APOFATISMUL ESHATOLOGIC

Referent: BRUSS IOAN

Studii Universitare de Masterat, anul I (2014-2015)
Specialitatea: Doctrină şi Cultură Creştină
 2

Lucrarea de faţă este un rezumat după capitolul VI (Apofatismul eshatologic) al cărţii

Părintelui Prof. Dr. Ştefan Buchiu, “Cunoaşterea apofatică în gândirea Părintelui Stăniloae”
(Ed. Basilica, Bucureşti, 2013).
Ca toate dogmele Bisericii care au ca obiect cunoaşterea lui Dumnezeu, şi eshatologia
ortodoxă prezintă o componentă apofatică, atât în raport cu latura umană (eshatologia
particulară) cât şi cu cea divină (eshatologia universală). Apofatismul laturii universale sau
cosmice a eshatologiei este mai adânc decât primul, “deoarece prin aceasta se transcende
planul existenţei imanente”1. Datorită acestui caracter apofatic-pneumatic2, textele biblice care
se referă la eshatologia universală conţin simbologia cea mai adâncă şi mai dificil de interpretat
dintre toate3.
Ortodoxia este singura confesiune creştină care păstrează cu fidelitate aceste adevăruri
fundamentale:
1) planul eshatologic nu este numai o proiecţie viitoare, întrucât prin Învierea Domnului
nostru Iisus Hristos, viaţa veşnică a credincioşilor a început deja în şi prin Sfânta Biserică;
2) numai adevărul de credinţă eshatologic valorizează viaţa pământească, conferindu-i un
sens, întrucât nimic nu poate fi mai presus decât ţelul mântuirii;
3) omul este chemat de Dumnezeu la o cunoaştere prin credinţă şi har nu numai a tainelor
vieţii de acum, cât şi ale vieţii viitoare;
4) odată pătrunşi în planul eshatologic, vom înainta la nesfârşit în taina acestuia, care este
totuna cu taina Împăraţiei Cerurilor 4.
În lucrarea Părintelui Profesor Ştefan Buchiu, au fost abordate trei dintre temele
eshatologice studiate în opera Părintelui Dumitru Stăniloae, care vor fi expuse succint în cele ce
urmează.

TAINA CREAŢIEI TRANSFIGURATE

1
Pr. Prof. Dr. Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, E.I.M.B.O.R., Bucureşti, 1978, vol. III,
p. 386.
2
Idem, loc. cit.
3
e.g. Isa. 66; Ier. 23; Iez. 1,6,7,37,40,41; Dan. 7,8,9,10,12; Mt. 24, Apoc. 1, sq., Sfânta Scriptură a
Vechiului şi Noului Testament, E.I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 1982.
4
Pr. Prof. Dr. Buchiu, Ştefan, Cunoaşterea apofatică în gândirea Părintelui Stăniloae, Ed. Basilica,
Bucureşti, 2013, p. 175.
 3

Ortodoxia admite un fel de “materialism mistic, cunoscând o sfântă materie” 1, concepte

care, desigur, nu au validitate prin ele înseşi, ci numai în legătură cu starea trupului înviat şi
deplin transfigurat al Mântuitorului. Prin contactul nostru euharistic cu acest trup, în noi se
imprimă atât starea de jertfă a Domnului, cât şi aceea de înviere 2; de aceea, mărturisim în Crezul
Ortodox: “Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină”. Aşa cum arată Părintele
Stăniloae, materia va deveni luminoasă nu prin ea însăşi, ci ca reflectare a dumnezeirii care o va
face transparentă şi totodată hrană pentru fiinţele ajunse în această stare asemănatoare cu cea
angelică3.
Autorul citat arată că numai persoana unui Sfânt poate experia cu adevărat această stare
de transfigurare trupească şi sufletească, întrucât dimensiunea concretă şi completă a
apofatismului nu poate fi atinsă prin conceptualizare, ci numai prin experienţă directă. Prin
transfigurarea eshatologică, materia nu va fi desfiinţată - căci aceasta ar face inutilă creaţia
divină - ci este şi ea chemată să fie înduhovnicită şi eternizată. Desigur că materia va suferi o
transformare radicală, nemairămânând în starea de acum şi fiind covârşită de spirit 4. Dar cea mai
importantă transfigurare va fi “pătimită” de către persoanele umane, a căror integralitate şi
varietate va fi însă păstrată, după modelul diversităţii angelice 5.
Starea eshatologică va presupune nu numai adâncirea nesfârşită a comuniunii cu
Dumnezeu şi cu persoanele create, ci şi o comunicare mult superioară dintre materia trupului
omenesc şi cea a universului, ambele devenind transparente prin prezenţa şi lucrarea
concomitentă în ele a Logosului şi a Duhului Sfânt 6.
Starea spirituală la care se va ajunge va fi aceea a fericirii veşnice, care este identică cu
frumuseţea veşnică pe care o vor vedea şi trăi toate fiinţele în Împărăţia lui Dumnezeu7.
În noua stare, lucrarea omului pentru spiritualizarea cosmosului va înceta, nemaifiind
necesară, întrucât energiile necreate vor face transparente toate lucrurile şi toate fiinţele, astfel că

1
Stăniloae, op. cit., p. 417.
2
Buchiu, op. cit., p. 175.
3
Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Cristal, Bucureşti, 1995, p. 383.
4
Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, E.I.M.B.O.R., Bucureşti, 1978, vol. III, p. 420.
5
Buchiu, op. cit., apud Stăniloae, op. cit., p. 423.
6
ibidem, p. 177.
7
Stăniloae, op. cit., p. 417.
 4

nu va mai fi nicio piedica între ele şi Hristos1. Iar comuniunea dintre acestea, devenită firească,
“se va transforma într-o mişcare de perihoreză iubitoare, al cărei izvor este Sfânta Treime” 2.

TAINA ÎMPĂRĂŢIEI CERURILOR

Chiar dacă lucrarea oamenilor pentru propria lor îndumnezeire sau pentru spiritualizarea
cosmosului va lua sfârşit, adâncirea comuniunii dintre ei şi Dumnezeu nu se va termina
niciodată. Aceasta mişcare de nesfârşită apropiere de Dumnezeu este cuprinsă în însuşirea
asemănării, pe care omul o primeşte de la Dumnezeu la facerea sa, odată cu chipul.
“Asemănarea” înseamnă că, odată intrat în Împărăţia cerurilor, omul nu-şi va înceta lucrarea sa
de apropiere de Dumnezeu, ci va înainta la nesfârşit către El, într-o transfigurare tot mai adâncă a
însuşirilor sale personale, în procesul de îndumnezeire. Această mişcare continuă şi ascendentă a
sufletului, atras de Dumnezeu către treptele superioare ale plenitudinii harului, este numită de
Sfântul Grigorie de Nyssa epektasis, referindu-se la viaţa pământească, dar nu greşim dacă
aplicăm învăţătura aceasta şi la viaţa veşnică. Aici se vede aspectul infinit al persoanei umane, în
conjuncţie cu cel finit, pe care îl cunoaştem şi îl experiem prin mijlocirea trupului material. Prin
acest caracter infinit, persoana umană participă efectiv la viaţa infinită a Preasfintei Treimi.
Statornicia comuniunii cu Dumnezeu, care caracterizează persoana mântuită şi intrată în
Împărăţia lui Dumnezeu, are deci şi un aspect dinamic, fiind o “mişcare stabilă” şi o “stabilitate
mobilă”. Imaginea acestui dinamism al unei comuniuni tot mai adânci şi mereu reînnoite a
omului cu Dumnezeu este una din caracteristicile de bază ale ortodoxiei, lipsind în teologia
catolică şi în cea protestantă. În acestea din urmă, raportul eshatologic al omului cu Dumnezeu
este înţeles mai mult static, la fel ca şi concepţia despre rai şi iad.
Sporirea în comuniune a omului cu Dumnezeu şi cu semenii va fi esenţial diferită de cea
realizată în planul terestru, pentru că nu va mai avea la bază efortul omenesc, ci atragerea
persoanelor de către Dumnezeu prin revărsarea energiilor necreate ale Sfintei Treimi. Nu numai
că fiecare persoană umană va deveni transparentă pentru Dumnezeu, în sensul că ea va fi
interioară lui Dumnezeu şi, reciproc, Dumnezeu va fi interior persoanei, dar şi persoanele umane
vor fi transparente şi, deci, reciproc interioare unele în altele, realizând în chip desăvârşit
perihoreza începută prin Sfintele Taine în Biserică. Dar, deşi Duhul Sfânt se va odihni întreg în
fiecare, totuşi fiecare îl va primi în măsuri diferite, deoarece comuniunea nu va însemna o

1
Buchiu, op. cit., p. 178.
2
Ibidem, p. 179.
 5

egalizare în strălucire. Fiecare se va împărtăşi cu Duhul Sfânt după treapta şi modul său 3. Starea
persoanei umane va fi aceea a odihnei în deplină bucurie a comuniunii divine. Caracteristica ei
va fi aceea a unei stabilităţi dinamice, o stare în care Dumnezeu se dăruieşte întreg celor sfinţi,
dar totodată dăruirea Lui este mereu nouă, întrucât iubirea lui Dumnezeu nici nu se epuizează,
nici nu este monotonă2. Trăirea relaţiei de comuniune cu Dumnezeu nu va mai avea în ea nimic
teoretic, nu va mai fi trăită la nivel conceptual, ci va consta într-o continuă şi plenară experiere a
lui Dumnezeu, fără a epuiza vreodată taina Fiinţei Sale. Dar nici taina persoanei umane nu va fi
vreodată epuizată, fiind de asemenea infinită, vădind în mod deplin chipul lui Dumnezeu din noi.
Totodată aceasta va însemna şi o împărtăşire mai deplină de Mântuitorul Iisus Hristos
decât cea pe care am primit-o prin Sfânta Euharistie în planul pământesc al istoriei noastre,
deoarece nu vor mai exista obstacole sau intervale despărţitoare în această comuniune. Aceste
obstacole erau ridicate în viaţa pământească atât din partea unui trup netransfigurat, cât şi din
inconstanţa unui suflet care nu era încă fixat total în bine 3.
O altă consecinţă a acestei stări eshatologice va fi eternizarea a tot ce a fost bun în istoria
noastră pământească, împreună cu toată solidaritatea în bine a întregii omeniri, ceea ce va duce la
primirea unei răsplătiri atât personale, cât şi comunitare.
De asemenea, abia atunci vom descoperi adevăratul sens al libertaţii, care este
deschiderea nestrâmtorată a subiectului nostru spre infinitul comuniunii cu Dumnezeu şi cu toate
celelalte persoane eliberate la rândul lor. Atunci vom descoperi că libertatea pe care o concepeam
în viaţa anterioară nu era altceva decât o strâmtorare a adevăratei libertăţi, căci nu urmăream
decât să ne eliberăm de strâmtorările venite de la alte persoane, ceea ce conducea implicit la
pierderea comuniunii, la izolare. Iar pierderea comuniunii înseamnă totodată pierderea libertăţii.
Aceasta este antinomia libertăţii rău înţelese, căreia i-au căzut victime o parte din îngeri şi apoi
omul, de care vom fi eliberaţi definitiv prin mântuire şi ridicare în Împărăţia lui Dumnezeu.

TAINA CUNOAŞTERII INFINITE A LUI DUMNEZEU

1
Stăniloae, op. cit., p. 395.
2
Buchiu, op. cit., p.182, apud Stăniloae, op. cit., p. 331.
3
Ibidem, p. 184.
 6

Cunoaşterea lui Dumnezeu este aspectul cel mai înalt al apofatismului dogmatic, cel spre
care se îndreaptă în cel mai înalt grad interesul ortodoxului. Ceea ce aici, în viaţa pământească,
nu puteam cunoaşte decât în mod parţial şi figurat, în Împăraţia lui Dumnezeu ni se va revela în
mod plenar, prin descoperirea tuturor sensurilor existenţei divine şi umane. Sfântul Pavel spune
despre aceasta:
“Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc
în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu”(1Cor.13:12) 1 şi mai
departe: “Iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în
acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (2Cor.3:18) 2. Numai că această
cunoaştere va fi total şi direct experienţială, întrucât mintea noastră va suferi o transformare
fundamentală prin lucrarea harului, care o va face deplin transparentă pentru a vedea slava lui
Dumnezeu.
În tratatul Despre sfânta lumină a Sfântului Grigorie Palamas, autorul scrie următoarele:
“Ei însă ţin fiinţa lui Dumnezeu mai presus şi de neputinţa de a fi neatinsă de vreunul dintre
simţuri; deoarece nu e numai Dumnezeu mai presus de cele ce sunt, ci şi Supradumnezeu; şi
înălţimea Celui ce e dincolo şi depăşeşte toată înălţimea ce se poate cugeta cu mintea nu e
numai mai presus de orice afirmaţie, ci şi de orice negaţie” 3.
Vederea luminii necreate nu seamănă cu nimic din celelalte categorii ale cunoaşterii cu
care suntem obişnuiţi, pentru că conţine în ea certitudinea absolută a prezenţei lui Dumnezeu:
“Lumina subsistentă în ipostas, cum ei înşişi [Sfinţii, n.a.] mărturisesc, ca una ce există
şi nu e numai ceva simbolic, cum sunt fantomele plăsmuite potrivit împrejurărilor ce se
nimeresc. Ei ştiu din experienţă că este o luminare şi un har nematerial şi dumnezeiesc, o lumină
văzută în chip nevăzut şi înţeleasă în chip necunoscut” 4.
Găsim în aceste cuvinte exact definiţia apofazei, care se dovedeşte o experienţă spirituală
transformatoare în primul rând a minţii cunoscătoare, şi apoi a întregii persoane. Părintele
Stăniloae, repetând critica adusă de Sfântul Palamas scolasticismului catolic, arată că Dumnezeu
nu poate fi gândit obiectiv, transformându-l într-un obiect al cunoaşterii. Cunoaşterea lui
Dumnezeu nu poate fi înlocuită printr-o filosofie, pentru că aceasta, oricât ar fi de înaltă, nu

1
Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982.
2
Ibidem.
3
Sfântul Grigorie Palamas, Despre sfânta lumină, 8, in Filocalia, vol 7, E.I.M.B.O.R., Bucureşti, 1977.
4
Ibidem, loc. cit.
 7

poate înlocui niciodată adevărata comuniune cu Dumnezeu: “De aici provine şi concepţia
statică despre cunoaşterea lui Dumnezeu, atât în viaţa de acum, cât şi în cea viitoare” 1.
Teologia speculativă nu este o teologie a vederii, ci se naşte tocmai din nevederea lui
Dumnezeu, adică din neputinţa de a intra în comuniune mistică cu El. Teologia Părinţilor trăitori
de Dumnezeu este şi ea o teologie apofatică sau negativă, dar aceasta rezultă chiar din faptul că
vederea lui Dumnezeu aduce cu sine cunoaşterea că dincolo de ea este un ocean nesfârşit,
dincolo de orice vedere şi înţelegere 2. Deşi aici, pe pământ, de această cunoaştere prin vedere
directă se împărtăşesc numai Sfinţii, în Împărăţia Cerurilor ea va fi accesibilă tuturor celor
mântuiţi. Mintea raţională va înceta să fie organul fiinţial prin care va fi percepută şi experiată
această cunoaştere, întrucât persoana va deveni un organ al ei în integralitatea sa. De aceea spune
Părintele Stăniloae că apofaticul este cea mai personală formă de cunoaştere, deoarece prin
vederea luminii necreate, subiectul cunoscătorului are acces direct la Subiectul dumnezeiesc,
adică la Acela care este sursa acestei cunoaşteri. Aşa cum arată şi Sfântul Maxim Mărturisitorul,
latura productivă a puterii de cunoaştere va înceta cu totul, rămânând doar latura receptivă sau
pătimitoare. Dar Persoana divină care face posibilă această experiere este Duhul Sfânt, de aceea
apofaticul înseamnă de fapt o relaţie nemijlocită cu El 3. Propriu-zis, în aceasta stare persoana
omenească îşi însuşeşte chiar vederea pe care chiar Dumnezeu o are.
În Împărăţia Cerurilor, actul de cunoaştere se va uni deplin cu actul unei doxologii
neîntrerupte, din trăirea căreia vor izvorî noi trepte de experiere a lui Dumnezeu 4.
În demersul expunerii dogmatice a apofatismului eshatologic nu mai are loc încercarea de
a acoperi o anume realitate, ci doar aceea de a o indica, iar ceea ce indică este realitatea
transfigurată a Trupului înviat şi îndumnezeit al Mântuitorului 5, care este, aşa cum spune Sfântul
Apostol Pavel, “[...] începătură (a învierii) celor adormiţi” (1Cor.15:20) 6. El este "pârga" lumii
transfigurate la eshaton, întrucât “[...] Şi noi, care avem pârga Duhului, şi noi înşine suspinăm
în noi, aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru” (Rom.8:23) 7.
BIBLIOGRAFIE

1
Stăniloae, op. cit., p. 305.
2
Stăniloae, Filocalia, vol 7, E.I.M.B.O.R., Bucureşti, 1977, p. 296, nota 419.
3
Ibidem, p. 297, notele 420-421.
4
Buchiu, op. cit., p. 189.
5
Ibidem, p. 190.
6
Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982.
7
Ibidem, loc. cit.
 8

1. * * * Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, E.I.B.M.B.O.R.,

Bucureşti, 1982.
2. Sfântul Grigorie Palamas, Despre sfânta lumină, 8, în Filocalia, vol 7,
E.I.M.B.O.R., Bucureşti, 1977.
3. Pr. Prof. Dr. Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă,
E.I.M.B.O.R., Bucureşti, 1978.
4. Pr. Prof. Dr. Stăniloae, Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed.
Cristal, Bucureşti, 1995.
5. Pr. Prof. Dr. Buchiu, Ştefan, Cunoaşterea apofatică în gândirea
Părintelui Stăniloae, Ed. Basilica, Bucureşti, 2013.