CONŞTIINŢA MORALĂ

1. NOŢIUNEA DE «CONŞTIINŢĂ MORALĂ»

Cuvântul conştiinţă poate avea în limba română un sens psihologic şi un sens moral. De aceea,
spre a evita confuzia, trebuie să adăugăm la cuvântul «conştiinţă» adjectivul corespunzător =
«psihologică» sau «morală».

1. 1. Conştiinţa psihologică şi conştiinţa morală.

Raportul dintre ele

Conştiinţa psihologică este cunoştinţa fenomenelor interioare şi raportarea lor la un eu. Ea este
puterea sau darul «de a vedea în sine, de a se simţi gândind, lucrând şi trăind». Prin conştiinţa
psihologică, avem posibilitatea să reflectăm asupra actelor noastre proprii, să raportăm faptele
noastre la un eu, care stabileşte, de o parte, legăturile dintre fapte şi eu, iar de altă parte, legăturile
dintre diferitele fapte.
Caracteristic pentru conştiinţa psihologică este faptul că, fără a le raporta la legea morală, ea ne
informează asupra stărilor şi actelor sufleteşti ale propriului nostru eu, fără a se întreba dacă acestea
sunt sau nu în concordanţă ou ideea de bine, lucrul acesta fiind de resortul conştiinţei morale.
Legea morală este norma obiectivă a moralităţii sau regula externă, după care trebuie să se
conducă omul in viaţă. Alături de norma obiectivă, există şi o normă subiectivă, o regulă internă,
nescrisă, cuprinsă în conştiinţa morală. Prin conştiinţa morală suntem în măsură să judecăm fiecare
caz în parte dacă se încadrează în ideea de bine, dacă este sau nu In concordanţă cu cerinţele legilor
morale.
Conştiinţa morală este o realitate la care participă toate puterile sufleteşti: raţiune, sentiment şi
voinţă. Ea este o manifestare integrală a sufletului nostru, a eu-lui nostru.
Practic, în raport cu faptele, conştiinţa morală se manifestă în trei momente :
a. Anterior faptei, e conştiinţa antecedenţă. În această ipostază, are rolul cel mai important din
punct de vedere moral, fiindcă ne dă indicaţii asupra bunătăţii sau răutăţii faptei în perspectiva de a
fi săvârşită.
Înainte de săvârşirea faptei, deci, conştiinţa morală porunceşte, opreşte, aprobă sau sfătuieşte,
după cum fapta este conformă sau în dezacord cu legea morală.
b. Deodată cu fapta, e conştiinţa concomitenta. În timpul acţiunii conştiinţa ne însoţeşte, vede
dacă am îndeplinit sau am călcat lege morală, apreciază fapta noastră în lumina comandamentelor
legii morale şi ne arată felul ei corect sau incorect. În ipostaza aceasta de martor, conştiinţa nu are
un rol pasiv, ci poate exercita şi rolurile de stimulent şi frână, în sensul că îndeamnă la bine şi la
datorie sau întoarce de la rău.
c. Posterior faptei, e conştiinţa consecventa. În această ipostază, conştiinţa devine instanţă
judecătorească, în faţa căreia subiectul răspunde de propriile sale acte şi de intenţiile cu care au fost
săvârşite. Ea e acum martor, judecător şi împărţitor de dreptate. Sentinţele ei sunt de achitare sau
de condamnare;pronunţarea se face prompt şi constă dintr-o notă de laudă sau de blam.
Ascultarea de glasul conştiinţei aduce cu sine o stare generală de mulţumire. Dacă această
stare se permanentizează, ea primeşte numele de fericire. Aceasta-i cea mai mare fericire pe lume,
pe care o pot avea toţi oamenii, indiferent unde se găsesc şi ce lucrează, dacă sunt învăţaţi sau
neînvăţaţi.
Enumerăm câteva note distinctive între cele două feluri de conştiinţe :
a) În judecarea unei fapte, conştiinţa morală nu are în vedere numai fapta sub înfăţişarea ei
materială, ci supune unui examen minuţios şi intenţiile faptelor, făcând sondaje până la rădăcina
fiecărei fapte în parte. Altfel stau lucrurile cu conştiinţa psihologică ; ea constată existenţa faptelor
personale, ne face cunoscut tot ce se petrece în noi, fără să sesizeze bunătatea sau răutatea faptei în
raport cu intenţia.
b) Cele două feluri de conştiinţe n-au un teren de egală întindere. Conştiinţa morală implică
cunoaşterea binelui, perceperea scopului,ideea de responsabilitate şi alegerea mijloacelor de
săvârşire a acţiunilor. Ea este proprie fiinţelor raţionale, în speţă oamenilor. Animalul are
conştiinţă psihologică rudimentară,- el simte durerea şi plăcerea, dar nu sesizează raportul lor cu
legea morală, ştie ce se petrece în el, dar îi lipseşte posibilitatea de a cunoaşte onestitatea actelor
sale.
c) Conştiinţa psihologică şi conştiinţa morală n-au autoritate adevărată decât pentru eu.
Amândouă, însă, pot servi ca punct de comparaţie pentru a determina, prin analogie, ceea ce se
petrece în viaţa sufletească a semenilor noştri şi a cântări valoarea morală a faptelor lor.

1. 2.Conştiinţa morală şi Legea morală

Conştiinţa morală aplică în concret legea morală şi contribuie la împlinirea ordinii morale în
lume.
Deosebirea dintre legea morală şi conştiinţa morală se rezumă la următoarele :
a) Conştiinţa morală converteşte legea morală în lege personală, în îndemn imediat adresat
voinţei noastre proprii.
Deci, prima deosebire între legea morală şi conştiinţa morală este următoarea : legea morală, ca
regulă obiectivă, este externă, iar conştiinţa morală, ca regulă formală şi subiectivă, este internă.
b) Prin conştiinţa morală, legea morală trece pe planul temporal.
Prin conştiinţă, subiectul moral participă în mod activ la legea veşnică. Deci, legea morală
obiectivă este eternă şi impersonală, iar conştiinţa morală este temporală şi personală.
c) Într-un înţeles mai larg, conştiinţa morală este o putere sufletească, iar în sens mai
restrâns este o acţiune ce se desfăşoară în om,prin care legea obiectivă devine lege proprie omului.
Caracterului exterior şi supranatural al legii, transcendenţei sale, i se opune imanenţa, caracterul
propriu uman, existenţa interioară sufletească şi activitatea conştiinţei.
Pentru a pătrunde în conştiinţă, legea morală nu are de sfărâmat bariere. Porţile sunt deschise
dinainte spre ea. Chiar în felul în care noi gândim actele noastre, autonomia noastră poartă, sub
formă de dorinţă, planul .pe care legea este chemată să-1 îndeplinească. Fără îndoială că formele
legilor pozitive vin din afară, constituie sfârşitul unei opere legislative ce se desfăşoară în afară de
noi au însă rădăcini şi îndeosebi un rol admirabil în conştiinţa morală.

1.3. Dovezi despre existenţa conştiinţei morale

Cea dintâi lucrare a conştiinţei morale o întâlnim la Adam, pe care Dumnezeu îl mustră pentru
călcarea poruncii Sale. Când Dumnezeu î1 strigă, Adam răspunde : «Am auzit glasul Tău în rai şi
m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns» (Fac. III, 10). Teama de care vorbeşte aici Adam este
prima sancţiune pe care i-o aplică conştiinţa morală pentru nesocotirea poruncii divine.
Cain ucide pe fratele său Abel. Conştiinţa îl mustră cu asprime pentru nelegiuirea ce a făcut-
o : «Şi a zis Domnul: Ce-ai făcut ? Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ. Şi
acum eşti blestemat de pământul care şi-a deschis gura sa, ca să primească sângele fratelui tău
din mâna ta ... zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ... » (Fac. IV, 10—12).
Psalmistul David se căieşte de păcatul pe care 1-a săvârşit, spunând: «Ţie unuia am greşit,
căci am făcut rău înaintea Ta... Întoarce faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele
şterge-le» (Ps. L, 4 şi 10).
Solomon, în Proverbele sale, vorbeşte de «Săbiile conştiinţei care lovesc pe cei nedrepţi»
(Proverbe XII, 18).
Noul Testament ne oferă o mulţime de citate referitoare la conştiinţa morală, chiar dacă acestea
sunt prezentate sub altă numire. Astfel Mântuitorul vorbeşte de «lumina care este în tine» (Matei
VI, 23).
Cazul lui Iuda Iscarioteanul este caracteristic în privinţa chinurilor sufleteşti pe care le
pricinuieşte conştiinţa (Matei XVII, 3—5). Cazul Sfântului Apostol Petru este de asemenea
caracteristic în privinţa mustrărilor pe care le pricinuieşte conştiinţa. Spre deosebire de Iuda,
Apostolul Petru găseşte drumul izbăvitor al căinţei (Matei XXVI, 75).
În Faptele Apostolilor se vorbeşte de puritatea conştiinţei morale, după care se nevoieşte
Apostolul Pavel. «Şi întru aceasta mă nevoiesc eu, ca să am totdeauna cuget fără vină înaintea
lui Dumnezeu şi a oamenilor» (XXIV, 16).
Din scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti se desprinde adevărul, mărturisit de
slova Sfintei Scripturi, al existenţei conştiinţei morale ca un dat aprioric în structura vieţii sufleteşti
a omului credincios.
Origen numeşte conştiinţa morală «o călăuză a sufletului şi un educator al sufletului, care îl
opreşte de la rău şi-1 conduce la bine».
Sfântul Ioan Gută de Aur spune: «Dumnezeu, creând pe om, a sădit în fiecare judecata
nemincinoasă a binelui şi a răului, adică norma conştiinţei» .
Fericitul Augustin spune referitor la conştiinţă următoarele : «Omule, poţi fugi de toate, dacă
vrei, numai de conştiinţa ta, nu. Intră în casă, odihneşte-te în pat, retrage-te în lăuntrul tău, nici
un loc nu vei afla unde să te ascunzi dacă păcatele te vor roade»
Sfântul Vasile cel Mare sfătuieşte pe creştini să îndeplinească poruncile lui Dumnezeu cu
conştiinţă. Când vorbeşte despre patima luxului bogaţilor, arată, între altele şi starea lor sufletească
de continuă agitaţie şi îngrijorare, având să suporte pedeapsa inimii pentru lipsa lor de omenie.
Socrate vorbeşte în mai multe rânduri despre existenţa conştiinţei morale în sufletul său,
numind-o δαίμόνίον : «...am în mine ceva divin, spune el, un spirit. Duhul acesta este sădit în
mine încă de copil, şi-mi apare ca un glas, şi, îndată ce se arată, mă împiedică de la ceea ce am de
gând să fac, însă nu împinge niciodată la ceva...»
Platon, în «Republica», vorbeşte şi el despre conştiinţa morală. Personajul care face elogiul
conştiinţei neprihănite este un bătrân cu numele Kephalos, care vorbeşte de frumuseţea bătrâneţilor
şi face reflecţii referitoare la viaţa viitoare. Cel care în viaţă a avut o conştiinţă curată aşteaptă
liniştit deznodământul, pe când cel care n-a ascultat de glasul conştiinţei sale şi a făcut cuiva vreo
nedreptate se deşteaptă adeseori din somn, ca pruncii, tremură de frică şi trăieşte în deznădejde.
Aristotel vede în conştiinţă elementul caracteristic ce deosebeşte pe om de animal. «Căci
aceasta este deosebirea particulară a omului de animale, că numai el poartă într-însul sentimentul
de bine şi de rău, de nedrept şi drept şi de ce e asemenea acestora». După el, conştiinţa morală e
sinonimă cu raţiunea.
Cicero spune că nu trebuie să ne îndepărtăm de conştiinţă nici cu un deget. Pentru el,
conştiinţa este răsplata cea mai dulce, dacă ştim că am trăit bine din punct de vedere moral.
Criminalul, chiar dacă scapă de pedeapsa judecătorului, nu scapă însă de neliniştea şi chinul
conştiinţei. Pentru păcătoşi, mustrările conştiinţei sunt «furii lăuntrice».
J. J. Rousseau îi spune conştiinţei «instinct divin». «Conştiinţă, conştiinţă! instinct divin, glas
nemuritor şi ceresc! Călăuză sigură a omului ignorant şi limitat, dar inteligent şi liber! Judecător
fără greşeală al binelui şi al răului, care face pe om a se asemăna lui Dumnezeu ! tu faci
perfecţiunea naturii sale şi moralitatea faptelor sale; fără tine, simt că nu e nimic în mine care să
mă înalţe deasupra animalelor, afară de tristul privilegiu de a mă rătăci din eroare în eroare,
printr-o inteligenţă fără regulă şi printr-o raţiune fără principiu».
I. Kant vorbeşte de sentinţele acelei minunate puteri din noi, pe care o numim conştiinţă
(Gewissen). «Aceasta nu poate fi ocolită; oricât ar pleda avocatul în favoarea omului, nu poate
aduce la tăcere pe pârâtorul din el. Mustrarea şi dojana şi-o face omul singur».
Kant spunea : «Două lucruri mi-au umplut sufletul de admiraţie: cerul înstelat şi conştiinţa
morală din mine».

1.4. ESENŢA ŞI ORIGINEA CONŞTIINŢEI MORALE

Ca aptitudine de a judeca faptele omeneşti din punct de vedere moral, conştiinţa morală
aparţine naturii umane, aşa cum aparţine aptitudinea cognitivă. Cât priveşte conţinutul conştiinţei
morale, acesta se formează prin experienţa îndelungată pe care o face individul vieţuind în
societate, aşa cum se câştigă şi cunoştinţele omeneşti în general, prin prelucrarea materialului pe
care eul spiritual îl primeşte din ambianţa în care trăieşte.
Conştiinţa morală este un instrument aşezat de Dumnezeu în substanţa vieţii sufleteşti umane,
cu ajutorul căruia facem deosebire între faptele ce se încadrează în voinţa divină şi faptele opuse
voinţei divine. Ea este aptitudinea sau capacitatea naturală cu care deosebim binele de rău în
cazuri concrete.
Conştiinţa morală datează în fiinţa umană din momentul creaţiei sale, având un rol bine
definit. Ea reprezintă însăşi existenţa moralităţii în individ.
Potrivit învăţăturii creştine, conştiinţa morală creştină este darul lui Dumnezeu făcut fiinţei
noastre, împreună cu întreaga sa spiritualitate. Conştiinţa este atributul distinctiv al personalităţii
noastre umane. Prin ea se promulgă legea morală divină. Ea este ecoul dreptăţii veşnice a lui
Dumnezeu.
Conştiinţa morală, în primele ei principii, în normele ei generate, aparţine naturii noastre
spirituale, care are autor pe Dumnezeu. Dacă conştiinţa ar fi rezultatul exclusiv al obişnuinţei, nu s-
ar putea explica prezenţa ei permanentă în firea omenească, fiindcă însăşi conştiinţa morală suferă
eclipsări uneori, dar de suprimarea ei nu poate fi vorba. Tertulian observa în privinţa aceasta
următoarele: conştiinţa poate fi acoperită de întuneric, fiindcă ea nu e Dumnezeu, dar nu poate fi
nimicită, fiindcă e de la Dumnezeu.
Originii divine datorează conştiinţa noastră morală autoritatea ei indiscutabilă. Conştiinţa
noastră morală n-ar avea nici o autoritate, dacă n-ar avea pe Dumnezeu de autor şi n-ar porunci în
numele Lui. Noţiunea de obligaţie nu se poate concepe fără o autoritate supremă de la care
purcede.
 1.5. ÎMPĂRŢIREA CONŞTIINEI MORALE ŞI EDUCAŢIA EI

Din punct de vedere obiectiv, funcţiile conştiinţei se deosebesc după cuprinsul imperativelor
ei sau după raportul acestora cu faptele omeneşti.
1) Din punct de vedere al cuprinsului, conştiinţa este :
a. obligatorie, când porunceşte sau opreşte, după cum se referă la o poruncă afirmativă sau
pozitivă;
b. permisivă sau sfătuitoare, după cum se refer la un act indiferent sau la un sfat.
2) Conştiinţa morală se mai împarte în:
a. conştiinţa legislatoare sau antecedenţă şi
b. conştiinţa judecătoare, sau consecventă.
După raportul în care se găseşte cu legea morală, conştiinţa antecedenţă poate fi:
a) Dreaptă, când judecăţile ei sunt în consonanţă totală cu lege morală obiectivă şi când aplică
just postulatele ei. Această conştiinţă obligă sau opreşte săvârşirea unei acţiuni, afirmă sau neagă
caracterul moral al faptelor noastre.
b) Rătăcită, când, dimpotrivă, judecăţile ei sunt în disonanţă ou legea morală obiectivă,
îngăduind ceea ce este oprit sau oprind ceea ce este îngăduit.
c) Sigură, când se bazează pe o conştiinţă clară a datoriei, pe certitudinea cu oare voinţa
noastră aderă la adevărul judecăţii apreciative ; ea recomandă sau opreşte fără nici o ezitare faptele
ce i se prezintă spre judecare sau apreciere ,
d) Îndoielnică, când, dimpotrivă, găseşte temeiuri suficiente pentru o faptă, ca şi împotriva ei,
sau nu găseşte motive convingătoare nici pentru, nici contra unei fapte. Ea se mişcă nedecisă între
două opoziţii, între bunătatea şi răutatea faptei, şovăind când e vorba de a-şi da asentimentul
pentru una sau pentru alta.
Din punct de vedere al intensităţii funcţionale, conştiinţa morală poate fi:
a) trează, când sesizează prompt dacă o faptă este sau nu în conformitate cu legea morală ,

b) adormită sau laxă, când consideră cele mai grave abateri de la legea morală ca fiind de
importanţă minimă.
c) scrupuloasă, când consideră cele mai mici abateri de la legea morală ca fiind de o gravitate
extraordinară ;
d) fariseică, aparent scrupuloasă, dat îngăduitoare când omul se judecă pe sine.
Prima lumină morală o avem în însăşi natura noastră. Urmează doar s-o alimentăm, să mărim
proporţiile ei şi să facem ca razele ei să strălucească intens In drumul fiecăruia către ţinta pe care i-
a hotărât-o Creatorul.
Dintru început, conştiinţa morală a avut chemarea de a fi călăuza noastră în materie de
orientare morală, trebuind ca omul să se supună indicaţiilor ei. Întrucât însă indicaţiile conştiinţei
morale sunt uneori greşite din cauza influenţelor rele ce se exercită asupra ei, se impune o
corectare a lor, cultivând conştiinţa pentru a deveni ghidul sigur aii comportării umane, «lumina
cărării noastre», cum zice Psalmistul (PS. CXVIII, 105). Eroarea conştiinţei noastre îşi are izvorul
în primul rând în ignoranţă, care poate fi de două feluri: invincibilă şi vincibilă.
Educaţia începe în cercul familiei.
Cu mănunchiul de deprinderi câştigate în familie, copilul iese în cercul larg al vieţii sociale. El
nu rămâne însă neinfluenţat - în bine sau în rău - de ceilalţi factori cu care mai târziu vine în
contact, ca: şcoala, societatea, lectura, spectacolele etc.
 În formarea conştiinţei morale contribuie, pe lângă educaţia familială cum am spus, mediul
respectiv, lectura, ocupaţia, felul de viaţă etc.
Conştiinţa morală creştină stă sub ocârmuirea voinţei divine. Îndeplinirea comandamentelor
conştiinţei morale creştine se face nu din constrângere, ci din convingere.
Formarea conştiinţei morale în duhul învăţăturii creştine este garanţia creşterii morale a
credincioşilor. In acest scop se recomandă exerciţii de virtute, lecturi edificatoare, meditaţii,
examenul des al conştiinţei, participarea la cultul divin etc.

1.6. BOLI ALE CONŞTIINŢEI MORALE

1. Infantilismul moral

Prin infantilism psihologic înţelegem condiţia omului al cărui caracter păstrează impulsivitatea
şi instabilitatea pe care le prezintă copilul, însoţită de o imperfecţie extremă a reflecţiei şi chiar a
atenţiei. De aici rezultă şi o oprire în dezvoltarea conştiinţei morale. Tendinţele inferioare
prevalează asupra emoţiilor superioare; ideile morale sunt înţelese confuz, fapt ce aduce cu sine o
judecată eronată a conduitei subiectului şi a motivelor sale de acţiune în general. Această întârziere
în judecarea ordinii morale rezultată dintr-o degenerare, dintr-un regres ce merge până la
mentalitatea copiilor, se numeşte iniantilism moral.

2. Instabilitatea morala sau nebunia morala

Aceasta constă în incapacitatea de a deosebi binele de rău şi de a simţi mustrarea de conştiinţă

pentru săvârşirea faptelor rele. E o stare de egoism absolut, un fel de idioţie sau imbecilitate
morală, e întâlnită şi sub numirile de nebunie impulsivă şi monomanie instinctivă. Cei ce suferă de
boala aceasta trebuie trataţi medical pentru a se însănătoşi. Afară de faptul că le lipsesc
sentimentele morale altruiste, au sufletul foarte uşor irascibil, care unindu-se cu lipsa sentimentelor
morale, îi duce pe aceştia la săvârşirea unor fapte periculoase.
Insensibilitatea morală a fost explicată prin existenţa anumitor tare ereditare, precum şi prin
tulburările survenite în cursul dezvoltării individului. Intre cauzele accidentale sunt pomenite :
epilepsia, isteria, apoplexia, demenţa paralitică, şocurile la cap. Totuşi s-au semnalat cazuri de
insensibilitate morală şi independent de cauzele de mai sus.

3. Scrupulul

Cel stăpânit de scrupul îşi concentrează întreaga lui energie spre viaţa lăuntrică personală,
supunând-o unui examen mai mult decât riguros din punct de vedere moral. El restrânge libertatea
şi vede peste tot obligaţii, crezându-se totdeauna pe punctul de a păcătui. In acest examen lipseşte
clarviziunea lucrurilor, cel scrupulos fiind aservit îndoielii cronice, unei îndoieli lipsite de temei.
Conştiinţa scrupuloasă nu este identică cu conştiinţa delicată izvorâtă din cea dreaptă. Aceasta
din urmă se caracterizează prin grija permanentă de a progresa în direcţia îndrumării sănătoase a
conduitei umane. La baza grijii permanente de mai bine a conştiinţei delicate sită principiul iubirii.
Desigur că într-o asemenea conştiinţă nu este exclusă frica de păcat; ea nu stă însă pe primul plan
al preocupărilor. In conştiinţa scrupuloasă, din contră, frica de păcat este o obsesie de fiecare clipă,
exercitând asupra ei o apăsare analoagă puterii hipnotice; aici iubirea îndeplineşte un rol secundar.
Lipsindu-i iubirea din centrul preocupărilor sale, scrupulosul, stăpânit mereu de frica păcatului, nu
poate face nici un progres, nu poate realiza nimic constructiv pe latura practică a vieţii.
Cel dintâi semn după care se poate recunoaşte o conştiinţă scrupuloasă este frica conştientă,
care este în opoziţie cu frica inconştientă, anterioară oricărei experienţe individuale. Scrupulul este
o frică deosebită ce comportă nuanţe; ea se poate limita la un punct al conduitei sau poate invada
întreg câmpul conştiinţei. Scrupulul se poate reduce la o frică superficială sau poate merge până
aproape de teroare.
Scrupuloşii se pot împărţi în două categorii: intelectuali şi senzitivi.
Scrupuloşii intelectuali au boala îndoielii. Este o boală cronică a spiritului ce se caracterizează
printr-o nelinişte permanentă. Conştiinţa scrupuloasă îşi pune mereu întrebări, iar această iscodire
neîntreruptă e însoţită, de obicei, de groază, apăsare epigastrică, tulburări vaso-motrice etc.
Scrupuloşii senzitivi sunt fiinţe impresionabile, cu imaginaţie vie şi cu nervii obosiţi. îndoiala
lor nu este rezultatul unei analize intelectuale, ci al unei impresii senzitive. Ei sunt scrupuloşi cu
amănuntele, bineînţeles în dauna esenţialului lucrurilor. Consecinţele grave pe care le aduce
această stare morbidă pentru creştini sunt: ruina sănătăţii trupeşti, izolarea scrupulosului de ceilalţi
oameni, incapacitate de lucru în direcţia zidirii morale, pierderea nădejdii şi izolarea în lucruri mă-
runte, în dauna esenţialului vieţii morale.

4. Laxismul

La polul opus al scrupulului stă laxismul. Dacă scrupulul este o îngustare a conştiinţei morale,
laxismul este lărgirea ei. Lărgirea aceasta creează o dispoziţie morală ce duce la negarea obligaţiei
de a face o faptă, de a evita alta şi mai ales de a-i diminua gravitatea. In timp ce în ochii
scrupulosului totul este păcat, în ochii laxistului nimic nu este păcat sau aproape nimic.
Laxismul este o stare de inconştienţă, un fel de anestezie morală, o paralizie a sufletului, o
slăbire extremă a conştiinţei morale, care consideră uşor ce este grav, permis ceea ce în mod sigur
este oprit, refuzând a vedea binele .pentru a nai trebui să-1 facă.
Laxismul trebuie deosebit de conştiinţa largă, care echivalează cu conştiinţa normală.
Conştiinţa, în sens larg, intuieşte clar obiectul moral şi raporturile sale cu subiectul uman. Ea se
caracterizează prin consecvenţă, care presupune statornicia voinţei şi disciplinarea tempera-
mentului. Conştiinţa laxă, din contră, este o deviaţie a simţului moral; ea este străină de ideea de
datorie şi de frica de păcat Ea lucrează sub influenţa momentului , îndeplineşte actele mecanic,
rutinar, fără să încerce măcar a-şi da seama de răutatea lor.
Cauzele laxismului pot fi reduse la următoarele :
a) Mediul în care trăieşte individul, cu influenţele foarte variate ce se exercită asupra lui.
b) Lipsa de autoretlectie, care atrage după sine formulări greşite în judecăţile teoretice şi
practice, precum şi o acţionare în problemele morale sub presiunea impulsiilor.
c) Lipsa de reilecţie aduce, la rândul ei, o întărire a patimilor
d) Greşelile comise prin repetare duc la deprinderea răului, în care laxismul trăieşte ca în
elementul său. Deprinderea cu păcatul devine o a doua natură, şi atunci nu i se sesizează
uriciunea şi gravitatea.
e) Mulţi răstălmăcesc sensul îndurării divine, acordând încredere prezumţioasă milei foii
 Dumnezeu. Aceştia uită că Dumnezeu, pe lângă faptul că este atotbun, mai este şi atotdrept.
Ca şi scrapuioşii, laxiştii se împart în două categorii: intelectuali şi senzitivi.
Consecinţele laxismului sunt dezastruoase pentru familie, societate etc. Întâi, se aduce hulă lui
Dumnezeu fiind îndreptat împotriva înţelepciunii pe care El a pus-o în lucrările Sale. în al doilea
rând, conduita laxiştilor este prilej de sminteală pentru nevârstnici.