Pilda fiului risipitor – o interpretare

Cine este tatal in aceasta parabola?

Este Dumnezeu Tatal, fara indoiala. Iar fiii sunt oamenii.

De ce in parabola sunt numai doi fii?

Pentru ca oamenii pot fi impartiti in doar doua categorii fundamentale, dupa

raportul principal pe care il au cu Dumnezeu. Fiul cel mare corespunde dreptilor, care
traiesc respectand poruncile lui Dumnezeu, iar celalalt fiu corespunde nedreptilor, care
traiesc dupa capul lor, nesocotind poruncile.

Care este semnificatia averii pe care tatal o tinea ca mostenire pentru fiii sai?

Averea aceasta este darul cel mai mare pe care Dumnezeu il pastreaza pentru
toti oamenii, fara deosebire. Este darul mantuirii. Niciun om nu este refuzat de la
mantuire de Dumnezeu dinainte de a-si fi incheiat lucrarea pe lumea aceasta, adica
viata pamanteasca. Desi El stie foarte bine dinainte ce va face fiecare om si ce rasplata
va primi.

Dar ce inseamna oare ca cineva sa-si ceara partea sa de avere dinainte, asa
cum a facut fiul cel mic?

Daca un fiu ar cere asa ceva parintelui sau inainte ca acela sa inchida ochii, ar fi
o foarte mare jignire si obraznicie. Ar fi chiar destul pentru ca parintele lui sa-l
dezmosteneasca pentru ofensa adusa. Si e lesne de inteles de ce. Intai pentru ca este
inca in viata, si se stie ca o mostenire nu poate fi ceruta de cineva decat in baza unui
testament care se deschide numai dupa ce persoana a decedat. Deci a cere partea ta
de mostenire in aceasta situatie este totuna cu a spune ca ori te-ai saturat sa-l vezi pe
tatal tau in viata si vrei sa-l ingropi mai repede ca sa-ti iei partea de avere, ori nu te mai
intereseaza nimic despre el si tot ce este al lui, si nu vrei decat sa-ti iei banii si sa pleci.
Si intr-un caz, si in celalalt crezi ca averea tatalui tau, pentru care el a muncit o viata
intreaga, ti se cuvine de drept si el este obligat sa-ti dea partea ta, indiferent de
circumstante. Ori nu este deloc asa. El poate sa ti-o dea sau nu, dupa cum doreste,
pentru ca deocamdata este a lui, nu a ta.

Dar in aceasta parabola averea este viata cea vesnica, mantuirea. Fiecare om
are parte de mantuire de la Dumnezeu, dar numai daca mai intai a trecut dincolo
murind, si apoi daca a trait dupa poruncile lui Dumnezeu. Ori aici fiul cel mic traieste, la
fel si tatal sau. Ce inteles poate avea deci sa-si ceara partea sa de avere?

Tatal, adica Dumnezeu nu poate muri niciodata. Numai noi murim. Iar
mostenirea se numeste asa deoarece este o avere pe care nimeni nu poate s-o ia
decat dupa ce survine moartea. A cere partea ta de avere inainte de asta este ca si
cum l-am sili pe Dumnezeu sa ne garanteze mantuirea neconditionat, inca de pe acum,
cand traim. Neconditionat adica iniferent de felul in care ne ducem viata. Si aceasta in
baza faptului ca El ne-a facut dupa chipul si asemanarea Lui si acest dar nu ni se mai
poate lua inapoi, orice s-ar intampla. Iar chipul si asemanarea noastra cu Tatal este
garantia noastra ca avem dreptul la viata vesnica.

Dar de ce sa cerem dinainte garantia vietii vesnice, daca ea ne este pregatita

oricum?

Tocmai in aceasta consta marea ofensa si obraznicie pe care o comit unii

oameni in raport cu Dumnezeu. Daca am sta langa Dumnezeu prin credinta, rugaciune
neincetata si fapte bune, nu am avea de ce sa-i cerem aceasta garantie. Pentru ca
insasi viata noastra curata este garantia aceasta. Deci cine poate emite o asemenea
cerere? Tocmai cel care nu vrea sa traiasca dupa poruncile lui Dumnezeu. Cel care
vrea sa beneficieze de darul cel mai mare al lui Dumnezeu traind cum ii place lui , dupa
propriile sale principii. Cel care nu crede ca toate faptele sunt cantarite de Tatal si la
sfarsitul vietii suntem rasplatiti dupa ele. Cel care crede ca Dumnezeu ne-a facut pentru
ca a fost obligat de vreo lege mai mare decat El insusi, tot asa cum un tata omenesc
zamisleste copii gratie unei legi mai mari decat el, careia trebuie sa i se supuna. Apoi,
dupa ce procreeaza acesti copii, o alta lege, de asemenea inexorabila, il obliga sa-i
creasca si sa le dea tot ce are mai bun. Iar la sfarsit este dator, dupa parerea lor, sa le
puna la picioare roadele muncii lui de o viata, indiferent de felul cum sunt ei ca oameni
ori cum s-au purtat cu tatal lor.
 Dar nu seamana aceasta atitudine cu pacatul primordial, cel facut de ingerii
cazuti?

Ba da, desigur, si obraznicia acelora este modelul obrazniciei omenesti. Vom

vedea ca de fapt tot ce i s-a intamplat fiului cel mic din cauza rautatii sale si a
indepartarii de tatal sau, este ce li s-a intamplat si ingerilor cazuti.

Dar tatal din parabola de ce a acceptat sa-i dea aceluia partea de avere pe care
o cerea, daca era o nedreptate si o ofensa adusa lui?

Pentru ca tatal stia ca totul se va transforma intr-o lectie foarte folositoare pentru
fiul sau, pe care el accepta sa o plateasca cu o parte din propria sa avere. O lectie pe
care fiul sau primind-o, isi va salva sufletul, care este mult mai important decat orice
avere. In realitate, Dumnezeu-Tatal nu va da nimanui mantuirea numai pentru ca i-o
cere, pentru ca dreptul de a da sau de a nu da aceasta mantuire ii apartine numai Lui in
exclusivitate. Ceea ce ii va lasa este numai spiritul cu care l-a creat pe om, adica chipul
si asemanarea, iar omul necredincios isi inchipuie ca aceasta este garantia suficienta
pentru a castiga absolutul sau viata vesnica. Dar daca folosim simbolismul real al
parabolei, vedem ca de fapt cei neascultatori si rai nu-i cer lui Dumnezeu nimic, doar
atat, sa fie lasati in pace sa traiasca dupa propriile lor legi. Aceasta independenta este
foarte buna, dupa ei, deoarece exprima puterea omului de autodeterminare,
dispretuindu-i pe cei care nu uzeaza de acest drept fundamental al fiintei umane,
libertatea, preferand sa stea supusi in fata unei puteri sau a alteia. De aceea fiul cel mic
pleaca de acasa dispretuitor fata de supusenia fratelui sau mai mare, pe care o califica
drept o incompetenta fundamentala in fata vietii, o lasitate de a aborda viata cu propriile
sale forte. Pentru el, ca si pentru intreaga categorie umana pe care o reprezinta, nu
este deloc evident ca odata cu moartea se produce o profunda si cel mai adesea
definitiva separare intre indivizi, reprezentati acum doar prin sufletele lor, ci toti vor
merge laolalta in acelasi loc, care este taramul mortilor sau viata de dincolo. Si mai cred
deopotriva ca locul pe care il vor ocupa in aceasta lume nu va diferi prea mult de cel pe
care l-au detinut pe pamant, pentru ca nimic din experienta lor de o viata nu le arata ca
ar exista un motiv sau o cauzalitate care sa faca lucrurile sa se abata de la aceasta
continuitate. Pe scurt, cine se descurca aici, precis se va descurca si dincolo, va vedea
el cum. Oamenii acestia nu numai ca nu accepta autoritatea suprema si inexorabila a
lui Dumnezeu, dar nu accepta nici faptul ca fiinta umana dupa moarte nu mai poate
avea mijloacele de actiune de pe pamant, intrucat aici libertatea iluzorie in care se
complac este data de fapt de trup, in mod paradoxal.
Fiul cel neascultator vrea asadar sa traiasca dupa legile sale, nesocotindu-l pe
Legiuitor, dar beneficiind de toate darurile pe care le are de la Acesta, adica viata
materiala innobilata suprem cu chipul si asemanarea Lui, ceea ce este totuna cu viata
vesnica. El vrea sa fie independent, sa traiasca din propriile sale resurse, dar de fapt
nu-si da seama ca e un parazit care se foloseste de Legea dumnezeiasca in masura in
care-i convine lui. El vrea sa se bucure de o existenta separata, complet independenta,
uitand complet ca existenta nu poate fi niciodata separata de Cel care a creat-o si ca
odata ce ne bucuram de ea, trebuie sa-i aducem cinstire si ascultare Aceluia. Altminteri
cadem intr-o foarte grava antinomie, de a exista fara sa vrem sa existam cu adevarat, si
atunci toata viata noastra devine o minciuna.

Deci, daca inteleg bine, Dumnezeu nu interzice ca cineva sa incerce sa faca

acest lucru… De aceea tatal accepta sa-i dea fiului cel mic partea sa de mostenire…

Da, intocmai. Dumnezeu nu sileste pe nimeni sa ramana langa El sau sa-i

urmeze legile, oricat de nebuneasca ar fi prin natura si mai ales prin consecintele sale,
incercarea de a le transgresa. Vedem in parabola noastra ca nu tatal il alunga pe fiul
care se razvrateste contra lui, ci acesta e cel care ii intoarce tatalui sau spatele si
pleaca.

Dar nu tot asa s-a intamplat si in starea originara a omului? Asa-zisa alungare
din rai nu a fost de fapt decat incompetenta omului de a mai ramane acolo. Nu l-a dat
nimeni afara cu de-a sila.

Exact. In realitate nu Dumnezeu ne pedepseste pe noi, ci noi suntem cei care

devenim inapti de a mai ocupa o anume pozitie fata de El. Spunea odata un filosof
nebisericesc ca de fapt omul este cel care l-a gonit pe Dumnezeu din locul unde se
gasea dupa comiterea pacatului, nu Dumnezeu l-a scos afara pe om din acel loc. Ceea
ce este totuna cu a spune ca raiul s-a restrans, iar omul s-a trezit dintr-o data in afara
lui. Asta spune indirect si extul biblic, prin imaginea heruvimului pus de Dumnezeu sa
pazeasca pomul vietii. Asta inseamna ca numai atat mai ramasese din gradina raiului.

Dar cu restul pomilor ce s-a intamplat?

Ei au fost plantati de Dumnezeu acolo anume pentru folosul omului. Daca omul
nu mai era acolo pentru a se hrani din roadele lor, au disparut pur si simplu. Sa nu
uitam ce sunt acesti pomi in esenta lor: ei sunt plastificari ale energiilor harice necesare
pentru cresterea omului de la starea de pruncie spirituala la cea de maturitate, la care
ar fi ajuns sa se hraneasca direct cu roadele pomului vietii si nimic altceva.

Dar asta nu inseamna ca acum, in starea post-edenica, omul nu mai poate primi
roadele acestea harice pe care le primea in rai?

Ba da, acolo unde se gaseste un Sfant, Dumnezeu face sa fie din nou conditiile
de rai originare. Dar numai pentru el si numai atata timp cat este vrednic sa le
primeasca. Ce altceva poate insemna mana cereasca cu care s-au hranit evreii in
pustiu 40 de ani? Asa ne dam seama ce mare iubire si pretuire avea Dumnezeu pentru
acest popor si de ce supararea Lui era atat de mare atunci cand se intorceau de la El.
Si tot asa se poate explica si sumedenia de minuni pe care le-au facut sfintii de-a lungul
celor doua milenii de crestinism.

Dar, revenind la tema parabolei noastre- unde este de fapt vorba de o tradare-
dand atata libertate unor tradatori, nu este oare acest lucru o acceptare tacita a starii de
anarhie, de rebeliune?

Nu, nicidecum. Dumnezeu stie ca niciodata nu vor putea sa fie corupte toate
fiintele bune pe care le-a creat, de catre cele cazute. Nici starea Sa nu se va schimba
cu absolut nimic prin caderea unora din aceste fiinte. Insa daca ar obliga fiintele create
sa-L asculte cu de-a sila, atunci le-ar rapi darul cel mai mare, care este libertatea. Si
limitandu-le libertatea, le-ar limita si deschiderea lor catre El, care este esenta libertatii
absolute. Ce rost ar mai avea atunci sa existe fiinte diferite de El? Pentru ce le-ar mai fi
creat? Creatorul s-ar contrazice pe Sine insusi, ceea ce nu este cu putinta. Dumnezeu
ne-a creat pentru un dialog liber si plin de iubire cu El, pentru a fi subiecte constiente de
existenta lor si de Creatorul acestei existente, si mai ales de legatura care exista intre
Creator si creaturile Sale prin chip si asemanare. Nu de aceea oare il numim pe
Dumnezeu Tata?

Totusi o silire spre ascultare exista din partea determinatiilor la care este supusa
fiinta creata de catre insasi natura ei proprie, care face parte din natura universala…

E adevarat, insa aceasta silire este numita asa de catre noi, care nu avem
incotro si trebuie sa ne supunem ei. Insa nu ne-a aratat oare Dumnezeu de atatea si
atatea ori ca silirea aceasta poate fi ocolita si depasita prin toate minunile pe care le-a
facut pentru noi? Daca El ar fi avut ca scop suprem sa ne faca sa-l ascultam orbeste,
nu si-ar fi transgresat niciodata propriile Sale legi pentru noi. Ar fi ca si cum un legiuitor
ar da o lege careia trebuie sa i se supuna toti oamenii dintr-o tara, dar din cand in cand
tot el le arata acelor oameni ca exista imprejurari in care aceasta lege poate fi ocolita
sau suspendata cu totul, si ca asta se poate intampla exclusiv cu ajutorul lui. Si mai
mult, ca oamenii care pot beneficia de ocolirea sau anularea respectivei legi nu sunt
oamenii cei mai rai din acea tara, care pun astfel in pericol siguranta si stabilitatea ei, ci
dimpotriva, sunt oamenii cei mai merituosi. Deci silirea pe care o avem din partea
naturii nu e venita in mod expres de la Dumnezeu, ci de la insusi datul de creatura pe
care il avem, intrucat fiind creaturi nu putem trai decat intr-o natura creata si supusa
determinatiilor, si nu intr-una necreata.

E interesant ca in parabola se spune ca tatal, la initiativa pe care a avut-o fiul cel

mic, le-a impartit averea la amandoi, deci i-a dat si celui mare partea cuvenita …

Da, asta vine sa confirme ceea ce am aratat, cum ca de fapt noi toti beneficiem
de acelasi dar fundamental, dar nu toti stim sa-l folosim cum se cuvine. Este adevarat
ca amandoi fiii primesc partea lor de avere mai devreme, dar unul pleaca s-o
cheltuiasca fara socotinta, parasindu-si casa parinteasca, in timp ce al doilea ramane
acasa alaturi de tatal sau, pe care continua sa-l slujeasca cu credinta.

Nu putem lauda aici taria fiului care a ramas, neluandu-se dupa exemplul rau al
fratelui sau?
 Ba da, intr-adevar asa este, si astfel s-a facut vrednic si mai mult de dragostea
tatalui sau.

As vrea sa ne reintoarcem inca o data la ideea impartirii averii. Nu putem spune

ca de fapt acest moment corespunde cu constientizarea de catre fiinta creata a libertatii
sale, si mai ales a originii acestei libertati, care este chipul si asemanarea cu Tatal?

Adica vrei sa spui ca fiinta creata nu ar fi fost de la bun inceput, din prima clipa a
crearii sale, constienta de aceste daruri supreme?

Da, cred ca asta am vrut sa spun.

Observatia este foarte buna. Intr-adevar, numai Dumnezeu ca fiinta perfecta si

absoluta poate avea niste insusiri constante. Fiinta creata nu-si poate pune in
actualitate de la inceput toate darurile sale pe care le-a primit de la Dumnezeu in
potentialitate. Ele apar si se dezvolta pe rand, actualizandu-se progresiv, ascultand deci
de o evolutie in adevaratul sens al cuvantului (nu in cel gresit, pe care filosofia a cautat
la un moment dat sa-l arate prin conceptul de dialectica).

Deci momentul in care fiul cel mic isi cere partea sa de avere este momentul in
care in constiinta sa s-a actualizat ideea propriei sale libertati, unita desigur cu
descoperirea chipului si asemanarii, deci s-a vazut pe sine ca un adevarat dumnezeu al
creatiei, dupa dorinta si planul adevaratului Dumnezeu!

Exact. Si la fel se intampla neindoielnic si cu fiul mai mare. Si lui i s-au deschis
ochii constiintei deodata cu fratele sau mai mic.

Si putem spune chiar gratie aceluia, pentru ca daca fiul mai mic nu-si cerea
partea de avere, tatal nu i-ar fi dat nici celui mai mare partea sa. Intr-un fel, fiul mai mic
joaca un rol extraordinar in aceasta parabola. El este catalizatorul care trezeste
constiinta de sine atat in el insusi, cat si in fratele sau.

Dar o trezeste prin pacatul desconsiderarii si parasirii tatalui…

 Si iata cum ajungem astfel la o analogie foarte interesanta cu pacatul originar.
Intr-adevar, fapta fiului mai mic seamana foarte bine cu fapta neascultarii lui Adam, care
se afla in casa Tatalui sau, dar a vrut la un moment dat sa devina independent de El, cu
riscul calcarii poruncii parintesti. Vom vedea pe parcurs ca aceasta analogie
functioneaza in continuare.

Si iata-l asadar pe fiul mai mic plecand de la casa parinteasca “intr-o tara
indepartata”. Ce poate simboliza acest loc?

Cu cat pacatul neascultarii este mai grav, cu atat indepartarea de Dumnezeu

este mai mare. Fapta imorala a personajului parabolei a fost foarte grava si asta este
simbolizat prin acea “tara indepartata”, unde orice posibilitate de ajutor din partea tatalui
era exclusa.

Dar traiul imoral, in desfranari, pe care il duce acela, era o consecinta inevitabila
a indepartarii de tatal, sau provenea pur si simplu din slabiciunea lui de caracter?

Sunt doua moduri de a spune acelasi lucru. Slabirea caracterului moral al omului
se datoreaza desigur indepartarii de lumina morala pe care o primim necontenit de la
Dumnezeu, atata vreme cat “locuim” in casa sau in vecinatatea Lui. Sa nu cadem in
aceeasi greseala ca fiul cel mic, de a crede ca putem utiliza darul suprem pe care il
avem de la Dumnezeu, anume constiinta cu forul sau superior, spiritul moral, fara a
pastra totodata legatura cu Dumnezeu. Asadar prima consecinta a plecarii de langa
Tatal este caderea morala. Asta si era acea tara indepartata, un loc unde moralitatea nu
avea valoare, unde toti traiau mai mult sau mai putin in desfranare. Ceea ce in locul
unde domnea autoritatea tatalui, nu era cu putinta.

Oare nu putem vedea aici o analogie cu raiul, pe de-o parte, si cu lumea

pamanteasca, pe de alta?

Ba da, si legatura este directa.

Dar ar fi interesant de stiut daca fiul cel mic a vrut sa plece de langa tatal sau
tocmai pentru ca auzise de tara aceasta si de posibilitatile pe care le oferea in directia
unei vieti destrabalate… Adica, cu alte cuvinte, se cam saturase de viata alaturi de tatal
sau, unde avea totul asigurat, in afara de placeri… Si aici iarasi ne apropiem de mitul
edenic…

Este foarte adevarat ce spui, insa cum lamurim urmatoarea problema. Daca fiul
cel mic nu cunoscuse niciodata in ce consta viata de placeri, nici prin exemple luate din
viata exterioara, nici prin experienta sa personala, de ce sa-si doreasca o astfel de
viata?

Aici e o mica cursa in care va cadea cu siguranta oricine nu cunoaste in

profunzime natura adevarata a omului. Acela va invoca pretextul ca fiinta umana are din
nastere nevoi si tendinte care o indreapta in mod mai mult sau mai putin constient catre
satisfacerea lor.

Dar asta nu e definitia reala a omului, ci e provenita din confuzia pe care o face
biologia intre om si animal, socotind ca natura umana nu este altceva decat o natura
animala evoluata.

Foarte buna observatia aceasta. Ca sa demontam total o asemenea opinie

gresita, va trebui sa facem o scurta paranteza in care sa explicam in ce consta de fapt
natura umana, asa cum a fost ea creata de Dumnezeu. Omul a fost de la inceput creat
ca o fiinta duala, cu trup si suflet, create deodata. Trupul avea o natura materiala, fiind
alcatuit din “tarana”, iar sufletul nu, fiind creat printr-o “suflare” a lui Dumnezeu. Nu este
locul aici sa facem o cercetare mai amanuntita a acestor concepte. Este suficient sa
spunem doar ca trupul omului in starea primara de rai nu avea nicio legatura cu vreo
specie de animal. Pentru ca daca ar fi avut, atunci textul biblic nu ar mai fi folosit
termenul de “tarana”, ci s-ar fi referit la o anumita specie de animal. Nu vedem de ce ar
fi fost o problema sa faca acest lucru. Dar chestiunea merita o discutie mult mai
amanuntita, pe care o vom purta altadata. Ceea ce vrem sa aratam aici este ca in
starea de rai, la care se refera indubitabil parabola noastra acolo unde se vorbeste
despre casa Tatalui si despre averea pe care Acesta o distribuie celor doi fii ai Sai, omul
nu avea intr-adevar de unde sa cunoasca tentatiile vietii de placeri, pentru simplul motiv
ca nu avea cu ce sa le perceapa, de vreme ce trupul sau nu avea nicio legatura cu
trupul de animal pe care l-a primit ulterior, ca o consecinta a caderii in pacat.
 Deci problema pe care o avem in fata este daca caderea in pacat a produs ca o
consecinta o schimbare brusca si dramatica a structurii ontologice a omului prin
capatarea trupului biologic, ceea ce a dus la aparitia placerii si a tentatiilor ei, sau daca
placerea a fost indusa in om prin insusi actul pacatului, inainte de a surveni schimbarea
amintita…

Nu putem sa raspundem la aceasta intrebare daca nu cercetam putin textul

biblic. Si iata ce ne spune Gen. 3:6: “De aceea femeia, socotind ca rodul pomului este
bun de mancat si placut de privit si ca este de dorit pentru ca da intelepciune…” Ce
constatam aici? Ca singura referire la placere este legata de vedere. Unde altundeva in
starea de rai mai fusese omul incercat de senzatia de placere, fie si vizuala? Nu se
vorbeste nimic despre asta nici chiar acolo unde Adam ia cunostinta de femeia pe care
Dumnezeu o scosese din trupul sau. El se multumeste doar sa constate ca originea
femeii, din punct de vedere trupesc, este el insusi si completeaza cu ideea ca de acum
menirea lor este comuna, aceea de a se uni realizand un singur trup (inutil sa spunem
ca acest trup comun la care face referire textul biblic arata limpede ca omul in starea de
rai nu avea un trup biologic, intrucat acesta nu permite unirea decat in mod relativ si
tranzitoriu, prin actul cel mai intim pe care omul si-l poate permite). Adam nu vorbeste
nimic despre frumusetea femeii, desi termenul ebraic “bashar” tradus prin “carne” (si
care din motivele aratate mai sus nu este decat simbolic) semnifica de fapt tocmai
ideea de frumusete sau impodobire.

Cu alte cuvinte, vrei sa sugerezi ca primul contact al omului cu placerea a fost

facut de fapt de femeie chiar in clipa cand a dat cu ochii de fructul oprit…

Da. Si nici nu este de mirare ca femeia si nu barbatul a fost ispitita cea dintai,
pentru ca ea era tributara frumusetii (“bashar”) intr-o masura mult mai mare decat
Adam. Motivatia exacta a acestei afirmatii va fi facuta insa de asemenea intr-o lucrare
separata. Vreau sa spun ca sarpele (diavolul) s-a folosit de acest prerogativ al
frumusetii femeii pentru a o face sa guste din fructul oprit, care de asemenea era
“placut la vedere”, adica frumos.
 Dar cred ca ne-am indepartat prea mult de subiectul nostru. Sa revenim deci la
problema daca placerea este cunoscuta de om odata cu ispita, sau daca mai intai a
survenit primirea “hainelor de piele”, adica unirea cu natura animala.

Ce este de fapt ispita femeii in fata pomului oprit? Nimic altceva decat atractia
unor lucruri asemanatoare! Frumosul feminin a fost atras de frumosul fructului oprit.
Deci diavolul nu a facut altceva decat sa trezeasca in femeie neincrederea in
Dumnezeu, si atunci indata ochii femeii s-au deschis asupra acestui pom, cercetandu-l
cu alti ochi decat pana atunci. Cu niste ochi critici, adica am putea spune, independenti,
de sine statatori. Ori nu este aceasta exact pozitia pe care se afla sarpele, adica
diavolul, fata de Dumnezeu si de la care i-a venit caderea? Ispita a constat de fapt in
inocularea in om a spiritului critic al diavolului, de unde si automat trezirea constiintei
omului intr-o stare de independenta, de libertate.

Sa-i multumim asadar diavolului pentru ca ne-a adus la o stare de mai mare
libertate?

O libertate fata de Dumnezeu si o sclavie fata de diavol. Ceea ce arata ca

aceasta libertate obtinuta cu pretul pierderii raiului nu este de fapt decat o falsa
libertate, si cei mai multi dintre noi descopera adevarul acesta crud in mod sigur dupa
moarte.

Dar pana atunci, joaca aceasta libertate un rol pozitiv in viata noastra si in
raportul pe care il avem cu Dumnezeu sau nu?

Este adevarat ca avem neaparata nevoie de aceasta libertate iluzorie in viata de

dupa caderea din starea de rai. Fara ea nu am mai fi decat niste animale si nimic mai
mult. Dar sa nu ne facem iluzia ca am putea descoperi ce este adevarata libertate
folosindu-ne de cea iluzorie. Intre ele e o deosebire radicala si chiar antinomica.
Aceasta este o alta problema asupra careia nu este locul sa insistam acum.

Deci, ca sa concludem, placerea este cunoscuta de om odata cu consumarea

fructului oprit sau nu?
 Raspunsul indubitabil este afirmativ. Iar in cazul femeii, se poate spune ca ea a
venit in contact cu placerea chiar inainte de consumarea fructului oprit, doar prin simpla
lui vedere.

Sa ne reintoarcem acum la parabola noastra. Ce vom spune asadar? Ca fiul cel

mic cunoscuse placerea inca inainte de a pleca de acasa printr-o ispita diavoleasca si
asta l-a indemnat sa-si supere atat de rau tatal, cerandu-si partea sa de avere ca sa
plece sa caute locul pe lume unde isi putea implini visul de a-si satisface placerea prin
toate mijloacele posibile?

Da, aceasta este cea mai plauzibila explicatie. S-a intamplat exact ca in starea
de rai a primilor oameni. Desi Tatal le pusese la dispozitie tot ce isi puteau dori, totusi
nu i-a putut feri de ispita diavoleasca de a manca si din pomul oprit. Desi cunostea
foarte bine care vor fi consecintele si i-a avertizat in acest sens.

Dar nici nu a vrut sa-i fereasca! Pentru ca daca voia, o putea face cu usurinta, ca
un atotputernic ce este. Dar daca o facea, i-ar fi privat de libertate, darul cel mai mare
pe care l-a dat fiintei create. Si atunci insusi actul crearii omului ar fi devenit un
nonsens. Si aici mai este ceva foarte subtil: Dumnezeu in atotintelepciunea Sa se
foloseste de aceasta cursa a diavolului ca de un mijloc de a-si aduce la indeplinire
propriul Sau plan. Care consta nu numai din salvarea omului, ci din transformarea
acestuia in veriga de legatura intre toate nivelurile lumii create si astfel sa produca prin
om o indumnezeire a intregii creatii. Dar in parabola noastra nu este atins acest nivel
eshatologic, ci doar cel al salvarii individuale a omului. Tatal ii da fiului mai mic partea
ceruta din averea sa lasandu-l sa plece, pentru ca stia ca in cele din urma se va
intoarce la El mult mai intarit in credinta si mai experimentat in batalia cu diavolul. Daca
ar fi facut totul ca sa-l impiedice sa plece, sau daca l-ar fi urmarit de la distanta,
intervenind in momentul cel mai critic, pentru a nu-l lasa sa ajunga in postura cea mai
mizerabila, l-ar fi impiedicat sa ajunga la desavarsirea de care avea nevoie pentru a-si
ocupa cu cinste locul pe care Tatal il pregatise alaturi de El.

Asadar fiul cel mic isi cheltuie toata averea ducand o viata de placeri si
desfranare. Dar de ce ne spune parabola ca dupa ce si-a cheltuit toti banii “s-a facut
foamete mare in tara aceea”? E o simpla coincidenta sau e o relatie cauzala?
 Nu, nu e o simpla coincidenta. Faptul ca starea generala, “exterioara”, se
inrautateste odata cu starea individuala a fiului cel mic arata limpede ca de fapt totul se
petrece pe plan spiritual. Cu alte cuvinte folosirea darului spiritual al constiintei nu
pentru intarirea legaturii cu Dumnezeu, ci pentru inmultirea placerilor conduce inevitabil
la pierderea completa a legaturii cu Dumnezeu si astfel la pierderea harului. Omul care
pana atunci se bucurase de toate placerile constata ca viata lui s-a redus la agonisirea
strictului necesar pentru a putea trai. Acest lucru corespunde starii reale care se
instaleaza atunci cand omul este parasit de harul divin mantuitor, lasandu-i-se doar
harul existential sau ontologic, necesar pentru a-si putea continua existenta ca fiinta vie
si inzestrata cu constiinta. Asa cum stim, Dumnezeu in mare mila Sa nu-si retrage darul
ontologic de la fiintele pe care le-a creat, oricat de mare ar fi pacatul pe care il comit
acestea in fata Lui. Tocmai aici se afla cea mai mare primejdie pentru fiintele inzestrate
cu suflet nemuritor, faptul ca pot ajunge prin rautatea si impietrirea lor sa fie
condamnate in veci sa ramana prizoniere acestei stari. Aceasta este starea de iad
despre care ne-a avertizat in atatea randuri Mantuitorul si toti Sfintii Sai.

Asadar ce face fiul cel mic in situatia in care ajunsese? Parabola ne spune ca s-
a angajat la unul din locuitorii acelei tari ca crescator de porci.

Desigur ca starea fiului cel mic devenise foarte proasta daca a ajuns sa aiba o
asemenea slujba doar ca sa poata trai. Porcul era in Orient animalul cel mai spurcat si
carnea lui nu era consumata decat de comunitati izolate, care nu respectau poruncile
biblice. Ne amintim aici de intamplarea in care Mantuitorul Iisus Hristos a trimis o
legiune de draci intr-o turma de porci si acestia s-au aruncat de pe o faleza inalta in
mare si s-au inecat, spre marea indignare a locuitorilor cetatii respective. Legatura intre
porc si diavol nu este asadar intamplatoare. Asadar starea fiului cel mic descrisa
simbolic in acest fel era aceea de iad. Pierderea harului divin l-a facut in cele din urma
sa ajunga in cea mai rea situatie posibila, aceea de sluga a diavolului.

Totusi cum putem spune ca traia starea de iad, daca nu murise?

Iadul are multe conotatii, ca si raiul. Exista prelungiri ale raiului pe pamant, ca si
ale iadului. Poporul cunoaste expresii ca “gura de rai” sau “gura iadului”. Totul depinde
de modul in care traiesc si activeaza oamenii din acele locuri. Deci putem trai stari de
rai ca si de iad si aici, pe pamant. Acestea sunt adeseori preludiul care anunta ce ne va
astepta dupa moarte. Pentru ca cineva care traieste prin voia sa intr-o stare de iad aici,
pe pamant, nu are alta sansa decat sa mearga in iadul cel vesnic dupa moarte, cand
nimic nu se mai poate schimba.

Dar vazand starea in care a ajuns datorita pierderii harului, de ce nu s-a

indreptat imediat catre sursa harului, adica nu s-a intors imediat inapoi acasa, la tatal
sau? De pilda cineva care inseteaza din lipsa apei, nu va cauta altceva decat o sursa
de apa! Ori diavolul nu poate fi o sursa de har, el insusi este complet lipsit de har din
clipa caderii sale. Asadar de ce incearca fiul risipitor sa-si completeze lipsa acolo unde
nu se gaseste ceea ce cauta? De ce se angajeaza sluga la diavol?

Pentru ca in starea in care ajunge omul din pricina lipsei harului, adica a legaturii
cu Dumnezeu, constiinta sa este complet deformata si nu mai vede adevarul, fiind
impins sa caute mai departe sa-si satisfaca necesitatile in acelasi camp de iluzii in care
s-a lasat atras de la bun inceput. Este exact ce li s-a intamplat primilor oameni in rai.
Dupa calcarea poruncii divine si consumarea fructului interzis, protoparintii nu constata
imediat pierderea harului, ci numai starea lor de goliciune, adica doar efectul pierderii
harului, dar pe care nu si-l explica altfel decat printr-o necesitate pe care incearca sa si-
o acopere cu mijloace proprii: isi confectioneaza niste vesminte cusute din frunze.
Trebuie subliniat, din frunzele aceluiasi pom interzis. Ce inseamna aceasta? Alipirea lor
la starea de cadere, incercarea de a inlocui harul pierdut cu energii ale caderii.
Simbolic, invesmantarea in frunzele acelui pom inseamna transformarea omului intr-un
rod al sau. E ca un refuz sau mai degraba o uitare a originii adevarate si o stare de
aservire fata de fiinta care a produs aceasta corupere.

Asadar in parabola noastra acest moment este simbolizat prin angajarea fiului
risipitor ca porcar?

Intocmai.

Dar ce simbolizeaza porcii, de fapt?

 Porcii simbolizeaza o categorie foarte larga aici, in care sunt cuprinse toate
fiintele inferioare deja corupte si aflate in puterea diavolului, precum si toate energiile
corupte ale caderii.

Si atunci ce poate insemna ca fiul cel mic este pus paznic la porci?

In textul biblic se spune ca acel locuitor bogat din tara respectiva, posesor de
pamanturi si alte bunuri, “l-a trimis la tarinile sale” pe fiul risipitor ca sa-i pazeasca
porcii. A pazi inseamna a asigura o proprietate contra unei amenintari venite fie din
exterior, fie din interior. De cine se teme diavolul ca i-ar putea fura supusii ori bunurile
sale? Probabil de alti diavoli, pentru ca nu ne putem astepta la onestitate intre ei. Iar din
interior, de ce se putea teme? De o incercare de evadare ori o rebeliune a supusilor,
care nu stateau in puterea sa de bunavoie.

Asadar “tarinile” reprezinta aici chiar iadul ca loc de pedeapsa vesnica pentru
sufletele pacatoase?
Am spus anterior ca exista multe locuri si situatii pe lumea noastra fizica in care
starea ce domneste acolo este o stare de iad. Ceea ce deosebeste aceste locuri de
iadul vesnic este doar faptul ca fiintele de acolo nu au murit inca.

Dar fiul cel mic nu murise, deci ce semnificatie poate avea atunci pazirea
porcilor?

Sa dam cateva exemple. Sunt pe aceasta lume locuri foarte rele, ca de pilda
inchisori, bordeluri, cazinouri, etc. Toate aceste locuri au sefi, care sunt facuti
raspunzatori de buna desfasurare a activitatilor lor specifice. Ce fel de oameni pot
ajunge sefi in aceste locuri? Evident, cei care au o afinitate cu acele activitati. Textul
parabolei ne spune ca fiul risipitor “s-a alipit de unul din locuitorii acelei tari”. Ori
aceasta arata limpede ca angajarea lui ca pazitor de porci era direct legata de afinitatea
sa la viata aceea, ceea ce am vazut deja prin felul desfranat in care traise pana atunci.

Dar slujba pe care o primeste el de la stapanul acelor locuri arata ca se bucura

in fata lui de o incredere deosebita… De ce?
 Da, observatia este foarte buna. Intr-adevar, diavolul nu alege ca acoliti ai sai pe
oricine, ci isi are propria sa ierarhie, alcatuita dupa criterii rasturnate fata de ierarhia
divina. Asta inseamna ca o persoana va ocupa un loc cu atat mai inalt in aceasta
ierarhie cu cat pacatele pe care le-a comis sunt mai grave. Ori fiul risipitor comisese
unul din cele mai grave pacate, il desconsiderase direct pe Dumnezeu Tatal. Putine
fiinte au curajul sa faca asta intr-un mod atat de fatis. Prin asta isi castigase fiul risipitor
admiratia si increderea diavolului, caci tot asta facuse si el insusi.

Mai departe ni se spune ca fiul risipitor suferea de foame si voia sa manance din
roscovele pe care le mancau porcii, “dar nimeni nu-i dadea”. Mai intai, de ce suferea de
foame daca se angajase la acel stapan si era tinut de acela intr-o pozitie de incredere?

Pentru ca foamea lui nu cerea o hrana ca cea pe care o mancau porcii, ci hrana
pe care o primise in casa tatalui sau. Foamea aceasta arata lipsa harului divin si nevoia
intensa de el. Pana atunci, fiind apropiat de tatal sau, primise hrana aceasta mereu,
fara sa-i simta niciodata lipsa. Acum insa avea nevoie de ea si incerca sa o gaseasca in
alte feluri de “alimente”, cum era de pilda hrana porcilor. Pentru ca in locul unde era
harul mantuitor lipsea cu desavarsire si nu putea gasi o alta hrana.

Dar ce simbolizeaza de fapt roscovele?

Porcii, adica fiintele cazute nu cauta decat un singur fel de hrana, placerile
trupesti. Si din ce le consuma, din aceea vor si mai mult pentru ca se produce un cerc
vicios. Din pricina pacatelor se indeparteaza de harul divin; atunci fiinta lor cere acest
aliment, singurul care intretine viata spirituala a fiintei si negasindu-l, incearca sa-l
inlocuiasca cu falsa hrana a placerilor. Dar acestea ofera doar o iluzie de hranire- in
realitate foamea reapare si tot asa, la nesfarsit.

Asa se explica de ce in iad sufletele pacatosilor sunt impartite dupa pacatele lor
cele mai mari si sunt chinuite chiar prin suportarea la nesfarsit a acestor pacate?

Da, intocmai de aceea.

 Aici mi se pare ca intrevad o alta analogie cu mitul edenic. Dupa consumarea
rodului pomului cunoasterii binelui si raului, practic omului i s-a interzis accesul la
ceilalti pomi ai raiului, din care putuse sa manance liber pana atunci. Acesta este
simbolul secarii izvorului haric pentru el, aratat prin oprirea accesului la pomul vietii. Din
acest moment omului ii ramane foamea sau necesitatea de a cauta hrana adevarata,
dar negasind-o nicaieri, este silit sa consume iar si iar din roadele aceluiasi pom al
caderii, devenind astfel din partener al lui Dumnezeu un biet rob al trupului. Asa cum
am aratat, primii oameni devin ei insisi un fel de roade ale acestui pom al caderii, adica
obiecte ale placerii pe care si-o dau reciproc unul altuia. Mai tarziu, dupa ce hainele din
frunze sunt inlocuite cu hainele de piele, trupul material insusi este consumat ca fruct al
placerii si astfel se ajunge la actul sexual, care la om joaca un rol cu totul diferit si
nenatural in raport cu ceea ce este sexul la animale (desigur, pe langa functia sa
naturala procreativa). Aceasta este legatura simbolica cu hainele cusute din frunze. Si
tot de aici vine rusinea si ascunderea din fata lui Dumnezeu.

Dar de ce spune parabola ca nu primea nici macar roscovele pe care le mancau

porcii? Doar era un om de incredere al stapanului!

Roscovele inseamna roadele pacatelor comise, fiecare dupa specificul sau. Ori
nu exista decat un singur rod “comestibil” al pacatului, placerea, care am vazut ca nu
hranesc de fapt sufletul decat in mod iluzoriu. Fiul risipitor ajunsese in gratiile stapanului
(adica al diavolului) nu neaparat prin pacatele desfranarii facute dupa plecarea de
acasa, ci in primul rand prin sfidarea lui Dumnezeu in momentul anterior plecarii. Daca
ar fi fost altfel, nu ar mai fi fost pus pazitor de porci, ci ar fi fost inclus si el in turma de
porci a stapanului. Asadar nefiind unul din porci, nu primeste hrana potrivita cu acestia.

Dar in ce categorie de fiinte il considera diavolul atunci?

Intrucat prin fapta lui de dezertare din casa tatalui se apropie foarte mult de
pacatul pe care l-a facut diavolul insusi la inceputul lumii, probabil ca este considerat de
acesta ca un omolog, ca un partener cu drepturi aproape egale.

Dar ce hrana primesc diavolii, de fapt?

 Daca socotim ca in starea de iad fiecare fiinta primeste doar fructele faptelor sale
pacatoase, si daca diavolul a comis pacatul primordial din mandrie, inseamna ca
aceasta este si hrana lor. Diavolul si ucenicii sai cei mai apropiati se hranesc continuu
si iluzoriu din propria lor mandrie. Din ce ocupa o pozitie mai avansata in ierarhia
demonica, din aceea mandria lor este mai mare si joaca un rol mai important pentru ei.

Hranirea iluzorie din placeri mai are un inteles, dar cum se poate hrani cineva din
mandrie?

Exact in acelasi fel, numai ca rodul mandriei este mult mai greu de definit, nefiind
un produs al trupului material, asa cum sunt placerile. Mandria produce de fapt fructul
cel mai iluzoriu dintre toate, de aceea si diavolii traiesc intr-o iluzie fara sfarsit si tot asta
le ofera si acolitilor lor.

In mitul edenic apare oare aceasta hrana in rodul pomului interzis?

Da, ambele feluri de hrana sunt prezente in el, atat cea adresata laturii trupesti a
omului, prin placere, cat si cea adresata partii duhovnicesti, prin iluzia dobandirii unei
intelepciuni straine de Dumnezeu, ceea ce este desigur rodul mandriei.

Deci, revenind la parabola noastra, unde ni se arata ca fiul risipitor primeste de

la stapanul sau ca hrana rodul mandriei?

Chiar prin functia pe care o primeste de la acesta, angajarea lui ca paznic mai
mare peste alte suflete cazute si transformarea lui in acolit al stapanului.

Si de ce nu era satisfacut cu aceasta hrana?

Pentru ca nu-i acoperea decat nevoile laturii duhovnicesti, nu si pe ale celei

trupesti. Sa nu uitam ca el era inca printre cei vii, deci fiinta lui necesita ambele feluri de
hrana.

Cat dureaza aceasta situatie?

 Pana cand “isi vine in fire”, adica in constiinta sa se trezeste adevarata vedere si
intelegere sa starii sale. Atunci poate sa faca comparatia dintre felul in care traiesc cei
mai mici slujitori ai tatalui sau si decaderea totala si mizeria vietii sale prezente.

Dar ce anume i-a trezit constiinta?

Evident ca necesitatea nesatisfacuta dupa har a fiintei sale, simbolic foamea

complexa, atat cea trupeasca cat si duhovniceasca.

Dar nu aceeasi foame l-a impins mai devreme sa se angajeze la acel stapan, in
loc sa se intoarca acasa la tatal sau? De ce nu s-a trezit atunci, ci abia acum?

Intrebarea este excelenta. Pentru ca orice trezire la realitate presupune o

comparatie intre starea de fapt si starea posibila, sau cea de drept. Daca aceasta
comparatie lipseste, fiinta are o constiinta inactiva sau adormita si se va complace
oricat in starea pe care o are in prezent. In momentul angajarii sale, el inca nu era
capabil sa faca comparatia dintre nivelul sau ontologic si cel al stapanului sau, ori al
porcilor pe care urma sa-i pazeasca. Ceea ce il indemnase sa se angajeze la acel
stapan era simpla afinitate creata intre ei pe baza vietii desfranate pe care o dusese. Si
in care probabil ca acel stapan jucase un rol de seama. Pe vremea aceea inca mai traia
din ceea ce ii mai ramasese din averea primita de la tatal sau. Dar dupa angajare, cand
ia contact in mod brutal cu realitatea cruda a vietii pe care era silit s-o duca, el
realizeaza nepotrivirea frusta dintre nivelul sau ontologic si cel al stapanului sau si cu
atat mai mult a supusilor acestuia (porcii) pe care era obligat sa-i pazeasca.

Aceasta nu dovedeste ca ramasese in el totusi un element de comparatie care l-

a ajutat sa se trezeasca?

Ba da. Si acest element este chiar chipul si asemanarea primite de la tatal sau,
care nu s-au sters in el indiferent de gravitatea pacatelor comise. Nici chiar ruperea
relatiilor cu tatal sau nu a distrus in el chipul si asemanarea aceasta. Dar ele erau
inactive (paradoxal!) atata timp cat mai exista in acesta o oarecare legatura cu harul.
 De ce erau inactive? Tocmai ca ne-am astepta sa fie invers, prezenta harului sa
stimuleze o punere in actualitate a chipului pentru o mai mare realizare a asemanarii
noastre cu Dumnezeu!

Aceasta are loc atunci cand constientizam care este rolul harului in viata noastra,
nu atunci cand credem ca tot ce avem de la Dumnezeu ni se cuvine de drept si ca-l
putem lua si folosi asa cum dorim, fara sa dam socoteala celui care ni le-a dat. Asa cum
am mai spus la inceput, fiul cel mic traise intr-o plenitudine a harului, insa fara sa
constientizeze aceasta, intr-un mod egoist. De aceea l-a lasat tatal sa plece, pentru ca
era singura modalitate de a-l face sa-si sparga cochilia tare a egoismului. Trezirea sa la
realitate se face insa indata ce nevoia de hrana de sus il determina sa vada totodata
care era diferenta dintre el si celelalte fiinte din acea anticamera a iadului si nepotrivirea
fundamentala dintre ei.

O nepotrivire ontologica descoperita asadar prin nepotrivirea felului de hranire!

Da, intr-adevar. Poate asa vom ajunge sa ne apropiem mai mult de intelegerea a
ceea ce reprezinta postul dinaintea Sfanta Impartasanii si de ce a zis Domnul ca cei
care nu vor primi acest fel de mancare nu vor avea parte de mantuire.

Si cred ca importanta hranei de ambele feluri este aratata mai ales prin cuvintele
acestea: “cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame”…
Painea simbolizeaza aici alimentul complet, care asigura hranirea ambelor laturi
ale fiintei umane. Fara painea aceasta nimeni nu poate trai.

Atunci fiul risipitor a luat hotararea de a se intoarce inapoi la casa parinteasca.

Dar mai inainte face acel exercitiu, ca o repetitie inaintea actului real al intoarcerii, in
care se adreseaza tatalui inainte de a-l vedea. De ce oare era nevoie sa contina
parabola acest aspect, care pare neesential?

Ai caracterizat bine acest fel de vorbire monologala ca pe un fel de exercitiu.

Rolul sau este tocmai apropierea de tatal pe calea vorbirii celei mai directe, aceea pe
care o naste sufletul in sine, nesocotind orice alte determinatii legate de materie, spatiu,
trup. Ce este oare aceasta altceva decat rugaciunea pe care avem datoria s-o aducem
cat mai des lui Dumnezeu? Si iata cu ce incepe aceasta rugaciune, cu marturisirea
pacatului comis si cu pocainta pentru acesta, in care se vadeste clar trezirea constiintei
lui. El isi da seama ca pacatul sau este atat de grav incat nu mai este vrednic sa se
numeasca fiul tatalui sau, dar ii cere totusi acestuia sa-l primeasca in casa sa, macar ca
ultimul dintre servitori.

De aceea i-a vorbit tatalui prin rugaciune, ca sa-l vada “inca departe fiind el”?

Intocmai! Tatal, care dupa plecarea fiului sau nu l-a mai vazut si nu a mai stiut
nimic despre el ca si cum ar fi fost mort (si dupa cum ne spune el insusi: “mort a fost si
a inviat”), dintr-o data il vede din nou si facandu-i-se mila de el, alearga inaintea lui si-l
primeste cu bucurie.

Mila joaca un rol foarte important aici, in reactia primara a tatalui…

Da, deoarece fara mila lui Dumnezeu niciunul din noi nu am mai fi meritat sa
traim acum. Dar ca sa obtinem mila lui Dumnezeu, si noi trebuie sa aratam mila noastra
altora, asa cum ni se spune intr-una din Fericiri.

Dar nu este oare neverosimil ca un tata, dupa o ofensa atat de grava, chiar sa
alerge inaintea fiului care acum se intoarce acasa adus inapoi de nevoi, mai mult decat
de parerea de rau ca isi suparase tatal?

Pentru noi, oamenii, care avem in noi tot felul de oprelisti nascute din mandrie
sau din alte ratiuni nesincere, poate parea un act oarecum deplasat si lipsit de
demnitate. Pentru Dumnezeu insa nu. Pentru ca El vede direct in inima noastra si stie
dinainte tot ce este acolo, fara sa mai astepte sa primeasca dovezile exterioare de care
avem nevoie noi oamenii. Dumnezeu se smereste mai mult decat am putea s-o facem
noi pentru toata pacatosenia noastra. Cu cat este mai puternic cineva, cu atat mai mare
va fi smerenia lui. Iar Dumnezeu care este atotputernic are un adanc infinit de
smerenie. Fara aceasta nu ar fi creat niciodata lumea, pentru ca si-ar fi fost Siesi
atotsuficient. In ce priveste faptul ca fiul risipitor a venit inapoi la tatal sau din pricina
nevoilor materiale si nu ca sa-l vada si sa-i ceara iertare, este o mare greseala. Este
adevarat ca lipsurile materiale au fost cele care i-au trezit constiinta, dar indata ce a
inteles semnificatia profunda si adevarata a acestei hrane de care avea nevoie, a ajuns
prin ea la redescoperirea persoanei tatalui, cel pe care il desconsiderase in momentul
plecarii sale.

Tatal ia degraba niste masuri: le cere slujitorilor sai sa-i dea fiului sau intors
acasa haina cea dintai, apoi sa-i puna in deget un inel si in picioare incaltaminte.
Desigur fiecare din aceste lucruri are o anumita semnificatie simbolica.

Haina dintai este fara indoiala harul pe care acesta il pierduse odata cu plecarea
de langa tatal. Inelul este insemnul autoritatii transmise, pentru ca pe el se afla un
sigiliu folosit la autentificarea documentelor oficiale emise de domnitor. Pentru aceasta
pe inel se afla o anumita efigie care simboliza autoritatea. Ne putem gandi la faptul ca
Dumnezeu ii reda celui intors la El chipul si asemanarea Sa, prin care acesta isi reia
integral drepturile anterioare caderii. Iar incaltamintea simbolizeaza in general legatura
dintre trup si pamant, adica stapanirea atat de sine cat si asupra lumii, pe care i-a dat-o
Dumnezeu omului in prima clipa a facerii sale. Cu alte cuvinte, omul cazut primeste prin
pocainta si intoarcerea sa la Dumnezeu toate prerogativele pierdute cu ocazia caderii in
pacat. Fiul cel mic devine aici simbolul omului restaurat, reinnoit, practic inviat din morti,
pentru ca el era ca si intors din iad.

Dar vitelul cel ingrasat ce reprezinta?

Acesta este simbolul vietii materiale prospere pe care Dumnezeu o daruieste

omului, in contrast cu secatuirea si foametea pe care fusese silit s-o indure dupa
lepadarea de El. La acest ospat sunt chemati toti ai casei, caci bucuria recuperarii unui
suflet cazut trebuie sa fie impartasita de toti. Dar injunghierea vitelului mai semnifica
totodata si jertfa de multumire pe care omul are datoria s-o aduca lui Dumnezeu pentru
ca si-a aratat mila si si-a revarsat indurarile Sale asupra oamenilor, acceptandu-le
pocainta in loc sa-i pedepseasca pentru rautatile lor.

Acum urmeaza o parte foarte importanta a parabolei, care merita toata atentia
noastra. Este partea in care fiul cel mare venind acasa, aude veselia ospatului si afla de
intoarcerea fratelui sau. Ce il impiedica sa se bucure si el impreuna cu ceilalti?
 Aflam raspunsul chiar de la el. Se suparase pentru ca el nu-l ofensase pe tatal
sau, asa cum facuse fratele mai mic, ci il slujise cu credinta si-l ascultase intrutotul.
Totusi nu primise de la el niciodata nici macar un ied ca sa faca o petrecere impreuna
cu prietenii sai.

Avea dreptate deci sa se supere fiul mai mare?

Nu, nicidecum. Pentru ca, asa cum ii spune tatal insusi, nu era nevoie sa-i faca
si lui o petrecere, intrucat avusese de toate in casa tatalui sau si nu-i lipsise nimic:
“toate ale mele ale tale sunt”.
Si atunci, ce arata supararea lui?

Arata ca desi fusese credincios tatalui sau, totusi in inima lui nu exista destula
iubire. El isi implinise datoria de fiu si atat. Si credea ca asta era suficient pentru a fi
mantuit. Si poate ca ar fi fost, daca nu ar fi fost supus la randul lui unei incercari, prin
intoarcerea acasa a fratelui sau. O incercare la care el esueaza, descoperindu-si latura
intunecata, neiubitoare a firii sale.

Dar ce nu intelegea el, de fapt, la atitudinea tatalui sau?

Nu intelegea de ce un venetic intors acasa dupa ce-si irosise toata averea in

destrabalari, primeste mai multa cinstire decat el. El socoteste ca fratele sau se
intorsese fiind silit de starea sa materiala, nicidecum de vreun sentiment adevarat si
socotea ca tatal se lasa amagit din nou de el, ca si atunci cand acesta ii ceruse cu
obraznicie partea sa de mostenire. El nu intelegea intregul proces sufletesc prin care
trecuse fratele sau si invatamintele pe care le castigase prin suferinta lui, care il
facusera in stare sa se pocaiasca si sa vrea sa revina.

In clipa aceasta, care din cei doi frati se afla pe o pozitie superioara?

Evident fiul cel intors acasa. Pentru ca el trecuse printr-o adevarata experienta
initiatica, pe care fratele sau ramas acasa nu o avusese si de aceea nu intelegea nimic.

In ce consta de fapt aceasta initiere de care vorbesti?

 Consta dintr-o dubla descoperire. A sa si a tatalui sau. Isi descoperise adevarata
natura si intelesese ca nevoile integrale ale fiintei sale nu pot fi implinite decat daca se
intoarce alaturi de el in casa lui. Si il descoperise pe tatal sau deopotriva, adica pe
Dumnezeu, pentru ca intelesese intelepciunea acestuia atunci cand ii daduse fara sa
protesteze partea lui de avere, lasandu-l sa plece. Pentru ca stia prin ce va trece si ce
lectie aspra va primi si ca aceasta il va face sa-l pretuiasca pe Dumnezeu mult mai mult
decat o facea fratele lui mai mare, ramas acasa.

In ce consta deci sansa mai mare de a intelege a celui plecat de acasa?

In faptul ca i s-a oferit ocazia sa compare. Pe tatal de acasa cu stapanul tarii
aceleia, pe slujitorii tatalui sau cu porcii pe care era silit sa-i pazeasca, hrana primita
acasa fata de hrana de acolo si in general statutul sau anterior plecarii si a celui ulterior.

Vedem aici din nou o legatura cu mitul edenic… Si acolo primii oameni constata
prin efectele pacatului originar asupra starii lor generale ce uriasa este diferenta intre
starea dinainte si cea de dupa pacat. Fara constatarea acestei diferente ochii constiintei
lor nu s-ar fi deschis niciodata. Acesta a si fost motivul pentru care Dumnezeu i-a lasat
sa comita pacatul, multumindu-se sa-i avertizeze de la inceput asupra consecintelor
care vor avea loc ulterior. Si la fel ca in aceasta parabola, vedem ca nivelul ontologic pe
care se afla omul acum, datorita Mantuitorului Iisus Hristos, este superior celui adamic
in starea de rai, tot asa cum iubirea si consideratia tatalui fata de fiul intors acasa sunt
mai mari decat inainte.

Dar faptul ca fiul mai mare l-a admonestat pe tatal sau in felul acela, aratandu-si
egoismul si neiubirea, nu este echivalentul unei caderi?

Ba da. In timp ce caderea fiului mic a constat in desconsiderarea tatalui si

plecarea din casa lui, caderea aceasta e de o natura pur interioara si mult mai spontana
decat a celuilalt. Poate ca intr-un fel nici fratele mai mare nu se cunostea asa inainte de
acest moment. Nu mai fusese pus niciodata intr-o asemenea situatie si se comporta ca
un copil rasfatat si gelos.

Dar care din cele doua caderi este mai grava?

 Desigur caderea suferita de primul fiu a fost mult mai grava si de aceea ridicarea
lui l-a costat o suferinta atat de mare. Caderea fratelui sau mai mare, desi nu atat de
grava, necesita o investigare mult mai profunda. Aici nu mai este vorba de o greseala
exterioara, de o cedare in fata patimilor, ci de insasi natura sufleteasca a fiului mai
mare. O natura pe care el nu si-o cunostea indeajuns, care i se descopera abia acum,
exact asa cum s-a intamplat si cu fratele sau. Amandoi sunt nevoiti sa parcurga o
experienta initiatica. Primul are o experienta mai grea la prima vedere, dar nici fratele
sau nu are de infruntat un obstacol mai mic, chiar daca este de alta natura. Avantajul
fratelui mai mare este ca probabil ramanand mai departe in casa tatalui sau, va reusi sa
depaseasca obstacolul intr-un timp mai scurt si cu suferinte mai mici. Dar cine stie daca
supararea lui nu a fost atat de mare incat sa-l determine sa s-i paraseasca si el casa
parinteasca? Oricum parabola nu ne vorbeste despre asta, lasand camp deschis
interpretarilor.

Fiul cel mic reuseste sa se salveze din cadere prin induratea suferintelor, prin
pocainta si rugaciune. Dar fratele mai mare cum va reusi sa iasa din conditia sa
precara?

Asa cum am aratat, situatia lui e oarecum mai dificila decat a celuilalt, care a fost
ghidat catre o iesire chiar de faptele prin care a trecut. Lipsa iubirii si egoismul sunt
niste dificultati majore in calea progresului spiritual si a apropierii de Dumnezeu. El nu
va putea depasi singur, fara ajutor, aceste piedici care vin din insasi natura sa
sufleteasca. Dar ii poate cere ajutor tatalui, daca va ramane mai departe in casa lui. Si
avem motive sa credem ca va ramane, deoarece e inzestrat cu virtutea implinirii
datoriei si prin asta se va putea salva de la o cadere mult mai grava.

Si cum il va ajuta tatal sa-si inmulteasca iubirea in inima sa?

Desigur daruindu-i din iubirea lui nesfarsita pe calea cea mai directa cu putinta.
Totul este ca fiul cel mare sa constientizeze starea sa si sa se roage pentru rezolvarea
ei. Pentru ca oricat am fi de ravnitori, sunt trei virtuti pe care nu le putem controla noi
insine, ci doar ne putem ruga la Dumnezeu ca sa ni le inmulteasca: iubirea, credinta si
speranta. De aceea se si numesc virtuti teologice.