REFEREAT LA ASCETICA SI MISTICA

TEMA : CONSTIINTA MORALA IN SFANTA

SCRIPTURA A VECHIULUI SI NOULUI TESTAMENT

STUDENT: DANCIULESCU IONEL LEONARD

ANUL 1 : MASTER, SEMESTRUL 2 , ANUL 2020

SPECIALIZAREA : APOLOGETICA SI DUHOVNICIE

1
 CONSTIINTA MORALA IN SFANTA SCRIPTURA A
VECHIULUI SI NOULUI TESTAMENT

Conştiinţa morală este glasul lui Dumnezeu în sufletul

credinciosului, glas care-l îndeamnă la împlinirea legii morale. Glasul
acesta îl poate cunoaşte fiecare, căci după credinţa noastră conştiinţa
s-a născut deodată cu omul. Ea este de obârşie dumnezeiască. Sfântul
Ioan Gură de Aur spune: «Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în
fiecare judecata nemincinoasă a binelui şi a răului, adică regula
conştiinţei»

2
 Conştiinţa slujeşte drept călăuză la împlinirea legii. Ea este
judecătorul neadormit şi aspru, care nu se poate cumpăra cu nimic şi
care se pronunţă asupra fiecărei fapte, arătând dacă aceasta este bună
sau rea şi deci dacă trebuie săvârşită sau nu. Ea îşi ridică glasul atât
înainte de săvârşirea unei fapte, cât şi după săvârşirea ei. înainte de
săvârşirea unei fapte, conştiinţa spune dacă fapta este bună sau rea şi
ne sfătuieşte să o împlinim sau nu. După săvârşirea faptei, tot ea ne
judecă. Dacă am ascultat de glasul ei, dacă ne-am împlinit datoria şi
ne-am ferit de fapte rele, atunci conştiinţa ne răsplăteşte cu bucurie,
mulţumire şi linişte sufletească. Iar dacă n-am ascultat de glasul
conştiinţei şi am săvârşit fapte rele, atunci ea ne pedepseşte cu aspre
mustrări; simţi, adică, nelinişte şi apăsare în suflet. De aceea, creştinul
trebuie să asculte totdeauna de glasul conştiinţei sale. Orice lucrare
potrivnică conştiinţei este rea şi aduce pedeapsă, precum citim în
Sfânta Scriptură: „Tot ce nu este din credinţă" (adică din convingere
intimă), „este păcat' (Rom. 14, 23). Conştiinţa îi mustră pe
protopărinţii Adam şi Eva după ce au călcat porunca dumnezeiască
(Fac. 3,10); ea îl urmareşte pe Cain, care nu-şi mai găseşte linişte
pentru uciderea fratelui său Abel (Fac. 4,13); ea opreşte pe fraţii lui
Iosif de a-i ridica acestuia viaţa (Fac. 37, 26); ea aduce căinţa lui
David pentru fărădelegile sale şi rămâne statornică în inima lui Iov,
care primeşte cu răbdare toate loviturile vieţii (Iov l, 21); ea ruşinează
pe acuzatorii femeii păcătoase (Ioan 8, 9); ea naşte căinţa în inima
fiului risipitor (Luca 15, 18) şi în inima lui Iuda, vânzătorul
Mântuitorului (Matei 27, 3-4). Ea poate să fie adormită prin nepăsarea
omului faţă de datoriile sale, poate să fie întunecată printr-o viaţă de
păcat, dar nu poate să fie nimicită niciodată, fiindcă ea este de la
Dumnezeu. Nici cei mai mari făcători de rele nu pot înăbuşi în ei, cu
totul, glasul conştiinţei. Ea îi urmăreşte mereu cu mustrările ei, încât
mulţi ajung la deznădăjduire şi-şi curm singuri firul vieţii, ca Iuda.
Omul este creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, cum
3
descoperim in referatul Facerii. El are astfel sadite in El anumite
ratiuni care-l situeaza pe un nivel superior oricarei fiinte pamantesti.
In chipul lui Dumnezeu din om rezida toate deosebirile ontologice
fata de celelalte fapturi. Omul este privit, dupa cum marturiseste
Teodor de Mopsuestia, ca cel caruia intreaga creatie i s-a incredintat si
a fost creata de parca l-ar fi vizat ca si administrator pe om si nu pe
Dumnezeu. In aceasta responsabilitate pe care omul a primit-o in
cadrul creatiei un rol major l-a jucat delimitarea binelui de rau, adica
judecata de valoare asupra diferitelor situatii in care a fost implicat
pentru a reliefa ceea ce este bine.

In capacitatea aceasta de distinctie intre bine si rau, o

importanta deosebita o are constiinta. Constiinta este o functie a
chipului lui Dumnezeu in om, vorbindu-se astfel, pe langa
psihandrism, si de teandrism ca resort launtric al ei sau ca o prezenta
neconstrangatoare a voii dumnezeisti in existenta umana . In cadrul
constiintei se releva cel mai bine suportul acordat de Dumnezeu, un
suport care nu ingradeste nicidecum libertatea umana, ci o face
constienta de actiunile sale. Avva Dorotei surprinde foarte bine
aceasta capacitate a omului de a interioriza propriile fapte si de a face
o analiza la modul cum constiinta apartine ontologic fiintei umane:
„Cand a facut Dumnezeu pe om, a sadit in el ceva dumnezeiesc, ca un
gand mai fierbinte si luminos, avand calitatea unei scantei care
lumineaza mintea si arata acesteia deosebirea binelui de rau” . Astfel,
se poate situa constiinta in cadrul interiorului uman ca o voce care il
judeca pe om dupa voia lui Dumnezeu, existand inauntrul omului ca o
lege innascuta, fiindu-i omului invatator si judecator al lui . O data cu
salasluirea chipului lui Dumnezeu in om, acesta primeste deci si
capacitatea interioara ce-i reflecta faptele savarsite. Cu alte cuvinte,
constiinta nu este constrangatoare omului, neingradindu-i libertatea,

4
cum am spus, insa il constientizeaza ulterior de aspectele negative
aparute in urma faptelor sale, demarand inlauntrul omului acel proces
denumit mustrare de constiinta. Omul a fost creat pentru a incununa
creatia, pentru a o duce la desavarsire si pentru ca el insusi sa ajunga
la asemanarea cu Dumnezeu, insa a fost inzestrat si cu o posibilitate
personala de a-si trasa principiile morale care sa-i calauzeasca
existenta. Putem vorbi astfel de dimensiunea morala a chipului lui
Dumnezeu din om, care este evident in acesta prin trei mari expresii
ale acestei vieti morale: libertatea, legea morala (naturala) si
constiinta insasi. Sfantul Grigorie de Nissa surprinde aceasta
dispunere tripartita a dimensiunilor morale din viata omului spunand
ca „la inceput Dumnezeu l-a facut pe om cu puterea gandirii, alegerii
adevarului si a implinirii dreptatii” .

Datorita faptului ca pana la caderea in pacat „toate erau bune

foarte”, Adam, omul in genere, nu a cunoscut aportul constiintei in
viata sa, lucrarea acesteia nefiind necesara din pricina mersului firesc
al existentei umane spre indumnezeire, fara ca acesta (omul) sa aiba
presiuni contrare scopului sau. Dupa cadere insa, procesul de
cunoastere a starii reale in care se afla,introspectia adamica, este
primul semn al actiunii constiintei, descoperind omului directia gresita
pe care a apucat, constientizandu-l pe acesta ca intreaga umanitate,
prin greseala sa, a cazut . Observam astfel ca existenta constiintei
apartine chiar si primului om, Adam, insa tot din episodul in care
acesta este implicat, al caderii in pacat, distingem modul in care a
actionat constiinta. Aceasta nu l-a impiedicat practic pe om sa cada, sa
desconsidere porunca lui Dumnezeu, ci doar l-a facut ulterior
constient de sine, de fapta pe care a facut-o. Neascultarea poruncii

5
divine l-a facut pe om constient ca, de fapt, ascultarea de Dumnezeu ii
ofera libertate, iar orice iesire de sub voia Lui ii aduce stramtorare.
Doar in plinirea voii lui Dumnezeu omul poate urca spre dumnezeirea
harica si nu in divinitatea fiintiala propusa inselator de diavol .

Constiinta este o componenta existentiala a omului, este

inerenta naturii umane, fiind un atribut al fiintelor rationale si libere.
Constiinta morala este atributul distinctiv al personalitatii umane, prin
ea oamenii sesizeaza existenta lui Dumnezeu, devenind astfel ca o
lege morala divina . Mai mult, la crestini constiinta actioneaza nu
plecand de la legea naturala (ca in cazul paganilor), ci de la Legea
Duhului. Sfantul Apostol Pavel vorbeste de o marturie a Duhului
Sfant in constiinta (Rom. 9, 1) . In cazul constientizarii prezentei
actiunii Duhului in constiinta se poate vorbi de o constiinta sanatoasa
ce are ca scop promovarea unei constiinte desavarsite. In aceasta
privinta este edificatoare natura convingerilor pe care le avem si
modul in care acestea ne influenteaza. Constiinta sanatoasa,
caracterizata de convingeri valoroase, are in sine legea dumnezeiasca
si astfel il ajuta pe om sa se apropie de Dumnezeu. Este evidenta si
usurinta cu care omul moral, spre deosebire de cel imoral, se apropie
de Evanghelie. Insa, pana la urma, problema cunoasterii binelui nu
este morala, ci ontologica. Doar intr-o permanenta raportare la
Dumnezeu se poate constientiza binele si dispretui raul .

In cadrul constiintei morale, specificitatea acesteia este data de

raportarea acesteia la o lege morala descoperita in legile nescrise
dinlauntrul nostru . Permanent, constiinta isi face simtita prezenta
dupa savarsirea unei fapte reprobabile. Ea il ajuta pe credincios sa-si
realizeze o introspectie absolut necesara pentru a constientiza
gravitatea pacatului si de a-l face sa-l marturiseasca in cadrul Sfintei

6
Spovedanii. Dincolo de aspectul acesta concret al folosului constiintei
morale, ea joaca intotdeauna un rol de dirijor al conduitei morale a
omului, oferindu-i acestuia o traiectorie ascendenta in progresul sau
spiritual. O definire a constiintei din acest punct de vedere ar fi ca ea
este judecata practica a ratiunii sau judecata practica a sufletului care
valorifica actele noastre, le clasifica si le apreciaza daca sunt sau nu in
conformitate cu legea morala .

Parintele Staniloae, intr-o adnotare a sa din Filocalia IX la Avva

Dorotei, remarca faptul ca constiinta lumineaza deplin mintea si o
obliga sa faca deosebirea intre bine si rau. In constiinta omenescul se
intalneste cu dumnezeiescul. Ea e si a lui Dumnezeu si a omului. Prin
ea, omul se afla in legatura ontologic-dialogica cu Dumnezeu . In
cadrul constiintei putem observa asadar o intalnire intre Dumnezeu si
om. In cadrul constiintei, omul asculta glasul lui Dumnezeu care il
mustra motivat pentru savarsirea vreunui rau. Fara constiinta morala,
omul nu ar avea niciodata capacitatea de a-si cunoaste pacatele, ar
pacatui astfel fara nici un regret. Insa de aceea omul a fost inzestrat cu
constiinta, tocmai pentru a beneficia ulterior de o educatie morala din
partea ei in vederea evitarii pacatului. Acelasi aspect neplacut poate fi
produs si in cazul constiintei pervertite, care apare atunci cand omul
nu se ingrijeste de cultivarea constiintei sale si se preda raului si
pacatului. Mai mult, aceasta constiinta pervertita poate fi mai rea
decat cea impietrita, deoarece aceasta poate ajunge la socotirea raului
ca bine; de aici, din aceasta constiinta pervertita s-a propagat
religiozitatea pervertita ce a degenerat in cultul raului . Constiinta
poate deveni deformata si impietrita, slabita si inactiva, datorita
pacatelor, experientei nefaste, educatiei improprii, modului de viata
dezordonat, folosirii gresite a libertatii sau datorita unei
autodeterminari inrobite de patima . In cazul acesta, in loc ca aceasta

7
constiinta sa fie „potrivnic”, asa cum o numeste Avva Dorotei, ea
devine inactiva, nemaiavand capacitatea de a discerne corespunzator
pacatele si de a le stabili gravitatea. Prin patarea constiintei se
altereaza in mod normal si chipul lui Dumnezeu din om.

Intelepciunea divina i-a daruit omului constiinta ca organism

care cantareste fapta mai inainte de cea din ultima evaluare din cadrul
judecatii universale. In interiorul omului se produce un examen de
constiinta care are menirea sa-i descopere omului raspunderea fata de
faptele savarsite si de a-l conduce pe om in scaunul Spovedaniei spre
a primi iertarea si astfel spre a nu mai fi judecat pentru faradelegile
marturisite cu sinceritate.

Fiind in stransa legatura cu existenta chipului lui Dumnezeu in

om, constiinta morala are menirea de a-l orienta pe om spre
asemanarea cu Dumnezeu. Astfel ea trebuie sa-l constientizeze pe om
in permanenta de scopul sau in aceasta lume, acela de a ajunge la
indumnezeirea dupa har. Origen considera constiinta ca pe un
pedagog interior care il ghideaza pe om pe drumul cel bun, iar Sfantul
Ioan Gura de Aur ofera o expunere ampla si sistematica a constiintei
ca ghid moral. Constiinta se orienteaza dupa anumite reguli morale
existente inauntrul omului, insa adevarata regula a constiintei este
Hristos. Constiinta morala este rasunetul interior al Cuvantului lui
Dumnezeu prin Sfantul Duh .

Astfel, observam ca aceasta constiinta morala este nedespartita de

persoana umana la nivel ontologic si ea reprezinta liantul dintre
faptele omului si judecata dumnezeiasca. Omul, cand pacatuieste, este
8
insotit de Dumnezeu care nu-i ingradeste insa libertatea, dar il reeduca
ulterior prin intermediul constiintei. Fiind un ghid moral, dupa cum
am observat, ea il spirjina pe om in a ajunge la asemanarea cu
Dumnezeu, devenind astfel un alt instrument absolu necesar mantuirii,
care trebuie in permanenta cultivat si perfectionat. Cu cat constiinta
este mai agera cu atat omul castiga spor duhovnicesc si o capacitate
superioara de infrunta viitoarele ispite.

Remarcam in Vechiul Testament ca, Decalogul reprezinta cea mai

inalta forma de constiinta morala. Legea Vechiului Testament
cuprinde porunci morale, ceremoniale si civile, date cu scopul de a
intretine comuniunea dintre credincios si Dumnezeu si a pregati pe
credinciosi pentru rascumpararea lor prin Hristos. Poruncile
ceremoniale, cultul religios al poporului evreu, care doar
preinchipuiau lucrarea mantuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos,
fiind – cum spune Sfanta Scriptura – numai “umbra bunurilor
viitoare” (Evr. 10, 1), au incetat odata cu venirea Mantuitorului.

In privinta lor, Marturisirea de credinta a Bisericii Ortodoxe

spune: “Dupa cum umbra se retrage cand soseste adevarul, tot asa au
trecut si ele si crestinii nu au indatorirea sa le implineasca” Tot asa au
incetat si poruncile civile, fiindca ele priveau numai buna ocarmuire a
poporului evreu, al carui stat a fost distrus de poporul roman, la anul
70 dupa Hristos.

Au ramas insa poruncile morale, care formeaza partea cea mai

insemnata a legii Vechiului Testament. Acestea au fost descoperite de
Dumnezeu treptat, prin diferiti alesi ai Lui si indeosebi prin poruncile
date lui Moise. De aceea, legea morala a Vechiului Testament se mai
numeste si legea mozaica. Legea aceasta este cuprinsa pe scurt in cele
9
10 porunci dumnezeiesti – Decalogul – descoperite de Dumnezeu lui
Moise, pe muntele Sinai (Iesire 20).

Poruncile au fost scrise de insusi Dumnezeu, pe doua table de

piatra. Prima tabla cuprinde cele dintai patru porunci, despre datoriile
catre Dumnezeu, iar a doua tabla cuprinde celelalte sase porunci,
despre datoriile fata de aproapele. Legea morala a Vechiului
Testament incepe, deci, cu Dumnezeu si cu datoria de a-L iubi, si se
incheie cu pofta rea a inimii si cu datoria de a nu o lasa sa prinda
stapanire in om. Cu aceasta se spune ca toata plinirea legii pleaca din
dragostea catre Dumnezeu, iar calcarea ei, din pofta rea a inimii care
uita de Dumnezeu.

Decalogul este cea dintai lege scrisa a Vechiului Testament si,

totodata, cea mai inalta lege morala data pana la Domnul nostru Iisus
Hristos. Ea ramane valabila pentru toate timpurile, fiindca cele 10
porunci sunt poruncile legii firesti, pe care Dumnezeu le aduce la
cunostinta credinciosilor intr-un chip mai limpede si mai hotarat.

Pe langa aceste zece porunci, Mantuitorul a mai dat crestinilor

alte noua indemnuri, prin care se implineste Legea, in scopul
desavarsirii morale. Pe acestea nu le-a dat insa in chip de opriri sau
porunci, ci in chip de "fericiri", fiindca ele se potrivesc deplin cu
smerenia si blandetea Mantuitorului Hristos. Pe de alta parte, cele
noua Fericiri sunt atat de potrivite cu nazuintele sufletului crestinului,
incat, numai auzindu-le, suntem indemnati singuri sa le indeplinim. In
acest inteles Sfantul Apostol Iacov numeste legea Noului Testament
"Legea cea desavarsita a libertatii" (Iacov 1, 25). Faptul ca
Mantuitorul infatiseaza laolalta fericirea si desavarsirea arata ca
acestea sunt strans legate. Intr-adevar, nimeni nu poate fi fericit fara a
10
fi desavarsit, iar cel ce cucereste desavarsirea morala dobandeste prin
aceasta si fericirea.

De aceea, in fiecare fericire trebuie sa deosebim mai intai

invatatura sau indemnul si apoi fericirea sau fagaduinta rasplatirii. Pe
scurt, prin "Fericiri" se inteleg cele noua cai pe care crestinul trebuie
sa mearga pentru a ajunge la fericirea vesnica, sau cele noua virtuti
prin care putem dobandi fericirea.

BIBLIOGRAFIE:

1. Sfanta Scriptura

2. Catehismul Ortodox

3. Ascetica si Mistica in Biserica Ortodoxa Pr. Prof.

Dumitru Staniloae

4. Teologia Morala Ortodoxa – Manual pentru Institutele

Teologice

11