Sunteți pe pagina 1din 11

Cap.

64
DESPRE SERBAREA DUMINICII
ÎN LOCUL SÂMBETEI

Sectarul: Voi, ortodocşilor – împreună cu toţi


episcopii şi preoţii voştri –, aţi făcut o mare călcare
de lege, înlocuind serbarea sâmbetei cu a duminicii
şi aşa aţi stricat Legea lui Dumnezeu şi porunca pe
care El a dat-o spre a se păzi serbarea sâmbetei
până în veac. Noi vedem că Mântuitorul nu a venit
să strice Legea sau proorocii, ci să o plinească
(Matei 5, 17). El a zis: Căci adevăr grăiesc vouă:
Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o
cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face
toate (Matei 5, 18). Iată deci că şi porunca sfinţirii
sâmbetei rămâne în vigoare pentru totdeauna. Deci
aş vrea să ştiu în baza căror temeiuri biblice aţi
înlocuit voi serbarea sâmbetei cu a duminicii?
Preotul: Mărturii şi temeiuri biblice în privinţa
desfiinţării prăznuirii sâmbetei şi a serbării
Duminicii în locul ei, noi creştinii din Biserica
Ortodoxă a lui Hristos avem numeroase, între care
sunt şi cele ce urmează:
1. Sfânta Scriptură zice: Şi a binecuvântat
Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, căci întru ea
S-a odihnit de toată lucrarea Sa, pe care o zidise şi
o făcuse (Fac. 2, 3). Dar aici nu se spune nimic
despre om şi că Dumnezeu ar fi poruncit omului, pe
care îl zidise numai cu o zi înainte (Fac. 1, 26), ca şi
el să se odihnească în ziua a şaptea.
2. Omul creat de Dumnezeu în ziua a şasea
(Fac. 1, 31) a fost aşezat de Creatorul său în grădina
Edenului, ca să o lucreze şi să o păzească (Fac. 2,
15). Deci nici după aşezarea primilor oameni în rai,
nu li s-a dat poruncă să serbeze ei ziua a şaptea.
240 CĂLĂUZĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ

3. Singura poruncă pe care au primit-o Adam


şi Eva de la Dumnezeu după aşezarea în rai a fost
aceea de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui
şi al răului (Fac. 2, 17).
4. Chiar după greşeala primilor oameni şi
izgonirea lor din rai pe pământ, nu au primit nici o
poruncă de la Dumnezeu cu privire la serbarea zilei
a şaptea, ci li s-a zis: Cu multă trudă să-ţi scoţi
hrana dintr-însul (din pământ) în toate zilele vieţii
tale (Fac. 3, 17).
5. Scriptura ne arată că Dumnezeu S-a odihnit
de toată lucrarea Sa a şaptea zi. Dar cum se numea
acea zi nu ni se spune. Oare este ziua a şaptea tot
una cu sabatul? Să fi fost şi atunci numărul zilelor
săptămânii în aşa fel ca ziua a şaptea să fi
corespuns cu sâmbăta de azi? Nu ştim. Iată
întrebări la care nici un sabatist nu poate da un
răspuns concret.
6. Se spune undeva în Biblie cum se numărau
zilele atunci şi cum se numeau ele? Sau cel puţin
găsim în Sfânta Scriptură menţionat la acea dată
numele de sabat, atât de scump adventiştilor şi
celorlalţi sâmbătari? Pot ei să ne arate în Sfânta
Scriptură unde este scris că pe atunci ziua a şaptea
se chema sabat? Noi vedem că pe atunci Sfânta
Scriptură le numeşte „zi una”, „ziua a doua”, „ziua
a treia”, „ziua a patra”, „ziua a cincea”, „ziua a
şasea”, „ziua a şaptea” (Fac. 1, 1–31; 2, 3–4). Dar
cum se chemau acele zile pe atunci cine ştie?
7. Aşadar vedem că sâmbăta, ca zi de odihnă,
nu îşi are originea nici în rai, şi nici nu a fost dată ca
zi de odihnă primilor oameni, când au fost izgoniţi
din rai pe pământ, ci abia după circa 2500 de ani
începe a se pomeni în Sfânta Scriptură numele ei,
iar după unii din hronografi, încă mult mai târziu1.

1
Vezi Hronograful lui Gheorghe Kedrinos, trad. în
româneşte de Mitropolitul Veniamin Costache, Mănăstirea
Neamţ, 1837, p. 44–45.
DESPRE BISERICĂ 241

8. Date hotărâtoare asupra felului de prăznuire


a vreunei zile pe acea vreme nu avem şi nici care zi
anume era prăznuită, nicăieri nu avem menţionat în
Biblie.
9. Nu este nimic adevărat în ceea ce susţineţi
voi, sectarii sâmbătari, că Avraam ar fi fost
binecuvântat de Dumnezeu pentru că a păzit
poruncile Lui, între care şi porunca Sabatului.
Sfânta Scriptură scrie că Avraam a ţinut legile şi
poruncile lui Dumnezeu (Fac. 26, 5–7), dar că a
primit porunca să ţină sabatul nicăieri nu se scrie
în Biblie.
10. Se poate vedea din Sfânta Scriptură care
au fost poruncile pe care le-a primit şi le-a
respectat Avraam. Ele sunt acestea:
a) Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa
tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta
(Fac. 12, 1).
b) Acesta este legământul Meu pe care să-l
păzeşti între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine;
tot ce este parte bărbătească între voi să fie tăiat
împrejur (Fac. 17, 10).
c) Să nu te mâhneşti de cuvintele acestea
din pricina copilului şi din pricina roabei tale. Fă
Sarei tot ce cere (Fac. 21, 12), adică să
izgonească pe roaba Agar şi fiul ei.
d) Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu,
pe care îl iubeşti, şi du-te în pământul Moria şi
adu-l acolo ardere de tot pe un munte pe care ţi-l
voi spune (Fac. 22, 2).
11. În cartea Facerii (Genezei) nu se găseşte
niciodată întrebuinţat cuvântul „sabat”.
12. Dumnezeu n-a dat nici o poruncă de a
serba sâmbăta lui Adam şi nici vreunui patriarh,
până la chemarea lui Moise.
13. Primul loc, unde se pomeneşte întâia
oară despre sabat în Sfânta Scriptură ca zi de
odihnă, este de abia la Ieşire (Exod), din
242 CĂLĂUZĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ

momentul când Moise vorbeşte poporului în


pustia Sin, zicând: Iată ce a zis Domnul: Mâine e
odihnă, odihna cea sfântă în cinstea Domnului; ce
trebuie copt coaceţi, ce trebuie fiert, fierbeţi
astăzi, şi ce va rămâne, păstraţi pe a doua zi! (Ieş.
16, 23).
14. Ceea ce scrie în Decalog la porunca a
patra: „Adu-ţi aminte” (Ieş. 20, 8) nu se referă la
vreo poruncă despre sabat dată de Dumnezeu lui
Avraam mai înainte, ci la porunca dată de
Dumnezeu prin Moise, în pustia Sin, când Moise
le-a spus să nu adune mană în ziua sâmbetei (Ieş.
16, 26–31). Deci această poruncă o primise mai
înainte de a primi tablele Legii şi aici în porunca a
patra numai le aduce aminte de ea.
15. De aceea, porunca a patra a Decalogului
începe cu cuvintele: „Adu-ţi aminte”, adică ţine
minte porunca pe care ţi-am dat-o puţin mai
înainte în pustia Sin.
16. Porunca serbării sabatului a fost dată de
Dumnezeu prin Moise numai pentru poporul lui
Israel – ca legământ necurmat între El şi poporul
ales – şi nicidecum nu s-a dat pentru toate
neamurile (Ieş. 20, 2; Lev. 11, 45; Num. 15, 41;
Ieş. 16, 28; 23, 16–17).
17. Acest legământ al lui Dumnezeu cu
poporul Israel era o aducere aminte de robia
egipteană din care Dumnezeu scosese pe israeliţi,
poruncindu-le ca spre amintire să ţină sabatul ca
zi de odihnă (Ieş. 31, 16–17).
Iată ce zice Domnul în această privinţă: Adu-
ţi aminte că ai fost rob în pământul Egiptului şi te-
a scos Domnul Dumnezeu de acolo cu mână tare
şi cu braţ înalt; pentru aceea ţi-a poruncit ţie
Domnul Dumnezeul tău să păzeşti ziua odihnei şi
să o păzeşti cu sfinţenie (Deut. 5, 15). Iată deci
clar şi prealuminat arătat în Sfânta Scriptură
motivul pentru care s-a dat poporului Israel să
DESPRE BISERICĂ 243

ţină sâmbăta şi nu la toate popoarele, cum rău


înţelegeţi voi, sâmbătarilor rătăciţi.
18. Sabatul este un semn vizibil între
Dumnezeu şi copiii lui Israel: Şi a mai vorbit
Domnul cu Moise şi i-a zis: Spune copiilor lui
Israel aşa: Băgaţi de seamă să păziţi zilele Mele
de odihnă, căci acestea sunt semn între Mine şi
voi din neam în neam, ca să ştiţi că Eu sunt
Domnul, Cel ce vă sfinţeşte (Ieş. 31, 13, 16–17).
Aşadar ascultă omule şi înţelege, că sabatul a
fost un semn şi un legământ numai între
Dumnezeu şi poporul Său Israel şi nicidecum între
Dumnezeu şi toate popoarele lumii, aşa cum vi se
pare vouă.
19. Tot la fel adevereşte acest lucru şi
marele prooroc al lui Dumnezeu Iezechiel, zicând:
Aşa vorbeşte Domnul... Le-am dat zilele Mele de
odihnă, ca să fie ca un semn între Mine şi ei, ca
să ştie că Eu sunt Domnul care sfinţesc (Iez. 20,
12).
20. Sabatul, ca şi întreaga Lege Veche, sunt
date numai evreilor, iar nu şi neamurilor
celorlalte. Acest lucru îl arată conducătorii
poporului Israel, cu ocazia rezidirii Ierusalimului,
când cei străini de neamul lor, au venit – după
întoarcerea din robie – la ei, cerându-le voie să
zidească şi ei la templul Domnului, prin cuvintele:
Să zidim împreună cu voi, căci şi noi chemăm, ca
şi voi, pe Domnul vostru şi îi aducem jertfe din
vremea lui Asarhadon, care ne-a adus aici (Ezd. 4,
2). La aceste cuvinte, trimişii neamurilor au primit
un răspuns clar şi categoric prin gura lui Neemia:
Dumnezeu cerurilor, Acela ne va ajuta nouă şi
noi, slugile Lui, vom zidi, iar vouă nu este parte,
nici drept, nici aducere aminte în Ierusalim
(Neem. 2, 19–20; Ezd. 4, 3).
21. Cu toate că cei ce voiau să zidească la
Templu erau străini numai ca neam, nu şi ca
244 CĂLĂUZĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ

religie, fiindcă ei se închinau, după cum înşişi


mărturisesc, aceluiaşi Dumnezeu, şi aduceau şi
jertfe, totuşi nu sunt primiţi. De ce? Pentru că lor
nu este parte, nici drept şi nici aducere aminte în
Ierusalim.
22. Cuvintele lui Neemia „aducere aminte”
se referă la porunca a patra din Decalog – adică la
sabat – căci prin aceste cuvinte „Adu-ţi aminte”
se începe această poruncă în două locuri din
Sfânta Scriptură, referitoare la ţinerea sabatului
(Ieş. 20, 8; Deut. 5, 15). Aşadar cuvântul „Adu-ţi
aminte” se referă la legământul sabatului, pe care
l-a făcut Dumnezeu cu poporul evreu, când l-a
scos din Egipt.
Celelalte neamuri nu au acest legământ
pentru că ele n-au fost scoase din robia egipteană
şi prin urmare n-au a-şi aduce aminte de acea
suferinţă (Deut. 5, 15).
23. Deşi după plecarea evreilor în robia
babilonică, neamurile care au venit în Palestina şi
le-au ocupat locul, amestecându-se cu evreii
rămaşi, au crezut în Dumnezeul lor, această
credinţă nu i-a putut însă face părtaşi la istoria
poporului ales şi la Legământul lui cu Dumnezeu:
sabatul. De aceea sunt respinşi de la zidirea
Templului şi a Ierusalimului, spunându-li-se că lor
nu este aducere aminte (Neem. 2, 19–20).
24. Cu alte cuvinte, sabatul este sărbătoare
evreiască şi nu se transmite altor popoare, chiar
dacă cred în Dumnezeul lor. Acesta este un
adevăr care se vede clar atât în Vechiul, cât şi în
Noul Testament, că zice marele Apostol Pavel:
Trecut-a umbra Legii, şi darul a venit (Evrei 10, 1).
25. Porunca serbării sabatului făcând parte
din Lege, are durata egală cu a Legii. Ori Legea a
fost dată pentru un timp limitat ...până când avea
să vină Urmaşul, Căruia I S-a dat făgăduinţa (Gal.
3, 19).
DESPRE BISERICĂ 245

26. Marele Apostol Pavel arătând că Legea


cea Nouă a înlocuit pe cea Veche, socoteşte
blestemaţi pe toţi care se mai bizuiesc pe faptele
Legii, zicând: Căci toţi câţi sunt din faptele Legii
sub blestem sunt, că scris este: «Blestemat este
oricine nu stăruie întru toate cele scrise în cartea
Legii, ca să le facă». Iar acum că, prin Lege, nu se
îndreptează nimeni înaintea lui Dumnezeu este
lucru lămurit, deoarece «dreptul din credinţă va fi
viu». Legea însă nu este din credinţă, dar cel care
va face acestea, va fi viu prin ele. Hristos ne-a
răscumpărat din blestemul Legii, făcându-se
pentru noi blestem; pentru că scris este:
«Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn» (Gal.
3, 10–13).
Şi iarăşi zice: Căci, eu, prin Lege, am murit
faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu... nu
lepăd harul lui Dumnezeu; căci dacă dreptatea
vine prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar
(Gal. 2, 19–21).
27. Încetarea Legii Vechi la venirea celei Noi
a fost proorocită de prooroci: Marele Prooroc a lui
Dumnezeu Ieremia aşa zice în această privinţă:
Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu
casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ nou.
Însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu
părinţii lor în ziua când i-am luat de mână, ca să-i
scot din pământul Egiptului. Acel legământ ei l-au
călcat, deşi Eu am rămas în legătură cu ei, zice
Domnul. Dar iată legământul pe care-l voi încheia
cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul:
Voi pune legea Mea înăuntrul lor şi pe inimile lor
voi scrie şi le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi
popor (Ier. 31, 31–33).
28. Se naşte întrebarea: Care legământ va fi
înlocuit? Proorocul Ieremia ne răspunde:
Legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor,
246 CĂLĂUZĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ

în ziua când i-am luat de mână, ca să-i scot din


pământul Egiptului (Ier. 31, 32).
29. În ce consta acest legământ ne arată
Proorocul Moise la Deuteronom, zicând: Domnul
Dumnezeul vostru a încheiat cu voi legământ în
Horeb (5, 2). Nu cu părinţii noştri a încheiat
Domnul legământul acesta, ci cu noi, cei care
suntem toţi vii astăzi aici... (5, 3). Eu am stat
atunci între Domnul şi voi... (5, 5) El a zis: Eu sunt
Domnul Dumnezeul tău, care te-am scos din
pământul Egiptului, din casa robiei... (5, 6)
Acestea sunt cuvintele pe care le-a rostit Domnul
cu glas tare către toată adunarea voastră, pe
munte, din mijlocul focului, al norului, al
întunericului şi al furtunii, fără să adauge ceva. Şi
le-a scris pe două table de piatră şi mi le-a dat
mie... (5, 22). Deci dându-se la o parte şi
înlocuindu-se legământul acesta Vechi, de la sine
cade şi sâmbăta – semnul acestui legământ2.
Sectarul: Noi credem că cele zece porunci
ale Legii Divine sunt porunci impuse fiecărui om,
fiind date fiecăruia prin cunoştinţă – deoarece
pretenţiile lui Dumnezeu impuse oamenilor au
fost aceleaşi în toate timpurile. Noi credem că
Legea divină a fost întipărită în inima primilor
oameni (Osea 6, 7), a fost scrisă şi promulgată pe
Sinai şi pusă în chivotul aşezământului (Deut. 10,
1–5; Evrei 9, 4) şi că departe de a fi fost
desfiinţată vreodată desfiinţată Legea, a fost
împlinită şi preamărită mai presus de orice chiar,
de către Iisus Hristos (Matei 5, 17; 12, 12; Isaia
42, 1–21 ş.a.).
Această Lege divină este veşnica voire a lui
Dumnezeu, deci de un caracter veşnic,
neschimbabil, ca şi Dumnezeu, fiind o copie fidelă
după tablele adevărate care există în chivotul

Vezi Ic. C. Nazarie, Combaterea principalelor învăţături


2

adventiste, ed. a II-a, Bucureşti, 1921, p. 162.


DESPRE BISERICĂ 247

Legii din sanctuarul ceresc, chivot care de aceea


se numeşte chivotul aşezământului din templul
Său (Apoc. 11, 19). Noi credem că Legea
ceremonială a lui Moise din Vechiul Aşezământ –
adică poruncile relative la jertfe, la ceremoniile
levitice, la templu, etc., ce preînchipuiau lucrarea
lui Hristos –, fiind un simbol, adică umbra celor
viitoare, a încetat din momentul în care Iisus,
trupul, împlinirea, a fost răstignit pe lemn (Evrei
10, 1–10; 8, 5; 9, 24–26; Col. 2, 14–17). Deci
acestea sunt lucruri pe care nu trebuie să le mai
ţină Biserica Noului Testament3.
Preotul: Cât de neîntemeiată este această
împărţire a Legii ce o faceţi voi, sectarilor
sâmbătari! Voi văzând adevărurile scripturistice
arătate în cele de mai sus, alergaţi la această
stratagemă de a împărţi Legea în cele 10 porunci,
sau Legea divină şi Legea ceremonială a lui Moise.
Şi cât de mult greşiţi şi vă înşelaţi şi în această
privinţă, ciopârţind Sfânta Scriptură după bunul
vostru plac spre a susţine rătăcirile în care aţi
căzut. Dar în cele ce urmează se va da pe faţă şi
această rătăcire a voastră:
30. Noi vedem că cele zece porunci au fost
date de Dumnezeu pe Muntele Sinai în auzul
întregului popor, care nu avea voie însă să se
apropie de munte. Dar Dumnezeu a vorbit
poporului nu ca un om, sau chiar ca Moise, ci ca un
Dumnezeu în toată mărirea Sa, lucru ce a
spăimântat mult pe popor, şi tot poporul a auzit
tunetele şi fulgerele şi sunetul trâmbiţelor şi a
văzut flăcările muntelui care fumega. La priveliştea
aceasta tot poporul s-a dat înapoi şi a stat departe
temându-se. Ei au zis lui Moise: Vorbeşte-ne tu
însuţi şi te vom asculta; dar să nu mai vorbească
Dumnezeu, ca să nu murim (Ieş. 20, 19). La aceste
3
Aceasta este o expunere a principiilor comunităţii
adventiştilor de ziua a şaptea.
248 CĂLĂUZĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ

cuvinte rostite de popor, Domnul a zis lui Moise:


Am auzit cuvintele poporului acestuia, pe care le-au
grăit către tine, şi tot ce-au grăit este bine... Du-te
şi le spune: Întoarceţi-vă în corturile voastre! Iar tu
rămâi aici cu Mine, şi-ţi voi spune toate poruncile,
hotărârile şi legile, pe care trebuie să-i înveţi să le
împlinească în ţara pe care le-o dau Eu în stăpânire
(Deut. 5, 28–31).
Iată deci motivul pentru care Dumnezeu nu a
dat poporului toate poruncile, legile şi rânduielile:
spaima, tunetele, fulgerele, sunetul trâmbiţelor,
flăcările muntelui şi teama de moarte. Dar e bine să
luaţi aminte voi, sectarilor sâmbătari, şi să
înţelegeţi că toată Legea a fost dată de Dumnezeu
mai întâi verbal – fie direct de la El, fie prin Moise –
şi abia mai târziu a scris pe cele două table de
piatră cele zece porunci. Şi să mai ţineţi minte că
pentru poporul evreu toate poruncile date de
Dumnezeu prin cuvânt, aveau aceiaşi putere şi
obligaţie de a fi îndeplinite ca şi cele ce mai târziu
s-au scris pe table. Astfel vedem că cel ce nu se
tăia împrejur se pedepsea cu moartea, deşi
porunca tăierii împrejur nu se cuprindea în cele
zece porunci ce au fost scrise pe tablele de piatră,
deoarece fusese dată mai înainte de acestea lui
Avraam (Fac. 17, 14). Chiar şi Mântuitorul nostru
Iisus Hristos a respectat această poruncă şi a fost
supus ei (Luca 2, 21).
Deci înţelegeţi că Sfânta Tradiţie este temelia
atât a Vechiului, cât şi a Noului Aşezământ, căci
după cum vedeţi, mai întâi prin grai viu s-a dat
Legea şi poruncile şi abia apoi s-a scris. Şi
nicidecum nu se poate a împărţi Legea în două –
aşa cum vi se pare vouă –, deoarece toate
poruncile, legile şi rânduielile date de Dumnezeu
prin Moise, nu sunt ale lui Moise, ci ale lui
Dumnezeu. Moise este numai un scriitor al Legii şi
DESPRE BISERICĂ 249

un mijlocitor (Ioan 7, 22; Gal. 3, 19), dar Dumnezeu


este Cel care a poruncit prin Moise (Neem. 8, 14).
Legea nu este a lui Moise, ci a lui Dumnezeu
(Dan. 6, 6; Rom. 7, 22) şi este dată de Dumnezeu
prin mijlocirea îngerilor (Fapte 7, 53) şi a lui Moise
(Neem. 8, 14). Deci nu există – după cum credeţi
voi – două legi: una divină şi alta ceremonială, a lui
Moise, care nu ar fi de la Dumnezeu, căci toate
poruncile, legile şi rânduielile levitice sau dat de
Dumnezeu prin Moise şi nu de Moise fără
Dumnezeu (III Regi 2, 3; Neem. 8, 1). Moise este
robul lui Dumnezeu din casa lui Dumnezeu (Num.
12, 7), dar nu este robul mai mare decât stăpânul
său, nici solul mai mare decât cel ce l-a trimis pe el
(Ioan 13, 16).
(Despre desfiinţarea sâmbetei şi serbarea
Duminicii, vezi mai pe larg la cap. 28 al lucrării).