plenar si ne lasa sa vedem ca lumea, cu toata
frumusetea ei lasata de la Dumnezeu, nu e decat varful iceberg-ului, in timp
ce viata duhovniceasca e adancul intelepciunii si al bucuriei care nu se vede
de la suprafata lucrurilor.
Publicat ‚n:
 Opinii
Tags: Opinii
117
Publicitatea ideilor sau proza de
scurta durata
Publicitatea desi e destinata publicului nu are transparenta

publica asa cum credem in mod vulgar. Publicitatea are interese in spate,
unele periculos de urate. Cumperi mancare de proasta calitate numai
pentru ca e bine ambalata, dai bani mai multi pe niste lucruri care ar fi
trebuit sa fie pretuite mult mai putin…
Publicitatea are rolul de a masca defectele produsului, de a fixa

ochii pe o imagine si de a dinamiza consumul, indiferent daca produsul e
realmente bun sau nu. Publicitatea agresiva a momentului nu ne indica
obiectul ci ni-l superlativizeaza.
Daca ramanem la ideea ca produsul e bun pentru ca e nou sau

pentru ca i se face reclama suntem niste pesti usor manipulabili in acest
acvariu al imaginii ambigue. Publicitatea inseamna bani si se face cu multi
bani. Insa banii de publicitate sunt scosi tot din buzunarul nostru.
Zvonul este o pala de fum sau un adevarat boicot al unor

interese. Zvonistica prinde daca toata ziua te preocupa mondenitatile,
giumbuslacurile. Consumi repede ideea, treci repede peste produsele noi,
treci repede peste palpitatii si iti fumezi nelinistea sau iti bei amaraciunea
intr-un mod febril.
Am auzit zvonul ca…( dupa asta urmeaza logica presupunerilor).

Nimic nu e sigur. Stii tu ceva dar nu prea. Si daca ai numai presupuneri,
numai lucruri dupa ureche nu poti sa ai opinii. Opiniile se formeaza cand
ai habar de realitatea care se discuta, cand ai indicii sigure, cand ai
experimentat ce spui, cand te-ai edificat. Dar cum a te edifica inseamna a-
ti construi o parere pe probe, zvonul nu are in spate decat indicii disparate,
idei contradictorii, aproximari.
118
Lasa loc de …Cel mai adesea lasi loc de buna ziua cand dai ceva
de la tine, cand dai in plus. El cere pe produs atat, dar tu ii dai cu 10 lei
mai mult. El vrea sa iti ia camasa, tu ii lasi si haina daca vezi ca mojicia nu
are limite. A te arata domn inseamna a arata ca ceilalti au pentru ce sa te
stimeze, pentru ce sa te admire. A fost un domn toata viata , se spune
despre un barbat care nu a avut interese meschine, care nu s-a pretat la
compromisuri rusinoase. Chiar daca i-a fost mai greu, el tot nu s-a lasat
manjit de gainarii.
Confesiuni. Marturisiri. Primul din latina, al doilea din greaca. A

marturisi pe Hristos inseamna sa Il ai in tine, sa Il simti in tine. Cum ai
putea altfel sa marturisesti pe Cineva, adica sa iubesti pe Cineva pana la a-
ti da viata pentru El, daca nu Il cunosti foarte bine, daca nu ai o intimitate
profunda cu El? De aceea avem Martiri, pentru ca ei au dat marturie, au
girat cu viata credinta lor.
Cei care au aceeasi confesie, aceeasi marturisire de credinta, fac

parte dintr-o Biserica. La noi confesiunile au intelesul insa mai degraba de
pecete a destainuirilor, a lucrurilor de suflet. Am sa-ti spun ceva foarte
important…inseamna a face o confesiune cuiva. Ii spui ceva despre tine;
ceva extrem de intim. Pentru ca e o con+fesio, adica o impreuna vorbire,
destainuire, marturisire.
Pe cand a da marturie are la romani nuanta de tribunal, nuanta

juridica. Noi zicem mai degraba Mucenici decat Martiri , desi ambele
cuvinte au aceeasi semnificatie. Sfantul Mucenic e cel ce da o marturie
fara tagada a realitatii credintei ortodoxe. Nu oricine moare este Sfant
Mucenic, ci crestinul ortodox care moare, care este omorat pentru credinta
lui, pentru ca nu isi tagaduieste, nu renunta la credinta lui.
Cand stai la marginea unui lac sau a marii si contempli rasaritul,

apusul, o pasare, clipocitul apei…nu ai in cap ideea de pericol. Pericolul
apare cand vezi apa agitandu-se, cand bate vantul cu putere, cand e
uragan… Cand omul e plin de har nu avem nici ispite interioare, nu avem
furtuni interioare.
Cand vin furtunile e semn ca harul a slabit in noi si suntem mult

mai expusi atacurilor demonice. Contemplarea presupune intelegerea cu
inima a adancului a ceea ce vezi; sa intelegi cu mintea in inima, cu mintea
coborata in inima ceea ce vezi. Con+templato= a fi impreuna cu; a fi
impreuna cu ceea ce vezi. Nu e nicio eroare ca templum, templi in latina
inseamna templu, biserica, pentru ca Biserica e locul unde esti cu
Dumnezeu, impreuna cu El sau esti numai cu El.
De aici vine si tampla, atat cu sensul de tampla capului cat si de

tampla, catapeteasma Bisericii. Stim cantarile Saptamanii Sfintelor Patimi
119
unde se spune: tampla/catapeteasma templului s-a rupt in doua… Dar in
acelasi timp , de la ideea ca tampla are ceva in comun si cu tempus , de
unde osul temporal, cand avem probleme cu mintea suntem desemnati prin
cuvantul: tampiti ( fara minte, prosti…).
Iei loc confortabil la masa. Comanzi si ti se aduc doua portii,

trei…Ti-e foame, dar nu privesti in jur, ca sa vezi daca nu cumva deranjezi
prin atitudinea ta vizavi de mancare. Cum se numeste asta?
Esti intr-un loc unde nimeni nu fumeaza si numai tu fumezi. Desi

privirile celorlalti te dezaproba, tu iti aprinzi tacticos tigara si incepi sa te
sinucizi cu mare emfaza. Cum se mai numeste si asta?
Se numeste indiferenta. Avem un cuvant latin din trei membre:

in+di+fero= a te comporta in detrimentul celorlalti dar spre binele tau
egoist. Tot indiferenta se numeste si faptul sa vezi pe cineva cazut jos si sa
nu ai timp de el, sa nu iti pese daca cineva e furat in tramvai, sa nu iti pese
daca sotia ta e bolanava daca tu esti sanatos, sa te gandesti mai mult la
banii tai de distractii decat la banii pentru intretinerea copiilor tai la studii.
Indiferenta te face monstru. Cand o sa ai nevoie de altii o sa te ia in
brate… indiferenta.
Vad un loc gol…Vor fi si mai multe locuri goale. Si noi tinem pe

loc un loc. Va veni cineva si ne va lua locul. Ce iti pasa daca voi fi eu sau
altul?!. Locus, loci. Locuinta. Locuibil. Locatie.
Locvace? Locvace vine de la locquor, loqui, locutus sum.

Locvace= vorbeste foarte mult. Dar daca ne gadim putin, a vorbi mult
inseamna a ocupa un spatiu lung de timp. Simt un gol in capul pieptului.
Simt un gol in stomac. Am un gol in cap.
Da Steaua gol la anul si la multi ani. Si-a dat autogol. Golaveraj.

Golatate. Golan…Exista un gol intre mine si tine pe care trebuie sa il
umplu. Vorbea in gol. Gol de har. Gol de aer. Cad in gol. Ma rostogolesc
in gol. A dat cu piciorul in gol. Masina dadea in gol. Mereu vrem sa avem
un plin ca sa nu fie rezervorul gol. Daca suntem goi de har vrem sa avem
harul lui Dumnezeu in noi. Daca traim goi de iubire vrem pe cineva care
sa ne impresoare cu iubirea lui, a ei.
Indiscutabil ca putem comunica cu oricine orice. Chiar daca

suntem agramati, nescoliti, afazici putem sa ne intelegem intr-un anume
fel: ba prin semne, ba prin cuvinte, ba prin priviri, prin imbratisari, prin
strangeri de mana, prin daruri de suflet…Putem comunica mult si bine.
Putem sa ne spunem cate in luna si in stele. Putem vorbi ca sa ni se asculte
120
sufletul sau putem sa vorbim ca nu mai stim ce sa spunem. Bucuria spune
multe. Si amaraciunea spune multe. Si tuica spune multe. De unde si
expresia si-a baut zilele …Mancam cuvinte pe paine toata ziua.
Chiar daca nu ne articulam gandurile, a gandi inseamna a spune

cuvinte in mintea ta despre o multime de lucruri. Cuvintele sunt vehiculele
prin care ne transportam in ceilalti. Un transport pe de o parte material iar
pe de alta parte spiritual. Ajungem in ceilalti prin cuvinte, prin imaginea
noastra, prin gesturile noastre, prin sunetele vocii noastre. Ajungem de
ajuns. Important e sa fii simtit autentic, sa ti se simta cuvintele, intentia
originara. Cine scrie, scrie cu intentia de a ajunge la inima omului, de a fi
in om. Si acest lucru e ceea ce ne face sa ne intelegem reciproc, sa ne
cuprindem reciproc.
Publicat ‚n:
 Reflecţii
Tags: Reflecţii
121
Lacrimile Bisericii sarbe ne dor pentru
ca sunt lacrimile trupului mistic al lui Hristos
Filă eliminată
Filă eliminată
122
Filă eliminată
Filă eliminată
123
Filă eliminată
Filă eliminată
124
http://www.youtube.com/watch?v=cIeHB6ZHsjo
Pr. Dorin
Publicat ‚n:
 Video
Tags: Video
125
Cine este Dumnezeu mare ca
Dumnezeul nostru?
http://www.youtube.com/watch?v=9y8vbCNU2HE
Intotdeauna m-a infiorat aceasta dumnezeiasca cantare liturgica.
Pr. Dorin
Publicat ‚n:
 Video
Tags: Video
126
O surpriza culinara
Pentru doritorii de senzatii adevarate s-a redeschis

http://80.69.83.61/digibook/index.php?dir=
Daca e nevoie de ceva, atunci cheia spre acel ceva de care aveti
nevoie este :
digibook /cartionline
Si daca se deschide atunci este bine…un bine pentru care trebuie

sa ne bucuram.
Pr. Dorin
Ps: multumim Anonimule. Asteptam sa ne contactezi!
Publicat ‚n:
 Ştiri
Tags: Ştiri
127
A citi la viitor
Paradigma culturii personale a viitorului cred ca va fi aceea a

standardului personal. Fiecare va avea o cultura personala formata dupa
criteri proprii in mod majoritar, dupa interese proprii, dupa inclinatii
proprii. Vom avea din ce in ce mai putine carti in comun, in comparatie cu
cartile pe care nu le vom stii la nivel majoritar.
Presupun ca viitorul ne va transforma in oameni cu biblioteci

virtuale imense, unde fiecare isi va lua ce ii place si ce ii convine si
informatia nu va mai fi o problema inchisa in biblioteci cu lacate. Sper.
Vreau sa cred ca asa va fi.
Insa, pe de alta parte, trebuie sa ne invatam cu o mentalitate de

oameni care intelegem ca istoria cartii nu poate fi parcursa integral si ca
trebuie sa avem in fata cartilor nu sentimentul ca ne cocoseaza vastitatea
lor ci sa le privim selectiv, sa le privim in folosul a cat ne fac sa fim si sa
avem o anume orientare realista a vietii.
Capacitatea de selectie si de adancire a unor probleme anume

care ne framanta ne va face sa fructificam imensa informatie, o parte din
imensa informatie de care dispunem. Fuga dupa carti, sper, se va
transforma in atentia la selectarea cartilor, fara ca asta sa insemne ca cele
pe care nu le pretuim noi trebuie sa le anulam, sa le desfiintam.
Intotdeauna povatuiesc pe cei care imi cer parerea in domeniul

cititului si a modului cum trebuie sa privim informatia sa nu se teama de
carti, de oricare carte ar fi vorba. Cititul mult educa. Cititul mult te invata
sa vorbesti cu tine, sa te problematizezi, sa te clarifici. Iar cartea, oricat de
demonica, eretica, nastrusnica, hulitoare sau pornografica ar fi te face sa
tragi o concluzie, concluzii duhovnicesti despre modul, starea sufleteasca,
scopul, animozitatile si placerile celui care a scris-o, daca citesti ca sa te
luminezi asupra patimilor omului si nu sa te imbibi de ele.
Personal citesc carti dupa cum privesc oamenii. Citesc cartile

contemplandu-le, mirosindu-le seva, respirandu-le. E adevarat multe mi se
par foarte gretoase. Unele nu le mai pot suporta pe cand altele ma
cutremura prin frumusetea si sfintenia lor. Cartile sunt ca oamenii care le-
au scris. Poarta amprenta lor.
Tot ceea ce noi scriem in plan virtual, pe net, reprezinta

literatura, o amprenta a vietii noastre. Si cei care au o anume configuratie
128
interioara vor cauta sa citeasca intotdeauna ceea ce li se potriveste. Ne
abonam la cei care ne plac si ii savuram zilnic, de oricate ori putem sa
ajungem la scrierile lor.
Vom avea in continuare carti in foaie, ne vor placea cartile de

colectie dar vom avea din ce in ce mai multe carti virtuale. Probabil scoala
viitorului va include lectii si prelegeri online in paralel cu cele tete a tete.
Nadajduiesc la o democratizare cat mai mare a informatiei pe masura ce
asistam la o profesionalizare mult mai mare a celor care gireaza informatia
ce se include in sistemul conexiunii mondiale a internetului sau in oricare
alt sistem ce se va impune la un moment dat.
Cu siguranta ca vom citi tot la fel de mult si pe viitor. Dar vom

citi lucruri din ce in ce mai diverse, disparate, pentru ca avem si vom avea
o informatie din ce in ce mai specializata, mult mai punctuala.
Publicat ‚n:
 Opinii
Tags: Opinii
129
Ochii lui Dumnezeu in Psalmi
“Domnul este in Biserica cea Sfanta a Lui, Domnul in cer are

scaunul Sau. Ochii Lui spre sarac privesc, genele Lui cerceteaza pe fiii
oamenilor”. (Ps. 10, 4). Ca si cum Dumnezeu ar privi printre gene, ca si
cum S-ar face ca nu vede, dar El “cerceteaza pe cel drept si pe cel
necredincios” (Ps. 10, 5). Dumnezeu e plin de blandete si indelung rabda
si Se face ca nu vede pacatele noastre, asteptand pocainta noastra.
Domnul e in cer si Domnul e in Biserica, dar El ne vede pe noi

pretutindeni. Nu avem unde sa ne ascundem de ochii Lui. Genele Lui sunt
ca niste raze care ne ajung pe fiecare in parte si toate lucrurile pe care noi
le facem sunt vazute de El, chiar daca noi credem ca pe unele le facem in
ascuns si nestiuti de nimeni. Stam sub genele Lui si in lumina ochilor Lui
in toata vremea si nu exista umbra a pacatului care sa ne poata ascunda de
vederea Lui.
Ni se spune ca “Ochii Lui spre sarac privesc” (Ps. 10, 4) si

“Ochii Domnului spre cei drepti” (Ps. 33, 14), “spre cei ce se tem de
Dansul” (Ps. 32, 18), ca sa rasplateasca pe cel smerit si pe cel drept si pe
cel cu frica de Dumnezeu, si iarasi ca “Ochii Lui spre neamuri privesc”
(Ps. 65, 6).
Dumnezeu priveste pe fiecare in parte, dar si toate neamurile.

Domnul priveste pe cei ce nadajduiesc in El, ca sa-i ajute pe ei. Privirea
Domnului nu se intrerupe niciodata, Dumnezeu nu priveste nicio clipa in
alta parte, nu ne lasa nevazuti, iar cei Drepti isi afla in aceasta nadejdea
lor, bucuria lor necurmata, faptul ca Dumnezeu ii vede intotdeauna si ca
nu ii va lasa fara sprijin si fara mila Sa.
Dar Duhul Sfant prin gura Sfantului Prooroc David ne spune ca

Dumnezeu nu priveste numai spre cei Sfinti, ci si spre cei pacatosi, ca sa-i
avertizeze si sa-i smereasca si sa-i pedepseasca vremelnic si vesnic, daca
nu se intorc de la rautate. “Din cer a privit Domnul, vazut-a pe toti fiii
oamenilor.
Din locasul Sau cel gata, privit-a spre toti cei ce locuiesc
pamantul. Cel ce a zidit indeosebi inimile lor, Cel ce pricepe toate
lucrurile lor.” (Ps. 32, 13-15) “Ochii Domnului spre cei drepti si urechile
Lui spre rugaciunea lor. Iar fata Domnului spre cei ce fac rele, ca sa piara
de pe pamant pomenirea lor.” (Ps. 33, 14-15) Fata Domnului priveste atat
pe cel drept (”Ca drept este Domnul si dreptatea a iubit si fata Lui spre cel
130
drept priveste.” - Ps. 10, 7), cat si pe cel pacatos, fiind unuia spre bucurie
vesnica si altuia spre pierzare vesnica.
Ni se spune mereu ca Dumnezeu Se uita la noi din cer, din

Biserica Sa, din “locasul Sau cel gata”, ca sa ni se descopere ca Dumnezeu
este intru Sfintii Lui si ca priveste pe pamant ca sa rasplateasca prin
acelasi Rai al Sfintilor si celor ce se pregatesc in prezent pentru el si ca sa-
i alunge din el pe cei care nu cred in rasplatirea vesnica a faptelor lor sau
nu tin seama de ea.
Cercetarea si privirea lui Dumnezeu neintrerupta asupra noastra

ne face o nemasurata cinste, ca Dumnezeu Se uita la noi sa vada ceea ce
facem, fara incetare. Ele sunt o bucurie pentru noi, cand nadajduim in
Dumnezeu, pentru ca dumnezeiescul psalmist ne transmite ca El nu ne uita
nici o secunda si ne vede chiar si cand noi dormim sau nu mai stim ce
facem, in timp ce pentru cei ce nu vor sa asculte de Dumnezeu este o
cutremurare plina de frica vinovata, faptul ca Dumnezeu ii priveste.
Ochii lui Dumnezeu indreptati asupra noastra in mod neobosit

sunt o dovada a Atotputerniciei Sale, dar si a iubirii nesfarsite cu care ne
priveste Dumnezeu in fiecare clipa a vietii si ne ajuta pasii in aceasta
existenta.
Publicat ‚n:
131
Domneste pacea pe pamant
Domneste pacea pe …
[Fila a fost eliminată ‚ntre timp]
Canta pentru dv.

Corul Melos,
al Facultatii de Teologie Ortodoxa din Timisoara.
Pr. Dorin
Publicat ‚n:
 Audio
Tags: Audio
132
Discursul presedintelui Basescu in fata
Parlamentului ( 14 februarie 2007)
Inainte de alocutiunea presedintelui Basescu
Partidele politice PC si PSD au declarat cu cateva minute inainte

ca nu vor participa la sustinerea mesajului presedintelui in fata
parlamentului. Sunt prea putini in sala. Televiziunile asteapta. E trecut
de ora 17, ora cand trebuia sa inceapa discursul.
Premierul nu va participa nici el la intrunirea aceasta, dar a dat

un interviu despre ministrul Macovei. Nici domnul Vacaroiu si nici
domnul Olteanu nu participa la sustinerea discursului. Domnul Bogdan
Olteanu ca si PSD-ul cere scuze de la presedintele Basescu pentru
afirmatiile ofensatoare la adresa lor.
Intermezzo
TVR 1, Antena 3, Realitatea TV, N 24 vor mediatiza evenimentul.

Spatii goale in parlament.
Presedintele nu este inca in amfiteatrul parlamentului.
La 17:10 a sosit presedintele cu discursul in mana.
Va lipsi si PRM-ul?
Invitati din afara statului si din tara.
Control aspru.
Vom fi manipulati sau incalziti la inima?
La prezidiu patru persoane.
Alocutiunea presedintelui Basescu
A inceput la 17:13.
Relatia cu parlamentul e o relatie institutionala. A luat nota de solicitarea
parlamentului prin presa. Ati exagerat. Politicieni care fac legi pentru
infractori.
Exemple negative. [Ton dur fata de parlamentari.]
Ordonante care favorizeaza factorii economici. De ce au fost

scutiti numai unii factori economici?
Gratierea a 5000 de infractori.

A restituit unele legi parlamentului.
{Bogdan Olteanu este in sala}.
Producatorii de bere.
133
Greselile parlamentului, cu alte cuvinte…Sustine ca unii
parlamentari favorizeaza pe corupti. Interese traspartinice.
RAFPS: locuinte de serviciu. Parlamentarii nu parasesc locuintele dupa
terminarea mandatului.
Primari care nu cunosc cum sa acceseze fondurile europene.

Oameni politici enervati ca nu pot sa manipuleze justitia.
Presedintele Basescu pledeaza pentru justitie si transparenta in Romania.
Transfer de putere de la oamenii politici spre marii afaceristi.

Marii afaceristi fac campanii de presa nocive.
Competitie neloaiala intre oamenii de afaceri.
Vom avea o crestere de afaceri in anul acesta si urmator, dar nu atat de
mult cat pentru o tara europeana.
Felul cum vom capitaliza intrarea noastra in Europa.

Romanii nu au incredere in partidele romanesti ci in forurile europene.
Trebuie sa facem o reforma profunda.

Trebuie sa revizuim constitutia si cere un vot care sa schimbe actualii
oameni politici.
Cere referendum pentru vot uninominal.

Clasa politica nu evolueaza, pe masura evolutiei vietii romanesti.
Nu avem HIQ politic.
{Doamna Macovei e in sala}
Reforma in clasa politica si nu doar o innoire a ei.

Coruptie si in clasa politica tanara.
Demisii rare dar multi politicieni anchetati.
{Am impresia puternica ca s-a deturnat fondul alocutiunii de la

suspendarea sa la votul uninominal}.
Nu exista interes pentru asteptarile publicului.

Coalitii transpartinice impotriva reformei.
Intelegeri de culise in afara sprijinului public.
Complicitati transpartinice in dispretul opiniei publice.
{Doamna Macovei a iesit din sala}
O masura imediata a reformarii clasei politice. Va consult cu

privire la organizarea unui referendum pentru votul uninominal.
Declansarea referendumului.
17:33, final.
Dupa alocutiune
134
In loc de actiunea de suspendare a presedintelui, presedintele
Basescu vorbeste de referendum pentru schimbarea pralamentului.
Nimic mai duplicitar decat atat. In loc sa isi observe greselile si sa
raspunda la ele, continua sa acuze parlamentul. Dupa parerea mea e
vorba de o diversiune lamentabila.
Publicat ‚n:
 Alocuţiuni
Tags: Alocuţiuni
135
Dan Puric si crezul inimii sale
Am primit astazi dimineata prin email un interviu cu domnul

Dan Puric, probabil publicat undeva, dar fara sa mi se spuna sursa de
unde a fost preluat. Pentru exceptionalitatatea acestui interviu il redam
integral, asa cum l-am primit si apoi, alte trei linkuri catre interviuri ale
aceluiasi om de cultura.
Textul primit:
- Cum l-a descoperit Dan Puric pe Dumnezeu?
- Eram elev in clasa a doua, ma pregateam sa devin pionier, eram

un copil inregimentat. Dar intr-o zi a venit pe la noi bunica si-a spus, in
treacat: „Auzi, draga, ce tampiti sunt comunistii, cica nu exista
Dumnezeu”.
Afirmatia ei mi s-a infipt drept in minte. Fireste, nu L-am aflat pe

Dumnezeu atunci, eram mult prea mic pentru o asemenea intelegere, dar
pe masura ce cresteam, adevarul a inceput sa fie tot mai vizibil pentru
mine. Se dezlipeau minciunile de pe el, una cate una, ca foile de pe
ceapa. Totusi, pana in 1989 am fost strain de Biserica. Eram in faza de
turism: la rastimpuri, intri din curiozitate, privesti, poate iti place ce vezi,
dar nu participi.
- Totusi, faptul ca mergeati chiar si rar la biserica, dovedeste

ca Dumnezeu va era undeva, aproape…
- Privind retrospectiv, cred ca El m-a mangaiat tot timpul si mi-a

vorbit, dar atunci nu am realizat lucrul asta. N-aveam timp, eram o inima
fugarita. Ca toti romanii. Dar am fost, categoric, in mila lui Dumnezeu.
Ceva imi spunea asta si la acea vreme, dar era pentru mine un sentiment
neclar, il simteam ca pe un suspin. Stiam ca mai trebuie sa fac un pas
inainte, dar n-am putut singur si n-a avut cine sa ma ajute.
-Parintii dvs. nu erau credinciosi?
- Ba da, tata era de o credinta care si acum imi este exemplu.

Mama avea un fel de credinta boiereasca, mai ritualista, specifica
familiei din care venea. Dar erau speriati prea tare de vremuri si doreau
sa ne protejeze. Ascultau pe furis Radio Europa Libera si se temeau,
probabil, sa ne dea o educatie religioasa serioasa, ca sa nu se auda, si
136
raul sa se abata asupra noastra. Tata a avut pamant destul de mult, era
medic si se temea sa nu fie inchis pentru originea sa sociala. Nu voia sa
le dea comunistilor nici un pretext.
-Cand s-a petrecut convertirea?
- Acum vreo sapte, opt ani, dupa un impas major al vietii. Am

trecut printr-o disperare sufleteasca, pentru care nu exista solutii
rationale. Atunci am realizat ca fara El nu pot iesi din criza. Cand m-am
intors cu fata spre El, m-a primit extraordinar, cu o bunatate care nu
incape in cuvinte si de care nu vreau sa ma mai lipsesc.
- Cum anume s-a intamplat?
- Nu vreau sa intru in detalii, pentru ca sunt chestiuni prea

intime. Vreau sa ramana in taina inimii mele. Important este ca L-am
aflat pe Dumnezeu, intr-un tarziu, dar nu prea tarziu. Fapt este ca am
cunoscut o serie de oameni care mi-au deschis calea, ca sufletul meu a
inceput sa se aseze in timpul Liturghiei. Si acum sunt in alta etapa.
- In ce fel ati descrie schimbarea din interiorul

dumneavoastra?
- Intai, trairea credintei mi-a schimbat felul de a privi viata. Parca

am intrat intr-o baie de lumina si mi s-au limpezit lucrurile, m-am
lamurit odata pentru totdeauna. A incetat cautarea mea sfasietoare.
Citisem mult pana atunci, mai ales despre religiile orientale, incercand
sa ma inteleg. Dar nu ma odihneam cu ele. Aveau un caracter labirintic,
dadeam de o usa, ma bucuram, cand colo intram intr-un tunel.
Pe cand acum, am intrat intr-o lumina, stiu ca fara Dumnezeu

nimic nu este posibil, stiu ca prin credinta poti muta si muntii, nu mai
am teama de raul care mi s-ar putea intampla. Am o viziune optimista
asupra vietii si o bucurie data de faptul ca viata de aici nu este decat o
pregustare pentru viata de dincolo.
„Adevarata arta este arta crestina”
- Cand ati simtit nevoia sa exprimati in limbaj teatral un

mesaj crestin? Si de ce?
- A venit de la sine. N-a fost un gest premeditat. Mi s-a dat si am

dat. M-am exprimat potrivit sufletului meu. Pe urma, am realizat ca
arta adevarata este arta crestina. Si cred ca viitorul este al ei. Arta
lipsita de Dumnezeu nu e arta - o putem numi divertisment, performanta,
dar nu arta. Arta este marturisire, fara ca prin asta sa fie neaparat arta
bisericeasca. Restul e mimetism, e fals, gol. Eu mi-am inteles menirea
137
astfel: sa matur poteca spre Biserica. Incerc sa-l sensibilizez pe omul
modern prin arta, fata de cuvantul Mantuitorului.
- Cum ati reusit sa transfigurati mesajul crestin in jocul de

teatru?
- Avea Picasso o vorba buna: „Nu caut, gasesc”. Adica inspiratia

iti vine de dincolo de tine. Totusi, exista si momente de cautare, de
ratacire. Dar cand vrea Dumnezeu, gasesti. Sigur, exista si metode, si
formalisme, si un spirit al cautarii. Eu nu aplic insa o reteta. Trebaluiesc
prin casa, ascult muzica si gandesc. In acest timp mi se desfasoara tot
spectacolul sub ochii mintii. Nu scriu nimic, n-am caiet de regie si alte
chestii din astea. Vin la teatru si povestesc cum va fi piesa, iar apoi ne
apucam de treaba.
- Piesa „Don Quijote, made in Romania”, cea mai recenta

creatie a dvs., are nu numai un mesaj crestin, ci si unul
anticomunist. Ce legatura este intre cele doua mesaje?
- E vorba despre atitudine. Don Quijote era in lumea

machiavelica occientala la fel de singur ca un Petre Tutea la noi, sub
comunism. Fiecare in contextul epocii sale isi pastreaza verticalitatea.
Fiecare vede pericolele care pandesc neamul lui. Don Quijote este un
cavaler, dar are si comportament de monah; o traire ascetica si o
inclinatie naturala spre a face bine, spre a da ajutor celor mai slabi. Ca si
cei care au rezistat comunismului la noi. Tutea este unul; Noica, altul…
Cervantes a vrut sa protesteze prin aceasta opera contra

„telenovelelor” de la acea vreme, romanele cavaleresti, si a creat acest
personaj „nebun”, usor ridicol. In fapt, un rebel care nu intra in jocul
unei societati decazute. Cervantes a fost esentialmente crestin si a pus
aici mesaj crestin. Cand am citit cartea, mi-a fost usor sa fac o piesa cu
mesaj crestin. Dar am mai vazut si latura politica.
Don Quijote a vazut in morile acelea de vant niste monstri

disimulati. Si comunismul este un asemenea monstru - multa vreme
ascuns sub masca umanismului, la fel ca si globalizarea actuala, un alt
monstru care creste sub pretextul facerii binelui public. Oamenii, in
general, nu vad aceste feno-mene cum sunt in realitate. Le lipseste
ochiul duhovnicesc, care sa le arate monstruozitatea lor. In perioada
interbelica, la noi au fost insa si foarte multi intelectuali care au vazut
corect ce inseamna comunismul; sunt destui si azi cei care vad adevarata
fata a globalizarii.
138
„Teatrul meu dezvrajeste publicul”
- Piesele dvs. sunt foarte gustate de public. Ele au starnit

entuziasmul, si in tara, si in strainatate. Cum va explicati succesul
de care va bucurati ca autor de mesaj crestin, intr-o lume aproape
pagana, care cauta sa-si stearga amintirea sacrului?
- In basmul „Tinerete fara batranete si viata fara de moarte”,

cand eroul ajunge pe taramul de dincolo, i se spune sa nu mearga
niciodata pe o anumita campie. El totusi ajunge acolo, nu din curiozitate,
ci din neatentie, fugind dupa un iepure. Si, dintr-o data, incepe sa-si
aduca aminte cine este, care ii sunt parintii… Pana atunci, traise intr-o
amnezie desavarsita. In relatia mea cu publicul, eu sunt iepurele. Il
dezvrajesc, ii redau memoria, ii arat de unde vine si incotro se duce. Si
succesul meu cred ca inseamna ca publicul isi redescopera dragostea
pentru cel care ne-a zidit.
- Lucrati mult cu tineri actori. Cum se implica ei in demersul

dvs. teatral: din obligatie, din credinta?
- Eu cred ca o fac din dragoste. Dragostea nu poate fi simulata.

Ei insisi isi aduc aminte de origini. Am o relatie foarte buna cu
majoritatea tinerilor care vin sa joace cu mine. Nu caut sa le impun
nimic, ci doar sa-i dumiresc si sa-i invat ce stiu. Unde nu gasesc ecou, nu
insist.
- In ultimii ani, ati luat de mai multe ori atitudine publica, in

spirit crestin. Ce v-a impins sa marturisiti credinta, nu numai pe
scena, ci si in agora?
- Am constientizat ca neamul nostru este in primejdie si ca sunt

obligat sa trag semnalul de alarma. Un artist trebuie sa fie si o constiinta
publica, macar in vremuri de restriste. Pana sa vina doctorul, incerc sa-
mi resuscitez neamul cum ma pricep. Nu stiu daca sunt competent in
domeniul asta, dar nu am voie sa stau cu mainile in san. A marturisi este
darul pe care ni-l face Cristos.
„Sa privim detasat integrarea.

Ei ne civilizeaza, noi ii spiritualizam”
- Romania a aderat la UE. Va intreb ca pe unul care a vazut

toata lumea: ce inseamna integrarea din perspectiva spirituala?
Vine si de aici vreun pericol?
- Este nevoie sa privim detasat integrarea. Ei ne civilizeaza, noi ii

spiritualizam. Ei ne aduc administratie performanta, dar sufleteste le
putem noi darui mai mult. Romania intra in „Europa” secularizata, dar in
ce masura va intra Europa secularizata in Romania crestina? Cu mare
discernamant, trebuie sa ne opunem la a fi anexati unei ideologii,
139
transmise prin asa-zisa „societate civila”. In aceasta relatie, trebuie sa
fim dezinhibati si sa ne comportam firesc, deschisi la dialog. Sa avem
puterea de a spune ce merge si ce nu merge la noi. Dar nici sa nu ne
isterizam pentru pericole presupuse.
- Artistii sunt prin excelenta in avangarda societatii. Nu va

temeti ca veti fi vazut cel putin ca inadecvat, daca va afirmati
ca un crestin practicant?
- Nu sunt primul actor care a facut asta. In istoria crestinismului

exista exemple ilustre. In timpul Imperiului Roman, Sfantul Porfirie si
Sfantul Ghelasie au fost mimi. Chemati de imparat sa batjocoreasca
taina botezului, au iesit din apa si au marturisit credinta. Nu ma
intereseaza cum sunt etichetat, pentru ca eu stiu cine sunt.
- Parintele Arsenie Papacioc spune ca trebuie sa ne straduim

ca toata viata sa fim prezenti in Cristos. Mai poate omul
contemporan sa faca asta?
- Cred ca da. Dupa mine, inainte de toate, trebuie sa punem capat

unui comportament schizoid, manifestat la scara mare in randul celor
care spun ca sunt crestini. Adica, dupa ce-am iesit de la Sfanta Liturghie,
sa nu uitam de Cristos, ci sa prelungim trairea din biserica si in viata
cotidiana. Multi dintre noi nu „imbisericesc”, in sens duhovnicesc,
familia, societatea, odata iesiti din biserica de zid. Devin strict cetateni,
straini de Dumnezeu. Este mare pacat. Inseamna ca participarea lor la
viata Bisericii se rezuma la un ritual.
Evident, nu vorbesc aici despre institutia Bisericii, nici macar

despre ierarhia bisericeasca. Ma refer la comunitatea de iubire adunata in
numele lui Dumnezeu, comunitate care trebuie sa ramana in iubire, si nu
poate, daca Il uita pe Cristos. Apropo de asta, imi amintesc o vorba a
Parintelui Iustin Parvu, de la Manastirea Petru Voda. Era intr-o
duminica, puhoi de lume la manastire.
Privind la credinciosi, Parintele mi-a spus: „Ii vezi ce multi sunt?

Daca ii pui sa aleaga intre Dumnezeu si vrajmasul, se duc la necuratul”.
Adica, majoritatea oamenilor, chiar credinciosi fiind, nu sunt dispusi sa
plateasca vreun pret pentru a alege intre bine si rau, intre lumina si
intuneric, intre adevar si minciuna. Si, de cele mai multe ori, le este mai
usor sa aleaga raul.
„Pe mine ma intereseaza sufletul,

nu imaginea mea”
- Dati-ne un exemplu!
140
- De pilda, de o vreme incoace, sunt atacate icoana, educatia
religioasa in scoli, intr-un cuvant, Biserica. Si nu prea se opun multi
crestini. Asteapta sa ia atitudine institutia Bisericii. Dar Biserica suntem
noi toti, si noi slujim - dupa cum zice Sfantul Apostol Pavel. Este
interesul, dreptul si datoria noastra sa ne aparam.
Lenea sufleteasca si de gandire insa ne paralizeaza, ne face

iresponsabili. Nu avem voie sa fim spectatori la ce ni se intampla. De ce
nu avem o atitudine ferma si exprimata rapid? Multi se scuza in numele
smereniei.
Dar smeriti fata de ce? Smeriti fata de ticalosi? Nu. Iar trebuie
sa-l citez pe Parintele Iustin Parvu: „Tara asta are inflatie de smerenie.
Dar uneori este nevoie si de sfanta palma a Sfantului Nicolae”. Trebuie
sa fim traitori si luptatori in ortodoxie. Vorba lui Nae Ionescu: in
ortodoxie nu vii sa sforai, ci sa fii treaz. Atacurile care se dau astazi
asupra ortodoxiei reprezinta hartia de turnesol a crestinului adevarat din
Romania.
- Recent, ati participat la o masa rotunda, organizata de

revista „Lumea” si PNG. O parte dintre cei care v-au vazut langa
Gigi Becali s-au declarat neplacut surprinsi, crezand ca ati intrat in
partidul lui. Conteaza contextul in care iei atitudine?
- Mi-au ajuns si mie la urechi tot felul de vorbe. Cei care gandesc
asa au fost atenti la imaginea lui Dan Puric, nu la mesaj. Ca si cum e mai
important nu ce spun, ci unde o spun. Pastrand proportiile, e ca si cum i-
ai reprosa Maicii Tereza ca l-a vizitat pe Iliescu, fara sa fii atent la ce a
vrut sa faca prin asta. Eu trebuia sa merg acolo pentru ca era o dezbatere
importanta, despre crestinism in Uniunea Europeana. Sunt dezamagit ca
s-au grabit unii sa ma considere in solda lui Gigi Becali.
In virtutea comportamentului meu de pana acum, puteau sa-mi

acorde credit, sa fie convinsi ca nu sunt un oportunist. Sunt persoane
publice care nu iau atitudine, pentru ca se tem sa nu-si strice imaginea.
Eu, unul, ma duc oriunde ca sa-L marturisesc pe Cristos, indiferent ca
sunt injurat, terfelit sau banuit de cine stie ce combinatii. Pe mine ma
intereseaza sufletul, nu imaginea mea. Sa fiu onest cu ce mi-a dat Bunul
Dumnezeu.
Interviu luat de Claudiu T‹rziu şi fotografii de Petre Cojocariu.
……………………………………………………………………
Dupa cum se observa interviul este foarte recent.

Alte linkuri catre interviurile sale: 1, 2, 3.
Publicat ‚n:
141
 Interviuri
Tags: civilizaţie şi spiritualizare, claudiu t‹rziu, convertirea lui dan puric
, dan puric este creştin ortodox, dan puric interviu, dan puric şi teatrul,
icoana ‚n şcoli, Interviuri, petre cojocariu, părinţii lui dan puric
142
De ziua indragostitilor si de ziua
discursului prezidential
De ziua indragostitilor am vazut pe un site vecin cum cadeau

inimi rosii din…cer, presupun, si cum, daca nu ai o valentina, poti sa te
indragostesti de ea. In plina dragoste, vom avea un presedinte al
Romaniei care va fi huiduit?, va fi incisiv?, fa fi calm?, va fi umil?…sau
ne va speria din nou cu cine stie ce replica?
Insa pana la orele 17, cand vom da nas in nas cu realitatea

parlamentara, ne vom trai dragostea cum vom putea, nu?, sau ne vom
agata de dragostea pierduta pe undeva, prin cotloanele inimii. Interesant
e ca majoritatea se raliaza imediat la o zi anume unde sa se consume…
in dragoste.
Nu, nu incerc sa banalizez bucuria oamenilor! Daca iubim pe

cineva, astazi si toata viata ii vom arata dragostea noastra. Numai ca nu
poti sa fii de acord cu campania pentru dragoste sau cu heirupismul in
dragoste, in care fiecare cuplu vrea sa dovedeasca altor cupluri ca
dragostea e numai picanterie.
In traditia recenta a zilei indragostitilor ceea ce enerveaza este

idealismul ei precar, efeminarea si caricaturizarea adancimii
sentimentelor pentru cineva iar in al doilea rand privatizarea si
comercializarea excesiva a ideii de dragoste.
Dragostea idealizata e numai saruturi si sex, fara

responsabilitatile care decurg de aici. Indragostirea si sexul cu cine se
nimereste nu ramane fara urmari dureroase in fiinta celor in cauza si ea
afecteaza si familiile lor, prietenii, cunoscutii. Daca ziua indragostitilor
ar insemna doar declaratii de dragoste si confidente, cunoastere de sine,
plimbari, versuri, declaratii de dragoste, as prefera ca in fiecare
saptamana sa fie o zi a indragostitilor unde tinerii sau mai putin tinerii
sa isi manifeste sentimentele si sa se gandeasca serios la drgostea lor, la
finalitatea dragostei lor.
Insa ziua indragostitilor, tare ma tem, ca e perceputa mai

degraba ca ziua orgiilor sexuale, a sexului platit, a violului daca nu ai pe
nimeni sau a libertinajului de joasa speta. Dragostea nu mai implineste,
nu se transforma in familie, nu aduce copii sau nu vizeaza sporirea
interioara ci se transforma doar in pofta, in coit, in, vorba cantecului,
una mica fara lovele.
143
Dragostea nu inseamna sex, nu duce neaparat la sex, ci inseamna
mai intai de toate cunoastere a celuilalt, incredere in el, certitudine,
sprijin, implinire interioara, bucurie, pretuire a celuilalt. Nu cred ca te
simti demn terfelindu-ti trupul si dufletul. O faci din diverse motive: ai
nevoie de bani, vrei sa parvii, vrei sa iti pastrezi jobul sau vrei bani
rapizi…insa nu cred ca te poti simti implinit injosindu-te.
Dragostea reala, autentica, profunda tine toata viata si toata

vesnicia. E o dragoste care are foame de celalalt, pentru ca are bucurie
de el, pentru ca vede in celalalt o bucurie de la Dumnezeu in viata lui.
Insa cand dragostea e considerata o stare de spirit care scoate pe gura
numai cuvinte libidinoase si ofera cadouri ca sa ajunga mai repede cu
tine in pat, dragostea aceasta se numeste patima desfranarii si nu o
virtute.
Observ de multe ori cum tineri, tinere, se rusineaza sa se inchine,

sa stea in genunchi, sa se roage in Biserica, considerand asta o injosire a
lor, dar nu considera o injosire si perversiunile sexuale, dezumanizarea
profunda a avortului, a betiei, a drogurilor, a epuizarii pe cine stie ce
sporturi extreme sau aventuri riscante. Cand ceva te injoseste te injoseste
real, te face sa fii si sa te simti degradat, sa te simti rau, apasat sufleteste.
Sufletul nostru, care se dezmeticeste putin din minciuna

simturilor, intelege ca toate abuzurile fata de sanatatea noastra ne costa,
ne vor costa. Cei care au avut o viata depravata de foarte tineri, pe la 30-
40 de ani se simt deja batrani, prea batrani, indispusi, rusinati de ceea ce
sunt. Si nu pentru ca ar dori sa se simt asa, ci pentru ca epuizarea de prea
de tineri, din prima sau a doua adolescenta sau in prima maturitate, i-a
costat mult.
Privatizarea dragostei, manifestata ca egoism de cuplu

heterosexual sau transferata in cupluri gay este exploatata serios de
comerciantii care vor sa vanda simboluri ale dragostei. De la inimi de
plus, la cine romantice, de la sprayuri si parfumuri la vinuri scumpe si
nopi la hotel, toate vor sa te scoata din realitate, sa te catapulteze intr-un
miraj ambiguu si sa te faca sa crezi ca dragostea nu poate exista decat in
spatii artificiale, intretinute si nu in locurile comune, alaturi de parinti,
frati, copii, rude, prieteni.
Insa dragostea nu are nevoie de spatii si cadouri in primul rand ci

de inima, de incredere, de experienta comunicationala, de maturitate. Un
cuplu care stie sa vorbeasca, sa discute, sa isi spuna totul nu are nevoie
de daruri, de flori, de inimioare. Cadourile nu trebuie sa inlocuie
comunicarea si realismul dragostei ci ele sunt inca un fel de a sublinia
frumusetea interioara a cuplului.
Daca cumparam modele de dragoste sau retete de dragoste e

semn ca nu am ajuns inca la dragostea reala. Dragostea reala,
binecuvantata de Dumnezeu, care duce la casatorie sau este o admiratie
uluitoare pentru cineva stie ce sa spuna, cum sa se comporte, ce sa
144
daruie ca sa se exprime. Si nu va da cadouri in serie celui/celei pe care o
iubeste, ci dragostea da intotdeauna cadouri unice, cadouri simple si prin
asta esentiale, cadouri care nu pot fi decredibilizate de vorbe, pentru ca
prin ele insele aceste cadouri sunt semne ale unei mari constiinte si mari
increderi.
Ca sa schimbam registrul, presedintele Basescu este pentru o

parte a populatiei un om providential , pe cand pentru o alta parte este un
infractor de duzina. Cadourile pe care i le-ar face o grupare sau cealalta
sunt diferite. Si cadourile dumnealui sunt surprize pentru noi, dupa cum
domnul Vadim a spus ca ii va face din nou surprize, probabil tot la fel de
dementiale ca si primele.
Doamna Macovei a fost si dansa surprinsa de surpriza de ieri, de

la votul din senat, dupa cum si noi am fost surprinsi ca aliatii contra
ministrului Macovei erau atat de bucurosi aseara. Era un entuziasm al
revansei care mirosea urat si copilaresc. Citind actul PSD-ului de
propunere de demitere a presedintelui si ascultand-o pe doamna Macovei
ieri, am avut impresia ca PSD-ul a dat un act foarte detaliat si bine
justificat din punct de vedere juridic, dar si ca doamna Macovei a
raspuns punctual la intrebari. Atat ce s-a spus impotriva ei parea credibil,
cat si apararea dansei. Numai specialistii in Drept pot decide cum si cat a
gresit, pentru ca disputa de ieri a depasit sfera cetateanului de rand.
Poate ca si actul PSD are hibele lui, dar si acesta depaseste

cugetarea nespecialista a poporului. Sunt surprize, cu alte cuvinte, pe
care le inteleg numai unii si care trebuie sa ni se decodifice intelesul lor.
Alte surprize sunt

dezamagitoare inainte ca ele sa se consume.
Intre dragoste si politica, asteptam sa vedem cata dragoste pentru

noi va fi in politica presedintelui Basescu si cata acalmie sau bulversare
va produce si declaratia de astazi. Dam prea mult credit lucrurilor
perisabile in detrimentul celor statornice? Cautam prea multa dragoste si
prea mult adevar peste tot? Nu cred. Noi asteptam sa se faca mult mai
respirabila viata noastra politica si sociala, mult mai ferma, mai
deschisa, mai eleganta, pentru ca sa avem sentimente mult mai pozitive.
Nu degeaba zicea domnul Mircea Badea aseara, ca dragostea e

un sentiment slab intre noi, ci ura, razbunarea sunt sentimente solide,
devoratoare. Pentru ca dragostea reala, fiind putina si discreta, se
impartaseste cu eleganta, pe cand ura, resentimentele, badarania se tipa
de la parlament si pana la usa cortului.
De aceea asteptam bucurii de la clasa conducatoare, bucurii de la

noi, pentru ca si cei care vin dupa noi au nevoie sa vada ce bucurii stim
sa facem. Daca o dam la nesfarsit cu dezamagirea, cu iubirea fara fond,
cu faptul ca la noi nu e nimic bun, ce vor invata de la noi, in afara de
resentimente si nihilism, copiii nostri? Nu avem dreptul sa viciem la
145
nesfarsit sentimentele si pamantul, bogatiile vii de langa noi. Daca ne
pastram si le pastram cat se poate mai bine, vom avea ce darui altora.
Si cred ca cel mai mare dar dat celor iubiti si urmasilor, este
dreapta credinta, numele bun, un mediu ambiant unde poti sa respiri,
cultura, munca, simtul recunostintei si al prieteniei, dovezile multiple ca
am stiut sa invatam trecand prin viata si sa fim profunzi si frumosi la
suflet.
Publicat ‚n:
 Articole
Tags: Articole
146
Scrisori, rugaciuni, cuvinte de iertare
Am primit si am scris scrisori de iertare. Cand mi-am cerut iertare

de la cineva am facut-o pentru ca am constientizat greseala mea si am
elogiat parerea si demnitatea celuilalt.
M-am inselat de mai multe ori asupra unor persoane, care s-au
dovedit oameni de forta, de echilibru in cele din urma, pe cand au existat
si destui oameni care m-au dezamagit in mod repetat, incat cuvintele de
iertare si-au pierdut toata semnificatia lor benefica.
Scrisoarea de iertare este una de constiinta. Ceri iertare numai de la

oameni care simti ca pot sa vada ca gestul tau este un gest de constiinta, ca
este o restaurare a adevarului inter-personal. Este superfluu insa sa ceri
iertare de la cel care nu mizeaza pe constiinta in viata, pe constiinta inimii,
ci pe o civilitate searbada, care se simte lezata la infinit pentru un gest al
tau, chiar daca tu il regreti in mod evident.
Crestinii ortodocsi au obiceiul frumos, foarte sfant, ca inainte de

orice post sa isi ceara iertare reciproc. In ritualul ortodox al Pavecernitei
sau la Miezonoptica monahii si mirenii isi cer iertare de la cei mai mari si
intre ei. In ceee ce ma priveste, cred ca nu se poate face rugaciune in
comun acasa sau la Biserica pana nu ne cerem iertare reciproc, pana nu ne
acceptam cu bunavointa si cu smerenie unii pe altii.
Iertarea ca mila de la Dumnezeu si iertarea altora sunt contingue,

dupa cum auzim in rugaciunea Tatal nostru. Insa nu suntem iertati doar pe
cat iertam noi. Dumnezeu nu ne iarta pe masura iertarii noastre ci cu
masura divina.
Tocmai de aceea cuvintele: si ne iarta noua greselile noastre

precum si noi iertam gresitilor nostri nu trebuie sa ne duca la gandul ca
exista o echivalenta intre iertarea lui Dumnezeu si iertarea semenilor nostri
de catre noi, ci Domnul a vrut sa ne spuna ca pe masura ce noi tindem sa
iertam si iertam oamenilor, El ne iarta din plin, ca un Dumnezeu si nu cu
masura umana, greselile noastre.
147
Nu cred ca poate exista om frumos daca nu stie sa ceara iertare,
daca nu stie sa isi vada erorile si sa invete din ele. A-ti cere iertare de la
cineva arata noblete, tarie de caracter si nu slabiciune. In rugaciunile
noastre iertarea pacatelor, cererea milei lui Dumnezeu este continua. Mila
lui Dumnezeu nu este o sintagma pioasa, fara continut pentru crestinul
ortodox care isi vede pacatele si cere iertare pentru ele. Ea este o realitate,
o realitate ce ne adanceste, ce ne infrumuseteaza.
Dupa slujbele de seara de dinainte si din Postul Mare avem

rugaciunea Sfantului Efrem, rugaciunea pocaintei cu metanii mari si mici.
Cazand la pamant cu toata umilinta in fata lui Dumnezeu, gestul fizic fiind
o urmare a gestului interior de cadere inaintea lui Dumnezeu, la mila Lui,
simti cum harul pocaintei, al umilintei coboara in tine si te stapaneste.
Dupa lungile slujbe ale acestei perioade iesi ca din cuptorul de foc,
iesi transfigurat, innoit, stapanit de o dulceata si de o sfiiciiune interioara
rara. Se petrec lucruri cutremuratoare cu noi in Biserica lui Dumnezeu!
Lucruri care intrec orice minte, orice simtire, orice asteptare.
Intri un om greu, un om bulversat la rugaciune si iesi un om cu

aripi de har, iesi un cal alb dupa ce inainte erai un rapciugos. Numai sa te
stapaneasca Duhul rugaciunilor, sa te umpli de har. Daca te stapaneste
harul lui Dumnezeu atunci nu mai iesi cel de dinainte, ci un om innoit.
Iarta-ma! este o adanca si sfasietoare nevoie interioara. Pana nu

primesti raspunsul, raspunsul la cerere, pana nu simti iertarea inima ta e
trista, e plina de lacrimi. Uneori trebuie sa asteptam zile, luni, ani, chiar o
viata intreaga ca sa primim raspunsul de iertare, iertarea cuiva sau
asteptam la nesfarsit sa vina cuvantul de cerere a iertarii spre noi si nu
vine.
Neiertarea e o suferinta care ne sfasie inima. Cand am fost intr-o

asemenea situatie nu am putut sa stau prea mult, am cerut iertare imediat,
insa exista si oameni in viata mea care nu imi primesc si nu sunt bucurosi
sa ma ierte.
Pentru ei sufar si voi suferi: dar sufar cu nadejde, iertandu-i si

dezlegandu-i de toate pacatele ce le fac impotriva mea, din ura nestapanita
ce o au impotriva lui Dumnezeu si a vietii curate, cuvioase. Asteptarea
iertarii e o rugaciune continua, o rugaciune care face bine ambelor parti,
chiar daca cei care se impotrivesc rugaciunilor tale nu stiu ce
dumnezeiasca si inspaimantator de puternica si de inalta e rugaciunea.
In cadrul familiei iertarea si bucuria pentru celalalt, rugaciunea

pentru celalalt e aerul insesi al familiei. Intr-o enorie sau intr-un asezamant
monahal fara iertare reciproca, ingaduinta reciproca si conlucrare intre
148
membrii lor nu se poate convietui. Iertarea insa e mai mult decat toleranta.
Toleranta accepta o stare de lucruri dar nu incearca sa o schimbe. E o
acceptare pasiva, un altfel de discriminare tacita sau o suportare de
nevoie.
Iertarea insa isi asuma pe celalalt chiar daca el nu are simtul iubirii
prea dezvoltat sau nu vrea sa intre in fluxul continuu si vesnic al iubirii
Bisericii, care este iubirea Treimii fata de oameni. Iertarea se manifesta ca
rugaciune si lacrimi, si dor, si asteptare pentru luminarea si indreptarea
oamenilor, a tuturor oamenilor. Toleranta insa e o dimensiune sociala, pe
cand iertarea si rugaciunea sunt dimensiuni vesnice, pentru ca pun pe om
in relatie directa cu sursa iertarii, cu Dumnezeu.
O mostra de sensibilitate sfanta: un om duhovnicesc isi cere iertare

la orice om, copac, planta pe care o striveste, o deranjeaza…Pe un om cu
mintea lui Hristos il deranjeaza orice nedreptate, orice pacat, orice
nesimtire, orice moarte, orice abjectie. Sensibilitatea curata nu poate
suporta neadevarul si nedreptatea, nu poate suporta minciuna si
depravarea. Ea reactioneaza cu durere, cu rugaciuni de durere catre
Dumnezeul tuturor.
Nu te poti ascunde de pacatele oamenilor dar nici nu le poti

accepta in fiinta ta. Pentru ele te rogi. De aceea crestinii ortodocsi nu tac
nici cand tac, nu accepta minciuna chiar cand nu vocifereaza impotriva ei,
ci reactioneaza in inima lor pentru ca nu se pot impaca cu ceea ce e
nedrept in fata lui Dumnezeu. Insa crestinul ortodox stie ca nu se poate
petrece nimic in viata lui sau in viata lumii fara ca Dumnezeu sa ingaduie.
Atunci cand omul duhovnicesc simte ca Dumnezeu ingaduie o

anumita oroare, atunci el tace si se smereste in fata dreptei judecati a lui
Dumnezeu, pentru ca el are constiinta ca si el merita pedeapsa, ca si el e
demn de judecata lui Dumnezeu.
Stim ca Dumnezeu ne-a iertat pacatele cand nu mai simtim ca ele

lucreaza in noi, cand nu mai avem niciun drag de ele. Simtim iertarea lui
Dumnezeu ca o despartire progresiva de tot ceea ce ne impovara. Ne
simtim in largul nostru, fara sa ne mai simtim stransi de gat, cand fratele
nostru cu care eram in cearta se impaca cu noi si ne vede cu ochi
binevoitori.
Ne simtim la loc larg, ne simtim liberi, cand stim ca facem altora

ceea ce vrem sa ni se faca si noua si ne achitam cu constiinta de toate
datoriile noastre.
Chiar daca nu stim sa scriem cuvinte de iertare sau nu ne gasim

prea bine cuvintele, fata noastra si putinele cuvinte pe care le putem spune
149
in fata celui care e suparat cu noi inseamna impacare. Iertarea e impacarea
cu altul si cu noi. Exercitiul impacarii este un exercitiu al inimii, al
libertatii.
Pentru ca suntem liberi sa iertam si putem sa iertam primim si mai

multa libertate interioara si mai multa pace si mai multa incredere in
oameni. Neiertarea e o ramanere pe loc a noastra nu a celorlalti. Va
indemn sa faceti pasul iertarii catre celalalt, in masura in care simtiti ca
acest pas e dorit si asteptat!
Daca considerati ca gestul dv. este unul comic sau impropriu

pentru celalalt, asteptati clipa impacarii cu el cu rabdare, rugandu-va
pentru el. Rugaciunea naste minuni daca ura naste monstri. Nu veti fi
niciodata dezamagiti de rugaciunea dumneavoastra de iertare pentru
cineva anume. Va asigur de acest lucru.
Publicat ‚n:
150
Eminescu ƒmpotriva arianismului
manifestat ƒn arta modernă
Concepţia lui Eminescu despre artă a fost dezvăluită ‚n mai multe

ocazii. Noi ne vom opri, pentru moment, numai asupra a două-trei poezii,
pentru a scoate ‚n evidenţa aspecte mai puţin cunoscute, mai puţin
reliefate, ale cugetării sale asupra artei.
Eminescu nu era adeptul artei pentru artă, al esteticului pur. Nu o

data poetul a pus ‚n antiteză artă goală cu adevărul inimii, precum ‚n
poemul “Criticilor mei”, ‚n care mărturiseşte crezul vieţii sale, acela de a
căuta “cuv‹ntul ce exprimă adevărul”, afirm‹nd ca: “E uşor a scrie versuri/
C‹nd nimic nu ai de spus.” Œn sensul aceleiaşi cugetări, care desfide
literatura său arta lipsită de credinţa ad‹ncă a inimii şi de idealuri sfinte, se
‚nscrie şi poemul “Epigonii”, ‚n care apare ‚n mod extrem de prăpăstios
antiteza ‚ntre arta trecutului, arta veche, animată de doruri şi idealuri
curate (”C‹nd privesc zilele de-aur a scripturelor rom‹ne,/ Mă cufund ca
‚ntr-o mare de visări dulci şi senine”…; trecutul cu “poeţi ce-au scris o
limbă ca un fagure de miere”) şi sensul literaturii şi al artei moderne, ‚n
care: “Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;/ Œn noi totul e
spoială, totu-i lustru fără bază;/ Voi credeaţi ‚n scrisul vostru, noi nu
credem ‚n nimic!/ (…) Noi c‹rpim cerul cu stele, noi m‹njim marea cu
valuri”).
Sentimentul acesta nu era unul superficial, ci era unul g‹ndit ad‹nc

de poet şi privit ‚n perspectiva sa diacronică şi spirituală foarte profundă.
Dovadă este un alt poem, “Dumnezeu şi om” , ‚n care arta bisericească,
pictura bizantină sau iconografia bizantină, deşi părea simplă celor
moderni şi este chiar dispreţuită c‹nd este pusă ‚n comparaţie cu pictură
renascentistă şi cu artă apuseană, ‚n schimb, pentru Eminescu, era
insuflatoare a unei credinţe fierbinţi, fiind de asemenea născută din inimi
care ardeau că o v‹lvătaie. De aceea, spune Eminescu:
Era vremi acelea, Doamne, c‹nd gravură grosolană

Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător…
Pe c‹nd m‹nă-ncă copilă pe-ochiul s‹nt şi arzător
Nu putea să-l ‚nţeleagă, să-l imite ‚n icoană.
Ochiul trupului era, vrea să ne arate Eminescu, mai puţin deprins

cu artă, cu fineţea estetică, şi m‹na era mai puţin iscusită ‚n măiestriile
artei, dar ochiul inimii era plin de cucernicie şi de sfinţenie şi era văzător
departe, pătrunz‹nd cu adevărat dincolo de pictură, prin credinţa şi
dragostea ‚nflăcărată pentru Dumnezeu.
Eminescu face referire chiar la o icoană anume, la icoana Naşterii

Domnului, arăt‹nd cum sufletul creştinesc plin de dragoste dumnezeiască
151
trecea dincolo de barierele picturii, pentru a vedea cu ochii inimii pe cei
trei magi regi merg‹nd “spre ‚nchinare la Născutul din tavernă”.
Œn tavernă? …-n umilinţă s-a născut dar Adevărul?

Şi ‚n faşe de-njosire e-nfăşat eternul Rege?
Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege
Răsări o stea de pace, lumin‹nd lumea şi cerul…
Sarcini de-aur şi de smirnă ei ‚ncarcă pe cămile

Şi pornesc ‚n caravană după steaua plutitoare,
Ce ‚n aerul cel umed pare-o aşchie din soare,
Lunec‹nd pe bolta-albastra la culcuşu-eternei Mile.
Ş-atunci inimă creştină ea vedea pustia-ntinsă

Şi din ea plutind ca umbre ‚mpăraţi din răsărit,
Umbre regii şi tăcute ce-urmau astrul fericit…
Strălucea pustia albă de a lunei raze ninsă,
Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin

Povestind poveşti bătr‹ne, au văzut păstorii steaua
Cu z‹mbirea ei ferice şi cu razele de neauă
Ş-au urmat sfinţita-i cale către staulul divin.
Œnsă situaţia se răstoarnă ‚n perioada modernă, ‚n care arta nu mai

‚nflăcărează inima spre cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu, ci urmăreşte
numai satisfacerea orgoliului artistic al autorului. Ţelul artei nu mai este
adorarea lui Dumnezeu, ci idolatrizarea artei ‚nseşi. Această inversare s-a
petrecut ‚n istorie odată cu Renaşterea care a repăg‹nizat arta, continu‹nd
cu Umanismul, iar la noi odată cu secularizarea conştiinţelor, cu secolul
XIX.
Eminescu a sesizat această inversare, această redefinire idolatră a

artei, bă chiar mai mult, a sesizat ceea ce Sf‹ntul Iustin Popovici denunţă
că fiind o ‚ntreagă ideologie ariana a Apusului căzut ‚n erezie, şi anume
‚nălţarea omului, treptată, pentru a-l ‚nlocui pe Dumnezeu, pentru care
scop nici Hristos, Dumnezeu-Omul, nu mai este privit ca Dumnezeu
adevărat şi Om adevărat, cum propovăduieşte Biserica, ci numai că simplu
om. Astfel, spune Eminescu:
Azi artistul Te concepe că pe-un rege-n tronul său,

Dară inimă-i deşartă m‹na-i fină n-o urmează…
De a veacului suflare a lui inimă e trează
Şi ‚n ochiul lui cuminte Tu eşti om - nu Dumnezeu.
Azi g‹ndirea se aprinde că şi focul cel de paie -

Ieri ai fost credinţă simplă - ‚nsă sinceră, ad‹ncă,
Œmpărat fuşi Omenirei, crezu-n Tine era st‹ncă…
Azi pe p‹nză Te aruncă, ori ‚n marmură Te taie.
152
Omul secularizat e plin “de a veacului suflare”, de ideologiile anti-
creştine ale vremurilor moderne şi el g‹ndeşte “cuminte”, fără a avea
flacără iubirii şi a r‹vnei, ceea ce ‚i porunceşte filozofia zilelor sale. De
aceea arta idolatră, arta ariana, secularizată, Œl “taie” pe Dumnezeu, Œl
desparte ‚n mod eretic de inimă omului. Credem că nu greşim dacă
afirmăm şi că se poate sesiza o rejectare a statuilor, din partea lui
Eminescu, nu numai a concepţiei renascentisto-umanisto-moderne despre
artă, ‚n favoarea iconografiei bisericeşti tradiţionale.
Œn fine, ‚ntr-o altă poezie, “Icoană şi privaz”, Eminescu denunţă

inutilitatea ‚ncercărilor luciferice ale artistului de a ‚ntrece poezia
frumuseţii care e aşezată de Dumnezeu ‚n lume, consider‹nd că arta nu
poate egală niciodată poezia naturii pe care a creat-o Dumnezeu:
Aceasta e menirea unui poet ‚n lume?

Pe valurile vremii, ca boabele de spume
Să-nşire-ale lui vorbe, să spuie verzi ş-uscate
Cum luna se iveşte, cum v‹ntu-n codru bate?
Dar oric‹te ar scrie şi oric‹te ar spune…
C‹mpii, pădure, lanuri fac asta de minune,
O fac cu mult mai bine de cum o spui ‚n vers.
Natur-alăturată cu-acel desemn prea şters
Din lirica modernă - e mult, mult presus.
Raţiunea care vrea cucerească adevărul prin propriile-i puteri se

scufundă ‚n eşec şi ‚n nefericire, căci “pe suflet s-a prins bruma” şi “Cu
aurul fals al vorbii spoiesc zadarnic banul/ Cel rău al minţii mele… si
vremea este vama/ Unde a mea viaţă şi-a arătat arama.”
Preafrumoasă metaforă a pocăinţei este ‚nsă aceasta ‚n care

recunoaştem că vremea este vama ‚n care vieţile noastre ‚şi arată arama,
căci banul văduvei pentru care S-a pogor‹t pe păm‹nt Fiul lui Dumnezeu
ca să-l caute, adică sufletul nostru zidit după Chipul Său, ‚n loc să-l
curăţim ca să iasă la lumină aurul iubirii noastre şi al asemănării noastre
cu Dumnezeu, noi ‚l lăsăm să ruginească şi să devină aramă răsunătoare a
golului interior şi a neiubirii de Dumnezeu şi de oameni.
Căci dacă dragoste nu avem, ne-am făcut aramă răsunătoare…

după cum spune Sf‹ntul Pavel. Şi poate să fie arta noastră c‹t de măiastră,
dacă nu e născută din dragoste de Dumnezeu, e găunoasă şi calpă.
Psa. Drd. Gianina Picioruş
Publicat ‚n:
 Eminescu şi Ortodoxia
Tags: Eminescu ‚mpotriva arianismului manifestat ‚n arta mo, Eminescu şi
153
Ortodoxia, Literatura rom‹nă din perspectivă ortodoxă, Mihail Eminescu,
psa. gianina picioruş, teologie pentru azi
154
Jurnal de om cotidian ( un fel de lasă-mă
să te las)
Œn fiecare zi ești pus să optezi ‚ntre mai mult sau deloc.

O iei pe strada principală, faci la dreapta,
te lovești de realitate,
o izbire dură
și iarăși mai măn‹nci ceva la doişpe.
Te răzg‹ndești ‚n mijlocul străzii.

Dacă ești mai zănatic pui m‹na pe bicicletă sau pe motocicletă și faci turul
g‹ndurilor.
Din g‹nd ‚n g‹nd, te cam dor oasele,
o foame de doi lei te răpește
și mai muști din viață ‚ncă o dată.
Deși foamea nu e gurmandă se ține de tine ca guturaiul.

Plățile se țin ca scaiul de nori.
Te uiți iarăși la ceas, obturezi tastele,

te dor iarăși șalele
și plonjezi ‚n virtualitatea ta hoinară,
d‹ndu-te c‹nd Maricica din Balcic,
c‹nd Ostrogotul de la capătul mării.
Tu,
despre tine, vorbești ur‹t…
Eu ‚ncerc să vorbesc mai cu acupunctură cu tine,
mai cu elan.
Eu nu cred că ție ți-e foame numai de năluci,

chiar dacă visezi numai berze, rațe și alte găinării…
Eu cred că dincolo de neliniștea ta t‹mpă stă un băiat care nu e caraghios
nicidecum,
care ‚și face temele, care e un viitor de băiat,
care nu e o hahaleră.
Œnsă cine știe cum ești tu, dacă te subestimezi?

Cine să știe că tu ai principii dacă te lași dus de val?
Cine bagă m‹na ‚n foc după tine, dacă pe tine puțin te doare de tine?
155
La 21: 15, el a ieșit din casă, ‚ntr-o amăr‹tă de geacă la modă,
și-a luat bani la el și s-a dus să…bea.
Bine‚nțeles, singur.
Daca vrei sa ‚i spui că nu e bine așa, el ți-o retează scurt: Las-

mă, bă, ‚n pace!…
El folosește pe bă!…cam nazal, dar pe cine intersează asta?!
El e el și să plece toată lumea c‹nd trece el.
După c‹teva zeci de ore, se va ‚ntoarce ca un mort, ca un fir de

trandafir stors de vlagă
și va adormi buștean. C‹nd se va trezi va vrea să m‹n‹nce, deși nu a
contribuit cu nimic la frigider. De milă, ‚i pui să măn‹nce, că de aia ești
mamă de adolescent și nu…lichea.
Apoi intră pe chat p‹nă i se ‚nroșesc ochii, ‚njură și drăcuie

birjărește, dă muzica ‚n surdină p‹nă exasperează toată scara…și tot așa,
ca o pală de enervare,
te insultă la nesf‹rșit
și se insultă la sigur,
ros de invidia că nu e și el altul…
Final.
Nu sunt de acord cu acest mod de viață, dar el există.

Nu putem da nicio lege ‚n acest sens și nu putem să schimbăm nimic cu
forța.
Œnsă e lamentabil să trăiești așa.
Un nou ‚nceput.
Se aude un c‹ntec vesel ‚n camera lui. Cred că a aruncat Canibal

Corps la gunoi, cu tot grohăitul lor demonic…și și-a adus aminte de
vremuri mai bune. Pot eu să cred ‚ntr-o nouă identitate a acestui t‹năr? De
ce nu aș face-o… Toți merităm să ‚nviem din morți.
Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.
Publicat ‚n:
156
Valsul minții si durerea minții: despre
predică la altitudine maximă
Unu, doi, trei…unu, doi, trei..Valsul e ‚n trei mișcări, mișcări

elegante, un dans ‚n doi și nu mi-l pot ‚nchipui ‚n mod propriu dec‹t ‚ntre
un bărbat și o femeie. Œntre perechi de același fel ar fi o caricatură, ceva
caricatural, pentru că valsul e unul al dragostei, al ‚mplinirii, al eleganței
care se completează reciproc. Bărbatul conduce, femeia ‚l urmează…și cei
doi dansează privindu-se ‚n ochi.
Există momente c‹nd mintea noastră valsează, fiind prinsă de

dorul de Dumnezeu și ridicată la g‹nduri ‚nalte și momente c‹nd mintea
noastră e ca o femeie ‚n chinurile facerii. Œntre exuberanță și durere, ‚ntre
har și concentrare. Dar pentru a fi luminat de Dumnezeu trebuie să ‚ți
lustruiești mintea, să ți-o ascuți, să o faci ca un brici, ca un bisturiu care
așteaptă luminarea dumnezeiască.
Există și efort uman ajutat de har și abundență de har ‚ntr-o

lucrare pastorală și ‚ntr-o viață ‚nchinată lui Dumnezeu. Fiind ‚ntrebat de
cineva Fericitul Constantin Galeriu, de unde are at‹tea subiecte pentru
predică, at‹ta erudiție și duhovnicie, acesta i-a răspuns adresantului său:
Dragul meu, ca să ai ce spune, totdeauna trebuie să bagi ‚n buzunar
c‡teva ceva. Ca să ai ce spune zilnic trebuie să str‹ngi ne‚ncetat
‚nțelepciune și motivare interioară pentru predică.
Predica nu ‚ncepe odată cu spunerea ei ci atunci ea se termină.

Predica ‚ncepe odată cu convertirea ta la credință, cu procesul enorm de
asimilare a credinței și de ‚nduhovnicire personală.
Œmi aduc aminte de cuvintele foarte corecte ale părintelui

profesor Nicolae Necula, cum că predica e o parte integrantă din cult și că
ea nu poate fi separată de cadrul liturgic, chiar dacă se face ‚n afara ei. Și
aceasta, pentru că mărturisirea credinței prin predică are drept scop zidirea
Bisericii, edificarea celor credincioși și nu este un teren filosofic sau
cultural de transmitere a informației. Predica este un act liturgic ‚n cadrul
Sfintei Liturghii sau a Sfintelor Taine, subliniind cu concizie momentul pe
care il trăim, ‚n respirăm cu ‚ntreaga noastră ființă ‚n acea clipă.
Credinciosul de r‹nd crede că preotul care vorbește bine e așa de

c‹nd lumea, că nu a făcut mare lucru ca să ajungă la asemenea
performanță. Prea puțini văd ‚nsă ad‹ncul muncii predicatoriale, munca cu
157
tine, efortul epuizant, durerile de inimă și de minte, bucuriile și
dezamăgirile tale, căutările tale, dorurile tale… Doar c‹țiva ‚nțeleg
realitatea ca atare, minunea ca atare atunci c‹nd apare un predicator
realmente devastant prin frumusețea și măreția minții, a inimii și a vieții
sale. E și normal: apa cea mai rece și mai proaspătă o găsești după ce sapi
tranșee enorme ‚n tine.
Œnsă ce trebuie să știe un predicator ca să fie un vorbitor al lui

Dumnezeu, o gură a Sa, cum spune Sfantul Maleahi? Nu trebuie să știe tot
sau să creadă că știe tot, ci trebuie să știe esențialul de neclintit: niciodată
nu poate vorbi dec‹t ceea ce a cercetat cu s‹rg și niciodată să nu creadă că
poate face inimile să se topească fără Duhul ‚n ființa sa.
De la cunoașterea și interpretarea Scripturii, a Sfinților Părinți, a

canoanelor și dogmelor Bisericii, a cultului și a istoriei Bisericii, a
sculpturii, picturii, muzicii religioase p‹nă la cultura, știința, filosofia,
divertismentul și modul de viață concret al oamenilor din vremea lui,
preotul predicator trebuie să știe tot, ‚n sensul că s-a inițiat ‚n foarte multe
detalii ale acestora.
Predicatorul duhovnicesc este cel care simte, cu toată umilința,

că e cel prin care Dumnezeu vorbește și cheamă pe oameni și mai ales
care se pregătește să fie predicatorul tuturor și nu numai al unora. Unii
predicatori se adeseaza elitelor, alții numai tinerilor rebeli, alții numai
bătr‹nilor și oamenilor cu handicap, călugărilor sau celor căsătoriți. Œnsă
mai rar să găsești predicatori pentru toți, pentru toate păturile sociale ale
Bisericii și societății și cu un limbaj accesibil oamenilor; care se pliază
imediat pe cei din fața lui.
Predica cere detalii, cere instrumente de lucru, cere arhivă

teologică și științifică, cere informație la greu, și ‚n primul r‹nd și mai
presus de toate cere o viață de la cap la coadă deplin ortodoxă, intrată
deplin ‚n ritmul ad‚nc, abisal, mistic al vieții Bisericii.
Daca reluam metafora valsului, putem spune că a valsa pe

deasupra sau pe din afara vieții ad‹nci a Bisericii, a ascezei ortodoxe,
folosind adevărurile ei trasformate ‚n concepte teologale și a mima durerea
minții, a conștiinței, durerile nașterii duhovnicești nu ‚nseamnă dec‹t a
vinde castraveți la grădinari. Un predicator autentic, plin de har, va știi să
vorbească tuturor, va știi să explice și cu cuvinte docte și cu cuvinte
neaoșe ce trebuie, ce te doare, ce trebuie să facem ca să fim vii.
Numai cel care mimează această specializare duhovnicească a

ființei noastre crede că toată lumea știe să predice pentru că are gură. Mai
‚nt‹i de toate trebuie să ai dicție duhovnicească, demnă, ‚naltă,
caracterială, să ai glas profund, să ai inimă care să transpară prin vorbe, să
știi să taci c‹nd vorbești, să vorbești mai multe dec‹t spui, să știi să
158
insinuezi și să pui, să te pui și să-i pui și pe cei ce te ascultă ‚ntr-o stare de
har, să ‚i faci să uite, să ‚i scoți din lume, să ‚i transporți ‚n cer.
Nu trebuie să fii actor și nici pedagog ci absolutul acestora. Nu

trebuie să fii doar artist, doar om de cultură, doar teolog, ci un ‚nger, și
totuși un om, așa cum ‚și caracteriza Sf‹ntul Simeon Noul Teolog pe
Părintele său, pe Sf‹ntul Simeom Evlaviosul. Preoția, ca și darul predicării
sunt harisme dumnezeiești, care cer chin, cer bărbăție interioară, cer
curăție. E ca atunci c‚nd urci pe munte și muntele nu se mai termină. Dacă
ți se pare că ai ajuns ‚n v‹rf și ești cel mai bun preot și cel mai bun
predicator ești un mare ratat.
Dacă ceva se termină atunci nici nu a ‚nceput. Œnsă predica se

termină c‹nd ‚ncepe și se ‚ncepe c‹nd se termină. C‹nd ‚ncepi să predici
știe unde ești, ce ai ‚n m‹nă, cum te afli și asta ‚nseamnă sf‹rșitul ei real,
resimțit interior. Bine‚nțeles că orice predică te lasă leoarcă de sudoare și
cu burta chiorăind. Pentru că e transpirație și epuizare enormă. Nu at‹t
pentru că te zbati și vorbești și cugeți și te manifești plenar, ci mai ales
prin aceea că te consumi la nivel duhovnicesc, te dărui integral celor care
se ‚mpărtășesc de cuvintele tale și de Duhul din tine.
După ce se termină o predică o ‚ncepi pe următoarea. Nu ai timp

de prea multă odihnă, pentru că vine o a doua și a o mia, făcută cu mai
mulți sau cu mai puțini, pentru care trebuie sa te pregătești, să fii treaz.
Daca ți se pare că e banal, că e ușor, că știi…nu porți ‚n tine

tainele lui Dumnezeu, durerea și bucuria nașterii oamenilor duhovnicești
pe care preotul o realizeaza cu harul lui Dumnezeu ‚n cei care se pleacă cu
adevărat Domnului.
Privind lucid și cu uimire istoria Bisericii am observat că

Dumnezeu ridică ‚n Biserică oameni din ce ‚n ce mai imenși și mai
speciali, cu daruri dumnezeiești copleșitoare, cu specialități multiple.
Predicatorii actuali și speciali ai lumii ortodoxe sunt paradoxali, uluitor de
noi, de proaspeți, de pertinenți pentru o lume secătuită ideologic și
gnoseologic. Cred că viitorul va fi și mai cutremurător de frumos, cu
oameni ai lui Dumnezeu și mai erudiți, și mai curați, și mai Sfinți dec‚t
cei de astăzi, contrast‹nd puternic cu nivelul interior al majorității.
Acest lucru este observabil din aceea că unelete noastre de lucru

sunt at‹t de multe și de diverse ‚nc‹t cei care ar vrea să trăiască ortodox nu
ar fi stingheriți de nimeni, ba, mai mult, nici nu ar putea să fie observați ‚n
interiorul lor, ‚n intimitatea lor.
Publicat ‚n:
159
 Reflecţii
Tags: Reflecţii
160
Mărturia unui bioenergoterapeut din
Rusia convertit la Ortodoxie
Œn locația de aici veți găsi o mărturie clară, concisă, despre
adevărul din spatele ședințelor de biomasaj și de sugestionare psihică a
celor necredincioși.
O traducere din limba rusă a unei mărturii directe despre

demonismul cu față științifică.
Pr. Dorin
Publicat ‚n:
 Ştiri
Tags: Ştiri
161
Hristos si sfințenia ƒn Rugăciunile din
canonul pregătitor pentru
Dumnezeiasca „mpărtășire
Partea I.
Dezbatem aici hristologia și soteriologia celor 12 rugăciuni ale

canonului pregătitor pentru Dumnezeiasca Œmpărtășire, cf. Liturghierului
ortodox, tipărit cu aprobarea Sf‹ntului Sinod al BOR și cu binecuv‹ntarea
PFP Teoctist patriarhul Bisericii Ortodoxe Rom‹ne, Ed. IBMBOR,
București, 2000, p. 319-335.
Mai ‚nainte de toate trebuie să spunem că am ales aceste

dumnezeiști rugăciuni pentru
a le explicita, tocmai pentru centralitatea lor ‚n viața noastră. Prin ele ne
ad‹cim ‚n așteptarea lui Hristos euharistic, Domnul nostru, Care vine ‚n
noi și răm‹ne ‚n noi.
1.
Fiecare rugăciune are un autor extraordinar de important in viața

Bisericii lui Dumnezeu. Prima e a Sf‹ntului Vasile cel Mare și el se
poziționează față de Hristos, dintru ‚nceput, ca față de Stăp‹nul și
Dumnezeul său, pe care Œl numește Izvor al vieții și al nemuririi, Făcătorul
lumii și Fiu al Tatălui, ‚mpreună-veșnic cu Tatăl. Ca ‚n cele mai multe
rugăciuni ortodoxe, introducerea ‚n rugăciune are foarte multă precizie.
Afli imediat cine este Cel căruia I se adresează autorul. Punerea in relație
cu o persoană a Treimii sau cu toate la un loc apare ‚n prim plan, de la
‚nceputul rugăciunii.
Œn rugăciunea Sf‹ntului Vasile avem perspectiva de sus ‚n jos a

hristologiei, a ‚nvățăturii despre Hristos, adică de la planul intratrinitar al
vieții și al persoanei Fiului spre noi și spre iconomia m‹ntuirii Sale cu noi.
Cel ce este ‚mpreună-veșnic cu Tatăl, spune Dumnezeiescul Vasile, si este
‚mpreună cu El fără de ‚nceput, coboară la noi și Se face om, pentru multa
bunătate a Sa. Bunătatea, iubirea lui Dumnezeu e motivul, pentru Vasile,
al Œntrupării Cuv‹ntului. Cel care Se ‚ntrupează, Care Se face om ca noi,
162
afară de păcat, este Cel care Se răstignește pentru noi, Care moare pentru
noi și moartea Domnului e desemnată de ierahul nostru cu titlul de Jertfă.
Răstignirea Domnului nu e moarte de rușine pentru creștini ci

Jertfă bine primită, fără de prihană, miros de bună mireasmă către Tatăl,
cum spunea ‚n mai multe contexte diferite Sf‹ntul Chiril al Alexandriei.
Moartea Lui e Jertfă pentru păcatele noastre, dar e Jertfă curată, e Jertfa
Fiului fără de prihană, Care și ca om este deschis și dăruit cu totul Tatălui.
Contrastul ‚ntre Jertfa lui Hristos și nemulțumirea și

nerecunoștința noastră este izbitor. Pentru că Hristos, prin Jerfa Sa, a
‚nnoit firea noastră umană care era stricată prin păcat iar raportarea
noastră interioară la faptele și persoana Sa este extrem de firavă. Fiind
Creatorul nostru și lu‹nd, asum‹ndu-Și pe cele ale m‡inilor Sale (
expresie ireniană, din Adversus Haereses), firea noastră din Prea Curata
Fecioară, și ‚mplinind toate cele spre vindecarea noastră ale iconomiei
Sale cu noi, El a devenit și centrul umanității noastre, la Care noi ar trebui
sa privim ne‚ncetat.
Nerecunoștința și nemulțumirea de care vorbește Sf‹ntul Vasile

sunt tocmai neraportarea noastră interioară la Hristos ca la Domnul și
Stăp‹nul nostru, ca la centrul vieții noastre. Această raportare interioară ar
consta ‚n aceea că nu mai putem să facem nimic, niciun gest, fără să ‚l
raportăm la Hristos, la Cel care ne-a ‚nnoit umanitatea și Care ne-a scos de
sub urmările păcatului.
Atenția ne este acaparată aici de relația dintre Jertfa Domnului și

firea stricată, pătată de păcat a oamenilor. Jertfa Sa, Dumnezeiescul Său
S‹nge curs pentru noi nu a curățit numai de păcat firea umană pe care El
și-a insușit-o, dar El a și ‚nnoit-o, a transfigurat-o, a umplut-o de har, de
lumină dumnezeiască. Œn teologia protestantă se bate multă monedă pe
Cruce, pe Moartea Domnului, dar prea puțin pe transfigurarea Domnului
din ziua Œnvierii. Moartea Sa nu este un eveniment separat de Œnvierea Sa
sau de Œnălțarea Sa la cer, chiar dacă sunt faze distincte ale iconomiei Sale
cu noi. Cel care Se ‚ntrupează pentru noi din bunătatea Sa față de noi, din
iubirea Sa pentru noi, ne propovăduiește Œmpărăția Cerurilor și iertarea,
suferă pentru noi, e omor‹t pentru noi, ‚nsă prin ‚nvierea Sa din morți, cea
de a treia zi, ‚nviază ca un biruitor și trupul Său e plin de lumină, e plin de
slava Sa cea veșnică, cea dintotdeauna, slava Treimii și cu un astfel de
trup preaslăvit Se ‚nalță la cer.
Tot ce a făcut Hristos pentru noi se numește lucrarea, iconomia

Lui cu noi. Œnsă hristologia, așa cum o vede și Vasile, cuprinde ‚n spațiul
ei dogmatic at‹t relația veșnică a Fiului cu Tatăl și cu Duhul c‹t și
lucrarea Lui cu lumea ‚n trecut, ‚n prezent și ‚n veșnicie, ‚mpreună cu
Tatăl și cu Duhul. O hristologie ‚nsă ruptă de triadologie, de eclesiologie,
de soteriologie și de sanctologie este o hristologie deficitară, eterodoxă,
pentru că ‚n Biserica Ortodoxă Hristos nu e văzut niciodată despărțit de
163
Tatăl și de Duhul ‚n toate actele Sale și noi nu vorbim de o ‚nțelegere a lui
Hristos separată de experiența lui Hristos ‚n viața Sfinților din toate
vremurile, ‚ncep‹nd cu Sfinții Apostoli, ‚n afara dogmelor Sfintelor
Sinoade Ecumenice și ‚n afară de Sfintele Taine.
Hristos Cel adevărat e Hristos descris de Apostoli, mărturisit fără

‚ncetare de Părinții Bisericii, de Sfinții lui Dumnezeu de pretutindeni și
din orice veac, fără ‚ntrerupere, pe Care conștiința Bisericii Œl cunoaște
Același și mereu prezent cu noi, Căruia ne rugăm, Căruia ne rugăm
‚mpreună cu toți Sfinții și cu ‚ntreaga Biserică și cu Care ne ‚mpărtășim și
facem vii cuvintele Lui ‚n noi. Textul Scripturii nu poate fi ‚nțeles fără
unirea sacramentală cu Hristos, fără umplerea noastră de Duhul și fără
curățirea noastră de patimi.
Tocmai de aceea, aceste rugăciuni de dinainte de ‚mpărtășirea

noastră cu Domnul, pline de cuvintele Scripturii și de experiența
sfințeniei, vor să ne indice cine este Hristos cu Care noi ne ‚mpărtășim și
cum Se percepe El de cei care vin cu inima curată la El.
Hristos a curățit firea umană și a umplut-o de Duhul. A ‚nnoi pe

om ‚nseamnă nu a-l emancipa prin cultură dar a-l lăsa decăzut sufletește,
nu a-l ‚nvăța trei versete și două rugăciuni, ci a-i da posibilitatea ca prin
unirea sacramentală cu Domnului și printr-o viață curată să se umple de
har, să se umple de slava Treimii. El ne curățește păcatele prin
‚mpărtășirea cu Trupul și cu S‚ngele Lui cele prea scumpe pentru că ne
face realmente noi, ne umple de viața Lui, de slava Lui. Nu ne ‚nchipuim
că suntem noi, ‚nnoiți! Ci dacă ne ‚mpărtășim de El cu adevărat, prin
pocăință și printr-o viață curată, umplerea noastră de sfințenie este reală, e
compleșitoare, extaziantă.
Œnsă trebuie să mai observăm ceva aici și anume, că păcatul, care

stricase firea, o viciase, nu e mai puternic dec‹t harul care o ‚nnoiește, o
‚nsănătoșează, o vindecă. Harul este cel care ‚nnoiește pe om, care ‚l
‚ntinerește din bătr‹nețea păcatului.
Sf‹ntul Vasile Œi cere Œmpăratului, Celui nemuritor, lui Hristos,

să primească pocăința lui, căința lui ad‹ncă, a celui ce se simte păcătos
‚naintea Œmpăratului și a Judecătorului lumii și să asculte rugăciunile lui.
Delicatețea rugăciunii Sf‹ntului Vasile și intimitatea Sa cu Domnul, cu
toată păcătoșenia pe care o resimțea foarte viu ‚n el, este mai mult dec‹t
evidentă. El Œl roagă să plece urechea Lui spre el și să asculte graiurile,
cuvintele inimii lui, pentru că e păcătos și a greșit și nu e vrednic de
‚nălțimea slavei Sale, ca și fiul desfr‹nat.
Legătura personală a lui Hristos cu Sf‹ntul Vasile este reală, vie,

și Vasile o trăiește ‚n cea mai mare conștientizare interioară de sine. El nu
vine ‚n fața Œmpăratului ca să spună că este ierarh, că e privilegiat, că e
Sf‹nt, ci el se simte păcătos, nevrednic, cu totul nevrednic de slava Sa.
164
Simțămintele sale profunde arată că Vasile este un om foarte realist, foarte
suplu, foarte ad‹nc, foarte cinstit cu sine. Pentru că sfințenia nu este
‚nchidere ‚n sine, bucurie de sine, mulțumire de sine, ci simțăm‹ntul celei
mai acute dependențe de Dumnezeu și a conștientizării păcătoșeniei
proprii.
Cu c‹t te vezi mai păcătos, cu c‹t te simți mai păcătos ești mai
mare ‚n fața lui Dumnezeu, mai Sf‹nt. Œnsă simțul păcătoșeniei nu este dat
de o ‚nțelegere singulară ‚n raport cu Hristos, ci de raportarea Bisericii la
Hristos. Ca să știi cum să te raportezi la Hristos trebuie să știi cine este El,
ce a făcut El pentru noi, cum este El ‚n noi, cum vom fi noi cu El ‚n
veșnicie, dacă vom c‹știga mila Lui p‹nă la sf‹rșitul vieții noastre, și ‚n
funcție de acestea toate să știi ce e păcat, de unde provine păcatul, cum ne
curățim de păcate, c‹nd știm că ne-am curățit de păcate. Hristologia și
soteriologia merg ‚mpreună, după cum am mai spus, pentru că Hristos este
Cel prin care ne m‹ntuim și Cel prin care ‚nvățăm cum să ne m‹ntuim,
cum să ne sfințim viața.
Bunătatea lui Dumnezeu e ‚ncălcată, spune Vasile, prin călcarea

cuvintelor Domnului și prin neascultarea poruncilor Sale. Cu toate că
păcătuim clipă de clipă, mila lui Dumnezeu este imensă cu noi, pentru că
Hristos nu ne lasă să pierim la fiecare păcat, ci, ca un Œndelung-răbdător și
Mult-milostiv așteaptă ‚n multe feluri și cu multe ocazii să ne ‚ntoarcem la
El.
Păcatul ca stricare și acum păcatul ca despărțire de El. Pocăința

și sfințenia sunt ‚ntoarcere și alipire de Domnul. Œn parabola viei și a
mlădițelor ( In. 15, 1-7), ideea de alipire, de contiguitate perfectă dintre
Hristos și Sfinți arată ce este sfințenia: viață cu și prin El. Sfințenia nu
permite nici cea mai mică distanțare interioară de Hristos, Mirele Bisericii.
Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci să se ‚ntoarcă și să fie

viu , ne amintește Vasile ce spune Iez. 18, 23 și apoi I Tim. 2, 4 cu
soteriologia universală. Œn fața lui Hristos, Vasile aduce propriile Sale
cuvinte ca să ceară ‚ndurare și crede că va primi mila Lui, chiar dacă e
nevrednic de viață și de tot lucrul bun.
Œn fața Celui care a șters toată lacrima de pe fața păm‡ntului,

lacrima durerii și a dorinței de vindecare de păcat, Marele Vasile vine și
spune că el este un rob al păcatului, al dezmierdărilor, al tuturor poftelor
celor rele, dar că vine la Hristos ca la Ziditorul său, și știe, că Ziditorul său
nu poate să-l refuze, să-l alunge, pentru că El e milostiv fără margini.
După ce pusese ‚naintea lui Hristos propriile Lui cuvinte, propriile Lui
adevăruri, ‚n rugăciunea sa de pocăință Dumnezeiescul Pavel pune și
exemplele milostivirii fără margini a Domnului, adică pe desfr‹nată, pe
t‹lhar, pe vameșul Zaheu și pe fiul cel pierdut, pe fiul risipitor. El ‚și
fundamentează pocăința pe ‚ncrederea deplină ‚n Domnul și pe
adevărurile Lui și pe faptele Lui pline de milostivire față de noi. C‹nd
165
cineva ne ‚ntreabă la ce folosește să știm Scriptura și Viețile Sfinților,
trebuie să răspundem că unul dintre motive este și acesta: rolul pedagogic,
‚nsuflețitor, ‚ndemnător la ‚ncredere și la bucurie, care vine din viețile
celor pocăiți.
Œn fața milei lui Dumnezeu, Vasile nu deznădăjduiește de

m‹ntuirea sa, pentru că el știe că m‹ntuirea e un dar al lui Dumnezeu, că
ea se dob‹ndește ‚mpreună cu El. Deși el e ticălos și e dobor‹t de sarcina
grea a păcatelor lui, el știe că Domnul ridică sarcina cea grea a păcatelor și
răutăților noastre și ne face liberi de păcat prin mărturisire sacramentală și
pocăință. El ridică păcatul lumii, ‚l ia de la noi și tămăduiește neputinețele
oamenilor, toate patimile și suferințele din pricina cărora noi suferim.
Și iarăși Vasile ‚mpletește rugăciunea sa cu cuvintele Domnului,

cit‹nd Mt. 11, 28 și Mt. 9, 13: ”Cel ce chemi la Tine pe cei osteniți și
‚mpovărați și le dai odihnă; Cel ce n-ai venit să chemi la pocăință pe cei
drepți, ci pe cei păcătoși, și mă curățește de toată necurăția trupului și a
sufletului”. O murdărie generală, o necurăție generală e păcatul, patima.
Și apare aici un lucru extrem de important pentru noi, ca să

‚nțelegem corect relația interioară dintre frica de Dumnezeu și sfințenie și
anume cuvintele: ”Œnvață-mă sa săv‹rșesc sfințenie ‚n frica Ta”. Frica de
Dumnezeu, adevarata teamă de a nu strivi cu ceva iubirea lui Dumnezeu
față de noi, prin nonșalanța și nesimțirea noastra, lucrează ‚n noi sfințenia,
toată fapta care ne umple de Duhul și de Hristos, de harul Treimii. Œntru
cea mai ad‹ncă și corectă stare de smerenie, de umilință, de reverență
interioară față de Hristos, cum trăia Dumnezeiescul Vasile, ne umplem de
sfințenie. Sfințenia este iubirea lui Dumnezeu cu frică, cu cutremurare
sf‹ntă. Nu o iubire fără delicatețe! Nu o iubire fără rușine, fără pudoare!
Ci o iubire sf‹ntă, o iubire pentru Hristos plina de ‚nfiorare, de
cutremurare, de vedere interioară a păcatelor noastre, de preamărire a Lui.
Œntr-o astfel de stare de iubire plină de teamă evlavioasă se

apropie Vasile de Domnul și ‚ntru curată mărturie a cugetului său, a minții
sale, a mărturisirii adevărului lui Hristos din tot sufletul, primește părticica
Sfintelor Taine.
Urmarile ‚mpărtășirii reale, cu ad‹ncă ‚nfiorare sf‹ntă sunt:

unirea ființială cu Domnul, con-locuirea și petrecerea noastră ne‚ntreruptă
cu Hristos, cu Tatăl și cu Duhul, ‚mpărtășirea cu Sf‹ntul Duh, Hristos ni
se face hrană/merinde pentru viața veșnică și ne dă nădejdea unui răspuns
bun la Œnfricoșata Sa Judecată, ‚mpărtășirea de bunătățile cele veșnice ale
lui Dumnezeu.
Œmpărtășirea spre os‹ndă, spune Sf‹ntul Vasile este cea care

produce neputință sufletească și trupească c‹t și os‹nda morții celei
veșnice.
166
Œmpărtășirea cu Domnul, Dumnezeiescul Vasile și-o dorește, ca
dar de la Dumnezeu, ”p‹nă la suflarea mea cea mai de pe urmă”. Cei care
primesc răspuns bun sunt cei care s-au ‚mpărtășit cu vrednicie de Domnul
și care se ‚mpărtășesc ‚ntru Œmpărăția Sa de bunurile vieții veșnice, de
cele nestricăcioase ale Sale, adică de slava Sa cea veșnică. Pe cele veșnice
Dumnezeu le-a gătit, le-a pregătit pentru cei care Œl iubesc pe El și ‚ntru
Sfinți, ‚n ființa lor, El Se preaslăvește, pentru că Sfinții văd slava Lui, Œl
văd așa cum este și Œl laudă ‚n cunoștință de cauză sau prin experiență
directă.
Prima rugăciune de care ne-am ocupat astazi degajă un puternic

atașament interior față de Hristos, de Unul din Treime și ‚mpărășirea cu
Domnul reprezintă o sfințire reală, o umplere reală de viața lui Dumnezeu,
dacă suntem pregătiți interior prin iubirea și teama sf‹ntă de El.
Reverberațiile interioare ale unirii cu Hristos euharistic sunt imense,
pentru că Treimea coboară ‚n noi prin harul Său și bucuria nunții celei
veșnice a ‚nceput ‚n noi. Bucuria noastra e bucuria Œmpărăției Sale,
bucuria fără de sf‹rșit.
Publicat ‚n:
 Comentarii teologice
Tags: Comentarii teologice
167
Fereste deschise
Știu o femeie care acum regretă că odată, de mult, s-a ‚mpotrivit

c‹nd bunica ei a deschis fereastra ‚n zori, ca să se bucure de aerul curat al
unei dimineți de vară frumoase. Aerul ‚nmiresmat și răcoros a năvălit ‚n
cameră, amestecat cu g‹nguritul porumbeilor și cu ciripitul vrăbiilor, cu
lumina razelor de soare pline de viață. Œnsă ea, copil fiind atunci, trezită
din somnul dulce, s-a simțit agresată de aceasta prea multă viață care
dădea buzna ‚n visele ei.
Bunica s-a așezat ‚n fața ferestrelor mari, ca să tragă ‚n piept aerul

curat și să se ‚nc‹nte de frumusețea vieții care izbucnea cu raze de lumină
și cu c‹ntece de păsărele, cu miros de iarbă verde și de flori, de-a valma.
Era plină de fericire, bunica, și sorbea cu nesaț mai ales aerul tare,
‚nmiresmat și puțin răcoros al dimineții, parcă ar fi vrut să soarbă prin
ferestrele ei toată frumusețea acelei treziri aurorale a ‚ntregii făpturi.
Fetiței ‚nsă lumina aceea i s-a părut prea vie și prea puternică,
aerul prea rece și prea trezvitor, ‚nc‹t i-a cerut bunicii să ‚nchidă geamul și
s-o lase să doarmă mai departe. Bunica a protestat, ‚ncerc‹nd să-i arate ce
răsfăț de bucurie și de aer curat o ‚mbată, ‚nsă copilul n-a vrut să audă de
nimic, ‚nc‹t bunica a ‚nchis cu multă părere de rău ferestrele, ca s-o lase să
doarmă pe nepoata ei aflată ‚n vacanță. Parcă se schimbaseră rolurile:
parcă bunica era acum t‹nără, iar copilul era bătr‹n și nu mai vroia să se
bucure de viață.
Acum acea fetiță e o femeie ‚n toată firea, credinciosă și mi-a

mărturisit că ‚și amintește c‹teodată de acea zi și regretă că și-a ‚ntristat
bunica, care era foarte fericită să inspire aerul limpede și lumina dimineții
și că, atunci, ea n-a vrut să-i ‚mpărtășească bucuria și nici să răspundă la
glasul frumuseții dumnezeiești care o chema să se ridice ca să guste din
preaplinul paharului său. Acum ar mai vrea să aibă aer curat pe care să ‚l
inspire zilnic, o grădină cu flori și copaci ‚n care să poposească porumbeii
și vrăbiile, dar orașul ridică ziduri labirintice din care escapadele ‚n natură
sunt rare.
Chiar sufletul ei a ajuns un labirint din care ar vrea să iasă afară, la

lumina, frumusețea și naturalețea dumnezeiască, și o lacrimă ascunsă ‚i
‚mbracă uneori inima, ca o prezență care năvălește vie și trezvitoare,
168
precum odinioară năvălea peste ea aerul răcoros de care se temea, cu
singura diferență că acum, c‹nd simte că a ‚nceput să ‚mbătr‹nească ea
‚nsăși, iuțeala pocăinței și aerul vieții adevărate i se par adieri răcoritoare
trimise de sus și ‚nviorări pe care le primește cu fereastra inimii deschisă.
Drd. Picioruș Gianina Maria-Cristina
Publicat ‚n:
 Evocări
Tags: Evocări
169
Boală și bucurie
Ambele sunt interconexe dacă vedem boala ca dovadă de dragoste

din partea lui Dumnezeu și bucuria ca evidența plenară de după calvar. Ca
să te bucuri duhovnicește trebuie să te răstignești, să ‚ți omori pornirile
rele, egoiste, mojicia din tine. Durerea crucii e născătoare a bucuriei de
după cruce. Sau, mai bine-zis, crucea e bucurie c‹nd suferi și e bucurie
c‹nd primești har să o porți cu mulțumire.
Nu e ușor să mulțumești c‹nd ești trist, c‹nd ești sărac lipit

păm‹ntului, c‹nd ești țintuit de boală la pat. Nu e ușor dar nici extrem de
greu. Credința și iubirea ‚n Dumnezeu se văd cel mai copleșitor ‚n aceste
momente, cand simțindu-te pierdut, renegat de unii, uitat de-a dreptul,
simți că puterea ta e Domnul tău, că El e fermitatea ta, bucuria ta mai
presus de orice așteptare.
Puterea răbdării este iubire. Dacă vezi ‚n boală sf‹rșitul, dacă nu

ești absorbit de ceea ce urmează, de veșnicie, te scufunzi ‚ntr-un marasm
dubios, ‚ntr-o continuă golire de forță, ‚ntr-o slăbiciune deplorabilă.
Œmi aduc aminte, ‚i văd ‚n memorie, am ‚n mine, chipul unor

martiri ai bolii care au biruit, pe care i-am cunoscut și m-au făcut să mă
simt mic, insignifiant, st‹nd față ‚n față cu puterea lor admirabilă. Erau
storși de vlagă datorită bolilor pe care le aveau, erau măcinați de
bătr‹nețe, de tristețe ‚n aparență, de singurătate…Œnsă c‹nd auzeai
cuvintele lor, c‹nd vedeai ochii lor, c‹nd auzeai ce ‚ți spune inima și
suferința acelor oameni te ‚nfiorai.
Acum, c‹nd scriu, mi s-a ridicat părul pe spinare de ‚nfiorarea pe

care și acum, la ceva timp distanță o revăd, e vie ‚n mine. Ei m-au ‚nvățat
pe mine mai mult dec‹t i-am alinat eu pe ei. Deși mă resimțeau foarte
profund ca prieten, ca preot, ca unii care mă iubeau mult, și ‚mi spuneau
că eu ‚i alin pe ei, aveam sentimentul cel mai sigur, că ei erau cei care mă
ajutau pe mine enorm.
Marele beneficiu al contemplării suferinței altora, prin participarea

reală, cu dragoste și smerenie la boala lor e acela că ne ‚ntăresc caracterul,
ne fortifică credința și ne fac să ‚nțelegem forțele nebănuite ale omului
care luptă ‚ntru Dumnezeu cu boala și o biruie ‚n duhul lui.
170
Ne spunea la un moment dat părintele profesor Vasile Răducă
despre suportarea durerii și despre oamenii care suferă pentru o ‚ntreagă
comunitate, pentru o ‚ntreagă regiune, chiar pentru o ‚ntreagă țară, ca un
dar dumnezeiesc, ‚n locul altora. Cei care sunt oameni duhovnicești cu
mare forță interioară poartă slăbiciunile multora prin suferințele lor.
De aceea vedem oameni foarte schilodiți de boală, care ne

bulversează cu infirmitățile lor și pe de altă parte vedem ‚n ei oameni care
sunt mai tari dec‹t noi, pentru că tocmai de aceea le-a dat Dumnezeu să
poarte o asemenea povară curățitoare a bolii. Œntotdeauna c‹nd văd și aud
de oameni care suferă, știu cu exactitate, că ei sunt mai puternici dec‹t
mine, că ei sunt mai buni dec‹t mine, pentru că duc o suferință mai mare
dec‹t a mea.
Suferința ‚nsă, nu se măsoară at‹t ‚n durată, c‹t mai ales ‚n

intensitate. Cei care suferă mai mult sunt cei care iubesc enorm de mult,
cei care s-au spiritualizat mult și pe care ‚i deranjează orice impudoare,
orice malițiozitate, orice turpitudine. De aceea suferința ‚nnobilează pe om
pentru că ‚l educă ‚n smerenie, prin conștientizare de sine, ‚l face să fie
sensibil la el și la cel cu care intră ‚n contact.
Nu pun la inimă cuvintele grele și enervarea și sudalmele de tot

felul care se nasc din suferință, din durere, din nefericire profundă ale
oamenilor. După cum nu pun la inimă nici cuvintele arogante și t‹mpituțe
ale celor care cred că au ajuns la polul ultim al fericirii și al realizării
sociale și că de acum ‚și permit să ofenseze pe oricine. Ci mă deranjează
numai cuvintele celor care se căznesc, se autostimulează prin răutatea
minții lor să fie răi ‚n mod gratuit, c‹nd au de toate și nimic nu ‚i
deranjează, și exercită un soi de răutate din plictiseală și pierdere de
vreme.
E semn că nu au suferințe reale și că nu i-a străbătut suferințe

iluminatoare. Cei care nu se trezesc din boală gravă sau din durere de
măsea cu o altă minte, mult mai sensibilă și mai atentă, au trăit-o degeaba.
Fără folos. Rolul bolii e acela de a ne spiritualiza, de a ne curăți de patimi,
de a ne pregăti pentru o trecere lină la Domnul.
Oamenii ‚n v‹rstă cu scaun la cap au ‚nțeles că boala e o pregătire

pentru fericirea morții, pentru bucurie. Tocmai de aceea vor să ‚i
spovedești și să-i ‚mpărtășești, ‚și iau la revedere de la tine, ‚ți spun ce vor
să le spui la predica de ‚nmorm‹ntare, ce să li se dea de pomană, cum vor
să fie, unde vor să ajungă…pentru că au ‚nțeles că boala e pregătire, e plus
de ființă dacă e trăită ‚n har și cu mulțumire.
Boala fiecăruia nu e mai mare sau mai mică dec‹t o putem duce și
nu e nici mai mare și nici mai mică dec‹t pofta cu care am păcătuit
odinioară, dec‹t răutatea pe care am avut-o ‚n noi. Din punct de vedere
teologic boala este un privilegiu și o pedagogie divină, pentru că ea vine ‚n
171
viața noastră ca să ne purifice interior și să ne pregătească pentru cămara
de nuntă.
C‹nd Domnul vorbește de cămara de nuntă vorbește de o

intimitate deplină cu El. Cine intră ‚n dormitorul Œmpărăției ‚mpreună cu
Stăp‹nul intră ‚n veselia cea veșnică. Cei care nu ‚nțeleg duhovnicește
această imagine mistică a unirii cu Stăp‹nul și nu văd profunzimea
dumnezeiască a C‡ntării C‡ntărilor e semn că nu au nimic de la Stăp‹nul,
că nu au izvorul apei celei veșnice ‚n ei, că nu au g‹lg‹ierea vie a bucuriei
harului, că nu au sensibilitatea ad‹ncă a Stăp‹nului Hristos. Mirele Hristos
este fără prihană, este curăția supremă și ne unim deplin cu slava Sa, cu
frumusețea Sa, cu curăția Sa, trăind fericirea ‚n ființa noastră transfigurată
de lumina divină.
Boala, suferința, ne umple de lumină dacă o primim cu mulțumire.

C‹nd am spus că m-au ‚nfiorat oamenii care au suferit cu recunoștință și
și-au sfințit astfel viața, am vrut să spun că m-a ‚nfiorat lumina
dumnezeiască din ei, pe care am văzut-o pe fața lor, ‚n ființa lor.
Acestea sunt momente de cutremurare sf‹ntă! Œn aceste clipe ‚nveți

o Teologie existențială, profundă sau ‚nțelegi ad‹ncimile Teologiei ‚n așa
fel, ‚nc‹t nu mai cutezi să spui vreodată că ești Teolog 1%. Atunci ‚nveți
că viața ortodoxă nu numai că e o minune, dar că această minune e o
asemenea cutremurare de bucurie ‚nc‹t nu mai vrei, nu mai speri, nu mai
cauți și nu mai ai nevoie de nimic altceva dec‹t de aceasta.
Publicat ‚n:
172
The Music of Heart
It exists in my life a few days in that I listen the joy of heart in my

prayers and that something special which is the chatter of penitence. God
gives to the orthodox Christians to listen how springs up into them the
water of Holy Ghost and how much love is in the mercy of our Lord.
Many people do not understand what is that inner joy because they refuse
to believe in mercy of Triune God and in the power of our Creator, namely
in uncreated grace.
And my music, hidden music of my soul is exactly this harmony of

grace, which entered very deeply in me from Baptism. Holies Sacraments
of Baptism and Eucharist are felt in specially mode by many orthodox
people. And day by day is a continue music for me because as the priest I
have many glees, many mirths of heart. And my happiness is not
something ephemeral disposition of heart but a very firm feeling, that I
receive living a profound calmness.
The calmness and the glee are together and they call each other,
because the calmness of heart is a door for the glee and the glee, this blaze
of grace in our body, is that who ends in calmness, in silence of all our
thoughts. My music is between the beauty of prayers and the grace of
God, between the eddy of love for my Christ and His presence in my soul,
between the eyes with whom I watch all my brethrens and the eyes by
whom I am regarded.
The work with people is not heavy when they are with all soul and
body in penitence, in this continue thinking of death and when they have
the thought transfixed into their heart. It is not heavy to work with such
people but they are very few in our days. The priest have in his cotidian
laboratory, this is the Church, usually, only hurried men, frequently very
affected by their bad choices and very alone.
I must do what I have to do as a priest and I must preserve my

divine music in heart and my silence. Some times I am too corrupt because
of their nervosity and I enter in their life in integrum. But, in this moment,
I am not afraid that I might loose my silence, because in that measure in
which I make them calm and myself too. The peace of grace of Holy
Ghost pacifies us in definitive and every one of us is a winner, because we
have in us a melody of God, that do not pass.
173
Father Dorin Octavian Picioruș
Publicat ‚n:
 Articole
Tags: Articole
174
Harul iertării
N-am știut niciodată cum se petrec astfel de fapte, ca spre exemplu

să te trezești dimineața ‚n minte, ca astăzi, cu melodia și cuvintele de la:
”Ușile pocăinței, deschide-mi mie”… Fără ‚ncetare acest tropar mi-a
c‹ntat ‚n minte ‚ncep‹nd de dimineață și m-a ‚nsoțit toată ziua. Faptul
acesta m-a făcut să mă g‹ndesc la aceea, că iertarea, ca și pocăința, nu este
un automatism sau ceva pe care ‚l putem face ‚n noi sau pentru noi.
Noi avem o nevoie ardentă de a ierta pe cineva și nu găsim pe

altcineva să iertăm dec‹t pe noi ‚nșine. Părintele Thomas Hopko spunea,
că cel mai bun lucru pe care ‚l putem face este acela de ”a vrea să ne
iertăm pe noi ‚nșine”.
Pentru că pocăința este un firesc al vieții noastre. Noi suntem

chemați la pocăință, la una din inimă, la o ”schimbare a minții”, a ceea ce
grecul numește nus/ minte, deși pocăința este ceva peste puterea noastră
de a ierta. Pentru că acestea sunt cu desăv‹rșire minuni ‚n viața noastră,
lucrări ale harului.
Œmi aduc aminte de o ‚nt‹mplare cu un t‹năr care a vrut să intre ‚n

una din Mănăstirile Sf‹ntului Munte Athos pentru a se face monah. Œn loc
să i se deschidă ușa, a fost pus să stea ‚n fața ușilor ‚ncuiate. El a rămas și
a dormit ‚n fața ușilor p‹nă c‹nd acestea i s-au deschis.
Așa simt că trebuie să ne pregătim noi pentru această călătorie a

postului. ”Ușile pocăinței, deschide-mi mie”… este g‹ndul care trebuie să
ne stăp‹nească și ceea ce putem să facem mai bine este să nu ne
‚mpotrivim (lucrurilor care se petrec cu noi și care se cer de la noi) și să
așteptăm. Lucrarea noastră ‚n timpul slujbelor postului este acela de a nu
ne ‚mpotrivi lor. Trebuie să ne punem ‚n fața ușilor pocăinței, p‹nă c‹nd
Dumnezeu ni le va deschide nouă.
Și eu cred cu cea mai mare tărie că El va primi pocăința noastră iar

dacă noi ne vom ierta, dacă vom avea puterea să ne iertăm pe noi ‚nșine și
El ne va ierta. Căci ambele lucruri sunt cele care marchează, care
eșalonează călătoria unirii noastre cu El. Iar dacă nu ‚ntotdeauna se
dob‹ndește ușor ceea ce noi vrem (ca să se facă foarte repede), atunci
trebuie să răm‹nem ‚n așteptare, să ciocănim ‚n continuare, să căutăm, să
cerem mereu (lui Dumnezeu iertarea noastră) și cu siguranță că vom primi
ceea ce am dorit din toată inima.
175
Traducerea și adaptarea textului din lb. engl. de
Cf. Father Stephen, The Grace of Forgiveness, din locația de aici.
Publicat ‚n:
 Traduceri
Tags: Fr. Stephen Freeman, Traduceri
176
VI. Contextualizarea istorică a extazului
și problema ƒnțelegerii acurate
18 februarie 2007
1. Introducere
După o oarecare ‚nt‹rziere, pentru care ‚mi cer scuzele de rigoare,

prelegerea de astăzi are ‚n vedere o decelare foarte categorică a contextului
‚n care are loc un extaz și a fazelor interioare prin care trece un văzător al
slavei lui Dumnezeu ‚n acele momente.
Contextualizarea extazului nu ‚nseamnă și istoricizarea lui,

transformarea lui ‚ntr-un fapt ‚nchis ‚n istorie, ‚n imanență. După cum am
stabilit anterior, vederea extatică este prin excelență o ieșire din istorie, o
transcendere a istoriei, pentru că Dumnezeu ne dă să vedem slava Lui cea
veșnică. Œnsă contextul ‚n care are loc o vedere extatică are importanța lui
capitală pentru ‚nțelegere, pentru că ne arată modul plin de evlavie și de
curăție interioară ‚n care se primește vederea.
2. Contexte ‚n care a avut loc o vedere extatică
Ne ‚ntoarcem la Sf‹ntul Simeon Noul Teolog și alegem viața

‚ntocmită de ucenicul său, de Sf‹ntul Nichita Stithatul ( cf. ediției rom.
recente a părintelui profesor Ioan I. Ică jr., Scrieri, vol. IV, Sibiu, 2006, p.
251), pentru a analiza ceea ce noi numim a doua vedere a Sf‹ntului Simeon.
Acesta se ‚ntorcea de la tatăl său, de care se desparte definitiv, renunț‹nd la
‚ntreaga avere părintească și merg‹nd să intre ‚n mănăstire. Sf‹ntul Nichita
pune ‚n antiteză iubirea pentru tatăl natural cu cea pentru Dumnezeu și iese
biruitoare cea față de Tatăl ceresc, pentru că ”dragostea aprinsă (‚n noi) de
Tatăl ceresc e mai acută/ sfredelitoare dec‹t orice alt lucru”.
Ceea ce pentru alții ar ‚nsemna insolență sau nerecunoștință față

de părinții care te-au născut și crescut, la Simeon se numește iubire
nestăp‡nită, dogoritoare pentru Dumnezeu. Răspunsul său către tatăl
natural, la insistențele acestuia de a răm‹ne cu el p‹nă c‹nd acesta adoarme
și apoi să plece la mănăstire, e scurt și de o tărie de caracter uluitoare din
partea unui t‹năr de vreo 20 și ceva de ani: ” Œmi e cu neputință, tată, să mai
răm‹n fie și numai puțin timp ‚n această viață ( lumească), căci nu știm ce
177
ne va aduce ziua de m‹ine, iar a prefera altceva ‚n locul slujirii Domnului e
pentru mine un lucru riscant și primejdios”.
Nu, nu e un monstru fără suflet! E un om extrem de realist, plin de

dragostea care străbate norii și ajunge p‹nă la Dumnezeu. Contextul lumesc,
secular, văzut ca un ritm de viață care nu facilitează creșterea flăcării iubirii
pentru Dumnezeu, e considerat apăsător și periculos și preferă mănăstirea.
Œnsă nu vede ‚n mănăstire un loc călduț, fără pericole inerente, unde se
retrage pentru a se ascunde de lume sau de sine, ci un loc unde să se aprindă
și mai mult de iubire pentru Dumnezeu și să se curățească deplin, ‚n cea mai
mare ‚ntoarcere spre sine.
Deci avem un Simeon care e plin de o iubire ‚nspăim‹ntătoare,

totală, care se dezlipește interior de toate articulațiile sale interioare cu
trecutul, pentru a fi un sfeșnic al luminii divine și care mergea spre
mănăstire pl‡ng‡nd și jelind. O iubire dogoritoare ‚mpreunată cu o
conștiință acută a importanței vieții și o vedere ad‹ncă de sine.
Un literat poate găsi aici, ‚n cap. I, 9, o zugrăvire naivă a unei

interiorități debordante. Œnsă o astfel de recenzare critică a pasajului
biografic este irelevantă din punct de vedere teologic, pentru că nu observă
magma interioară a vieții lui Simeon care va fi punctată de vederea luminii.
Pl‹nsul și vaietele sale de pocăință, simțirea acută a ne‚mplinirii

sale duhovnicești – deși el mai văzuse o dată lumina și tocmai pentru că o
văzuse știa c‹t de departe e de ea – ‚i m‹ng‹iau, notează Nichita, dragostea
de Dumnezeu. El nu pl‹ngea pentru că ‚și părăsise tatăl ( deși nu era un
insensibil și l-a purtat mereu, cu siguranță, ‚n rugăciunile sale), ci pentru că
se găsea impropriu vederii lui Dumnezeu, care reprezenta pentru el
adevărata viață a omului.
Faza preextatică a vederii este compusă tocmai din această iubire

năvalnică, din pl‹nsetul, pocăința lui, concentrarea totală ‚n rugăciune și
așteptare. Am ales special acest extaz pentru a vedea cum arată starea
interioară a celui ce postește. Cel care postește nu se uită că măn‹ncă ce
măn‹ncă, ci este țintuit prin dragostea de Dumnezeu de El Œnsuși, dorind să
fie prin toți porii ființei lui plin de har, de lumina lui Dumnezeu.
Simeon nu se pregătea pentru vedere g‹ndindu-se la c‡t e el de

Sf‡nt și la cum va fi dus de către Dumnezeu la diverse și ‚nalte ‚nțelegeri, ci
era cu totul ad‹ncit ‚n vederea păcatelor proprii și ‚n dorul neostoit pentru
Dumnezeu.
Tocmai de aceea marii Părinți ai Bisericii spuneau ucenilor care

căutau și caută harisme mari, puteri și minuni, că cea mai mare minune e să
‚ți vezi păcatele tale prin Duhul și să ți le pl‹ngi. Ei știau și știu că nimic nu
se naște din imaginație și din ‚nălțare de sine, din orgoliu și din luare la
‚ntrecere cu Sfinții, ci ‚mplinirea poruncilor dumnezeiești cu acrivie,
178
ad‹ncirea noastră ‚ntr-o curată și deplină pocăință, ‚ntr-o căutare plină de
dor a lui Dumnezeu, este drumul spre curăție și spre vederea lui Dumnezeu.
Faza preextatică este, mai pe scurt, o concentrare uluitoare a

tuturor eforturilor noastre de curățire, ‚ntr-o stare de completă absorbire a
interiorității noastre de către iubirea lui Dumnezeu. O concentrare la care
ajungi dacă te miști corect ‚n viața duhovnicească și pe care nu o poți forța,
pe care nu o poți urgenta ‚n nici un fel.
Œmi aduc aminte de un confrate preot cu care discutam ‚ndelung

aceste realități dumnezeiești, care are o sporire uluitoare ‚n sfințenie, ‚n
viața curată, dar care nu putea să accepte că lucrurile interioare nu pot fi
urgentate ‚n niciun fel și că rolul nostru, rolul ascezei noastre nu este acela
de a sta stăp‹niți toată ziua de ideea că trebuie să avem un standard, că
trebuie să atingem niște cote de viață duhovnicească etc., ci ‚nseamnă
tocmai renunțarea la tot ce este proiect personal de ‚nduhovnicire și a lăsa
pe Dumnezeu să ne ƒnvețe care este drumul nostru propriu spre El.
Greșeala fundamentală ‚n viața duhovnicească este atunci c‹nd te

crezi unic, inițiator de noi perspective și nu accepți ca Dumnezeu să ƒți
dea cƒt vrea, cum vrea și să te ducă unde vrea El. C‹nd viața ta e de la
sine și nu ‚n mod forțat una duhovnicească, ‚n care harul pătrunde ‚ntreaga
ta ființă, numai atunci putem vorbi de o viață lejeră, largă, cu multă lărgime
interioară ‚n bucuria ‚n Dumnezeu, de o viață ‚n care Dumnezeu face minuni
tocmai pentru că El ți-o conduce.
Simeon se lăsa condus de El. El mergea și pl‹ngea…Și ‚ntr-una

din zilele acestui voiaj ostenitor spre capitală, spre Constantinopol, ajuns ‚n
mijlocul munților, harul Duhului de sus l-a ‚nvăluit dintr-o dată ca un foc
ca odinioară pe Pavel (F. Ap. 9, 3; 22, 6) și l-a umplut de bucurie și
dulceață negrăită sporindu-i iubirea de Dumnezeu și credința ‚n Părintele
său duhovnicesc, adică ‚n Sf‹ntul Simeon Evlaviosul.
Concentrarea preextatică, ad‹ncirea cu totul ‚n rugăciune și

pocăință se transformă ‚ntr-o clipă ‚n vedere. Faza extatică ‚nsă nu este un
apanaj al trăitorului ei, ci e darul lui Dumnezeu. El vede lumina ca și Pavel,
adică l-a ‚nvăluit ca și pe Pavel, deodată, ‚n drum spre Damasc. Ea fost
resimțită ca un foc nu ‚n sensul că l-a ars, că i-a ars ființa sau că lumina
divină a p‹rjolit vegetația din jurul lui, ci ca un foc dumnezeiesc care i-a
‚ntețit dragostea.
Lumina a fost un foc interior, care ‚n loc să-l ardă, l-a curățit.
Pentru că lumina lui Dumnezeu este iubirea lui Dumnezeu cea mai presus de
orice ‚nțelegere, care se ‚nt‹lnește cu dragostea lui Simeon față de
Dumnezeu, ‚n ființa lui Simeon și care ‚l face pe acesta să iubească și mai
mult, să fie și mai larg ‚n inima lui, cu mai multă lărgime și fermitate
duhovnicească.
179
Despre faza extatică propriu-zisă Nichita ne spune numai că a fost
‚nvăluit de Duhul ca un foc. Lapidaritate, concentrare extremă. Cine știe ce
se petrece nu are nevoie de mai multe detalii. Œn aceste puține cuvinte stă o
taină imensă. După aceea, după vedere, Simeon e mai plin de iubire față de
Dumnezeu și față de Părintele său duhovnicesc, adică e și mai ‚ntețită
concentrarea lui și ad‹ncirea lui ‚n pocăință și ‚n dragostea de Dumnezeu.
Un extaz ‚n munți, care nu a fost prilejuit de v‹ntul de munte sau

de copacii din jur, ci de ad‚nca și clocotitoarea lui iubire pentru Dumnezeu.
Contextul interior este cel căruia i se răspunde din partea lui Dumnezeu.
C‹nd ești gata cu inima, c‹nd o ai curată, plină de dragoste, vezi pe
Dumnezeu și nu c‹nd ești ‚ntr-un anume loc.
Tocmai de aceea Sf‹ntul Petru vede un extaz pe c‹nd era ‚n casă și

aștepta să m‚n‹nce la pr‹nz ( F. Ap. 10, 10), Sf‹ntul Ștefan ‚n mijlocul unei
mulțimi ostile ( F. Ap. 7, 55), Apostolii pe Tabor, Pavel pe drum. Unii Sfinți
Părinți au avut vederi dumnezeiești merg‹nd prin pădure, st‹nd ‚ntr-un
cavou, zidiți ‚ntr-o chilie, pe patul morții, slujind Sf‹nta Liturghie, st‹nd la
rugăciune, citind la masă, lucr‹nd ceva anume, ‚ntr-un cuv‹nt ‚n diferite
ipostaze, ipostaze foarte diverse, dar toți erau cu inima la Dumnezeu, erau
absorbiți de El.
Am pus ‚n titlu această problemă a contextualizării, a

‚mprejurărilor istorice ‚n care au avut loc vederile extatice, pentru a arăta că
este o problemă falsă să citim confesiunile extatice, locurile din Viețile
Sfinților ‚n cheie istoricistă, at‹ta timp c‹t extazul este deschiderea ființei
noastre de c‹tre lumina lui Dumnezeu, este pătrunderea noastră de viața
Treimii, adică e o lucrare de sus ‚n jos și nu de jos ‚n sus, adică de la noi
spre Dumnezeu.
3. „nțelegerea acurată a vederii extatice
Pe baza acestei teme se nasc multe disensiuni false. Teologia

academică ori neglijează aspectul ‚nțelegerii duhovnicești al vederii lui
Dumnezeu, ori ‚l intelectualizează nespus de mult, ori ‚l secătuiește de orice
realitate duhovnicească, ascetică, pe c‹nd oamenii duhovnicești apără
realitatea vederii ca pe una deplin mistică, duhovnicească, de care nu se pot
apropria cei care nu au experiat-o, obtur‹nd adesea orice exegeză teologică
pe tema lor și orice conjectură personală.
Am cunoscut diverse atitudini extremiste pe această temă,

‚ncep‹nd cu persoane care nu dau doi bani pe o ‚nțelegere duhovnicească,
experimentală a Teologiei și a cunoașterii lui Dumnezeu, p‹nă la cei care
dau prea multă importanță, dar care vorbesc prin prisma ‚nșelării lor
profunde față de ceea ce ‚nseamnă vedere, datorită unor atacuri ale
demonilor ‚n viața lor, care le-au prezentat drept vedenii curate niște himere
lamentabile.
180
Mai concret, am cunoscut oameni ai Bisericii care se tem, nu
vorbesc, schimbă subiectul c‹nd aud de minuni, de simțirea harului, de
vederi dumnezeiești ‚n viața noastră și am ‚nt‹lnit oameni cu o inflație de
trăiri interioare care ‚mi vorbeau de al 9-lea cer, de nume de Œngeri, de
realități presupus-extatice extrem de nebuloase, spuse cu o nedisimulată
patimă. Nici cu primii și nici cu ultimii nu poți să te simți ‚n largul tău,
pentru că l‹ngă ei nu poți simți nicio pace, nicio larghețe interioară, nicio
ad‹ncire de sine.
Œnsă am cunoscut o adevărată jubilație dumnezeiască l‹ngă Părinți

și Maici ale Bisericii cu mare sfințenie, care mi-au relatat viața lor ‚n
Dumnezeu și ‚n fața cărora fiecare cuv‹nt, oric‹t de banal, era o minune, un
har, o vorbire a lui Dumnezeu către noi. Distanța ‚ntre aceștia și primele
două categorii era uluitoare. Cu aceștia din urmă puteai să simți ad‹ncul
Scripturii, al slujbelor, te umplei de har, te ‚nsuflețeai, erai altul, ‚ți venea să
zbori, pentru că realmente ființa ta era plină de bucuria și dragostea lui
Dumnezeu.
Ați ‚nțeles, desigur, că nu pot vorbi cu adevărat, pe deplin,

despre vederile extatice dec†t cei care le-au avut. Œnsă asta nu ‚nseamnă
că nu ne putem apleca cu smerenie și cu dragoste asupra textelor sfinte
pentru ca să le ‚nțelegem la nivelul nostru de ‚naintare duhovnicească.
Rezerva exagerată de a vorbi despre ad‹ncul vieții noastre ortodoxe trădează
ori neștiința deplină a acestor lucruri ori o smerenie excesivă, care g‹ndind
la sine, nu g‹ndește și la folosul aproapelui.
Sunt oameni cărora trebuie să le spui unele lucruri de taină pentru

că au nevoie de ele. Sunt oameni pe l‹ngă care Dumnezeu nu te lasă să treci,
atunci c‹nd te ‚nt‹lnești cu ei, p‹nă nu le spui lucruri importante despre
viața lor tainică sau p‹nă nu ‚i atenționezi despre lucruri cu care or să se
confrunte pe viitor. Sfătuirea duhovnicească implică revelarea unor taine
dumnezeiești, a unor experiențe personale pe care nu ai fi vrut să le spui,
dacă exigențele sfătuirii nu ți le-ar fi cerut. Refuzul de a le spune ar fi
‚nsemnat o rănire, o ‚ndepărtare a celuilalt de tine.
Sunt lucruri foarte suple, pe care, dacă le g‹ndești din afară,

distant, nu au nicio noimă, nicio logică. Nu sunt pentru oprirea cuiva de la
citirea tuturor textelor Bisericii, doar cu amendamentul să le citească cu
umilință și cu dragoste și ca pe cea mai mare comoară pe care o poate avea.
Dimpotrivă, ‚ncurajez pe cei care ‚mi cer sfatul să citească cele mai grele
cărți ale Sfinților Părinți, să ‚nceapă cu ele și cu comentarii directe la Sf‹nta
Scirptură și la cărțile pe care le citesc, pentru că știu că așa fiecare ‚și va
cunoaște neputința mult mai repede, va respecta maiestuozitatea lor și va
‚nvăța cum să te comporți, cu ce evalvie, față de coloșii Teologiei și ai
Bisericii.
Dacă ‚ncepi cu lucruri pe care le poți asimila repede nu faci dec‹t

să ‚ți pui trei r‹nduri de coarne și să crezi că ai ajuns prea sus ca să mai poți
181
fi văzut de oameni. Dar dacă ‚nțelegi că sfințenia nu e o vorbă, că
ad‹ncimea experienței duhovnicești ‚nseamnă posibilitatea de a o descrie
fără a o epuiza și că vorbele nu pot suplini lipsa faptelor, atunci te așezi
smerit ‚n fața lui Dumnezeu sau alergi cu inimă plin de dor după Dumnezeul
m‹ntuirii tale.
4. Cuvinte de final
ŒPS Vasile Krivocheine, unul dintre comentatorii Sf‹ntului

Simeon, numea extazul o răzlețire a Duhului. Vroia să spună că umplerea
noastră de Duhul Sf‹nt, ‚n așa fel ‚nc‹t să ne aprindă cu totul de dragoste e
cea care ne face să vedem slava dumnezeiască. Prezența Duhului ‚n noi sau
simțirea Duhului curentă este, privind din prisma arhiepiscopului nostru, o
stare liniștită a Duhului, pe c‹nd extazul, ca răzlețire, ca umplere abundentă
a ‚ntregii noastre ființe, ca prezență excedentară ‚n noi, produce vederea. Œi
dăm dreptate Preasfinției sale pentru că e ‚n acord cu realitatea extatică
această sintagmă.
Dacă nu ai avut niciodată răzlețiri ale Duhului ‚n tine, entuziasme

năvalnice provocate de o mare bogăție de har și de bucuria duhovnicească,
viața ortodoxă pare să nu aibă nimic deosebit pentru tine. E de ‚nțeles. Œnsă
pentru acest lucru, pentru că nu avem o evidență interioară a unei asemenea
stări, nimeni nu ne dă dreptul să o negăm sau să o catapultăm ‚n sfera
nefirescului,a bolii, numai pentru că ea nu se regăsește la prea mulți oameni
de astăzi, care sunt indiferenți față de viața duhovnicească, de adevărata
interioritate a omului.
Fiecare dintre noi, acum, ‚n acest dumnezeiesc post, trebuie să se

cerceteze pe sine, de ce nu are astfel de trăiri, de ce nu e propriu lor și nu să
‚și pună problema dacă sunt posibile sau nu. Pentru că Sfinții lui Dumnezeu
nu numai că spun că aceste lucruri sunt posibile și o dovedesc prin viața lor,
dar demonstrează faptic, că fără prezența interioară conștientizată a harului
nu putem vorbi despre m‹ntuire personală și nici despre viață autentic
umană și autentic ortodoxă.
Vă mulțumesc celor care ați cerut continuarea acestor prelegeri și

care considerați că trebuie să vorbim despre ceea ce caracterizează ‚n mod
profund viața ortodoxă. Dacă avem o nouă viață, una dumnezeiască ‚n
Biserică, ea nu se poate să nu fie reală și ea nu se poate, după cum am tot
vorbit, ca să nu fie mai presus dec‹t exigențele lumii secularizate
postmoderne.
Un post plin de bucurii dumnezeiești și iertați-mă, ca Dumnezeu

să vă ierte pe fiecare ‚n parte!
Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian
Publicat ‚n:
182
 Curs online de Teologie Mistică Ortodoxă [continuare]
Tags: Curs online de Teologie
183
Box.net : o nouă soluție pentru dv.
Œn fila
http://bastrix.neosite.ro/files/ps_despre.html
veți găsi ultimele noastre articole ‚n format Word și fotografiile

aferente lor.
Daca doriți un cont la Box.net, aveți un giga spațiu free și

posibilitate de downloadare
foarte rapidă.
Pr. Dorin
Publicat ‚n:
 Ştiri
Tags: Ştiri
184
Dumnezeiescul post: bucuria din
spatele interdicţiilor
Postul este o piatră de moară care ne doboară adesea, pentru că ne

uităm la aspectul imediat, greu al privării de alimente, de sex, de petreceri. E
greu pentru nu avem o perspectivă ad‹ncă asupra vieţii noastre. Şi mai ales e
greu pentru că nu avem intenţia de a ne pleca cugetul ‚n faţa Tradiţiei Sfintei
Biserici Ortodoxe şi de a accepta că sfinţenia este singura cale, care ne face
oameni deplini.
Creştinii ortodocşi care nu ştiu mecanismul duhovnicesc al

schimbării omului vor str‹mba ‚ntotdeauna din nas, c‹nd vor fi puşi să lupte
cu patimile din ei. Œnsă postul e tocmai evantaiul de interdicţii care suprimă
excesele de tot felul, pe care le-am ales de unii singuri să le facem.
Definiţia cea mai sinceră a postului este lupta pentru domolirea

patimilor din noi, a energiilor interioare care ne subjugă. E calea prin care ne
zbatem să ne cucerim pe noi ‚nşine, cu harul lui Dumnezeu. Iar dacă reuşim
să m‹ncăm cu două linguri mai puţin sau să nu bem o ţuică sau un vin la
masă sau să nu privim imagini pornografice sau să nu ne enervăm pe cineva,
atunci am reintrat puţin ‚n stăp‹nirea noastră, ne-am făcut mintea capabilă să
conducă trupul şi nu invers.
Interdicţiile postului ‚nsă nu vizează lucrurile exterioare ‚n primul

r‹nd, ci liniştea interioară a duhului nostru. Cei care se uită la aparenţa
greului şi renunţă la post, au pierdut ‚n mod masiv stăp‹nirea de sine.
Acest timp preafericit al postului e un moment ‚n care ni se

descoperă şi mai mult slăbiciunile şi neputinţele proprii, e un moment de
punere la ‚ncercare a fiinţei noastre ‚n integralitatea ei. E o ‚ncordare plină
de lămuriri de sine.
O ‚ncercare ce ne aduce multă odihnă interioară. Din experienţa

noastră şi a Sfinţilor lui Dumnezeu am ‚nţeles că nu poţi posti fără să simţi
că Dumnezeul pe care tu Œl iubeşti e cu tine. Şi mai ales nu poţi posti, dacă
nu vrei să te decontaminezi de patimi.
Căderea noastră de la Dumnezeu, resimţită ca nelinişte

permanentă, ca agitaţie, ca frică fără substrat logic, dobor‹toare, e cea care
ne inspiră repulsie faţă de post. Postul fiind antiteza păcatului şi a
libertinajului de orice fel, tocmai de aceea este o aberaţie pentru omul
postmodern plin de toate viciile. Œnsă eu propun postul oricărui om liber
185
cugetător care are o bună părere despre sine. Cel care crede că se cunoaşte
pe sine, la proba practică, dură a nevoinţei, a renunţării la vicii, se va dovedi
un om slab.
Călătoream de cur‹nd ‚n faţa unui astfel de om, un comunist liber

cugetător care credea că are toate răspunsurile, dar care simţea nevoia să
vorbească ne‚ncetat despre el. Dacă aş fi intrat ‚n polemică cu un astfel de
om, eram sigur că nu ajung la niciun capăt. Dar acest om vorbea at‹t de mult
despre sine, pentru că vorbeşte prea puţin despre Dumnezeu şi despre
oameni. C‹nd posteşti, simţi să te rogi lui Dumnezeu, să vorbeşti cu El mai
mult dec‹t cu tine.
Postul nu este un mod de viaţă autonom, ‚nchis ‚n sine, ci un mod

de viaţă care ‚nglobează totul: mergerea la Sfintele Slujbe, rugăciunea,
metaniile, milostenia, iertarea aproapelui, spovedania, ‚mpărtăşirea c‹t mai
deasă, citirea asiduă a Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi. Deparazitarea
noastră de păcat trebuie să fie integrală. Iar dacă urmărim lupta noastră cu
patimile, postul nostru nu se poate transforma niciodată ‚ntr-o cură de
slăbire cu substrat estetic sau ‚ntr-o dietă medicală.
Iubirea lui Dumnezeu e cea care ne susţine să luptăm cu noi ‚nşine.

Œncordarea noastră cu patimile, lupta noastră cu ele, este sprijinită de harul
lui Dumnezeu, pe care ‚l simţim din plin ‚n orice clipă.
Iar dacă ‚ncepem să postim şi vedem rezultatele duhovniceşti ale

postului (bucuria duhovnicească, odihna duhului, sporirea dragostei de
Dumnezeu şi de oameni etc.), vom posti şi atunci c‹nd ‚n calendar nu e
specificată zi de post. Pentru că postul de 7 săptăm‹ni, Postul Mare ‚n care
ne aflăm, are drept scop de a ne ‚nvăţa cu postul de fiecare zi, adică cu
disciplina şi atenţia de fiecare clipă asupra ad‹ncului din noi.
Ad‹ncirea ‚n iubirea lui Dumnezeu ‚nseamnă să renunţi la tine

pentru g‹ndurile Sale. Şi a renunţa la tine pentru Dumnezeu ‚nseamnă a
posti, ‚nseamnă a te schimba continuu şi mai ales, ‚nseamnă să te bucuri
mereu. Œnsă nu o bucurie fără substrat, prostească, perisabilă, ci o bucurie
venită din curăţirea inimii de patimi, o bucurie care transpare pe faţa ta din
ad‹ncul tău, care iese de la sine din om, şi nu ca o grimasă ieftină. Exerciţiul
postului sfinţeşte pe om. Aceasta e marea minune a acestui experiment total
al vieţii duhovniceşti!
Şi mai ales postul nu este o experienţă ‚n afara Bisericii lui

Dumnezeu, ci un mod de a fi, integrat cu totul ‚n felul ei smerit de a lucra
m‹ntuirea ‚n fiecare om. Postul ţine de posibilităţile reale ale omului.
Nimeni nu trebuie să ‚şi ceară mai mult dec‹t poate. Dar fiecare trebuie să
cerem de la noi mai mult dec‹t vrem sau mai mult dec‹t lejeritatea şi
nesimţirea noastră ne-o cere.
Œnaintarea ‚n faptul de a posti ne va arăta că adevăratul fel de

vieţuire umană se bazează pe renunţare la sine, adică pe post, pentru a simţi
şi mai vie lucrarea lui Dumnezeu ‚n noi. Sporirea duhovnicească dovedeşte
186
că omul se re‚ntoarce la un mod raţional de existenţă prin post, ‚nţeleg‹nd
ad‹ncimile sale şi ad‹ncimile lumii care ‚l ‚nconjoară. Postul ne face să
vedem ‚n mod real lumea şi să simţim că ea aparţine cu totul lui Dumnezeu.
Conştientizarea acestui prilej extraordinar de curăţire de patimi ne

va face să nu mai vrem să renunţăm la el. A fost un timp c‹nd nu ştiam să
mă bucur de post şi ştiu că cei care nu postesc nu vor să se bucure. Iar dacă
nu vor să se bucure vor găsi că e „util” să facă glume pe seama celor care
postesc, tocmai pentru a-şi arăta golul interior, care vrea să se amuze. Œnsă
cei care postesc, vor fi de acord cu ceea ce am scris aici, pentru că simt ‚n ei
‚nşişi cum ţ‹şneşte bucuria dumnezeiască ca rod al postirii. Binecuvintez din
toată inima pe cei care postesc şi se trudesc cu smerenie pentru m‹ntuirea
lor şi care nu se ruşinează să fie fericiţi. Vă doresc tuturor un post plin de
frumuseţe şi delicateţe de suflet!
Pr. Drd. Picioruş Dorin-Octavian
Publicat ‚n:
 Articole
Tags: Articole
187
C†nd ai ochii orbi… ( nu cred niciodată
ƒn ƒnt†mplare c†nd e vorba de sfințenie)
Dacă un ortodox, care dovedește că este un om Drept, este

hărțuit non-stop de media și denigrat iar nimeni nu ‚l apară, se numește că
e un om cu viață sf‹ntă, pe care nici oamenii și nici demonii nu ‚l suportă.
De ziua hramului mănăstirii, a doua zi de Rusalii, de Sf‹nta

Treime, părintele Daniel Corogeanu a fost decăzut din treaptă ‚nainte de o
cercetare prealabilă, la ordin, și nu i s-a permis să slujească Sf‹nta
Liturghie, pe motivul că a ucis-o pe maica Irina Cornici. S-a dovedit
ulterior că maica a murit ‚n salvare, spre spital și nu din cauza maltratării
ei de către maicile mănăstirii, unde ea era una dintre ele, ci moartea a
survenit ‚n urma unei doze prea mari de insulină, administrată de către
medicul de pe salvare.
Din emisiunea domnului Dan Diaconescu de la acea dată, unde

toată lumea cu ochii limpezi a văzut simplitatea și frumusețea de suflet a
părintelui și așezarea interioară a maicilor, dragostea lor pentru sora lor
adormită, a reieșit că maica Irina era realmente posedată de demoni, că era
foarte slăbită, că demonii o oboseau foarte tare și că maicile doreau să ‚i
dea să m‹n‹nce dar ea nu putea sau nu dorea să o facă.
Ca orice preot și creștin, care a văzut demonizați și știe cum se

comportă astfel de oameni, știm că demonii dau puteri unor copii sau unor
tinere, de nici 4-5 bărbați ‚n toată firea nu pot să țină pe un demonizat pe
loc, pentru că se agită, blestemă, te trage de haine, spune tot felul de
blestemății sau e gata să ‚și facă singur rău. Dacă nu ‚i ții bine sau dacă nu
‚i obstrucționezi cumva, dacă nu ‚i ‚nchizi ‚ntr-o cameră sau nu ‚i legi,
astfel de oameni pot să facă orice.
Pe Realitatea TV a fost o emisiune ‚n jurul orei 20 unde toată

lumea ‚l considera fals preot, sectar, nebun și spuneau că ‚n Biserica
Ortodoxă nu se fac exorcizări. Și data trecută, unii dintre colegii preoți
care au dat interviuri ‚n presă au spus că așa ceva, adică exorcizări, citirea
molitvelor Sf‡ntului Vasile și ale Sf‡ntului Ioan nu se fac ‚n Biserica
Ortodoxă și că astfel de ritualuri sunt temperamente de ev mediu.
Ridicolul situației ‚ți face inima pungă de durere. Dacă Biserica

nu vindecă pe oameni de demoni, prin Sfintele slujbe ale Bisericii, cine ar
putea să ‚i elibereze pe oameni de demoni ? Un medic, un psihoterapeut,
188
un ORL-ist? Mă uitam cu groază la confrații mei care vroiau să se dezică
cu orice chip de părintele Daniel, ca nu cumva Biserica Ortodoxă să fie
acuzată de obscurantism, de fals misticism, de bigotism, de fanatism
religios.
Œnsă care sunt faptele pentru care ‚l incriminăm? De ce l-am pus

la zid mai ‚nainte ca Justiția să decidă și de ce dăm Justiției note false
despre starea de lucru a Bisericii și despre situația de fapt?
Părintele Daniel și obștea i-au citit Sfintele Moltive, unei maici

tinere, care făcea parte din soborul Mănăstirii și care a venit de bună voie
la Mănăstire. Oricine se poate face monah, chiar dacă are hanidicapuri și
păcate mari la activ. De ce i s-au citit rugăciunile de exorcizare? Pentru că
demonii au ‚nceput să vorbească prin gura ei și ea să fie furioasă și o
determinau la tot feluri de gesturi scandaloase. Nu a fost țintuită pe cruce.
Asta este invenție mediatică! Ea a fost imobilizată pe două lemne puse de-
a curmeziș de prin mănăstire, pentru ca să o țină ‚n loc.
Ce se ‚nt‹mpla cu ea dacă o luau medicii și considerau că are

probleme psihice? O băgau ‚ntr-o cameră separată și o puneau ‚n cămașă
de forță. Dacă murea la spital și nu la mănăstire, ‚ntr-un ospiciu, mai
făceau at‹ta tamtam? Nu; cu siguranță nu. Nu mai auzea nimeni de ea,
pentru că astfel de oameni mor adesea ‚n condiții stranii.
Cei care neagă exorcismele și spun că spasmurile ei erau

craniene și nu provocate de entități demonice infiltrate ‚n noi, datorită
păcatelor noastre, bine‚nțeles că sunt materialiști, care se ‚nchină la trup și
cred că omul e numai trup și că noi nu avem suflet și nici demoni nu
există. Œnsă noi avem și suflet, suntem atacați și de demoni, și să ferească
Dumnezeu pe cei cei care astăzi, ‚n prima zi de post, l-au condamnat pe
părintele Daniel la 14 ani de ‚nchisoare pentru o crimă pe care nu a comis-
o nimeni, și pe toți cei care l-au acuzat și ‚l acuză de tot felul de răutăți, să
fie vreodată demonizați, ei sau cineva din familiile lor, că o să ne explice
atunci, c‹t de ușor și de repede o scot la capăt cu ceea ce simt ‚n ei.
Toți marii duhovnici și părinți ai Bisericii, pot depune mărturie

despre cazurile de demonizați care le-au venit ‚n față și despre
giumbușl‹curile de tot felul pe care demonii le fac cu noi. Există
‚nregistrări video, audio, translatări ale vorbelor demonilor din cei
botezați, cazuri de ex-posedați sau de actual posedați care fac lucruri
incredibile pentru cei care cască gura și care născocesc tot felul de răutăți.
Œn Rom‹nia au fost și sunt cazuri cu duiumul de posedați de demoni.
Œmi aduc aminte de cazul unui t‹năr copil, posedat de demoni,

care ‚ntr-o iarnă, ‚ntr-un moment de nesupraveghere, s-a aruncat ‚n iazul
‚nghețat al mănăstirii gol pușcă și făcea baie fără să simtă frigul. O
femeie, care ulterior a devenit soră de mănăstire și am ‚nt‹lnit-o recent ‚n
București (despre exorcizările ei Fericitul Ilie Cleopa și Părintele
189
Ioanichie Bălan au făcut o ‚ntreagă carte cu ceea ce spunea c‹nd demonii
vorbeau prin ea), ‚n momentele cele mai sfinte ale Sfintei Liturghii spunea
că o arde prezența lui Hristos, că nu mai poate să suporte ‚n Biserică, că
vrea afară, să plece și o țineau vreo patru-cinci oameni cu schimbul, care o
stropeau cu Sf‹nta Agheasmă și o sprijineau pe brațe.
Œn momentele de posesie puternică avea o putere așa de mare

‚nc‹t ‚i răzbea pe cei 5, care o țineau cu ambele m‚ini, nu ‚n joacă, și dorea
să ‚i ia la bătaie pe preoți. C‹nd ieșeau demonii din ea, i se schimba vocea
și avea o voce bl‹ndă, frumoasă și ‚ncepea să se roage, fiind epuizată,
extenuată de zv‹rcolirile și contractările ‚ntregii ei ființe.
A nega aceste evenimente eclesiale ( pentru că ele se petrec ‚n

mijlocul Bisericii, cum le vedem și de fiecare hram, aici, la Patriarhie, de
Sf‹ntul Dimitrie, c‹nd ‚ncepe cineva să țipe și să vocifereze și să se
tăvălească pe jos) ‚nseamnă a sfida pe tot omul cu minte la cap și a lupta
‚mpotriva oricărei evidențe.
Posesiile demonice ‚ncap pe pagini multiple ‚n cărțile Bisericii,

mulți Sfinți au trăit posesii demonice temporare iar dacă noi am devenit cu
toții iluminiști acum și atei , agnostici sau liber cugetători, sau pur și
simplu ne e rușine să spunem adevărul ‚n fața unei societăți care nu stă ‚n
adevărul lui Dumnezeu, ‚nseamnă că suntem niște ortodocși ratați, care nu
ne mai știm identitatea.
Maica Irina nu mai dorea să m‹n‹nce. Maicile, surorile ei de

mănăstire, au legat-o pe niște sc‹nduri improvizate, pentru ca să nu ‚și
facă rău singură și au ‚ngrijit-o permanent. Œi dădeau să m‹n‹nce și să bea
ca unui om suferind, o ‚ngrijeau cu delicatețea pe care numai niște maici
ca ele o puteau face. Unde este aici fanatism? Dacă eu nu mai vreau să mai
m‹n‹nc de astăzi și ‚ncep să zbier, să urlu, să ‚mi fac rău singur, iar rudele
și soția mea mă leagă de pat și mă ‚ngrijesc cum pot, ‚mi vor oare răul?
Cum să ‚mi vrea răul cineva care mă iubește și ‚i e milă de mine?
Presa centrală, de la București, nu s-a dus la fața locului, ‚n afară

de OTV, nu a vorbit cu părintele Daniel și cu Maicile ( așa au declarat ‚n
ziua cu pricina membrii mănăstirii) ci a creat mitul celui mai nebun preot
posibil, un fel de Dracula al Mănăstirilor, care ar fi făcut exorcisme,
numai el ‚n toată Moldova ( s-a insistat p‹nă la disperare, la exasperare
acest amănunt ‚n acele zile), d‹ndu-se senzația că slujbele Bisericii pentru
cei demonizați ar fi un rău și o ‚napoiere inadmisibilă pentru secolul XXI,
a Bisericii.
Lipsa de reacție a majorității ortodoxe, care s-a lăsat manipulată

de media, de televiziuni mai ales, c‹t și depunerea din treaptă a părintelui,
luată ‚n pripă, mult prea ‚n pripă, a făcut să se statuteze o nedreptate
strigătoare la cer ca o reacție corectă a autorităților statale și a Bisericii,
190
c‹nd nimeni nu a dorit să o omoare pe maica Irina, nici măcar medicii de
pe ambulanță, ci moartea a survenit ca urmare a epuizării ei imense.
Deși tocmai astăzi, după at‹ta vreme ( nici nu mai știu c‹t a
trectut… aproape un an), s-a dat o sentință, care nu e definitivă, de
condamnare a inculpaților, acești oameni au fost judecați mai ‚nainte de
orice judecată, au fost condamnați public, cu multă m‹nie, cu multă
răzbunare demonică, ‚nainte ca să fie ascultați, au fost condamnați ‚nainte
ca să se facă probele, expertizele medico-legale. Nici statul, nici Biserica,
nici CNA-ul nu au fost bl‹nzi cu acești oameni, nu s-a mers pe prezumția
de nevinovăție, s-a pus semnul egal ‚ntre ei și cei mai mari criminali, ‚nc‹t
Nuțu și Sile Cămătarul sau R‹maru par mai de gașcă și mult mai buni ,
dec‹t niște oameni care nu au omor‹t pe nimeni, nu au dorit și nu doresc
răul nimănui și sunt imediat băgați ‚n ‚nchisoare.
Adică vine revoluția rom‹nă și se trece cu tancul peste

manifestanți și este băgat un grup la pușcărie, stau ce stau și ies bazma
curată. Vin minerii, se linșează oameni pe stradă sau te ‚mpușcă ‚n ziua
mare sau se devalizează bănci și se dau 4-5 ani de pușcărie, iar pentru
niște oameni ai Bisericii, care au făcut tot ce s-a putut să ajute un om, dar
omul ca atare moare și nu e de vină nimeni de moartea ei ( numai dacă nu
vrem să dăm vina pe Dumnezeu care a luat-o la El), se dau 14 ani de
‚nchisoare, c‹t pentru două cazuri de viol sau pentru trei inși care ar face
fals ‚n declarații.
Nedreptatea, sacrilegiul este at‹t de imens ‚nc‹t nici nu ‚l pot

descrie. Cu siguranță că noi toți vom suferi pentru astfel de nedreptăți
‚mpotriva oamenilor lui Dumnezeu. Dreptatea umană, c‹nd e oarbă, e
oribilă. S-a făcut un mare sacrilegiu ‚n acest caz. Cei care știu ce este acela
un sacrilegiu ‚n Dreptul canonic ortodox, știu că mă refer la p‹ngărirea
unor oameni, care nu au fost tratați pe drept și au fost acuzați de lucruri pe
care nu le-au făcut, dar ei sunt oameni dedicați lui Dumnezeu, sunt
slujitori ai Bisericii.
Cu toții ne-am grăbit să acuzăm c‹nd datoria noastră era să luăm

‚n brațe pe astfel de oameni. Prin această decădere nedreaptă din treaptă și
prin condamnarea acestor oameni ai Bisericii, am lezat Biserica ‚n ochii
lui Dumnezeu, chiar dacă am aliniat-o standardelor lumii noastre. De ce
fel de oameni am curățit societatea noastră și Biserica lui Dumnezeu? Așa
arată criminalii : unii care iartă și ascultă, care se supun legilor chiar și
c‹nd verdictele sunt nedrepte?
Dacă ar fi fost senatorul X și magnatul Y ‚ntr-o astfel de situație,

a două zi o zbugheau din țară și ‚i vedeai ‚n Uganda, la Polul Nord sau ‚n
Norvegia, numai pentru ca să nu facă pușcărie. Œnsă noi băgăm ‚n
‚nchisoare niște oameni Drepți, pe care i-am judecat str‹mb și pentru care
vom plăti ca și pentru milioanele de avorturi pe care le facem, pentru
multiplele crime sufletești pe care le facem prin exemplul nostru
191
prăpăstios, pentru Martirii revoluției, pentru Mărturisitorii ‚nchisorilor
comuniste și pentru orice nedreptate sfidătoare la adresa lui Dumnezeu și
a omului.
Nu e nicio ‚nt‚mplare că a fost depus din traptă de ziua Sfintei

Treimi, a lui Dumnezeu, și a fost condamnat, așa, la ‚nt‡mplare, ‚n prima
zi a Postului Mare. Dacă suntem orbi atunci ni se pare că noi avem
dreptate și totul e OK. Dar dacă vedem bine, dacă privim adevărul cu
ochii inimii, atunci această zi e o zi dublă de post și de penitență pentru
membrii Bisericii, pentru că se face o mare nedreptate ‚mpotriva unor
oameni care nu au vrut și nici nu vor să facă rău cuiva.
Am scris aceaste cuvinte cu inima plină de durere și pentru a-mi

ast‹mpăra conștiința care mă ‚ndeamnă să spun adevărul. Dacă și la recurs
vor fi găsiți vinovați și vor face ‚nchisoare, am ‚ntreaga convingere că lor
le va fi bine, ei se vor dovedi oamenii lui Dumnezeu și mai mult, dar
povara cade peste noi, peste cei care am fost pasivi și nu ne-a durut inima
pentru nedreptate. Mă voi ruga ‚n continuare pentru frații mei aceștia și
voi avea durerea lor ‚n inima mea și știu că Dumnezeu nu ne va face de
rușine. Iubirea nu face răni, ci ea le suportă.
Publicat ‚n:
 Opinii
Tags: Opinii
192
Darul suferinței neƒnțelese
Motto:
”Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos,
nu numai să credeți ‚n El,
ci să și pătimiți pentru El”
( Filip. 1, 29).
Am așteptat interviul de aseară al domnului Dan Puric, ‚n

Garantat-ul 100% al lui Cătălin Ștefănescu, ca pe o briză de aer
proaspăt…și a fost una pe măsura așteptărilor. Moderatorul era uimit că
are ‚n față un om cu cerititudini și nu numai cu păreri, cu opinii tranzitorii.
După un număr pantomimic și de step senzațional, a urmat un

interviu grandios, pe at‹t de grandios pe c‹t de dramatic era contextul
interior de unde ieșeau cuvintele trăite ale lui Dan Puric. Singurătatea
ne‚nțeleasă, a celui care mărturisește Ortodoxia cu toată durerea interioară
cu care resimte disprețul celor din jur,răzbătea din cuvintele sale, chiar
dacă larghețea interioară era o marcă evidentă a discuției și a celui
intervievat.
Găina de Crevedia (poporul rom‹n prostit de 50 de ani de

comunism) era chemată să fie un vultur care ‚și ia zborul, care ‚și aduce
aminte de demnitatea lui de popor creștin-ortodox și prinde aripi noi; s-a
distins ‚ntre umor, apanajul celui ‚nțelept, care nu ucide și bășcălia
postdecembristă care e o batjocorire a tot ce există și care minimalizeaza
pe om; s-a vorbit despre Sf‡nta Rom‡nie, despre Rom‹nia Sfinților;
despre legătura cu strămoșii și despre credință ca realitate ad‹ncă, non-
festivistă; despre demnitatea umană și despre ‚nțelegerea vieții ca
luminare din partea lui Dumnezeu…
Lucuri ad‹nci, lucruri rare la contemporanii noștri, alături de

simțul măsurii. Toate lucurile au rostul lor și trebuie să te așeze ‚n sensul
lor lăsat de Dumnezeu, insista fratele nostru Dan ( titulatură care, ‚ntre
noi, se dă celui de-o-conștiință cu conștiința Bisericii și reprezintă
cuv‹ntul viu al legitimității duhovnicești).
Ratingul mai viguros, de c‹teva săpt‹m‚ni ‚ncoace, pe care ‚l are

domnul Puric, se datorează conștiinței profunde pe care o ‚mpărtășește
193
altora și care a uimit pe mulți prin spontaneitatea de care dă dovadă. Œnsă
mediatizarea lui accelerată din aceste ultime zile, arată pe de o parte, că
televiziunile nu au persoane puternice, angajate profund, care să țină pe
oameni lipiți de televizoare iar pe de altă parte, că promotorii de imagine
ai Rom‹niei nu știu că Ortodoxia are persoane at‹t de mari și at‹t de
necunoscute ‚n ziua de astăzi, ‚nc‹t mediatizarea lor sau apariția unei
televiziuni ortodoxe ar produce o bulversare imensă.
Prin ce st‹rnește admirație domnul Puric? Prin credința

profundă, vie, non-ostentativă a sa, prin elocință și echilibru, prin
sinceritate și modul tranșant cu care discută problemele legate de viață și
conștiință, prin taina frumoasă și dramatică a vieții lui, adică prin tot ceea
ce el este om, creștin și bărbat ajuns la maturitate. Prin nimic altceva dec‹t
prin tot ceea ce este.
Nu are nevoie de lucruri din afara lui, ci toată lumea așteaptă ce

iese din el. Creditarea lui este imensă acum, ‚n așa fel ‚nc‹t opinia publică
‚l ‚mpinge să fie un reper moral absolut, care să o reprezinte fără ca ea să
fi făcut sau să facă ceva pentru el sau să ‚l ajute ‚n vreun fel. C‹nd ai
convingeri toți așteaptă să fii imposibil de Sf‡nt pentru ei, ca o poză spre
care să privească, dar nimeni să nu te imite.
Dacă nu aș fi intuit, ‚ntru puțin, drama singurății ne‚nțelesului

Dan Puric ‚ntre oamenii de cultură, n-aș fi văzut de ce Don Quijote al lui
este ‚nsăși persoana lui, care nu vrea să demonstreze c‹t de frumoasă este
viața lui acum dar totuși o mărturisește, chiar dacă mulți cred că e doar o
pasă mistică trecătoare ceea ce se petrece cu el.
Dacă unii suferă boli și necazuri venite de la inundații, de la un

deces prematur, de la o nedreptate, sunt și unii care suferă pentru că sunt
ne‚nțeleși pe nedrept. Dan Puric nu este un ne‚nțeles pentru confrații lui
de credință, pentru oamenii Bisericii Ortodoxe, ci pentru cei care nu și-au
asimilat mintea Bisericii și care cred că viața ortodoxă ferventă este
incompatibilă cu viața socială, cu cultura, cu știința, cu sportul sau cu
politica.
Dimpotrivă viața ortodoxă ferventă este factorul dinamizator al

civilizației, al muncii, al bunei ‚nțelegeri, al creșterii duhovnicești, pentru
că e dinamismul vieții Bisericii, este fiorul viu al vieții lui Dumnezeu pe
care ‚l trăim ‚n Biserică. Și suferința noastră, acest fel de suferință nu este
acela că nu suntem crezuți pe cuv‹nt, ci că lumea ‚ntreagă nu trăiește din
plin normalitatea vieții ortodoxe, realitatea profund umană a credinței.
Am avut ceva treabă și nu am avut somn aseară. Mi-a pierit

somnul, cred eu providențial, pentru ca să mă pun ‚n pat pe la două
dimineața și să văd pe un post specializat un film despre groaza de la
Auschwitz. Nu putem să ne ‚nchipuim ‚nfiorătoarea cruzime de acolo și de
oriunde, de oriunde s-au omor‹t zeci de mii, milioane de oameni…Noi,
194
care nu am suferit, cărora nu ne-a căzut bomba pe casă, cărora nu ni s-a
pus pistolul ‚n m‹nă să ne ucidem copiii și părinții, cărora nu ni s-au violat
mamele ‚n fața noastră și care nu am fost arși sau gazați la grămadă,
precum vitele, nu putem ‚nțelege astfel de atrocități.
Suferințe prea multe, prea grele, prea crunte…Și cu toate acestea

suferința e un dar de la Dumnezeu, de care trebuie să ne bucurăm, de care
trebuie să fim recunoscători. Bine‚nțeles nu e vorba de suferința pe care
ne-o provocăm de unii singuri, ci de suferința care vine peste noi, fără
voia noastră, și pe care trebuie să o suportăm cu mulțumire.
Publicat ‚n:
 Articole
Tags: Articole
195
Biserica și ce se vede din
spatele prostituției
http://www.youtube.com/watch?v=nYXQqMbIusY
http://www.youtube.com/watch?v=g2v28cOWEZw
Pr. Dorin
196
Publicat ‚n:
 Video
Tags: Video
197
Un curs ortodox ƒn limba engleză
despre Sinoadele Ecumenice
Œl găsiți ‚n locația
http://theorthodoxproject.com/podcast.html și puteți descărca cele 12

prelegeri ‚n filă audio.
E creat de către părintele diacon Michael Hyatt și e prezentat

foarte bine, atractiv, dinamic.
Pr. Dorin
Publicat ‚n:
 Audio
Tags: Audio
198
Un număr excepțional al Revistei Rost
pe luna februarie
Œn locația http://www.rostonline.org/rost/index.shtml
veți găsi articole tematice referitoare la viața Fericitul Benedict Ghiuș,
despre comunism și democrație ‚n Europa, despre iconoclasmul recent
și Legea cultelor, despre rezistența rom‹nilor ‚n istorie și păstrarea
credinței ortodoxe de către cei bătr‹ni, care fr‹nează secularizarea.
Pr. Dorin.
Publicat ‚n:
 Ştiri
Tags: Ştiri
199
Pași pe tăr†mul inimii
Reacționăm la ceea ce ne bruschează inima. Fiecare om care a

trecut prin inima noastră a lăsat urme. Lasăm urme. Este incompatibilă
iubirea cu nedreptatea. Oric‹nd iubești pe cineva, nu suferi ca el să fie
nedreptățit, ultragiat. Œnsă iubirea ‚nvață din suferință cum să iubească și
mai mult. Iubirea se maturizează pe măsură ce ‚nțelege că suferința este
cea care ‚ntărește iubirea și nu o disipează.
Œncercăm ‚ntotdeauna să ne fixăm lucrurile ‚n minte și ‚n inimă,

ca să nu le uităm. Dar le uităm…Ceea ce răm‹ne fixat pe o foaie de
h‹rtie, pe o p‹nză, ‚ntr-o piatră, pe o foaie web, ‚ntr-o fotografie răm‹n
vii pentru noi, o amprentă a vieții noastre. C‹nd ne revedem ‚nsemnările,
fața ‚n diferite situații, ‚nțelegem că nu am stagnat, că ceva s-a mișcat ‚n
noi, că am mers mai departe.
De fiecare dată a merge mai departe ‚nseamnă a privi ‚n urmă

sau pentru a merge mai departe ai nevoie să te scufunzi și mai mult ‚n
tine, ca să ‚ți căștigi forță pentru viitor. Pe măsură ce te concentrezi și te
clarifici, pe măsură ce te scufunzi ‚n tine prin smerenie, afli că harul lui
Dumnezeu ț‹șnește și mai mult ‚n ființa ta și poți să treci peste stări,
peste lucruri peste care nu te credeai ‚n stare să treci.
Despărțirea de cineva iubit, de cineva care ți-a trădat

‚ncrederea, suferința, toate acestea sunt depășite prin harul lui
Dumnezeu, pe care ‚l primim din destul tocmai c‹nd ne scufundăm ‚n
smerenie ‚n fața Sa și acceptăm preasf‹nta Lui voie cu noi.
Cei care știu durerile rugăciunii inimii știu că rugăciunea lui

Iisus, rugăciunea care se face cu mintea ‚n inimă creează durerea inimii,
suferința duhovnicească a inimii pline de dor către Hristos.
Nu e o suferință a inimii fizice ci e o dulceață pe care duhul

nostru o simte ‚n rugăciune și care, de at‹ta intensitate, ne afectează și
inima. Mari Sfinți isihaști ai Bisericii au avut probleme de inimă tocmai
datorită bogăției de har din ființa lor.
200
Inima lor era prea plină de slava lui Dumnezeu, ‚ntreaga lor
ființă era plină de har și unii dintre ei au adormit, din cauza inimii, ‚n
timp ce se rugau. Rugăciunea s-a scris din belșug ‚n inima lor. Ea a fost
plină de rugăciune, de dureri pentru oameni, de simțirea acută a
nedreptăților pe care le vedeau.
Inimă amară. Cine are inimă amară, amăr‹tă, pl‹nge, se roagă

sau c‹ntă; ‚și găsește alinarea exprim‹ndu-și durerea. Cel mai adesea
durerile mele s-au transformat ‚n cuvinte și ‚n rugăciuni. Mă alină
lucrurile frumoase și c‹ntările pline de dor, cele de un dramatism
profund.
Ne alină dulcea bucurie a harului, abundența de har pe care

Dumnezeul nostru o dă inimii rănite de dor, de durere, de dragoste. Œnsă
durerea inimii vine din dragoste, din sinceritate și nu din indiferență, din
lașitate, din caracter obtuz și ‚nfumurat. Cei care iubesc suferă la tot
pasul pentru că sensibilitatea lor este plină de frumusețe. Nu te doare
at‹t nedreptatea ci gratuitatea ei prostească, răutăcioasă.
Om fără inimă…Omul cu inimă uscată de zg‹rcenie, de

nedreptate. Un om cu inimă mare… Omul care dovedește că iubirea lui
e reală, că e copleșitoare.
Cel care are o inimă mare, care e foarte bun dovedește că a

‚nvățat din bunătatea lui Dumnezeu ceea ce este cel mai valoros ‚n
această lume. Valoarea cea mai mare a omului este iubirea și milostenia
inimii sale, frumusețea sa pe care o revelează mereu ‚n fața oamenilor,
ca pe o comoară ne‚mpuținată.
Cel care are Treimea ‚n el știe să arate darurile cele prea mari
ale lui Dumnezeu și altora. Iubirea și milostenia nu ‚mpuținează pe om
ci ‚l fac și mai ‚ncăpător. Œnțelepciunea nu se diminează pe măsură ce se
dăruie ci se ‚mbogățește continuu. Numai cel care crede că bogăția e
lașitate și cupiditate pierde cea mai mare bucurie a inimii: bucuria de a
avea o inimă mare, milostivă, generoasă și a te bucura cu cei care
prețuiesc frumusețea interioară a omului.
Mergeam ‚ntr-o zi pe stradă și am văzut un om foarte sărman

d‹nd milostenie unui om și mai sărman dec‹t el. S-a oprit și l-a
m‹ng‹iat pe cel mai sărman dec‹t el și cel din urmă a simțit că omul
cunoaște ce ‚nseamnă durerea inimii. Nu s-a simțit lezat de
201
compătimirea primului, pentru că vedea că mila lui era reală. S-a simțit
respectat de cel care știa c‹t de greu e să fii suferind și neajutorat.
Eram ‚ntr-um moment special din viața mea și aveam nevoie

de un sfat al unei inimi corecte. M-am dus la acel om și l-am ‚ntrebat ce
să fac. Răspunsul său mi-a ajuns la inimă, pentru că inima mea
recunoștea că mi-a spus adevărul, că era adevărul pe care ‚l căutam. I-
am mulțumit și i-am sărutat m‹inile acelui om. Eram bucuros, foarte
bucuros. Știam că adevărul a venit prin gura lui și inima mea l-a acceptat
imediat.
Nu mă lasă inima să plec…Părintele ‚i spunea ucenicului său

că nu se teme de moarte, dar se g‹ndește ce va face ucenicul lui, c‹nd el
nu va mai fi. Grija Părintelui față de ucenic era cea care ‚i hrănea inima
ucenicului. ”Știu că tu nu mă vei uita niciodată, ci te vei ruga pentru
mine ‚n cer, la Dumnezeu, ca să mă miluiască și pe mine”, ‚i spuse
ucenicul Părintelui. Lacrimile lui, care curseră deodată hrăneau inima
Părintelui, pentru că erau sinceritatea și dragostea cu care ucenicul ‚și
hrănea Părintele.
Vă am pe toți ‚n inima mea și ‚n rugăciunile mele. Un

duhovnic adevărat nu exagerează c‹nd spune acest lucru. Fiecare
rugăciune nu e numai pentru el ci pentru ‚ntreaga omenire. Ne purtăm ‚n
inimă și ‚n rugăciuni ‚ntregul neam omenesc. Rugăciunea e cea mai
mare taină a inimii unui duhovnic pentru că ea este inima răstignită ‚n
iubirea pentru lume, pentru că e inimă daruită cu totul lui Dumnezeu. Și
c‹nd ții ‚n inima ta ‚ntreaga lume atunci rugăciunea ta e pentru ‚ntreaga
lume și rugăciunea ‚ntregii lumi e cea care te ajută și te sprijină pe tine.
Publicat ‚n:
 Reflecţii
Tags: Reflecţii
202
Exorcizări ƒn Biserica Ortodoxă și
posesia demonică ca realitate universală
http://www.youtube.com/watch?v=KDZhXa7
FUkw
203
http://www.youtube.com/watch?v=Do9b-
ZtFNRs
http://www.youtube.com/watch?v=edBpHgT
PAQU
Filă eliminată
204
http://www.youtube.com/watch?v=VLHft6xyGh0
Filă eliminată
205
Filă eliminată
Nu avem de-a face cu un fenomen izolat și nici pe departe

posesiile satanice nu sunt ceva de domeniul trecutului. Starea jalnică a
celor posedați e dezolantă, terifiantă și ei au nevoie de rugăciunile
Bisericii pentru a se vindeca.
Rugăciunile de exorcizare nu sunt dec‹t rugăciuni ‚n care

preoții ceartă pe demoni ca să iasă din om, din făptura lui Dumnezeu și
să se depărteze de ei.
Am dat aceste imagini video pentru a arăta că și ‚n alte Biserici

surori se practică exorcizări și că oameni posedați sunt peste tot și
fiecare religie ‚ncearcă să exorcizeze cumva pe demoni. Œnsă numai ‚n
Biserica Ortodoxă acești oameni primesc cu adevărat o despărțire reală
de demoni, dacă ‚și ‚ndreaptă total viața.
Update, 7 aprilie 2008:
Un site al Bisericii Ortodoxe Ruse despre posesia satanică
Pr. Dorin
Publicat ‚n:
 Video
206
Tags: adevărata exorcizare e cea ‚n Biserica Ortodoxă, exorcizare,
exorcizări ‚n Biserica ortodoxă, exorcizări ‚n lume, exorcizări ‚n You
Tube, file video cu exorcizări, posesia demonică, teologie pentru azi,
Video
207
Reamintim scrisoarea părintelui Daniel
Corogeanu către PFP Teoctist din iulie 2005
Această scrisoare arată cumpănire și smerenie din partea
părintelui Daniel.
Textul scrisorii, cf. sursa.
Prea Fericite P‘rinte,
Cu metanie p‹n‘ la p‘m‹nt, ca fiu si preot al Bisericii

stramosesti, ‚mi cer iertare pentru tulburarea ce s-a pornit de la
‚ncercarea noastr‘ nevinovat‘ de a face tot ce ne-a stat ‚n putint‘ pentru
a ajuta un suflet nec‘jit, greu ‚ncercat - mila pentru suferinta Irinei ne-a
f‘cut s‘ o primim ‚n obste, ca s‘ o ajut‘m doar dup‘ r‹nduielile
prev‘zute ‚n Molitfelnic - tulburare care se r‘sfr‹nge acum asupra
clerului si ‚ntregii noastre Eparhii si Biserici Ortodoxe Rom‹ne.
As vrea s‘ cuprind ‚n aceast‘ m‘rturie scris‘ ceea ce nu am

putut s‘ v‘ fac atunci cunoscut, c‹nd am venit seara la Husi s‘ m‘
m‘rturisesc PS Sale, PS Ioachim fiind Episcopul care m-a hirotonit,
pentru a afla ‚n Sf‹nta Tain‘ a Spovedaniei cum s-au petrecut ‚n realitate
lucrurile.
Œn cazul Irinei Cornici v‘ putem spune c‘ mila pentru acest

suflet nec‘jit a fost singurul motiv care ne-a f‘cut s‘ o primim pe l‹ng‘
obste. Am aflat de tratamentul nepotrivit la care a fost supus‘ ‚n spitalul
‚n care a fost internat‘ dup‘ ce a avut o prima mare ‚ncercare, o criz‘
‚nceput‘ chiar la M‹n‘stire, ‚n aprilie, ‚nainte de Sf.Pasti. De Spital nici
nu mai voia s‘ aud‘, fapt confirmat si de fratele ei, si pentru aceea am
‚ncercat s‘-i d‘ruim un pic din pacea si linistea pe care le d‘ruieste
Biserica prin Sfintele sale Taine si prin Sfintele sale Slujbe.
Dup‘ Pravil‘, am respectat tot ceea ce trebuia f‘cut, av‹nd

bucuria s‘ aflu c‘ zilele trecute chiar Prea Fericirea Voastr‘ ati ar‘tat
presei si invitatilor la deschiderea unui asez‘m‹nt, felul ‚n care ‚i putem
ajuta pe cei suferinzi, apel‹nd la practicile traditionale ale Bisericii
noastre. Nu am facut nimic ‚n plus fat‘ de cele spuse de Prea Fericirea
Voastr‘.
A fost ‚ns‘ nevoie, fiindca era violent‘, de nest‘p‹nit, s‘ o

imobiliz‘m pe o targ‘ improvizat‘ cu un suport la fel de improvizat si
pentru brate (deci, nici vorb‘ despre vreo legare pe o cruce asa cum s-a
acuzat; targa se afl‘ la Procuratur‘ si poate fi vazut‘!) - imobilizat‘,
pentru a nu-si putea face singur‘ r‘u, asa cum se ‚nt‹mpla ‚n asemenea
cazuri.
208
Noi - eu, cel ce semnez dup‘ aceste r‹nduri, dar nici maicile
din obstea M‹n‘stirii - nu am avut niciodata intentia de a ne sustrage
ascult‘rii pe care o dator‘m Episcopului locului, PS Ioachim fiind cel
care m-a hirotonit ‚ntru preotie, si nici ierarhiei Bisericii noastre, dar
presiunea televiziunilor, ziarelor, interventiile politiei si presei au fost
cele smintitoare si pentru noi si pentru credinciosii aflati de fat‘, si nu
ne-am v‘zut vreo vin‘ pentru aceea ce s-a provocat.
Niciodat‘ nu am considerat ascultarea de mai marele meu altfel

dec‹t obligatorie, dup‘ ‚nv‘t‘tura Sfintilor P‘rinti. Am cerut sfat Prea
Sfintiei Sale pentru aceea, ori de c‹te ori ‚n viata obstii c‘reia i-am fost
duhovnic au ap‘rut diverse probleme, pentru a nu face ceva dup‘ capul
meu sau ‚nc‘lc‹nd voia Prea Sfintiei Sale.
Prin acest fapt, dimpreun‘ cu acela ca PS Ioachim, Episcopul

care m-a hirotonit, nu semnase vreun un act ‚mpotriva mea, la care se
adaug‘ faptul ca ‚n ziua hramului M‹n‘stirii nu a fost trimis nici un
preot ca s‘ slujeasc‘, am n‘d‘jduit c‘ greseala mea nu-mi va fi scootit‘,
c‘ mai r‘u ar fi fost dac‘, ‚n ‚mprejur‘rile de atunci, ‚i l‘sam f‘r‘
Sf.Liturghie pe cei peste trei sute de credinciosi adunati la m‹n‘stire de
S‘rb‘toarea Sfintei Treimi, si care cu lacrimi au cerut s‘ nu ‚ntrerupem
Slujbele care se tin de cinci ani ne‚ncetat.
Ne vom supune judec‘tii consistoriale pentru aceast‘

neascultare. Mi-as fi dorit din inim‘ s‘ fiu chemat s‘ dau ‚nt‹i socoteal‘
‚n fata Bisericii, dup‘ a c‘rei lege si r‹nduieli am slujit din clipa
hirotoniei mele p‹n‘ ast‘zi. Apelez la dragostea Prea Fericirii Voastre de
a fi cercetat de c‘tre Prea Sfintia Sa Ioachim dimpreun‘ cu ceilalti
reprezentan’i ai Bisericii, dup‘ canoanele Sfintilor P‘rinti si de voi fi
g‘sit vinovat voi primi s‘ mi se aplice oricare dintre pedepse.
V‘ cer iertare ‚nc‘ o dat‘, si ‚mi pare nespus de r‘u c‘, legat de
mine si de Sf. M‹n‘stire Tanacu, s-a petrecut acest scandal care
afecteaz‘ clerul si ‚ntreaga Biseric‘ Ortodox‘. N‘d‘jduim ‚ns‘ c‘ Bunul
Dumnezeu va face lumin‘, c‘ se va descoperi si va triumfa Adev‘rul !
Finalul scrisorii
Un om care ar fi fost dezechilibrat și revanșard, nu putea să

scrie o asemenea scrisoare echilibrată și plină de smerenie.
Reamintim alte articole sugestive despre nedreptatea petrecută

cu acești oameni:
1.http://www.romfest.org/rost/sep2005/tanacu-invataminte.shtml ( un
articol corect)
2. http://www.nistea.com/dosare-ortodoxe.htm
La părintele Nistea avem articole preluate de-a valma, fără să găsim și
propria sa poziție.
3. http://www.culte.ro/ClientSide/RevistaPresei.aspx?ID=320
4. http://www.jurnalul.ro/articol_1370/cine_a_ucis_o_pe_irina_.html
209
Pr. Dorin
Publicat ‚n:
 Scrisori
Tags: Scrisori
210
Despre Postul Paștelui
Jurnalul Național, ‚n ediția de colecție de ieri, 19 februarie

2007, a acordat un număr ‚n integralitate Postului Mare, pe care vă invit
să vi-l salvați ‚n computer.
Linkul:
http://www.jurnalul.ro/articol.php?id=72420
Œnsă, pagina web a ziarului se deschide din păcate mai greu de

vreo două zile. Poate e vorba de un virus…
Pr. Dorin
Publicat ‚n:
 Ştiri
Tags: Ştiri
211
Despre rușinea de a fi ortodox
adevărat și despre cum se spală Justiția
de păcate
Părintele Dorin a spus, pe acest blog, ‚n articolul de mai jos,

lucrurile esențiale ce erau de spus despre condamnarea la ani grei de
‚nchisoare a părintelui Daniel Corogeanu și a maicuțelor ‚mpreună cu el.
Nu vreau să fac o completare, ci vreau să vorbesc, pentru că nu vreau să
tac. Mi se pare că se tace prea mult sau că nu sunt lăsați să vorbească cei
care consideră că părintele și măicuțele n-au greșit cu nimic.
Aseară la Realitatea TV au fost cinci invitați care l-au

calomniat toți pe părintele Daniel Corogeanu și cărora realizatorul
emisiunii le ținea isonul. Unde e CNA-ul acum, să se sesizeze de faptul
că un om este condamnat ‚ntr-o emisiune, fără să i se dea dreptul să se
apere? Am reținut ‚nsă două aspecte, dintre cele ce s-au discutat.
Primul se referă la faptul că părintele Daniel Corogeanu ne face

de rușine, odată ca popor ‚n Europa, pentru că francezii ne-au receptat
ca medievali prin prisma exorcizărilor, și a doua oară pe noi, ortodocșii,
pentru că strică imaginea Bisericii Ortodoxe.
Dacă problema noastră, ca ortodocși, este aceea de a nu ne

strica imaginea, degeaba mai susținem că suntem creștini. Dacă
părintele Daniel ne strică imaginea pentru că a fost un om simplu, dar
plin de r‹vnă, atunci ‚nseamnă că și Sf‹ntul Siluan Athonitul, care n-a
fost dec‹t ”două ierni” la școală, și Fericiții Paisie Aghioritul, Iacov
Tsalikis, Ilie Cleopa și mulți alți Sfinți, ‚ncep‹nd cu Proorocii și
Apostolii care au fost chemați de Dumnezeu de la turme și de la plasa de
pescuit, ne strică imaginea, pentru că au fost oameni simpli și au alungat
demonii din cei demonizați.
Al doilea aspect la care vreau să mă refer a fost adus ‚n discuție

de unul dintre invitații emisiunii, care a spus că justiția trebuie, prin
acest exemplu al părintelui Daniel și al măicuțelor ‚mpreună cu el, să
arate ‚n sf‹rșit că ‚și face datoria, cu alte cuvinte, că știe să sancționeze
exemplar, dacă vrea, pentru că ‚n alte cazuri, prea bine cunoscute, ‚ntre
care și ‚n cazul soției senatorului Adrian Păunescu, justiția i-a achitat pe
cei acuzați de crimă, nemulțumind opinia publică.
212
A venit deci, să ‚nțelegem, momentul ca justiția să
demonstreze c‹t este ea de fermă și de dreaptă, acum, c‹nd este vorba
de un ieromonah simplu, părăsit de toată lumea, nedreptățit și prigonit
‚ntr-un mod barbar de media, dar abandonat și de ai săi, de cei care ar fi
trebuit să sară ca niște vulturi ca să ‚l apere și care sar ca niște ulii, ‚n
schimb, ca să ‚l sf‹șie. Dacă ar fi fost preot sau monah catolic sau de altă
confesiune, ar fi fost apărat cu dinții multă vreme, pentru credința și
r‹vna lui, dar la noi nici n-a apucat să apară bine știrea ‚n mass-media,
că a și fost judecat și os‹ndit de toată lumea.
Prin urmare, coana Justițica, cum ‚i zic C‹rcotașii, a aflat ‚n

sf‹rșit cu cine să se măsoare și peste cine să reverse dreptatea dumneaei
șifonată de nenumărate cazuri răsunătoare de achitări sau pedepse
minime pentru infractori la vedere. A aflat cum să-și spele obrazul
murdărit de anchete interminabile soldate cu verdicte penibile. Œn timp
ce bătr‹ni de 70-80 de ani fac pușcărie pentru nu știu ce amendă
neplătită iar cei care fură o găină primesc și ei ani grei de ‚nchisoare.
Acum, un ieromonah nevinovat și măicuțele acuzate ‚mpreună

cu el, trebuie să suporte revărsările de m‹nie ale justiției omenești, care
a fost brusc cuprinsă de sentimentul că n-a mai făcut de mult dreptate pe
lume.
Ne rugăm pentru părintele Daniel și nădăjduim ‚n dreptatea lui

Dumnezeu cea adevărată! Am ‚nțeles că există o listă cu mulți părinți
duhovnicești ai Rom‹niei de azi, care i-au luat apărarea părintelui Daniel
(Fericitului Gheorghe Calciu și-a făcut publică opinia ‚n acest sens) și au
‚ndreptățit faptele sale, dar care nu a fost dată publicității, pentru a nu se
crea v‹lvă. Așteptăm ‚nsă ca adevărul să iasă la lumină, deși știm că
dacă acest adevăr ‚ncă mai zăbovește, nu este fără un scop proniator, pe
care numai Dumnezeu ‚l cunoaște.
Publicat ‚n:
 Opinii
Tags: Opinii
213
Entre la th‰ologie et l’appr‰hension
C’est une id“e tr”s connue, mais une id“e fausse, qu’en th“ologie
on peut appr“hendez Dieu comme Il est, sans une relation pleine de
grace avec Lui. Beaucoup de th“ologiens croient infiniment en leur
esprit et en leurs raison, et ils croient que Dieu est un objet pour la
r“flexion mais pas une D“it“ en trois Personnes, avec qui nous sommes
dans un dialogue intime.
Pour cette raison, ces th“ologiens militent pour une appr“hension

id“ologique de la r“alit“ de Dieu et pas pour une dimension intime de
l’amour avec Dieu. Mais dans notre service de l’Eglise, nous sommes en
relation tr”s profonde avec Dieu, tr”s intime avec Lui et nous n’avons
pas une relation “loign“e avec notre Dieu.
Entre les th“ologiens d’universitaire et les th“ologiens spirituels,

il existe un ab‚me, parce que les premiers croient dans la raison humaine
plus que dans l’intimit“ et les secondes mettent un accent emphatique
sur l’exp“rience, sur une exp“rience mystique de la grace de Dieu et sur
la vue de Dieu.
C’est la pomme de la discorde dans l’Eglise Orthodoxe! Puisque

nous avons une th“ologie universitaire en contradiction, dans beaucoup
de probl”mes, avec notre culte, avec nos pri”res, avec notre sensibilit“.
Dans les livres de notre service il y a une th“ologie profonde qui n’est
pas tr”s bien “tudi“e et notre sensibilit“ int“rieure est tout d’abord
maltrait“e par une mentalit“ post-modern, une mentalit“ des s“parations,
des compromis.
De sorte qu’il soit tr”s difficile qu’un pr•tre parle de la v“rit“ de

la th“ologie, au sujet de niveau mystique de notre vie, parce que ce
niveau est compromis dans notre monde contemporain par beaucoup de
subterfuges philosophiques et par d’autres formes de religion, des
religions orientales.
Dans l’Eglise Orthodoxe de Roumanie le plus grand probl”me

est le travail de la grace en nous m•me, l’appr“hension de cette r“alit“. Il
est tr”s difficile que beaucoup de chr“tiens orthodoxes comprennent le
fait que la grace est une r“alit“ int“rieure de la vie de Dieu et de la plus
grande piti“ de Dieu pour nous.
Sans cette r“alit“, sans la grace de Dieu, nous ne sommes rien,

parce que dans notre Bapt•me nous sommes devenus des chr“tiens. Et
214
nous “prouvons d’une mani”re asc“tique cette grace de Dieu, dans toutes
les pri”res, dans les Sacrements et nous vivons de la grace. Sans grace de
Dieu et sans la Trinit“ l’Eglise Orthodoxe n’a pas un fondament, parce
que la terre de l’Eglise est Dieu en Trinit“ et notre Dieu est Dieu vivant
et Sa vie est l’“clat “ternel de Son “loge.
Quand nous disons que nous connaissons Dieu, nous disons que
nous communiquons avec Lui, que nous sommes dans Sa gloire, dans Sa
grace et par ceci nous sommes vivants. Notre vie est la vie “ternelle de
Dieu, de celui nous sommes vivants et nous existons. La v“rit“ de la
th“ologie est une exp“rience directe de la grace de Dieu et le th“ologien
est un scombre de l’“loge de Dieu. Que qui voit Dieu sait comment Dieu
est et ce qui est la vraie vie orthodoxe, la vie compl”tement de la saintet“
que Dieu veut.
La th“ologie comme exp“rience de r“alit“ de Dieu est la vraie

appr“hension et la vraie dimension int“rieure de la vie orthodoxe. Si
nous acceptions cette r“alit“, alors nous avons une vie d’humilit“, parce
que Dieu n’est pas une r“alit“ qui peut •tre comprie compl”tement et
nous sommes limit“s, parce que nous ne sommes pas Dieu mais des
cr“atures. La th“ologie comme exp“rience de la grace est une th“ologie
normale, parce que nous sommes les humains normaux, que nous vivons
dans la grace.
La s“paration entre le corps et l’‹me, entre l’esprit et le coeur,

entre cr““ et non-cr““ n’existe pas pour une exp“rience mystique et elle
n’existe pas du tout. Quand nous “prouverons la grace non-cr““ dans
notre Eglise Orthodoxe et nous la sentirons dans notre corps, nous
saurons la profondeur de la vie orthodoxe, parce que nous aurons cette
vie comme notre tr“sor.
text ecrit par le P”re Dorin Octavian Picioruș
et traduction par Gianina Maria Cristina Picioruș
Publicat ‚n:
 Articole
Tags: Articole
215
Between Theology and Apprehension
It is a very known idea, and a false idea, that in Theology you

can apprehend God like He is, without a graceful relation with Him.
Many theologians believe very much in their mind and in their rational
possibilities, and they believe that God is an object for reflection but less
a Deity in three Persons, with Whom we are in intimate dialogue.
For this reason, this theologians militate for an ideological

apprehension of the reality of God and not for an intimate dimension of
love with God. But in our service of Church, we are in very deeply
relation with God, very intimate with Him and we do not have a distant
relation with our God.
Between academic theologians and spiritual theologians it exists

an abyss, because the firsts believe in human reason more than in
intimacy and the seconds put a emphatic accent on experience, on
mystic experience of the grace of God and on the sight of God.
This is the apple of discord in the Orthodox Church! Because we

have an academic theology in contradiction in many problems with our
cult, with our prayers, with our sensibility. In the books of our service it
is a profound theology that is not very well studied and our inner
sensibility is very much abused by a postmodern mentality, a mentality
of separations, of compromises.
So that it is very hard for a priest to talk about the truth of

Theology, about mystic level of our life, because this level is
compromised in our contemporary world by many philosophical
subterfuges and by other forms of religion, oriental religions.
In the Orthodox Church from Romania the biggest problem is the

work of grace in our being, the apprehension of this reality. It is very
hard for many orthodox Christians to understand the fact that the grace
is an inner reality from the life of God and the greatest mercy of God for
us.
Without this reality, without the grace of God we are nothing,

because in our Baptism we became Christians. And in ascetic way we
experience this grace of God and in all prayers, in Sacraments and we
live from grace. Without the grace of God and without Triune God the
Orthodox Church has not a foundation, because the ground of the
216
Church is Triune God and our God is a God alive and His life is eternal
brightness of His praise.
When we say that we know God, we say that we communicate

with Him, that we are in His glory, in His grace and by this we are alive.
Our life is eternal life of God, from that we are alive and we exist. The
truth of Theology is a direct experience of the grace of God and the
Theologian is a seer of the praise of God. That who sees God knows how
is God and what is the real orthodox life, life full of sanctity that God
wants.
Theology as experience of reality of God is the real apprehension

and the real inner dimension of orthodox life. If we accepted this reality
we have a life full of humility, because God is not a reality that can be
understand completely and we are limited, because we are not God but
creatures. Theology as experience of the uncreated grace is a normal
theology, because we are normal humans, that we live in grace.
Separation between body and soul, between mind and heart,

between created and uncreated does not exist for a mystic experience
and does not exist at all. When we shall experience the uncreated grace
in our Orthodox Church and we shall feel it in our body, we shall know
the depth of orthodox life, because we shall have this life like our
treasure.
Father Dorin Octavian Picioruș
Publicat ‚n:
 Articole
Tags: Articole
217
Jurnalul de la ora 5 ( adevăratele știri
ale Rom†niei )
Bună ziua domnilor și doamnelor,
sunt Mădălina Ochișor și vă prezint știrile de la această oră.

Œncepem cu activitatea internă.
Președintele Băsescu a mai zis și astăzi, la ora 12 p.m., o glumă

‚n direct. Nimeni ‚nsă nu s-a prins de ea. A urmat o a doua glumă. Iarăși
nimeni. Numai domnul Vadim Tudor, ‚ntr-o engleză rom‹nească, get-
beget, i-a dat replica și i-a spus: It is not funny, Mr. president! Don’t tell
me about Romania… Domnii Văcăroiu, Patriciu și Gică Hagi ‚nsă nu au
fost de acord cu gluma ‚n direct.
Vaca Stela, de 15 tone, a proprietarului Marin Golanu din satul

P‹ngărații de Deal, este o vacă trăznet. Œn afară de faptul că are trei
ugere și fată c‹te 5 viței pe an, știe de la doi ani tabla ‚nmulțirii cu 5. Nu
mă ‚ntrebați de ce tocmai cu 5. Proprietarul ei, nea Marin, ne-a declarat
‚n exclusivitate: Cred că a vrut să fie mai hoață dec‡t celelalte vaci…
No comment!
A fost prins ‚n sf‹rșit agresorul-violator Vintilă Horea din

Spr‹ncenata de Mureș, care ‚n data de 15 septembrie 2004, a violat prin
efracție o fată care se ‚ntorcea de la discotecă. După violul m‹rșav, a
urmat o beție năucă p‹nă mai ieri, c‹nd, după ce s-a trezit a mărturisit tot
‚n fața oraganelor de poliție de pe raza comunei respective. Deși nu ‚și
mai știe mințile și nici cum se numește, el a mărturisit printre lacrimi, că
a necinstit pe zisa Maria Topor, de 18 ani, care făcea fițe la el, dar că e
gata să o ia de soție ca să scape de pușcărie. Acum, stăm de vorbă cu
domnișoara/ doamna Maria Topor și o ‚ntrebăm:
-Cum vă simțiti după at‹ta timp?…Credeți că s-a făcut dreptate

‚n acest caz?
-Da, s-a făcut…Œnsă eu am rămas gravidă ‚n urma acelui …și

copilul are deja 3 anișori…( pentru că operatorului i-a căzut camera din
m‹nă, finalul interviului nu poate fi redat pe post).
Un bărbat din Ursa Mare, județul Galați, a dat cu toporul ‚n cap

propriului tată pentru că nu avea bani de țigări.
218
-Vă pare rău pentru fapta pe care ați comis-o?
-Œmi pare, dar acum e la pomană, că ‚i facem de trei zile. După ce m-oi
dezmeticii puțin, o să pl‹ng și eu ca tot omul.
O știre de ultimă oră: Gara de Nord din capitală va fi deraiată

puțin mai ‚ncolo pentru o nouă reorientare a străzilor. Ea va fi mutată cu
vreo 2 Km sud-est dec‹t amplasamentul actual.
-Credeți că e oportun să se mute gara cu vreo 2 Km mai ‚ncolo?
-Eu știu doamnaă ce să vă zic?! Noi ne ‚nvățasem cu gara aici, unde e
acum…Dar dacă e să o mute ăștia, vom merge acolo unde o să o pună la
loc, nu?!…Oamenii au dreptate să se ‚ntrebe, dacă și gările pleacă de la
locul lor peste noapte.
Un incendiu de proporții s-a petrecut aseară pe strada Berzei din

București. Inima unui ‚ndrăgostit a luat foc at‹t de tare ‚nc‹t nu a putut fi
stinsă dec‹t cu furtunul de apă rece. T‹nărul de numai 10 ani s-a
‚ndrăgostit lulea de colega lui de clasă și a ‚nceput să ‚i c‹nte sub balcon
la 12 noaptea. Tatăl fetei, năucit și indignat p‹nă peste poate de
dragostea t‹nărului, de parcă uitase că a fost și el odată t‹năr, dacă a
v‹zut că t‹nărul nu se lasă de c‹ntat, a pus furtunul de apă rece pe acesta,
fapt pentru care a luat-o la fugă. De…și dragostea este năucită de
intemperii.
O doamnă de pe strada Lujerului a cumpărat cu kilogram de

pește din Piața Obor și tare i-a fost mirarea c‹nd a ajuns acasă, să vadă
că unul dintre pești… c‹nta o doină de jale. Femeia a ‚nregistrat acest
neobișnuit eveniment pe cameră video ‚nsă spune că e prea prețios acest
clip ca să ‚l facă public. Numai at‹ta ne-a mai declarat prin telefon, că
peștele cu pricina, după ce și-a c‹ntat c‹ntecul a murit pe loc.
Și acum: știri externe.
Œn statul Texas din America de Nord s-a născut un pui de barză

neagră care, de vreo c‹teva luni, a ‚nv‹țat pe de rost imnul Americii și ‚l
zice ‚n la minor armonic. Propietara păsării, o negresă blondă, spune că
nu se va despărți deloc de această făptură incredibilă, de această barză
neagră c‹ntătoare și crede că ea ‚i va aduce noroc. Deja a primit rolul
principal ‚ntr-un spot publicitar pentru un Fast food.
Președintele Americii este un om foarte credincios, chiar dacă a

omor‹t mii de tineri defavorizați de soartă, care s-au ‚nrolat ‚n armată.
Deviza sa este: Mai bine să nu fim iubiți de nimeni și să conducem toată
lumea, dec‡t să ne iubească toți și să fim unii dintre mulți. După niște
declarații recente, președintele Bush jr. și-a propus să mai facă c‹teva
trăznăi p‹nă la terminarea celui de al doilea mandat prezidențial.
Serviciul de contraspionaj rusesc s-a lovit de un asteroid ‚n timp

ce călătorea ‚ntre Marte și Jupiter. După informațiile de la NASA se
219
pare că asteroidul era de fapt un submarin acvatic american, care se
‚ntorcea de pe Pluto și a vrut cu tot dinadinsul să se lovească de naveta
rusească. Œn acest acroșeu de zile mari și-au pierdut viața cele mai mari
minți ale Americii și ale Rusiei. „nsă mai există minți și de rezervă, ne-a
declarat același purtător de cuv‹nt de la NASA. Din partea Rusiei nu s-a
auzit niciun zvon.
O vrăjitoare din Congo a dat pe net un mic filmuleț ‚n care

preciza că vom fi atacți de lunatieni, de oamenii din lună, după ce am
fost atacați de cei de pe Marte.
-Ce credeți, doamna psiholog Aurora Liiceanu, despre starea de

spirit pe care o vor avea rom‹nii, c‹nd lunatienii vor pătrunde la noi ‚n
oraș?
-Eu consider că nu trebuie să ne facem probleme. Psihicul

rom‹nilor este extrem de scăzut și dacă vor veni lunatienii nici nu ne
vom da seama că au venit. Va fi un neprevăzut evident.
-Vă mulțumim pentru precizări.
-Și eu vă mulțumesc.
Și ne ‚ntoarcem iarăși la oile noastre, cum zice rom‹nul, pentru

rubrica meteo.
Œn această noapte se va petrece un fenomen misterios, prea rar

din păcate, care va consta ‚ntr-o ploaie cu bani. Vor cădea averse de
scurtă durată, din păcate, pe alocuri, și banii vor curge din nori ca
bombele peste Serbia. Temperatura va fi ‚ntre plus/ minus 10 grade,
pentru ca acolo unde vor cădea banii din nori să ‚i putem str‹nge cu
precauție.
Vă mulțesc pentru atenție și vă doresc o noapte cu c‹t mai multă

baftă. Aveți grijă de voi!
……………………………….
După ce auzi debitate de-a valma adevăruri dureroase și

banalități de duzină e și normal să nu mai ai apetență pentru adevăr și să
nu mai vezi nimic profund ‚n tot ce auzi. Pentru că știrile nu ne sunt și
traduse și nici nu ne pun pe griji, le ‚ngurgităm ca pe pufarine și nu au
niciun rost. C‹nd știrile vor ieși din starea de neutralitate parșivă pe care
o au acum și vor fi o vorbire despre adevăr și despre consecințele
evenimentelor semnalate, atunci vom resimți profund fiecare știre. P‹nă
atunci știrile ne vor obosi și mai mult și ne vor contamina de tot mai
multă indiferență față de noi și de problemele grave ale lumii noastre.
220
Publicat ‚n:
 Umor fără dinţi
Tags: Umor fără dinţi
221
Vrăjmășia casnică a g†ndurilor noastre
Stăm de vorbă cu g‹ndurile noastre și nu știm c‹nd stăm de

vorbă, de fapt, cu demonii ‚nșiși, crez‹nd că g‹ndim noi ‚nșine și că ne
sfătuim cu propria cugetare.
Œncet-‚ncet, ‚ncepem să nu mai analizăm realitatea cu luciditate și

atenție, ci să ascultăm de ceea ce ne vine prima dată ‚n minte, fiind chiar
bucuroși că g‡ndim at‡t de repede. Devenim instinctivi și nu percepem
deloc că luăm decizii sau judecăm oamenii ‚n mare pripă, fără nicio
reflecție profundă și serioasă și fără să ne confruntăm ideile și părerile
pe care ni le-am format foarte repede ‚n minte, cu ceea ce au să ne
comunice confrații noștri despre ei ‚nșiși.
Suntem absolut siguri că nu greșim ‚n judecățile noastre, pentru

că ne-am obișnuit prea mult să ascultăm tot ceea ce ne spun g‹ndurile:
suntem convinși sută-n mie că cineva greșește, că altcineva ne urăște, că
unul e prea prost sau că altul nu e bun de nimic, că numai noi suntem
buni și deștepți. Ne zidim imaginea de sine pe dăr‹marea aproapelui, pe
observarea defectelor lui morale și fizice și pe ‚nălțarea noastră ‚n
mintea noastră, fără să ne g‹ndim vreo clipă de unde ne vine această
foame de instaurare de sine ‚n gol, exclusiv ‚n detrimentul fratelui, al
celui de l‹ngă noi.
Uităm sau nu vrem să ne zidim prin raportare la poruncile lui

Dumnezeu, prin comparare cu asemănarea lui Dumnezeu, la care El ne-
a poruncit să ajungem, și ne măsurăm ‚n funcție de deficiențele
oamenilor pe care ‚i ‚nt‹lnim, iar dacă ni se pare că observăm ceva care
ne este superior la vreun frate sau părinte, ‚l invidiem și ‚l ur‹m imediat,
aproape fără să ne mai g‹ndim, pentru că ne-am obișnuit cu iubirea de
sine care e vrăjmasă ‚nsă lui Dumnezeu și m‹ntuirii noastre.
Astfel se nasc dușmăniile, animozitățile, idiosincraziile, de cele

mai multe ori fără explicații prea logice și fără să cerem celor care ne
devin, brusc sau mai puțin brusc, antipatici, să-și explice atitudinile care
pare că nu ne plac sau nu ne convin, pentru ca să ne lămurim. Și facem
aceasta tocmai pentru că suntem convinși că avem absolută dreptate, că
părerile pe care ni le-am format prin ascultarea de g‹ndurile noastre sunt
drepte.
Œnsă chiar M‹ntuitorul ne-a avertizat că vrăjmașii cei mai mari ai

omului sunt casnicii săi, adică g‹ndurile pe care le primește ‚n casa
sufletului său fără să le cerceteze și să le pună ‚n oglinda poruncilor
evanghelice, pe care Sfinții Părinți ne ‚nvață cum să le ucidem cu
rugăciunea lui Iisus.
222
Ascult‹nd de g‹nduri, acestea devin din ce ‚n ce mai rele și ne
‚nvață tot mai mult la ura și la defăimarea aproapelui, la desconsiderarea
lui și la ‚nălțarea de sine. Mulți oameni spun că ei nu sunt răi și că nu
fac nici un rău, ‚nsă m‹ndria este cea mai mare ură de oameni și cea mai
cumplită ucidere a semenilor, din care rezultă și necredința și toate
anomaliile păcatelor și ale unei judecăți str‹mbe.
Œncep‹nd cu literatura și cultura umanistă și romantică și p‹nă la

filmele hollywood-iene din ziua de astăzi, s-a ‚ncercat, de către ideologia
ateistă, să se acrediteze și să fie instaurată ‚n om ideea că el este bun și
dacă păcătuiește, și dacă e necredincios, curvar, homosexual, hoț sau
chiar ucigaș. Eroul se ‚ntemeiază pe sine și pe puterea lui. Nu există
remușcări, neliniști, zv‹rcoliri ale conștiinței, dureri interioare care să
ateste că păcatul, de orice natură, odată intrat ‚n suflet, nu te lasă
neschimbat, te ‚ntunecată, te face să-ți pierzi liniștea, bucuria și
seninătatea existenței.
Tinerii din filme care fac pentru prima dată sex, spre exemplu, se
scoală a doua zi perfect identici cu ei ‚nșiși cei de dinainte, glumesc,
măn‹ncă, beau, ca și cum nimic nu s-ar fi ‚nt‹mplat. La fel și c‹nd fură
sau ucid. Œnsă filmele ne mint, ne mint mult și ‚n același sens ‚n care ne
mint și g‹ndurile noastre. Dacă suntem atenți la g‹ndurile din noi ‚nșine,
știm să distingem și minciunile din filme și de la televizor. Dar dacă nu
suntem atenți la g‹ndurile noastre proprii, atunci avem televizorul ‚n noi
‚nșine și răul făcut de mașinărie aproape că nici nu mai contează, căci
noi ne contaminăm direct de la demoni ”cu cov‹rșire și cu s‹rguință”,
cum se spune ‚ntr-o rugăciune.
Publicat ‚n:
223
Sunteți la un click depărtare…
Reamintim celor care ne vizitează că ‚n locația
http://bastrix.neosite.ro/files/ps_despre.html pot găsi ultimele 12 articole de

pe blogul nostru ‚n format Word, cu imaginile aferente
iar ‚n locația
http://80.69.83.61/digibook/index.php?dir= pot găsi sute de cărți ‚n format

Word, PDF și LIT, pe care le pot descărca ‚n c‹teva ore bune, dacă vor să ‚i
doară, cu folos, ‚nchietura m‹inii drepte de la at‹ta mouse.
Username: digibook
Password:cartionline
Dacă carte nu e…atunci ia pe gratis, și dă mai departe!
Pr. Dorin
Publicat ‚n:
 Ştiri
Tags: Ştiri
224
„ncercarea, ca statornicire continuă ƒn bine
”Ideea biblică de ispită nu conține ‚n primul r‹nd ideea de seducție,

ca ‚n sens modern, ci conține ideea de punere la ‚ncercare a unei persoane”
[cf. Protos. Lect. Dr. Justinian C‹rstoiu, „Cartea Iov: demonologie, ispită,
suferință și biruință”, ‚n rev. Ortodoxia LVII ( 2006), nr. 3-4, p. 99]
Pornind de la ideea părintelui profesor putem ‚nțelege faptul că ideea

de păcat a modernității, ‚nțeleasă ‚n registru sexual, ca urmare a seducției
răului, personificat adesea prin femeie, a pervertit ideea de ispită ca
‚ncercare din partea lui Dumnezeu și ne-a făcut să credem că singurul fel ‚n
care se poate ‚nțelege termenul de ispită ar fi acela de cădere ‚ntr-un păcat
trupesc.
Œnsă Sf‹nta Scriptură redă realitatea ispitei, a ispitirii sub sensul ei

profund, acela de ‚ncercare a vieții, a credinței, a stabilității tale ‚n credință
și nu reduce ispita doar la tentația sexuală. Œn momentul c‹nd reducem ispita
la păcatul trupesc sau c‹nd considerăm că omul e numai intelect ( de unde
intelectual, i), o minte ruptă de inimă și de voință și de trup, care ar
reacționa independent la stimuli externi, atunci eliminăm din zona păcatului
o serie de păcate ce nu au nimic de-a face cu sexualitatea, ca m‹ndria,
m‹nia, iubirea de bani, egoismul etc.
Œn limbajul bisericesc avem cu precădere forma cercare/ ‚ncercare

pentru ispitire. Cine este cercat de cineva trece printr-un examen integral al
vieții lui din punct de vedere al obligațiilor sale duhovnicești.
La Fac. 22, 1 Dumnezeu ‚ncearcă pe Sf‹ntul Avraam, ‚i ‚ncearcă

credința, iubirea.
Ieș. 15, 25: Domnul ‚ncearcă poporul lui Israel ‚n ceea ce privește
stabilitatea lui ‚n credință.
Ps. 67, 31: cei care sunt ‚ncercați prin multe greutăți și necazuri sunt
ca argintul, se lămuresc ca argintul.
Din rugăciunea Sf‹ntului David de la Ps. 25, 2, observăm că el cere

să fie cercetat de Dumnezeu și cercetarea lui de către Dumnezeu o numește
cercare. C‹nd ne cercetează Dumnezeu ne pune la ‚ncercare. Suferințele,
ispitele, necazurile noastre nu sunt spre exterminarea noastră dacă suntem
mulțumitori pentru ele, ci spre curățirea noastră de păcate, spre lămurirea
credinței și a iubirii noastre.
225
Cercarea din partea lui Dumnezeu ne face pe de-antregul atenți, ne
aprinde ‚ntregul trup de r‹vnă și de concentrare. Tocmai de aceea spune
Dumnezeiescul David că cercarea presupune aprinderea rărunchilor și a
inimii sale ( Ps. 25, 2); presupune o reacție interioară totală la ceea ce tinde
să ne afunde ‚n păcat, ‚n deznădejde.
Œn articolul luat ca motto, autorul spune că Sf‹ntul Iov era un om

Drept, un om Sf‹nt dar nu cunoscuse și amărăciunea nenorocirii.
Nenorocirea, deși la prima impresie este o situație fără scăpare, un capăt de
drum, ‚n măsura ‚n care cerem lui Dumnezeu să ne lumineze pentru ce trăim
ceea ce trăim, ‚nțelegem că ”nenorocirea este piatra de ‚ncercare a
sincerității iubirii arătată [lui Dumnezeu] ‚n timpul prosperității” ( art. cit.
ant., p. 97).
Suferința e cea care spune adevărul despre noi, suportabilitatea

noastră și statornicia noastră. Tocmai de aceea se ruga ‚n Ps. 138, 23-24,
Părintele nostru David: ”Cercetează-mă, Doamne, şi cunoaşte inima mea;
‚ncearcă-mă şi cunoaşte cărările mele. Şi vezi de este calea fărădelegii ‚n
mine şi mă ‚ndreptează pe calea cea veşnică”. Œn multe din rugăciunile
noastre ortodoxe apare această cerere, ca Dumnezeu să cerceteze cum trăim
și să ne ‚ndrepte cu ‚ngăduință purtările, nu cu mustrarea Lui cea dreaptă,
pentru ca să ne ‚ndreptăm ‚ntru El.
Œn măsura ‚n care lăsăm pe Dumnezeu să ‚ndrepte răul din noi, să

extirpeze c‹te un pic, pe fiecare zi, răul din noi prin suferințe, dureri, căderi
spre pocăință, disconforturi interioare și exterioare multiple dar și prin
multiplele daruri și surprize duhovnicești pe care le face ‚n viața noastră,
simțim că cercarea Domnului ca și milostivirea Sa sunt dătătoare de viață și
că acțiunea Lui directă ‚n noi, părintească, este tocmai adevărul existențial
al vieții duhovnicești.
Œnsă o ‚nțelegere restrictivă a ispitei, ‚nțeleasă numai ca tentație

sexuală, inoculează impresia mincinoasă că singurul nostru disconfort e
adus de sexualitate, pe c‹nd cauzele păcatelor sunt multiple și vizează
‚ntregul om, nu numai o parte din ființa lui.
Noi nu g‹ndim numai cu mintea păcatul și acționăm apoi cu trupul,

‚n mod automat, ci mintea și inima, ‚mpreună cu voința și trupul nostru,
omul pe de-a-ntregul participă la orice păcat, fie el m‹ndrie sau ceartă, hoție
sau minciună. Ca urmare a acestui adevăr, că omul ‚n integralitatea sa face
păcatul sau virtutea, apare ‚n rugăciunile noastre ideea că ne-am făcut cu
totul robi păcatului și că de păcatul care ne-a atins deplin trebuie să fim
curățiți de către Dumnezeu.
Œncercarea din partea lui Dumnezeu e o probă, un test zilnic al vieții

noastre. El vizează modul cum creștem noi ‚n har, cum ne raportăm noi la
faptele pe care le facem, cum ne raportăm la oamenii pe care ‚i iubim și la
Sine ‚n primul r‹nd. De aceea ‚ncercarea e o continuă retușare a atitudinilor
226
noastre interioare, pe care o primim din partea lui Dumnezeu și prin care
‚nțelegem ce trebuie să schimbăm ‚n noi. Dacă vedem că m‹ncarea prea
multă sau enervarea sau munca prea multă ne duc la tot felul de excese, prin
luminarea minții noastre de către El, ‚nțelegem ce trebuie schimbat ‚n noi,
p‹nă c‹nd să facem un lucru, c‹t este cazul să ne muncim la un proiect
anume.
Œncercarea noastră de către Dumnezeu e un proces extrem de

dinamic și se face ‚ntre El și noi, iar tot ceea ce ne ‚nconjoară este display-ul
care ne indică mutările ce trebuie făcute ‚n noi. Atenția mărită la detaliile ce
ne ‚nconjoară și la ceea ce se petrece cu noi se constituie ‚n ‚ndemnurile
Sale extrem de vizibile. Œnsă asta numai dacă am ‚nceput să ne lăsăm ‚n
m‹na Lui cu totul, c‹nd vedem ‚n tot ce se petrece și ‚n tot ceea ce facem și
‚n tot ceea ce auzim glasul Lui, care ne ‚nvață și ni Se adresează extrem de
coerent dar la un grad de mare ad‹ncime a conștiinței.
Publicat ‚n:
 Articole
Tags: Articole
227
„Pădurea sp†nzuraților” – o lucrare cu
amprentă mistică
Preocupat ‚n operele sale ‚n mod profund de taina vieţii şi a morţii şi

de taina iubirii dumnezeieşti pe care omul o poartă ascunsă ‚n inima sa,
Liviu Rebreanu ne-a dăruit, ‚n literatura rom‹nă, prin romanul “Pădurea
sp‹nzuraţilor”, o lucrare mistică, ‚n genul romanelor dostoievskiene, ‚n care
sensul ‚n Dumnezeu al vieţii omeneşti se dezvăluie ca o revelaţie mai presus
de toate tainele, ad‹ncul cel mai ad‹nc al sufletului uman, unde omul se
‚nt‹lneşte cu Dumnezeu şi ‚şi află ‚mplinirea, m‹ntuirea, fericirea fără rest şi
veşnică.
Eroul acestui roman, Apostol Bologa, este un suflet chinuit care

caută cu ‚nsetare certitudinea credinţei. Om plin de caracter şi de virtuţi,
crescut ‚ntr-o ad‹ncă evlavie de mama sa, Apostol nu se ‚mpiedică ‚n viaţa
sa de ceea ce noi numim păcate mari sau vicii, ci obstacolele pe care le are
el de trecut sunt iubirile mai mici, care ‚l ‚mplinesc o vreme, ‚nsă nu pe
deplin: sentimentul datoriei faţă de stat şi dragostea pentru Marta, pe care,
pe am‹ndouă, le idealizează iniţial p‹nă la refuz ‚n mintea sa.
El ‚nsă nu vrea să trăiască nimic ‚n mod superficial, ci este, după

cum constata el ‚nsuşi, dintre acei oameni care trec foarte repede prin
experienţele cele mai grele, ajung‹nd la ‚mplinirea duhovnicească la o v‹rstă
‚ncă t‹nără.
Viaţa lui Apostol Bologa, „apostol al iubirii” - cum ‚l numeşte

prietenul său ceh, căpitanul Klapka - se desfăşoară ‚ntre două momente
decisive: extazul trăit ‚n copilărie c‹nd, după rugăciunea Tatăl nostru rostită
cu ‚nflăcărare la Biserică, la Sf‹nta Liturghie, pentru o clipă a văzut cerurile
deschiz‹ndu-se şi chipul lui Dumnezeu ‚n lumina dumnezeiască,
„nemărginit de dulce” şi a fost cuprins de o fericire nepăm‹ntească şi
momentul re‚ntoarcerii la credinţă, c‹nd a fost din nou inundat de har şi a
trăit din nou certitudinea prezenţei lui Dumnzeu ‚n viaţa sa, după mulţi ani
de tulburare.
Sau putem spune că viaţa sa se desfăşoară ‚ntre acel „am pierdut pe

Dumnezeu”, rostit după moartea tatălui său, şi cugetarea „Sufletul meu a
regăsit pe Dumnezeu”, ‚n momentul c‹nd harul dumnezeiesc a revenit ‚n
sufletul său ‚nsoţit de belşug de lacrimi, scoţ‹nd afară ‚nşelarea demonică a
aşa-zisei izbăviri prin ură.
228
Dragostea exclusiv numai pentru neamul său, ‚nsoţită de sentimentul
de ură faţă de toţi ceilalţi şi mai ales faţă de unguri, precum şi dragostea
oarecum egoistă şi umbrită de prejudecăţi sociale şi de orgolii juvenile
pentru domnişoara Marta, au fost pentru Apostol nişte trepte ‚n drumul
devenirii lui, al desăv‹rşirii sale ca fiinţă creată de Dumnezeu spre
asemănarea cu Sine şi care ‚nseta cu mare dor după iubirea absolută, care să
nu cunoască umbrele urii şi ale nimicniciei patimilor umane.
Clarificările sufletului său au fost sprijinte de ‚nt‹lnirea pe front cu

Cervenco, un căpitan ucrainian (rutean), nebun pentru Hristos, care
propovăduia iubirea absolută a lui Dumnezeu şi mergea ‚n bătălie numai cu
un băţ ‚n m‹nă, ferindu-se pentru a nu ucide pe cineva şi care va muri după
c‹teva săptăm‹ni de suferinţă, rănit de un glonţ ‚n plăm‹ni, av‹nd ‚nsă ochii
‚nvăpăiaţi de iubirea dumnezeiască.
Esenţiale au fost ‚nsă şi ‚nt‹lnirile şi convorbirile cu Otto Klapka,

‚ntruchip‹nd iubirea pentru viaţă, pentru familia şi copiii săi care ‚l aşteptau
acasă (şi care ‚l va apăra la proces pe Apostol, ‚ncerc‹nd să-i salveze viaţa),
dar şi cu locotenentul evreu Gross, reprezentantul ideilor revoluţionare
socialiste, nihiliste şi anarhiste şi al filosofiei urii, un fel de Ivan Karamazov
al romanului rebrenian. Œn sf‹rşit, ‚ntr-un final credinţa sa este ‚ntărită şi
susţinută de credinţa, iubirea şi experienţa preotului Constantin Boteanu,
prietenul său ‚ncă din copilărie.
Romanul se desfăşoară, la r‹ndul său, ‚ntre evenimentul sp‹nzurării

sublocotenentului ceh Svoboda, la apusul soarelui, acuzat de trădare şi
dezertare la inamic, Apostol făc‹nd parte dintre cei care l-au condamnat, ‚n
convingerea sa că ‚şi face datoria de conştiinţă faţă de stat şi de comunitate,
şi momentul final al condamnării şi executării prin sp‹nzurare a lui Apostol
‚nsuşi, pentru aceeaşi vină.
Apostol văzuse lumina ‚n ochii lui Svoboda ‚n momentul execuţiei,

ochii lui ‚nsetaţi de lumina infinită a lui Dumnezeu şi va căuta mereu cu
‚nfrigurare să pătrundă taina luminii, pe care o soarbe fie din reflectorul
rusesc de pe font, fie din stelele cerului, din crucea ‚nsorită a Bisericii din
Parva, precum şi din luceafărul care ‚l luminează ‚n momentul execuţiei
sale, vestind răsăritul.
Œn iubirea pentru Dumnezeu Apostol ‚nţelege că se regăseşte iubirea

pentru toţi oamenii - de aceea se ‚mpacă el cu toţi şi le cere iertare - dar şi
iubirea lui pentru o fată simplă, Ilona, fiica unui ţăran gropar ungur, cu care
se logodeşte ‚nainte de moarte. Logodna sa este ‚nsă şi un simbol mistic al
unirii sale cu Hristos, ‚ntruc‹t şi ‚nainte de a pleca pentru ultima oară pe
front, o vede pe mama sa ‚nvăluită de florile albe ale unui măr, ca ‚ntr-o
haină de mireasă.
Apostol Bologa era urmaşul unui ţăran tras pe roată după răscoala lui
Horea şi fiul unui memorandist care făcuse ‚nchisoare pentru drepturile
rom‹nilor din Ardeal, av‹nd ‚n ‚nsăşi firea sa pornirea către mucenicie.
Logodna cu Ilona o face s‹mbătă, ‚n ajunul Paştelui, iar sp‹nzurarea sa se
229
petrece ‚n a treia zi de Paşte sau ‚n ziua următoare a săptăm‹nii luminate.
Moartea vine ca o izbăvire, ca o săturare a foamei şi a setei de absolut şi de
lumină care l-a chinuit toată viaţa şi ca o ‚mbrăţişare ‚n Dumnezeu a tuturor
oamenilor şi a universului ‚ntreg.
“Apostol al iubirii”, cum ne sugerează ‚nsuşi autorul, Apostol

Bologa reface oarecum drumul Damascului, trec‹nd printr-o convertire
profundă, transfigur‹ndu-se din omul care condamnă şi veghează uciderea
unui nevinovat ‚n omul ars de dorinţa de a muri el ‚nsuşi muceniceşte pentru
Dumnezeu şi pentru a ‚nt‹lni Iubirea cea fără de sf‹rşit.
Drd. Gianina Picioruş
Publicat ‚n:
 Confluenţa modernismului cu Ortodoxia

Tags: Confluenţa modernismului cu Ortodoxia, Literatura rom‹nă din
perspectivă ortodoxă, Liviu Rebreanu, psa. gianina picioruş, Pădurea
sp‹nzuraţilor, romanul psihologic rom‹nesc, Studii de literatură, teologie
pentru azi
230
Sf†ntul Ioan din Kronstadt
Vizitați locația
http://www.pravmir.com/article_144.html
pentru informații despre Sfinții Noi Mucenici din Rusia.
Pr. Dorin
Publicat ‚n:
 Sfinte Icoane şi Imagini cuvioase
Tags: Sfinte Icoane şi Imagini cuvioase
231
O minune recentă cutremurătoare: Prea
Curata a ƒnviat un om tăiat ƒn bucăți
Œn
http://www.dervent.ro/scrieri.php?cID=scrieri-art-Ortdx&rID=scrieri-art-
Ortdx-
O_MARE_MINUNE_A_MAICII_DOMNULUI_DIN_ZILELE_ACESTE
A-SIRIA&show=true
veți găsi narată ‚n limba rom‹nă minunea care s-a petrecut foarte recent cu
un arab saudit, pe care Prea Curata l-a ‚nviat și i-a cusut dumnezeiește
‚ntregul trup, după ce trei oameni ‚l omor‹seră, ‚l ciop‹rțiseră și ‚l
băgaseră ‚n portbagajul mașinii.
Pr. Dorin
Publicat ‚n:
 Ştiri
Tags: Ştiri
232
Jurnalul „PS Bartolomeu: o memorie a
binecuv†ntărilor multiple ale lui Dumnezeu
Œn locația
http://www.hotnews.ro/articol_55618-Spovedania-lui-Bartolomeu-
Anania.htm
veți găsi fragmente din jurnalul, ce se va edita postum, al mitropolitului
Clujului.
Redăm un mic pasaj și vă invităm să nu pirdeți această

confesiune de conștiință și de mare ad‹ncime a Œnalt Prea Sfinției Sale:
”Scriam, scriam si nu ma opream si ma miram de mine si

continuam sa scriu, prins de un fel de furie impotriva tuturor celor ce erau
atunci liberi in timp ce eu zaceam in puscarie. Scriam ca un apucat, ca un
posedat, devenisem rau.
Eram, pana la un punct, constient de ceea ce faceam, dar

simteam o placere dureroasa de a’mi biciui astfel constiinta si de a savarsi
o nelegiuire impotriva propriei mele naturi.
In noaptea aceea nu puteam adormi, ma gandeam la ceea ce as

putea scrie in ziua urmatoare. Deodata m’a sagetat o intrebare: Ce se
intampla cu tine? De ce ai prins musca si ai aruncat’o in gura
paianjenului? De ce te repezi cu atata furie impotriva unor oameni pe
care’i stimezi si’i iubesti? Ce se intampla cu tine?”
Pr. Dorin.
Publicat ‚n:
 Ştiri
Tags: Ştiri
233
Inimă de Părinte (poziția părintelui
Savatie vizavi de condamnarea părintelui
Daniel Corogeanu)
Găsiți acest act de solidaritate duhovnicească cu cel ‚n suferință
pe adresa
http://ro.altermedia.info/opinii/cercetai-pe-cei-din-temni-prea-sfinii-
episcopi_6406.html
Părintele Savatie a demonstrat ‚ncă odată că are conștiință de

Părinte al Bisericii și că se
g‹ndește ‚n primul r‹nd la ce se ‚nt‹mplă după ce condamni pe cineva și
nu la cum să facem să ne delimităm de cel care a intrat ‚n dizgrație.
C‹nd vom ‚nvăța c‹t mai mulți să avem conștiința ‚ndreptată

spre Dumnezeu ‚n primul r‹nd, și nu spre imaginea bună pe care o avem
‚n societate, vom ști să facem ca el: să luptăm pentru cauza celui pe care
nu ‚l apără nimeni.
Pr. Dorin
Publicat ‚n:
 Ştiri
Tags: Ştiri
234
Recursul la
interdisciplinaritate teologică
Mai ‚nainte de a da un răspuns pozitiv invitației părintelui

profesor Constantin Coman, de a discuta despre legătura interioară pe care
trebuie să o aibă ‚n viitor studiile dogmatice și cele biblice ( cf. Pr. Prof.
Dr. Constantin Coman, Despre recursul studiilor sistematice la Sf‡nta
Scriptură, ‚n Studii Teologice, seria a III-a, II ( 2006) nr. 2, p. 181-193),
credem că trebuie să spunem pentru ce optăm noi. Opțiunea noastră
teologică mizează nu numai pe complementaritatea dintre studiile biblice
și cele dogmatice, ci pe complementaritatea tuturor disciplinelor teologice
pentru un discurs teologic coerent și viu, ‚ndreptat către viața Bisericii și
cu metodele pe care ni le cere un discurs postmodern.
Trecerea peste granițele disciplinelor teologice actuale nu este

numai o nevoie ardentă ci o necesitate vitală pentru teologie. Pentru că
hiperspecializarea teologică care ni se cere astăzi, care să ‚ncadreze
‚ntregul areal al vieții Bisericii, impune studii teologice cu o amplă viziune
teologică, care să nu facă tabu dintr-o metodă de lucru ‚n detrimentul
scopului ‚nțelegerii duhovnicești a vieții Bisericii și nici să transforme
specializarea teologică ‚ntr-o victorie a studiului rupt de viața ascetică și
liturgică a Bisericii ci o ierminie existențială, personală, a fiecărui creștin
‚n parte.
Interdisciplinaritatea teologică, credem noi, trebuie să presupună

ieșirea din granițele forțate ale ramurilor teologice și o specializare
multiplă a teologilor, lucru care trebuie să meargă concomitent cu
democratizarea discursului teologic, a discursului care să vizeze pe toți
membrii Bisericii deși subsolul său presupune o multiplă, o vastă cercetare
teologică.
Și acum mă ‚ntorc la articolul părintelui profesor Coman, care

cere următoarele lucruri legitime, credem noi, ‚n conexiunea dintre studiile
biblice și cele dogmatice: 1. studiile sistemtice trebuie să aibă recurență la
textul biblic (p. 182); 2. eradicarea metodei de citație biblică ruptă de
context, care ignoră unitatea discursului biblic c‹t și unitatea tematică a
cărților scripturale (p. 183-184); 3. accentuarea ‚nțelegerii duhovnicești a
Scripturii ‚n locul literalității raționaliste (p. 184); 4. non-separarea
Scripturii de istoria biblică (p. 185). La ultimul punct, părintele profesor
notează: ”Credința noastră se ‚ntemeiază pe istoria consemnată și
comentată de Sf‹nta Scriptură, nu pe Sf‹nta Scriptură. Credința noastră
235
este ‚ntemeiată pe prezența și lucrarea continuă a lui Dumnezeu ‚n istorie,
despre care dau mărturie numeroasele cărți biblice scrise ‚ntr-un interval
de peste o mie de ani”, cf. Idem, p. 185.
Œi dăm ‚ntru totul dreptate autorului, ‚n aceea că studiile teologice

care nu au ‚n prim plan cunoașterea experiențială, duhovnicească nu ‚și
pun problema ‚n mod acut a modului cum percepem interior Revelația și
că fără simțire interioară a harului intimitatea noastră cu Dumnezeu, prin
Scriptură, este inexistentă. Părintele profesor atenționează ‚n subsidiar că
nu trebuie să idolatrizăm Scriptura sau să o rupem de arealul Bisericii,
pentru că Scriptura a fost scrisă ‚n Biserică și este un anume cuantum din
mesajul Treimii către Biserică, către cei credincioși ai Ei.
P‹nă acum s-a mers pe ideea ‚n teologia ortodoxă că trebuie să

citim și să cităm mai degrabă Părinții pentru a ajunge la Scriptură, pentru
că Părinții Bisericii au interpretat Scriptura și ne-au esențializat-o ‚n
scrierile lor.
Œnsă munca personală de a ‚nțelege Scriptura, a Părinților, și de a

o comenta nu ne dezangajează pe noi de la același efort, ci o ‚nțelegere a
cărților lor și o utilizare a lor fără o familiarizare pronunțată a noastră cu
Scriptura, ne face să cităm decontextualizat pe Părinți și să credem că le
facem un favor prin aceasta.
Œnsă, noi nu facem dec‹t să ne distanțăm interior discursul de

Scriptură, de experiența și viața Bisericii, de dogme, de imnologia și
slujbele Bisericii, ‚n măsura ‚n care n-o să ne pliem cugetarea pe sursele
‚nvățăturii Bisericii, adică pe dogme, imne, Scriptură, cărți de cult, Sfinți
Părinți, Viețile Sfinților etc., noi pornim de la studii ale lor spre ele.
Interdisciplinaritatea teologică asumată personal, ‚n opinia

noastră, presupune să ‚ncepi de la zero ‚n fiecare domeniu, chiar dacă știi
o bună parte din literatura teologică existentă, să reg‹ndești sursele și să
vezi dacă ele converg ‚nauntrul ‚nțelegerii tale. Adică să studiem Scriptura
d‹ndu-i atenție exclusivă, la fel cultul, Viețile Sfinților, dogmele și apoi să
mergem să unim toate datele ce le găsim ‚n cercetarea noastră, ‚n ceea ce
trebuie să se numească, din punct de vedere realist: ‚nțelegere și teologie
personală.
Și vom observa că atunci c‹nd traducem, citim, comentăm

sursele fără intermediari, ele ne dau o stabilitate și o coerență uluitoare, ‚n
măsura ‚n care mergem cu smerenia și cu prezența interioară a Duhului
spre ‚nțelegerea tezaurului viu al credinței. Comentariile Sfinților Părinți
nu dezavantajează sau nu exclud cercetarea personală mlădiată de Duhul,
at‹ta timp c‹t Părinții au făcut același efort al ‚nțelegerii purtați fiind de
Sf‹ntul Duh. Œn măsura ‚n care citirile noastre personale și comentariile
noastre nu ne duc la aceeași unitate de vederi atunci trebuie să ne punem
problema derapajului personal. Dar dacă cercetarea textuală și
236
duhovnicească a textelor ne fac să vedem și mai mult și mai ad‹nc
unitatea și abisalitatea mesajului acelui text, atunci acest lucru ‚nseamnă
cunoaștere teologică ‚mplinitoare.
Teologii viitorului, dacă este să ne pronunțăm ‚n această

problemă, trebuie să fie oameni ai interdisciplinarității. Adică să creeze
cărți de teologie ‚n care să ‚mbine cercetări multiple, at‹t din cadrul
ramurilor teologice c‹t și din spațiul non-teologic, al culturii, politicii,
vieții seculare etc. Trebuie să știe să articuleze diferite segmente ale vieții
Bisericii și ale vieții seculare ‚n măsura ‚n care, ‚n ființa lor, nu le trăiesc
separat, defalcat.
Œnsă interdisciplinaritatea pe care noi ne-o dorim trebuie să aibă

‚n același timp un mesaj democratizant, un mesaj pentru un public larg,
care să instruiască omul Bisericii, care să-l lumineze dar ‚n același timp să
lumineze și pe cel din afara Bisericii, care se simte ‚nălțat prin intermediul
lui la o g‹ndire luminată a vieții și a experienței umane.
Nu mai putem face teologie fără a cunoaște fundamentele

credinței noastre ‚n amănunțime și fără a le experia ‚n mod personal. Și
făc‹nd așa, deodată ni se deschide ‚n față un imens spațiu de lucru ‚n
teologie, unde trebuie să comentăm, să traducem, să explicăm de la capăt
conexiunile interioare dintre triadologie și hristologie, dintre asceză și
mistică, dintre dreptul canonic și legile statului, dintre tipic și ierminie,
dintre slujirea liturgică și simțirea interioară a harului, dintre viața
mondenă și sfințenie etc.
Œn măsura ‚n care ne problematizăm personal vizavi de fiecare

punct al credineți și al vieții duhovnicești aflăm că suntem ‚ncă la ‚nceput,
după ani ‚ntregi de teologie, cu ‚nțelegerea planului interior al unei cărți
scripturale, cu ‚nțelegerea mistică a momentelor Sfintelor slujbe, că avem
carențe enorme ‚n cunoașterea Sfinților Bisericii sau că ne depășesc
imensele probleme de conștiință ale creștinilor noștri.
Toate acestea la un loc ne fac să ‚nțelegem că teologii trebuie să

‚și unească forțele și să folosească resursele cercetărilor personale ‚ntr-un
mod colectiv și nediscriminatoriu, pentru a ‚nțelege fațetele multiple ale
problemelor teologice care fac subiectul atenției Bisericii. Nu ne mai
putem permite luxul a-teologic de a considera că nu avem nevoie de
Scriptură dacă tot avem dogme sau că nu ne trebuie să știm ce reprezintă
pictura Bisericii dacă noi ne ocupăm cu muzica psaltică.
Fiecare domeniu teologic trebuie integrat unui program personal

de ‚nțelegere și explicitare a vieții Bisericii și cărțile noastre de teologie
pe care avem să le scriem trebuie să demonstreze capabilități și
specializări multiple ‚n viața Bisericii și a lumii, pentru a da viziuni
globale și ‚n același timp duhovnicești ale ‚nțelegerii realității.
237
Publicat ‚n:Articole
Tags: Articole
Despre semne ƒn viață și frumusețea

lumii ca semn
C‹nd vedem semne, ‚nțelegeri duhovnicești ‚n viața noastră,

sufletul nostru caută pe Dumnezeu și nu at‹t semnele ‚n sine ne bucură,
c‹t ‚nțelegerea faptului că Dumnezeu ne iubește, pentru că vorbește cu
noi, nu ne lasă ‚n ‚ntuneric, fără răspuns.
Oamenii pe care-i iubim, Sfinții pe care-i ‚nt‹lnim, aievea sau ‚n

cărți, frumusețea lumii și a firii din care cunoaștem dragostea cu care ne
‚nvăluie Dumnezeu, semnele din viața noastră, bucuriile și izbăvirile din
primejdii și situații grele, toate sunt icoane ‚n multe feluri ale Aceluiași
Dumnezeu, pe Care-L iubim și Care ne iubește.
Toate lucrurile care m-au mișcat ad‹nc ‚n viață, inclusiv

minunățiile naturii, am aflat ulterior că au un sens ad‹nc, că nu estetica lor
superficială m-a impresionat, ci ceea ce ‚mi transmiteau, pentru că am
aflat că ‚n Sf‹nta Scriptură și la Sfinții Părinți, Duhul Sf‹nt le-a arătat ca
pe niște simboluri care ascund taine dumnezeiești. Astfel am ‚nțeles că
cerul ‚nstelat, lumina lină a ‚nserării, șoaptele tainice ale pădurii, susurul
izvoarelor, florile, iarba, nu sunt dec‹t vitralii prin care privim ‚n
Œmpărăția Cerurilor.
Ele sunt din lumea aceasta, dar prin transparența lor harică noi
zărim lumina de dincolo de lumea aceasta, care se face simțită numai
inimii noastre. Ele vorbesc tainic inimii cu glas de har despre ‚nțelesul
ascuns din ele („pline de-nțelesuri”, cum zicea Eminescu), despre vederea
lui Dumnezeu, a Luminii dumnezeiești și a Raiului Sf‹nt, pe care sufletul
o nădăjduiește ‚n ad‹ncul său pentru vecie.
Sufletul tremură, fără să-și dea seama prea bine de ce, ‚n fața
frumuseții naturii, pentru că tremură tainic la chemările Raiului, după cum
238
vedem și ‚ntr-o stihire a Triodului de la Vecernie, din Duminica lăsatului
sec de br‹nză (a izgonirii Sf‹ntului Adam din Rai):
„Raiule preacinstite, podoaba cea frumoasă, locașul cel de

Dumnezeu zidit, veselia cea nesf‹rșită și desfătarea, mărirea Drepților,
frumusețea Profeților și sălășluirea Sfinților, cu sunetul frunzelor tale
roagă pe Ziditorul tuturor, să-mi deschidă ușile pe care cu neascultarea le-
am ‚nchis; și să mă ‚nvrednicesc a mă ‚mpărtăși de pomul vieții și al
bucuriei, cu care ‚ntru tine m-am desfătat”. Œntr-o altă stihire de la
Stihoavnă, la aceeași Sf‹ntă Vecernie, se spune: „Raiule preasfinte, care ai
fost zidit pentru mine și prin Eva ai fost ‚ncuiat, roagă pe Cel ce te-a făcut
pe tine, și pe mine m-a zidit, ca să mă satur de florile tale!” (Triodul, Ed.
IBMBOR, București, 2000, p. 100-101)
Frumusețea naturii care ne pătrunde ‚n inimă este dorul ascuns ‚n

cel mai străfund ad‹nc al sufletului nostru după Dumnezeu și după Rai.
Noi n-am cunoscut desfătarea Raiului, precum Sfinții Adam și Eva, dar
„sunetul frunzelor” și frumusețea florilor de pe păm‹nt ne ‚mprospătează
simțăm‹ntul apartenenței la patria noastră cea adevărată, față de care
păm‹ntul acesta pe care locuim este numai un pridvor al Raiului.
Publicat ‚n:
239
Probleme de duhovnic
Revine mereu dezamăgirea, ‚n cadrul mărturisirii păcatelor, că nu

s-a nevoit mai mult. Ți se spune că unul din păcatele sale este acela că se
risipește ‚n multe dar și că se g‡ndește tot timpul dacă se m‡ntuiește.
Cu alte cuvinte observăm recurența acestor trei ipostaze

interioare:
1. dorința de o nevoință mai mare dec‹t puterile personale
2. lipsa de concentrare la lucrul pe care ‚l ai de făcut
3. frica de nem‹ntuire, ca o dispoziție interioară care te cocoșează.
Ce au toate cele trei ipostaze interioare ‚n comun? Ideea timpului

și a ‚mplinirii absolute a poruncilor lui Dumnezeu. Mă explic imediat.
Dacă ar fi avut timp mai mult el/ea s-ar fi nevoit mai mult. Prima
idee. A doua: doresc să mă nevoiesc mai mult dar nu pot să mă
concentrez. Ori mă distrage munca ori nu mă lasă ‚n pace ambientul unde
mă aflu. A treia ipostază: pentru că nu am timp și nu mă pot concentra
prea mult la viața mea interioară, de aceea ‚mi este periclitată m‹ntuirea.
-Cine ți-a spus că nu ai timp și ce ‚nseamnă m‹ntuirea?

Un posibil răspuns: nu am timp pentru că muncesc prea mult, am prea
multe obligații și de aceea nu mă pot concentra la rugăciune, la nevoință.
-Și ce ‚nseamnă pentru tine m‡ntuirea?
-Să am un răspuns bun la Œnfricoșata Judecată a lui Dumnezeu.
Ce idee tragem de aici? Timpul e contrapus m‹ntuirii, e văzut ca

ceva care se opune m‹ntuirii, pe de o parte iar m‹ntuirea nu e o realitate
interioară și care se dob‹dește ‚n timp, ‚n această viață, ci una care ține de
eshatologie, de judecata lui Dumnezeu ‚n mod exclusiv și de veșnicie. Mai
ales cei mai tineri dintre credincioșii noștri, care au luat contact cu o
literatură duhovnicească bogată, cu precădere monastică, consideră că
scăparea de viața de aici, seculară, este să devină monahi pentru că acolo
nu există nicio muncă și ai timp destul.
Un monah știe ‚nsă că munca și viața din mănăstire e tot la fel de

grea și de fumoasă și de paradoxală ca și cea din societate, dacă o trăiești
evlavios și că nici acolo nu ai timp pe c‹t ai vrea, dacă a avea timp
‚nseamnă a sta toată ziua să citești și să te rogi sau să nu ‚ți retezi puțin
din somn și totuși să te pl‹ngi că nu ai timp destul.
240
Œnsă mai este ceva ‚n spatele lui a nu avea timp: o părere extrem
de bună despre persoana ta și despre posibilitățile tale native. Crezi că nu
ai timp, că te deranjează ‚ndatoririle tale zilnice de la viața evlavioasă,
pentru că ai ideea că trăiești duhovnicește dar nu trăiești efectiv
duhovnicește. Ești proiectat ‚ntr-o lume a ta, unde te crezi ‚n stare de orice
virtute, unde nu ai sex, nu ai stomac, nu faci niciun păcat și nu ai nicio
problemă delicată, ci totul e simplu, imediat și fără efort.
Trăind ‚n iluzii despre perfecțiune, ai repulsie față de timp, față

de concret, pentru că tu ai impresia că lumea asta, care e cum e, trebuie să
fie ca ‚n visele tale. De la ideea de absolut și de unicitate absolută a vieții
tale trăită ‚n abstract se naște ‚ntreaga problemă. Dacă el/ea ar accepta
lumea din fața lor și dacă ar accepta limitele și defectele lor, dacă ar
accepta să aibă aspirații pe măsura posibilităților și dacă ar considera orice
fac ei ca un lucru duhovnicesc, s-ar simți ‚mpliniți și bucuroși ‚n viața lor.
Adică, mai pe ‚nțelesul tutror, dacă ar considera fiecare dintre

noi că mersul pe stradă, a face cumpărături, a ‚nvăța pentru examene, a da
cu sapa, a bate cuie ca să faci un pătul sau a coase un ciorap e o lucrare
duhovnicească, tot la fel ca rugăciunea, ca postul, ca mersul la Biserică,
pentru că le facem cu Dumnezeu și spre folosul multora, atunci nu am mai
avea ideea grabei, ideea lipsei de timp ‚n cap și nici nu ne-am mai g‹ndi la
periclitarea m‹ntuirii proprii.
C‹nd eu scriu aici pentru dv. mă scufund cu totul ‚n ceea ce fac

și făc‹nd acest lucru cu toată ființa mea fac deodată toate virtuțile și toată
munca mea duhovnicească interioară. Mă simt ‚mplinit scriind. Dacă mă
rog, ‚ncerc să fiu cu totul rugăciune și rugăciunea aceasta ține loc de
‚ntregul efort pentru virtute. La fel dacă slujesc ‚n Biserică, dacă vorbesc
cu cineva, dacă mă plimb, dacă vizitez pe cineva consider că lucrul pe care
‚l fac e tot ce trebuie să fac și trăind cu totul, acolo unde sunt, relația mea
cu oamenii și cu Dumnezeu, mă simt ‚mplinit și nu cred că trebuie să fac
nici mai mult și nici mai puțin.
Sunt acolo unde sunt și fac ceea ce trebuie să fac: acest mod de a
g‹ndi și de a face ceva mă ‚mplinește deplin. Nu ‚mi pun standarde
utopice de atins dacă știu că nu le pot atinge și nici nu ‚mi ‚nchipui că pot
să fiu același non-stop, fără scădere și ridicare și nici nu intru sub imperiul
fricii obsesive că nu mă m‹ntuiesc.
Œn ființa mea nu am această ‚ntrebare. Pe mine nu mă interesează

m‹ntuirea sau nem‹ntuirea, ci să simt mereu prezența Treimii ‚n mine și
să fiu plin de har. Œn măsura ‚n care simt ‚n mine că se diminuează simțirea
prezenței Duhului Sf‹nt, atunci știu că sunt ‚n mare pericol interior și că
trebuie să mă pocăiesc, să mă afund ‚n smerenie și ‚n recunoașterea
greșelii mele și această ne‚mplinire interioară este tot una cu simțirea că
mă scufund ‚n Iad. M‹ntuirea este pentru mine o prezență de fiecare clipă:
prezența Treimii, a harului Treimii ‚n mine. Fără această prezență ‚n ființa
241
mea, teoretizarea searbădă a m‹ntuirii sau a nem‹ntuirii mele e o problemă
care nu mă ‚ncălzește cu nimic.
Dacă acum nu mă simt bine duhovnicește nu mă simt bine

nicidecum și nu contează ce lucruri bune am făcut ‚nainte. C‹nd Sf‹ntul
Pavel ne ‚ndemna să uităm ce am făcut ‚nainte, ce lucruri bune am făcut și
să ne concentrăm pe ce facem și pe viitor, pe faptele de viitor, să tindem
spre desăv‹rșirea lui Hristos, se referea tocmai la faptul că dacă nu ai ‚n
tine pe Duhul nu ai nimic și că, dacă te elogiezi singur pentru ce ai făcut tu
bine nu te avantajează cu nimic.
M‹ntuirea este relația noastră reală, extrem de intimă cu

Dumnezeul nostru și dacă nu Œl mai simțim ‚n noi e semn de mare declin
duhovnicesc. A-L simți pe El ‚n noi, a simți revărsarea de har, r‹ul de apă
vie g‹lg‹ind ‚n ființa noastră ‚nseamnă a trăi bine , a trăi m‹ntuirea ta,
adică a trăi bucuria unirii tale harice cu Dumnezeu, ospățul ființei tale cu
El. Dacă El este ‚n tine e ‚ntreg ‚n tine tot Raiul. Iar dacă El e cu tine ‚ți
trece cheful să spui că nu ai timp pentru El și că te ‚ndepărtează de El
viața seculară și patimile lumii sau că nu mai știi ce să faci ca să te
m‹ntuiești.
Am ‚nt‹lnit oameni obsedați de ideea de m‡ntuire, cocoșați de

frica Iadului, de frica damnării veșnice, care se g‹ndeau non-stop la asta și
avea o față sumbră, dar nu aveau nicio schimbare bucuroasă, autentică ‚n
ființa lor ca urmare a g‹ndului la suferințele veșnice. Am ‚ntrebat pe un
astfel de om cum rezistă la o asemenea presiune interioară? S-a uitat la
mine dubios c‹nd i-am spus că eu mă bucur de tot ce văd, de tot ce aud și
g‹lg‹i de bucurie ‚n mijlocul vederii păcatelor mele, ‚n sensul că vederea
păcatelor și pocăința mea infimă sunt factori de sporire, de ‚mplinire
interioară și că nu mă prefac deloc că nu e așa.
Mi-a spus că sunt insensibil și că nu ‚mi fac cu adevărat griji

pentru sufletul meu.
-Adică, dacă nu sunt ‚nfricoșat și mă bucur ‚n Domnul, pentru că

El mă umple de bucurie e un lucru rău?
Nu mi-a răspuns. Probabil a simțit că nu are rost să mai ‚mi dea un
răspuns.
Ne ‚ntoarcem la dezbaterea inițială. Dacă ne-am concentra la

ceea ce facem acum și am fi cu totul ‚n acest lucru ne-am simți ‚mpliniți și
fericiți pentru că ne-am bucura să ne facem munca pentru Dumnezeu și cu
ajutorul Lui. Dacă ne simțim ‚mpliniți nu mai pledăm pentru lipsa de timp
personal. Dacă ne simțim ‚mpliniți nu mai punem problema m‹ntuirii din
exterior pentru că o trăim ‚n noi sau nu o mai evacuăm ‚n veșnicie at‹ta
timp c‹t unirea noastră cu El și perpetuarea ei este garanția m‹ntuirii
veșnice.
242
Alte probleme de viață ‚nțelese defectuos:
1. relația interioară dintre gesturi, fapte și atitudini
2. relația dintre feciorie și sexualitate, dintre căsătorie și

monahism, dintre căsătorie și văduvie, dintre aspectul privat și cel public
al persoanei noastre, dintre viața preotului și cea a mireanului etc.
3. motivele ‚mplinirii duhovnicești
4. relația dintre sănătatea personală și ‚mplinirea poruncilor lui

Dumnezeu
5. falsul conflict al responsabilităților
6. relația dintre a fi intimi Tradiției dar a fi și oamenii

momentului
7. frica nejustificată față de relațiile interpersonale ‚ntre oameni

de condiții diferite
8. frica de tehnologie și academism, socotite drept unelte

distructive ale ființei noastre
9. diferența dintre imaginație și luminare dumnezeiască
10. adevărata interioritate a omului duhovnicesc
11. diferența dintre harismă și ‚nșelare demonică
și alte multe probleme interioare, pe care un preot duhovnic

trebuie să le dezbată și iarăși să le dezbată cu fiecare din cei care ‚i cer
sfatul. Œnsă fără aceste lămuriri interioare stăm pe loc, ni se pare că
mergem bine, dar nu simțim nicio ‚mplinire și bucurie de viața ortodoxă
pe care o trăim.
C‹nd suntem bine, c‹nd trăim bine, așa cum ne dorește domnul
Băsescu, atunci ne simțim bine cu adevărat interior, ‚mpliniți, plini de har,
de frumusețe duhovnicească și nu mai trebuie să ne-o spună altcineva că
ne simțim bine. Atunci știm cum stă treabă cu a trăi bine.
Publicat ‚n:Cuvinte duhovniceşti

243
Este bună ƒntrebarea: Imitarea și
urmarea lui Hristos sunt exterioare sau
intensive ?
Dorim să remarcăm un studiu excepțional, al domnul Mrd.

Remus-Dragoș Albu, intitulat ”Imitarea lui Dumnezeu și a Sfinților sau
calea și frumusețea desăv‹rșirii creștine”, publicat ‚n rev. ”Ortodoxia”
LVI ( 2005), nr. 3-4, p. 191-240.
Autorul, dorind să demonstreze că realitatea imitării lui Hristos

este proprie și Ortodoxiei nu numai Apusului medieval, face o cercetare
foarte avansată, ‚ncep‹nd cu ideea de imitație ‚n filosofie (p. 195-200),
apoi ‚n Scriptură ( p. 200-204), la Sfinții Părinți (p. 204-211),‚ndeosebi la
Sf‹ntul Grigorie de Nyssa și Sf‹ntul Maxim Mărturisitorul ( p. 211-218),
trece ‚n revistă teologia lui Bernard de Clairvaux, Francisc de Assisi și
Bonaventura pe tema imitării (p. 225-228), pentru a continua cu un capitol
despre martiriu ( p. 228-231) și despre Sf‹ntul Nicolae Cabasila ( p. 231-
236). O cercetare interdisciplinară de excepție, ‚mbin‹nd comentariul
filosofic cu cel teologic, traducerea cu exegeza, palierul lingvistic cu cel al
tălmăcirii imagologice.
Autorul a căutat să demonstreze textual că ‚n Scriptură și ‚n

teologia patristică regăsim ideea de imitare sau de urmare a lui Hristos,
dar că urmarea lui Hristos sau imitarea lui Dumnezeu nu este o realitate
mimetică, exterioară, doar de fațadă ci exprimă o realitate interioară, ce
transformă pe om. Fiind preocupat să aducă mai degrabă argumente
filologice care să susțină teza sa dec‹t să comenteze in extenso mărturiile
pe care le-a acumulat de-a lungul cercetării sale teologice, autorul ne-a
convins pe deplin de realitatea extrem de prodigioasă a subiectului ‚n
teologia ortodoxă, ‚nsă nu a tras și concluziile experențiale pe care le
cerea un asemenea demers.
Concluzia expozeului său este aceea, că ”reintegrarea imitării lui

Hristos ‚n teologie este o chestiune absolut necesară” ( p. 240) și că ea ar
dinamiza viața noastră creștină. Œnsă această concluzie finală ni se pare o
concluzie cu un grad avansat de nebulozitate, ‚n comparație cu acrivica
muncă de cercetare pe care autorul a ‚ntreprins-o. Œntrebarea care urmează
unui asemenea demers este aceea: cum arată imitarea lui Hristos ‚n mine?
Cum ‚mi dau seama că fac acest lucru?
Studiul său ‚ncepuse cu ideea că ”imitari derivă din imago și

‚nseamnă a căuta, a reproduce o imagine”, cf. Idem,p. 191. Adică eu
‚ncerc să ‚mi ‚nsușesc ceea ce văd și simt ca realitate frumoasă ‚n altul.
244
C‹nd Sf‹ntul Grigorie al Nyssei vorbește despre imitarea lui Hristos, nu
vorbește de o imitare exterioară, ci de una intensivă ( p. 215). Dar ce
‚nseamnă să imiți, să trăiești ‚n tine viața lui Hristos? Autorul se apropie
de explicația interioară a imitării atunci c‹nd vorbește de moartea
martirică, spun‹nd că ”mistica imitării și cea a unirii nu se opun, moartea
nefiind dec‹t un mijloc de a găsi pe Dumnezeu, mai exact de a găsi pe
Hristos, Care este calea ce duce la Dumnezeu” ( p. 229).
Œnsă nici aici și nici ‚n cadrul discuției despre Sfintele Taine la

Sf‹ntul Nicolae Cabasila autorul nu depășește o expunere expozitivă a
datelor teologice, adică nu dorește să opteze pentru un demers
gnoseologico-teologic ‚n perimetrul acestora. Tocmai de aceea avem toate
datele problemei, ne-a demonstrat că realitatea imitării e una deplin
ortodoxă dar nu ne-a explicat ‚n ce constă ea. Trebuie să mergem mai
departe de textele prezentate și să vedem ad‹ncul experienței imitării unuii
Sf‹nt sau a lui Hristos ‚n viața noastră.
Și autorul și noi credem că nu se poate imita o viață sf‹ntă numai

dacă te ‚mbraci și faci ‚n mod exterior ce face Sf‹ntul pe care tu ‚l iubești.
Nu poți să imiți lăuntrul unui Sf‹nt sau al lui Hristos privind de afară pe
Sf‹nt sau pe Hristos. De fapt cum ai putea să intri ‚n logica interioară a
unei virtuți a unui Sf‹nt dacă tu nu o practici la nivelul tău?
Mai ‚nt‹i de toate trebuie să precizăm faptul că a imita nu

‚nseamnă a copia, ci a imita, a urma pe cineva Sf‹nt ‚nseamnă să te umpli
de Duhul din el, să te ‚mpărtășești de ființa lui ‚nduhovnicită prin vederea
lui, prin cuvintele lui, prin prietenia cu el. C‹nd vorbim de imitarea
Sfinților, de acel să facem ca ei , nu ‚nseamnă să ne ‚nchipuim că vom
putea ajunge la nivelul lor dacă ne nevoim sau că trebuie să cuprindem ‚n
noi toate modurile personale ‚n care oamenii s-au sfințit de-a lungul
vremurilor ‚n Biserică.
Ci urmarea Sfinților ‚nseamnă să surprindem de la ei modul

personal ‚n care ‚și făceau rugăciunile, ‚n care vorbeau, ‚n care meditau la
ceva anume, la modul total ‚n care trăiau. Să intuim interiorul vieții lor,
frumusețea lor ‚nseamnă să ne umplem de prezența lor care ne
dinamizează la o viață asemenea lor. Dar la o viață pe care o trăim la
nivelul și la capacitățile noastre personale și ‚n lumea ‚n care suntem, ‚n
satul sau ‚n orașul unde trăim și cu posibilitățile intelectuale, financiare și
fizice pe care le avem să trăim duhovnicește. A urma unui Sf‡nt sau
Sfinților ‚nseamnă a lua de la toți ce ți se potrivește și ce vezi că răm‹ne
‚n tine ca o pecete personală, ca o realitate cotidiană.
Poți să urmezi unui Sf‹nt ‚n aceea că te rogi ca și el, cu

rugăciunea lui Iisus ‚ndeosebi sau să iei de la altul dragostea lui pentru
oameni, pentru animele, pentru natură. Poți să iei de la unul dragostea lui
pentru Hristos și ‚mpărtășirea deasă cu El, de la altul continua vedere a
păcatelor personale, de la altul iubirea pentru studiu și pentru tălmăcirea
245
Scripturii, de la altul grija și atenția la slujbele Bisericii. Toate aceste
acumulări trebuie să devină ale noastre prin lucrarea acelor virtuți.
Œnsă, dacă noi am luat de la Sf‹ntul Vasile cel Mare, spre

exemplu, să nu bem vin, ca o măsură care ne scapă de aprinderea
desfr‹nării ‚n ființa noastră. Dacă vrem să imităm această virtute a
Sf‹ntului trebuie să o facem ‚n modul nostru, fără a fi ostili cu tot
dinadinsul gustării unui pahar de vin.
Sau dacă vrem să ne ad‹ncim ca Sf‹ntul Efrem Sirul ‚n pocăință

și ‚n vederea păcatelor noastre, trebuie să plecăm de la ce am făcut noi rău
și de la sentimentele noastre de repulsie față de păcat, nu de la o privire
exterioară despre păcat sau absolutistă. Iar dacă vrem să fim milostivi ca
marii Sfinți ai Bisericii trebuie să facem milostenie pe măsura noastră și
fără ca milostenia să ne transforme ‚n niște oameni care atentăm la bunul
mers al vieții noastre și al familiei noastre.
Imitarea faptelor bune ale Sfinților, asta cred că trebuia să

sublinieze autorul și nu a făcut-o, trebuie să vină dintr-o nevoie reală de
ƒmplinire duhovnicească, dintr-o căutare ardentă de a trăi viață
sf†ntă, plină de fapte bune. Imitarea binelui, a vieții sfinte nu este un
moft, un capriciu, o modă, ci o nevoie ad‹ncă a ființei noastre, prin care ne
‚mplinim și considerăm privațiunile nu ca pe niște poveri ci ca pe niște
osteneli ‚ndumnezeitoare, curățitoare ale ființei noastre.
Titlul articolului de față, adică aceea de a ne ‚ntreba dacă

urmarea lui Hristos este exterioară sau interioară este o ‚ntrebare falsă,
at‹ta timp c‹t separăm ceea ce se vede din noi de ce se poate intui din noi.
C‹nd ajungi să trăiești o virtute ‚n ființa ta roadele ei se văd ‚n ‚ntreaga ta
ființă și se simt și ‚n afara ta. Iar atunci c‹nd simțim că Duhul lui
Dumnezeu nu este ‚n noi și nu ne ‚ncurajează, deși noi credem că facem
unele fapte bune prin care imităm pe Sfinți, asta arată că nu imităm
ad‹ncul sfințeniei ci numai o poză fantezistă a ei.
Imitarea unei virtuți ‚nseamnă să o dob‹ndim ‚n mod real și harul

lui Dumnezeu să dea mărturie ‚n noi de binele pe care ‚l aduce ‚n ființa
noastră această virtute. Adică, dacă ne rugăm, dacă dăm milostenie, dacă
postim, toate acestea trebuie să ne umple de bucurie, de iubire, de
‚nțelepciune, semn că ele sunt trăite real de către noi. A urma lui Hristos
‚nseamnă a ne ad‹nci ‚n virtuțile pe care le lucrăm și să nu avem niciodată
impresia că am făcut tot ce se putea face ‚ntr-un anumit domeniu al vieții
noastre interioare. A urma lui Hristos ‚nseamnă a ne lăsa conduși se către
El Œnsuși, prin ‚mplinirea asiduă a poruncilor Sale, la cunoașterea Lui din
noi ‚nșine, unde El nu mai e o poză sau un chip static din icoană, ci Œl
simțim viu și dinamic, tulburător de frumos și de viu ‚n ființa noastră.
De aceea imitarea și urmarea , ca și unirea și trasfigurarea prin

Hristos, nu sunt realități finite, ci continue, fără final, care devin ‚ntreaga
246
noastră aspirație ființială. Pe măsură ce creștem ‚n Hristos realizăm că
suntem la ‚nceputul drumului cunoașterii Lui, că El e mereu nou pentru
noi și mereu ne dejoacă g‹ndurile noastre despre un subiect sau altul,
arăt‹ndu-le ‚nvechite, demne de reformulare. De aici nevoia mereu vie ‚n
viața duhovnicească de re-poziționare continuă față de realitatea vieții cu
Dumnezeu, pentru că noi suntem ‚ntr-o continuă ‚nvățare interioară a
realității și a sfințeniei lui Dumnezeu.
Publicat ‚n:
 Recenzii
Tags: Recenzii
247
Conduit.com vă ajută să aveți un
toolbar personalizat
Pentru a ajunge la acest rezultat pentru siteul sau blogul dv.
accesați
http://www.conduit.com/Default.aspx
și urmați săgeata din dreapta sus : Create Your Free Community Toolbar
Pr. Dorin
Publicat ‚n:
 Ştiri
Tags: Ştiri
248
Toolbar-ul personalizat al
blogului nostru
Din această seară puteți downloada ‚n calculatoarele dv. prima
variantă de toolbar a blogului nostru din locația
http://bastrixwordpress.ourchurchtoolbar.com/
Prin intermediul ei aveți ‚n mod instant acces la noile postări de

pe blog dar și la știri de pe mai multe canale media.
Pr. Dorin
PS: Pentru cei care nu inteleg noile noastre postari datorita

diacriticelor ii anuntam ca trebuie sa foloseasca Windows Vista si setarea
in limba romana sau browsere sau alte platforme PC care sa aiba setarea
principala in limba romana.
Publicat ‚n:
 Ştiri
Tags: Ştiri
249
Despre patima desfr†nării şi a iubirii de
argint la Caragiale şi Slavici
Caragiale şi Slavici au fost am‹ndoi fini observatori ai modului

‚n care patima se ‚ncuibează ‚ncetul cu ‚ncetul ‚n sufletul omului şi ai
schimbărilor şi chinurilor pe care le provoacă patimile ‚n oameni.
Patima desf‹nării a fost urmărită de Caragiale ‚n felul ‚n care

aceasta se inoculează şi se manifestă ‚n cazul celor tineri. Astfel t‹nărul
seminarist Niţă, din nuvela „Păcat”, fiu de ţăran plecat la Bucureşti la
seminar, ‚ncrezător ‚n sine şi nerăbdător să ‚nfrunte viaţa, cade ‚n ‚n
mrejele unei văduve, care era și ea relativ t‹nără, dar extrem de bogată,
doritoare de a-şi ostoi „setea de iubire”, cu acest seminarist frumos.
Ceea ce ‚l seduce ‚nsă pe acesta este mai degrabă contextul ‚n

care se petrec lucrurile, atmosfera stranie şi misterioasă care o ‚nconjura
pe femeia care ‚i făcea avansuri prin bileţele anonime, sentimentul că este
dorit de o femeie matură şi bogată.
Atmosfera stranie din jurul acesteia, pe care o sugerează autorul

(şi prin care ‚l anticipează pe Mircea Eliade), care persistă inclusiv după ce
Niţă face cunoştinţă cu ea şi se lasă sedus, este mai mult dec‹t suspectă
pentru nişte ochi lucizi. La decizia t‹nărului de a se lăsa dus de val
concură sentimentele sale ne‚nţelese, o poveste menită să st‹rnească ‚n
sufletul său compasiune, elemente concrete din ambientul acestei ‚nt‹lniri,
destinate să-i ‚mbete simţurile şi să facă să-i pară fermecătoare femeia cu
pricina.
Femeia ştia foarte bine că dragostea lor nu are niciun viitor, şi cu

toate acestea nu ezită ‚n a-l implica ‚ntr-o aventură care putea să-i ruineze
şi chiar să-i pericliteze, la propriu, viaţa. Œntre cei doi aventurieri nu există
nicio cunoaştere profundă, doar ispită şi seducţie, fără un sentiment ad‹nc
al iubirii sau care să se sedimenteze treptat, şi fără să avem de-a face cu o
profunzime interioară a femeii. Cum era de aşteptat, povestea se termină
rău.
Œn aceeaşi nuvelă, ceva mai t‹rziu, după ce Niţă ajunge preot,

este confruntat, ca o certare a păcatului său din tinereţe, cu o situaţie foarte
grea: fiica sa, din căsătoria sa legitimă, deşi căsătorită la r‹ndul ei, se
‚ndrăgosteşte de fratele său, fără să ştie că ‚i este frate, pentru că preotul
Niţă adoptase un băiat vagabond, găsit ‚nt‹mplător pe stradă, şi despre
250
care a ‚nţeles cu stupoare, din cele povestite de alţii, că era tocmai copilul
lui şi al femeii pe care o iubise ‚n timpul seminarului.
Œntr-un moment de disperare ‚i cere sfat cumnatului său, Cuţiteiu,

care neştiind nici el prea bine cum stau lucrurile, ‚i povesteşte preotului o
aventură a sa din tinereţe, ‚n care el fusese ‚ndrăgostit de cumnata sa şi
vrusese să fugă cu ea ‚n lume. A fost ‚nsă despărţit de ea cu forţa, de către
tatăl său, şi trimis la armată, unde a fost chiar bătut şi ‚nchis pentru
‚ncercări de a dezerta. După mai mulţi ani, mărturiseşte el, re‚nt‹lnindu-se
cu soţia fratelui său, am‹ndoi nu au mai simţit dec‹t multă ruşine pentru
patima lor de odinioară, d‹ndu-şi seama că nu s-au iubit niciodată.
Ruşinea ulterioară şi sentimentul profund al penibilităţii sunt

semnele sigure ale lipsei unei iubiri adevărate, ale prezenţei patimei
desfr‹nării care nu are nimic de-a face cu dragostea, dar care ‚ncurcă
lucrurile ‚n sufletele oamenilor şi nu de puţine ori distruge vieţi.
Pentru a ‚mpiedica păcatul, căruia şi el ‚nsuşi ‚i căzuse victimă ‚n

tinereţe, preotul Niţă ‚şi ‚mpuşcă am‹ndoi copiii, pe care ‚i surprinde
‚mbrăţişaţi. Astfel ‚nc‹t roadele păcatului nu aduc dec‹t alte păcate,
nefericire şi suferinţă fără margini.
Aceeaşi patimă distructivă apare şi ‚ntr-o altă nuvelă, „La hanul

lui M‹njoală”, numită de critică şi „nuvelă fantastică”, deşi nouă ni se pare
foarte realistă şi deloc fantastică. Esenţa acestei nuvele constă ‚n
dezvăluirea modului ‚n care se manifestă farmecele vrăjitoreşti, c‹nd ele
au ca scop inocularea ‚n sufletul celui vizat a dragostei desfr‹nate.
Astfel, un t‹năr aflat ‚n drum spre viitorul său socru, poposeşte ‚n

toiul nopţii, pe timp de iarnă şi de viscol, la un han. Percepţia t‹nărului
este afectată de vrăjile hangiţei, ‚nc‹t toate lucrurile de la han, cu hangiţa
Marghioala ‚n frunte, i se par absolut fermecătoare, chiar şi cele mai
banale. Hangiţa mai ales ‚l atrage foarte mult.
Din nou avem de-a face, ca şi ‚n nuvela anterioară, cu o

atmosferă foarte stranie care contextualizează apariţia sentimentului
pătimaş, fiind fundalul fermecător-lugubru (dacă se poate spune aşa) al
evenimentelor cu substrat erotic. Œntr-adevăr, pe c‹t de plăcut pare
sentimentul erotic care se naşte cu patimă ‚n suflet, pe at‹t de ‚nfiorător
este el atunci c‹nd ‚l priveşti cu ochi lucizi, c‹nd ‚nţelegi prezenţa
demonilor care ‚l ‚nvolburează ‚n inima omului, c‹nd vezi sorgintea
nefastă a acestui sentiment care pare extrem de plăcut şi de frumos.
Caragiale ‚nsă a ştiut să decontextualizeze patima, inclusiv din

punct de vedere mistic, religios, arăt‹ndu-ne ingredientele ascunse ale
bucătăriei dracilor, ‚n spatele a ceea ce se vede cu ochiul liber.
Hangiţa pare că vrea să ‚l respingă pe t‹nărul vizitator de la han,

dar ‚n final se dovedeşte că i-a făcut farmece, pe care i le-a pus ‚n căciulă,
ca să ‚l reţină. T‹nărul pleacă (povestirea e la persoana I) după ceva timp,
251
pe acelaşi vifor şi noapte deasă. Drumul ‚nsă este foarte ciudat,
desfăşur‹ndu-se, ca ‚ntre nişte borne kilometrice, ‚ntre un motan negru şi
un ied negru pe care calul nu are curaj să ‚l depăşească şi care dispare
ulterior ‚ntr-un mod misterios, pentru ca, ‚ntr-un final, cu toate străduinţele
drumeţului, drumul să ‚l aducă tot ‚napoi la han.
T‹nărul este luat cu forţa de viitorul socru de la han şi, pentru că

dorea să rupă logodna şi să se ‚ntoarcă la hangiţă, este trimis la un schit ca
să se pocăiască, unde petrece 40 de zile ‚n post şi rugăciune, ‚n urma
cărora sentimentele pătimaşe pentru Marghioala dispar şi el se căsătoreşte
cu logodnica sa. După mai mulţi ani află că hanul cu hangiţă cu tot a ars
p‹nă ‚n temelii. Morala nuvelei este că „dracul te dă pe la bune [lucruri
care par plăcute şi bune], ca să te spurce, şi pe urmă el ştie unde te
duce…”
Cealaltă patimă, a iubirii de argint, este surprinsă de Caragiale ‚n

nuvela „Œn vreme de război” şi de Slavici ‚n „Moara cu noroc”. Caragiale
descrie un hangiu stăp‹nit de această patimă ‚ntr-o asemenea măsură, ‚nc‹t
‚nnebuneşte c‹nd i se cere o sumă de bani ‚napoi, dintr-o moştenire
obţinută pe nedrept de la un frate t‹lhar (fost preot), pe care l-a crezut mort
‚n război, dar care se ‚ntoarce ca să-şi reclame banii.
Hangiul Stavrache era b‹ntuit de coşmare ‚nfiorătoare, de frică să

nu cumva să se ‚ntoarcă fratele său şi să ‚şi ia averea ‚napoi, deşi ‚l ştia
mort. Aceeaşi cumplită avariţie ‚l face să devină un monstru care
pălmuieşte o fetiţă săracă şi ‚ngheţată de frig, pentru că ‚i furase un covrig,
covrig pe care i-l ia, de altfel, ‚napoi, cu multă lipsă de omenie.
Ceea ce Ortodoxia numeşte patima arghirofiliei, critica ştiinţifică

numeşte simptome patologice ale unei boli psihice, deşi Caragiale, ‚ntr-o
altă nuvelă („Făclie de Paşti”), a ironizat teoriile ştiinţifice şi filosofice
moderne, darwiniste, schopenhaueriene, etc. – fapt ce vine ‚n contradicţie
cu etichetarea ca scriitor zolist, pe care i-a aplicat-o G. Călinescu.
Slavici, ‚n schimb, urmăreşte pas cu pas felul ‚n care această

patimă cucereşte inima personajului său, hangiul Ghiţă de la Moara cu
noroc. Infiltrarea iubirii de bani ‚n sufletul acestuia duce la prăbuşirea
liniştii familiale şi a ‚ncrederii ‚ntre soţi. Œntr-un mod foarte corect, autorul
a surprins cu acurateţe felul ‚n care patima se ‚ntinde ‚n suflet ca o pată de
petrol pe apă şi c‹ştigă bătălii cu conştiinţa, pe care sufletul le pierde, ‚n
detrimentul fericirii sale.
Odată intrată ‚n inima omului, iubirea de argint ‚l face să fie

bănuitor pe toată lumea, să se ‚nnegureze chiar şi fără să ‚nţeleagă prea
bine ce se petrece cu sine, ‚nsingur‹ndu-se şi ‚nstrăin‹ndu-se chiar şi de
cei pe care i-a iubit enorm de mult, de soţie şi de copii. Patima scoate
iubirea afară din suflet, după cum şi iubirea adevărată scoate patima.
Hristos şi diavolul nu locuiesc sub acelaşi acoperiş al sufletului.
252
De asemenea, patima este cel mai mare vrăjmaş al liniştii, al
fericirii. Păcatul face să pară totul trist şi fără sens. Glasul bătr‹nei mame
din nuvelă este glasul ‚nţelepciunii: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa,
căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Hanul
‚mpreună cu hangiul biruit de dorinţa de ‚mbogăţire şi soţia acestuia,
‚mpinsă de neglijenţa şi de ne‚ncrederea lui Ghiţă ‚n braţele desfr‹nării,
ard ‚n ‚ntregime, remuşcările venind t‹rziu pentru a mai salva situaţia, cel
puţin ‚n această lume.
După cum se vede la ambii autori, plata păcatului nu ‚nt‹rzie nici

măcar ‚n viaţa aceasta, ca să răsplătească fiecăruia după faptele sale.
Şi ca să fim şi mai convingători cu privire la faptul că nu au fost

aleatorii sau subiectiviste concluziile noastre, redăm ‚n continuare c‹teva
cugetări ale lui Ioan Slavici:
“Omul e r‹nduit să sfinţeasă locul prin care trece; căz‹nd ‚nsă

sub stăp‹nirea patimilor, umple lumea de jale şi se pierde ‚n cele din urmă
şi pe sine ‚nsuşi.”
“Cea mai cumplită dintre toate fiinţele e omul orbit de patimi.”
O singură stăp‹nire trebuie să fie ‚n lumea aceasta, stăp‹nirea de

sine.”
Adevărat stăp‹n e ‚n lumea aceasta numai acela care se foloseşte

de puterea lui ca să facă voia lui Dumnezeu, ţiind buna r‹nduială ‚ntre
oameni.”
“Soarele sufletului omenesc e inima, iar capul, din inimă se

luminează.”
Publicat ‚n:

 Ortodoxia marilor clasici
Tags: Literatura rom‹nă din perspectivă ortodoxă, Ortodoxia marilor
clasici, Patima desfr‹nării şi a iubirii de argint la Caragia, psa. ginina
picioruş, teologie pentru azi
253
Vino și vezi!… Și n-ai să mai pleci dacă
ești cinstit cu tine ƒnsuți
Duminica Ortodoxiei este un ”Vino și vezi!” ( In. 1, 46) pentru

fiecare. Daca ți se pare că ai o credință, daca ți se pare că nu ai nicio
credință, dacă ești săturat de viața și viața de tine, dacă aștepți OZN-uri
sau te ‚nchini la șerpi dansatori, ‚n această zi Dumnezeu te ‚ndeamnă să vii
să vezi, să intri ‚n Biserica Sa și să guști tu ‚nsuși din dulceața harului
dumnezeiesc.
Citeam de cur‹nd comentariul părintelui profesor Stelian Tofană

la episodul ‚nt‹lnirii Domnului ‚nviat cu cei doi ucenici care mergeau spre
Emaus ( cf. Lc. 24, 13-32). Și acesta spune că cei doi ucenici au fost
pregătiți prin cuvintele Lui, li s-a aprins inima de focul harului ascult‹ndu-
L, dar L-au văzut pe Domnul, au ‚nțeles că El este tocmai c‹nd S-au
‚mpărtășit cu El.
Spune profesorul nostru: ”El S-a contopit cu p‹inea euharistică

pe care le-a oferit-o ucenicilor spre hrană, săv‹rșind astfel prima Liturghie
euharistică după ‚nvierea Sa. Astfel, cei doi ucenici sunt primii care se
‚mpărtășesc cu trupul lui Hristos euharistic, Cel jertfit, mort, ‚nviat și
penetrat de energiile Duhului Sf‹nt. Așadar, cunoașterea și unirea deplină
cu Hristos s-a realizat nu ‚n cuv‹nt, ci ‚n Hristos Cel euharistic” ( cf. Pr.
Prof. Dr. Stelian Tofană, ”Cuv‹ntul lui Dumnezeu ‚ntr-o lume
secularizată. Cauzele nerodirii acestuia”, ‚n ”Ortodoxia” LVII ( 2006), nr.
3-4,. 24).
Cuv‹ntul pregătește pentru ‚mpărtășire, pentru unirea cu

Domnul. Cei care nu primesc cuv‹ntul lui Dumnezeu nu au fost atinși
interior de el. Cum ai putea să convingi pe cineva că tortul e dulce și e
bun, dacă el nu a m‹ncat niciodată tort? Tot la fel, cum poți să convingi pe
cineva că Hristos euharistic e ‚mplinirea și desfătarea noastră cea mai
mare și veșnică, dacă omul nu a gustat niciodată din Domnul ca să vadă
c‹t de bun este El? Mulți se indignează c‹nd aud pe cineva că hulește, că
spune aberații. Eu nu mă mir de asta. Mă mir cum mai poate să spună și
lucruri bune, raționale, la c‹tă iraționalitate a patimilor este ‚n fiecare
dintre noi.
Și de aceea Dumnezeiescul Filip i-a spus Dumnezeiescului

Natanel: Vino și vezi! ( In. 1, 46), pentru că credința este ‚ncredințare de
254
ceea ce te ‚mpărtășești. Œn Biserică te ‚nt‹lnești cu El și vezi cum
strălucește slava Lui aici, unde toate g‹ndurile omului sunt copleșite de
minunile ce se petrec. C‹nd vezi ceea ce este Dumnezeu, c‹nd simți cum
este Dumnezeu, ce face Dumnezeu pentru tine, nu mai pleci, nu mai vrei
să pleci.
Cei care nu percep nimic sf‹nt ‚n Biserica lui Dumnezeu, ‚n

Biserica Ortodoxă, se pare că nu au avut privilegiul să vadă. Patimile lor
le-au obturat vederea cu totul și nu au putut să fie apți, niciodată, să vadă
cum e Domnul. Și c‹nd necredincioșii spun că nu cred ‚n Dumnezeu, ei au
dreptate, pentru că a crede ‚nseamnă a te ‚mpărtăși, a fi cu Dumnezeu, a
trăi ‚n slava Lui.
Credința e vedere, este experiență, este o realitate palpabilă

pentru sufletul nostru. C‹nd crezi ‚n Dumnezeu Œl cauți mereu, ca să fii și
mai propriu Lui sau să fii și mai deplin cu El. Noi căutăm mereu să ne
afundăm ‚n simțirea slavei Lui și de aceea a veni și a vedea ‚nseamnă
mereu a veni pentru a vedea și mai mult.
Vine vara și vrei să pleci la mare, la munte…Vrei să vezi ce ai

mai văzut, unde ai mai fost și anii trecuți pentru ca să vezi și mai bine.
Ce? Munți, apă, v‹nt, relaxare, odihnă…Vrei să fie bine și mai bine. Vrei
tot mai mult bine. Tocmai de aceea eu vin mereu la Biserică și la Domnul
ca să Œl văd și mai bine, să Œl simt și mai bine, dar nu numai at‹t ci vreau
să fie mereu cu mine. E o dragoste fără sațiu, cum spunea Emil Botta, un
dor fără sațiu dorul meu pentru El.
C‹nd ai un prieten vrei să ‚l vezi chiar și c‹nd e peste oceane și

mări sau chiar dacă de el te desparte o veșnicie. Vrei să ‚l vezi. Vederea e
cea care te concentrează asupra lui cu totul dar care ‚l focalizează și pe el
‚n inima ta. Vrei să-l vezi și ‚l vezi. Dar vederea e fără sațiu. Ea te aprinde
și mai mult. Dacă L-ai văzut pe El nu mai vrei să fii fără El. Dacă L-ai
văzut, toate grandorile lumii au pălit ‚n fața prezenței Lui deodată. C‹nd
L-ai văzut pe El nu ai niciun termen de comparație pentru că totul e fad, e
prea puțin, e minor.
Duminica Ortodoxiei nu este victoria noastra, ci a lui Dumnezeu

pentru noi. Praznicul de astăzi inseamnă biruința Œntrupării Fiului lui
Dumnezeu asupra iconoclasmului și biruința ‚ndumnezeirii asupra
extistenței căzute. Fiind restaurate Sfintele Icoane ‚n Biserică, Dumnezeu
a mărturisit pentru noi Œntruparea Fiului Său și consecințele sale. Dacă
Hristos S-a făcut om pentru noi și a ‚ndumnezeit trupul și sufletul Său
omenesc, atunci sfințenia tuturor e posibilă prin ‚mpărtășirea de El. Chipul
iconizat al Domnului, al Prea Curatei Sale Maici, al Sfinților și Œngerilor
vorbesc despre sfințenie, despre ‚ndumnezeierea făpturii raționale a lui
Dumnezeu.
255
Iar c‹nd noi vedem Icoane vedem cum arată frumusețea noastră
adevărată. Vedem chipul lui Dumnezeu plin de mărirea slavei Sale.
Vedem oameni plini de lumina cerească, vedem adevărații oameni ai
lumii, pe ei, pe cei de care lumea nu este vrednică, cf. Evrei 11, 38.
Bucuria noastră de astăzi este bucuria adevărului, a demnității noastre.
Pentru că demnitatea noastră este aceea de chipuri ale lui Dumnezeu care
suntem menite spre asemănarea cu El, spre ‚ndumnezeirea noastră.
Noi cinstim astăzi Icoana ‚n locul afișului, al tabloului și al

posterului. Icoana ‚mi arată ce sunt menit să fiu eu. Ea mă ‚ndeamnă să
văd, să privesc departe și să nu dau cu nasul de pereți. Icoana mă face să
străvăd ceea ce se află ‚n cer, bucuria mea din cer. Dacă mă uit la poster,
la reclamă, la afiș, la tablou văd ceva de aici. Dar dacă sunt cu inima
pironită ‚n dulceața bucuriei de El, atunci privesc prin icoana Lui pe El, pe
Domnul meu și mă ‚mpărtășesc cu El, ca El să fie cu mine și eu,
nevrednicul, cu Măritul Œmpărat al făpturii, și citesc cuv‹ntul Lui, ca El să
fie mereu cu mine și să mă adăp tot timpul și să mă satur dumnezeiește de
frumusețea iubirii Sale.
Vino și vezi, prietene! Vino și vezi și nu ai să mai pleci, dacă

vrei să fii frumos și bucuros o viață și o veșnicie! Vei avea multă bucurie
dar și multă tristețe c‹nd vei găsi adevărul, pentru că el te va face liber de
trecut, iar ca să te lepezi de trecut trebuie să te arați brav, cu inimă vitează.
Vino și vezi, ca să răm‹i fără glas! Vino și vezi, ca să mărturisești
minunile lui Dumnezeu cu glas de bucurie! Vino și vezi c‹t de gol ești tu,
prietene, vino să vezi c‹t de gol ești tu fără El și c‹t de fadă e concepția ta
despre viață!
Publicat ‚n:
 Articole
Tags: Articole
256
Rușine, tristețe și gelozie… o tinerețe
prea ticsită de umbre
De cine se rușinează tinerii? Mai ‚nainte de a se rușina de alții se

rușinează de propria lor vulnerabilitate. Dintr-un spirit de frondă, de
revoltă continuă, ajung să trăiască tocmai viața pe care o detestă, să soarbă
tocmai zațul de care le este teamă.
Unul a ‚nceput să fumeze pentru ca să arate găștii sale că și el are

v‡nă. La fel a ‚nceput să bea, să se drogheze. Domnișoara ‚și pierde
virginitatea dintr-o curiozitate vecină cu prostia. Cei care se războiesc
abitir cu visele, tocmai ei sunt plini de vise, de naivități gingașe. Ar putea
fi altfel? Nu! Tocmai ‚ncetineala aceasta a minții pe care o aduce
neexperiența e sursa trezirii bruște la realitate.
Rușinea de a spune că nu știi ce să faci ‚n viață, că ți-e greu,

rușinea de a cere ajutorul părinților, al fraților mai mari, al rudelor, al
celor care te pot ajuta, se transformă ‚n tristeți morbide. Tinerii nu
comunică foarte bine cu adulții pentru că nu vor să treacă peste orgoliul
propriu. Nu ‚ntreabă și ‚și distrug viețile ‚n fugă, ‚n disperarea de a-și face
rău de unii singuri.
Rușinea naște tristețe. Rușinea de a afla cum să te comporți ca

adolescent te face să experiezi tocmai ceea ce ‚ți strică adolescența,
frumusețea primelor vise, a primelor sentimente de ‚mplinire, de libertate.
Băiatului ‚i este rușine să vorbească despre dorințele lui.
Fetei ‚i e rușine să vorbească despre dorințele ei. Fanteziile

am‹ndurora le sunt cunoscute părinților, dar și lor le e rușine să vorbească
cu copiii lor. Cei care vorbesc exagerat de mult cu copiii lor despre
sexualitate, despre greutățile vieții, despre carieră ajung să le dea impresia
propiilor copii că totul e ușor dacă au aflat că viața e grea. Dar dacă afli că
viața e grea nu primești și puterea de a o traversa. Nu poți să ‚nțelegi
greutățile dec‹t dacă le ‚nvingi ‚n tine, suport‹ndu-le.
Cel mai adesea ‚nt‹lnesc tineri care nu au trecut prin mari

experiențe, prin cataclisme interioare de mari proporții dar ei sunt triști,
plouați, abătuți, ‚nceți ‚n toate, pierduți ‚n neguri de tristețe. Trag
257
concluzia că viața e ur‹tă fără să fi trăit puțin din miezul ei, din
ad‹ncimile ei.
Prima dragoste e urmată de marea dramă, adesea negestionată

bine. Se caută surogatele, lucrurile care trebuie să deverse din noi
aluviunile durerii. De la alt partener ‚n brațele altui partener. De la o
femeie la alta. El și ea ‚și visează viața, și-o idealizează deși nici unul nu
se crede bun de ceva. Un grad foarte scăzut de ‚ncredere ad‹ncă ‚n viață,
‚n rolul nostru ‚n viață și o prea mare idee că poți să faci ceva ‚n viață,
dacă ai un job.
Rolul ‚n viață și jobul nu sunt unul și același lucru. C‹nd simți

că rolul tău, vocația ta e să faci ceva anume, ceva pentru care tu ești făcut,
atunci ai o strategie ‚n viață, ‚ți urmărești un scop care te clădește p‹nă la
urmă. Œnsă c‹nd viața ta nu are niciun sens, dar trebuie să ‚mi găsesc și eu
un loc de muncă și din banii de aici vine frumusețea mea de viață, atunci
viața ta nu are niciun fundament stabil, pentru că tu nu lupți pentru o viață
care să te ‚mplinească, ci pentru o viață care să te facă să prosperi p‹nă la
un anumit nivel.
Tocmai de aceea observăm exodul masiv spre o viață cu

prosperitate mai mare, dar nu pentru o viață care ne ‚mplinește ontologic.
Una e să vezi că tu trebuie să devii savant, preot, jurist, scriitor de excepție
și alta e să mă fac v‹nzător, frizer, apoi jucător de fotbal, ca să ajung cu o
anume bunăstare. Cei care pleacă ‚n Spania, Italia, America, Anglia…nu
sunt ‚n primul r‹nd oamenii cu vocații, cu planuri mărețe, ci cei care nu au
niciun plan, dar vor să parvină deodată, să facă ceva de film….și apoi se
‚ntorc spre același mod de viață pe care ‚l părăsiseră ‚n Rom‹nia.
Œnsă tristețea e ‚n noi și c‹nd avem și c‹nd nu avem prea mulți

bani, dacă nu ne ‚mplinim ca oameni duhovnicești, culturali, ca oameni
care comunicăm, ca oameni care avem sensuri ad‹nci ‚n viață. Dacă viața
nu e urmată de o altă viață, fuga noastră după bani ce rost are? Și dacă
banii de aici, de acum, nu mă fac să cresc duhovnicește, nu mă fac mai
bun, cu o mai mare noblețe sufletească, ci mă fac robul lor, sclavul lor,
cine pe cine posedă: eu pe ei sau ei pe mine?
T‹nărul vrea să fie ‚mplinit, vrea să fie iubit și e cel mai bun
lucru să vrea acestea. T‹nărul vrea să aibă o caieră, să aibă o familie, să
aibă o situație anume materială și financiară: nimeni nu te conturbă de la
acest fapt. Numai că toate acestea nu se pot avea fără muncă și fără
sacrificii enorme. Pentru ce nu ai transpirat nu regreți. Pentru lucrurile
pentru care te-ai consumat, ai c‹știgat experiență și nimeni nu ți le poate
fura din tine pentru că te-au construit.
Dacă ești gelos pe cel care are toate de-a gata, ‚ți faci inima o
durere. Gelozia se naște ‚ntr-un suflet mic. Gelozia te face să fii mic,
c‹rcotaș, pentru că gelozia e soră bună cu lenea. C‹nd ai at‹tea de făcut,
258
nici nu știi pe unde ‚ți trec zilele. C‹nd ai planuri mărețe nici nu poți să te
uiți la greșeli minore, la cancanuri, la bagatele. Dar dacă ‚ți pui ‚n cap
praguri de ‚mplinire pe care nu le poți urca e și normal să fii v‹năt de
invidie pe cel care asudă pentru ele.
Cu un suflet trist nu poți dec‹t să dai naștere la copii pe care ‚i

ștampilezi cu propriul tău gol sufletesc. Pentru copii ‚ți trebuie z‹mbet,
răbdare, povești, nesomn, agitație, grijă, prea multă grijă. Dar dacă tu ai
‚nceput să fii tată fără să știi ce vrei, cine ești, ce rost ai pe lumea asta, e și
normal că nu știi cum să tratezi gingășia și frumusețea copilului.
Cuvintele au nevoie de oameni smeriți. P‹nă nu accepți că viața

are un sens dumnezeiesc, p‹nă nu accepți că pentru lucrurile principale din
viața ta trebuie să te pregătești cu foarte mare conștiință, totul e un fiasco.
E un mare gol de care nu te bucuri și care nu bucură.
Publicat ‚n:
 Articole
Tags: Articole
259
Omul pe l†ngă care treci
Am urmat astăzi invitaţia Jurnalului Naţional şi cu 3 lei am

cumpărat ziarul şi CD-ul maestrului Gică Petrescu. Œn timpul mesei de
pr‹nz, melodiile lui ne-au veselit inima cu o melancolie aparte, cu o
veselie dureroasă, ne-au adus ‚n minte un secol de viaţă, un secol de
Rom‹nia şi ceva din ad‹ncul dureros al unui om singur, rămas singur şi
uitat mai de toţi spre sf‹rşitul vieţii.
L-am cunoscut fugitiv pe acest om de excepţie, sub ipostaza sa

de om atins sever de bătr‹neţe sau, mai bine zis, sub ipostaza sa de călător,
de drumeţ prin Bucureşti, de drumeţ agale, scos din ritmul vieţii agitate al
acelora care sunt astăzi ‚n prim planul societăţii. Œn drum spre Facultatea
de Drept şi spre Biroul doctoral unde aveam nevoie să merg, Dumnezeu
mi l-a scos de c‹teva ori ‚n cale şi l-am văzut fugar, fragmentar. Sub
chipul unui om plin de ani am descoperit ochii şi sclipirea de demnitate a
omului de c‹ntec pe care ‚l văzusem la televizor.
Am trecut pe l‹ngă el şi am ‚ntors capul, instinctiv, ca să ‚l văd şi

mai bine. Sunt oameni pe care ‚mi doresc să ‚i reţin ‚n minte at‹t din
planul frontal, de ochi ‚n ochi, c‹t şi dintr-un plan neutru, unde numai eu
sunt cel care privesc şi am astfel timp să judec şi mai bine ceea ce văd.
Adică, după schimbul de vederi interpersonale vreau să contemplu omul,
să ‚l ‚nmagazinez definitiv ‚n inima mea.
Şi acum, c‹nd vreau să mi-l amintesc, ‚l văd ieşind din scara

blocului de unde locuia, cu un baston ‚n m‹nă, aplecat puţin de spate şi
av‹nd ‚n el, ca o evidenţă, taina vieţii lui.
Am aflat sf‹rşitul vieţii sale de la televizor, am citit cuvintele

doamnei care ‚l servea la restaurant şi m-am rugat pentru dumnealui ‚n
acea zi, ca pentru un om drag. Vederea aceea m-a ‚mpins la rugăciune şi la
duioşie pentru el. Iar astăzi c‹nd scriu aceste r‹nduri vreau să spun ceva
esenţial despre noi: să nu trecem nepăsători pe l‡ngă tainele oamenilor!
Anonimatul este o sursă ‚ntreagă de contemplaţie. De multe ori am ‚nt‹lnit

oameni profunzi, pe care i-am văzut ‚n treacăt, pe care i-am simţit imediat
că sunt oameni speciali, dar cu care nu am putut vorbi. E lesne de ‚nţeles
de ce: pentru că nu ‚i cunoşteam şi nu avea cine să mă prezinte lor sau cum
să intru ‚n relaţie cu ei fără ca să ‚i jenez. Dacă maestrul Gică Petrescu era
un bătr‹n cu o altă istorie şi nu cu cea pe care o are, nici atunci nu trebuia
260
neglijat, scos din atenţia noastră. Şi noi vom ajunge, fiecare dintre noi, la
coşul istoriei frivole care ne m‹nă de la spate.
A te crede imbatabil, de ne‚nlocuit, este o mare gafă. Œnsă a crede

că nu trebuie să mai respecţi pe cineva numai pentru că e bătr‹n sau
bolnav e o adevărată prostie. E o decădere grozavă.
Fiecare trecător are taina lui, biografia lui bine stabilită. Unii ‚nsă
au o biografie gigantescă prin măreţia vieţii lor. Mă uitam ieri pe un volum
omagial dedicat ŒPS Antonie Plămădeală [ „Studii Teologice”, seria a III-
a, I ( 2005), nr. 4] şi m-am ‚nfiorat de numărul de articole, cărţi, studii,
predici pe care le-a scris ‚n ‚ntreaga sa viaţă. C‹nd studiez şi traduc c‹te
ceva din imensele cărţi ale Sfinţilor Părinţi, mă simt un punct ‚n faţa unor
coloşi. Şi nu mă refer numai la numărul de ordinul zecilor, sutelor, al
cărţilor lor, ci şi la profunzimea de g‹ndire pe care o degajă paginile lor,
subtilitatea, măreţia fără seamăn a suferinţei şi a iubirii lor.
Putem trece pe l‹ngă oameni imenşi fără ca să ştim. Pe mine

personal mă traversează de multe ori o sfială imensă la g‹ndul că poate
trec pe l‹ngă mine tocmai oamenii de care am cea mai mare nevoie, cei
care sunt trimişi de Dumnezeu să mă ‚nveţe cum să ‚mi trăiesc frumos
viaţa.
Nu ştiu c‹te ‚nt‹lniri providenţiale am ratat. Nu ştiu de c‹te ori

am fost orb faţă de ochii oamenilor atenţi, care ‚mi doreau prietenia cu tot
dinadinsul. Aş dori ca să nu fi ratat nicio ‚nt‹lnire imensă…dar nu ştiu
asta. Cel puţin doresc ca de aici ‚ncolo să nu pierd din vedere tainele
oamenilor care trec pe l‹ngă mine.
Publicat ‚n:
 Articole
Tags: Articole
261
O nouă interfață de lucru specializată
Œn locația http://www.netvibes.com/
veți găsi o interfață cu o gamă largă de utilități, spre emailuri, informații,
fotografii și file video diverse, pagină pe care o puteți personaliza după
preferințele dv.
Pentru a vă ‚nregistra nu vă trebuie dec‹t o adresă de email pe

care o utilizați deja și parola aferentă.
Pr. Dorin.
Publicat ‚n:
 Ştiri
Tags: Ştiri
262
Protest de apă de ploaie
Am vrut să simt pulsul celor care nu au unde să țipe, contagiunea

maselor de oameni, iraționalul din oameni, și de aceea am ieșit special
astăzi ca să particip la mitingul din fața Teatrului Național. Prin burnița
rară, ori prea bătr‹ni ori juvenili ideologizați au strigat Monica!, Jos
Comunismul!, Nu se mai poate!, plus huiduituri la adresa domnului Vadim
și a domnului Voiculescu. Am stat doar o oră, din cele două, am auzit-o pe
doamna Pippidi și pe domnul Traian Ungureanu vorbind, gesticul‹nd
impropriu, plus c‹țiva timișoreni și un bucureștean pe care ‚l știam de la
televizor și niciunul nu a ‚ncropit ceva coerent.
Ideea era să lăsăm Justiția să ‚și facă treaba, să o lăsăm pe

doamna Macovei ‚n funcție și noi alegeri care să micșoreze corupția.
Pentru că stăteam cu m‹inile ‚n buzunar, nici nu țipam, nici nu vociferam
și nici nu aplaudam, păream suspect ‚n fața oamenilor porniți pe țipat. Œn
față se țipa la ordin. Œn spate, mai ‚n spate, pe unde eram eu, se țipa după
ofurile personale, după simpatii și antipatii.
M-au afumat c‹țiva colegi de miting cu țigările lor, doi domni

veniseră cu un cearșaf mare cu detalii scrise pe el, cameramanii blazați
filmau și ei mai ‚n sc‹rbă, mai ‚n serios…și din c‹nd ‚n c‹nd, pentru
semnături, se mai opreau răzleții cuv‹ntători și se auzea Ada Milea, cu
binecunoscutele ei pamflete cu sens și fără sens.
După o oră m-am dus să văd noile apariții editoriale de la Noi,

‚nsă nu trebui să lăsăm mitingul ‚n coadă de pește. De ce miting? Tinerii
nu au preferat mitingul ( și asta nu e nicio scuză și nicio victorie) iar cei ‚n
v‹rstă erau ori foști deținuți politici ori oameni fără treabă pe acasă. Erau
c‹țiva, cam mulți, care jurai că nu mai strigaseră de mult c‹te ceva. Din
urletele lor simțeai că sunt oameni care se vor auziți, că antipatiile lor
g‹lg‹ie ‚n ei și că nu poți să scoți ceva cu sens de la o adunare populară
unde fiecare țipă ce vrea, ce crede de cuviință.
Cum am simțit iraționalul patimilor populare? Am găsit ceea ce

intuiam să găsesc. Nu erau oameni cu principii ci cu fobii, cu
resentimente, unii cer‹nd demiterea Parlamentului, alții cer‹nd să
eliminăm comuniștii din țară, și majoritatea supradimensionau
personalitatea doamnei Monica Macovei, considerată cel mai bun ministru
al actualului guvern.
C‹t am fost printre participanți, nu am auzit vreun cuv‹nt de

faptele președintelui Băsescu, de faptele primului-ministru, de faptele
bunele ale altor minștri, de o analiză critică a guvernării și a poziționării
263
europene a societății rom‹nești …dar, oamenii nu mai puteau de at‡ta
corupție.
Se prea poate să fi fost și alți mulți nepoftiți ca și mine. Mai bine

zis, erau vizibili oamenii care nu erau iradiați de protest: ori vorbeau la
telefon, ori se mai bucuram de vederea unui prieten sau ieșiseră la
agățat…idei. Doamna Pippidi era entuziasmată.
Se vedea că ‚i plac mulțimile și a propus ca noi, societatea civilă

să ne ‚nt‹lnim mai des aici, să facem noi și noi mitinguri pașnice, pentru
că mitingurile sunt europene. Domnul Traian Ungureanu ne-a readus
aminte, pe un ton ultra-populist, că noi, poporul, suntem o putere și că
guvernanților le este frică de noi ca de caralii. Se prea poate să fii
sugestionat pe ascultători. Œnsă penibilul situației era deja mai presus de
Constituție și de legile statului de drept, ‚n cadrul cărora societatea civilă
‚și mandatează trimișii parlamentari și aceia decid pentru noi.
Dacă domnii ‚n v‹rstă și doamnele care strigau ‚n spatele meu și

‚n urechile mele că vor jos guvernul și parlamentul o făceau pentru că nu
aveau cu cine să se mai certe pe acasă, cei de pe trepte aveau alte motive.
Nu textele și pretextele erau motivele pentru care doamna Macovei era
singura izbăvitoare a nației. Cu siguranță că nu acesta era motivul.
Partizanatul și fanatismul mesajului era clar, at‹t de clar, ‚nc‹t te puteai
‚ntreba dacă nu sunt cu toții ‚n transă a voinței de putere sau cel puțin ‚ntr-
o pasă de răcnet viril, contagios, a propriilor sechele.
Apă de ploaie peste g‚nduri firave…Și iarăși o bură de c‹ntec

peste o descărcare de emoții negativiste, care, cu siguranță au avut sens
pentru participanții convinși, dar care a fost un zero tăiat pentru cei care
erau amatori de viul protestului, ca mine, dar care nu au văzut nimic
autentic aici. Nu am văzut un protest credibil, dar am văzut mulți oameni,
care de mult nu mai strigaseră ceva cu năduf.
C‹nd strigi, credeau mulți, o să te audă cineva, undeva…și o să

ia aminte la glasul tău, pentru că glasul tău contează. Œnsă ‚n democrație
glasul tău realmente contează doar c‹nd votezi sau c‹nd mai multe mii de
oameni ‚și iau lumea ‚n cap și statul pe umeri și ‚l tr‹ntesc la păm‹nt.
Dacă nu e scrutin electoral sau revoluție, ‚n democrație urletul nu e pozitiv
din punct de vedere social sau legislativ, ci, doar terapeutic ‚n cel mai bun
caz, unde după un urlat zdravăn la miting sau la meci, vii acasă și te uiți la
un film sau faci dragoste cu nevasta ‚nnoit, deparazitat de excesele de
violență din tine.
După o oră de cărți m-am ‚ntors și nu mai era nici urmă de

miting. Semnături de-a valma pe niște foi mari, se str‹ngeau boxele, firele,
televiziunile plecaseră, numai ploaia nu pleca nicăieri și făcea o liniște
frumoasă pe stradă, ‚nc‹t putea-i să ‚ți asculți inima ‚n tăcere.
264
Mitingul nu a contat deloc, dar i se va face propagandă o zi,
două…Ar trebui să se spună mai multe despre ploaie, zic eu, dec‹t despre
enervările poporului. Cei care veniseră la miting nu păreau oameni care
erau dați afară de corupție din țară. Œnsă, cu siguranță, erau oameni care
aveau să ‚și spună excesele de energie.
Publicat ‚n:
 Articole
Tags: Articole
265
Omul: ființă ƒmplinită numai
ƒn Dumnezeu
„Ad‹nc pe ad‹nc cheamă” (Ps. 41, 9). Ad‹ncul sufletului nostru

cheamă ad‹ncul iubirii lui Dumnezeu. Dumnezeul nostru a făcut sufletul
ca pe un ocean, care nu se umple dec‹t cu iubirea Lui. Un singur suflet,
dacă ar c‹știga toată lumea și dacă și-ar face prieteni toți oamenii, nu ar fi
fericit din destul și tot ar fi ne‚ndestulat, ne‚mplinit, tot s-ar simți gol.
Sufletului ‚i e dor de Dumnezeul lui, de Părintele său, căci „Mai

mult dec‹t zbuciumul neasemuit al mării, minunat este ‚ntru cele ‚nalte,
Domnul” (Ps. 92, 6) și sufletul t‹njește după El, după cum spune Sf‹ntul
Siluan. „Ad‹nc pe ad‹nc cheamă”. Dumnezeu ne-a făcut un suflet ad‹nc,
at‹t de ad‹nc, ‚nc‹t să ‚ncapă El ‚năuntru, ad‹ncul iubirii Lui
dumnezeiești. E un ad‹nc necuprins și infinit, de neg‹ndit.
Și dacă omul pe păm‹nt este o „făptură așa de minunată” (Ps.

138, 14), iar alergarea lui după ‚mplinire se aseamănă cu zbuciumul
neasemuit al mării”, totuși Dumnezeu este mai mult dec‹t toată această
neliniște căutătoare, pacea lui Dumnezeu și odihna Lui și ‚ntru El, sunt cu
mult mai mult și cu mult mai frumoase dec‹t orice neliniște. Dumnezeu
este țărmul, limanul, liniștirea, odihna, pacea, ‚mplinirea acestei mări
foșnitoare care este sufletul, alinarea tuturor durerilor și a tuturor dorurilor
omenești. Chiar și atunci c‹nd nu știe ce caută, c‹nd se lasă măcinat de
patimi distrugătoare, sufletul ‚l caută pe Domnul și suferă pentru că nu Œl
găsește.
C‹t de frumos vorbește, ‚n Sf‹nta Scriptură, Dumnezeu despre

om! C‹t de mult nu ‚l ‚njosește, ci ‚l laudă și ‚i dă ‚ndrăzneală ca să creadă
‚n El! Sf‹nta Scriptură e cartea nădejdii, a mărturiilor nenumărate ale
iubirii lui Dumnezeu de oameni. Sf‹nta Scriptură e o carte a iubirii, numai
că trebuie să ‚nvățăm să punem suișuri ‚n inima noastră, ca să ne izbăvim
din valea pl‹ngerii (Ps. 83, 6-7), urc‹ndu-ne la ‚nălțimea ‚nțelegerii și a
iubirii de Dumnezeu.
Căutările omenești sf‹rșesc ‚n Dumnezeu, ca niște valuri care se

sparg de țărm: cei ce L-au căutat pe El se bucură că au găsit limanul
veșnic al inimii lor, iar cei care nu-L doresc, nu ‚și mai găsesc liniștea
veșnic, pentru că altă liniște nu mai există.
266
Publicat ‚n:
267
Barbarie postmodernă: fabrica de
plastifiat cadavre
Œn Evenimentul zilei de astăzi ( 27 feb. 2007), puteți citi ‚n pagina

de aici despre o fabrică germană de plastifiere a cadavrelor, de
transformare a lor ‚n obiecte de muzeu de față cu vizitatorii. Cozmetizarea
oribilului ‚n direct. Decăderea interioară a societății noastre se observă din
nesățioasa curiozitate după extreme, după lucruri dezgustătoare, macabre.
Citat din articol:
”„Asa arata tesuturile sanatoase”, le explica el turistilor adunati

ciorchine in jurul sau. „Dincolo se vad pete, unde sunt zonele bolnave”,
zice indreptandu-si privirea spre un bol cu bucati de organe conservate.
Copiii se inghiontesc sa poata vedea mai bine, in timp ce o parte dintre cei
mari asculta ca hipnotizati lamuririle barbatului. Acesta se intoarce spre
cadavru, iar grupul de curiosi avanseaza grabit spre urmatoarea incapere,
in care se afla exponatele - cateva zeci de schelete si cadavre disecate,
aranjate in diferite combinatii si pozitii - jucand sah, poker, sarind la
inaltime sau calare pe cal.”
Pr. Dorin
Publicat ‚n:
 Ştiri
Tags: Ştiri
268
Iubim natura rup†nd flori
Avem un mod special de a ne arăta iubirea: distrug‹ndu-ne sursa

de sănătate și priveliștea de contemplat. Dacă de Crăciun asasinăm brazi,
de 1 și 8 martie ‚mpușcăm ‚n cap toate florile. C‹nd vedem o floare
frumoasă, h‹rșttt…și ‚i luăm frumusețea ca să o veștejim. Suntem un fel
de vampiri care secătuim frumusețea florilor, a c‹mpurilor, a pădurilor și
o aducem la noi acasă ca s-o veștejim.
Mă apropii de florării cu inima cenzurată. Știu că tot ce omori nu

mai ‚nvie. Știu că uneori aș vrea să miros flori sau primesc flori și mă
bucur c‹nd le văd. Dar știu că florile acestea mor, mor la mine ‚n pahar
sau ‚n glastră și ‚mi pare rău.
Mă doare suferința, mă dor priveliștile pline de suferință, de

degradare, de moarte. Cu toate că știu că florile se usucă rapid, mor
repede, nu mă ‚ndur să le rup, să le confisc existența ‚n mod egoist. Din
punctul lor de vedere nu procedez corect, ca să le elimin din existență mai
‚nainte de vreme. O moarte prematură…
C‹nd mă duc la bunica mea la țară, acolo unde am copilărit, mă

aplec și miros florile. Nu ‚mi vine să fiu criminal al frumuseții. Dacă eu
mă bucur de frumusețea ei, se pot bucura și alții p‹nă c‹nd ea moare. Mai
bine fotografiez o floare, o miros, o contemplu, dec‹t să o rup.
Dacă o rup arăt că vreau să ‚i folosesc frumusețea, să mă bucur

de ea ‚n mod egoist. Dacă o contemplu arăt că respect ‚n ea m‹na
nevăzutului Creator, Care ne umple de multă frumusețe.
Da, și eu am rupt și rup c‹teodată flori ca să le dărui cuiva. Am

un fel de amnezie temporară, ca atunci c‹nd sunt nevoit să mai tai c‹te o
pasăre de curte. Mă ‚mpinge de la spate nevoia și cutuma noastră și rup
flori și tai păsări. Dar apoi mă pocăiesc pentru aceste fapte ale mele și le
consider ca lipsite de delicatețe, de umanitate. Eu sunt atunci ‚n postura de
criminal al frumuseții și al vieții. Și nu eu am creat viața și frumusețea.
Publicat ‚n:
269
 Articole
Tags: Articole
270
The Day of Martisor
In every year, in Romania, on the first day of March is the

festival of the small gifts for women, when men give to women a
Martisor, namely a small gift made of plastic or other colored elements,
which is attached on the collar of coats. This small gift is a symbol of love
and sincerity between men and women. The small gift is connected on
collar with a pin and to it is attached a line from two colors, one red and
the other white. This is a Martisor.
In our orthodox Tradition it is not an erotic symbol, but also it is

a gift of sincerity, of devoted love, is a gift of the nobility of our soul. In
early days this gift represented an acknowledgement of the debut of spring
and a sign of the regeneration of nature and of love in the world.
Today, in postmodern age, this symbolic gift of our love for

women, for loved women, is combined with flowers. In this day it is a
massacre of flowers, because thousands of flowers are picked off and sold
in the market places. The children offer a number of three or five flowers,
together with Martisoare ( the plural for Martisor) to the women teachers,
as a sign of their respect.
Today the festival is not a religious Tradition, but a national

Tradition. The Orthodox Church from Romania has not in its calendar a
sign for this national Tradition, but all the people knows that in the first
day of March is the Martisor.
For me, it is a regular day, now, when I am an adult, but in my

childhood I had a real preoccupation for this gifts of Martisor. I used to
have girls colleges and favorite women teachers and I had to give a
Martisor to every one. As a priest , today, I pray for everybody, in
principal for children and I suffer for the thousands of flowers that are
killed in order to became a gift.
Father Dorin Octavian Picioruș.
Publicat ‚n:
 Articole
271
Tags: Articole
272
Problema cu ateii noștri
Problema cu ateii este nu că ei există, ci că sunt ‚n cel mai

extremist mod cu putință intoleranți. C‹nd te ‚nt‹lnești cu un ateu și te
miroase că ești crdincios, chiar dacă tu nu vrei să intri ‚n nici o dispută, de
multe ori el se simte obligat (obligat de conștiință, ar putea zice cineva,
dar strălucirile de ură din ochi ‚l dau de gol despre faptul că lucrurile trec
dincolo de raționalitate și de conștiință) să-ți explice, pe un ton care tinde
spre tenor/ soprană, că nu ți se cuvine ție, ca persoană rațională și cu
studii superioare, să crezi ‚n superstițiile alea băbești, ‚n minciunile
popilor care se ‚mbogățesc amăgind lumea, ‚n basmele Bisericii care
visează la hegemonie dar l-a ars pe Galileo Galilei (se uită mereu că nu
Biserica Ortodoxă a inventat Inchiziția!), ‚n habotnicii ăia care cred ‚n
draci și fac exorcisme ca ‚n Evul Mediu și, mai nou, ne fac de r‹s ‚n
Europa, etc, etc.
Nu contează că tu nu ai nici un chef să-l asculți, nu de alta, ci

pentru că ai mai auzit t‹mpeniile astea, ca pe o placă stricată, de at‹tea ori,
‚nc‹t poți să le reproduci pe dinafară fără să clipești, le știi din copilărie și
chiar, poate, ai crezut cu tărie ‚n ele, că sunt adevărate, odinioară, c‹nd nu
venisei ‚ncă la credință.
Ateul are ‚nsă un simț civic aparte, prin care vrea neapărat ca să
te facă să-ți vii ‚n fire, să termini cu prostiile, să te trezești la realitate. El
nu are timp să te asculte nicio secundă (după ceas!) și nici nu-i trece prin
cap că s-ar puteai să ai un răspuns pe care să vrei să i-l ‚mpărtășești, prin
care să-ți explici opțiunea, să-ți exprimi credința. Nici pe departe! Tu,
credinciosul, nu ești ‚n fața lui dec‹t un naiv sută la sută, un ‚nșelat de
popi, un amețit de vrăjelile Bisericii! N-are nicio umbră de ‚ndoială!
Dacă este vreun subiect pe suprafața păm‹ntului asupra căruia să

fie absolut sigur de dreptatea lui, atunci acesta este credința religioasă,
pentru care te scuipă cu invective mai tari sau mai moi, ca pe un nimic, ca
pe un preș de care te ștergi pe picioare, convins că tu nu ești și nu ai fost
‚n viața ta ‚n stare să faci vreun minim exercițiu de g‹ndire. Œn fața lui ești
inapt de cugetare, un vacuum rațional.
Pentru ateu, credința nu este o opțiune, ci o lipsă de opțiune, o

rătăcire a minții. Absolut toți credincioșii sunt, ‚n mod evident pentru el,
dar absolut toți, niște ipocriți, toți au un interes ocult pentru care cred sau
sunt proști ori nebuni. Pentru el credința e o prostie incalificabilă, o
273
‚napoiere mentală inexplicabilă, credincioșii sunt niște scr‹ntiți, indiferent
de c‹ți oameni de cultură sau savanți de pe lume și-ar mărturisi adeziunea
la Biserică.
Așadar, după ce-ți toarnă, neinvitat, toată lăturile inimii sale ‚n

cap, sesiz‹nd cu satisfacție, ‚n același timp, grața și oboseala de pe fața ta,
convins fiind că te-a făcut praf cu argumentele lui, ateul continuă apoi
printr-o laudă de sine ‚n la major: el măn‹ncă pe rupte, bea pe rupte (cam
uită să spună că și fură pe rupte sau a furat la viața lui, dar asta e altă
poveste), ascultă muzică, petrece și se distrează din plin, cu femei și cu de
toate, că o viață ai, fără să-și facă griji de balivernele popilor (și dă-i
iarăși cu popii - niciodată preoții - care sunt și fac…), iar tu ești un prost
că nu știi ce e bun ‚n viață și te lași dus de amăgeala vieții viitoare, deși
nici un popă nu poate să-ți arate Raiul.
Acesta este portretul ateului, ‚n esență, susceptibil să te abordeze,

‚ntotdeauna (fără excepție!) consider‹ndu-se perfect ‚ndreptățit, ca unic
purtător de rațiune, să te agreseze, fără să ți se prezinte, fără să-ți ceară
voie să intre ‚n dialog cu tine, doar pentru că te vede că ai barbă sau fustă
lungă. Dacă e vorba de un cleric, deja lucrurile se inflamează la maxim și
iritarea combatantului atinge paroxismul, deși, ‚n opinia mea, singurul
lucru pe care ți-l demonstrează cu adevărat este p‹nă unde poate să
meargă nesimțirea.
Œn fine, g‹ndul mărturisit sau nemărturisit al ateului, fie el țăran,

ziarist, băiat cool, gunoier sau profesor universitar, este acela că existența
Bisericii este superfluă ‚n societatea noastră, ‚n secolul nostru, că noi, ca și
credincioși, consumăm aerul degeaba și ar trebui să ne vină mintea la cap
ori să dispărem de pe păm‹nt, unde infectăm atmosfera (alfel pură)
oamenilor liber-cugetători. Tare mi-e teamă ‚nsă, stimați atei, că fără
credință pe păm‹nt, de at‹tea intenții bune care vă cutremură, v-ați sf‹șia
‚n foarte scurt timp unii pe alții cu mult mai bine dec‹t ar fi făcut-o
Inchiziția dacă ați fi trăit ‚n vremea ei și ea v-ar fi prins!
Am auzit aberații fără număr de-a lungul timpului la adresa

Bisericii și a membrilor ei. Am auzit un adolescent ‚n tramvaiul 32
exclam‹nd uluit: „Uite un popă la volan!”. L-am auzit pe Ion Cristoiu la
Antena 3 ‚ntreb‹ndu-se cu genială nonșalanță cum au să c‡nte popii ‚n
timpul slujbei, la Biserică, avertismentul despre gripa aviară, pe care
aveau ‚nsărcinarea să-l transmită oamenilor.
L-am văzut pe Cristian Tudor Popescu cu sc‹nteieri de furie ‚n

ochi vorbind cu Emil Hurezeanu despre dementul Daniel Corogeanu și pe
Nicolae Manolescu afirm‹nd, la Robert Turcescu, inoportunitatea religiei
‚n școli, etc, etc. Nu mai țin minte toate c‹te le-am văzut și le-am auzit,
c‹te aberații și inepții asurzitoare. E și greu să le ții minte, pentru că sunt
ca niște valuri care vin ne‚ncetat.
274
Dacă aș vrea să g‹ndesc rațional, logic, n-aș putea ‚nțelege
niciodată, numai pe baza teoriilor democratic-ateiste, ce „raționamente”
stau la baza dorinței ateilor de a ne vedea exterminați de pe păm‹nt, de a
vedea extincția speciei „credincios”. Conform principiilor democratice și
diferitelor morale filosofice, ar trebui să avem loc și unii și alții pe Terra,
credincioși și necredincioși, fiecare după cum e ‚n stare să ‚nțeleagă viața.
A ‚ncerca să ne convingem unii pe alții, fiecare de adevărul său, e una, e
un lucru normal, at‹ta timp c‹t se desfășoară ‚n limitele bunului simț, ale
respectului celeuilalt, cu acceptul părților implicate ‚n dialog.
Œnsă din semnele pe care le percep ‚n societate și ‚n media,

credincioșii, mai ales cei fervenți, apar ca o specie care trebuie dinamitată
neapărat, sancționată dur, umilită ‚n fel și chip, linșată programatic, pentru
a lăsa loc moralei imoralității și cruzimii din ce ‚n ce mai bestiale a
patimilor abjecte, să se lăfăie c‹t mai lejer ‚n lume, nest‹njenite de
predicile Bisericii, de aberațiile popilor.
Fiți fără grijă, fraților, că o să dați din ce ‚n ce mai mult de

aberații la greu, de n-o să mai știtți pe unde să mai scoateți cămașa, voi,
care preferați morale sociale și filosofice obscure ‚n locul propovăduirii
Adevărului, care lepădați pe de-o parte Biserica și credința ca pe o ciumă
și apoi vă ‚ntrebați cu candoare unde o să ajungă lumea cu at‹tea crime și
dereglări bio-fizice și psihice care se petrec pe păm‹nt, cu cei foarte tineri
care o apucă din ce ‚n ce mai mult pe căi nebănuit de rele, cu at‹ta
pornografie, crime și cruzime pe care le vezi la fiecare pas.
De ce vă mirați, stimați atei? Dar ce vă așteptați să facă niște

maimuțe cobor‹te din copaci? Mi-e imposibil să vă ‚nțeleg de ce vă
mirați, dacă omul e un animal condus de instinct, a cărui rațiune e numai o
facultate minoră care s-a dezvoltat ‚n creier pentru ca omul să v‹neze și să
pescuiască mai bine, cum zice și pe Discovery. Așadar, n-aveți niciun
drept să vă mirați de rău sau să vă pl‹ngeți de el. Nici de răul politic, nici
de cel social, nici de nedreptatea de toate felurile. Da, nici un drept, nici
unul!
Publicat ‚n:
 Opinii
Tags: Opinii
275
Credință și necredință: logica
și alogismul
Un necredincios se simte bine cu necredința lui, cu lipsa lui de

logică și pretinde ca eu să ‚l includ ‚n categoria celor care g‹ndesc, care au
o logică anume, atunci c‹nd discută cu mine.
Vine și mă ‚ntreabă pe mine care sunt diferețele ‚ntre credințe,

de ce cred eu, unde este Dumnezeu sau ‚mi spune că e o nebunie să cred
‚n Dumnezeu, c‹nd el stă toată ziua fără o poziționare logică față de viața
lui sau fără să g‹ndească ‚n parametrii de bine și rău. Trăiește fără logică
și c‹nd e vorba să ‚mi conteste credința mea sau credința ‚n general
abuzează de ideea logicității, c‹nd credința e supra logică iar el e plin de
alogism, de tendința de a exclude orice ‚nțelegere discursivă a realității.
Este observabil faptul că, pe măsură ce ‚mi contestă mie credința,

cel necredincios vine cu argumente răsuflate despre credință, aflate ‚n
grabă, dar cere de la mine experiență, cunoaștere și logicitate maximă ‚n
ceea ce spun. Deși el nu ‚și fundamentează dec‹t negativ, prin excluderea
oricăror fundamente ceea ce el numește necredință, ateism sau
agnosticism, c‹nd intră ‚n polemică cu tine, cel care crezi, care ai o
experiență reală a relației vii cu Dumnezeu, reduce discuția la argumente,
la fraze și nu la experiență.
De fapt el vine ‚n fața ta cu dorința de a vorbi despre Dumnezeu

ca despre o idee și nu ca despre o Realitate eternă, ca despre o Realitate
personală. Necredința nu e un plus ‚n viața ta, nu e semnul unei relații ci e
lipsa unei relații. Necredinciosul nu poate vorbi despre ceea ce este ci
despre ceea ce nu crede că există.
Œnsă necredincioși autentici nu există. Necredincioșii sunt niște

ratați la nivelul ‚mplinirii ontologice, niște egoiști din punct de vedere al
vieții interioare și nu at‹ta niște opozanți autentici. Cel care nu crede ‚n
Dumnezeu nu acceptă o Persoană care să ‚l conducă, nu acceptă mai
degrabă un Cap ( este acefalos), adevăratul Cap al umanității, doar ideea
de Existență care ‚l depășește.
Necredința e un ocean de ‚ntrebări, care nu acceptă niciun

răspuns. Necredința ca ‚nv‹rtoșare extremă este un egoism abject, trăit
‚nsă ca niște emoții tulburi de grandomanie luciferică. Ateismul nu este,
276
prin definiție, o viață care nu știe de Dumnezeu, ci care nu acceptă sursa
vieții, pe Dumnezeu, ‚n centrul vieții sale.
Agnosticul e un leneș al cugetării. Agnosticul este alogicul care

mă ‚ntreabă pe mine despre credință dar care toată ziua se ocupă numai de
distracții. Pornind de la ideea că nu putem ajunge la nicio concluzie despre
existența lui Dumnezeu și a lumii ( ca și c‹nd viața ar fi idee, ceva de
domeniul subiectivității depline și a iluzoriului), agnosticul trăiește ‚ntr-o
reverie plină de halucinații și pretinde că aceasta este adevărata stare
interioară a omului.
Necredința reduce totul la idee dar nu propune niciodată o idee

ca fiind veridică. Necredința exclude experiența, implicarea, ‚mplinirea
interioară pe baza falsului principiu că există ceva anume numai ‚n măsura
‚n care noi ‚nțelegem că acele lucruri există. Œnsă noi nu ne-am născut
odată cu lucrurile care există și nici nu avem vreo legătură cu apariția lor.
Noi ne pomenim deodată intrați ‚n viață și ‚nconjurați de multe existențe.
C‹nd raționalismul a vrut să subordoneze existența cugetării

omului a pornit de la ideea că omul poate g‹ndi lucrurile fără rest, că le
poate ‚nțelege deplin, pentru că a g‹ndit lucrurile nu ‚n ele ‚nsele ci ‚n
măsura ‚n care le-a transformat ‚n idei fără conținut. Ideea de Dumnezeu,
de om, de lucru, sunt niște fantasme, niște idoli ai minții noastre infatuate
și nu niște realități cu care suntem ‚n relație.
Numai ‚n măsura ‚n care Dumnezeu ne apropie de El prin m‹na

credinței, prin harul credinței care e ca o m‹nă ‚ntinsă spre noi a lui
Dumnezeu, noi putem să simțim prezența lui Dumnezeu și această
experiență nu ne face să Œl transformăm ‚ntr-un obiect și nici să Œi epuizăm
‚nțelegerea la nivelul ‚nțelegerii noastre.
Necredinciosul, care presupune că totul poate fi ‚nțeles numai

printr-un simplu efort de g‹ndire sau ‚n absența oricărui efort presupune
că putem ‚nvăța alfabetul fără să ‚l ‚nvățăm sau că putem să trăim fără să
respirăm. Utopicele cerințe ale necredinciosului, care vin din centrarea
egoistă asupra propriilor sale idei extremiste, nu ‚l lasă să vadă faptul că,
cunoașterea și credința sunt realități participative, coparticipative și nu
experiențe individualiste, ipsoiste.
Logica vine din ‚mpărtășirea de logica lui Dumnezeu și nu dintr-

o presupusă catapultare de sine din sfera hazardului ‚n cea a ordinii.
Dezordinea, din experiență cunoaștem asta, nu poate crea ordine. O masă
de substanță aflată ‚ntr-o continuă stare de agitare nu poate să ajungă la o
stabilitate anume dacă nu se elimină factorul care produce v‹rtejul. C‹nd
noi presupunem că nu există evidențe ale credinței sau că credința nu are
niciun fundament mergem pe apriorismul fals că dacă noi nu trăim
experiența credinței nimeni nu o trăiește. Sau mergem pe principiul la fel
277
de fals că credința nu are justificare ‚n viața noastră pentru că presupune o
relație cu Cineva care nu este de aceeași esență cu noi.
Œnsă necredința nu se poate legitima ‚n niciun fel prin logică, ci

este o suspendare a logicii și a supralogicii, o neacceptare a faptului că
există logică. Numai dacă există un Creator care ne-a creat cu atributul
logicii, cu puterea de a face corelații ‚ntre lucruri dar și cu puterea de a
experia ‚n mod intim celelalte existențe și pe El Œnsuși, putem să ajungem
la idea că putem ‚nțelege ceva. Dacă nu am ști că putem ‚nțelege ceva sau
că nu putem ‚nțelege nicidecum ceva anume, nu ne-am pune problema
existenței sau a non-existenței lui Dumnezeu sau a oricărui alt lucru.
C‹nd un necredincios vine la mine și ‚mi spune că nu am logică

pentru că cred ‚n Dumnezeu, el ‚mi spune de fapt că el știe că am logică,
dar nu poate să suporte faptul că eu am o logică participativă, o logică a
experienței sau datele experinței care survin relației cu El. Dacă nu ar ști
nimic acest om despre logică și alogică nu ar pune problema ‚n parametrii
cunoașterii. Dar el vine și ‚mi spune că nu pot cunoaște dacă există sau nu
există Dumnezeu, vorbind de Dumnezeu la nivelul ideii, al argumentării,
dar apoi mă ‚ntreabă despre relația pe care o am eu cu El.
Œnsă, dacă tu mă ‚ntrebi despre El ca idee, ca ficțiune, de ce ești

interesat de relația mea cu această ficțiune? De aici se vede că
necredinciosul știe despre relația mea cu El, despre existența Lui, dar nu
acceptă, ca un moft dezagreabil, să intre ‚n relație cu Cel pe care Œl evită
tot timpul. Din acest motiv, omul necredincios se raportează la Dumnezeu
prin excluderea Lui din cadrul vieții sale intime, nu din cadrul existenței.
E un fel de c‹ine care latră la nori și așteaptă ca norii să o zbughească de
frică din fața lui. Œnsă el știe că El există și consideră o mare bravadă dacă
Œl sfidează.
Dacă ‚ți place viața destrăbălată ești perfect de acord cu

alogismul, cu dorința de a nu avea
nicio idee ad‹ncă despre nimic.
Adică un fel de nu-știu despre orice, ‚n care zilele tale se scurg la

‚nt‹mplare și ‚n care excluzi orice tendință de a pătrunde ‚n zona
dilemelor.
Œntrerupem șirul expunerii pentru un tablou realist de final. Un

neoprotestant a venit la mine ca să mă evaghelizeze. I-am spus cine sunt,
faptul că am studii teologice, că poate discuta cu mine subiecte biblice
dacă dorește, dar, mai ‚nt‹i de toate, vreau să ‚mi explice un lucru: cum se
face că Biserica lui Dumnezeu, ‚n accepțiune neoprotestantă, are o sincopă
temporală de 18 secole, dar totuși are rădăcini apostolice? Dumnealui știa
un răspuns, unul ambiguu, dar nu putea să ‚mi dea dec‹t răsuflata și ateista
istorie a decăderii Bisericii de-a lungul timpului și restaurarea ei prin te
miri ce iluminat de duzină din ultimele secole.
278
Pentru că nu avea ce să-mi spună, pentru că nu există nicio scuză
și nicio ‚ntemeiere pentru protestantism și neprotestantism de orice
facțiune ar fi el, i-am spus domnului evanghelizator: ”Domnule dragă,
dacă Biserica lui Dumnezeu nu vine de la Hristos prin Apostoli și urmașii
lor canonici și dacă nu e o viață dumnezeiască care a sfințit pe om de-a
lungul secolelor, nu e Biserica lui Dumnezeu, St‹lpul și Temelia
adevărului, ci un ONG care militează pentru o anume cauză, exclusiv
umană. Dacă Biserica e condusă de Dumnezeu nu o schimbă nici Luther,
nici Elena White, nici dv. și nu noi o păstrăm ci El o păstreaz pentru noi,
prin Sfinții Săi. Biserica nu se remaniază după timpurile istorice, ci noi
trebuie să ne despătimim, să ne curățim de păcate pentru ca să fim c‹t mai
proprii ei…”.
Omul nostru s-a schimbat puțin la față, m-a privit cu o față

demonică, ieșită de sub masca vorbei dulci și a plecat insultat de
necredința mea. D‹nsul dorea să ‚mi spună că Biserica era o clădire
dărăpănată, m‹ncată de carii și din secolul 18 ea a devenit ‚nfloritoare
deodată, datorită ‚ntoarcerii bruște, raționaliste la Scriptură, la acea
Scriptură pe care nu o păstraseră ei ( bine‚nțeles, secta lor atunci se
născuse), ci Biserica aceea căreai ‚i aparține Scriptura.
Dacă necredinciosul ‚mi propunea o lipsă de sens pentru viața

mea, credinciosul rătăcit, falsul evanghelist de ocazie ‚mi propunea o
credință a-harică, a-istorică și remaniată după principii raționaliste, ‚n care
recurența la Scriptură, ca și recurența la logică sau la alogism ‚nlocuie
invitația la experiență.
Publicat ‚n:
 Reflecţii
Tags: Reflecţii
279
Varianta 2.0 a toolbarului nostru
Œn locația http://teologiepentruazi.ourchurchtoolbar.com/ veți

găsi varianta a doua a toolbarului nostru, pe care ‚l puteți introduce ‚n
browserul dv. imediat, numai din trei clickuri.
Noua variantă are Google personalizat, știri diverse alături de

ultimele 10 articole de pe blogul nostru, chat personalizat și radio ‚ntr-o
continuă personalizare, legături la dicționarul Babylon etc.
Garantăm un produs web foarte util și foarte ușor de folosit.
Pr. Dorin.
Publicat ‚n:
 Ştiri
Tags: Ştiri
280

TPA, Feb 2007

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TPA, Feb 2007

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pr. Dorin şi Psa.

Pentru a sti punctual fiecare lucru de care depinde viata noastra

Nu ma deranjeaza aceste intrebari. Insa observ ca cei care ma

La o privire de adancime, cand stam si discutam despre ce ar trebui

Maretia credintei este pentru mine, ca si pentru ei, ceva

Teologia nu e atat o memorare ci o continua clarificare,

Aplecarea interioara spre studiu e un rod al rugaciunii si al

Lipsa de sens a Teologiei pentru multi oameni nu vine din aceea ca

Dogmele credintei se vor a fi cunoscute numai cand noi intelegem

Cercetarea teologica are drept scop faptul de a cunoaste cu

Pentru ca nu putem sa fim entuziasti, plini de iubire si de cautare

Cu cat citim mai mult si ne nevoim mai mult cu noi, cu atat

Privind istoria plina de har a Bisericii ne simtim, e adevarat, foarte

Teologia iti da sa ai simtul de a privi lumea teologic, frumos, de a

Toate adevarurile Teologiei, devenite si adevarurile noastre, sunt

Putem sa scanam retina ochiului, putem intra in celula pana la o

Cum instrumentul tehnologic este performant sau functioneaza

Viata noastra, dinamismul nostru interior, pacea noastra e harul lui

Credinta aduce mantuirea, credinta face viu pe om, pentru ca

Nu putem vorbi despre o anterioritate a harului, a credintei sau a

Pentru Teologie trebuie sa ai inima mare, simplitate a cugetului,

Numai atunci integem de ce Teologia este ceva banal pentru

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

Aici gasiti carti, articole, imagini, Sfinte Icoane, Imagini cu

E un fel de a va multumi pentru participarea dv. la proiectul

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

aveti parte de o surpriza de proportii: vietile pe scurt ale Sfintilor

Spre exemplu gasiti aici articole cu vietile lor in urmatoarea

* Sfinti romani din sec. III-VI ( 23 articole )

Cele mai vizitate vieti in ultimele zile sunt:

* Sfanta Cuvioasa Parascheva de la Iasi

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

Mult mai practic le gasiti aici:

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Iubiti frati si surori intru Domnul,

Vine la indemnul Duhului in Biserica si vede prin Duhul pe

Asteptare si intampinare. Numai cel care asteapta pe Dumnezeu

De ce Biserica nu a numit acest preadumnezeiesc praznic de

Sfantul Simeon si Sfanta Ana aduc marturie in Biserica despre

Troparul sarbatorii insa are in prim-plan pe Nascatoarea de

Cand troparul praznicului se refera la Maica lui Dumnezeu, el

Cei doi sunt praznuiti maine, pe 3 februarie, primul cu titulatura

Fara indoiala ca Sfantul Luca a chintesentiat lucrurile,

Praznicul de astazi ne pune in fata insa realitatea simtirii lui

Condacul vorbeste despre sfintirea pantecelui Fecioarei cu

Hristos, spune condacul praznicului, a sfintit pantecele Fecioarei

Insa Dumnezeiescul imnograf a esentializat, ca si Sfantul Luca

La Pasti suntem atentionati ca trebuie sa ne curatim simtirile

Acum, la intampinarea Sa, ambii exponenti principali ai

Intampinarea Domnului e un indemn perpetuu la interiorizarea

Ca sa cinstim Treimea ca Treime adevarata nu trebuie sa vedem

Si viata noastra este o continua cuprindere a celorlalti si a unei

Intampinarea celorlalti, primirea altora in fiinta noastra, iubirea si

Daca intampinam pe altii insa, trebuie sa nu ne transformam in

Va doresc sa fiti intampinati bine de cei care va iubesc si sa fiti

Din nefericire, limba de lemn nu este numai apanajul ideologiilor

Sedusa de grandilocventa intelectualista, limba romana a suferit

Procesul are un revers negativ atunci cand adaposteste sub

Limba naturala, frumoasa si limpede romaneasca a ramas in

Revenind insa la zilele noastre, in loc ca acest proces de

In acest idiom inventat gratuit, care nu are alt scop decat

Ne lovim astfel de o alta limba de lemn, a carei deprindere nu

Originalitatea ideii este astfel substituita cu pompa metaforica, cu