Datorie si costiinta, corelatia lor dialectica

Datorie şi conştiinţă, corelaţia lor dialectică în activitatea profesională „Datorie! nume

sublim şi mare, tu care nu cuprinzi în tine nimic agreabil, nimic care să includă insinuare, ci
reclami supunere, care totuşi nici nu ameninţi cu nimic care ar trezi în suflet o aversiune naturală
şi l-ar înspăimînta pentru a pune în mişcare voinţa, ci numai stabileşti o lege care-şi găseşte prin
ea însăşi intrare în suflet şi care totuşi îşi cîştigă ea însăşi, în ciuda voinţei, veneraţie (deşi nu
totdeauna ascultare); înaintea căreia amuţesc toate înclinaţiile, deşi în taină acţionează împotriva
ei: care ţi-e obîrşia demnă de tine şi unde găsim rădăcina descendenţei tale nobile, care respinge
cu mîndrie orice înrudire cu înclinaţiile, rădăcină din care trebuie să derive, ca din originea ei,
condiţia indispensabilă a acestei valori pe care numai profesionalii însişi şi-o pot da?” (Kant, Im.
Critica raţiunii practice. În: Întemeierea metafizicii moravurilor. Vol. I. Bucureşti: Editura
ştiinţifică, 1972, p. 175-176).

Datoria, în concepţia lui Kant este scopul fundamental al omului. Punctul de plecare al
eticii kantiene este libertatea. Maxima lui „A trebui sa faci ceva trebuie să si poti” presupune
necesitatea de a fi posibil întotdeauna să acţionăm corect, ceea ce înseamnă ca trebuie sa fim
întotdeauna liberi. Vointa in sine îsi dă siesi legea. Această lege, in concepţia lui Kant este să te
supui datoriei. Datoria nu constituie o constrangere ci dimpotrivă, ea este libertatea insăsi. Ea
este opusă plăcerii, cere supunere, statorniceşte o lege,se adresează unei conştiinţe reale, este
venerată chiar împotriva voinţei Pentru Kant datoria reprezintă omul ca umanitate, ca scop în
sine. “Numai omul, şi cu el orice creatură raţională, este scop în sine”

„Datoria” este una dintre categoriile fundamentale ale eticii care desemnează conceperea
de către personalitate a necesităţii imperioase a îndeplinirii a ceea ce porunceşte idealul moral, a
ceea ce reiese din idealul moral. Datoria profesionalului este:

a) de a urma calea virtuţii;

1
 b) de a face bine altor oameni în funcţie de posibilităţile sale;

c) de a nu permite ca în sine să existe vicii;

d) de a se opune răului.

Se considera ca baza si izvorul datoriei sunt de fapt poruncile divine, legea apriorica sau
insusi natura umana. Omul insusi, in functie de religie, de principile pe care le are si de educatia
pe care a primi-o, poate determina care ii este datoria, ce inseamna aceasta pentru el si cum
trebuie sa procedeze pentru a o indeplini. Prin urmare un rol important il joaca autoactiunea si nu
motivele dupa care omul s-a calauzit.

Semnificaţia esenţială a datoriei morale este considerat caracterul ei imperativ. Aceasta

înseamnă că cerinţele cristalizate în noţiunea de datorie sunt înaintate şi se percep sub formă de
porunci, conţinutul cărora este formulat de societate şi exprimă dispoziţia interioară a
personalităţii de a executa prescpripţiile indicate. La determinarea specificului categoriei
„datorie" este important a îndeplini normele prescrise de ea în mod constructiv, a manifesta un
interes profund şi iniţiativă pentru realizarea cât mai efectivă a angajamentelor luate. Un alt semn
distinctiv, la fel de important pentru exprimarea particularităţilor categoriei „datorie", constă în
faptul că la analiza ei predomină, de regulă, raţiunea, obiectivitatea şi chibzuinţă. La acestea se
alatura si constiinta morala, dar aceasta reprezinta numai o forma moderat exprimata a ratiunii.

Ce este constiinta morala? Constiinta morala este glasul lui Dumnezeu in sufletul
credinciosului, glas care-l indeamna la implinirea legii morale. Glasul acesta il poate cunoaste
fiecare, caci dupa credinta noastra constiinta s-a nascut deodata cu omul. Ea este de obarsie
dumnezeiasca. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Cand Dumnezeu l-a facut pe om, a sadit in
fiecare judecata nemincinoasa a binelui si a raului, adica regula constiintei"

Constiinta slujeste drept calauza la implinirea legii. Ea este judecatorul neadormit si

aspru, care nu se poate cumpara cu nimic si care se pronunta asupra fiecarei fapte, aratand daca
aceasta este buna sau rea si deci daca trebuie savarsita sau nu. Ea isi ridica glasul atat inainte de
savarsirea unei fapte, cat si dupa savarsirea ei. Inainte de savarsirea unei fapte, constiinta spune
daca fapta este buna sau rea si ne sfatuieste sa o implinim sau nu. Dupa savarsirea faptei, tot ea
ne judeca. Daca am ascultat de glasul ei, daca ne-am implinit datoria si ne-am ferit de fapte rele,

2
atunci constiinta ne rasplateste cu bucurie, multumire si liniste sufleteasca. Iar daca n-am ascultat
de glasul constiintei si am savarsit fapte rele, atunci ea ne pedepseste cu aspre mustrari; simti,
adica, neliniste si apasare in suflet. Biblia ne ofera multe pilde despre cum lucreaza constiinta in
om.

Iata cateva: Constiinta ii mustra pe protoparintii Adam si Eva dupa ce au calcat porunca
dumnezeiasca (Fac. 3, 10); ea il urmareste pe Cain, care nu-si mai gaseste liniste pentru uciderea
fratelui sau Abel (Fac. 4, 13); ea opreste pe fratii lui Iosif de a-i ridica acestuia viata (Fac. 37,
26); ea aduce cainta lui David pentru faradelegile sale si ramane statornica in inima lui Iov, care
primeste cu rabdare toate loviturile vietii (Iov 1, 21); ea rusineaza pe acuzatorii femeii pacatoase
(Ioan 8, 9); ea naste cainta in inima fiului risipitor (Luca 15, 18) si in inima lui Iuda, vanzatorul
Mantuitorului (Matei 27, 3-4).

Constiinta nu dispare niciodata din sufletul omului: ea poate sa fie adormita prin
nepasarea omului fata de datoriile sale dar glasul constiintei iese todeauna la suprafata. Prin
urmare omul are datoria de a-si pastra constiinta curata de a actiona si a trai astfel incat sa fie
multumit de el insusi si de faptele sale.

La fel cum datoria este autonomă, tot astfel conştiinţa omului este independentă de opinia
semenilor. Aceasta deosebeşte conştiinţa de un alt mecanism de control intern - ruşinea. Ruşinea
şi conştiinţa în genere sunt destul de aproape. Ruşinea este sentimentul că ai făcut ceva rău şi că,
prin urmare, meriţi mînia celorlalţi. Adică ruşinea este sentimentul că ai meritat dispreţul şi
desconsiderarea celorlalţi, în ruşine tot se reflectă conceperea de către om a necoincidenţei unor
norme adoptate sau unor aşteptări din partea celor din jur, adică a vinovăţiei. Însă ruşinea este
orientată total spre opinia altor oameni care pot să-şi exprime condamnarea referitor la încălcarea
normelor; ruşinea este cu atât mai puternică, cu cât mai importante şi semnificative sunt pentru el
aceste persoane. De aceea individului poate să-i fie ruşine chiar pentru rezultate întîmplătoare,
neintenţionate ale unor acţiuni care i se par normale, dar care nu sunt recunoscute la fel de cei
din jur.

Logica conştiinţei este alta. în conştiinţă deciziile, acţiunile şi aprecierile se corelează nu

cu opiniile celor din jur, ci cu datoria. Conştiinţa cere ca omul să fie cinstit şi în întuneric, sa fie

3
cinstit când nimeni nu îl poate controla, când taina nu poate deveni realitate, când despre o faptă
urîtă nu poate afla nimeni.

Constiinta este perceputa intrun mod subiectiv ca “ o voce” un “eu al altuia” despre care
unii spun ca este vocea lui Dumnezeu iar altii ca este vocea generalizata si interiorizata a altuia,
ceva asemanator rusinii. Constiinta este o forma specifica a rusinii, iar conţinutul ei este
recunoscut ca ceva individual, schimbător din punct de vedere cultural şi istoric. într-o formă
marginală, această concluzie duce spre teza conform căreia conştiinţa este determinată de
opiniile politice şi de situaţia socială a individului. Pri urmare conştiinţa se cristalizează în
procesul socializării şi educaţiei, arătînd în permanenţă omului „ce este bine şi ce este rău".

Conştiinţa reprezintă incercarea omului de a atinge perfectiunea, de a duce o viata

armonioasa si de a evita judecata celor din jur, de a trai o viata libera. Astfel din punct de vedere
etic constiinta inseamana libertate: libertatea de a trai o viata in conformitate cu propria
constiinta.