Curs Apocrife VT - EEB 1.1

Apocrife ale Vechiului Testament ~1~ Master Exegeză și Ermineutică Biblică
Lect. Dr. Cristinel Iatan Anul 1, Semestrul 1
Apocrife ale Vechiului Testament
I. Introducere
Între ultima carte a Vechiului Testament și prima a Noului Testament, iudaismul a mai produs o serie de cărți,
care toate la un loc alcătuiesc o scriptură egală, ca întindere, cu Scriptura Vechiului Testament. Aceste cărți au fost numite
de Biserica Ortodoxă apocrife (ascunse), deoarece ea le consideră neinspirate și, ca atare, trebuie trecute în afara canonului
Cărților Sfinte. Scrierile pe care Biserica Ortodoxă și cea Romano-Catolică le numesc apocrife, protestanții le cataloghează
drept pseudoepigrafe (cărți atribuite altor persoane decât autorului lor real). Etimologic, cuvântul apocrif (ἀπόκρυφον)
înseamnă „un lucru sustras vederii”, „ascuns”, „pus de o parte”, „secret”.
În antichitatea creștină, unele secte religioase sau filosofice numeau „apocrife” cărțile secrete, care conțineau o
lectură esoterică și pentru ele foarte prețioasă. La evrei, anumite cărți erau numite ghenuzim („puse de o parte”), adică
nemaifolosite, nu pentru că ar exista vreo îndoială în ceea ce privește caracterul lor sacru, ci datorită folosirii lor îndelungate,
ele nu mai îndeplinesc condițiile cerute pentru a fi folosite în cult și neputând fi distruse, erau puse de o parte, într-un
„depozit”, într-o așa-zisă „vistierie” (gheniza). Evreii au respins apocrifele, Talmudul numindu-le sefarim hițonim („cărți
exterioare”). Desigur că acest sens al cuvântului gheniza nu corespunde apocrifului nostru.
La Sfinții Părinți și scriitori bisericești, expresia de „cărți apocrife” are mai multe înțelesuri. Ea poate desemna:
a. cărți a căror origine este necunoscută, sau autorii lor nu sunt într-adevăr cei pe care-i revendică (Fericitul
Augustin);
b. cărți care, deși prezintă lucruri interesante și bune, conțin, în același timp, multe învățături greșite (Origen);
c. cărți care nu sunt admise a fi citite ca lectură publică în biserici (Origen);
d. cărțile necanonice (Fericitul Ieronim).
Înțelegem deci, în general, prin cărți apocrife acele scrieri cu caracter religios, de origine incertă sau presupusă,
care cuprind învățături greșite, amestecate cu elemente adevărate de învățătură și care au fost respinse de autoritatea
bisericească, ea considerându-le necanonice. Ele provin de la autori necunoscuți. Apocrifele se împart în apocrife ale
Vechiului Testament și apocrife ale Noului Testament. Cele ale Vechiului Testament, numite și „apocrife iudaice”, se
împart, la rândul lor, în cele de „origine palestiniană” și „de origine elenistică”.
Scrierile care fac trimitere la Vechiului Testament au ca particularitate faptul că sunt redactate sub un nume de
împrumut, reclamând ca autor un nume fictiv. Este necesar să precizăm faptul că autorii acestor scrieri nu-și ascund
identitatea sub un nume fals, ci se prezintă sub un nume celebru. Ei nu se vor niște mari scriitori din trecut, ci doar invocă
patronajul unor personaje din istoria sfântă, a căror renume este prea bine cunoscut, ca de exemplu Enoh, Avraam, Ilie, dar
care nu au lăsat nicio scriere. Aceste scrieri apar la sfârșitul epocii elenistice și se înmulțesc în epoca romană. Ele aparțin
perioadei când activitatea profetică a încetat și așteptarea eshatologică era tot mai pronunțată. Aceasta a fost o vreme de
confuzie, iar în literatură a apărut genul apocaliptic, care a încercat să împace promisiunile profetice cu dezastruosul curs al
istoriei contemporane și să atribuie împlinirea acestora unei perioade viitoare. Aceste scrieri intertestamentare sunt deosebit
de importante pentru studiul iudaismului din perioada celui de-al Doilea Templu și pentru înțelegerea textelor rabinice și a
începuturilor creștinismului. Literatura israelită și iudaică a fost o lungă perioadă de timp anonimă, dar în anumite medii,
precum cele sacerdotale, se transmiteau anumite tradiții, despre care se credea că erau de proveniență foarte veche. Aceste
legende erau cu atât mai prețioase cu cât erau ținute secrete.
Cei care le dețineau, deși erau preocupați să le transmită cât mai fidel, adăugau totuși câte ceva. Ei treceau drept
moștenitori ai lui Enoh, Baruh sau Ezdra, având păstrate cu sfințenie descoperirile lui Avraam, Moise și Ilie. Această
literatură este, în marea ei majoritate, fructul unei creații colective, în care au intervenit numeroși scribi, uneori pe o perioadă
de timp destul de îndelungată. De aceea, și problema datării lor este una foarte dificilă. Cărțile s-au bucurat de popularitate
printre evrei și este posibil ca unii dintre autorii Noului Testament să le fi cunoscut (a se vedea Iuda v. 14-15).
II. Apocrife palestiniene
1. Cartea lui Enoh (1 Enoh sau Enoh etiopian)

O colecție de tradiții și scrieri compuse între secolul al 4-lea î.Hr. și începutul sec. 1 d.Hr, în principal în numele
lui Enoh, fiul lui Iared (Fac 5:21-24). Colecția, care are aproximativ lungimea Cărții lui Isaia, există în întregime doar într-
o traducere Ge'ez (etiopiană veche), o traducere grecească după niște texte aramaice care sunt atestate de fragmentele de la
Qumran.
Corpusul Enochic pretinde a conține o serie de revelații pe care Enoh le-a primit în vechime și le-a transmis fiului
său Matusalem (Metușelah) în folosul celor drepți, care ar trăi în vremurile din urmă. Subiectul principal al cărții este dublu:
natura și implicațiile structurii create a cosmosului și originea, natura, consecințele și judecata finală a răului și a păcatului.
Figura lui Enoh descrisă în diferitele straturi ale acestei colecții este mult mai complexă decât persoana dreaptă,
prototip, sugerată în Facere. Enoh este văzător, înțelept, scrib, preot (sau cel puțin mijlocitor) și judecător eshatologic.
Trei mituri se regăsesc în expunerea din 1 Enoh. Mitul primar, înrădăcinat în Fac 5:21-24 și în sursele sale
mesopotamiene, se referă la călătoriile lui Enoh către camera tronului ceresc și prin cosmos și înțelepciunea care i-a fost
revelată în timpul acestor incursiuni. Alte două mituri prezintă scenarii diferite pentru o revoltă cerească primordială care a
avut consecințe malefice, de lungă durată, pentru rasa umană (căderea îngerilor). Totuși, în tensiune cu aceste două ultime
mituri este ipoteza predominantă cum că ființele umane sunt responsabile pentru comportamentul lor și pentru răspunsul lor
pozitiv sau negativ la revelațiile conținute în această carte.
2. Cartea Jubileelor (Mica Geneză)

Cartea Jubileelor conține relatarea unei revelații care i-a fost dezvăluită lui Moise pe Muntele Sinai. După un
capitol introductiv în care Domnul îi spune lui Moise în prealabil despre apostaziile lui Israel și despre eventuala pocăință,
cartea capătă forma unei narațiuni la persoana întâi expusă de un „înger al prezenței” pe care dumnezeirea îl instruise să-i
spună lui Moise despre orice lucru „de la începutul creației până la locașul Meu a fost zidit printre ei, pentru totdeauna”
(1:27). Revelația se dovedește a fi o editare grosolană a materialului din Fac 1 până la Ieș 20, toate acestea fiind încadrate
într-o cronologie care împarte timpul în unități de 49 de ani (= jubilee), fiecare dintre acestea constând în șapte
„săptămâni/șeptimi de ani”. Autorul nu include tot textul biblic, dar urmează linia povestirii din Fac-Ieș și adesea vine cu
detalii suplimentare și uneori cu relatări complet noi (de exemplu, războiul dintre Esau și Iacov (37-38).
Teoria acceptată despre evoluția textuală a Jubileelor este că a fost scrisă în ebraică, tradusă din ebraică în greacă
și posibil în siriacă. Originalul ebraic și versiunea greacă s-au pierdut cu mult timp în urmă; de fapt, cărturarii occidentali
nu au avut niciun text al cărții până în secolul al 19-lea d.Hr., când au devenit disponibile pentru prima dată exemplare
etiopiene și latinești. Astăzi, întregul text este păstrat doar în etiopiană (cartea s-a bucurat de statut canonic în biserica
abisiniană). Au fost găsite însă nenumărate fragmente la Qumran (1Q17, 1Q18, 2Q19, 2Q20, 3Q5, 4Q176a,b, 4Q216,
4Q217, 4Q218, 4Q219, 4Q220, 4Q221, 4Q222, 4Q223, 4Q224, 4Q482?, 4Q483?, 11Q12.
Cartea a primit nume diferite de-a lungul vremii. Titlul său ebraic (dacă acesta este cuvântul potrivit) apare în
Documentul de la Damasc 16:2-3, „cartea diviziunilor timpurilor potrivit jubileelor și săptămânilor”. În greacă circula sub
mai multe nume: Jubileele (titlu atestat și în siriacă), Mica Geneză sau Apocalipsa lui Moise. Titlul etiopian este același cu
cel din Documentul de la Damasc.
În general se poate spune că Jubileele au fost scrise probabil între 170 și 140 î.Hr. Există motive întemeiate să
credem că Jubileele au fost scrise de un preot. Acest lucru rezultă din natura cărții, cu accentul său puternic pe preocupările
preoților, din atenția specială acordată genealogiei oamenilor drepți prin care legislația sacerdotală a fost transmisă din cele
mai vechi timpuri, și din statutul extraordinar al lui Levi printre fiii lui Iacov. Printre preocupările preoțești din carte regăsim:
creația conformă cu Fac 1, circumcizia din Fac 17, despre legile sabatului din cap. 2 și 50, calendarul sfânt în care sărbătorile
erau sărbătorite în mod corespunzător de patriarhi la datele exacte din VT. De asemenea, scriitorul se ocupă în mod regulat
de jertfe: Adam a oferit una la părăsirea Edenului (3:27); Enoh arde tămâie pe muntele din Eden (4:25); Noe face ispășire
pentru pământ (6:1-4; cf. 7: 3-5 și Fac 8:20); Avraam oferă instrucțiuni extinse despre rânduiala și lemnele care pot fi
folosite în jertfe (21:7-16); iar în descrierile sărbătorilor apar elemente despre ofrandele prezentate. Printre alte preocupări
preoțești, trebuie menționată interzicerea consumului de sânge, zeciuiala, tăierea împrejur, separarea Israelului de popoarele
păgâne și evitarea necurăției și a păstrarea curățirii ritualice. Având în vedere toate acestea, nu este o surpriză să aflăm că
descendenții lui Isaac vor deveni „o împărăție de preoți și o națiune sfântă” (16:18).
Aceste legi preoțești au fost transmise în scris din cele mai vechi timpuri printr-o serie de eroi drepți. Enoh, care
a fost primul care a învățat să scrie (4:17), i-a transmis învățăturile lui Metușelah, care la rândul său le-a transmis lui Lameh
de la care le-a primit Noe (7: 38-39; contextul se referă la primele roade și la anul lansării). Noe i-a dat fiului său Sem cartea
sa despre leacuri (un domeniu preoțesc) pentru combaterea efectelor duhurilor rele (10:14). Mai târziu, Avraam a învățat să
citească cărțile părinților săi (12:27; cf. 21:10, unde sunt menționați Enoh și Noe), și i-a înmânat această tradiție lui Isaac
(12:27; cf. 21:10, unde Enoh și Noe sunt menționați) și i-a înmânat această învățătură lui Iacov (39:6-7). În cele din urmă,
scriitorul notează că Iacov i-a dat lui Levi toate cărțile sale și ale strămoșilor săi „ca să le păstreze și să le reînnoiască pentru
copiii săi până în ziua de azi” (45:16).
Levi, al treilea fiu al lui Iacov, a dat numele tribului leviților și astfel a devenit strămoșul preoților lui Israel
conform Scripturii. Totuși, în VT nu se spune nimic despre funcția sa efectivă ca preot. În Jubilee, însă, Levi însuși este
prezentat ca preot hirotonit și slujește de la o vârstă fragedă. În Fac 49:5-7 Iacov îi critică pe Levi și Simeon pentru masacrul
sichemiților (Fac 34), dar autorul Jubileelor susține că cei doi frați au fost considerați drepți pentru faptele lor și că
descendenții lui Levi au fost veșnic aleși pentru preoție pe baza ceea ce făcuseră strămoșul lor în Sihem (30:17-20). Când
Iacov și-a adus fiii, pe Levi și Iuda, să-și vadă tatăl, Isaac l-a luat pe Levi (cel mai mare dintre cei doi) de mâna dreaptă și
l-a binecuvântat mai întâi (31:12-17). Isaac a profețit că Levi și descendenții săi vor fi pentru preoți în veșnicie, prinți,
judecători și conducători ai națiunii, că vor învăța, vor binecuvânta și vor mânca la masa Domnului. Abia mai târziu, Isaac
l-a binecuvântat pe Iuda, pe care îl luase de mâna stângă (vv 18-20). În cap. 32, Iacov își numără iar fiii și Levi este abia al
zecelea (el era al treilea cel mai în vârstă dintre cei 12). Lui i-a căzut „partea Domnului și tatăl său l-a îmbrăcat în hainele
preoției și i-a umplut mâinile” (adică l-a rânduit [32:3]). În acest context, care vorbește despre zeciuială, se citește că Levi
a fost preot la Betel (v. 9). Iacov, chiar înainte de moartea sa, i-a predat lui Levi toate cărțile sale și ale părinților săi (45:16).
Cartea Jubileelor nu corespunde nici cu tradițiile fariseilor, nici ale saducheilor, ci că se află mai aproape de ceea
ce se știe despre jurisprudența eseniană. Calendarul solar de 364 de zile este doar un punct fundamental asupra căruia sunt
de acord Jubileele și sulurile descoperite la Qumran (inclusiv acum sulul Templului). Este probabil, deci, că autorul preot
aparținea mișcării care mai târziu a fost numită eseniană, oricare ar fi fost numele său original.
3. Testamentul celor 12 Patriarhi

O carte apocrifă ce oferă cuvintele de despărțire ale fiecăruia dintre cei doisprezece fii ai lui Iacov, rostite imediat
înainte de moartea lor către fiii lor adunați (nepoți sau frați). Modelul pentru aceste testamente este furnizat de Fac 49 și
Deuteronom 31-32, unde Iacov și Moise dau sfaturi și deleagă responsabilități succesorilor. În aceste testamente ale fiilor
lui Iacov există profeții despre ceea ce se va întâmpla în viitor, inclusiv binecuvântări și blesteme asupra fiilor și a urmașilor
lor. Trăsăturile repetitive ale testamentelor conțin aspecte ale vieții fiecărui patriarh: mărturisirea faptelor rele; îndemnuri
pentru a evita păcatul și pentru a urma virtuțile; instrucțiuni pentru înmormântare; onoruri speciale pentru Levi și Iuda,
arhiereii și conducătorii poporului; și preziceri pentru poporul legământului, despre păcatul lor, exilul între popoarele păgâne
și restaurarea finală. Ocazional există interpolații creștine (T. Sim. 6:7; 7:1-2; T. Levi 2:11; 4:4; 14:2; T. Zeb. 9:8) în textele
evreiești. Există, de asemenea, unele cazuri de corespondență între prezentul text al Testamentelor și fragmente din sulurile
de la Mărea Moartă, precum și cu unele texte de testamentare aramaice ulterioare, dar Testamentele celor doisprezece
patriarhi în ansamblu au fost scrise în limba greacă. Acest lucru este evident din utilizarea termenilor tehnici greci, cum ar
fi măsurarea distanțelor în stadii (T. Zeb. 7:4). Acestea conțin o serie de pasaje creștine, în special în secțiunile referitoare
la viitor, dar acestea au fost de obicei explicate ca rezultat al interpolației sau al unei redactări creștine mai aprofundate.
Documentul rămas este considerat de mulți cărturari ca fiind de origine evreiască. Chiar și fără pasajele creștine nu formează
o unitate. Cu toate acestea, cercetătorii diferă în ceea ce privește etapele anterioare ale redactării.
La începutul secolului al 19-lea d.Hr., R. H. Charles a făcut distincția între originalul pro-hașmonean din secolul
al II-lea î.Hr. la care au fost adăugate în secolul 1 î.Hr. pasaje extinse anti-hașmoneice (care susțin un Mesia din Iuda).
Datarea este undeva între sec 2 î.Hr. și sec. 2 d.Hr.
4. Psalmii lui Solomon

O colecție de 18 psalmi necanonici din secolul I î.Hr. care se păstrează în greacă și siriacă. Titlul colecției este
unul curios, deoarece nu există nimic în niciunul dintre psalmi care să le lege de Solomon.
Deși a fost sugerat un original grecesc pentru psalmi, majoritatea savanților au susținut că versiunea greacă este o
traducere a unui original ebraic. Mulți cred că versiunea siriacă este o traducere secundară din greacă, dar dovezile aduse în
susținerea unei astfel de opinii - presupuse erori pe care siriacul și grecul le împărtășesc și le presupunea traducerile greșite
ale grecului de către siriac - nu este convingătoare. Pe de altă parte, aparentele traduceri siriene ale unui cuvânt sau expresie
ebraică care a fost tradusă corect în greacă, prezența unor expresii siriene atipice care sunt de fapt idiomuri ebraice și care
sunt absente din greacă și anumite modele de variație între siriacă și greacă în terminologia numelui divin sugerează că
siriaca, la fel ca greaca, a fost tradusă din ebraică. Presupusul original ebraic este pierdut.
Deși modelate după psalmi canonici și împărtășind numeroase teme cu ei, Psalmii lui Solomon sunt de remarcat
pentru ceea ce par a fi aluzii istorice izbitoare în mai mulți dintre Psalmi.
De exemplu, Psalmul 2 vorbește despre un „păcătos” care forțează intrarea în Ierusalim cu un berbec (v 1), după
care „străinii neamurilor” spurcă Templul (v. 2; cf. vv. 19-24). Mai târziu, acest „balaur” a fost ucis în mod dezonorant în
Egipt, trupul său fiind lăsat neîngropat (vv. 25-27). Întrucât aceste detalii se potrivesc atât de strâns cu ceea ce au scris
istoricii antici Iosif (Ant 14.4; Răz. 1.7) și Dio Cassius (Istoria romană 42.5) despre generalul roman Pompei, care a capturat
Ierusalimul în 63 î.Hr. și a fost ucis în Egipt în 48 î.Hr., cărturarii sunt de acord în general că psalmistul trebuie să-l fi avut
în vedere pe Pompei. Pasaje similare care îl identifică pe cuceritor ca un neam care a venit (și a luat captivi înapoi) din
Occident (17:11-13) și ca unul care a fost întâmpinat inițial de unii dintre liderii evrei (8:15-17), de asemenea, corespund la
ceea ce se știe despre Pompei.
Ocazional au existat încercări de a-l identifica pe cuceritor ca pe altcineva - de exemplu, Antioh 4 Epifanes, Irod
cel Mare sau Titus - dar Pompei pare cel mai probabil candidat. În mod similar, unii cercetători au încercat să vadă aluzii la
figuri și evenimente istorice în plus față de Pompei, cea mai ambițioasă propunere fiind aceea că Psalmii schițează declinul
dinastiei hașmoneice de la ultimul conducător (Alexandra) până la ultimul care a ocupat tronul (Antigonus). Dar astfel de
propuneri nu au câștigat o acceptare pe scară largă. Dificultatea inerentă în relaționarea limbajului poetic cu persoanele și
evenimentele istorice este întotdeauna prezentă în orice astfel de reconstrucție.
Legătura Psalmilor lui Solomon cu Pompei ar sugera o datare a colecției din secolul 1 î.Hr. Nu există niciun motiv
să credem că toți Psalmii au fost scriși în același timp sau chiar de același autor. Cu toate acestea, aceștia împărtășesc o
perspectivă comună, care sugerează că, indiferent dacă sunt compuși de un autor sau de mai mulți, Psalmii reflectă lumea
gândirii unui anumit grup de evrei care i-au adus la un moment dat după moartea lui Pompei în 48 î.Hr.
5. Apocalipsa lui Ezdra sau 4 Ezdra/2 Ezdra

4Ezdra/Apocalipsa lui Ezdra sau 2 Ezdra (după cuvintele cu care se deschide cartea: „a doua carte a profetului
Ezdra”) este apocrifă. Ieronim considera apocrife Ezdra grecesc A (Ezdra 3) și Ezdra latinesc (Ezdra 4).
4 Ezdra (Ezdra latinesc), cunoscută și sub numele de Apocalipsa lui Ezdra, este o scriere apocrifă absentă din
LXX. Fer. Ieronim a inclus-o în Vulgata ca 4 Ezdra, anexată la Noul Testament. Cea mai cunoscută și completă dintre
versiunile Apocalipsei lui Ezdra este cea latinească care include în plus patru capitole, mai mult decât oricare altă versiune
găsită. Două dintre acestea preced de obicei cartea și două o urmează. Ele sunt incluse în mod convențional în numerotarea
capitolelor, deși sunt recunoscute ca lucrări diferite. De obicei, Apocalipsa evreiască a lui Ezdra, adică cap. 3-14 din
versiunea extinsă latinească, se numește 4 Ezdra, în timp ce cap. 1-2 se numesc 5 Ezdra, iar cap. 15-16, 6 Ezdra. Aceste
două ultime scrieri nu sunt părți integrante din 4 Ezdra și în timp ce unii cercetători indică posibilitatea ca 5 Ezdra să fie de
origine iudaică sau iudeo-creștină, cel mai probabil ambele lucrări sunt considerate de origine creștină.
Versiune/Docu Ezdra din TM Neemia din TM Parafrază la: 2 Paral Apocalipsa
ment cap. 35-36, toată cartea latinească a lui Ezdra
Ezdra din TM, Neem
7:38-8:12 + o relatare
despre gărzile lui
Darius
LXX 2 Ezdra/Ezdra B 1 Ezdra/Ezdra A -
Vulgata Ezdra - -
Ieronim
Vulgata 1 Ezdra 2 Ezdra 3 Ezdra (apocrifă) 4 Ezdra (apocrifă)
Clementină
Vetus Itala 2 Ezdra 1 Ezdra -
Manuscrise 1 Ezdra 3 Ezdra 2 Ezdra = cap. 1-2
latinești târzii 4 Ezdra = cap. 3-14
5 Ezdra = cap. 15-16
Bibliile 1 Ezdra 2 Ezdra 3 Ezdra 4 Ezdra
protestante
vechi
Bibliile 1 Ezdra Neemia 2 Ezdra 3 Ezdra
slavone
KJV/RSV etc. Ezdra Neemia 1 Ezdra 2 Ezdra
Alte biblii 1 Ezdra 2 Ezdra 3 Ezdra 5 Ezdra = cap. 1-2
moderne 4 Ezdra = cap. 3-14
6 Ezdra = cap. 15-16
Sinodala 1 Ezdra 2 Ezdra 3 Ezdra -
(canonică) (canonică) (anaghinoscomena)
Apocalipsa este scrisă în ultimul deceniu al secolului 1 d.Hr., la o generație după distrugerea celui de-al doilea
Templu, fiind dominată de această catastrofă. Nu a supraviețuit în originalul său semit (probabil ebraic), sau în versiunea
grecească făcută după cea ebraică. Nu a fost păstrată nici în tradiția rabinică și este cunoscută datorită popularității sale în
bisericile creștine vechi. Există o versiune românească, aparent făcută din slavonă.
4 Ezdra se pare că s-a pierdut în greacă destul de devreme. Este citată cu siguranță de autorii din secolul al II-lea
d.Hr. (de ex., Constituțiile apostolice 2.14.9 = 4 Ezra 7:103; 8.7.6 = 4 Ezra 8:23; Clement din Alexandria, Stromate. 1:22 =
4 Ezra 5:35). Mai târziu, citările grecești dispar. Motivele pierderii textului grecesc rămân misterioase. Cartea este
structurată în șapte părți, denumite vedenii. Primele trei vedenii sunt predominant dialoguri dintre un „văzător”, identificat
cu Ezdra Scribul, și un înger. În viziunea a patra, văzătorul întâlnește o femeie în doliu, o mângâie și o vede transformându-
se în Ierusalimul ceresc. A cincea și a șasea vedenie au un caracter politic și mesianic, prevestind în detaliu căderea
Imperiului Roman și a națiunilor păgâne, împreună cu venirea unui răscumpărător. Ultima viziune se referă la revelația lui
Ezdra despre Scripturile sfinte, precum și a 70 de cărți secrete și se încheie cu ridicarea la cer a lui Ezdra.
6. Apocalipsa siriacă a lui Baruh (2 Baruh)

La 30-50 de ani după distrugerea Templului de către soldații romani în 70 d.Hr., un evreu înzestrat, folosind tradiții
vechi, dintre care multe antedatate, s-a străduit să afirme că iudaismul este o religie bazată pe Tora - Legea - și că pierderea
Templului s-a datorat eșecului națiunii alese, de a asculta de Dumnezeu și de Legea Sa. Mesajul central este obligația
continuă de a respecta Legea. În multe privințe, preocupările și expresiile din 2 Baruh indică modul în care iudaismul
timpuriu se îndrepta spre iudaismul rabinic. Unii cercetători speculează că autorul ar fi putut fi Rabbi Akiva sau ar fi
aparținut grupului acestuia de la Iamnia, adică rabinului Iosua ben Ḥananiah (cca. 40-125). Documentul, care este o
apocalipsă completă, există doar în manuscrise corupte sau parțiale de limbă siriacă, arabă din secolul al 10-lea sau al 11-
lea și alte manuscrise minuscule. Deși există un consens că documentul a fost compus probabil în Palestina, nu există un
acord cu privire la faptul dacă a fost compus în greacă, ebraică sau aramaică.
Autorul lui 2 Baruh a folosit ca model structura cu șapte vedenii din 4 Ezdra. 2 Baruh îl prezintă pe Baruh ca un
om ce primește revelații de la Dumnezeu prin care se dezvăluie unele secrete ale cosmosului, ale istoriei și destinului uman.
Acest text, la fel ca 4 Ezdra (adică 2 Ezd 3-14), constă din șapte viziuni în care Baruh și Dumnezeu dezbat despre chestiuni
care se concentrează pe problema teodiceei: cum este Dumnezeu drept dacă cei drepți suferă și cei răi prosperă? Scopul
general din 2 Baruh este de a accentua ascultarea de poruncile lui Dumnezeu ca modalitate de a supraviețui în vremuri
dificile. 2 Baruh susține că evreii pot prospera în ciuda distrugerii Templului din Ierusalim doar dacă rămân ascultători de
poruncile din Tora.
În această apocalipsă, Baruh este un pseudonim pentru persoana care a scris acest text. Pasajele interesante sunt
cele care relatează interacțiunile dintre Baruh și oameni. Aceste pasaje sugerează că Baruh era considerat un trimis divin,
un conducător inspirat și un interpret al Bibliei.
7. Apocalipsa lui Avraam

Un midraș (comentariu) bazat pe textul din Fac 15 prezentat sub formă de revelație. Titlul cărții este de fapt:
„Cartea descoperirii lui Avraam, fiul lui Terah, fiul lui Nahor, fiul lui Serug, fiul lui Arphașad, fiul lui Sem, fiul lui Noe,
fiul lui Lameh, fiul lui Metușelah, fiul lui Enoh, fiul lui Iared”. Apocalipsa lui Avraam se păstrează doar în traducerea din
slavona veche. Conform părerii generale a fost tradusă din greacă în jurul anului 900 d.Hr. în Bulgaria, deși traducerea dintr-
un original semitic nu poate fi exclusă. Copiile slavone bisericești vechi ale textului au fost foarte curând transferate,
probabil de călugări, din Bulgaria în Rusia și s-au diseminat în câteva secole în transcrieri diferite. Acest fapt explică de ce
textul actual al cărții este influențat de limbă rusă veche. Toate cele nouă manuscrise existente care conțin această apocrifă
sunt păstrate în muzeele și bibliotecile din Rusia.
Subiectul principal al cărții este alegerea lui Avraam, legământul dintre Dumnezeu și Avraam și descendenții săi.
Capitolele 1-8 vorbesc despre chemarea lui Avraam din mijlocul idolatrilor. După o reflecție profundă asupra diferitelor
forme de idolatrie, Avraam vrea să-L cunoască pe adevăratul Dumnezeu care a creat universul. Atunci Dumnezeu i se arată
în pară de foc și îi poruncește să părăsească casa tatălui său, Terah, și să jertfească o junincă, o capră, un berbec, o turturică
și un porumbel (Fac 15) pe un munte înalt. Capitolele 9-32 descriu călătoria lui Avraam către muntele Horeb, jertfirea
animalelor și vedeniile care i-au fost descoperite. Avraam vede, printre altele, cele șapte păcate ale lumii și distrugerea
Templului din Ierusalim. Dumnezeu îl înștiințează de pedepsirea neamurilor și a păcătoșilor din Israel (cap. 29). Viziunea
„omului care iese din stânga, din partea păgânilor” (29:4) prezice punerea la încercare a poporului lui Dumnezeu în ultimele
zile ale acestei epoci. Înainte de era dreptății, Dumnezeu va pedepsi „toată creația pământească” cu zece plăgi (29:15, 30:
2–8) și apoi îl va trimite pe Cel ales, care va aduna poporul lui Dumnezeu (31: 1). Păcătoșii vor fi pedepsiți și cei drepți vor
triumfa pentru totdeauna (cap. 32).
8. Testamentul lui Moise (Înălțarea lui Moise)

Testamentul lui Moise pretinde a fi declarația finală a lui Moise către Iosua. În mod sumar, Moise prezintă
cucerirea țării (2:1-2), timpul Judecătorilor și Regatul Unit (2:3-4) și perioada celor 2 regate (2:5-9). Capitolul 3 relatează
căderea Ierusalimului sub babilonieni (vv 1-3) și reuniunea tuturor triburilor din țările de exil (vv. 4-14). Moise prezice apoi
întoarcerea din captivitate (4:1-6) și reconstruirea Ierusalimului. Referințele cronologice din cap. 5-8 sunt confuze. Moise
prezice apostazia care va apărea printre evreii elenizați din vremea lui Antioh 4 Epifanes, hașmoneii și Irod, precum și
persecuțiile severe care decurg, inclusiv distrugerea parțială a Templului (6:9).
Capitolul 9 relatează un episod cu un levit credincios, Taxo, și a celor șapte fii ai săi care vrea să moară mai
degrabă decât să-și părăsească credința. Această poveste este urmată de un imn apocaliptic care descrie distrugerea celui
rău de îngerul păzitor al lui Israel (10:1-2), cataclisme cosmice și premărirea Israelului la sfârșitul zilelor (10:3-10).
Manuscrisul se încheie cu un dialog între Iosua și Moise în care Iosua își exprimă teama că după moartea lui Moise dușmanii
lui Israel îi vor copleși. Moise îl asigură că Dumnezeu nu-i va părăsi și că promisiunile legământului vor rămâne (10:11-
12:13). În acest moment, în mijlocul unei propoziții, există o pauză în text și conținutul rămas se pierde.
Este un apocrif existent într-un singur palimpsest latin slab conservat, incomplet și uneori ilizibil descoperit în
biblioteca ambroziană din Milano și publicat de Ceriani în 1861. Manuscrisul datează din secolul al 6-lea d.Hr., dar
ortografia și stilul indică faptul că este un copie a unei scrieri de la începutul secolului al 5-lea. Textul latin este în mod clar
o traducere dintr-un document grecesc care poate fi încă de la sfârșitul secolului I sau începutul secolului al 2-lea d.Hr.
Traducerea este ea însăși o traducere a unei scrieri semitice. Dacă textul semitic a fost aramaic sau ebraic rămâne un subiect
de dispută, dar acesta din urmă este mai probabil.
Ceriani, pe baza citatelor din Actele sinodului de la Niceea și a unor referințe patristice, a intitulat manuscrisul
„Înălțarea lui Moise”, un indiciu al faptului că Moise a fost dus direct în cer, și nu a murit de moarte naturală. Această
poveste este bine cunoscută în multe scrieri evreiești și este probabil menționată în Iuda 9. Prezentul text, totuși, nu știe
nimic despre această presupunere și arată în mod clar că Moise a murit de moarte naturală (1:15; 3:13; 10:14 ). Unele citate
și stihometrii antice (liste de cărți și numărul de rânduri conținute de fiecare) se referă atât la Înălțarea lui Moise, cât și la
Testamentul lui Moise. Relația dintre ele nu este clară. S-a propus că erau fie două lucrări distincte, o singură lucrare formată
din două secțiuni, fie două lucrări separate care au fost ulterior unite între ele. Este mai prudent, lipsit de dovezi manuscrise,
să ne referim la lucrarea de față drept Testamentul lui Moise și să lăsăm deschisă întrebarea dacă o relatare a presupunerii
înălțări a lui Moise urma sfârșitului mutilat din 12:13. Testamentul lui Moise pretinde a fi cuvântarea finală a lui Moise
către Iosua.
Probabil aparține sec. 2 î.Hr.-2 d.Hr.
9. Testamentul lui Iov

Testamentul lui Iov detaliază narațiunea biblică a lui Iov, lăudând virtutea răbdării. Compoziția prozaică și uneori
plină de umor prezintă caracteristici ale unor lucrări similare, cum ar fi Testamentele celor doisprezece patriarhi și
Testamentele lui Avraam, Isaac și Iacov. Deși listat printre lucrările necanonice în Decretul Gelasian din secolul al 6-lea
(5.6.4), Testamentul Iov nu mai apare până în secolul al 19-lea, când prima sa ediție modernă a fost editată de cardinalul
Mai (1833), care a prezentat lucrarea ca fiind creștină. Traducerea franceză a lui Migne, un sfert de secol mai târziu (1858),
ne-a oferit prima traducere într-o limbă europeană modernă.
Flancat de un prolog (cap. 1) și un epilog (cap. 51-53), cea mai mare parte a Testamentului (cap. 2-50) conține
discuția lui Iov mai întâi cu un înger (cap. 2-5), apoi cu Satana (cap. 6-27), alături de cei trei regi („prieteni” din cartea
biblică a lui Iov; cap. 28-45) și, în cele din urmă, cu cele trei fiice ale sale (cap. 46-50). Cinci pasaje poetice apar în T. Iov
25, 32, 33, 43 și 53. Testamentul lui Iov pune cauza bolii lui Iov pe seama distrugerii templului unui idol. Soția lui Iov,
Sitis, roabele, văduvele și fiicele lor, toate apar în acest text curios. Practicile de înmormântare evreiești abundă în lucrare.
Dar chintesența lucrării este surprinsă în propoziția „Răbdarea este mai bună decât orice” (27:7).
Testamentul lui Iov își are originea în mod clar din LXX, în special Iov 29-31. Frazele Septuagintale și, în câteva
cazuri, citate directe aparente, au fost preluate în Testament.
- o origine creștină evreiască în Egipt
- scrisă de terapeuți - o sectă evreiască contemplativă descrisă de Filon în De contemplativa.
- scrierea era precreștină, dar fără legătură cu esenienii sau cu terapeuții. S-au observat asemănări cu misticismul
evreiesc, merkabah - speculații despre carul divin.
- cel mai bine să considerăm textul ca fiind de origine neclară, din cadrul iudaismului sectar, amestecând elemente
de magie, cu misticismul merkabah, trăsături evreiești standard, cum ar fi obiceiurile de înmormântare și opoziția față de
idolatrie, împreună cu îngrijirea săracilor și a profeției feminine. Nu pot fi determinate nici originea, nici o dată mai precisă
decât 100 î.Hr. - 200 d.Hr.
10. Martiriul lui Isaia (Înălțarea lui Isaia sau Adormirea lui Isaia)
O apocrifă ce conține atât elemente evreiești, cât și elemente creștine. Se împarte în mod natural în două secțiuni:
cap. 1-5, numită în general Martiriul lui Isaia, și cap. 6-11, cunoscută sub numele de vedenia adormirii lui Isaia. Conține în
plus o unitate distinctă, cap. 3-4, care este adesea numită Testamentul lui Iezechia.
Lucrarea există în întregime numai în etiopiană. Sunt, de asemenea, fragmente grecești și latine ale tradiției
textuale reprezentate de versiunea etiopiană. Majoritatea specialiștilor sunt de acord că Martiriul a fost compus în ebraică.
Apoi a fost tradus în greacă, care a servit ca bază pentru celelalte versiuni existente. Secțiunile creștine (Testamentul lui
Iezechia și Adormirea lui Isaia) au fost probabil compuse în limba greacă.
Majoritatea cărturarilor sunt de acord că Martiriul lui Isaia a fost compus de un evreu din Palestina nu mai târziu
de secolul 1 d.Hr. Legenda din spatele cărții, dacă nu chiar cartea în sine, poate fi cu mult mai veche.
Cap. 1-5 și 6-11 sunt fiecare o unitate distinctă. Cap. 1-5 descriu legenda martiriului lui Isaia omorât de regele
Manase. Cap. 6-11 descriu o călătorie vizionară a lui Isaia din timpul domniei regelui Iezechia. Secțiunile nu numai că sunt
în ordine cronologică, dar o tradiție textuală majoră separată nu conține decât cap. 6-11. Mai mult, cap. 1-5 sunt de origine
evreiască, iar cap. 6-11 sunt clar creștine. În al doilea rând, cap. 3-4 par să formeze, de asemenea, o unitate distinctă. Se
pune întrebarea dacă ea a existat la un moment dat ca o lucrare separată și dacă a făcut parte dintr-un Testament al lui
Iezechia, acum pierdut.
Narațiunea martiriului începe cu regele Iezechia care-l cheamă pe fiul său, Manase, în prezența profetului Isaia și
a fiului său, Iosab. Isaia prezice apostazia lui Manase și propria sa moarte din mâna acestuia. Când Manase devine rege,
profeția lui Isaia începe să se împlinească. Isaia fuge în munte în compania altor profeți. Falsul profet samaritean Belkira
află despre acest lucru și îl dă pe Isaia pe mâna lui Manase care îl arestează și îl taie în două. Narațiunea, bazată în mod vag
pe mai multe cărți din VT, confirmă faptul că Isaia a fost martirizat fiind tăiat în bucăți. Această tradiție nu se găsește în
VT, dar este consemnată (cu anumite detalii) în Talmudul babilonian și ierusalimitean. Se reflectă și în Viețile profeților
(sec. 1 d.Hr.) și la mai mulți scriitori patristici și aluziv în Evr 11:37, „au fost uciși cu pietre, au fost puși la cazne, au fost
tăiați cu fierăstrăul, au murit uciși cu sabia, au pribegit în piei de oaie și în piei de capră, lipsiți, strâmtorați, rău primiți”.
De asemenea, este de remarcat demonologia cărții. Conducătorului cetei rele i se dau mai multe nume, cel mai
frecvent Sammael, Beliar și Satan. Dualismul puternic al acestei secțiuni i-a făcut pe unii cercetători să afirme că Martiriul
este o lucrare a comunității de la Qumran, care împărtășea o perspectivă dualistă, deși nu au fost găsite fragmente din
Martiriu printre sulurile de la Qumran.
Între capturarea lui Isaia și martiriu este secțiunea intitulată Testamentul lui Iezechia (cap. 3-4). Această secțiune
descrie o viziune anterioară de-a lui Isaia, formată din patru părți. Prima parte se referă la venirea Preaiubitului și la
constituirea Bisericii. Deși unele detalii sunt similare cu relatările Evangheliei, în special cu Matei, altele nu se regăsesc
acolo. De exemplu, coborârea și înălțarea Preaiubitului până la al șaptelea cer, transformarea lui într-un om, coborârea pe
pământ a îngerului Bisericii și rolul Duhului Sfânt și al îngerului Mihail cu privire la înviere. A doua parte Testamentului
descrie decadența Bisericii de la sfârșitul veacului.
11. Oracolele Sibiline (Cartea Sibilinelor)

O colecție de ziceri cu caracter profetic atribuite unei femei extatice, de tradiție clasică, numită sibilă. Unele dintre
oracolele sibiline sunt de origine evreiască, iar altele au fost adaptate sau compuse de creștini.
Sibila din legendele grecești era o femeie extatică care rostea profeții, de regulă nefaste. Cea mai veche referință
la sibilă o găsim la filosoful Heraclit (cca. 500 î.Hr.) și se pare că la acea vreme era deja o figură cunoscută a antichității.
Potrivit poetului latin Ovidiu, zeul Apollo i-a conferit sibilei nemurire, dar sibila a uitat să ceară și tinerețe, așa că a
supraviețuit mii de ani sub forma unei femei zbârcite și pipernicite de bătrânețe.
La început exista o singură sibilă, iar asocierea ei cu diferitele locuri în care profețea, era explicată de faptul că
era o femeie rătăcitoare. Cu toate acestea, în perioada elenistă, sibilele s-au înmulțit. Varro, un scriitor roman din secolul 1
î.Hr., vorbea de zece sibile. Sibila iudaică era uneori a unsprezecea, fiind adesea identificată cu cea persană.
Încă de la început, oracolele sibiline erau scrise în hexametre grecești. Se considera că utilizarea acrostihurilor era
un semn al autenticității oracolelor. Cea mai faimoasă colecție din antichitate a fost cea de la Roma. Când templul lui Jupiter
a fost ars în 83 î.Hr., cărțile sibiline au fost distruse. În urma reconstruirii din 76 î.Hr., oracolele au fost adunate din diferite
locuri, în special din Eritreea. Ultima consultare cunoscută a cărților a avut loc în 363 d.Hr.
Colecția standard a Oracolelor sibiline este cuprinsă din două serii de manuscrise diferite grupate în 14 cărți. Le
vom analiza în ordinea cronologică.
Cartea a 3-a conține primele sibile iudaice. Genul oracolelor sibiline a fost adaptat pentru prima dată de evrei în
Egiptul sec. 2 î.Hr., cu scopuri propagandistice. Cele mai vechi oracole evreiești sunt păstrate în cartea 3 a colecției standard.
În cadrul acestui cărți se pot distinge cinci oracole. Primul conține o relatare euhemeristică a istoriei, adică zeii păgâni sunt
priviți ca niște bărbați și femei celebri din antichitate. Chiar pământul și cerul erau văzute ca „primii dintre oamenii
plămădiți”. Oracolul începe cu narațiunea turnului Babel, dar cea mai mare parte se referă la elemente din mitologia
grecească, în special despre nașterea lui Zeus. Oracolul se încheie prin enumerarea a opt regate, începând cu Egiptul până
la Roma. Al doilea oracol conține, de asemenea, o trecere în revistă a istoriei, începând cu „casa lui Solomon”. Cea mai
mare parte a oracolului, totuși, este preocupată de „un alt regat, alb și cu multe capete dinspre marea vestică” - adică Roma.
Sibila condamnă cetatea Romei din cauza nedreptății și a homosexualității sale. Va rezista până la „a șaptea domnie, când
peste ea va cârmui un rege al Egiptului din neamul grecilor”. Atunci „poporul marelui Dumnezeu va fi din nou puternic”.
Regele în cauză este fie Ptolemeu al 6-lea Filometor (180-164, 164-145 î.Hr.), fie succesorul său, Ptolemeu al 7-lea Neos
Filopator. De fapt, bunăvoința lui Filometor față de evrei era binecunoscută. Pe lângă susținerea politică a casei ptolemeice,
cea mai veche sibilă evreiască conținea și un mesaj religios. Acest lucru este expus în al treilea oracol, într-un elogiu al
poporului evreu și al Legii sale. Al patrulea oracol îi îndeamnă pe greci să se depărteze de idolatrie și să ofere ardere-de-tot
„la templul marelui Dumnezeu” și îi laudă pe evrei pentru că au evitat idolatria și homosexualitatea. Oracolul final vorbește
despre un atac escatologic asupra Templului de către regii pământului, care va fi respins de Dumnezeu prin săbii de foc
aruncate din cer. Atunci „fiii marelui Dumnezeu vor trăi în pace în jurul Templului” și Dumnezeu „va ridica între oameni o
împărăție pentru toate veacurile”.
Cele mai vechi oracole sibiline evreiești sunt de fapt profeții eshatologice. Ele prevăd restaurarea unui regat
evreiesc în jurul Templului din Ierusalim. Evident, acestea nu recunoșteau dinastia macabeică. Centralitatea Templului
susține ipoteza că oracolele au fost scrise de un susținător al lui Onias al 3-lea (187-175 î.Hr.), Marele Preot demis. Se
aștepta ca regele ptolemeic să joace un rol crucial în realizarea acestei stări eshatologice, în special distrugerea idolatriei și
a homosexualității. În timp ce oracolele sunt eshatologice, totuși, ele diferă semnificativ de viziunile apocaliptice care au
fost compuse în Iudeea în aceeași perioadă istorică (de exemplu, cartea lui Daniel), deși au unele trăsături comune. Oracolele
nu fac nicio mențiune despre îngeri, care joacă un rol dominant în literatura apocaliptică și nu întrevăd învierea morților. În
schimb escatologia lor este mai aproape de speranța tradițională evreiască pe care o găsim, de exemplu, în Isaia 2 și 11,
anume restaurarea unei împărății în jurul Templului din Ierusalim. În același timp, oracolele sunt foarte inovatoare în
încercarea de a se raporta la lumea păgână.
Apocrife ale Vechiului Testament ~ 10 ~ Master Exegeză și Ermineutică Biblică
Cartea a 5-a a oracolelor sibiline continuă tradiția sibilină a iudaismului egiptean și conține tot 5 prevestiri. Au
fost scrise probabil la începutul secolului al 2-lea d.Hr., în ajunul marii revolte evreiești din diaspora (115-118). Oracolul
final al cărții descrie o ciudată luptă a stelelor, care se încheie în mod sumbru cu un cer fără stele.
În contrast puternic cu importanța Templului din oracolele 3 și 5, cartea a 4-a declară de la început că Dumnezeu
nu are casă de piatră, ci un Templu invizibil și îi declară fericiți pe cei care „resping toate templele... spurcate cu sânge de
creaturi însuflețite și sacrificii de patru picioare”. Acest oracol trebuie să fi venit dintr-o sursă diferită față de cartea a 5-a.
Cartea a 4-a este cea mai structurată dintre sibilinele evreiești. Oferă o privire de ansamblu asupra istoriei și amintește patru
regate și zece generații: Asiria (6 generații), Media (2), Persia (1) și Macedonia. Sibila menționează distrugerea
Ierusalimului și erupția Vezuviului (79 d.Hr.) și profețește întoarcerea lui Nero. Menționarea botezului, ca modalitate de a
preveni distrugerea finală, aruncă o lumină interesantă asupra activității Sf. Ioan Botezătorul și a altor grupuri baptismale
din secolul 1 d.Hr. De obicei, se crede că oracolul a fost compus în Valea Iordanului nu mult după 79 d.Hr., care este ultima
referință istorică.
Cartea a 11-a a oracolelor era probabil tot un produs al iudaismului din secolul 1 d.Hr. Cartea 11 este o trecere în
revistă a istoriei de la Potop până la moartea Cleopatrei. Oracolul este negativ la adresa Cleopatrei, dar nu conține nicio
critică la adresa Romei. Egiptul va fi în cele din urmă distrus din cauza asupririi evreilor. Cartea 11 se potrivește cu atitudinea
generală a iudaismului alexandrin, care a fost conciliantă cu domnitorii și ostilă egiptenilor nativi, dar se deosebește de
tradiția oracolelor sibiline 3 și 5.
În două cazuri, Oracolele Sibiline evreiești au fost adaptate și încorporate în cărțile creștine. Acestea sunt cărțile
1-2 și 8. Primele două cărți ale colecției nu sunt separate în manuscrise și trebuie tratate ca o singură carte. Familiara
împărțire sibilină a istoriei în zece generații apare peste tot. Aici este inserat și un pasaj creștin despre viața lui Hristos.
Cartea a 2-a descrie vremurile eshatologice și judecata de apoi. Mai multe pasaje sunt în mod clar creștine.
Cartea a 8-a se împarte în două secțiuni destul de diferite. O parte conține profeții politice, în principal îndreptate
împotriva Romei, iar cealaltă parte conține elemente de hristologie, întrupare și lauda lui Dumnezeu. Nu există nimic care
să ne indice locul de origine.
Doar două cărți din colecția standard sunt clar niște compoziții creștine originale. Cartea 6 este un imn către Hristos
în care se menționează botezul Lui în Iordan, o temă preluată și în cartea a 7-a, care prezintă un tip neobișnuit de creștinism.
A fost etichetat „gnostic” și „iudeo-creștin”, dar puținele referințe cvasi-gnostice sunt izolate, fără niciun context gnostic,
iar elementele evreiești constau în asocierea lui Hristos cu casa lui David și o condamnare a celor care pretind că sunt evrei
și de fapt nu sunt. Importanța botezului a fost văzută ca o dovadă pentru a sugera o origine siriană a scrierii sau o proveniență
din Valea Iordanului, dar niciuna dintre aceste sugestii nu este mai mult decât o posibilitate. Singura dovadă a acestei datări
este că era cunoscută de scriitorul Lactanțiu.
Colecția sibilină se încheie cu trei cărți care continuă recenzia politică a cărții 11. Oracolele sibiline 12 acoperă
perioada de la Augustus (63 î.Hr.) până la Alexandru Severus (235 d.Hr.). Este demnă de remarcat în principal pentru
evaluarea sumară a împăraților romani. Caligula și Nero sunt portretizați negativ, dar Augustus, Domițian, Hadrian și
Marcus Aurelius sunt lăudați. Există doar două pasaje creștine clare și acestea pot fi inserții târzii, dar este de menționat
imaginea pozitivă a lui Hadrian prezentă într-o lucrare evreiască.
Oracolele sibiline 13 continuă recenzia până în jurul anului 265 d.Hr. Din nou, nu este sigur dacă această carte
este evreiască sau creștină. Cartea 14 continuă prezentarea până la cucerirea arabă a Egiptului în secolul al 7-lea d.Hr., dar
puține dintre referințe istorice pot fi recunoscute și o mare parte din carte pare incoerentă.
Așadar oracolele sibiline constau din 14 cărți care datează din cca. 150 î.Hr. (cartea 3, care se concentrează pe
restaurarea eshatologică a regatului evreiesc) și până în secolul al 7-lea d.Hr. (cartea 14, de origine incertă). O parte din
material este clar creștin; de exemplu, cartea 6 constă pur și simplu dintr-un scurt imn către Hristos, în timp ce cartea 7
include oracole împotriva diferitelor națiuni și poate reflecta o influență gnostică.
12. „Testamentul” lui Avraam

Deși intitulat „testament” în multe dintre manuscrisele existente, Testamentul lui Avraam prezintă doar câteva
dintre trăsăturile acestui gen. Avraam este pus să-și facă un testament înaintea morții, dar nu își povestește propria istorie
pentru instruirea descendenților și nici nu oferă sfaturi morale celor care s-au adunat la patul lui. „Testamentul” lui Avraam
este strâns legat de vremurile apocaliptice. Descrie călătoriile în lumea cealaltă și conține legende despre moartea lui Moise,
legende care au circulat pe scară largă în perioada elenistă și romană. „Testamentul” se concentrează pe fatalitatea morții,
judecata dreaptă și milostivă a lui Dumnezeu (în contrast cu condamnarea rapidă a păcătoșilor de către Avraam) și soarta
sufletelor după moarte. Figura lui Avraam are o oarecare asemănare cu personajul biblic prin faptul că este prezentat ca
ospitalier și drept, dar în testament este văzut și ca neascultător (refuzând să meargă cu trimișii lui Dumnezeu) și ca unul
care se îndreptățește pe sine (condamnându-i aproape pe toți pe care îi vede în timpul călătoriei lui cerești). Lucrarea
supraviețuiește în două recenzii grecești distincte, o versiune mai lungă (A) și o versiune mai scurtă (B). Cele două recenzii
derivă probabil dintr-o sursă comună, dar niciuna nu este direct dependentă de cealaltă.
Narațiunea conține două secțiuni paralele și simetrice. În prima, arhanghelul Mihail este trimis de Dumnezeu ca
să recupereze sufletul lui Avraam. În a doua parte, Moartea este trimisă pentru a termina această misiune. Avraam îl primește
pe călătorul Mihail cu mare ospitalitate, dar după ce află pentru ce a venit Mihail, el refuză să moară. Mihail continuă să-l
convingă pe Avraam să asculte de voința lui Dumnezeu, dar în schimb Avraam face o învoială cu Mihail, care i-ar permite
să vadă toată lumea locuită înainte de a muri. În timpul călătoriei, Avraam este scârbit de răutatea pe care o vede și imediat
cere moartea păcătoșilor. Dumnezeu poruncește ca întreaga călătorie să se oprească înainte ca Avraam să-i condamne pe
toți; apoi îl învață pe Mihail să-l ducă pe Avraam în locul în care Abel cântărește cu grijă faptele morților, astfel încât
Avraam să poată vedea judecata milostivă a lui Dumnezeu. Purtarea milostivă de grijă a lui Dumnezeu îl convinge pe
Avraam să se roage în numele celor pe care i-a condamnat în timpul călătoriei sale. Deși Mihail și-a îndeplinit partea de
învoială, Avraam tot refuză să moară. Mihai se întoarce apoi în cer și Dumnezeu trimite Moartea pentru a cere sufletul lui
Avraam. Moartea încearcă să-l sperie pe Avraam arătându-i tot felul de morți înfricoșătoare, iar apoi încearcă să-l convingă
că o moarte rapidă este ceva ce este de dorit, deoarece o astfel de moarte exclude orice altă pedeapsă suplimentară. Însă
Avraam este reticent în fața morții și în cele din urmă este păcălit de Moarte și acesta moare. Povestea se încheie cu îngerii
ducând sufletul lui Avraam la cer.
Cărturari au susținut că lucrarea a fost scrisă în ebraică, dar consensul astăzi este că versiunea mai lungă a
Testamentului a fost compusă în greaca septuagintală sau cea semită. Nu există aluzii istorice în Testament. Astfel,
estimările datei compoziției au variat între secolul al 2-lea î.Hr. până în secolul al 6-lea d.Hr. (pentru forma finală a variantei
mai lungi), deși majoritatea cercetătorilor consideră că secolul 1 î.Hr. sau secolul 1 d.Hr. este data cea mai probabilă a
scrierii.
13. Cartea Antichităților biblice

Cartea Antichităților biblice este atribuită lui Filon din Alexandria (20 î.Hr. - 50 d.Hr.), iar în latină poartă numele
„Liber Antiquitatum Biblicarum”. Se pare însă că nici atribuirea, nici titlul latin nu par a fi originale, deoarece în niciun loc
autorul nu se identifică cu Filon, iar abordarea textului biblic și a teologiei sunt diferite față de a lui Filon. Mai degrabă, atât
atribuirea, cât și titlul se bazează probabil doar pe o analogie foarte generală între această lucrare și „Antichitățile iudaice”
ale lui Iosif Flaviu într-o perioadă în care, printre creștini, Filon și Iosif erau cei mai cunoscuți autori iudei din vremurile
NT.
Antichitățile biblice s-au păstrat în 18 manuscrise latine complete și 3 fragmentare. Toate datează din sec. 11-15
d.Hr. și sunt de origine germană sau austriacă. Există dovezi substanțiale că versiunea latină a fost tradusă din greacă și că
versiunea greacă se baza pe un original ebraic.
Lucrarea „Antichitățile biblice” conține o repovestire parțială a narațiunii biblice de la Facere până la 1 Regi. În
loc să repovestească întreaga narațiune biblică, autorul alege anumite episoade pe care le extinde foarte mult, în timp ce pe
altele le rezumă destul de mult (de ex. despre Adam, Iosif, Moise, Iosua, Debora, Samuel și David).
Tema teologică centrală a cărții este loialitatea lui Dumnezeu față de legământul cu Israel. Necazurile care s-au
abătut asupra Israelului în istoria sa timpurie, de la Adam până la David, au fost pedepse pentru păcatele poporului, în
special pentru idolatrie, și astfel servesc la atestarea dreptății lui Dumnezeu. Idealul pozitiv pentru Israel este credința lui
absolută în Dumnezeu și în respectarea fidelă a Legii lui Dumnezeu. Astfel, autorul pare interesat în special de narațiunile
biblice care tratează păcatul și pedeapsa, la nivel colectiv sau național.
14. Cartea secretelor lui Enoh (2 Enoh sau Enoh slav) (unii o introduc la cele elenistice)
Această apocalipsă apocrifă este atestată doar în limba slavonă. Numită în mod convențional 2 Enoh, lucrarea are
aproape la fel de multe nume câte manuscrise există, de la „Povestea lui Enoh (slovo, literal „cuvânt”)”, „Viața lui Enoh”
la „Cartea (Secretele lui) (Dreptul sau Înțeleptul) Enoh”. Aceste denumiri reflectă identitatea mixtă, conținuturile diverse și
structura complexă a lucrării. Originile lui 2 Enoh sunt necunoscute. Cercetările nu au ajuns la niciun consens cu privire la
timpul, locul sau conținutul primei forme a lucrării. Unii spun că recenzia mai lungă a fost scrisă de un evreu din Alexandria
în secolul 1 î.Hr., alții că a fost o rescriere creștină a lui 1 Enoh, probabil în greacă, făcută undeva între sec. 2 d.Hr. (în
Siria?) sau sec. 10 (în Bizanț).
În forma sa cea mai extinsă, 2 Enoh conține două părți distincte și diferite: în primul rând, viața lui Enoh (cap. 1-
68), în al doilea rând, evenimentele de după dispariția lui Enoh până la moartea lui Noe (cap. 69-73). Cuprinsul poate fi
împărțit astfel:
1. Viața lui Enoh (cap. 1-68)
A. Călătoria lui Enoh prin șapte (sau zece) ceruri (cap. 1-21)
b. Discuția lui Enoh cu Domnul (cap. 22-35)
c. Întoarcerea lui Enoh pe Pământ (cap. 36-38)
d. Enoh își învață copiii (cap. 39-63)
e. Chemarea și ultimele cuvinte ale lui Enoh (cap. 64-66)
f. A doua mutare a lui Enoh la cer (cap. 67-68)
2. Evenimente ulterioare (cap. 69-73)
a. Preoția lui Matusalem (cap. 69-70)
b. Preoția lui Nir, al doilea fiu al lui Lameh, și fratele lui Noe, nemenționat în Scriptură (cap. 70)
c. Nașterea lui Melchisedec (cap. 71)
d. Mutarea la cer a lui Melchisedec (cap. 72)
e. Potopul (cap. 73)
Deși este o apocalipsă apocrifă, 2 Enoh nu aparține unui singur gen. Prin descoperirea secretelor cerești, este într-
adevăr o apocalipsă. Ca narațiune este un fel de midraș al Fac 5:24. Cu îndemnurile sale morale, cartea stă alături de tradiția
înțelepciunii (Enoh este numit „înțelept”). Discuțiile sale despre fenomenele naturale, în special astronomia, îi conferă un
puternic caracter științific. Comparația cu alte tradiții, corpusuri literare și compoziții individuale sugerează posibile surse
comune cu ideile găsite în 2 Enoh, dar singura legătură palpabilă care poate fi stabilită este dependența sa de 1 Enoh, deși
și aceasta este parțială și indirectă. Temele și motivele pe care 2 Enoh le împărtășește cu 1 Enoh nu sunt atât de distinctive
încât să necesite o legătură directă, deoarece multe dintre ele se bucurau de o circulație generală. Cele mai strânse legături
sunt (a) călătoriile prin tărâmurile cerești (dar în 1 Enoh sunt doar vedenii în timp ce în 2 Enoh acestea sunt reale); (b)
vedeniile lui Enoh despre judecata oamenilor și a îngerilor; (c) rolul de mijlocitor al lui Enoh; (d) folosirea legendei îngerilor
căzuți sau a veghetorilor (inclusiv localizarea Muntelui Hermon); (e) chestiunile astronomico-calendaristice (deși diferă în
multe detalii); (f) obținerea accesului la cărțile cerești (1 Enoh 81; 2 Enoh 23 - detaliile sunt diferite însă); (g) întoarcerea
pe pământ pentru a-și învăța familia (prin intermediul a șapte „sfinți” în 1 En 81:5 sau prin doi în 2 En 38:1); (h) prevestirea
Potopului (dar 2 Enoh se termină acolo, în timp ce 1 Enoh cercetează întreaga istorie ulterioară a Israelului, subiect despre
care 2 Enoh nu are niciun interes).
Unele teme din 2 Enoh amintesc de temele creștine, cum ar fi chinurile celor condamnați (cap. 10) sau mântuirea
lui Adam din iad (cap. 42). Apoi primii creștini au dezbătut probleme precum numărul cerurilor, locul creării îngerilor în
zilele creației din Fac 1, ziua în care a căzut Satana, dacă Satana l-a ispitit pe Adam înainte de a o ispiti pe Eva, cât timp a
stat Adam în Paradis etc. 2 Enoh răspunde la toate aceste întrebări: există 7 ceruri (cap. 3-21 [dar 10 în cap. 10, o interpolare
grosolană]); îngerii au fost creați în a doua zi, iar Satana s-a răzvrătit tot în ziua a doua (cap. 29 [dar recenzia mai lungă
oferă o altă versiune a legendei Satanei în cap. 31]); Satana nu a luat legătura cu Adam (31); Adam a stat în Paradis cinci
ore și jumătate (32:1) sau șapte ani (71:28).
III. Apocrife elenistice
1. Cartea 4 Macabei
Cartea 4 a Macabeilor, spre deosebire de celelalte 3 care au un caracter istoric pronunțat, nu este o carte istorică
sau cvasi-istorică despre eroii, evenimentele și circumstanțele perioadei macabeilor. Denumirea de „Macabei” dată cărții
este potrivită doar în măsura în care tema sa centrală privește martiriul unui bătrân înțelept evreu pe nume Eleazar, și a unei
mame și a celor șapte fii ai săi. Aceste martirii s-au petrecut în primele zile ale revoltei Macabeilor, iar poveștile despre ele
au fost dezvoltate pe scară largă în tradiția evreiască (comparați, de exemplu, 4 Macabei cu 2 Macabei). Relatarea foarte
dramatică despre ultimele clipe ale fiecărui martir servește la confirmarea tezei sale, căci în 1:1 el își descrie eseul ca pe o
„narațiune filozofică” în care „rațiunea stăpânește asupra pasiunilor” (1:7). Dintre toate titlurile date cărții 4 Macabei în
primele secole, probabil cel mai potrivit este cel al lui Eusebiu și Ieronim: „Despre întâietatea rațiunii”.
Deși o versiune siriacă a celor 4 Macabei a apărut destul de devreme, textul a ajuns până la noi în principal în
marile manuscrise unciale din LXX, codex Sinaiticus și Vaticanus. Fără îndoială autorul cărții 4 Macabei a scris-o în greacă
fiind foarte versat în diverse aspecte ale filosofiei grecești. Scopul său principal este de a arăta că cele mai înalte virtuți
grecești sunt cuprinse în loialitatea și devotamentul față de Legea lui Moise. Fundalul pe care îl folosește este o serie
oarecum repetitivă de descrieri teatrale ale torturilor îngrozitoare aplicate de opresorii lor sirieni preotului Eleazar, celor
șapte fii și, în cele din urmă, mamei lor, toți aceștia agățându-se nestrămutat de credința lor strămoșească.
Data și locul de proveniență a cărții 4 Macabei sunt foarte greu de determinat. Ar fi putut fi scrisă aproape în orice
moment, undeva între secolul 1 î.Hr., de la cucerirea Ierusalimului de către Pompei (63 î.Hr.) până în timpul domniei lui
Hadrian când este dărâmat Templul (70 d.Hr.). Din anumite aluzii istorice din carte ne putem gândi că autorul 4 Macabei
era probabil contemporan cu călătoriile misionare și epistolele Sf. Apostol Pavel.
Numeroase ecouri ale gândirii și metodelor exegetice ale lui Filon i-au determinat pe cercetători să localizeze
scrierea lui 4 Macabei în Alexandria sau Antiohia Siriei, fiind o lucrare evidentă a Diasporei. Autorul este familiarizat cu
principiile filosofice neoplatonice, neo-pitagorice, stoice și filozofice. În special, el împărtășește cu Filon și cu Înțelepciunea
lui Solomon credința fermă în doctrina greacă a nemuririi sufletului (9:22; 14:5-6; 16:13; 17:12; 18:23). De fapt, el omite
intenționat din sursa sa principală, 2 Macabei, acele pasaje care atestă învierea trupului (7:9, 11, 14, 22-23). În ciuda
orientării sale către filosofia greacă, el rămâne în toate privințele fidel Legii lui Moise. Cuvinte precum „sânge”, „curățire”,
„răscumpărare” și „ispășire” recapitulează în mod clar tradițiile Vechiului Testament, de exemplu, reglementările levitice
din Ziua Ispășirii (Lev 16; 17:11; etc.) și reprezentarea foarte diferită din Deutero-Isaia (de ex., Isaia 53:5, 10, 11) a robului
lui Dumnezeu care, fie că era conceput ca un singur individ sau un grup, ar răscumpăra prin suferință și sacrificiu poporul
lui Dumnezeu, Israel. Noțiunea de sacrificiu și eficacitatea mântuitoare a morții drepților martirizați au devenit în mod
natural deosebit de proeminente în perioada de după războaiele macabeice. Nu există nicio îndoială că 4 Macabei a influențat
direct dezvoltarea martirologiei creștine. Sfinții Părinți (de ex., Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Ambrozie
și Fer. Augustin) au considerat 4 Macabei text creștin și i-au considerat pe eroii Macabei ca protomucenici creștini,
„adoptându-i”.
2. 3 Baruh (Apocalipsa greacă a lui Baruh)

Apocrifa aceasta este atribuită lui Baruh și a supraviețuit în două versiuni slavone (ambele traduse probabil după
manuscrise grecești) și una în greacă. Baruh, scribul lui Ieremia, deplânge distrugerea Ierusalimului până când un înger,
trimis de Domnul, numit Famael îl răpește și îl duce prin cinci ceruri ca să-i dezvăluie tainele lumii și ale timpului.
Probabil limba originală a scrierii a fost greaca, deși nu este sigur. Data compoziției este incertă; în mod evident,
trebuie să dateze ulterior anului 70 d.Hr., deoarece autorul știe despre distrugerea Ierusalimului de către romani și, probabil,
este anterior anului 231 d.Hr., dacă Origen face aluzie la această scriere în „Despre Principii”. Întrucât apocrifa este strâns
legată tematic de literatura apocrifă din jurul lui Baruh, în special cărțile 2 și 4 Baruh, care au fost scrise la începutul
secolului al 2-lea d.Hr., este fie ulterioară, fie contemporană cu acestea.
Majoritatea bibliștilor susțin acum că scrierea este iudaică și a fost redactată de un creștin, deși multe dintre
pasajele creștine din versiunea greacă sunt absente în varianta slavonă. Astfel, dacă la început lucrarea era evreiască,
versiunile existente ulterioare sunt rezultatul redactărilor creștine.
Autorul își pune multe întrebări, inclusiv cea despre relația dintre om și Dumnezeu, de vreme ce jertfele de la
Templu au dispărut. Autorul spune că untdelemnul milostivirii și slava lui Dumnezeu nu vor conteni, deoarece există un
templu ceresc în care Mihail Îi oferă lui Dumnezeu rugăciunile și virtuțile oamenilor.
3. 4 Baruh (Paralipomena lui Ieremia sau Restul Cuvintelor lui Baruh)

Apocrifa 4 Baruh este numită în greacă Paraleipomena Ieremiou, „Lucruri omise de la profetul Ieremia”, iar în
manuscrisul etiopian „Restul cuvintelor lui Baruh”. Lucrarea se prezintă ca o relatare a evenimentelor din timpul cuceririi
Ierusalimului și a distrugerii Templului de către babilonieni în 587 î.Hr.
Potrivit acestei narațiuni, în noaptea dinaintea catastrofei, Domnul i-a descoperit lui Ieremia că, din cauza păcatelor
poporului, cetatea sfântă va fi atacată de îngerii Săi și dată în mâinile caldeilor, care altfel nu o puteau cuceri. Ieremia este
învățat să încredințeze metaforic vasele cele sfinte ale Templului, pământului și cheile locașului sfânt, soarelui.
În continuare, Domnul îl îndeamnă pe Ieremia să-i însoțească pe cei robiți în Babilon, dar să-l lase la Ierusalim pe
scribul Baruh, până la revenirea poporului. Ieremia îl întreabă pe Domnul dacă ar putea să fie cruțat și slujitorul său
credincios, Abimeleh, iar El este de acord și îl pune pe Ieremia să-l trimită dis-de-dimineață din cetate să adune smochine
la ferma unui anume Agrippa. Acolo Abimeleh adoarme sub un copac și somnul acestuia durează 66 de ani. Când în sfârșit
se trezește, smochinele din coșul lui erau încă proaspete, dar era dezorientat și nu putea recunoaște cetatea sau alte locuri.
În cele din urmă un bătrân înțelege ce s-a întâmplat și îi povestește lui Abimeleh despre distrugerea Templului și
evenimentele ce i-au urmat. Când Abimeleh se reîntâlnește cu Baruh, scribul înțelege trezirea lui ca un semn al faptului că
întoarcerea robiților era iminentă și interpretează smochinele încă proaspete ale lui Abimeleh ca semne ale învierii personale
și naționale a poporului.
Baruh îi trimite apoi o scrisoare lui Ieremia împreună cu câteva dintre smochine, prin care îl îndeamnă pe profet
să-i pregătească pe cei robiți pentru întoarcerea lor. Ieremia se întoarce în Iudeea împreună cu exilații, dar în timp ce trec
peste râul Iordan, cei care nu și-au părăsit nevestele babiloniene sunt reîntorși în Babilon. În cele din urmă, cei intrați se
stabilesc în Samaria, și devin strămoșii samaritenilor. Înapoi în Ierusalim, Ieremia are o altă vedenie minunată în care i se
arată multe taine dumnezeiești. În urma acestei vedenii, Ieremia predică despre viitoarea venire a lui Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, și în cele din urmă este lapidat de către oameni.
Data formei finale a 4 Baruh se situează undeva după mijlocul secolului 1 d.Hr., așa cum demonstrează referirea
la ferma lui Irod Agrippa I (moare la 44 d.Hr.) și la învierea lui Hristos. Deoarece Irod nu a stăpânit Iudeea până în anul 41
d.Hr., textul trebuie să dateze după acel moment. Mai mult, majoritatea cercetătorilor cred că preocuparea pentru distrugerea
cetății și a Templului dar și pentru restaurarea poporului reflectă o perioadă de după distrugerea Templului din Ierusalim de
către Titus în anul 70 d.Hr., dar înainte de revolta lui Bar Kokhba (132 d.Hr.). Într-adevăr, dacă această linie de raționament
este corectă, lucrarea ar trebui datată în prima treime a secolului al 2-lea d.Hr. Detaliile textuale despre granițele
Ierusalimului, cum ar fi ferma lui Agrippa sau despre piața neamurilor sugerează, dar nu dovedește, că 4 Baruh a fost scrisă
în Palestina, sau chiar în Ierusalim.
4 Baruh conține trei straturi redacționale, două iudaice și unul creștin. Cap. 1-4 care vorbesc despre profetul
Ieremia țin de stratul iudaic cel mai vechi. Alt redactor evreu de mai târziu, în special la cap. 7 și 8, a ridicat figura lui Baruh
peste cea a profetului Ieremia, și, altfel, a dat documentului un caracter fariseic. În cele din urmă, un redactor creștin a făcut
câteva interpolări în corpul textului și a adăugat profeția despre Hristos în cap. 9.
După revolta lui Bar Kokhba, iudaismul a repudiat o mare parte din tradiția sa apocaliptică și din literatura pe care
a produs-o, inclusiv 4 Baruh. Aceasta a făcut ca doar varianta cu influențe creștine să se păstreze în greacă, etiopiană,
armeană, slavonă veche și în română. Cu toate acestea, dovezile lingvistice susțin cu tărie existența unui original semit,
probabil ebraic, în spatele tuturor versiunilor ulterioare.
4. Apocalipsa lui Ilie

Dovezile scriitorilor creștini din vechime și două apocalipse care ne-au parvenit ne arată că a circulat mai mult de
o apocalipsă pe numele lui Ilie. Însă nu este posibil de stabilit dacă toate provin dintr-un strămoș comun. Așadar, nu este
deloc surprinzător faptul că scrierile apocaliptice i-au fost atribuite lui Ilie, un profet din VT care a avut o întrevedere cu un
înger (3Reg 19:5-7), căruia i s-a arătat Dumnezeu la Horeb (3Reg 19:11-18), s-a înălțat la cer într-un car de foc (4Reg 2:9-
12) și se aștepta să se întoarcă pe pământ ca să-i învețe pe oameni înaintea „zilei celei mari și îngrozitoare a Domnului”
(Mal 3:23-24). Ilie a fost folosit ca pseudonim de văzătorii anonimi care au înflorit din secolul al 3-lea î.Hr. până în Evul
Mediu. Drept urmare, i-au fost atribuite o serie de scrieri apocrife. Cele mai vechi conțin episoade tradiționale din VT.
Profeția lui Maleahi că Ilie va fi trimis la poporul său, la sfârșitul erei curente, însemna că el se va ivi în vremea
„batjocoritorului” (Dan 11:22), care-i va înșela pe mulți, și va așeza „urâciunea pustiirii” în Templu (Dan 9:27). Deși autorul
din Daniel făcea aluzie la faptele lui Antioh 4 Epifanes, scriitorii de mai târziu au înțeles metafora ca fiind o descriere a lui
Antihrist, ale cărui trăsături grotești le-au descris în detaliu în Daniel. Un episod care descrie înfățișarea fizică a lui Antihrist
și chinuirea sfinților apare în două apocalipse ale lui Ilie: Apocalipsa coptă a lui Ilie (C) și Apocalipsa ebraică a lui Ilie (H).
Apocalipsa ebraică a lui Ilie (H) a supraviețuit în ebraică, dar nu știm sigur dacă ea a fost inițial compusă în această
limbă. H își propune să consemneze secrete eshatologice (cum ar fi de exemplu războaiele viitoare dintre Roma și Persia,
înfrângerea lui Gog și Magog, învierea morților etc.) descoperite lui Ilie de arhanghelul Mihail pe Muntele Carmel. Este o
lucrare compozită, probabil, din secolul al 7-lea d.Hr., dar o parte din ea aparține probabil secolului al 3-lea d.Hr.
Apocalipsa coptă a lui Ilie (C) a fost scrisă inițial în greacă la cca. 250 d.Hr. (poate mai devreme), dar a supraviețuit
doar în coptă. Se pare că îmbină tradiții evreiești și creștine începând cu secolul 1 sau 2 d.Hr. Lucrarea nu este scrisă într-o
formă apocaliptică clasică și începe cu o introducere omiletică despre necesitatea postului, urmată de diverse predicții, cum
ar fi venirea și eventuala distrugere a lui Antihrist, revenirea pe pământ a lui Ilie și Enoh și martiriul lor, persecuția
credincioșilor și întemeierea unui împărății de o mie de ani.
5. Testamentul lui Solomon

Testamentul lui Solomon este o poveste populară apocrifă de 26 de capitole de tip hagada, care se concentrează
în primul rând pe construirea Templului din Ierusalim de către Solomon cu ajutorul demonilor pe care îi avea sub stăpânire
și conține elemente despre magie, medicină primitivă, astrologie, anghelologie și în special demonologie.
După un scurt prolog, povestea îl prezintă pe dracul Ornias care suge sufletul unui băiat prin degetul lui mare,
aproape omorându-l. În trecut flăcăul îi insuflase pe lucrătorii din Templu și, prin urmare, devenise preferatul lui Solomon.
Regele îi sare ajutor și se roagă să poată conjura dracul, iar Dumnezeu, prin arhanghelul Mihail, îi trimite un inel magic.
Solomon îi pune inelul băiatului pe deget și acesta îl învinge pe Ornias. Ornias este conjurat să-l cheme pe Beelzebul, care,
la rândul său, este conjurat de Solomon să-i aducă rând pe rând pe cei mai puternici și mai ciudați draci. Regele îi
interoghează pe toți și le află numele și ce fapte mârșave și monstruoase au făcut, apoi îi condamnă la diverse pedepse, de
regulă îndatoriri legate de construirea Templului (cap. 1-18).
În ultimele opt capitole, Solomon află despre conflictul dintre un bătrân și fiul său și despre cum dracii sunt
capabili să cunoască viitorul. În plus, el primește un dar pentru Templu de la regina din Saba (numită în text, „vrăjitoare”)
(cf. 3 Reg 10). Mai mult, ca răspuns la o scrisoare a regelui Arabiei, Solomon îl trimite pe băiatul cu inelul ca să-l prindă pe
dracul vântului, Efippas într-o ploscă de piele. Efippas este adus la rege și, după ce pune piatra de temelie a Templului, este
îndemnat să-l smulgă de pe loc pe dracul de la Marea Roșie, care îl înștiințează pe Solomon că a fost chemat în trecut să-i
ajute pe dracii Iannes și Iambres să li se opună lui Moise în Egipt. Apoi demonului i se poruncește să susțină în Templu
stâlpul pe care el și Efippas îl aduseseră de la Marea Roșie.
Apocrifa se încheie cu evenimentul tragic al vieții lui Solomon, anume dragostea pentru femeia sunamiteancă. El
ajunge să le jertfească zeilor ei și le construiește capiști. Acest lucru îl face să piardă puterea asupra dracilor.
Testamentul nu se încadrează perfect genului „testamentar”, dar are unele dintre elementele sale esențiale. În mod
clar, autorul transmite informații despre cauzele bolilor, despre năpaste și moarte și a încercat să se folosească de genul
testamentar ca să facă acest lucru. O altă ipoteză cu privire la funcția lucrării este aceea că a încercat să legitimeze magia
„albă” sau protectoare în rândul creștinilor elenistici (evrei?) din timpul primelor secole ale creștinismului, când atracția
pentru magie creștea în societatea greco-romană. Se știe că stăpânirea romană îi pedepsea cu moartea pe practicanții magiei
„negre”.
Legendele iudaice despre înțelepciunea magică a lui Solomon, destul de răspândite în antichitate, indică
posibilitatea ca autorul să fi avut o origine evreiască; totuși, referințele creștine clare, dacă acestea nu sunt adaosuri
ulterioare, indică faptul că autorul a fost (și?) creștin. Absența semitismelor indică faptul că redactarea finală a fost în limba
greacă, în special în dialectul koinē. Tradiții magice, asemănătoare cu cele din altă literatură antică, sugerează faptul că
Testamentul lui Solomon a fost scris la începutul secolului al 3-lea d.Hr., dar probabil conține și surse mai vechi, unele din
primul secolul d.Hr., când legenda despre înțelepciunea magică a lui Solomon era deja foarte răspândită. Ultima datare a
lucrării, din jurul anului 400 d.Hr., este fixată de o referință la Testamentul lui Solomon în scrierea „Dialogul dintre Timoteu
și Aquila”.
Nu se cunoaște nimic sigur despre originea scrierii; cel mai probabil capitolele au origini diferite: Babilon, Asia
Mică, Egipt, Siria-Palestina. Cap. 18 este probabil de origine egipteană, deoarece cele 36 de decani (36 de „corpuri cerești”,
în acest caz draci, care guvernează fiecare peste 10 grade din zodiacul de 360 de grade), par să aibă nume de origine
egipteană.
Accentul pus în Testament pe cunoștințele lui Solomon cu privire la magie și la draci nu apare explicit în cărțile
canonice ale VT; mai degrabă, pe măsură ce scriitorii de mai târziu îi atribuie lui Solomon mai multe lucrări (de exemplu,
Psalmii lui Solomon și Înțelepciunea lui Solomon) încep să se dezvolte mai multe tradiții despre cunoștințele magice ale
acestuia. Totuși textul din VT invocat este 3 Reg 4:33: „El [Solomon] a vorbit despre copaci, de la cedrii cei din Liban până
la isopul de pe ziduri; a vorbit și despre animale, despre păsări, despre târâtoare și despre pești”, care mărește înțelepciunea
lui Solomon în toate aspectele vieții. În lumea elenistă aceste cunoștințe erau apanajul magicienilor. În 3 Reg 4:32 LXX se
spune că el a mai compus și 5000 de cântări (TM are 1005) și Iosif Flaviu sugerează că printre acestea erau și descântece
magice. Iosif descrie cum un demon este exorcizat de magicianul Eleazar cu ajutorul numelui lui Solomon, a unor descântece
solomoniene, dar și a unei rădăcini așezate sub un inel magic.
Atât scrierile rabinice, cât și cele creștine cunosc o tradiție conform căreia regele Iezechia a distrus cărțile magice
ale lui Solomon. Totuși este clar că înțelepciunea lui magică era populară în unele cercuri timpurii evreiești, grecești și în
special creștine.
6. Apocalipsa lui Moise (Viața lui Adam și a Evei)

Au existat în trecut mai multe lucrări care își au originea în episodul biblic al creării lui Adam și Eva. Cele mai
importante sunt Apocalipsa lui Moise (greacă) și Vita Adae et Evae (latină). O altă recenzie slavonă, tradusă din greacă,
undeva între 950 și 1400 d.Hr., îmbină Apocalipsa lui Moise și Vita Adae et Evae. Alte lucrări, precum: Peștera Comorilor,
Lupta lui Adam și a Evei (etiopiană), Testamentul lui Adam și Apocalipsa lui Adam din Nag Hammadi, deși fac parte din
bogata literatură despre Adam, nu au nicio legătură literară directă cu Apocalipsa lui Moise și Vita Adae et Evae.
Apocalipsa lui Moise și Vita Adae et Evae, deși au în comun multe tradiții, conțin și episoade unice. Secțiunile
cele mai importante ale apocrifei sunt: Adam și Eva caută hrană și se pocăiesc, șezând la râurile Iordan și Tigru; Satana,
deghizat într-un înger, o convinge pe Eva să-și scurteze durata de pocăință; Satana își motivează căderea și vrăjmășia față
de Adam; Eva scapă de moarte și îl naște pe Cain prin mijlocirea lui Adam; Eva îi naște pe Cain, Abel, Set și ceilalți; Adam
îi spune lui Set despre răpirea lui în Paradis ca să-L vadă pe Dumnezeu; aflat pe patul de moarte, Adam îi trimite pe Eva și
Set în căutarea uleiului milei, dar aceștia nu îl găsesc; Eva își îndeamnă copiii să fie ascultători, reamintindu-le despre ispita
Satanei și izgonirea ei din paradis; Adam moare, este iertat și îngropat; Eva le poruncește copiilor să scrie viața ei și a lui
Adam pe niște tăblițe de piatră și lut, după care Eva moare și este îngropată.
Multe dintre tradițiile care stau la baza acestor 2 texte au fost probabil compuse inițial în ebraică. Cu toate acestea,
autorul Apocalipsei lui Moise era familiarizat cu LXX, iar Vita Adae et Evae conține câteva expresii grecești, indicând
faptul că cel puțin unele dintre tradițiile originale au fost compuse în greacă. Ambele seturi de tradiții sunt în mod clar
evreiești, prezentând paralele cu multe alte documente evreiești. Deși Apoc. Mos. și Vita nu conțin aluzii istorice, câteva
paralele cu operele lui Iosif Flaviu indică faptul că tradițiile întruchipate în ambele se potrivesc bine cu secolul 1 și începutul
secolului al 2-lea d.Hr. Cele mai importante paralele sunt cele dintre Apocalipsa lui Moise și 4 Ezdra și 2 Baruh ceea ce
sugerează o proveniență de la sfârșitul secolului 1 sau începutul secolului al 2-lea d.Hr.
Niciun manuscris nu datează mai devreme de secolul al 11-lea d.Hr. pentru Apocalipsa lui Moise și de secolul al
9-lea d.Hr. pentru Vita Adae et Evae.
7. Testamentul lui Adam

Din cauza identificării eronate a bibliștilor secolului al 19-lea d.Hr., abia recent Testamentul lui Adam a fost
încadrat între apocrifele VT. Testamentul este alcătuit din trei secțiuni, inițial separate, denumite „Horarium” (un fel de
catalog al orelor zilelor și nopților), „Profeția”, în care Adam prevestește viitorul lumii, și „Ierarhia”, în care se regăsește
explicarea numelor și funcțiile diferiților îngeri.
În Horarium (cap. 1 și 2), protopărintele Adam îi dezvăluie fiului său Set ce lucruri din lumea naturală sau
supranaturală creată de Dumnezeu îi aduc laude la fiecare oră din zi sau din noapte. Dracii la prima oră a nopții, porumbeii
la a doua, peștii și focul la a treia etc.
În a doua secțiune, Profeția (cap. 3), Set povestește cititorului, cu propriile cuvinte ale lui Adam, ceea ce tatăl său
a profețit cu privire la viitorul lumii chiar înainte de moartea sa. Cap. 3 este în primul rând o profeție despre venirea lui
Hristos, a vieții, morții și învierii Lui (așa cum sunt consemnate în NT), dar Profeția descrie, de asemenea, Potopul și
sfârșitul lumii și răspunde la întrebările despre căderea omului și evenimentele conexe. De exemplu, aflăm că smochinul
era fructul interzis din Rai și că, din pasiune pentru Lebuda, una dintre surorile lor, Cain l-a ucis pe Abel. De asemenea, Set
descrie în detaliu înmormântarea lui Adam. În această secțiune se găsește cea mai frapantă trăsătură doctrinară a
Testamentului: îndumnezeirea lui Adam.
A treia secțiune a Testamentului, Ierarhia (cap. 4), enumeră cele nouă cete îngerești și explică rolul și funcția
fiecăreia în administrarea cosmosului. De exemplu, conform Ierarhiei, Începătorii controlează vremea, Domniile au grijă de
soare, lună și stele, iar Puterile îi împiedică pe demoni să distrugă întreaga creație. Cele nouă cete de îngeri sunt în ordine
crescătoare: Îngeri, Arhangheli, Începători, Domnii, Puteri, Stăpânii, Tronuri, Serafimi și Heruvimi.
Deși s-au găsit versiuni ale secțiunilor Horarium și Profeției în greacă, arabă, etiopiană, georgiană și armeană, s-
a demonstrat că siriaca este limba originală a lucrării pentru toate cele trei secțiuni. Dovadă pentru aceasta sunt jocurile de
cuvinte care funcționează numai în limba siriacă. Cea mai veche versiune a testamentului datează din secolul al 9-lea d.Hr.
Probabil prima secțiune a Testamentului, Horarium, își are originea în tradițiile evreiești care au circulat înainte
de secolul al 3-lea d.Hr., deoarece lipsesc complet elementele creștine atât de proeminente în Profeție și Ierarhie și deoarece
prezintă mai multe afinități cu literatura sapiențială a VT. Acest material evreiesc pare să fi fost unit cu Profeția de către un
redactor creștin în secolul al 2-lea sau al 3-lea d.Hr., pentru a da forma actuală a lucrării. Profeția însăși, deși puternic
încreștinată, păstrează unele tradiții evreiești despre Adam și Eva prezente în literatura evreiască adiacentă, dar nu în VT,
printre care ideea că Adam a lăsat posterității o înțelegere ezoterică a creației și o cunoaștere a istoriei viitoare a lumii.
Ulterior, poate între secolul al 3-lea și al 5-lea d.Hr., Ierarhia a fost adăugată la Profeție și Horarium.
8. Scrisoarea lui Aristeas

Scrisoarea lui Aristeas este adresată fratelui său, Filocrate, și descrie traducerea Pentateuhului în limba greacă. Ca
atare, este una dintre principalele surse de informații despre originile Septuagintei.
Conținutul Scrisorii este următorul: Aristeas descrie modul în care Ptolemeu al 2-lea, regele Egiptului (285-247
î.Hr.), i-a cerut bibliotecarului său, Dimitrie, să adune cât mai multe cărți din lume pentru biblioteca sa din Alexandria (vv.
1-8). El strânge repede peste 200.000 de cărți și îi transmite regelui că ținta sa era de 500.000 volume. Pentru bibliotecă era
nevoie să fie traduse și legile evreilor, așa că regele poruncește să fie trimisă o scrisoare Marelui Preot din Ierusalim (vv. 9-
11). Aristeas profită de această ocazie pentru ca, împreună cu regele, să ridice problema prizonierilor evrei aflați în Egipt în
număr de aproximativ 100.000. Eliberarea lor a fost negociată cu succes, iar regele a plătit și o despăgubire, 20 de drahme
per prizonier (vv. 12-27). După aceasta, regele îi cere lui Dimitrie să-i spună despre Scripturile iudaice. Discursul său, citat
în întregime în scrisoare, subliniază necesitatea existenței în bibliotecă a unei astfel de versiuni și sugerează să-i ceară
Marelui Preot să-i trimită 72 de delegați, câte 6 din cele 12 triburi (vv. 28-32). Regele este de acord și îi scrie Marelui Preot,
trimițându-i daruri și vești despre eliberarea prizonierilor (vv. 33-34). Scrisoarea lui și răspunsul lui Eleazar sunt menționate
în întregime (vv. 35-51); de asemenea și o listă a tuturor darurilor (vv. 51-82).
Urmează o descriere a Templului din Ierusalim (vv. 83-104). Această „digresiune” se încheie cu o descriere a
zonei rurale a Palestinei (vv. 112-120). Apoi Marele Preot, Eleazar, trimite traducătorii după care există o lungă apologie
despre Legea iudaică, în special despre monoteism, în contrast cu politeismul vecinilor și închinarea la animalele sacre și
idoli (vv. 121-171). La sosirea trimișilor în Alexandria, are loc un ospăț regal de bun venit ce ține 7 zile. Banchetul se
încheie și Aristeas își cere scuze lui Filocrate pentru lungimea acestei relatări, dar insistă asupra acurateței sale (vv. 295-
300).
După ospăț începe munca de traducere. Au fost făcute schițe, ce au fost comparate, iar versiunea finală în greacă
a fost finalizată în doar 72 de zile, după care a fost citită și aprobată de comunitatea evreiască (vv. 301-311). Lui Dimitrie i
se poruncește să păzească cu grijă cărțile și în final se oferă alte daruri, iar traducătorii se întorc acasă (vv. 312-321).
Aristeas a fost unul dintre emisarii regelui, dar nu se dau alte detalii despre el. Putem presupune că era un evreu
care trăia în Alexandria. Familiaritatea lui cu cultul și modul de viață evreiesc este evidentă, dar interesele sale nu erau
limitate la acest domeniu. Într-un pasaj (v. 16) el pare să se asocieze cu cei care îl numesc pe Dumnezeul Creator, „Zeus”,
adică cu grecii sau eleniștii, dar această afirmație oarecum neconcludentă este depășită de cunoștințele sale specifice despre
Ierusalim și închinarea la Templu (vv. 83-118). Acest lucru ar indica faptul că Aristeas era probabil evreu. Referirea la
regele egiptean Ptolemeu al 2-lea Filadelful (285-247 î.Hr.) și utilizarea lucrării ca sursă de către Iosif Flaviu (37-?110
d.Hr.) (Ant. 12.2.118) ne oferă indicii importante despre datarea scrierii. Datele sugerate se împart în trei categorii: timpurie
(sec. 3 î.Hr.), ca. 150-100 î.Hr. și secolul 1 î.Hr.
O parte a scopului lucrării a fost de a descrie traducerea Legii iudaice în limba greacă. Se pare că lucrarea ar
proveni din Alexandria și chiar din comunitatea evreiască stabilită acolo.
În epoca creștină primară, versiunea LXX a VT a fost foarte apreciată, iar versiunea ebraică neglijată până când
Origen (cca. 185-254 d.Hr.) a reînviat interesul pentru ebraică, comparând-o cu versiunea grecească în celebra lucrare
Hexapla. În ciuda neajunsurilor sale, ea nu poate fi ignorată în studierea Septuagintei.
IV. Cartea lui Enoh (1 Enoh/Enoh etiopian)
Cartea lui Enoh este o compilație de texte care nu a fost păstrată în forma aceasta întreagă (108 capitole) decât de
o versiune etiopiană, cunoscută din secolul al 18-lea d.Hr.
1. Împărțirea cărții
Ea poate fi împărțită în cinci secțiuni și 2 anexe:
I - Cap.1-36: Cartea Veghetorilor: preambul despre căderea îngerilor și călătoriile vizionare ale lui Enoh (și
greacă + Qumran)
1. Introducere (1-5)
2. „Căderea îngerilor” (6-16)
3. „Călătoriile vizionare ale lui Enoh” (17-36)
II - Cap. 37-71: Cartea „parabolelor” lui Enoh
1. Introducere (37)
2. Prima „Parabolă” (38-44)
3. A doua „Parabolă” (45-57)
4. A treia „Parabolă” (58-69)
5. Concluzia (70-71)
III - Cap. 72-82: Cartea luminătorilor: tratat de astronomie (+ Qumran)
IV - Cap. 83-90: Cartea viselor lui Enoh (+ Qumran)
1. Viziune apocaliptică a potopului (83-84)
2. „Apocalipsa animalelor” (85-90)
V - Cap. 91-105: Epistola lui Enoh: sfaturi sau cuvântări morale (și greacă)
Anexe - Cap. 106-108
1. Nașterea lui Noe (106-107)
2. O altă carte a lui Enoh (108)
S-ar putea ca această împărțire să fi fost dorită și de autor, care astfel își arăta intenția de a compune un „Pentateuh
enohian”. Prima și ultima secțiune sunt păstrate în limba greacă. Fragmente aramaice din prima, a treia și a patra secțiune
au fost găsite la Qumran. A doua secțiune nu este atestată de niciun fragment aramaic. Pare că fiecare parte a cărții Enoh a
fost transmisă într-o manieră incompletă și că, de asemenea, fiecare parte are un caracter compozit. Principiul care le unește
este dat de revelațiile rezervate unui grup de credincioși, ce se reclamă ai lui Enoh, pentru că Enoh fusese ridicat la cer și
aici i s-au descoperit taine, de natură cosmologică și eshatologică. Enoh a făcut cunoscute aceste taine fiului său, Matusalem,
ca acesta, la rândul lui, să le dezvăluie generației ultimelor zile. Enoh este elogiat în cartea Înțelepciunii lui Iisus Sirah cap.
44:16, „Enoh, bine-plăcut Domnului fiind, s-a mutat cu trupul și este pildă de pocăință neamurilor”. El a fost luat ca model
de adepții săi și pentru că ei au recunoscut în el pe „Fiul omului” (cap. 71), un fiu al omului care a trăit pe pământ. Adepții
lui Enoh au crezut că aceste revelații au venit prin Noe.
2. Cuprinsul cărții
În preambul, care cuprinde primele 5 capitole, introducerea (1 En 1:1-9) pare a avea valoare pentru întreg cuprinsul
cărții. Omilia poetică din cap. 2-4 care prefațează temele eshatologice și cosmologice ale cărții, pare a fi independentă de
introducerea din cap. 1.
Prima parte a primei secțiuni (6-16) este istoria complotului urzit de îngerii pe care femeile i-au sedus. Îngerii
căzuți îi învață pe oameni lucruri rele: magie, vrăjitorie, astrologie, însușirile plantelor. Din unirea îngerilor cu femeile se
nasc uriașii. Aceștia îi devorează pe oameni, iar pământul își face auzită plângerea sa. Dumnezeu îi face cunoscut lui Noe
planul de pedepsire a îngerilor și de ocrotire a „drepților”, iar Enoh este însărcinat de îngerii veghetori să anunțe
condamnarea îngerilor rătăciți. Aceasta este ocazia, pentru Enoh, de a se apropia, în vedenie, de locuințele cerești, de a-L
vedea pe Dumnezeu pe tronul său (1 En 14:8-23). Acest pasaj prezintă puncte comune cu urcarea lui Enoh spre locul vederii
lui Dumnezeu (1 En 71). Această povestire este pusă în legătură cu relatarea despre căderea îngerilor din Fac 6:1-4. Prima
parte a acestei secțiuni arată un pesimism radical în legătură cu „cunoașterile”, dar un pietism exacerbat, alimentat de ură și
violență față de opresiunea temporară. Adepții lui Enoh se refugiază în trăirea mistică și în așteptarea eshatologică.
A doua parte a primei secțiuni, „călătoriile vizionare ale lui Enoh” (17-36) constituie un ansamblu compozit. O
primă călătorie îl duce pe patriarh spre vest, de la muntele tronului la locul de pedeapsă al îngerilor (1 En 17-19). A doua
călătorie o face Enoh tot spre vest, dar de data aceasta, de la locul de caznă al îngerilor până la muntele tronului (21-25).
Enoh întreprinde apoi o călătorie spre est, care-l duce de la lerusalim până la muntele raiului și până la capătul de răsărit al
lumii (1 En 26-32). Cap. 33-36 ni-l arată pe Enoh făcând înconjurul lumii, de la un capăt la altul, de la răsărit, trecând întâi
prin nord apoi prin vest, prin sud și ajungând înapoi la răsărit. Această a doua parte a primei secțiuni exaltă cunoașterea
universului la care Enoh a ajuns.
Secțiunea a II-a a „Parabolelor”, este partea cea mai dificilă, iar în unele privințe, cea mai importantă a întregii
cărți (37-71). La începutul acestei părți Enoh este prezentat din nou, cu genealogia sa, ca și cum nu l-am cunoaște. Expresiile
de care se folosește autorul pentru a-l numi pe Dumnezeu în Parabole: „Domnul duhurilor”, „Cel vechi de zile”, „Dumnezeul
lumii”, nu se regăsesc în nicio altă secțiune a cărții lui Enoh. În sfârșit, Mesia ocupă un rol important în „Parabole”, pe când
în celelalte secțiuni ale cărții lipsește, cu o excepție (1 En 90:37).
Introducerea (cap. 37), comună tuturor secțiunilor, prezintă trei „Parabole”, ca un fel de supliment al revelației
făcute lui Enoh.
În prima „Parabolă”, (38-44) judecata necredincioșilor și fericirea celor aleși, în viitorul eshatologic, sunt puse in
contrast. Notăm prima apariție a eroului eshatologic „Alesul dreptății și credincioșiei” (1 En 39:6). Cap. 40 și 41 sunt
digresiuni anghelologice și cosmologice.
A doua „Parabolă” (45-57) oferă o vedere foarte precisă a judecății. Titlul de „Ales” este dublat de cel al „Fiului
Omului”, extras din Daniel 7. Este important de reținut că „Fiul Omului” are ca atribute esențiale cunoașterea și dreptatea
(1 En 46:3). Cap. 47 face mențiunea în două rânduri (47:1.4) de „sângele Dreptului”, care a urcat de pe pământ la „Domnul
Duhurilor”, și de asemenea, de „sângele drepților” (1 En 47:2). „Dreptul” și-a răspândit sângele și martiriul său îl
prefigurează pe cel al tuturor drepților (1 En 48:1). Fiul Omului este Judecătorul eshatologic, preexistent, pentru că numele
său a fost rostit înainte de crearea soarelui și a semnelor zodiacale (1 En 48:3). El este deținătorul duhului înțelepciunii, al
duhului cunoașterii, al duhului puterii, și mai mult chiar el este depozitarul „duhurilor celor ce au adormit întru dreptate” (1
En 49:3). El este și „recapitularea tuturor drepților”. Cap. 51 expune o învățătură explicită despre înviere. Se reiau temele
eshatologice ale ultimelor lupte de sub zidurile Ierusalimului (1 En 56:5-8) și de adunarea celor exilați (1 En 57).
A treia „Parabolā” (cap. 58-69) vorbește despre fericirea drepților și soarta celor aleși. Ne este prezentată o vedenie
a lui Noe având ca punct central judecata celor care iau numele Domnului în deșert (60), fiindu-ne apoi prezentați cei doi
monștri ai creației primordiale: Leviatanul și Behemotul. Taina creației ocupă și ea un loc important în această secțiune,
vorbindu-se despre tainele cerului și ale pământului. Judecata Domnului îi are în vedere și pe regii și cei puternici ai zilei
(62). Ni se vorbește apoi despre descoperirile lui Enoh făcute lui Noe în timpul Potopului și despre salvarea acestuia (65-
67). Cap. 68 ne vorbește despre cugetările arhanghelului Mihail, despre chinurile îngerilor, iar cap. 69 ne dă o listă a îngerilor
căzuți.
Cap. 70 și 71 sunt concluzia măreață a „Parabolelor”. Enoh descrie înălțarea și învestirea lui ca „Fiul al Omului”.
Se pare că „Parabolele”, chiar dacă în enunțarea lor nu sunt redate într-o formă bine ordonată, au fost în așa fel
alcătuite și prezentate încât să ofere descoperiri din ce în ce mai înalte. Rolul dat „Fiului Omului” în „Parabole” și absența
fragmentelor acestei secțiuni din Enoh la Qumran i-au făcut pe unii bibliști să reia vechea teză că această parte a cărții ar fi
de proveniență creștină. Acest punct de vedere nu s-a impus însă. „Hristologia” „Parabolelor” nu are într-adevăr nimic
creștinesc. Nu ni se arată, în această Carte, nicio trăsătură caracteristică persoanei lui Iisus, așa cum apare El în Evanghelii.
„Fiul Omului” din „Parabole” este pentru unii teologi personificarea unei comunități de credincioși evlavioși, care se simt
persecutați. Ipoteza originii eseniene a „Parabolelor” are și ea partizanii ei, dacă se ține seama de persecuțiile pe care
membrii sectei le-au suferit din partea fariseilor și saducheilor, dușmanii lor. Unii l-au identificat pe „Alesul dreptății” din
„Parabole” cu „Învățătorul dreptății” din comentariile qumraniene. Faptul că nu s-a găsit niciun fragment din „Parabole” la
Qumran, nu exclude posibilitatea ca totuși acestea să fi fost prezente în „Biblioteca Comunității”.
A treia secțiune (72-82), „Tratatul de astronomie”, cuprinde descoperirea legilor luminătorilor cerești, făcută de
îngerul Uriel lui Enoh. Această secțiune nu-i altceva decât o prescurtare a unui calendar descoperit și redat în „Cartea
Jubileelor”.
Secțiunea a IV-a (83-90) reunește două vise ale lui Enoh, care nu par a avea legătură organică unul cu celălalt.
Primul vis este o viziune apocaliptică a potopului (1 En 83-84). Acest cataclism, „tip” al catastrofei ce va veni, este una din
obsesiile care parcurg cartea lui Enoh în întregime. Al doilea vis, sau „Apocalipsa animalelor” ilustrează istoria lumii printr-
un curios simbolism animal (85-90). Autorul vede aici derulându-se toată istoria poporului ales, începând cu primele zile
ale creației; oamenii acestui popor ales apar sub forma unor tauri, apoi (începând cu Iacov) sub cea a oilor, mieilor și
berbecilor, iar dușmanii lui Israel apar ca elefanți, cămile, măgari, lei, tigri, câini, vulpi, șacali și tot felul de păsări de pradă.
Această alegorie, destul de rece, e și destul de transparentă. Oile vor fi date, în perioada când autorul își scrie relatarea, „în
mâinile” leilor, tigrilor, lupilor și șacalilor, adică ale asirienilor și babilonienilor. Domnul va încredința oile Sale celor 70
de păstori, adică îngerilor, probabil stăpânirii puterilor păgâne, aceștia având misiunea de a le paște pe o perioadă de timp
determinată. Dar acești „păstori răi” au lăsat să piară, dintre oi, mai multe decât le poruncise Dumnezeu. Situația se va
înrăutăți până în momentul când ochii unor miei se vor deschide (formarea partidului Hasidimilor după unii în jurul anului
200 î.Hr., după alții în vremea răscoalei Macabeilor, aprox. 166 î.Hr., și când apare un „miel cu un corn mare” (Iuda
Macabeul, după unii, Ioan Hyrcan, după alții). În timp ce mielul este angajat într-o luptă cu păsările de pradă, el primește
ajutorul unei ființe cerești. Dușmanii lui Israel, care încearcă un nou atac, vor fi înghițiți sau exterminați (este profeția despre
Gog și Magog). În sfârșit vine Judecata, urmată de convertirea generală și de nașterea unui taur alb (Mesia).
Secțiunea a V-a (91-105) pare a fi cea mai compozită, deoarece ea cuprinde elemente eterogene, precum
„Apocalipsa săptămânilor” (93:1-10 și 91:11-17), învățături eshatologice și discursuri parenetice. Unitatea acestei părți
poate fi dată de ideea pregătirii necesare în vederea convertirii personale. Tot aici întâlnim elementele diatribei contra celor
bogați și a celor puternici, dar stilul este mai omiletic decât în alte părți ale cărții, iar autorul recurge și la metafore (1 En
98:4-5; 101:4-8). Corpusul enohian este rezultatul unei lungi istorii redacționale, iar fragmentele aramaice descoperite la
Qumran, permit a-i vedea extrema complexitate. Opera, în cele cinci părți ale ei, trebuie să fie considerată ca una din lucrările
clasice folosite de congregația eseniană, și una din cele mai fundamentale cărți ale ei. Influența cărții lui Enoh a fost una
considerabilă. Astfel „Cartea secretelor lui Enoh” sau „Enoh slav/2 Enoh” îi datorează o parte din cuprins. De asemenea o
scriere tardivă, dar importantă, „Enoh ebraic/3 Enoh”, este în mare parte dependentă de 1 En.
Cartea Enoh este citată în Noul Testament. Epistola sobornicească a lui Iuda, vorbind despre membrii imorali ai
comunității creștine, îi descrie așa: „Dar și Enoh, al șaptelea de la Adam, a prorocit despre aceștia zicând: Iată, a venit
Domnul cu zecile de mii de sfinți ai Lui, ca să facă judecată împotriva tuturor și să mustre pe toți nelegiuiții de toate faptele
nelegiuirilor lor, în care au făcut fărădelege și de toate cuvintele de ocară pe care ei păcătoșii, netemători de Dumnezeu le-
au rostit împotriva Lui” (Iuda 14-15). Acest citat este preluat din 1 En 1:9. Enoh mai este amintit în Noul Testament, în
Epistola către Evrei 11:5, iar în Vechiul Testament, în Înțelepciunea lui Iisus Sirah 44:16 și 49:16.
Cartea lui Enoh este menționată în „Testamentul celor 12 patriarhi” și în „Cartea Jubileelor” adesea în literatura
creștină, începând cu Epistola lui Barnaba până la Cronica lui George Syncelul. E adevărat că nici unul din Părinții Bisericii
nu au privit această carte ca și canonică, iar unii dintre ei, ca de exemplu autorul „Constituțiilor apostolice” (6:16) o așază
printre cărțile presupuse a fi „corupătoare și dușmane ale adevărului”. Sunt unii însă care au considerat-o „autentică și
inspirată”. Tertulian chiar discută îndelung despre cum a putu supraviețui scrierea lui Enoh Potopului: fie a fost scrisă din
amintiri de Noe, fie a fost reconstituită de Ezdra. S-a recunoscut deci acestei cărți o anumită autoritate, în diferite cercuri
din Biserica primară.
3. Saga lui Enoh

Enoh este al șaptelea patriarh antediluvian, fiul lui Iared și tatăl lui Matusalem. Relatarea concisă a vieții lui Enoh
din Fac 5:21-24 atestă câteva trăsături importante ale poveștii sale. Se spune că patriarhul a trăit doar 365 de ani, o viață
neobișnuit de scurtă în comparație cu cea a altor membri ai genealogiei setite. El „a umblat cu Dumnezeu”, lucru care poate
fi interpretat fie ca un semn al evlaviei sale față de Dumnezeu, fie ca asocierea sa cu îngerii. În cele din urmă, el a fost luat
de Dumnezeu, ceea ce se poate referi implicit la înălțarea și așezarea sa în ceruri. Deoarece relatarea din Facere oferă doar
puține detalii și enigmatice, în primele scrieri enohice adunate în colecția cunoscută sub numele de 1 Enoh, al șaptelea
patriarh antediluvian are un set de roluri foarte diverse: înțelept, ghicitor, scrib, expert în secrete și preot. Astfel de elaborări
reprezintă rezultatul unei dezvoltări conceptuale substanțiale și de lungă durată, a cărei amploare a fost reafirmată de
descoperirea materialelor enohice de la Qumran. Având în vedere complexitatea profilului patriarhului deja prezent în
primele scrieri enohice, cercetătorii cred că unele influențe mesopotamiene, în special tradițiile despre al șaptelea rege
antediluvian Enmeduranki au influențat apocrifa.
Enoh este descris adesea în perioada celui de-al doilea Templu și în literatura ulterioară ca un mijlocitor al
dezvăluirilor care adesea erau în opoziție cu ideologia oficială. Rolul lui Enoh ca mediator al revelației divine poate fi
reflectat implicit chiar și în numele său. Deși au fost propuse mai multe etimologii pentru aceasta, mulți cercetători sugerează
că ar putea fi legat de rădăcina ebraică HNK, cu sensul „a dedica” sau „a iniția”. Funcțiile de mijlocire ale patriarhului se
profilează în tradiția enohică. El este descris nu numai ca trimițând descoperiri din tărâmul ceresc spre pământ, ci și transmite
mesajele primite pe pământ către Dumnezeu și alte ființe cerești. În Cartea Veghetorilor, Enoh mijlocește în numele ființelor
rebele, printre care sunt și veghetorii căzuți și uriașii.
Materialele enohice subliniază faptul că experiențele transmise de eroul lor nu sunt o revelație obișnuită, ci o
înțelepciune de valoare perenă. Această calitate eternă a revelației este subliniată în Sir 44:16, care îl arată pe Enoh ca
„semnul cunoașterii pentru toate generațiile”. Deja în tratatul astronomic al lui Enoh (72-82), posesia și revelarea secretelor
cosmologice și astronomice devine o funcție majoră a lui Enoh înălțat. În Cartea „parabolelor”, Enoh este descris ca cel care
„a văzut toate secretele cerului” (41:1). Jubileele 4:17 atestă, de asemenea, acest rol. Mai târziu, misticismul carului divin
merkabah subliniază și rolul lui Enoh de „cunoscător al secretelor”. Rolul lui Enoh de expert în secretele cerului și ale
pământului nu poate fi separat de funcțiile sale scribale, care sunt deja menționate în cartea Veghetorilor și în Tratatul
astronomic. În 1 En 12:4 și 15:11 Enoh este definit ca onorificul „scrib al dreptății”. În 1 En 74:2, Enoh îi scrie instrucțiuni
îngerului interpret Uriel cu privire la secretele corpurilor cerești și la mișcările lor. În 1 En 81:6, Uriel îl sfătuiește pe patriarh
să consemneze cunoștințele pe care le-a primit în tărâmul ceresc, astfel încât să le poată împărtăși copiilor săi în timpul
viitoarei sale vizite pe pământ. Materialele enochice ale celui de-al doilea templu târziu încearcă să-i îmbunătățească profilul
lui Enoh transferându-i multe caracteristici și titluri suplimentare. În „Parabole”, Enoh este identificat cu mai multe figuri
biblice, printre care „slujitorul Domnului” din Deutero-Isaia și „Fiul Omului” din Daniel, în încercarea de a sublinia rolul
său crucial în judecata finală.

Curs Apocrife VT - EEB 1.1

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Apocrife VT - EEB 1.1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Apocrife ale Vechiului Testament ~1~ Master Exegeză și Ermineutică Biblică

Lect. Dr. Cristinel Iatan Anul 1, Semestrul 1

Apocrife ale Vechiului Testament

II. Apocrife palestiniene

1. Cartea lui Enoh (1 Enoh sau Enoh etiopian)

2. Cartea Jubileelor (Mica Geneză)

3. Testamentul celor 12 Patriarhi

4. Psalmii lui Solomon

5. Apocalipsa lui Ezdra sau 4 Ezdra/2 Ezdra

6. Apocalipsa siriacă a lui Baruh (2 Baruh)

7. Apocalipsa lui Avraam

8. Testamentul lui Moise (Înălțarea lui Moise)

9. Testamentul lui Iov

11. Oracolele Sibiline (Cartea Sibilinelor)

12. „Testamentul” lui Avraam

13. Cartea Antichităților biblice

III. Apocrife elenistice

2. 3 Baruh (Apocalipsa greacă a lui Baruh)

3. 4 Baruh (Paralipomena lui Ieremia sau Restul Cuvintelor lui Baruh)

4. Apocalipsa lui Ilie

5. Testamentul lui Solomon

6. Apocalipsa lui Moise (Viața lui Adam și a Evei)

7. Testamentul lui Adam

8. Scrisoarea lui Aristeas

IV. Cartea lui Enoh (1 Enoh/Enoh etiopian)

3. Saga lui Enoh

S-ar putea să vă placă și