Universitatea VALAHIA

Facultatea de Teologie Ortodoxă și Științele Educației

Târgoviște
DSM I

Îndumnezeirea omului

Îndrumător:
Prof. Dr. habil. Munteanu Daniel

Masterand:
Pr. Mutu
Ion

2020
 CUPRINS

Preliminarii

Treptele desăvârșirii

1. Despătimirea/Practicarea virtuților

2. Iluminarea

3. Unirea mistică, Îndumnezeirea sau Desăvârșirea

Concluzii

Bibliografie
 Preliminarii

„Căci fără Mine, nu puteți face nimic” (Ioan XV, 5)

Acesta este adevărul fundamental, cu privire la drumul pe care îl are de parcurs orice om
în această viață, primită ca dar de la Dumnezeu, cu scopul de a o întoarce Celui de la care a
primit-o, însă nu rămânând la stadiul de „chip” ci aducând-o cât mai mult la „asemănarea” cu
Dumnezeu, Treimea cea Una. Fără Dumnezeu, nimic din cele săvârșite de om nu își află
valoarea, sensul și scopul adevărate, deoarece omul neconștientizând chemarea sa, de
recapitulare și conștiință a întregii creații, se află pe un drum în care viteza, graba și pripirea
societății de azi îl atrage pe contrasens, negăsind sensul vieții și al existenței sale.
Chemarea la libertatea responsabil asumată, pe care Dumnezeu o face continuu omului
de astăzi, este o chemarea a cunoașterii și a iubirii, o chemare la împlinirea umanului1, cu alte
cuvinte, la descoperirea sensului ultim al vieții și al fiecăruia dintre noi în parte și al
tuturor în comun și anume acela de a deveni „dumnezei”, dar nu prin identitate, după ființă, ci
prin participarea la natura dumnezeiască. Dumnezeu ne cheamă la comuniunea cu Sine, ne
dăruiește viața, ne dăruiește lumea înconjurătoare și întreaga creație, nu pentru a ne folosi de
aceste daruri individualist și egoist, ci pentru a ne responsabiliza și a conștientiza libertatea
prin care trebuie să ajungem „dumnezei” prin har. Lumea slujește ridicării noastre la
comuniunea cu Dumnezeu cel personal, prin raționalitatea ei flexibilă, prin sensurile pe care
omul le poate urmări prin ea. Toate acestea ne impun nouă o responsabilitate prin al cărei
exercițiu noi sporim în comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii, umanizându-ne sau
desăvârșindu-ne pe noi înșine2. Omul este chemat la un sacrificiu al voinței sale, ste chemat la
existență și cunoaștere, este chemat să devină sfânt. Sfințenia, nu este altceva decât setea după
dorul de Dumnezeu. Noi suntem capabili să devenim dumnezeu, pentru că suntem creați de
Dumnezeu, înzestrați cu darul „chipului” divin din noi, avem harul în noi ceea ce ne face
pasibili de har, din partea lui Dumnezeu, cu posibilitatea de a urca veșnic spre adevăr, bine și
frumos.
După cum omul caută să aibă o relație cu lucrurile pe care le posedă din creație, cu
semenii săi, la fel nu se putea mulțumi să rămână închis în relații cu realități finite. El are
nevoie de relație cu realitatea infinită în care se include în același timp noutatea
continuă care

1
A se vedea, Nichifor Crainic, Curs de teologie mistică, în Cursurile de Mistică, Editura Deisis, Sibiu, 2010,
pp. 163-406;
2 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul I, Editura IBMBOR, București, 1996,

p. 233-234;
nu se identifică numai cu interesul mereu nou al omului ci și cu interesul mereu nou al acelei
Persoane inepuizabile, față de el3. Lucrarea pornește întotdeauna de a Dumnezeu, iar noi
participăm cu bunăvoința, cu dorința de împreună-lucrare; ne unim cu Dumnezeu atâta timp
cât ne lăsăm supuși harului, cât nu îngropăm „talantul”(care este un dar creațional dat de
Creator, zestre moștenită de la părinți, cât și formare personală a omului) și nu stingem Duhul
din noi. Comuniunea se dobândește prin participare și cunoaștere, este o dublă mișcare din
partea lui Dumnezeu dar care necesită voința liberă, disponibilă, responsabilă și conștientă a
omului; curățarea de întinăciune și sălășluirea Lui în noi.
Viața aceasta dăruită ca dar suprem pentru om, nu este decât o zi, trebuie trăită ca o zi,
dar o zi de bucurie și de nădejde a învierii, nădejde care devine certitudine, pentru noi; de
aceea responsabilitatea omului este una enormă, pentru că de ea atârnă atât bucuria veșnică
epectazică a omului sau coborârea veșnică în adâncul iadului, de aceea îndemnul este clar „să
facem binele către toți, cât mai avem timp” (Galateni VI, 10).
Ca început al desăvârșirii sau al urcușului duhovnicesc în această viață proiectată însă
spre prezentul veșnic și continuu al lui Dumnezeu, trebuie să înfăptuim trăirea după Hristos,
prin curățirea de patimi implicit împodobirea virtuților. Celelalte două trepte sunt,
iluminarea sau contemplarea lui Dumnezeu prin rațiunile făpturilor, după expresia Sfântului
Maxim Mărturisitorul și unirea harică în iubire a omului cu Dumnezeu sau îndumnezeirea.
Acest progres duhovnicesc până la desăvârșire cuprinde și cunoașterea naturii. „Cel ce cere
fără patimă, primește harul de a lucra prin fapte, virtuțile; iar cel ce caută nepătimaș, află
adevărul din lucruri prin contemplarea naturală; iar cel ce bate în chip nepătimaș la ușa
cunoștinței va intra neîmpiedicat la harul ascuns al teologiei mistice”4. Cu alte cuvinte ,
treapta purificării, este cea a nevoințelor ascetice, treapta contemplației sau a iluminării
cuprinde vederea „rațiunilor” din lucruri, iar desăvârșirea, unirea mistică a omului cu
Dumnezeu.
Desăvârșirea nu este posibilă decât numai prin Hristos și în Hristos, ca Dumnezeu-Om,
care a coborât la om, să îl ridice la dragostea și relația de comuniune pe care o are Sfânta
Treime. Roada pe care o aduce această stare în Hristos este una roditoare atât personal, cât și
celorlalți „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine,
înfrânarea”(Galateni XV, 22-23).

3Ibidem, p. 270;
4
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia III, Ediția digitală Apologeticum, 2005,
p. 354;
 Treptele Desăvârșirii
1 Despătimirea/Practicarea virtuților

Răul vine în lume în primul rând din cauza „libertății ființei care îl săvârșește sau mai
bine zis este o stare a voinței acestei naturi”5. Dumnezeu nu a creat răul, însă respectă
libertatea de manifestare a creaturii Sale, indiferent dacă se mișcă spre bine sau spre rău;
întotdeauna este înaintea tuturor așteptând întoarcerea, repoziționarea chiar și în cele mai
adânci patimi și păcate ale omului; Dumnezeu este înaintea lui cu dragoste bătând la ușa vieții
fiecăruia și așteptând răspunsul pozitiv sau negativ din partea fiecăruia. Răul duce la folosirea
puterilor firii umane, contrar acestora, deci ceea ce este firesc prin natura zidită de Dumnezeu,
omul necunoscând rațiunea de a fi a ei, o pervertește întorcându-o împotriva ei „Răul este
abatarea lucrării puterilor sădite în fire de la scopul lor și altceva nimic”6. După ce s-a
produs sau cei ce l-au produs s-au obișnuit cu producerea lui, răul înmulțește slăbiciunea firii
sau a puterilor sau duce la deprinderea folosirii lor contra firii. Răul este o existență goală de
consistență, iar „omul robit de patimi se află într-o continuă preocupare cu nimicul, cu non-
existența, căci caută să-și astâmpere setea cu nimicul patimilor sale”7.Patimile se nasc în
ființa noastră prin afectele naturale; patimile contra firii au sursa în mișcarea afectelor
conforme cu firea, însă prin conlucrarea cu voința pervertită și păcătoasă. Afectele țin de fire,
nu de firea creată ci de cea căzută, ele pătrunzând în partea mai puțin rațională a firii,
accentuând trăsăturile iraționale (Sfântul Maxim Mărturisitorul). „Patimile posedă o forță de
atracție, dar înrădăcinarea în suflet a oricărei imagini sau gând pătimaș nu se face niciodată
fără acordul omului, dat fiind că în întreaga existență nu există nici un lucru atât de puternic
încât să-l lipsească pe omul liber de posibilitatea de a rezista sau refuza”8. Când gândul sau
imaginea pătimașă pătrund solid în suflet, omul devine posedat, în diferite grade de intensitate;
dacă nu ar fii momentul desfătării în mișcarea pătimașă și ar începe direct suferința, voința
omului nu ar conlucra.
Patimile pricinuite de simțuri se observă mai ales la cei care trăiesc în lume, patimile
pricinuite de suflet la cei retrași; unii trăiesc lumea prin senzație iar alții prin amintire. Prima
mișcare a sufletului poate da nașterii patimii, dacă mintea nu e înfrânată. Patima poate crește

5Pr. Conf. Dr. Ion Stoica, Repere teologice și filosofice privind existența și lucrarea diavolului și a
„răului” în om și în lume, în Almanah Bisericesc, Arhiepiscopia Târgoviștei, 2010, p. 45;
6 Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 29;

7 Ibidem;

8
Arhim. Sofronie, Viața ți învățătura starețului Siluan Athonitul, traducere Pr. Prof. Dr. Ioan I. Ică,
Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 138;
în suflet și prin subconștient, și poate crește liberă de control. Astfel se impune purificarea
simțurilor, apoi ea rămânând ca amintire se impune și purificarea sufletului sau despătimirea9.
Patimile se pot naște însă și din instinct sau idei nu numai prin simțuri. „Instinctul este un
impuls al naturii vii, prin puterea căruia această natură se conduce cu necesitate și fără
deliberarea spre țelurile ce-i sunt fixate. În regnul animal instinctul lucrează cu o regularitate
fără greș și cu o putere care dacă se manifestă în fiecare ins nu îi aparține deloc insului ci
naturii biologice. Animalul nu e responsabil de instinctul care-i rânduiește în mod inconștient
funcțiunile biologice. De aceea actele lui nu sunt nici morale, nici imorale”10. În om însă
instinctul este subordonat rațiunii și voinței libere unde poate funcționa fie ca în animal, fie
devia ca patimă. Foamea devine lăcomie, reproducerea desfrâu etc. Funcționarea firească a
instinctelor, definesște omul normal, pe când funcționarea abuzivă, pe cel pătimaș.
Restrângerea sau chiar suprimarea funcților normale ale instinctelor definește pe omul ascet.
Când sunt în patimile mele, nu mai sunt om al voinței, ci stăpânit de păcat; patima
devine mișcarea sufletului împotriva firii și mișcare spre iubirea nerațională fie a mâncării, a
femeii, a avuției. Nu trebuiesc aduse în minte, pentru a nu coborâ în subconștient ca să miște
astfel pofta spre patimă.
Luptând împotriva patimilor le micșorăm treptat. Maxim Mărturisitorul vorbește de 4
trepte ale acestui proces și anume, oprirea manifestării patimilor în fapte păcătoase, adică
nepăcătuirea cu fapta; scăparea de gândurile pătimașe aduse de poftă în conștiință, lipsind
acestea nu se poate trece la faptă; a treia treaptă constă în a face pofta noastră naturală să nu se
mai miște spre patimă; iar ultima, înlăturarea din minte a oricăror închipuiri sensibile, peste
tot11.
În îndreptarea omului, primul pas este făcut întotdeauna de Dumnezeu prin harul Său.
Însă, renașterea și înnoirea omului nu se realizează decât prin conlucrare și activitate liberă a
voinței. Cea care dă putere de a răbda ispitele și încercările ce vin asupra noastră, este
credința în Hristos, sărăcia devenind bogăție în ochii noștri, umilirea și batjocura oamenilor,
devin cinste și slavă adevărată. Omul trebuie să lupte cu el însuși, pentru ca poftele să nu iasă
din trupul nostru, prin trupul nostru și să devină patimi și păcate săvârșite. De aceea, ascetica
ortodoxă propune starea de trezvie, ca stare de continuă încordare duhovnicească pentru
scăparea și paza de patimi și păcate. Această stare presupune ca omul să fie treaz și viu în

9 Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, traducere Nicolae Corneanu, Editura Amarcord, Timișoara,

1997, pp. 155-158;

10
Sfântul Ioan Damaschin, Cuvânt de suflet folositor, în FilocaliaIV, traducere Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2000, p. 182;
11 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, Editura IBMBOR, București, 2002,

p. 166;
același timp, adică treaz în lucrarea pe care o face și viu nerămânând inert la afecte ca acestea
să devină patimi. Asceza, cea prin care omul se despătimește și începe lucrarea virtuților, nu
este un scop în sine, ci o treaptă spre unirea mistică cu Hristos. În momentul în care asceza
devine scop în sine, mântuirea depinde de fapte iar nu de darul lui Dumnezeu, de harul divin.
Astfel, rezultatul unei astfel de gândiri, este fie autoîndreptarea, prin mine însumi, doar faptele
mele, fie eticismul, adică toate valorile se reduc la valorile morale ale faptelor mele, care
împreună duc la atitudine fariseică. Scopul este tocmai umplerea de harul Duhului Sfânt, prin
conlucrare, ca dar deosebit al lui Dumnezeu pentru noi. „Postul în sine are laudă, dar nu la
Dumnezeu. Așadar, cei ce se nevoiesc, nu se cade să se mândrească cu el, ci să aștepte numai,
cu credință în Dumnezeu împlinirea scopului nostru”12 adică unirea cu Hristos și dobândirea
Duhului Sfânt, după cum ne spune Cuviosul Serafim de Sarov.
Asceza rodește smerenia și aduce ascultare de Dumnezeu; patimile iraționale se supun
rațiunii și astfel se ajunge la stăpânirea firii. Firea nu mai pleacă spre cele împotriva ei.
Cel ce nu se despătimește, nu mai are percepția despre bine, frumos și adevăr, obiectivă, și
vede răul ca pe ceva frumos; păcatul același este, iar patimile se adâncesc sau ne dezlipim de
ele, în măsura conlucrării cu harul divin. În timpul vieții, însă ceea ce se diferențiază, este
felul și forma ispitelor, care se schimbă de la o vârstă la alta. Asceza este mortificare a
patimilor, nu a trupului. Omul nu este chemat la desfigurarea trupului, din potrivă, ci la
transfigurarea lui, la revenire în fire, prin voința proprie, liberă, conștientă și responsabilă.
Omul este persoană creată după chipul lui Dumnezeu, cu scopul de a deveni personalitate, dar
nu poate deveni personalitate fără ajutorul lui Dumnezeu și fără responsabilizare liberă și
conștientă. Ce nu e liber, conștient și responsabil, nu are valoare personală. Mortificarea
simțurilor, duce la pasivitatea simțurilor, înlocuite cu activitatea spiritului. Omul fiind un
suflet-întrupat și un trup-însuflețit, nu poate efectua această despătimire a simțurilor decât și
prin mortificarea intelectuală. Funcțiile intelectuale trebuiesc și ele purificate pentru a putea
avea acces vieții și trăirii mistice. Curățarea inteligenței, adică renunțarea la operațiile logice
proprii ei, în căutarea cunoașterii și sesizării lui Dumnezeu. Purificarea memoriei, presupune
moartea și uitarea tuturor amintirilor omenești. Pe măsură ce memoria se golește de tot ceea ce
nu e Dumnezeu, în aceeași măsură se va așeza nădejdea că Dumnezeu va umple golul pe care-
l lasă lumea amintirilor în sufletul astfel golit. Purificarea voinței, este desfacerea de
orice

Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, Filocalia I, traducere Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Dacia Traiana, Sibiu,
12

1947, pp. 352-353;

sentiment, afecțiune sau pasiune, de tot ceea ce nu este Dumnezeu. O renunțarea la tot, pentru
a lăsa loc unei singure pasiuni: iubirea de Dumnezeu13.
Prin înfrânarea care limitează patimile, omul restabilește conducerea și libertatea în sine
însuși. „Pofta lipsită vreme îndelungată de materia care să o satisfacă sau de prelungirea în
faptă se veștejește și nu mai duce la patimă și o slăbește”14. „Purificarea activă a voinței
e despuierea ei de orice sentiment, de orice pasiune sau afecțiune față de lume, fie de durere,
fie de teamă, fie de bucurie. E renunțarea la tot pentru a duce totul la Dumnezeu”15

2 Iluminarea

Iluminarea este cea de-a doua fază a viețiispirituale sau a acestui urcuș spre viața de veci,
care culminează cu îndumnezeirea după expresia Sfântului Grigore al Nysei, este „din început,
prin începuturi, fără de sfârșit”, sau după Sfântul Ioan Scărarul, din treaptă în treaptă spre
desăvârșire.
Celor 3 trepte și anume purificarea, iluminarea și desăvârșirea, au corespondent 3 stări și
anume nepătimirea, vederea lui Dumnezeu și îndumnezeirea. Katharisului -apatheia,
Photismos- theoria, teleiosis- theologia. Iluminarea este cunoaștere dar și într-un anumit fel
trăire mistică. Lucrarea harului se simte mai pregnantă decât la purificare. Dacă la purificare,
efortul ascetic era mai mare, de această dată harul Duhului Sfânt vine și are o lucrare mai
prezentă. Purificarea, înseamnă eliberarea inimii de toate gândurile rele , detașarea persoanei
umane de plăcere și durere; luminarea minții înseamnă atingerea rugăciunii neîncetate a
minții, prin care omul scapă de ignoranță și uitare și în acest fel mintea e îndreptată spre
Dumnezeu. Iar vederea lui Dumnezeu înseamnă eliberarea omului de imaginați și
contemplarea Dumnezeirii.(Sfântul Grigorie Palama) Vedem aici, că la Sfântul Grigorie
lipsește ultima treaptă, nu există. În starea de vedere a lui Dumnezeu, după ce a avut loc o
totală golire a sufletului nostru de înclinările spre rău, spre patimi, se intră într-o nouă stare a
urificării și anume iluminarea. În locul celor 7 păcate capitale sau 8 după Sfântul Ioan Casian,
iau locul cele 7 virtuți capitale, care sunt adâncite de cele 7 daruri ale Duhului Sfânt. Cele 7
păcate, lăcomia, desfrâul, avariția, mânia, trândăvia, mândria și trufia (tristețea la Ioan
Casian), au la Sfântul Ioan Scărarul alte deschideri și anume, mândria, invidia, clevetirea,

13
Nichifor Crainic, op. cit., pp. 295-265;
14
Prof. Dr. Nicolae Mladin, Prelegeri de mistică ortodoxă, Editura Veritas, Târgu-Mureș, 1996, p.114;
15 Nichifor Crainic, op. cit., p. 264;
răutatea, dușmănia, certurile, injuriile, ipocrizia, ura, dragostea de propria purtare și rezistența
la sfaturile și la ordinele superiorilor. Progresul în virtute nu mai întâmpină piedici, deoarece
în locul păcatelor dezrădăcinate iau locul cele 7 virtuți.alături de cele 3 creștine credința,
nădejdea și dragostea apărând și 4 morale sau cardinale și anume, prudența, dreptatea, forța,
cumpătarea. (Nichifor Crainic). Cele 7 daruri ale Duhului Sfânt (sfatului, evlaviei, puterii,
temerii, științei, înțelegerii și înțelepciunii) le corespund acestor virtuți: „Darul inteligenței ne
face să pătrundem mai departe în adevărurile credinței pentru a le descoperi comorile
ascunse și armoniile de taină; darul științei ne face să privim lucrurile create în legăturile lor
cu Dumnezeu; darul temerii întărește nădejdea, desfăcându-ne de bunurile înșelătoare ale
lumii care ar putea să ne atragă în păcat și prin aceasta sporind în noi dorul de bunurile
cerului. Darul înțelepciunii, făcându-ne să gustăm lucrurile divine, intensifică dragostea de
Dumnezeu. Prudența este în mare măsură desăvârșită de darul sfatului, care ne face să
cunoaștem în cazurile particulare și grele ceea ce trebuie li ceea ce nu. Darul evlaviei
desăvârșește virtuțiile religiei, care e legată de justiție, făcându-ne să vedem în Dumnezeu un
părinte, pe Care ne simțim fericiți să-l preamărim prin dragoste. Darul puterii completează
virtutea cu același nume, ațâțându-ne să practicăm eroismul pentru a suporta și a lucra”16.
Dacă cunoașterea purificativă este una discursivă, atunci cunoașterea iluminată este una
intuitivă. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, iluminatul, cunoaște rațiunile de a fi ale
lucrurilor, adică ideile veșnice ale lui Dumnezeu imprimate în creație ca esență a ei. Pe
când în unirea mistică, avem contemplația divină. Cunoașterea devine astfel nu un act irațional
ci un act supra rațional. Ca specific acestei trepte a Iluminării, găsim, înțelegerea în duh a
Scripturii și contemplarea duhovnicească a lucrurilor din natură.
Rugăciunea curată este alt mod de a înainta în Iluminare spre desăvârșire, mintea
concentrată fiind cea care începe să se detașeze de ea, nu mai este prinsă și legată cu nimic din
exteriorul ei, adâncindu-ne cât mai mult în noi, în apofatismul întâlnirii cu Dumnezeu.
Treptele urcușului sunt aceleași cu treptele pe care le-a trecut Moise în drmul său pe munte.
De la întunericul din vale, din josul muntelui, la lumina rugului aprins; de la lumina creată a
rugului aprins, la intrarea în nor; iar de la nor, la întunericul dumnezeirii, adică la încetarea
totală a minții, a rațiunii, la unirea mistică cu Dumnezeu. Întunericul este de fapt întâlnirea
creatului cu necreatul, lumina necreată care a strălucit pe muntele Taborului, care a devenit
pentru Apostolii care erau cu Hristos, întuneric al rațiunii, al simțirii, acolo unde omul nu îl
mai poate pătrunde pe Dumnezeu, iar Acesta din urmă vine și îl adâncește continuu pe om în

16 Nichifor Crainic, op. cit., p. 272;

înălțimea dumnezeirii, făcânu-l tot mai uman și tot mai dumnezeu, divino-umanizându-l
continuu, pentru veșnicie, prin harul și prin lumina Sa necreată.

3 Unirea mistică, Îndumnezeirea sau Desăvârșirea

În viață duhovnicească sunt câțiva pași care trebuie urmați și care sunt asemănători cu
pașii din viața biologică a omului pe acest pământ. Renașterea duhovnicească în Hristos este
urmată de pruncia duhovnicească, are credința dar nu e statornicită în bine. Urmează creșterea
duhovnicească, iar rezultatul acestei creșteri este bărbăția duhovnicească, caracterizate prin
liniștea și armonia interioară. Aceste trepte ar putea fi prezentate analogic cu stările vieții și
anume, copilăria, purificarea, adolescența, iluminarea și maturitatea unirea mistică. Unirea
mistică nu este altceva decât a experimenta în mod viu, nemijlocit și personal pe Dumnezeu
Treime. Unirea e rod al participării la energiile necreate; îndumnezeirea este deasupra
inteligenței și cunoașterii umane, dar este dar al lui Dumnezeu făcut pentru noi, prin harul său
fără de care nimic nu ar fi existat din cele făcute.
În om se realizează prin har, legătura dintre creat și necreat, fizicul și mintea încetează a
mai cugeta, iar prin participarea la Hristos, descoperim mai adânc umanitatea din noi. Câmpul
gravitațional se schimbă și suntem atrași de forța divină iar nu de câmpul gravitațional
terestru. Creștin cu adevărat este cel care trăiește lăuntric, participă și experimentează pe
Dumnezeu. Omul devine conștient de prezența harului sub forma luminii necreate și a
bucuriei. Unirea personală a omului cu Dumnezeul personal, ne face dumnezeu prin har,
în comuniunea cu Dumnezeu cel Unul în Treime.
Urcarea duhovnicească începe în această viață pământească terestră cirucmscrisă în
timp
și spațiu, dar nu se încheie în viața viitoare, unde urcarea va fii veșnică, adâncirea tot mai
mare, epectaza infinită și veșnică în bunătatea, bucuria , pacea și dreptatea Dumnezeului celui
neschimbat și nemișcat. „Unirea cu Dumnezeu este o intimitate puternică, liniștită,
permanentă. În mod necontenit sufletul simte prezența lui Dumnezeu și toată ființa lui este
iradiată de această prezență. Procesul de transformare al omului a ajuns în etapa ultimă
posibilă, sub influența harului”17.
Hristos este cel în care, prin care se realizează îndumnezeirea noastră. El este model,
călăuză și izvor, Cale, Adevăr și Viață. El ne este Călăuză în acestă Viață începută și mergândă
continuu spre el și în El; este Modelul, Paradigma, de care orice om are nevoie

17 Prof. Dr. Nicolae Mladin, op.cit., p. 219;

pentru a se conduce în viață, dar este Modelul Adevărului suprem și ultim al existenței și a tot
ceea ce există de la El, prin El și întru El; și nu în ultimul rând El este Izvor de Viață veșnică,
în ultimă fază, scopul eminamente al umanității și anume „Să te cunoască pe Tine singurul și
Adevăratul Dumnezeu și pe Iisus Hristos pe care l-ai trimis”(Ioan XVII, 3).Drumul a fost unul
al dezpătimirii prin asceză și practicarea virtuții, unul al iluminării de către adevărul revelat,
ambele cu scopul de a ajunge la viața divină, care este darul și bucuria făcută de Dumnezeu
pentru noi. Totul este la Dumnezeu o creștere progresivă, din treaptă în treaptă sau din început,
prin începuturi fără de sfârșit, rugăciune continuă, gând continuu la Dumnezeu toate fiind
acoperite de marea taină a unirii, adică de iubirea divină. Relația de dragoste, legătura care se
formează în această unire îndumnezeitoare pentru om, este una comunicativă și de comuniune,
unde nu doar o energie se transmite ci întregul „sine însuși , fără să își mai aparțină ”18. Cu
alte cuvinte, energia celui(Celui) de lângă noi, trimisă în noi, nu lucrează în mod fizic sau
subconștient, ci prin voia noastră, prin afecțiunea și conștiința noastră ușurate de aceea
energie.
Dragostea față de aproapele nu se termină în această relație de dragoste și de apropiere
maximă a creatului cu necreatul, ci este pusă crucea iubirii jertfelnice peste întreaga
umanitate, atât relația cu necreatul pe verticală, cât și cu creatul pe orizontală, realizează
personal, cu Hristos cât și comunitar cu toți ceilalți, însă în comuniunea spre comunicarea cu
Hristos, prin Hristos, de Hristos, în Hristos, desăvârșirea personală a tuturor în comuniunea
sfinților, însă fiecare în modul său personal, după trăirea, participarea, liberă, conștientă și
responsabilă la Viața în Hristos începută în timp și spațiu, pe acest pământ. Starea de sfințenie,
sau de îndumnezeire, este o stare dinamică, mereu nouă, mereu actuală, nesupusă timpului și
spațiului ci specifică lui Dumnezeu, într-un prezent continuu al zilei a opta, zilei de bucurie,
pace și dreptate veșnică, în iubirea plină de lumină a Treimii celei Una.
O persoană desăvârșită, e pe deplină conștientă și liberă de orice constrângere; cu cât
unirea e mai mare, mai aproape, mai multă cu atât conștiința e mai adâncă, mai lucrătoare,
mai trează și mai vie. Ceea ce se trăiește, este starea de smerenie, de chenoză care nu te pune
și nu te face să gândești la tine dacă ești mântuit, ci te pune să te raportezi la ceilalți
permanent, la starea lor, de potențiali dumnezei după har și de purtători ai aceluiași chip
hristic din noi.
Cu voința trebuie să spui „Îl vreau pe Hristos!”, cu mintea „Îl gândesc pe Hristos!”, iar
cu inima „Îl iubesc pe Hristos!”.Numai așa, întreaga noastră viață, pe noi înșine și unii pe

18Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
2000, p. 154;
alții, o vom putea da lui Hristos cu toate ale noastre, pentru a putea spori pe acest drum al
curățirii, luminării și îndumnezeirii. În punctul lor final, toate ajung să fie egale, cunoașterea,
lumina, bucuria, adevărul, dreptatea, pacea, egale între ele, toate fiind acoperite de dragostea
care a stat la baza lumii, stă continuu la baza existenței întregii creații, și care va sta până la
sfârșitul veacului, însă va continua și după aceasta pentru că scopul este îndumnezeirea întregii
creații, prin dragoste, lumină și harul lui Dumnezeu.

Concluzii

Din toate cele spuse până acum rezultă că sfințenia, este cu adevărat împlinire a
umanului. Adevărata antropologie, fie creștină, fie filosofică, fie științifică, nu poate fii
descifrată în înțeles și în sensul ei autentic și adevărat decât numai în lumina tainei, Întrupării
Fiului lui Dumnezeu, pentru noi și pentru a noastră mântuire. Afirmația „Iubesc, deci sun
om!”, nu poate fii afirmată ca adevărată decât numai în relația, vie, dinamică și participativă,
cu Dumnezeu, de la care am primit ca dar, ca bunătate și ca dragoste, atât darul vieții, cu toate
implicațiile sale. Darul este cel care „te obligă, te pune în relație cu dăruitorul și cu darul
însuși, te face să pui în evidență calitatea ta de preot al creației prin care se revelează
conștiința de sine a lumii”19. Aceasta este chemarea la care întreaga umanitate trebuie să
răspundă și să facă dovada asumării darului suprem din viață și anume al libertății în
responsabilitate. Păcatul este cel care limitează, pe când virtutea duce la nelimitare; ignoranța
este cea care aruncă limitarea asupra spiritului uamn, pe când cunoașterea este nelimitată,
urcând în veșnicie. Când patima pune stăpânire pe om, toate se întunecă și devine totul un
întuneric fără de sens, care nu mai deschide vederea spre sensul adevărat al existenței. Omul
atunci se resemnează cu moartea totală, cu plăcerile scurte urmate de dezgust, de amărăciunea
și greutatea apăsătoare a conștiinței păcatului. Păcatul este superficial și nimic, în esență; prin
ficare patimă omul urmărește afirmarea sa, vrea să se îmbogățească prin bunurile materiale,
dar de fapt sărăcește prin ele, închizându-se cu ele în sinea sa; prin plăcerea egoistă cu care
profită de alții, îi reduce la obiecte și sărăcește însingurându-se. De aceea Hristos, vine și ne
scoate din obiectiv, din indvidualismul egosit al obiectului, și ne arată caracterul personal, de
persoană creată să stea în legătură de comunicare și comuniune cu altă Persoană(Persoane)
spre unirea cu celelalte persoane.

Pr. Lect. Dr. Ion Stoica, Lumea ca plasticizare a Rațiunii supreme, în Analele Universității Valahia,
19

Facultatea de Teologie, Târgoviște, 2005, p. 295;

 Credința apare ca prim pas , voința de a crede este prima schimbare în bine din viața
omului. Dacă vrei să crezi cu adevărat, poți! Iar în momentul când crezi cu adevărat, deja
credința devine lucrătoare, pentru că nu psihicul tău, voința, ta inima ta sun cele care lucrează
singure ci Hristos este cel care le luminează, le încălzește, cu harul său pentru a lucra.
Înțelegerea lucrurilor, căutarea rațiunii fiecărui lucrur din acest cosmos, este un alt pas în
înaintarea continuă a vieții duhovnicești spre Dumnezeu. Orice înțelegere e și o atingere a
celui înțeles de cel ce înțelege. Deci, vedem că este o stare participativă, cunoaștere
experiențială.
Dragostea adevărată este născută din nepătimire; dacă nu scăpăm de patimi, atunci
iubirea sigur va fii pătimașă. Progresul pe care trebuie să îl facem este pe calea binelui,
cu ajutorul harului, dorința și voința să fie mereu treze, iar ficare zi să fie ca un început al
nevoinței, al bucuriei și al dragostei către Dumnezeu, „uitând cele ce sunt în urma mea,
tinzând la cele dinainte” (Filipeni III,13). Toate trebuie făcute, azi, aici și acum, iar nu în
măsura timpului trecut. Viața veșnică nu e stare pasivă ci stare continuă, de efort continuu.
Sfântul Maxim vede urcușul spre viața veșnică ca o relație dinamică din treaptă în treaptă. Cel
ce crede, se teme, cel ce se teme se înfrânează, cel ce se înfrânează, rabdă, cel ce rabdă ajunge
la îndelungă-răbdare, apoi la nădejde, nădejdea ajunge la nepătimire iar nepătimirea aduce
dragostea. De altfel și în viața omului, aceste trepte au și ele echivalente în stare de sine
aomului. În primul rând este cunoașterea de sine, apoi se ajunge la stăpânirea de sine, la
detașarea de sine și ultimul pas renunțarea de sine. Același principiu ar trebui aplicat și la
patimi. Cunoașterea lor, stăpânirea lor, detașarea de ele și renunțarea la ele, în locul lor având
virtuțile care ne ajută în urcușul duhovnicesc.
Omul duhovnicesc ajuns la o anumiă treaptă în urcarea sa, nu mai poate face nimic rău,
deoarece el nu mai poate fi tulburat de nicio ispită, nici măcar în cuget, dobândește libertatea
față de orice porniri și patimi, luminând mintea, stăpânind simțirea și desăvârșind voința
spre fapte bune. Astfel ajunge la relația de echilibru cu sinele, cu semenii săi și cu Dumnezeu
și dobândește stabilitate în relația cu Dumnezeu omul fiind în comuniune cu El. Când participi
la Dumnezeu, uiți plăcerile trecătoare și inferioare ale păcatului, iar cu timpul această uitare
devine statornică.
Sfințenia este ținerea în frâu a oricărei necesități, trebuinți și manifestări. Reversul
acesteia este desfrâul, depășirea, delăsarea și alterarea. Dumnezeu este cel care este izvorul
calea, adevărul, viața și modelul nostru, el este dragoste și luminăeste cel prin darul căruia, ne
îndumnezeim, desăvârșirea aici însemnând purificare și intensificare.
 Îndumnezeirea, arată înălțarea la care poate să ajungă omul prin harul lui Dumnezeu.
„Această ultimă fază este scopul final al celor două faze anterioare, care nu sunt scopuri în
sine și nici etape independente. Nu există asceză pentru asceză, sau iluminare pentru
ilumniare, pentru a căpăta darurile speciale de faceri de miracole, cum greșit cred unii din
nevoitorii ascezei, ci toate aceste faze sau trepte, sunt părți componente ale unui singur proces
care este faza finală, cunoașterea sau unirea mistică cu Dumnezeu. De aceea s-a și asemănat
acest proces de desăvârșire cu evoluția vieții omenești, copilăria egală cu purificarea,
adolescența cu iluminarea, maturitatea cu unirea mistică. Alți misticio compară cu viața
socială a omului, cu căsătoria în care cunoașterea e prima fază adică purificarea, logodirea
egală cu iluminarea iar a treia nunta”20.
Din punct de vedere Ecclesial, aceste 3 trepte pot fii indentificate după Nicolae Cabasila
cu Tainele inițierii în viața creștină, și anume, Purificarea cu Botezul, Iluminarea cu
Mirungerea, iar Euharistia cu Îndumnezeirea.
Chemarea pe care Dumnezeu o face continuu oamenilor este după o expresie a Sfântul
Ioan Scărarul, la „desăvârșita desăvârșire nedesăvârșită a celor desăvârșiți”, unde suntem
chemați la conștiința că „fără Mine, nu puteți face nimic” (Ioan XV, 5) și la asumarea cât
mai responsabilă a acestui mare dar care poate fi cel mai blestemat sau cel mai binecuvântat,
acela al libertății, unde „toate îmi sunt permise dar nu toate de folos” ”(I Corinteni VI,12).
Gândul nostru în conlucrarea cu harul divin să fie „toate îmi sunt permise, dar nu mă voi lăsa
biruit de nimic”(I Corinteni VI,12).

20 Ioan Gh. Savin, Mistica și ascetica Ortodoxă, Editura Arhiepiscopia Sibiului, Sibiu, 1996, pp. 132-133;
 BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura IBMBOR, București, 2001;

2. Crainic, Nichifor, Curs de teologie mistică, în Cursurile de Mistică,
Editura Deisis, Sibiu, 2010;
3. Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, Filocalia I, traducere Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Dacia Traiana, Sibiu, 1947;
4. Mladin, Prof. Dr. Nicolae, Prelegeri de mistică ortodoxă, Editura Veritas,
Târgu-Mureș, 1996;
5. Savin, Ioan Gh., Mistica și ascetica Ortodoxă, Editura Arhiepiscopia
Sibiului, Sibiu, 1996;
6. Sfântul Ioan Damaschin, Cuvânt de suflet folositor, în FilocaliaIV,
traducere Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București,
2000;
7. Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, traducere Nicolae Corneanu, Editura
Amarcord, Timișoara, 1997;
8. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia III,
Ediția digitală Apologeticum, 2005;
9. Sofronie, Arhim., Viața ți învățătura starețului Siluan Athonitul, traducere
Pr. Prof. Dr. Ioan I. Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1999;
10.Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe,
Editura IBMBOR, București, 2002;
11.Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul I, Editura IBMBOR,
București, 1996;
12. Idem, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
2000;
13.Stoica, Pr. Lect. Dr. Ion, Lumea ca plasticizare a Rațiunii supreme, în
Analele Universității Valahia, Facultatea de Teologie, Târgoviște,
2005;
14.Idem, Repere teologice și filosofice privind existența și lucrarea
diavolului și a „răului” în om și în lume, în Almanah Bisericesc,
Arhiepiscopia Târgoviștei, 2010.