1

CONCEPTUL şi CHIPUL “MARELUI ANONIM” LA BLAGA

În acest referat îmi propun să analizez trăsăturile principale ale conceptului Marelui
Anonim în viziunea lui Lucian Blaga, precum şi consecinţele cele mai importante care decurg
de aici atât în raport cu opera sa filosofică, cât şi în lumina învăţăturii creştin-ortodoxe. De la
început trebuie să spunem că Marele Anonim este numele pe care gânditorul îl dă lui
Dumnezeu, ca centru al întregii existenţe, deşi el afirmă că s-a ferit de această identificare din
pricină că numele de Dumnezeu a capătat, printr-o prea largă circulaţie, un sens convenţional
şi uzat, care conţine şi unele “atribute prăpăstioase, care să aducă mai mult a demonie”
(Trilogia cunoaşterii, p. 448). Şi pentru Blaga, ca şi pentru oricare religie majoră a lumii,
acest centru nu este impersonal, ci este o persoană trans-subiectivă, dar despre care nu putem
spune nimic altceva decât că există. El rămâne pentru om veşnic un mister impenetrabil. În
teoria diferenţialelor divine, Blaga încearcă sa construiască o cosmogonie, aratând ca lumea a
fost creată de Marele Anonim prin “tăierea” din periferia fiinţei sale a unui număr incomen-
surabil de părticele, din care este alcătuit tot ce există. În “Trilogia cunoaşterii” şi anume în
partea a treia, intitulată “Cenzura transcendentă”, care reprezintă de fapt o metafizică a sis-
temului filosofic blagian, autorul desprinde concluziile posibile cu privire la natura însăşi a
Marelui Anonim. Blaga face de la început observaţia că acestei realităţi supreme şi personale
nu i se pot acorda atribute ca “raţiune”, “voinţă”, decât sub rezerva unei construcţii mitice
(Trilogia cunoaşterii, p. 445). Noi nu-l putem cunoaşte pe Marele Anonim decât prin inter-
mediul unei “structuri cenzoriale” (op. cit., ibidem), deoarece ca centru cognitiv, el nu este şi
nu poate fi mărginit de realitate. Iar originea acestei cenzuri o reprezintă chiar Marele
Anonim, el este supremul cenzor şi un “centru de graţie” (op. cit., p. 447). În ce constă cen-
zura exercitată de Marele Anonim asupra cunoaşterii în general? El degradează cunoaşterea
în domeniul creatural, astfel încât valorile ideale să devină valori pozitive. Aceasta este cuno-
aşterea la care avem acces noi, oamenii, care nu ne poate oferi decât o oarecare similitudine
cu adevărata realitate, cunoscută numai de Marele Anonim. Numai el are o cunoaştere ab-
 2

solută şi nelimitată, deoarece natura sa este cu totul diferită de natura creată. După parerea lui
Blaga, Marele Anonim interpune această barieră cenzorială în calea cunoaşterii pozitive a
misterelor ultime ale existenţei, pentru a apăra cu gelozie aceste mistere de orice intruziune
sau violare din afară. Noi purtăm sâmburele dorinţei de cunoaştere, imboldul către o cuno-
aştere absolută, dar totuşi Marele Anonim nu îngăduie realizarea practică a acestui elan spre
descoperirea adevărului decât în forma “cunoaşterii negative” pe care o oferă “misterul”
(op. cit., ibidem). Blaga se declară incapabil să înteleagă rostul acestei antinomii care, oricat
ar fi de insuportabilă, trebuie acceptată ca atare, deşi ea creează în subiectul cunoscător o
tensiune extremă, “care face să plesnească coardele individuaţiunii” (op. cit., ibidem). Însă
aici gânditorul face o afirmaţie foarte riscantă, el nu ştie dacă Marele Anonim este “pură di-
vinitate, fiinţă demonică sau ceva intermediar” ... (op. cit, ibidem).
Unii istorici ai religiilor au încercat să susţină că prima religie a fost animismul, alţii
au afirmat că religia primordială a fost monoteismul. În final cercetări mai noi au demonstrat
că monoteismul a fost prima religie a lumii, ceea ce nu face decât să întărească adevărul reve-
lat în Cartea Genezei. Cu toate acestea, Lucian Blaga se dovedeşte partizanul teoriei animiste
a lui Spencer, care oferă o explicaţie pentru concepţia despre un singur Dumnezeu pornind de
la ideea unei evoluţii mitice a credinţelor animiste primitive. Ca şi Feuerbach, Blaga afirmă
că nu omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, aşa cum cunoaştem din rev-
elaţia dumnezeiască (Gen. 1:26), ci Marele Anonim a fost creat după chipul şi asemănarea
omului. Aşa cum spune pe deplin întemeiat părintele Dumitru Staniloae (Poziţia domnului
Blaga fata de creştinism şi ortodoxie, p. 44), aceasta este “cea mai dezonorantă teorie despre
religie”, făcând din Dumnezeu o manifestare a egoismului omului şi a fanteziei sale. Blaga
afirmă că prin “adecvaţie” Marele Anonim îl înşeală pe om ca acesta să nu mai caute să
depăşească ceea ce ştie, iar omul cel mai apropiat de realitate e cel care acceptă această
“adecvaţie” ca un mister: “Iluzia adecvaţiei e un moment, care se adaugă întru apărarea
misterului existenţial. Şi iată cum: subiectul cognitiv, împrumutând unei revelaţii
disimulatoare nimbul adecvaţiei, nu se va mai simţi nicio clipă ispitit să caute un mister în
dosul unei revelaţii disimulatoare” (Censura Transcedentă, p. 107). Dar ce este de fapt
aceasta “adecvaţie”? Marele Anonim a sădit în spiritul uman câte o piesă stilistică drept
corespondenţă cu o anume realitate externă şi necunoscută, iar corespondenţa univocă dintre
aceste piese stilistice şi realitatea adevărată este ceea ce numim act de cunoaştere, deci fiecare
stil etnic, religios, etc., oferă o parte din realitatea obiectivă. Dar adecvaţia însăşi este de fapt
pură iluzie, prin care Marele Anonim îl înşeală pe om ca să nu mai încerce să depăşească ceea
ce ştie. Blaga crede că Marele Anonim e gelos şi temător ca omul să nu cunoască ceva
 3

pozitiv, deoarece acesta ar descoperi unele adevăruri pe care Marele Anonim vrea să le
păstreze secrete. El este temător şi de faptul că dacă ar fi creat o fiinţă direct, printr-un act
indivizibil de-al Sau, ea ar fi devenit de necontrolat. Din această idee se poate înţelege că
Marele Anonim este lipsit de iubire şi voinţă, lucru care ar însemna că El ar fi orice, numai
persoană nu. Dar întreaga experienţă existenţială umană arată că fiinţa noastră poate să creas-
că spiritual, să-i înţeleagă pe alţii şi pe el însuşi numai prin iubire. Iubirea reprezintă fericire
şi comuniune, iar Dumnezeu este iubire. Dumnezeu l-a creat pe om ca să comunice cu el faţă
către faţă, ca de la Subiect la subiect, nu ca să-i ascundă cu gelozie temătoare tainele Sale,
apărându-şi poziţia de centru al existenţei. Această idee a unui Dumnezeu care se teme să nu i
se uzurpe tronul este cel puţin absurdă, dacă nu blasfemiatoare. Dumnezeu nu are nevoie să
se apere pe sine de cunoaşterea creaturală, între El şi creaţie va fi veşnic un prag de netrecut
prin însăşi deosebirea esenţială dintre creat şi necreat. El este un centru al existenţei nu numai
pentru ca a creat lumea, ci şi pentru că o menţine ca atotţiitor, adică o face să continue sa ex-
iste şi după actul primordial de creaţie printr-o putere tainică a Sa. Dacă ar fi lipsită de aceas-
ta putere a Creatorului, lumea ar dispărea instantaneu, ca un fum. Dar deşi Dumnezeu a creat
lumea din nimic, aşa cum ne arată revelaţia divină, totuşi substanţa lumii este total diferită de
ceea ce este Dumnezeu. Toate religiile lumii care cred contrariul, anume că lumea ar fi de
fapt o parte din divinitate sau un mod de manifestare a divinităţii se numesc panteiste. Acest
termen vrea să arate că Dumnezeu şi lumea alcătuiesc împreună un Mare Tot consubstanţial,
pe care nu-l putem cuprinde niciodată cu mintea noastră, fiind infinit ca întindere şi ca pro-
funzime. La fel şi Blaga crede că lumea reprezintă o mică parte din Marele Anonim, care a
creat lumea din sine, prin ceea ce el numeşte “diferenţialele divine”. El consideră că Marele
Anonim a acceptat ca numai aceste diferenţiale (singurele entităţi provenite dintr-un act direct
al Lui) să fie eterne şi indestructibile. Însuşi sufletul individual este alcătuit din aceste
diferenţiale divine: “ceea ce rămâne după moartea individuală, cît priveşte conştiinţa, sunt
acele secrete diferenţiale psihice, spirituale, eterogene, dar nu conştiinţa şi niciun pretins
suflet individual, ca factor total şi indivizibil care ar fi fost în posesia conştiinţei, sau poate
chiar identic ca ea”(op. cit. p. 167). Marele Anonim nu intervine în procesul de creare a lu-
mii, totul se desfăşoară în funcţie de unele legi (care sunt mecanice, automate), iar omul face
parte din acest “tot”, prin urmare el nu poate avea voinţă şi libertate proprie: “Principii pre-
cum acela al fatalismului căderii, al libertăţii, al materiei etc., limitează de fapt pe dinafară
divinitatea, şi multiplică inoportun şi împotriva postulatelor proprii ale inteligenţei, elemente
explicative” (op.cit., p. 156). Ce scop poate avea o lume creată în acest fel? Evident, niciunul.
 4

Totul este o zădărnicie fără sfârşit, “un efort tantalic care nu duce la nicio ţintă” (op. cit. p.
171).
După ce a creat aceste “diferenţiale”, Marele Anonim îşi înfrânează puterea de creaţie,
din raţiunea meschină ca nu cumva să se ajungă la starea prin care creatura ar putea să-l
egaleze, concurând la poziţia de centru existenţial. Nu putem să nu remarcăm că teoria
diferenţialelor divine nu este altceva decât reluarea într-un alt mod a concepţiei atomismului
grec, la care Blaga adaugă teoria sa despre Marele Anonim.
Dar extrapolările pe plan moral ale acestei teorii sunt cel mai greu de acceptat. Din
faptul că tot ce este în lume este supus unor legi inexorabile, Blaga consideră că libertatea
este doar o iluzie şi deci că păcatul nu poate exista în realitate. El mai spune că omul, nefiind
mulţumit că Marele Anonim îl împiedică să progreseze, este într-un permanent război cu El,
fiind însă mereu înfrânt, şi aceasta este însăşi esenţa tragică a destinului omenesc (op. cit, p.
162). De aici până la o opoziţie frustă cu creştinismul nu mai este decât un pas. Toate
dovezile pe care le avem din istoria obiectivă a omenirii cât şi din cea subiectivă a fiecărui
individ uman, care rezultă dintr-o analiză sinceră şi nepărtinitoare a lucrurilor, arată că
Dumnezeu nu numai că nu îl opreşte pe om să progreseze, dar lucrează continuu alături de el
în acest scop. Cel mai mare dar al lui Dumnezeu pentru noi este însăşi întruparea Fiului Său
în persoana Mântuitorului Iisus Hristos, care ne oferă trupul şi sângele Său ca să ne unească
în chip haric cu El şi astfel să ne scoată din robia în care am căzut şi cădem neîncetat. De
aceea ideea ca omul ar putea fi în război cu cel care l-a creat ca rod al celei mai mari iubiri şi
îl ajută neîncetat să-şi depăşească condiţia nu poate fi decât o mărturie a unui demonism per-
sonal.
Dar aşa cum arată părintele Staniloae, Blaga se contrazice prin propria sa argumen-
tare. El afirmă că omul are de fapt un destin superior naturii. Dacă ar fi întrebat de unde ştie
acest lucru, el ar răspunde: “din mărturia universal-umană a conştiinţei”. Deci Blaga crede
în cele din urmă într-o cunoaştere a realităţii, cât şi în faptul că Marele Anonim doreşte o re-
alizare a spiritului uman, câtă vreme conştiinţa noastră nu este altceva decât produsul lipsit de
libertate al creaţiei sale.
În ceea ce priveşte crearea lumii, singura motivaţie pentru care Dumnezeu, ca Fiinţă
absolută şi independentă, atotsuficientă în existenţa Sa, a dorit şi a făcut aceasta, este iubirea.
Lumea a fost creată din revărsarea iubirii divine, care cere o “extindere” de Sine către un
subiect diferit de Sine, care dacă nu există va fi creat tocmai din această iubire. Dacă omul
are un destin, acesta este iubirea către Creatorul său, care se manifestă totodată şi din acelaşi
motiv şi către aproapele său, creat şi el ca subiect cunoscător, “după chipul şi asemănarea lui
 5

Dumnezeu” (Gen. 1:26). Lumea nu a fost aşadar creată din capriciu sau din vreun fel de silire
ori din “frică”, ci din dorinţa de a face şi alte feluri de fiinţe părtaşe la fericirea existenţei în
comuniune cu Sine (op. cit. p. 170).
Vom încheia, concluzionând ca diferenţele, uneori dramatice, dintre concepţia lui
Blaga despre Dumnezeu şi creaţie şi învăţătura creştin-ortodoxă bazată pe revelaţia divină
sunt rezultatul unor încercări originale, nelipsite de un marcat orgoliu intelectual, de a depăşi
această învăţătură în direcţia unei filosofii a religiei. Dar, ca orice filosofie, ea nu poate
răspunde în mod real şi satisfăcător la marile probleme existenţiale, ci rămâne perpetuu în
aşteptarea unei deschideri superioare.

Bibliografie

 Lucian Blaga, Trilogia cunoaşterii, Humanitas, 2005.

 Lucian Blaga, Diferenţialele divine, Bucuresti, 1942.
 Dumitru Stăniloae, Poziţia domnului Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie, Si-
biu, 2009.
 Geo Săvulescu, Blaga şi filosofia prin metafore, Colecţia “Focul veşnic viu”,
2000;
 Radu Orghidan, Diferenţialele divine ca punct nodal în filosofia lui Lucian
Blaga; Forum, 2010.
 Adrian Boldişor, Lucian Blaga versus Dumitru Stăniloae, Ziarul Lumina, 29
ian 2011.