Omul este cununa creației lui Dumnezeu, de aceea Părinții Bisericii mereu aveau o evlavie

față de zidirea lui Dumnezeu și căutau să pună în valoarea locul omului în Univers, raportul omului
cu lumea înconjurătoare, prezentând pe om ca un stăpân al lumii. Totuși stăpânul e supus
stricăciunii și trăiește într-o lume supusă stricăciunii1, dar care trebuie să ajungă la nepătimire
trecând la iluminare și ajungând la îndumnezeire2. Calea aceasta deloc ușoară fiind îngustă este și
o intrare prin poartă strâmtă3, dar prezintă un imperativ pentru fiecare suflet, Dumnezeu a creat pe
toți oamenii să se bucurie de desfătarea Împărăției Sale, toți sunt chemați la Nunta Sa4. Teologii
vremii au studiat aceste particurarități ale omului, raportul lui cu Dumnezeu și cu lumea, căderile
sau dimpotrivă biruințele sale, numind acea cunoștință sau știință despre om, simplu –
ANTROPOLOGIE. În opera unui mare teolog și Părinte al Bisericii Sfântul Grigorie de Nyssa este
abordată o învățătură despre cine este OMUL.
Episcopul Nyssei afirmă că Dumnezeu nu poate fi cunoscut în ceea ce este. Conceptele
devin neputincioase iar intelegența trebuie să păstreze tăcerea când va vrea să-L cunoască.
Dumnezeu este cunoscut în recunoașterea că El este Ființa cea adevărată, dar alta decât ființa lumii.
Revelația este aceea care ne spune că El este și cum este El, nu ceea ce este. Comuniune
tripersonală, Dumnezeu este iubirea absolută, pentru aceasta - Ființă absolută și Binele suprem.
Omul poate cunoaște pe Dumnezeu prin credință și iubire, în experierea Sfântului Duh, „dincolo
de zgomotul numelor”, spunea Sfântul Grigorie5.
Pe de altă altă parte lumea nu este un absolut, ea își are originea în structurarea unor calități
spirituale create de Dumnezeu, din iubire, când și cum El a voit. Sfântul afirmă că lumea are reală
valoare pentru om atâta vreme cât el îi descoperă și înțelege aceste sensuri.
Între cei doi poli (Dumnezeu și lumea) se află omul, sinteză de intelegibil și de sensibil, la
hotar între partea duhovnicească și materială. Sufletul omului e creat din nimic, zice sfântul
Grigorie, și e la hotarul dintre neant și ființă. Acest suflet este înzestrat cu daruri dumnezeiești
care-i dau orientarea existenței și activității sale.

1
„Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Rom. 8,22)
2
Pr. Ioannis Romanidis „Dogmatica empirică”, Vol I, Ed. Doxologia, Iași 2014, p. 161
3
„Strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află”, (Mt. 7,14)
4
„Spuneţi celor chemaţi: Iată, am pregătit ospăţul meu; juncii mei şi cele îngrăşate s-au junghiat şi toate sunt gata.
Veniţi la nuntă.” (Mt. 22,4)
5
Dr. Pr. Vasile Răducă „Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa”, Editura Institutului Bibilic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București 1996, p. 377
 Omul a fost creat ca partener de dialog al lui Dumnezeu (adică omul să se bucure de iubirea
lui Dumnezeu), fiind un „rezumat” al Universului, deci reprezentat al lumii create, omul totuși se
împărtășește de Dumnezeu și participă la El, depășind astfel limitele lumii create. În om lumea
este ridicată la nivelul dialogării și comuniunii cu Dumnezeu. Creat după chipul Dumnezeului-
comuniune, omul nu poate exista decât în comuniune. Fiind ființă personală omul poate menține
și crește comuniunea, însă poate și să întrerupă această comuniune. Cu toate că numai în
comuniune cu Dumnezeu, omul deține posibilitatea de a se menține și progresa în existență,
comuniunea cu Dumnezeu nu îi este impusă. Sfântul Grigore are un mare respect pentru libertatea
omului: în libertate omul își afirmă demnitatea și specificitatea față de Dumnezeu și față de lumea
sensibilă, din care el este o parte. După Sfântul Grigorie, în faptul că omul este liber, el este
oarecum egal cu Dumnezeu. Această libertate nu este aceeași cu liberul arbitru (determinarea între
bine și rău), ci este modul de a acționa neîmpiedicat de vreun rău sau de vreo patimă, avântul care
se orientează spre Bine, fără rețineri, contestări sau întrebări. Libertatea în care omul poate fi egal
cu Dumnezeu (să ajungă dumnezeu după Har) este nepătimirea, adică starea omului liber de orice
păcar și străin de orice experiență a răului. Libertatea aceasta nu exclude libertatea de alegere (care
la început se manifesta ca alegere între bine și mai bine, între diversele posibilități de înfăptuire a
binelui), ci acea libertate a alegerii care se manifestă că liberul arbitru, funcția inferioară a libertății
de alegere. Sau libertatea suferindă, în care funcționalitatea ei începe prin limitări și rețineri,
sfârșind de cele mai multe ori prin suprimarea oricărei libertăți. Omul este cu adevărat liber, zice
Sfântul Părinte, când nimic nu-l oprește din procesul asemănării cu Dumnezeu6.
Conceptele de chip și asemănare nu sunt sinonime la Sfântul Grigorie, ci noțiuni
complementare. După cum lumea creată prin Cuvânt din nimic se află într-un continuu proces de
schimbare și structurare, tot așa omul a fost constituit ca persoană deschisă progresului infinit întru
Dumnezeu, asemănarea cu Dumnezeu se vrea un proces continuu.
Prin porunca chemării de a fi Dumnezeu a chemat omul (chipul Său) să se angajeze în mod
personal și responsabil pe drumul desăvârșirii și asemănării cu El, supunând trupul – potrivit
principiului autorității – aspirațiilor sufletului. Supunând trupul sufletului omul are menirea să
scoată din lumea materială, cu care trupul este în solidaritatea funcțională, valorile ei nepieritoare
și să-și manifeste calitățile personale (daruri dumnezeiești puse în om) față de lume prin trupul
său. Lumea materială se prelungește în om – prin trup – îl întreține, dar prin funcțiile sale personale,

6
Dr. Pr. Vasile Răducă, op. cit. p 378
omul trebuie să se dovedească în lume CREATOR după modelul Celui al cărui chip este, Creatorul
a toate.
Neascultarea poruncii este echivalentă cu ruperea comuniunii și înstrăinarea omului atât de
Dumnezeu cât și de genul de viață în care fusese creat la început. Viața actuală (amestecată cu răul
și dusă în perspectiva morții) nu este după Sfântul Grigorie, cea în care fusese creat la început
omul, ci viața adecvată consecințelor păcatului, nu scopului ei primordial. Viața ființei înstrăinate
se mișcă, zice Sfântul Episcop, între naștere și moarte, între plăcere și durere, între dorința
dezorientată și iluzie care duc la suferința fizică și morală. Înlănțuirea decepțiilor duce omenirea
la saturarea de rău și la dorința revenirii la starea dintâi.
Vindecarea firii umane comportă două etape: a) restaurarea naturii umane asumate de Fiul
lui Dumnezeu, restaurarea real-istorică a pârgăi asumate din natura umană și în consecință a tuturor
inșilor umani și b) restaurarea concret-istorică a tuturor inșilor umani prin integrarea lor în noua
creație a lui Hristos: Biserica.
Regăsim la Sfântul Grigorie ideile recapitulării, a ascultării și a împăcării (prezente deja la
Sfântul Irineu), ideea jertfei răscumpărătoare (prezentă la Origen), precum și tema îndumnezeirii
naturii umane asumate (prezentă și în operele Sfântului Irineu și Sfântului Ipolit).
Sfântul Grigorie prezintă aceste teme și idei în contextul eclesial al secolului al IV-lea,
aprofundând tema îndumnezeirii omului. Expunerea hristologiei este mai sistematizată și face
dovada unei mai mari rigori filosofice decât la părinții amintiți.
După Sfântul Grigorie moartea lui Hristos era necesară dar nu a fost o pedeapsă impusă de
Dumnezeu-Tatăl (ca la Origen). Hristos nu este victima morții, ci se supune morții prin iconomie
(pentru a distruge pe diavol acolo unde acesta era mai puternic – în moarte)7.
Insistând asupra îndumnezeirii naturii umane în Cuvântul înnomenit, Sfântul Grigorie scoate
în evidență caracterul vindecător al restaurării. Suferința este urmarea unei boli (păcatul),
restaurarea este revenirea la stare de sănătate existențială, adică la starea inițială, naturală în care
omul a fost creat. Sfântul Grigorie a fost convins că suferința lui Iisus Hristos a fost reală. Dar el
nu spune că Fiul lui Dumnezeu a suferit (așa cum au spus-o Sfântul Irineu, Clement al Alexandriei,
sau chiar și Sfântul Grigorie de Nazianz). Nu Dumnezeirea s suferit, ci Ea și-a împropriat suferința

7
Mitropolitul Ierotheos Vlachos scrie : „Hristos a chemat moartea și a murit atunci când a voit” – Arhimandrit
Ierotheos Vlachos „Predici la Marile Sărbători”, Editura Cartea ortodoxă-Egumenița, Galați 2004, p. 205
naturii umane8. Totuși Sfântul Grigorie nu precizează în ce a constat suferința reală și asumarea
suferinței. Prin aceasta el supune regulei Bisericii vremii, de a nu se pronunța acolo unde gândirea
nu poate pătrunde și unde Sfânta Scriptură nu spune nimic. Știind că Biserica nu-și formulase
ultimul cuvânt.
Puterea lucrării răscumpărătoare lui Hristos se contunuă în lume prin participarea tuturor
oamenilor la firea umană asumată, îndumnezeită, înviată și proslăvită a Cuvântului. Intrarea a
fiecărui ins în Trupul tainic al Domnului este un dar al lui Dumnezeu, dar primit de fiecare om în
libertate. Luarea deciziei de a ne integra în Biserică – noua creație – este după Sfântul Grigorie un
fel de naștere duhovnicească, unde fiecare din noi este propriul său părinte, „naștere” care
pregătește renașterea în baia Botezului unde „durerile nașterii sunt suportate de Duhul Sfânt”.9
În procesul restaurării individuale, Sfântul Grigorie pune mare accent pe viața sacramentală:
Botezul este Baia renașterii, unde recăpătăm înfierea și suntem restabiliți în comuniunea de la
început. Euharistia ne oferă antidotul nemuririi, iar Mărturisirea ne dă putere să biruim totdeauna
pe cel ce ne atacă mereu și să obținem victorie din victorie. Experianța harului lui Dumnezeu în
viața sacramentală este însoțită de urmarea lui Hristos și împroprierea numelor Lui, făcând ca
darurile primite în Sfintele Taine să rodească în noi virtuțile. A trăi virtuos, înseamnă a ne ritma
după viața lui Hristos, a trăi efectiv întotdeauna și mereu într-un nou mod slava lui Dumnezeu și a
participa din ce în ce mai mult la desfătarea începuturilor. Este ajungerea la starea dintâi de unde
progresul în desăvârșire se continuă în înfinitul de viață și iubire al lui Dumnezeu.
Omul creat pentru a se bucura de frumusețea lumii și de prezența lui Dumnezeu, are în el
chemarea la desăvârșire. Păcatul, ca act personal, îl face să piardă posibilitățile desăvârșirii.
Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut Om tocmai pentru că omul a căzut10, de aceea restaurarea naturii
umane căzute va fi posibilă numai în Hristos. Restaurarea înseamnă așadar revenirea omului căzut
prin păcat la starea dinaintea căderii, de unde procesul desăvârșirii continuă, așa cum Adam l-ar fi
continuat dacă nu ar fi căzut în păcat.

8
Dr. Pr. Vasile Răducă, op. cit. p. 380
9
Ibidem., p. 380
10
Totuși Mitropolitul Ierotheos Vlachos scrie: „Analizând învățătura patristică legată de acest subiect, Sfântul
Nicodim Aghioritul ajunge la concluzia că întruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvântul nu a fost o consecință a căderii
omului, ci a reprezentat scopul primar al zidirii (independent de orice altceva), pentru că numai în acest fel omul
trebuie să și ajungă la îndumnezeire. Acest lucru ni se pare corect mai ales atunci când ne gândim că nu era posibil ca
păcatul lui Adam să Îl fi „obligat” pe Dumnezeu să Se întrupeze, adică nu era cu putință ca Hristos să ia de-a pururi
asupra Sa firea omenească numai din cauza căderii omului. Dacă ar fi fost așa, atunci ar fi trebuit să ajungem la
concluzia că era nevoie de căderea omului pentru ca Dumnezeu să fie nevoit să Se întrupeze și că din cele din urmă
căderea nu a fost rea, ci a fost o binecuvântare, ceea ce este absurd!”, op. cit., p. 327
 BIBLIOGRAFIE
 Răducă Vasile, dr. pr. „Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa”, Editura Institutului Bibilic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1996
 Romanidis Ioannis, dr. pr. „Dogmatica empirică”, Vol I, Ed. Doxologia, Iași 2014
 Vlachos Ierotheos, arhimandrit „Predici la Marile Sărbători”, Editura Cartea ortodoxă-Egumenița,
Galați 2004