Poziția pasorală a Bisericii față de viața persoanei

Din punct de vedere creștin Dumnezeu îl creează pe fiecare cu pecetea sa proprie. Așa
cum lumina solară reflectată într-un bob de rouă se răsfrânge într-o lumină de culori tot așa și
acțiunea creatoare a lui Dumnezeu dă expresii concrete de o infinită varietate naturii umane,
adică omului pentru că omul este o ființă spirutuală. Ceea ce îl face pe acesta să fie o persoană nu
este trupul lui, ci spiritul lui care dă întregului psiho-fizic caracterul de persoană.

Când ziceam ,,spirit” înțelegem natură rațională și liberă, care se cunoaște și se determină
pe sine. Dar „persoană” nu înseamnă numai spirit, ci și „ipostas”, adică unitate de sine stătătoare,
un întreg care-și are centrul existenței și vieții în sine însuși. Persoana e, deci, ființa „spirutuală
ce stă în sine și formează un înteg unitar”.

În noțiunea de persoană distingem următoarele elemente: spirit tațional și liber, unitate de

sine stătătoare și unică, tendința spre comuniune, purtătoare de valori și deschisă spre valori.

Copilul este și el opersoană, pentru că are în sine dotația necesară, chiar dacă dezvoltarea
ei este mai târzie. Această dotație naturală nu se dezvoltă de la sine, ea însăși înseamnă
capacitatea de autotransformare, atârnă de efortul fiecărui om ce face el cu darul primit, îl duce la
desăvârșire sau îl pervertește și risipește. Trebuie deci să ne ocupăm de ceea ce devine omul prin
lupta de autorealizare: un caracter sau o personalitate?

La vechii greci χαϱαπτήϱ era un par care indica hotarul dintre două terenuri, deci un
semn de despărțire, apoi dalta sculptorului. Mai târziu: ceea ce este imprimat în ceva. Apoi a
primit un sens metaforic de trăsătură ce distinge o persoană de alta. Apoi a primit un sens
metaforic de trăsătură ce distinge o persoană de alta. De aici caracterul în înțeles psihologic ce
numește felul propriuși constant de a se purta al cuiva, sau „unicul chip de a voi și acționa”. E
ceva întipărit în întreaga lui ființa. Caracterul psihologic presupune deci unitate, specificitate și
statornicie.

Din punct de vedere moral, putem distinge caractere morale bune și caractere morale rele.
Caracterele rele se formează prin decizia necontenită spre păcat; răul pune pecetea sa asupra
întregii ființe și a tuturor actelor acestora în așa fel încât răutatea devine modul lor constant de a
voi și a acționa. Caracterul moral bun se naște prin decizia statornică pentru bine și realizarea lui
permanentă.1

1
apud Adriana Rodica Berindei (Iași 2006,p13), sursa H.Andrutsos, Dogmtica Bisericii Ortodoxe, trad.D.Stăniloaie,
Sibiu, 1930, p.192
 Când voința cuiva se înrreaptă mereu spre idealul moral și viața lui este în necontenită
conformitate cu acest ideal, fără să fie abătută de nici o inflență externă sau internă, de la această
direcție putem spune că avem în față un caracter moral bun. Cu alte cuvinte, orice acțiune liberă,
conformă cu voia lui Dumnezeu, revelată în Iisus Hristos, este bună; orice acțiune liberă,
neconformă cu voia lui Dumnezeu, revelată în Iisus Hristos este rea.

Creștinismul este faptă, dar nu faptă fără suflet, ci faptă dintr-o inimă înnoită. Când inima
este bună, faptele bune izvorăsc în mod firesc dintr-însa. Fapta este exterorizarea inimi; inima
este sufletul faptei. Accentul cade deci pe partea dinăuntru, fără ca partea din afară să fie
înlăturată, aceasta e cuprinsă în mod virtual în aceea. Orice accțiune morală are un aspect intern
și un aspect extern. Rădăcina ei fiind înăuntru. „Dacă ochiul tău este curat și luminat, tot
trupulese curat și luminat” (Mt 6,22). Moralitatea aparține în mod esențial celor dinăuntru: ea
este, în primul rând bunătate (conformitate cu binele), sau răutate ( neconformitate cu binele,
interioară).2

2
Adriana Rodica Berindei, Criminalitatea juvenilă, Editura Lumen, Iași 2006, p14
 Abordarea sintetică a poruncii ” Să nu ucizi”

Lucrările noastre omenești, neconforme cu legea și conștiința morală se numesc fapte

morale rele sau păcate.

În Sfânta Scriptura, păcatul apare ca neascultareși nerecunoștință față de Dumnezeu,

nelegiuire, nebunie, minciună, mândrie, nesocotirea și ofensa lui Dumnezeu, absurditate, vină,
violarea legii, abaterea de la ordinea morală. În ordinea harică la aceasta se adaugă: părăsirea
iubirii și a prieteniei lui Dumnezeu, necinstirea lui Hristos și a harului Său, pângărirea templului
lui Dumnezeu.

Cauza multor păcate este sufletul omului înclinat spre mânie ca o pornire dezonorantă
după răzbunare. „O dorință aprinsă prin care cel mâniat caută să se răzbune asupra celui ce l-a
întristat în adevăr, sau nu mai i se pare așa”. Mânia se opune blândeții prin exces. În ea distingem
doua elemente dezordonate: prea mare tulburare a părții irascibile și prea mare răzbunare care,
sau nu e întemeiată, sau e disproporționată față de cauza care o produce.

Caracterul dezonorant deosebește mânia neîngăduită de mânia legitimă, cum este mânia
părinților pentru greșelile vinovate ale copiilor.

Mânia întunecă mintea, așa că cel stăpânit de ea nu-și mai dă seama de ceea ce face. Un
proverb zice „Mânia e rău sfetnic”. De aceea Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să nu ținem
mânie, când zice „să nu apună soarele peste mânia voastră” ( Efeseni 4,26). Mântuitorul ne cere
să nu aducem darul la altar până ce nu ne-am împăcat cu fratele nostru. (Mt 5, 24).

Omul mânios este totdeauna amenințat să-și piardă sufletul. De altfel chiar din această
viață poartă iadul în inima lui prin neliniștea continuă care-l chimuie. Mânia vatămă sănătatea și
scurtează viața:„invidia și mânia scurtează zilelele” (Sirah 30, 25).

Ioan Casian, Evagrie Ponticul și Nil Ascetul ne sfătuiesc să ne ferim de a ne mânia chiar
pentru pricini întemeiate, pentru că și în cazul acesta mânia „întunecă puterea văzătoare și odată
dezlănțuită e greu de stăpânit”.3

3
Adriana Rodica Berindei, Criminalitatea juvenilă, Editura Lumen, Iași 2006,p. 15
 Una dintre consecințele mâniei, dezlănțuită în sufletul persoanei este uciderea.

Porunca a VI-a a Decalogului „să nu ucizi” oprește furia mâniei, ridicarea vieții cuiva,
adică atât omorul sau uciderea cât și sinuciderea.

Viața este cel mai prețios dintre bunurile cu care cineva a fost înzestrat de Dumnezeu și
premisa tuturor celorlalte bunuri. De aceea omul are datoria s-o prețuiască, s-o păstreze și s-o
îngrijească: „căci nimeni niciodată nu și-a urât trupul său și-l hrănește și îl încălzește pe
el”(Efeseni 5, 29). Omul a fost făcut de Dumnezeu, trup și suflet, iar viața sa pământească
trebuie să păstreze legătura nedespărțită a acestora cu atât mai mult cu cât trupul este „templul
Duhului Sfânt”(I Corinteni 6, 19).

Dar dacă fiecăruia viața îi este atât de scumpă, atunci el trebuie să prețuiască tot astfel și
viața aproapelui său. Îi este, deci, oprit să atenteze la integritatea trupească a altuia și cu atât mai
mult îi este oprit a-i ridica viața sau a-l ucide. A ucide pe cineva înseamnă a-i ridica viața
trupească, deci a-i ucide trupul, ceea ce nu e identic cu uciderea sufletului, care e un păcat și mai
mare decât uciderea trupească (Mt 10, 28).

Tot de păcatul uciderii trupești se fac vinovați și cei ce se folosesc de aproapele lor la
savârșirea unor munci istovitoare, care îi grăbesc sfârșitul; cei ce supun pe aproapele lor la
pedepse fizice crunte (bătăi, schingiuiri, etc), cei ce nu dau hrană suficientă slujitorilor lor, cei ce
pun în primejdie viața aproapelui lor. De acest păcat se fac vinovați cei cu bună știința
încuviințează sau practică întreruperea sarcinii (avortul): femeilor căsătorite sau necăsătorite,
medici, părinți sau soți, care își dau consimțământul.

Porunca a VI-a oprește și ridicarea vieții proprii sau sinuciderea. După doctrina Bisericii,
Dumnezeu este creatorul omului celui dintâi și al întregii vieți. De aceea nimeni nu are vreun
drept asupra vieții sale decât singur Dumnezeu. Iar întrucât omul trăiește în societate, înseamnă
că prin ucidere sau sinucidere se calcă nu numai datoria iubirii față de aproape sau fața de sine, ci
și datoria dreptății, căci se lipsește societatea de un membru al ei. Deci se nesocotește și se calcă
și dreptatea socială. De aceea Sfânta Scriptură socotește uciderea un păcat strigător la cer
(Facerea 4, 10).

Într-un înțeles mai larg, porunca aceasta oprește și uciderea sufletească pe care o pot
aduce ereticii, dascălii mincinoși ori chiar creștinii răi (Mt. 10, 38; 18, 17).

4
Adriana Rodica Berindei, Criminalitatea juvenilă, Editura Lumen, Iași 2006,p. 16
 De păcatul uciderii sufletești se fac vinovați și cei ce îndeamnă pe aproapele lor să
păcătuiască; cei ce sunt sminteală aproapelui, dându-i ocazie prin purtarea lor ca aceasta să
păcătuiască (cf. Mc. 9, 42; 1 Cor. 8, 13; 10, 32), precum și cei ce urăsc, clevetesc și doresc răul
aproapelui, căci „cel ce urăște pe fratele său, ucigător de oameni este”(I Ioan 3, 15).

Tot de uciderea sufletească vorbește Mântuitorul când zice că este mai bine să-și lege
cineva o piatră de gât și să se arunce în mare decât să scandalizeze pe un copil și când ne
îndeamnă să nu ne temem de cei ce ucid trupul dar sufletul nu-l pot ucide, ci să ne temem doar
de Dumnezeu care poate ucide pe veci trupul și sufletul în gheenă.

Biserica noastră dispune și recomandă variate și eficiente mijloace pentru prevenirea și

vindecarea patimilor și a păcatelor. Unele dintre acestea țin de harul divin, pe care-l primim prin
sfintele taine și ierurgii iar altele aparțin în bună parte omului și acestea sunt virtuțile.

Munca fizică și intelectuală este considerată pe drept cuvânt ca unul dintre cele mai
puternice mijloace pentru ferirea și vindecarea de păcate.

Cele mai însemnate scrieri cu privire la metodele pentru terapeutica patimilor și a

păcatelor sunt: „Scara raiului” a Sfântului Ioan Scărarul, „Metoda sau regula exactă” a lui Calist
și Ignatie Xantopol, „Războiul nevăzut” și „Hristoitia” a lui Nicodim Aghioritul.

Dar cea mai simplă și mai cuprinzătoare metodă estea Sfântului Maxim Mărturisitorul
care cuprinde șapte trepte: credința, frica de Dumnezeu, înfrângerea, răbdarea și îndelunga
îngăduință, năde5jdea, nepătimirea și iubirea.

5
Adriana Rodica Berindei, Criminalitatea juvenilă, Editura Lumen, Iași 2006,pp. 17,18