Constantin Mateescu – Râmnicul uitat

Râmnicul uitat – Obârșia

M-am întrebat nu rareori din ce motive bunici mei, împreună cu
alte câteva familii de aromâni, îndeobște înrudite între ele,
formând un soi de „clan macedonean”, au părăsit tărâmurile
însorite ale Eladei, lăsând acasă moșii, pășuni întinse, cirezi de
vite și turme de „mioare”, abandonând un rost și o stare,
căpătate în secole de muncă și luptă cu natura, dar și cu
vitregiile istoriei, din ce motive, deci, și-au părăsit căminul și
țara de origine, ca să se stabilească dincolo de Dunăre, într-un
oraș mărunt (să fi avut în vremea aceea Râmnicul 5-6 mii de
suflete), străin, necunoscut, pierdut la poalele Carpaților, un
topos ce le amintea pesemne, prin natura generroasă și aerul
rarefiat de munte, de locurile unde au văzut lumina zilei și și-au
petrecut o parte a tinereții. Bunica, născută Sina, se trăgea dintr-
o familie, să-i zicem stirpă, bine situată pe scara socială a
rânduielilor din partea locurilor, un Sina („baronul Sina”) fiind
pomenit în secolul al 19-lea în lumea de afaceri a Vienei
imperiale, ca unul dintre cei mai bogați și influenți bancheri ai
epocii. Bunici îi plăcea să se fălească, în cerc intim, cu această
îndepărtată rudă legendară, despre care vorbea sfiit, în șoaptă,
cu o cuvioasă și ipocrită aplecare a capului. Venise în Râmnic,
copil fiind, în compania mamei sale și a unei sumedenii de
mătuși (numite dode) și verișoare, pe care n-am apucat să le
cunosc și se căsătorise cu bunicul, când nu implinise încă 16 ani,
mai mult silită, în continuarea unor tradiții barbare, statornicite
din bătrâni și devenite lege în comunitatea lor restrânsă de
oameni ai înălțimilor cețoase, înconjurați potrivnic de
vecinătatea tot mai apăsătoare a populației elene.
1
Așa cum am aflat, bunica s-a acomodat destul de repede cu viața
liniștită, patriarhală, a Râmnicului de sfărșit de secol, cu trăitori
cucernici, îndeletnicindu-se cu meșteșugul și negoțul și a
învățat, în scurtă vreme, să vorbească românește, fără să își uite,
însă, graiul macedonean, pe care îl folosea ăn casă și în relațiile
cu rudele. Atunci când am ajuns la vârsta „înțelegerii” (prin anii
’34-’35), bunica – i se spunea în societate „coana Vița” – acum,
bătrână, abandonase cu desăvârșire idiomul strămoșesc, nu
datorită stringentei nevoi de adaptare sau pentru că i-ar mai fi
făcut plăcere să-l vorbească, ci pus și simplu din cauză că
mătușile și mama ei și toate rubedeniile mai vârstnice cu care
trecuse Dunărea cu o jumătate de secol înainte muriseră demult,
iar ea, bătrâna (îm realitate abia trecută de 50 de ani) se trezise
încetul cu încetul „contemporană” cu o nouă generație (căreia îi
aparțineau și cei șapte copii născuți năvalnic, unul după altul,
începând cu ultimnii doi ani ai secolului) care vorbea, firește,
frumosa limbă din partea locului, agrementată cu cuvinte și
expresii neaoș oltenești. Pronunția coanei Vița rămăsese, totuși,
tributară, în ciuda efortului vizibil de a-și îmbogăți și
perfecționa vocabularul, graiului străbun, scăpând adeseori, în
mare grabă, sunete și intonații in falsetto dar, mai ales scornind
vocabule sud-dunărene, altoite pe trunchiuri românești, de un
farmec indicibil, căruia mie, în anii când începusem să cochetez
timid și tainic cu literatura, îmi ofereau o netăgăduită bucurie.

Bunica, așa cum mi-o aduc aminte, dar și din câteva fotografii
„de epocă”, imprimate pe cartoane groase și purtând cu ele cu
orgoliu emblema firmei ce le executase și delicate decorații
grafice sofisticate, aurite – trebuie să fi fost în tinerețe o femeie
mândră, frumoasă, cu ochii albaștri, mari și expresivi și
melancolici și părul castaniu coafat înalt, deasupra capului, cu o
savantă știință a cochetăriei. Purta întotdeauna rochii lungi din
stofe grele sau bluze închise la culoare, de o mohorâtă nuanță
2
cromatică, încheiate cu nasturi de sidef până la gât, cu o
pudibonderie – mă gândesc – macedoneană, lăsând impresia
unei sobrietăți impuse prea devreme pentru v\rsta ei (25-30 ani),
vârstă la care femeile își expun cu nonșalață pieptul, amatorilor
ce vor să le privească.

Parfumul capoatelor și al îmbrăcămintei sale „de casă”, cu care

luam contact îndeaproape, atunci când ne strângea în brațe pe
noi, copiii, parfum îmbietor, discret, pe care îl descoperi în
camerele rău aerisite, încărcate cu covoare vechi, acoperind
podeaua și pereții, mi-l amintesc și astăzi, după mai bine de o
jumătate de secol, asociat, de fiecare dată, cu fericirea naivă și,
într-un fel, iresponsabilă, a clipelor când mama ne aducea în
strada Carol ca să ne vedem bunicii și să ne jucăm în curtea
largă, cu cireși bogați și darnici sau, mai ales, când obțineam cu
greu permisiunea să cutreierăm prin podul casei, adevărată
hecatombă întinecată, plină de mistere, încărcată cu mobilă
abandonată, coșuri împletite, bănci școlare (mă întreb și astăzi,
cui să-i fi folosit aceste bănci uzate, putrede, cu spații pentru
călimară?), cazane, bibelouri, obiecte de faianță sparte, păpuși și
jucării stricate și încă alte minunății constituind un univers
fantastic, insondabil, fiindcă de fiecare dată descopeream prin
vasta rețea de bârne a podului, motive noi de încântare și
surpriză.

Am pomenit mai înainte despre nedumerirea mea în legătură cu

motivele sosirii bunicilor în Râmnic, împreună cu un mare
număr de aromâni, o invazie, s-ar zice, o parte dintre ei optând
pentru meleagurile Vâlcii și n-am găsit altă justificare plauzibilă
decât prigoana, pe care autoritățile grecești o exercitau metodic,
„în forță”, asupra populațiilor de altă etnie decât a lor, ce
refuzau să se alinieze politicii de deznaționalizare și să renunțe
la datinile și obiceiurile și graiul și portul, moștenite din bătrâni,
3
trăind în mici enclave risipite pe dealuri și la munte si
ocupându-se îndeobște cu păstoritul și negoțul cu produse din
propriile lor gospodării rurale, fapt ce-i determina, în răstimpuri,
să „coboare” la oraș și să se amestece cu lume pestriță a
mahalalelor, unde își vindeau, cu șiretenie și pricepere
agoniseala.

Dealtminteri, numele autentic al bunicului – Cota al lui

Gheorghe din Plai – care mi-a fascinat copilăria și continuă și
astăzi să mă tulbure, confirmă originea munteană a imigrantului,
silit (probabil din considerente de „integrare socială”), odată cu
descinderea în Țară, să-și schimbe numele în Constantin
Georgescu (nenea Costache, cum îi spuneau amicii și partenerii
de afaceri), păstrându-și, în realitate, patronimicul (sosise în
Râmnic, în epoca în care bărbații, la început doar orășenii, apoi
și oamenii cu stare de la sate obișnuiau să adauge un escu
numelui patern), dar și prenumele „tradus”, din graiul sud-
dunărean în cel din Principate.

Bunicul trebuie să fi avut vreo zece ani pe vremea când a

poposit în Râmnic, însoțit de Dumitrache, fratele mai mic, cu
care a împărțit un timp blestemul și neliniștile sărăciei, trudind
de dimineața până seara ca băiat de prăvălie, în magazinele
obscure, aliniate unul lângă altul, prin preajma pieței, dormind
pe apucate, supunându-se rigorilor impuse de condiția socială
umilă, învățând cu hărnicie și istețime graiul colorat al
‚pământenilor”, pe care ajunsese să-l stăpânească fără greșeală,
ca un adevărat oltean ce devenise și, refuzându-și până și cele
mai nevimovate tentații ale vârstei, puține, ce e drept, într-un
oraș bătrân, bigot și obosit de o istorie apăsătoare, cu vechi
biserici la tot pasul, fără localuri de perdiție, fără taverne
ademenitoare, dar cu grădini întinse, ocrotite de vecinătatea

4
copleșitoare a Capelei și case albe, proaspăt zugrăvite, cu
pridvor deschis și câini în curte și glastre cu mușcate la ferestre.

În acest decor idilic, compus de mine după fotografii și

documente și corespondență privată din epocă (la care admirai
în primul rând caligrafia grațioasă a tinerelor trecute prin
pensioanele străine), atâtea câte s-au păstrat de-a lungul
vremurilor, bunicul a făcut avere, așa încât pe la sfârșitul
secolului devenise om chivernisit, cu două perechi de case în
centrul urbei, un magazin de lux (parter-etaj) pe calea lui Traian
cu firma „La băieții veseli” (fiindcă se asociase cu „Nenea
Dumitrache”), local zidit pe colțul cu Știrbei Vodă, unde se află
astăziun bloc lipsit de stil și personalitate, ce adăpostește un
resturant standardizat, cu firmă de import americană, avea moșie
întinsă la Troian (livezi și vie), trăsură „cu doi cai” și vizitiu cu
care, își amintea cu nostalgie mama, făceau excursii și sindrofii
„în aer liber” sau se plimbau dumincile afară din oraș, la
Cetățuie, avea covoare scumpe, mobilă și îmbrăcăminte „de
comandă”; în sfârșit „se ajunsese”, ca un veritabil self made
man din perioada de formare a tânărului stat yankeu.

În epoca aceasta de belșug și bunăstare, bunicul, trecut acum de

40 de ani, s-a hotărât, probabil, îndemnat și de prieteni, să renuțe
la becherlâc și, în urma unor „pertractări” de care nu am luat
niciodată cunoștință, a ales dintre mecedonencele „în floare” pe
Paraschiva Sina, sosită cu mama ei în Râmnic, mai tânără cu trei
decenii decât el, săracă, dar fumoasă, căsătorie ciudată, dacă
ținem seama de diferența aperciabilă de vârstă (o generație!) dar
firească în anii de sfârșit de secol, când treburile matrimoniale
se aranjau după tranzacții (adeseori jenante) între familii și nu în
discoteci sau parcuri publice sau la petreceri. Astfel, bunica s-a
trezit la o vîrstă fragedă stăpână în locuința de pe strada Carol,
luând frâiele gospodăriei în mână și conducând cu autoritate o
5
casă plină în scurtă vreme de copii și doici și o puzderie de
servitorime, devenind din domnișoară nubilă o doamnă.

„Coana Vița”, severă, hanică, iubită în lumea bună a orașului,

nu numai pentru frumusețea ei, dar și pentru discreția și
istețimea prematură cu care întreținea relațiile sociale ale
soțului, organiza agape „protocolare”, primea vizitatori din
Capitală – industriași sau negustori, participa la acțiuni de
binefacere sau media neînțelegerile ivite în mica, dar neliniștita
comunitate aromână. Această căsnicie, ce ar fi putut produce la
început nedumeriri și zâmbete malițioase, a devenit, în scurtă
vreme, o realitate prozaică, un fapt ca atâtea altele, intrate în
habitudinile, monotonia și plictisul vieții de provincie, mai ales
după sosirea pe lumea a copiilor care au invadat realment, an
după an, imobilul din strada Carol, transformându-l într-o
mignonă grădiniță gălăgioasă, infernală, cu doici, educatori,
profesori, alăturându-se rândașilor care trebăluiau din zi și până
în noapte, ca să astâmpere cu vorba bună sau bătaia pe
năbădăioșii și zburdalnicii urmași ai stirpei sosite din Clisura
Românească.

Prin anii 20, ani de înfloritoare prefacere a urbei, ca și a întregii

țări, dealtfel, când centrul Râmnicului se popula treptat cu case
noi, gen „vilă”, cu cafenele, restaurante „de elită” unde cântau,
la vremea serii, vedetele en vogue, din Capitală, când apăruseră
automobilele – puține la început,e drept – ce înlocuiau pe
nesimțite trăsurile cu cai, atât de pitorești în peisajul Râmnicului
de odinioară, când reputate trupe teatrale din București făceau
aici popasuri, adunând în sala Adreani de pe Bulevard mai toată
protipendada amatoare de distracții sau pe snobii ce apăreau în
loji sau benoare în haine negre, purtînd monoclu, cămăși
scrobite și cravată, când populația sporise simțitor, în primul
rând cu oameni de ispravă sosiți de peste munți, în urma
6
reîntregirii neamului – bunicul, ce se îndrepta senin spre vârsta
senectuții (trecuse bine pragul celor 60 de ani), se număra
printre bancherii de frunte ai urbei, stimat în societatea înaltă,
prețuit, a cărui onorabilitate nu-i fusese niciodată pusă la
îndoială, ducând o viață austeră, modestă, deși îmbelșugată, în
casele de pe strada Carol, în care primea, după-amiezele, cu fast,
oameni politici sau de afaceri purtând cu ei discuții lungi, „în
branșă”, la o cafea sau șvarț și coniac „comandă specială” de la
Salonic, în somptuosul salon cu canapele moi, plușate și draperii
din catifea bogată, cu ciucuri, după moda vremii, acoperind
ferestrele care dădeau spre Știrbei Vodă.

Prosperitatea bunicului a durat trei-patru decenii (istoria

„ascendenței și decăderii) unei vieți de muncă mistuitoare,
repetând aidoma, după un secol, „invențiile” elucubrante și
totuși autentice, întâlnite în romanele balzaciene), până la criza
economică din 29, în urma căreia a sărăcit (mai binezis, a părăsit
situația de om prosper, cu stare) din cauza prăbușirii băncilor în
care își investise agoniseala, a sărăcit cu mult mai repede decât
îi trebuise ca să dobândească poziția privilegiată la care ajunsese
și, astfel, a trebuit să vândă acareturile, trăsura, moșia cu pomet
și vie din Troian și unul din imobilele identice unul cu altul și
vecine de pe strada Carol, resemnându-se să-și ducă bătrânețea
cu demnitate în vechea casă bătrânească, încăpătoare,
confortabilă, gospodărește întreținută, în care i s-au născut
băieții și fetele, o parte din nepoți. La vremea când, copil, au
început să se desprindă din ceața aburoasă a vârstei mele
fragede primele imagini și amintiri – clișee despre eș, bunicul
era un om bătrân, sfârșit și dezgustat de viață, cotropit de o
artroză care-i îngreuia mișcările și-i provoca dureri sfâșietoare,
ce nu îl impiedicau să meargă drept, purtându-și cu demnitate
suferința, reprezentare de acum, săracă în detalii din cauza
timpului, cu greu suprapunându-se legendei care circula prin
7
casă (nu fără un orgoliu bine deghizat) a omului activ, tenace,
vioi, răzbătător și aprig, care, de exemplu, într-o situație
conflictuală cu un domn din lumea bună, a interpus între
preopinent și el (bunicul fiind mai scund decât acesta) un scaun
și, urcându-se pe el, i-a administrat în fugă două perechi de
palme răsunătoare, evenimentul circulând o vreme cu mare haz
prin cafenelele din centrul urbei.

Bunicul, așa cum s-a fixat într-o memorie ostenită și deformată

de prejudecățile familiei, era un om de talie măruntă, pleșuv (nu
s-a păstrat nicio fotografie a lui din tinerețe, în care să-i fi apărut
podoaba capilară, așa încât s-ar fi putut prea bine, gândeam în
mintea noastră puerilă, să fi venit pe lume fără păr), cu fața
suptă, prelungă și osoasă, fruntea înaltă, privirea ageră, albastră
și cu mustață „în furculiță”, întotdeauna îngrijită, în tonul vremii
(era contemporan cu I.L.Caragiale), ce-i conferea un aer de
sobrietate sau, mai degrabă, de severitate, pe care nu și-a
exercitat-o niciodată în prezența noastră, a nepoților, fie din
cauza vârstei înaintate, fie din motive afective, nemărturisite, fie
pentru că, sătul de o existență atât de îndelungată, ne considera
în afara orizontului de interese din care își hrănea, discret, cu
superbie, ultimele clipe ale vieții, bunicul, prin urmare, părea la
bătrânețe un om blajin, inofensiv, apatic, venit din altă lume,
exotică, absurdă, inaccesibilă oricum unor copii ca noi, în primii
ani de grădiniță, cu mintea doar la joacă și buchisind în timpul
„liber’ slovele, din ziarul „Universul” sau „Curentul” (ediții de
provincie), abonamentul tatei, adus cu promptitudine, în jurul
orei zece, de poștașul urbei.

Ceea ce îmi amintesc cu o inexplicabilă luciditate sunt

descinderile în casa noastră, de pe Bulevard, duminicile, după
suljba religioasă de la „Cuvioasa Paraschiva”, când apărea pe
ușă, mic, fragil, ratatinat, purtând cu sine un baston cu cap de
8
câine, își dezbrăca paltonul, dacă era iarnă, cu gesturi măsurate,
fără grabă, încredințându-i-l ordonanței și se târa până în camera
„cea mare”, unde lua loc pe un fotoliu din lemn sculptat, pus
dinainte în mijlocul odăii, tușind astmatic, sub privirile
ocrotitoare ale mamei. Venea întotdeauna îmbrăcat în haine
negre, mult prea largi pentru puținătatea trupului slăbit și guler
alb, scrobit și ghete bine lustruite de bunica, privea lipsit de
interes prin încăperea unde dormeau părinții, apoi își îndrepta
atenția (dacă se poate spune astfel) spre fereastra ce dădea în
curtea interioară a casei, curte „cuprinsă”, forfotind de orătănii,
ce se prelungea cu o grădină largă, cu pruni și meri și peri, unde
își punea la încercare, tata, experiența lui de „om de țară”,
cultivând aici, în timpul liber, fasole, sfeclă, roșii, castraveți, cu
pasiunea unui agricultor ce-și părăsise, împins de soartă,
ocupația moștenită din strămoși ca să revină, cu nostalgie, la
îndeletnicirile „primordiale”. În vremea asta, noi, copii, ne
zbenguiam prin cameră gălăgioși, făcând tot felul de nebunii și
giumbușlucuri, fără ne pese de prezența pietrificată a bunicului,
îl ignoram, acesta e adevărul, ocolind cu impertinența vârstei
scaunul pe care era plantat ca o statuie vie, nimerită întâmplător
în casă, iar bunicul își continua netulburat, într-o insolită stare
de hipnoză, examinarea cadrului ferestrei, apatic, orb, așa cum
am văzut mult main târziu bătrâni privind cu ochii stinși
televizorul. După o oră, în care timp mânca fără grabă, fără
poftă – mai degrabă molfăia dulceața de nuci sau zmeură sau
vișine, servită de mama pe o farfurioară din porțelan de Saxa și
bea o jumătate de pahar cu apă de la gheață, bunicul își cerceta
cu atenție ceasul de aur, prins cu un lănțug, de asemenea din aur,
la butoniera hainei, călcată impecabil, se ridica cu greutate, își
lua bastonul rezemat de scaun, nebăgând în seamă prezența
noastră insignifiantă și ieșea din dormitor, cu pași mărunți,
nesiguri, însoțit de mama, dispărând din orizontul nostru

9
apercerptiv, iar noi ne reluam cu acecasși nesăbuită veselie
jocurile ingenioase, născocite cel mai adesea ad-hoc, spre
îndreptățita întristare a ordonanței ce-și pierdea, după aceea, o
bună vreme, bombănind, ca să repună camera într-o oarecare
ordine firească. Nu-mi amintesc să fi schimbat vreodată o vorbă
cu bunicul (memoria îți face nu rareori astfel de feste) deși, fără
îndoială, am „conversat” adesea, în încăperile întunecoase din
strada Carol, poate și pentru facptul că între noi și el destinul
săpase o prăpastie de mai bine de două generații, iar el venise
prea târziu în aria de „aducere aminte”, în care copiii încep să
bâjbâie, la granița dintre realitate și imaginație. Ceea ce mi s-a
întipărit pregnant în minte sunt zilele de 21 mai, zile faste în
familie, când ne duceam cu toții la bunici, spre roa prânzului,
îmbrăcați în haine noi, ca să-i urăm bunicului de ziua
onomastică, după tradiție, sănătate și să luăm loc la masa întinsă
de bunica, încărcată cu toate bunătățile din lume, gătite conform
orânduielilor bucătăriei aromâne, bunătăți exotice, picante,
agrementate cu mirodenii rare, cumpărate de Tincuța, sora
mamei, de la vestita băcănie a lui Sarkisian, armeanul, de pe
Praporgescu, vecină cu cofetăria Coanei Mița.

Mă gândesc, nedumerit și astăzi. După atâta vreme, cum de

putea bunicul, doborât de bătrânețe și artroză și necazuri, să
parcurgă cu pasul, în vizitele sale hebdomadare la părinții mei,
pornind din strada Carol, urcând nu fără greutate dealul, până în
strada Mihai Bravu, unde o lua la dreapta, depășind biserica în
cărămidă aparentă a Cuvioasei Paraschiva, traversând Traianul,
pe la librăria Pascu Anastasiu și Gr. Petrescu, oprindu-se ici-
colo la câte o vitrină a „Lipscanilor” de odinioară, unde
apăruseră, după război, noi negustori și noi negoțuri, odihnindu-
se apoi un sfert de oră pe Terasă, unde comanda, de obicei, un
șvarț, la una din mesele cu umbreluțe colorate de sub castani,
tăcut, posac, comunicând cu chelenerul prin semne (acesta
10
cunoscându-i tabieturile) și, continuându-și drumul prin fața
Parcului și Bărăției și bisericii Buna Vestire și Poștei, zidită tot
în cărămidă aparentă, de unde lua drumul Bulevardului, drum
drept, oricum ușor, umbros, ce cobora în pantă, pe sub castani,
de-a lungul Percului și a conacului lui Livezeanu, până în
dreptul casei noastre, alăturată „palatului” nelocuit în timpul
iernii, al boierului Toto Herescu. Bunicul trebuie să fi fost în
tinerețe om sprinten, vioi, de vreme ce izbutea acum, în pragul
„marii treceri”, să împlinească săptămânal această promenadă
ritualică, ce mi s-a întipărit atât de bine în minte, printre
nenumărate evenimente și emoții cufundate în uitare și
resuscitare numai cu ajutorul mamei, care obișnuia, în vremea
serii, înainte de culacare, după rostirea rugăciunii, să ne citească
povești cu zâne, feți-frumoși, castele de cristal, balauri și
vrăjitoare rele, dar și să ne împărtășească întâmplări din
tinerețea ei pierdută, petrecută în casa de pe Știrbei Vodă, colț
cu Carol. Adtfel, figura „în efigie” a bunicului, conchistador ce
coborâse din Clisura Românească, la vîrsta când copiii abia
încep să descifreze buchile din cartea de citire, trecuse Dunărea
și parcursese o viață – la început săracă, aventuroasă, urmând
apoi, după o strădanie îndelungată și ostenitoare și cinstită, să
ajungă la starea de posesor de case și moșii în Râmnic, ca să-și
încheie drumul într-o modestă și anonimă existență, urmărit de
nenoroc și boli și bătrânețe, ecou și subiect de melodramă,
figura lui pierdută într-un trecut fantastic, o reconstitui cu
greutate  astăzi, din amintiri cețoase, fantezie, fotografii,
corespondență de familie sau relatări minate de o inevitabilă
subiectivitate generoasă.

Oricum, bunicul sau „tata mare”, cum îi spuneau nepoții, îmi e

simpatic, rămâne în construcția mea mentală ca un model de
luptător, de self made man (model ce, din păcate, nu s-a
transmis decât arareori urmașilor) dar mai ales ca un ctitor,
11
întemeietor de „seminție”, risipită prin întreaga lume și
împlinind destinul atâtor aromâni ce au găsit în Țară adăpost și
libertate și lăsând în Râmnic nostalgia unor vremi de liniște și
cumpătare și măsură și chibzuită bunăstare.

Foisorul de foc

Pustiitorul incendiu din anul 1847 (pornit de la focul aprins la

casele slugerului Căpățâneanu) determină autoritățile orașului la
strașnice măsuri de apărare împotriva focului. O primă
însemnare documentară în legătură cu combaterea incendiilor o
aflăm la 28 iunie 1832, când magistratul orașului (primarul)
alocă fonduri pentru cumpărarea unei “tulumbe de foc” și a unor
cai pentru transportarea pompei. O dispoziție prevede repararea
cișmelelor și obligația locuitorilor de a-și procura găleți, butoaie
pentru apă, topoare și alte ustensile trebuitoare. În anul 1841 se
trece la organizarea unui serviciu specializat de pompieri,
subordonat magistratului.[…]

În 1854, o corespondență cu magistratul orașului Râmnic ne dă

detalii asupra întreținerii “comenzii de foc” aflată în grija
poliției, cu referiri la repararea sacalei, tulumbelor și hrana
cailor.

Nu peste mult timp pe Capela se va construi Foișorul de foc pe

un mic platou de unde se vedea pe vremuri panorama mirifică a
orașului, până departe, dincolo de beteala de argint a Oltului.
Noaptea, foișorul, cu licărul său plăpând de feștilă, a încântat
multe generații de tineri, pentru care Capela a însemnat loc de
recreere și dor.” Constantin Mateescu – “Memoria Râmnicului”

Se pare că ruinele vechiului foișor ar fi putut fi văzute până în

anii ’50 în vârful dealului Capela, iar zona micului platou de
12
unde veghea orașul a fost mult timp loc de picnic pentru
râmniceni în duminicile liniștite și senine.

Râmnicul uitat – Clisura

Bunica şi bunicul (după mamă) s-au stabilit în Râmnic în a doua
jumătate a veacului al 19-lea. Aromâni de fel, veneau din Grecia
şi anume dintr-o localitate, Vlaho Clisura (nume predestinat), un
sat mai răsărit, probabil, locuit de oameni de ispravă, harnici,
păstrători ai unor vechi cutume şi tradiţii caracteristice
românilor din sudul Dunării.

Clisura Românescă trebuie să fi fost un loc de basm. În casa de

pe strada Carol – colţ cu Ştirbei Vodă, unde mi-am petrecut o
bună parte a copilăriei, s-a păstrat îndelungată vreme (preţ de un
secol), aşezată fiind pe un perete al dormitorului bunicii, cu
terasă ce dădea spre mica bijuterie arhitectonică a legendarului
profesor de latină Eliodor Constantinescu, s-a păstrat, deci,
fotografia Clisurei, adusă de bunicul în geamantanul lui sărac de
„emigrant”, fotografie de o uimitoare claritate a imaginii, dacă
se tine seama de vremea când a fost executată, reprezentând o
aşezare construită în terase, cu case mici, în genul celor din
munţii Apuseni, grădini îmbelşugate şi sol arid, muntos, al cărui
alb de cretă dădea, sub incidenţa razelor solare, o stranie
strălucire peisajului. Clişeul, depozitat într-o memorie afectivă
generoasă dar suspect, fireşte, de subiectivitate, mă fascina de
fiecare dată când păşeam în camera bunicii, întunecată, cu
transparentele lăsate (bunica nu suferea lumina violentă),
mirosind a levănţică, transportându-mă într-o lume necunoscută,
fabuloasă, ireală, asemenea acelor vise ale dimineţii, încă vii în
minte, dar ceţoase, indescifrabile, caudate. Bunicii evitau să
comenteze, atunci când le-o ceream cu insistenţă, imaginea de

13
pe perete, Clisura rămăsese undeva în urma lor ca o fantomă a
unei reâncarnări anterioare, intangibile, secrete. Aşa încât puţine
lucruri mi s-au păstrat întipărite în minte despre melegurile de
origine ale bunicilor, reprezentate doar printr-o fotografie (fie ea
spectaculoasă, sugestivă) ce se îngălbenea odată cu trecerea
insesizabilă a vremii.

Prin anii ’70, când municipalitatea Râmnicului a hotărât să

demoleze casele din zonă, de la farmacia lui Bejan până aproape
de zbucnirea de verdeaţă a Zăvoiului, imobilul bunicului din
strada Carol (bunicii fiind de mult trecuţi în lumea drepţilor) a
dispărut ca atâtea edificii de valoare sub cupele flămânde ale
buldozerelor, fotografia secular a Clisurei, care mi-a oferit
atâtea clipe de desfăt şi însingurată delectare, pierzându-se în
vânzoleala grăbită a mutării, într-un apartament „de stat”, a unor
urmaşi nevrednici să înţeleagă semnificaţia ascunsă a acestei
matrice a obârşei noastre sud-dunărene. Ea, matricea, s-a
conservat intactă doar în memoria mea atât de şubredă acum, la
bătrâneţe, aidoma icoanei Sfântului Gheorghe din casele bunicii
de la Govora, nimerită deasupra patului în care mă odihneam,
ce-mi ocrotea, copil fiind, cu evlavioasă dărnicie somnul, după
porunca aspră a Stăpânei, în lungile vacanţe de vară petrecute an
de an cu frate-meu, în satul de pe valea Hinţei.

Destinul meu, al celor mulţi, care au trăit sub zodia purpurie a

comunismului, a hotărât să nu pot să călătoresc în Grecia, în
pelerinaj la locurile de unde se trăgeau bunicii şi străbunicii unei
familii atât de încercate ca a noastră şi unde vieţuiesc şi astăzi
rude care, sub povara timpurilor, vorbesc, probabil, limba
greacă, uitându-şi în buna parte obiceiurile şi datina, graiul.

După evenimentele din ’89, când porţile spre lumea civilizată au

fost deschise larg şi când nici o oprelişte nu mi-a mai stat în cale
14
de a se reface, în sens invers, drumeagul pe care l-au parcurs cu
un veac şi jumătate în urmă bunicul şi bunica pe mare sau cu
căruţele încărcate cu agoniseala lor şi a familiilor lor, ca să se
stabilească în Dobrogea, mai întâi (popas „obligatoriu” pentru
toţi macedonenii), apoi, prin Bucureşti, în Râmnic, după
„evenimente”, deci, ivite pe neaşteptate şi într-un moment în
care viaţa mea se retrăgea încet spre asfinţit, n-am mai avut
imboldul şi nici suportul moral şi nici tăria de a depăşi nişte
străvechi tabuuri, fixate într-o conştiinţă obosită de atâtea
aşteptări neîmplinite, încât Clisura a rămas doar o himeră, o
fotografie care a dispărut şi ea în vârtejul vremilor, lăsând doar
amintirea fumegoasă pe care o mai păstrez şi astăzi şi care se va
stinge odată cu trecerea, firească, în somnul veşniciei.

Râmnicul uitat – Asistență medicală,

Partea I
Cronicile timpului amintesc de prezenţa “ bolniţelor”, asezămite
care funcţionau pe lângă mânăstirile Cozia (sec al XIV-lea) şi
Hurezi (sec al XVIII-lea), unde cei bolnavi erau îngrijiţi de
slujitorii monahali.

15
Un băcan din Râmnicu Vâlcea comercializa în prăvălia sa
leacuri aduse de la Sibiu.
Astfel intr-o cerere din 1778 a unui boier din oraș i se cere
acestuia un leac compus din: “o pătrime oca rosmalin şi să fie
amestecat cu rabar bleter” ( foi de dafin).
Primul medic oficial din Râmnic a fost Adam Ulrich numit în
calitate de chirurg în anul 1792 de către Episcopul Filaret, al
Râmnicului.

O reţetă a cestui medic pomenea: ”să se cerceteze în grădinile

Sibiului sau în grădina Brokantal de nişte poame ce le zice
ananas, să se cumpere doua poame şi să se trimită pentru
dumneaei Doamna lui Iancu Caragea , bivel-postelnicul, care
din naşterea unui cocon se afla lehuză”.

Pe vremea domniei lui Alexandru Vodă Ipsilanti (1774-1782),

„…Orăşenilor, de ziua Măriei Sale, li s-a organizat la Vâlcea,
pentru prima oară, un serviciu gratuit de sănătate”, pentru toţi
locuitorii, fără deosebire de naţionalitate sau religie şi s-a numit
„un dohtor cu plată, câte 50 de taleri pe lună, din cutia
milostivirii”.
Evenimentull este demn de reţinut, cunoscut fiind faptul că
gratuitatea serviciului medical a fost introdusă pe teritoriul
european abia în vremea primului război mondial.
Intre 1789 şi 1792, pe vremea războiului şi aocupaţiei austriece,
la Râmnic s-a organizat un spital.

După retragerea armatei, în anul 1791, pentru spitalul ridicat de

austrieci, Episcopia şi mânăstirile au făcut plată Domniei
„pentru ca spitalul să fie lăsat pe seama oraşului”.
La 15 octombrie 1802, domnitorul Constantin Ipsilanti trimitea
la Râmnic „un doctor deosebit, cu ştiinţa tămăduirii pentru
bolnavii din judeţ, fiind plătit cu 40 de taleri pe lună şi încă 20
16
de taleri pe an, pentru ierburile adunate şi folosite la pregătirea
leacurilor”
În anii 1828-1829 (cu unele „replici” în anul care a urmat),
bântuise în Ţara Românească o epidemie năprasnică de ciumă,
(a doua după cea din 1813 – „Ciuma lui Caragea”), „boală
lipicioasă”, cum este denumită în documente, adică infecţioasă.
„Dvornicia Mare din Lăuntru a Prinţipatului Ţării Rumâneşti” îi
trimite otcârmuitorului judeţului Vâlcea – pe atunci, M. Golescu
poruncă „spre îndeplinirea tuturor măsurilor atingătoare de paza
sănătăţii de obşte”, la care otcârmuitorul trebuie să-i antreneze
pe toţi locuitorii judeţului”

(…)„Către Dumnealor boierii ispravnici ot sud Vâlcea: „nu

numai să puneţi carantine pe la cuviincioasele locuri, dar să le şi
întăriţi bine cu cinovnici şi alţi slujbaşi, oameni vrednici, şi pe
nimeni din părţile acelor locuri să nu îngăduiască a intra în
judeţul dumneavoastră, fără a face carantină de nooă zile şi (. . .)
curăţenie prin afumare. Şi mai ales pe aceia ce acum, după
stricarea bâlciului Râureni, să întorc pe la casele lor, să să ţină la
carantină nooă zile, afumându-li-se lucrurile ce vor avea cu
dânşii”
La 24 august 1831, poliţaiul oraşului Râmnic se adresează
otcârmuitorului judeţului cu propunerea ca, din porunca
acestuia, să fie procurate 20 de care cu câte doi boi şi doi
oameni la fiecare, pentru a strânge cantitatea mare de gunoaie,
„de multă vreme adunate”, care exista atât în oraş, cât şi în
împrejurimile acestuia Sunt trimise şi instrucţiuni scrise,
cuprinzând îndatoririle fiecărui dregător în privinţa regulilor pe
care acesta trebuia să le păstreze „după pravila carantinii”.

Se dau instrucţiuni precise în privinţa măsurilor care trebuie

luate în situaţiile de deces ca urmare a epidemiei. Pentru orice

17
eventualitate, oamenii erau sfătuiţi „să facă şi rugăciuni la
biserică”

Ca şi în cazurile celorlalte subdiviziuni administrative,

subocârmuitorul Plăşii Râmnic va fi obligat să trimită
Comitetului Carantinelor o situaţie nominală cu născuţii, morţii
şi bolnavii din aşezările plăşii, inclusiv din Râmnic.
Prezintă interes denumirile bolilor – la bolnavi – sau
menţionarea cauzelor deceselor: boală mare, bubă, inimă,
izbitură, moarte bună, lingoare, bătrâneţe, tusă lungă, mort
pripit, moloşală, răceală etc.

Prin Ordinul cu nr. 6499/1832 al Departamentului „din

Lăuntru”, păstrat la Direcţia Judeţeană Vâlcea a Arhivelor
Naţionale, se cere înfiinţarea şi în oraşul Râmnicu-Vâlcea a unui
spital „în care să vor aduce fămeile publice şi după căutare, să
fie oprite cele bolnave şi să fie doftoricite în 4-5 săptămâni”.
În dotarea acestui spital, care a funcţionat într-o casă ce
aparţinuse lui Ghiţă Iovipale şi dăruită comunităţii cu condiţia
„de a fi reparată şi a servi numai pătimaşilor”, era înregistrat ca
instrumentar „un clistir cu două şpriţuri, unul de parte
bărbătească şi altul de parte femeiască”.

În 1832 este atestată deschiderea în Râmnic a farmaciei

„Salvator” de către spiţerul Miscoltz, despre care medicul
chirurg Francisc Albiner raportează inspectorului general al
carantinelor că „a fost calfă de spiţer în oraşul Deva”

Surse text și foto: www.istorielocala.ro, www.sjv.ro

18
Râmnicul uitat – Regimentul
S-a întâmplat să locuiesc mai tot răstimpul în care am trăit în
Râmnic, până când soarta m-a aruncat în altă lume și între
oameni care veneau din toate zările, în preajma regimentului, ce
se întindea pe o arie (identică, aproape, celei de astăzi) cuprinsă
între Bulevard, Valea Episcopiei, linia ferată și Cartierul
ofițerilor, așezământ aparte, deosebit de celelalte instituții ale
urbei nu atât prin faptul că era păzit fără încetare de sentinel
eîncremenite într-o ciudată nemișcare, înarmate cu puști arhaice,
rămase din bătăliile de la Mărăști și Mărășești, cât mai ales prin
faptul că ne inducea, lui frate-meu și mie, un sentiment de
maladivă curiozitate nesatisfăcută, determinată de neputința de a
pătrunde dincolo de gardul regimentului ce trebuie să se fi
ascuns, printre clădirile de cărămidă aparentă (conferindu-le un
soi de măreție), unde foiau în sus și în jos soldați grăbiți ducând
în mână hârtii și genți kaki din pânză – mistere nebănuite,
capcane primejdioase, invizibile – fantasmagorii pe care aveam
să le trăiesc mult mai tarziu, în altă cheie și la altă tensiune,
citind Castelul lui Franz Kafka, în vremea în care tata începuse
să ne ia cu el din când în când la regiment, cu ocazia “tragerilor”
sau a exercițiilor de defilare, “misterele” încetaseră să ne mai
viziteze imaginația și totuși amintirea acelor clipe de fior ale
copilăriei “primitive”, pe care le trăiam când drumurile mă
duceau prin fața regimentului le mai păstrez și astăzi într-o
memorie preistorică, în care realitatea, visul, fantezia se disting
cu greu în ceața ce acoperă momentul desprinderii conștiinței de
trăirea mitică a uitării, așa cum se întâmpla, de pildă, în zilele de
mare sărbătoare (10 mai), când mama ne făcea hatârul să ne
urcăm pe gardul ce hotărnicea trotuarul de curtea “principală”
seara, ca să urmărim fantasticul spectacol al trupelor care
veneau în pas de marș din dreptul regimentului, conduse de un
19
ofițer călare, purtând făclii aprinse în mână (nu înțeleg nici
astăzi din ce motive se chema “retragere” cu torțe) ca să se
îndrepte, urcând pe Bulevard, spre centru, lăsând în urmă dalele
de piatră, bucăți de smoală în flăcări, pe care o suită de copii
ștrengari, ce urmăreau fidel convoiul, le stingea tălpile
bocancilor, în țipete sălbatice de bucurie.

Când am crescut mai mare, obișnuiam să merg cu frate-meu pe

„câmpul regimentului”, o întindere imensă acoperită cu un strat
de iarbă moale bătătorită de soldații ce făceau în cursul dimineții
exerciții de înviorare și instrucție, în care ne strecuram prin
curțile colegilor de școală ce locuiau în cartierul ofițerilor în vile
grațioase, deschise spre stradă, cu verande gătite cu glastre de
flori sau plante tropicale, construite în primii ani după război și
dăinuind și astăzi, trufașe, după traversarea a trei sferturi de
secol încercate de intemperiile istoriei, intram prin fundul
curților, printre uluci de lemn, nu fără oarecare înfiorată teamă,
din pricina părinților, în mare parte ofițeri, ce le interziseseră
copiilor să depășească hotarul de unde începea „domeniul”
regimentului și ne trezeam în paradisul acestui câmp deschis și
prietenos și disponibil tuturor nebuniilor din lume, unde jucam
de obicei „la două porți” un soi de fotbal rudimentar cu mingi
din cauciuc, jucam până la epuizare, după care ne trânteam pe
iarbă transpirați ca să privim cu răsuflarea gâfâită apusul
soarelui deasupra brazilor de pe Capela.

Dar câmpul regimentului ne oferea și alte distracții inocente,

cum ar fi teribilele meciuri între ostași (terenul reprezentând în
vremea aceea al doilea stadion al urbei, primitiv, e drept, după
arena din Zăvoi), meciuri, încrâncenate, pline de elan, în care
jucătorii se străduiau să se lovească la picioare neîndurători, fără
menajamente, încurajați de camarazii de pe tușă, înveseliți,
gălăgioși, purtând tunici închise la gât și pantaloni și ghete cu
20
moletiere, sub soarele lui august, supravegheați cu îngăduință de
câte un plutonier cu șapca împinsă neglijent pe ceafă și haina
udă de sudoare, plictisit, neparticipativ, indiferent la încleștarea
atroce dintre cele două echipe combatante.

De regiment mă leagă o bună parte din amintirile

copilăriei, începând cu sunetul familiar al goarnei, în trei
registre – vioi, zburdalnic dimineața, când anunța, devreme,
deșteptarea, trenant, molatic, planturos înainte de intrarea
ostașilor flămânzi și obosiți în sălile de mese ca să se înfrupte cu
ciorba tradițională de fasole și sosurile lungi de zarzavaturi,
„bogate în vitamine” și trist, elegiac, topindu-se în triluri
sfâșietoare noaptea, chemând suflarea ostășească la culcare – și
sfârșind cu voioasa fanfară militară, echipată în haine de paradă
cu fireturi și dirijată de un capelmaistru ce mergea pe Bulevard
în fruntea orchestrei de alămuri, țanțoș, mânuind cu dibăcie un
fel de ghioagă garnisită cu beteluri, fanfară ce încânta mulțimea
de curioși duminicile  și în zilele de sărbătoare, fie în Parc, în
chioșcul fermecător de lângă statuia lui Alexandru Lahovary, cu
vedere spre Terasă, fie în Zăvoi, în proximitatea stadionului,
executând vivace valsuri de Strauss, Franz Lehar și Ivanovici,
sau „hit”-uri (termen necunoscut în vremea aceea) la modă sau
canțonete sau tangouri languroase, în timp ce doamne din
„înalta societate” se plimbau la braț  cu tineri ofițeri galanți, pe
aleile umbroase ale grădinii foind de lume îmbrăcată în
veșminte noi și ghete văcsuite, odihnindu-se pe iarbă, fetele
acoperindu-și cu sfiiciune gleznele o clipă dezgolite, bărbații
scoțându-și hainele și așezându-le pe umeri nu înainte de a cere
învoirea șarmantelor însoțitoare.

21
În apropierea regimentului, alături de cinematograful „Adreani”,
se afla (până la demolările devastatoare din „epoca de aur”) o
cârciumă „Mercur”, ce ar fi putut fi socotită o anexă a cazărmii
militare, unde popseau adeseori, dar mai ales în zile de soldă,
ofțerii care ieșeau de la programul de instrucție striviți de
oboseală, plini de praf, duhnind a transpirație, ca să se întremeze
cu un aperitiv (ghiuden, brânzeturi, măsline, salamuri fine de
Sibiu) și un pahar din tradiționala țuică de Pitești sau secărică,
flecărind, bârfindu-și cu prudență comandanții, debitând
aceleași și aceleași anecdote cazone, în maniera spre Gh.
Brăescu, râzând cu zgomot spre nemulțumirea (tăcută) a
vecinilor de pe la alte mese, se defulau după o zi de lucru cu
soldații, zi de umilințe, de restricții, trăite sub cerul limpede,
înghețat al iernii sau cotropiți de soarele fierbinte al lui august,
își goleau paharele cu gesturi cumpătate, uitând că timpul trece,
până când se întâmpla ca una dintre ordonanțe, trimise de soțiile
mai mult ultragiate decât nerăbdătoare, să le amintească să se
întoarcă acasă, să ia împreună prânzul, cu atât mai mult cu cât
deasupra urbei se așternea, netrebnic, întunericul. Patronul
localului, un Dumitrescu, ins mătăhălos, cu ochi hulpavi și
ochelari cu multe dioptrii și ramă groasă, murdară, legată de
urechi cu sfoară, ce-i dilatau privirea dar, parcă, și dimensiunile
și așa considerabile, supreveghea din spatele tejghelei
desfășurarea întâmplărilor din sală, aparent apatic dar atent la
sârguința picolo-ului ce se mișca fără odihnă printre mese,
umplând ici un pahar cu băutură, luând dincolo câte o
„comandă”, veșnic în mișcare, obsecvios, alert, trăgând cu
coada ochiului spre punctul de observație al stăpânului –
patronul, deci, ținea pe lângă bodega pomenită și o băcănie
foarte bine aprovizionată cu „coloniale și delicatese”, strategic
situată în proximitatea regimentului, cu o clientelă statornică,
din „lumea bună” – de regulă soții de ofițeri – de unde o parte a

22
cumpărătorilor se aprovizionau „pe credit”, Dumitrescu
notându-și cu dificultate, din pricina unei instrucții grăbite și
precare, cu o caligrafie nătângă, dar eficientă, datoria respectivă
într-un caiet soios ornat cu pete de grăsime și cerneală, în timp
ce o femeie (nevastă-sa, pesemne) ambala cu gesturi leneșe, în
hârtie albă, spongioasă, târguielile, legând pachetul cu sfoară de
bumbac, pe care o tăia cu foarfeca molatic , fără grabă, ritualic.
Dar chic-ul magazinului consta în faptul că pe calcanul ce da
spre Cartierul ofițerilor era fixată o firmă mare, vizibilă de la
distanță, ba chiar din fața casei noastre de pe Bulevard, ce
conținea un B cât toate zilele, însoțit de trei vocabule mai mici
ce completau și confereau un sens inscripției: ăcănie, erărie,
odegă – găselniță pe care n-am mai întâlnit-o de atunci la nicio
altă „unitate alimentară”, fie ea din București sau alte urbe mai
mărunte pe unde am colindat, nici chiar în textele lui Gib I.
Mihăescu, mare amator de astfel de detalii ce dădeau culoare
altădată crâșmelor din centru, cu grădini gen „Grandiflora”, din
Drăgășanii de odinioară, trouvaille ce mă înveselea de fiecare
dată când mă duceam la cinematograful „Adreani”, nu atât prin
igeniozitatea, de altmimteri dubioasă, a lui Dumitrescu, cât prin
prezența ei constantă ca un avertisment sau o lozincă, dar mai
ales prin inocentul și simplul joc bizar al literelor cărora, dacă
le-ar fi lipsit, printr-un miracol, acel impunător B mare, ar fi
produs un galimatias ce ar fi nedumerit și iritat pe bravii
locuitori ai Râmnicului de atunci.

Desfășurarea cea mai prestigioasă și reprezentativă a

ostașilor în afara hotarelor inexpugnabile, bine păzite ale
regimentului, se asociază cu festivitățile prilejuite de Ziua
Națională a României, ce începeau cu un Te-Deum la Episcopie
la care slujea ierarhul în persoană (ierarh pe care nu aveam
23
prilejul să-l vedem decât o dată sau de două ori pe an, din care
pricină prestigiul vlădicii creștea în ochii noștri așa cum se
întâmplă cu orice „față”, fie ea sau nu bisericească, a cărei
absență din câmpul curiozității infantile  ne inocula un sentiment
de teamă, admirație și respect), urmat de defilarea regimentului
prin dreptul tribunei sărăcăcioase, din lemn  (amenajată cu
câteva zile înainte pe Bulevard, în fața Parcului, împodobită de
crengi de brad și de castan și ocupată de autoritățile orașului),
precum și a mulțimii îmbulzite pe trotuare, femeile îmbrăcate în
rochii lungi, de vară, bărbații în haine de duminică, asezonate cu
cămașă albă și cravată și pălărie – obligatorie pentru persoanele
stimabile  – defilare ce începea din dreptul monumentului
Independenței, ca să se termine în sonurile zgomotoase ale
fanfarei ce intona același marș eroic, cadențat, pe care, printr-o
ciudățenie a memoriei mi-l amintesc și astăzi, în fața
regimentului, unde ostașii și ofițerii dispăreau pe poarta
principală a cazarmei.

Cu o zi înainte de sărbătoare, mama se ocupa de pregătirea tatei

pentru defilare, scoțând „la aer” vestonul alb  (sau bleumarin)
pentru paradă, păstrat cu grijă în huse de pânză într-unul din
cele două șifoniere ale dormitorului, îl netezea atentă cu fierul
de călcat din fontă, încins cu  bulgări de jăratic și îl atârna pe
umerașe în curte, sub supravegherea, de altfel inutiă, a
ordonanței, după care se îngrijea de lustruirea cataramelor de la
centură, a epoleților cu grade și fireturi și a ornamentelor din
bronz ce împodobeau costumul – cu sidol (cuvânt rămas doar în
memoria îndoielnică a „veteranilor”), freca metalul galben ore
în șir, cu sârgul Penelopei, pănă când strălucea de curățenie ca
aurul, pentru ca dimineața următoare, înainte ca tata să se
echipeze de paradă, să cerceteze încă o dată hainele ca nu
cumva, între timp, să se insinueze vreo pată, o scamă sau o cută

24
pe splendoarea de ținută militară, ce ar fi făcut zadarnică
strădania ei meticuloasă.

Parada „oficială”din dreptul Parcului, în centru, nu dura mai

mult de un sfert de oră, vreme în care cele câteva batalioane ale
regimentului treceau aliniate, cu pasul apăsat, în ritmul dat de
tobele fanfarei – soldații crispați (sau cel puțin așa mi se părea
de pe trotuarul de unde urmăream cu emoție ceremonialul) și
timorați de importanța evenimentului la care unii dintre ei
participau pentru întâia oară, cu armele pe umăr, cu căști pe cap,
bocancii lustruiți și hainele curate – ofițerii, îmbrăcați de gală,
cu tunica garnisită, după caz, cu decorații, căciulă cu pompon de
dorobanț (însemnul unității) prins cu paftale și mănuși glasate,
albe, defilau semeț în fruntea trupei cu sabia cu mâner de vultur
înclinată oblic spre pământ (salutul militar), în timp ce asistența
aplauda din vârful degetelor spectacolul din clipa când ostașii se
apropiau de treptele de piatră ale Parcului și până ce se eclipsau
încetul cu încetul în punctul în care Bulevardul cobora în pantă
spre cinematograful „Adreani”.

Cele mai limpezi și mai coerente amintiri legate de prezența

regimentului în aria copilăriei mele sunt împrejurările în care
tata făcea, de trei sau patru ori pe an, rondul de noapte la
„arestul preventiv” , aflat afară din oraș, într-o clădire pierdută
printre arbori seculari pe care, din întâmplare n-am văzut-o
niciodată ziua, obligație de serviciu ostenitoare și dezagreabilă,
probabil, pentru el, care trudise toată dimineața la instrucție,
încântătoare, însă, pentru noi, copiii, nu numai pentru că aveam
prilejul să călătorim o oră cu trăsura regimentului, strălucitoare,
elegantă, cu canapeaua îmbrăcată în catifea albastră, folosită, cu
unele excepții, doar de colonelul și de adjutantul său în
drumurile de acasă la cazarmă, dar și pentru că ne oferea prilejul
să vedem orașul noaptea, pustiu, slab luminat, ici-colo câte o
25
licărire la ferestrele acoperite cu perdele, ce ne atrăgeau atenția,
închipuindu-ne în spatele pereților impenetrabili povești
fantastice, omoruri odioase, scene de o cruzime
înspăimântătoare, așa cum apăreau în prima pagină a
„Universului” (îmi amintesc cu claritate un titlu: Crima din
strada dr. Obedenaru), închipuiri care ne strecurau în suflet un
sentiment de teamă amestecat cu  irepresibilă și, de ce nu,
perversă satisfacție.

La ora 11 noaptea, cu o precizie miitară, trăsura oprea în fața

casei noastre de pe Bulevard (o așteptam cu înfrigurare,
înfofoliți de mama în flanele groase), ne urcam pe capră alături
de vizitiu, soldat în termen (o preferam banchetei din trăsură, de
asemenea plușată, de unde n-aveam „perspectivă”), tata luând
loc cu oarecare jenă pe canapeaua albastră rezervată colonelului
și o porneam în trap mărunt pe Bulevardul însoțit de tei bătrâni,
urcam alene în muzica plăcută a vreunui lătrat de câine
somnoros, atenți la fluierul („signalul”) intermitent, familiar și
totuși straniu, cu altă rezonanță și cu semnificații criptice în toiul
nopții al vardiștilor, treceam de Parc, de Poștă, de cafeneaua lui
nea Tanțu și de benzinărie, coteam la stânga, pe Traian, de-a
lungul clădirilor cu etaj închise, oblonite (o bancă „de scont” –
dacă memoria nu îmi joacă feste –  o ceasornicărie, o farmacie –
Pentifranga – o librărie), depășeam biserica în roșu, suplă, a
Cuvioasei Paraschiva și dughenele cu mărunțișuri și cârciumile
și hanurile și hala, treceam cu ropot de copite podul de metal de
peste râu, ne continuam itinerarul pe lângă târgul numit „de
săptămână” și cimitir, în timp ce casele pitice se răreau treptat și
dispăreau în bezna nopții, ca să ajungem până la sfârșit în fața
arestului (în vremea aceea nu înțelegeam prea bine semnificația
cuvântului „prevenție”, astăzi sintagma însăși părându-mi-se
dubioasă), când vizitiul oprea trăsura cu un țistuit din buze. Noi,
copiii, rămâneam pe capră, în tovărășia vizitiului care ne întreba
26
de fiecare dată în ce clasă suntem, fără curiozitate, doar din
plăcerea de a face conversație, în timp ce tata cobora alert,
oricum vioi pentru structura-i corpolentă, intra pe poarta
deschisă a arestului și aștepta somația ostașului de pază („Stai,
că trag!”), căruia îi comunica parola, după care se topea în
întuneric, iar noi, rămași la voia întâmplării, înfrigurați de vântul
rece al miezului de noapte, dar mai ales de spaima nemărturisită
iscată de glasul amenințător al sentinelei, urmat de un ecou
sinistru și de proximitatea delicvenților ce populau arestul,
trăiam minute de beție , de desfrâu oniric, de desfăt și groază, în
același timp, strânși unul în altul, singuri, tremurând ca varga
sub privirile absente ale ostașului ce moțăia pe capră, așteptam
cu sufletul la gură până când tata ( să fi trecut o oră, două?) se
ivea în poartă, viu încă (ne temeam grozav de eventualele
primejdii prin care trebuie să fi trecut în lipsă), se urca în trăsură
și vizitiul da bice cailor, mustrându-i cu cuvinte dulci-amare de
răsfăț. Drumul spre casă, lung, anevoios, îl petreceam pe capră
dormitând, în pasul aromitor al cailor (tata, întunecat, tăcut, pe
canapeaua de catifea a colonelului, ostașul fluierând un cântec
de joc de pe meleagurile de unde îl adusese soarta), pierdeam cu
totul noțiunea timpului, intrând într-o realitate halucinantă,
abstractă, vecină cu visele de dimineață, însoțiți de hămăitul
prietenos al câinilor și hurducați pe străzile rău pietruite ale
urbei, luminile din mahala se estompau treptat, probabil că
dormeam, până când tata ne trezea din letargie, ne cobora cu
grijă de pe capră și ne lăsa în fața porții buimăciți, înțepeniți de
frig, într-o plăcută stare de iresponsabilă beatitudine.

Un eveniment care a tulburat pe bunii locuitori ai Râmnicului,

oraș patriarhal ferit de marile seisme sociale, a fost plecarea
regimentului pe front, într-una din lunile care au succedat
intrarea României în cea de-a doua conflagrație mondială,
„războiul sfânt” cum s-a numit în primii trei ani după  începerea
27
ostilităților, ca să devină după aceea „războiul împotriva
hoardelor fasciste”, eveniment rămas în amintirea mea ca o
frescă afumată pe ziduri vechi de mânăstire, cu pete de zidărie
alcă obturând ici-colo imaginea de ansamblu a picturii, dând
frâu în compensație fanteziei de a completa aceste semne ale
vremii după voie, cum ar fi schițarea câte unui anteriu de sfânt
sau arhiereu sau așezarea unei tente de culoare pe armura
deteriorată  ctitorului. Cu ani înainte, când eram mai mic,
reprezentarea mea despre războaie se limita la cunoștințele
destul de generale și confuze căpătate la lecțiile predate cu
însuflețire de buna doamnă Mărăcinescu, învățătoarea de la
„Take”, bătrână atunci, sătulă de învățământ și de copii, în
pragul pensiei. (războiul părându-mi-se un fenomen abstract, din
specia inefabilă a conceptului) sau la istoriile rostite „la gura
sobei”de rubedenii sau prieteni care luptaseră la Oituz, Mătăști
sau Mărășești, istorii agrementate cu glume sau anecdote de
cazarmă, ce aveau darul nu să mă informeze, nici să mă
înduioșeze sau să-mi creeze o stare de emotție puternică, ci mai
degrabă să mă îndepărteze de realitatea cinică a războiului,
astfel încât întâia mea atingere directă cu moartea, cu moartea
devastatoare, mai bine zis cu spectrul nevăzut al morții, cu
moartea ca idee, ca dispersie a vieții, mi s-a întipărit cu o
fidelitate aproape cinematografică în memorie.

„Plecarea” s-a desfășurat în gara primitivă a urbei, pipernicită,

mustind de oameni. Într-o după-amiază rece, tomnatică, peronul
fiind plin de lume de tot felul, cu osebire femei acoperite cu
basmale și cucoane înveșmântate în rochii elegante, subțiri, în
tonuri sobre, ținând de mână copiii de grădiniță sau de școală,
zburdalnici – unii, înspăimântați de gravitatea dar mai ales de
noutatea spectacolului – alții, și bărbați în vârstă, purtând baston
și pălărie și haine negre, roase la mâneci și revere și sumedenie
de gură-cască, pe care-i întîlneai mai totdeauna în piață, la circ
28
sau însoțind cortegii funerare – în timp ce dincolo, pe linia a
patra trăsese o garnitură de tren formată din vagoane de marfă
lungi, cenușii, cu ușile glisante, împodobite cu flori și ramuri de
molid, în care soldații, îmbulziți la ușile deschise ale marfarului,
cântau și chiuiau de zor, cât îi țineau puterile, la concurență cu
fanfara ce intona eroic marșuri mobilizatoare, pe care le relua de
fiecare dată cu tenacitate, creând o atmosferă infernală de
vacarm, dând ordine energice, autoritare, țipând isteric, și corbi
mari, rotindu-se deasupra gării în cercuri tot mai strânse,
croncănind sinistru.

Cam asta a fost totul, probabil că plângeam alături de frate-meu

și mama, mi se părea că timpul nu mai curge, înțepenind ca
acele unui ceasornic ruginit, abia îl vedeam pe tata în uniforma
de campanie în ușa unui vagon de clasă, cu capelă și uniformă
soldățească și centură și diagonală și pistol (Beretta) prins la
brâu în tocul de piele maronie, părea departe de tot ce se petrece
în gară, poate îi era frică, aș fi dat orice să știu ce gânduri îi trec
prin minte în clipele acelea deșănțate, îngrozitor de lungi, apoi
s-a auzit un sunet de trompetă, persoanele de pe peron s-au mai
îmbrățișat o dată cu cei ce aveau să plece departe, în necunoscut,
și trenul s-a pus alene în mișcare în direcția Drăgășanilor.
Ostașii au începu să cânte cu o disperare prost disimulată, erau
frumoși, naivi și tineri, plângeaum râdeau, se aruncau buchete
de flori și se schimbau cu înfrigurare ultimele cuvinte de
dragoste, de despărțire, pe urmă trenul s-a îndepărtat în pufăitul
înecăcios al aburilor de locomotivă și în câteva momente a
dispărut prin dreptul barierei, vecină cu fabrica de încălțăminte a
Simienilor.

29
Am asistat în ziua aceea la plecarea unui tren al morții, puțini
dintre ostașii și ofițerii care fluturau batiste înspre peronul
aglomerat al gării având norocul să revină pe meleagurile
Vâlcii, iar ei cărora soarta le-a hărăzit să se întoarcă teferi sau
doar răniți, au fost considerați de către noua putere comunistă
dușmani ai patriei, pentru că luptaseră împotriva marii țări
„vecine și prietene” de peste Nistru, așa încât în loc să li se
ridice monumente, o parte dintre ei au fost trimiși în temnițe și
lagăre de concentrare, iar alții au fost îndepărtați din cadrele
armatei și obligați să-și ducă traiul ca niște paria ai societății;
istoria ne oferă câteodată astfel de momente de schizofrenie în
care realitatea se îndepărtează de ea însăși, pierzându-și rostul și
identitatea.

Rănit de două ori pe front, luptând trei ani în linia întâi, flămând
și înghețat, dormind adesea, în iernile cumplite ucrainiene pe
zăpadă, riscându-și existența pe Mureș, pe Tisa sau în Munții
Tatra, purtând tot timpul moartea în suflet, scăpat cu viață
printr-o minune a Dumnezeirii, tata a fost silit la întoarcerea în
Râmnic să-și îngroape noaptea în taină și cu mare teamă, în
grădină, la rădăcina unui măr sălbatic, ajutat de frate-meu,
pistolul, sabia, baioneta, armele de vânătoare și decorațiile
obținute pentru curajul și faptele de arme dovedite și a așteptat
cu stăruință și tenacitate vremi mai prielnice, dar vremurile bune
n-au sosit, așa încât, probabil, decorațiile găsite după trecerea
bătrânului în neființă, printre mormane de moloz și bolovani și
humă de către muncitorii care ne-au demolat imobilul din strada
Gării, au dispărut în gurile murdare de deșeuri de la marginea
orașului. Ar fi meritat să fie lustruite și expuse într-un muzeu
imaginar al urii, prostiei și ingratitudinii instituționalizate.

30
 Strada Ştirbei-Vodă

Pe vremea când erau bunici tineri, Știrbei Vodă, astăzi o

stradă high-life, situată în inima comercială a Râmnicului, cu
bănci, resturante și magazine elegante, somptuoase, zăcea la
marginea de miază-zi a urbei, o mahala întinsă de-a lungul unui
canal numit „al morilor”, cu care, de altminteri, se termina
orașul și dincolo de care, trecând de podul Olăneștilor, se
întindea un câmp ce se învecina de-o parte cu Dealul Petrișor și
de cealaltă cu „târgul de săptămână”, târg reputat în epocă, intrat
cu vremea în literatură, unde își desfăceau produsele nu numai
trăitorii din apropierea așezării, dar și din alte comune, mai mult
sau mai puțin îndepărtate, ba chiar de dincolo de frontieră, de
prin ținuturile muntoase ale Sibiului, pe vremea aceea sub
ocupație austro-ungară.
La capătul dinspre oraș al străzii, acolo unde aceasta se
întîlnește cu Traian, loc animat și forfotind de lume pestriță
(țărani și târgoveți și propritari în fugă după afaceri, chilipiruri și
tranzacții) se înghesiue amarnic birjele mai arătoase sau mai de
Doamne-ajută, cu birjari apatici moțăind pe caoră, sub soarele
torid al verii, așa cum ne-au rămas în câteva imagini „trase” de
unul din puținii fotografi ai urbei ce au fixat pentru posteritate
una din cele mai vivace și pitorești icoane al târgului, fără să
știe, poate, că pozele făcute cu sofisticate aparate prevăzute cu
burduf și trepiede și pânză neagră ce acoperea obiectivul vor

31
intra peste un secol în colecții și muzee și volume consacrate
istoriei „nebune” a Râmnicului.
Din piața de trăsuri se desfăceau în toate cele patru puncte
cardinale drumuri ce duceau fie spre centrul tradițional al
așezării, pe atunci la intersecția dintre Traian și Bulevard, fie
spre ulițele ce duceau la Olănești sau Drăgășani sau Govora sau
Ocne, fie la garăî, fereastră de deschidere a orașului spre
orizonturi fascinante, feerice, funambulești, ce pot fi comparate
astăzi, păstrând proporțiile, doar cu cele oferite de aeroporturile
internaționale, cu atracția lor inexplicabilă, bizară.
La câțiva pași de piața de trăsuri se ridica, mândrie a urbei de
odinioară, hala de carne (intactă, printr-un capriciu al destinului,
și astăzi, purtând în schimb o altă destinație și fiind ascunsă
dinspre stradă, abuziv, de blocuri de o arhitectură rudimentară),
clădire impozantă zidită în cărămidă aparentă (copie la scară
mică a halei din centrul Capitalei, azi demolată) ce oferea
localnicilor, zilnic, tone de carne proaspătă expusă ademenitor
de precupeții sau crescătorii de vite sosiți cu noaptea în cap de
prin coclaurile îndepăratate ale Vâlcii, care-și vindeau cu
tevatură marfa spânsurată în cârlige pe tejghele acoperite cu un
pospai de tablă, după lungi tocmeli (tocmeala fiind obligatorie),
lăsând din preț în funcție de dârzenia, perseverența și
îndărătnicia clienților, de obicei cucuoane elegante, cu pălării de
soare și rochii lungi, acoperindu-le cu grație gleznele, însoțite de
câte o slujnică „de țară” încărcată cu coșuri de răchită pline cu
cumpărăturile stăpânei.

32
Alături, în coasta halei, se răsfăța hala de pește- sintagmă
dispărută de multă vreme din limbajul uzual și, mai recent, chiar
din dicționare – întotdeauna chivernisită cu păstrăv, crap, biban,
șalău și alte specii de întătoare, pescuite din apa limpede a
Oltului sau din părăurile sprintene de munte ale văii Lotrului sau
Latoriței și cel mai adesea aduse în noaptea precedentă, ce
răspândeau în jur aroma amețitoare de pește care, prezentă și
astăzi în magazinele de specialitate, avea atunci, păstrată într-o
iluzorie memorie afectivă, un farmec special ce ține mai degrabă
de imaginația unei copilării pierdute în ceața înșelătoare a
uitării.
De partea celalaltă a drumului se înșirau, din Știrbei Vodă și
până la podul Olăneștilor (podul Vinerii Mari), dughene,
prăvălii mărunte și gablonțuri, postăvării, tocilării, curelării,
ateliere de croitorie și repararea încălțămintei, ceaprăzării
(ceaprăzăria lui Prădatu), sticlării, boiangerii și hanuri desprinse
parcă din Craii…lui Mateiu I. Caragiale, construite pe gustul și
după tradiții locale, cu crâșmă „înjghebată” la parter, în care se
intra printr-un tunel murdar și nămolos, cu boltă ce dădea în
curțile interioare prevăzute cu acoperișuri sau grajduri pentru
mușterii, de obicei aceiași, sosiți în zilele de târg ca să-și
deshame caii obosiți de drum și să-i hrănească într-un miros
stătut de fân și bălegar, în timp ce la etaj, la care ajungeai pe o
scară în spirală din lemn, cu paramlâc, se rânduiau de-a lungul
unei tinde fără ornamente, odăile ce adăposteau cinci-șase
oaspeți, prevăzute cu paturi insalubre, sordide, un spălător

33
(lighean și cană smălțuită din metal) și o fereastră ce răspundea
fie în stradă fie spre curtea cu mirosuri pestilențiale.
Între aceste hanuri ridicate pe la jumătatea veacului al 19-lea și
dispărute odată cu sistematizarea grăbită a orașului, mi-l
amintesc mai bine pe cel ținut de „domnul Stoica”, bătrân în
vremea copilăriei mele, om de statură mică, pleșuv, cu o bărbuță
bine pieptănată (gen Clemenceau), înveșmântat în orice anotimp
cu haine albe și pantaloni „la dungă” și pălărie din fetru sau de
pai, a cărui politețe mă exceda de câte ori mă întâlneam cu el pe
Bulevard și își scotea cu o oarecare stângace eleganță pălăria,
stângăcie venită, îmi închipui, din faptul că se afla la prima
generație a măruntei burghezii desprinse din viața patriarhală a
satului.
Strada Știrbei Vodă, botezată astfel după numele domnitorului
mare iubitor de parcuri și fast occidental, care a vizitat orașul în
anul 1850 „la rugăciune cinstitului magistrat” (denominația din
vremea aceea a marelui județului) și a lăsat drept ctitorie una din
cele mai „exotice” și mai atrăgătoare grădini publice din țară,
începea cu farmacia Bejan, zidită la confluența cu principala
arteră comercială a urbei și în apropierea pieței de trăsuri,
clădire emblematică în epocă, pe trei niveluri (lucru rar în
Râmnic), proprietate a lui Dinu Simian, unul din marii bogătași
din partea locului, a cărui fiică, Mira, farmacistă dar și
stihuitoare de mare sensibilitate, a practicat aici profesiunea
după absolvirea facultății și, căsătorindu-se cu Ștefan Baciu,
poetul exilului fără întoarcere, a plecat din țară în urma invaziei
armatei sovietice, ca după un periplu îndelungat  (și fericit,
34
susține bardul), în Brazilia, apoi în vestul Statelor Unite, să se
stabilească la Honolulu, în insula Oahu (amândoi profesori la
Universitate, făcând aici o strălucită carieră), de unde Baciu îmi
trimitea statornic revista „Mele”, creația lui, născută din
singurătate și dor de locurile părăsite, precum și rânduri din care
decelam pulsațiile durerii dețăratului, amintitoare a Tristelor
poetului latin gonit de soartă și de despoți pe țărmuri reci,
neprimitoare, pentru a nemuri cetatea Tomis.
De câte ori intram în farmacie, trimis de mama, mă impresionau
borcanele din porțelan cu alifii și droguri aromate aliniate unul
lângă altul pe rafturi de o curățenie impecabilă, purtând pe ele
cu litere de aur cuvinte latinești bizare, neînțelese, de o
sonoritate delirantă, ce-mi crea o stare de inhibiție și
inexplicabilă euforie, nu atât din pricina îngemănării sonurilor,
cât mai degrabă din neputința de a pătrunde în universul esoteric
al absconselor vocabule, sporindu-mi interesul și admirația și
respectul pentru cucoanele coafate, rimelate, îmbrăcate în alb ca
doctorii, din spatele tejghelii, care oficiau, în imaginația mea
necoaptă încă, adevărate mistere eleusine, constând, de fapt, în
prepararea (o oră-două) a „rețetelor” acoperite cu un scris
indescifrabil, drajeurile, pe vremuri, fiind rare și oricum mai
puțin utilizate din cauza dezvoltării precare, nu numai la noi în
țară, a industriei de medicamente.
Cu farmacia începe un șir de prăvălii mărunte cu case și curți
interioare, pietruite, în care proprietarii creșteau găini și rațe și
curci și râmătoare ce aruncau în stradă mirosuri grele,
amestecate cu cele ale bucătăriilor deschise spre curte, exhalând
35
arome de ciorbă agrementată cu multe mirodenii și de prăjeală și
de untură arsă și spre cișmelele a căror apă leșioasă se scurgea
neîntrerupt pe sub zăplazurile gardurilor pe trotuare, formând
băltoace murdare și stătute peste care trecătorii trebuiau să sară
cu fereală.
Mai răsărită între case, păstrată într-o memorie încercată, se ițea
atelierul lui Kaufmann, pălăierul căutat de toată lumea „bună” a
urbei, sosti în Râmnic pe la începutul secolului, bătrân în
vremea când l-am cunoscut, având o reputație morală proastă
din pricina unor năravuri indecente (numite astăzi cu un cuvânt
intrat recent în limbă – pedofilie) dar care executa cele mai
elegante pălării, gambete și căciuli într-o trecută epocă în care
acestea reprezentau nu numai banalul acoperământ al capului
sau o podoabă oarecare, dar și o „stare”, un rang în ierarhia bine
stabiită a momentului.
La Kaufmann își comandau elevii de la „Lahovary” șepcile
obligatorii din stofă bleumarin, cu dungă galbenă deasupra
cozorocului, cu care ne mândream în primul an de școală și tot
aici se confecționau mai toate pălăriile ce împodobeau cuierele
la baluri, spectacole și sindrofii sau cele cu care protipendada
făcea călătorii în Capitală, chemată de afaceri sau întruniri
politice sau în străinătate, pentru cură de ape minerale la
Carlsbad, Vichy, Montreux, Vevey sau Baden-Baden.
La câțiva pași, pe colțul unde se întâlnea cu Carol, ce cobora în
pantă până în dreptul fiefului bunicilor, se afla „imobilul” lui
Vizitiu (două nivele), bărbat vioi, mic de statură, măsliniu la
față, având atelier de reparat mașini de cusut („Singer”),
36
biciclete, gramofoane și alte obiecte, produse ale tehnicii la
modă în epocă, a cărui stare materială trebuie să fi fost modestă
de vreme ce închiria odăi pentru eleve la etaj, alături de
încăperile în care locuia împreună cu famiia, destul de
numeroasă, așadar ținea în gazdă fete de 13-14 ani, venite de la
țară, îmbrăcate în uniforma sobră a liceului de fete, care ieșeau
spre seară, după isprăvirea temelor la matematică, chimie sau
franceză – cochete, pieptănate, la fereastra luminată, larg
deschisă a lui Vizitiu, ca să-și arunce ochii spre stradă, foind la
ora aceea de lume îndreptându-se spre centru sau Zăvoi și să
primească nu fără indiferență și pudoare, privirile admirative ale
liccenilor din clasele superioare, reiterând, fără să știe, pete
secole, povestea lăcrimoasă și emoționantă a cuplului Romeo-
Julieta.
Pe atunci veneam destul de des să-mi văd bunicii, apoi doar pe
bunica (drumurile mele treceau pe sub fereastra cu fete,
feremecată), nu înainte de a mă opri o clipă să recitesc cu o
răutăcioasă voluptate firma unui biet meșteșugar ce locuia în
fundul curții, fixată pe ulucile lui Vizitiu, firmă de o
considerabilă mărime, ce se observa și de pe trotuarul celălalt,
scrisă cu vopsea închisă la culoare de o mână tremurată,
conținând un text ce mă încânta nu atât din pricina gramaticii
atât de personale, de „libere”, ce ar fi stârnit oroarea și mînia
profesorului nostru de română Nicu Angelescu, cât mai
degrabaă prin îmbinarea savantă a cuvintelor care alcătuiau un
text de o savoare fabuloasă: „Aici se vinde coșciuge gata pentru
cazuri funebre”. Faptul că autorul firmei (probabil coșciugarul
37
însuși) îmi era complet necunoscut sporea imaginația mea fertilă
ce recompunea diverse variante care mai de care mai
abracadabrante, ca într-un joc cu cuburi colorate sau ca un
caleidoscop cu infinte și amăgitoare desene pastelate, fără să
reușesc să depășesc prin fantezie „originalul”, fixat odată pentru
totdeauna în cadre de o ingenuitate și perfecțiune inegalabile.
De partea cealalată a drumului, nu departe de casa bătrânească a
bunicilor, se putea adulmeca de la distanță prezența cârciumii
lui Smeureanu, cu ușile deschise totdeauna spre trotuar pentru
atragerea clienților, duhnind a țuică și aperitive ieftine, cârciumă
sărăcăcioasă, întunecată, cu doi, trei mușterii care urmau să
plece cu unul din autobuzele lui Zapciroiu spre Zătreni, Horezu,
Grădiștea sau să se ducă în piață pentru a-și vinde sacii cu
cartofi sau ceapă sau fasole, încât mă întrebam adesea din ce
venituri își întreținea patronul o familie destul de numeroasă,
din care s-au ridicat copii cu oarecare școală, între care Nick
Smeureanu, figură cunoscută a boemei literare a Capitalei, poet
minor, ce publica din când în când poezele romantice si
siropoase, în genul începutului de secol, prin reviste „de
prestigiu”, ajutat, pesemne, de Miron Radu Paraschivescu,
căsătorit cu sora lui, un alt produs de rasă al cârciumii lui
Smeureanu (pe care n-am avut prilejul să o cunosc), poet ce
colinda restaurantele din centrul Bucureștilor, cu o grație și
eleganță fără egal, frumos ca un efeb, înalt, cu părul ondulat și
pomădat cu grijă – figură ce ar fi putut în tinerețe să rivalizeze
cu Nelson Edy, Charles Boyer sau Tyron Power – client fidel al
Fondului lui Traian Iancu, de la Uniunea Scriitorilor, ce apărea
38
neobosit în zilele când se plăteau  colaborările la generiasa
casierie de pe Kiseleff, ca apoi să plece cu scriitorii la
restaurantul „Miorița” proiectat de Mincu la Șosea, unde își
amuza confrații cu istorii de alcov, picante, cu vocea caldă,
baritonală, de artist ratat, în schimbul unui pahar de coniac sau
votcă.
În vremea copilăriei mele, clădirea cea mai exotic-interesantă a
Râmnicului (în fantezia unui puști cu îndoielnică știință de
arhitectură) era zidirea barocă, în cărămidă aparentă, cu savante
decorații la cornișe și balcoane discrete, grațioase, bine
proporționate, ridicată, probabil, de unul dintre iscusiții
antreprenori și arhitecți italieni ce năpădiseră orașul pe la
sfârșitul secolului al 19-lea, după pretențiile competente și
ciudate , toutși, ale proprietarului, umblat prin lume, familiar cu
stilul urbanistic al capitalelor occidentale, clădire situată la
confluența străzii Carol cu Știrbei Vodă în evidentă disonanță cu
casele mărunte dimprejur, aparținând profesorului Eliodor
Constantinescu, figură emarcabilă a învățământului vâlcean (și
chiar național), doctor în litere cu studii la Sorbona și College de
France, prieten cu Haret, animator al vieții culturale locale,
traducător din Plautus și Tertulian, iubit de prieteni și stimat de
adversari  pizmatici, dispărut mult prea devreme pentru a
împlini o operă și așa impunătoare, cu care, bunicul, mai
vârstnic decât el, făcea plimbări peripatetice în Zăvoi, pe aleile
de o impresionantă exuberanță vegetală, duminicile, când timpul
liber le îngăduia să iasă “la aer” și să se bucure de clipe de
liniște și inocent desfăț.
39
Castelul (așa simțeam nevoia să-l răsfăț), cu porțile întotdeauna
ferecate, cu osebire după săvârșirea din viață a profesorului, pe
vremea când abia împlinisem șase ani, exercita asupra mea o
excentrică seducție, nu pentru liniile arhitecturale cu adevărat
fermecătoare, nici pentru prestigiul în cădere liberă, după deces,
al latinistului, așa cum se întâmplă îndeobște cu personalitățile
care dispar treptat de pe ecranul actualității, cât mai ales din
cauza unui halou imaginar și obsesiv cu care îmi plăcea să
învălui construcția funambulescă, în roșu, unică în Râmnic prin
stilul original  și compozit, inaccesibilă în detaliile interioare
privirii mele exersate în spiritual unei morbide curiozități,
sporită de faptul că locuința părea pustie, părăsită, bântuită de
fantome, încât mă deprinsesem să o privesc vrăjit de pe terasa
bunicilor, din piatră, cu un gărduleț mignon din fier forjat ce da
spre Știrbei Vodă, o admirau tăcut, înfiorat, abstras, până ce
mama sau bunica mă chemau în casă ca să mă prezinte cu
mândrie, ca pe un miracol, vreunei cucoane vîrstnice, coafată
“înalt”, mioapă, cu veșminte negre mirosind a naftalină, care mă
mângâia admirativ, ocrotitor pe cap, cu o mână descărnată,
încărcată cu inele grele și mă întreba invariabil ce vârstă am și
ce doresc să ajung în viață.

Copilăria mea, trăită pe Bulevard dar și în casele din Știrbei

Vodă, cu curte generoasă, coborând în pantă, unind de fapt
platforma “Râmnicului de sus”, cum se numea orașul cu două
secole în urmă – cu „cel de jos”, e strâns asociată cu o veche
casă părăginită, situată la numai câțiva pași de locuința arătoasă
40
a bunicilor, o năzărire rustiă, uitată de vreme în ambientul unui
oraș în plină emancipare, cu pridvor înalt din lemn cioplit și cu
gârlici desupra pivniței, în maniera construcțiilor sătești din
zona Vâlcii, situată strâmb față de axul străzii încât acoperea
întreg trotuarul, de parcă ar fi dorit să atragă atenția trecătorului
grăbit că nu e o casă oarecare cu tencuiala scorojită, ferestre
înguste și aspect de locuință neîngrijită, pe care toți locuitorii de
pe Știrbei Vodă o  numeau, în simplitatea și neștiința și
indiferența lor față de începuturile poeziei românești, dar care
auziseră din tată în fiu de existența vremelnică aici a “finului
Pepelei”- “casa lui Anton Pann”.
Desigur, casa nu trezea emoții, n-avea plăcuță comemorativă din
marmură, cum se obișnuiește astăzi cu edificiile în care au
viețuit persoane importante, se prezenta, de fapt, în peisajul
urbei ca o relicvă aruncată la marginea orașului, a altui Râmnic,
uitat, din secolul al 18-lea, încît e de mirare că a supraviețuit
atâtor planuri de urbanizare “de sistematizare”, dar și lucrării
neîndurătoare a timpului, măreață într-un fel în nepăsarea cu
care a dăinuit cu îndărătnicie prin ani, ca să arate azi renovate,
spilcuită, amanajată ca muzeu, mutate din calea aglomerației
stradale ca un obiect de întrebuințare culturală, pierzându-și însă
farmecul vetust, intim, de o oarecare cochetărie sfidătoare, pe
care îl avea în vremea când mă trimitea bunica să cumpăr pâine
de la brutăria din apropiere, de o recunoscută notorietate, ce
inunda cu arome amețitoare de pită caldă strada Știrbei Vodă
până departe, dincolo de baia comunală și de aleile umboase ale
Zăvoiului.
41
În pofida “modernizărilor” aduse acestei așezări ce a pecetluit o
epocă, cea mai străveche mărturie, probabil, a unui ev apus,
romantic, agitat, pierdut cu timpul printre filele mucegăite ale
istoriei, casa lui Anton Pann, căruia i-am jertfit, mult mai târziu,
în clipe de nesperată grație, o fărâmă din puținul vieții, rămâne
pentru mine aceeași dărăpănată așezare modestă, răcută,
desfigurată de intemperii, înfiptă insolent în dalele trotuarului,
așa cum se arată prin fotografiile, desenele sau acuarelele din
epocă, semnificând copilăria mea, dacă nu chiar a unei generații
astăzi la vârsta aducerilor aminte, retrasă într-o memorie
obstinate, inelcutabilă, vag subsitut al unei existențe ajunsă la
țărmurile marii treceri.

Pe doctorul Virgiliu Ștefănescu (Sandu, cum îl numeau amicii)

l-am cunoscut târziu, trecuse bine de pragul celor 80 de ani, în
urma unui telefon prin care, spunea, i-ar fi făcut plăcere, după
lectura „entuziastă” a Memoriei Râmnicului  „să mă vadă” și să
discutăm despre orașul copilăriei sale, dorind de fapt un
interlocutor căruia să i se confeseze și care să-i întovărășească
gândurile în orele de după-amiază sau seara când, bântuit de
amintiri apăsătoare, de stenahorie, singurătate și dezgust de
viață din pricina dezagrementelor pe care le aduce vârsta, stătea
trântit pe patul cu tăblii înalte, de metal, împodobit cu flori și
îngerași, la modă, încă, la începutul secolului, adus probabil de
la Râmnic, și asculta cu îndârjire „Vocea Americii” sau „Europa
Liberă”, cu capul plecat (fiind surd) spre aparatul de radio
Telefunken, adevărată piesă de muzeu, ce se armoniza cu
42
ambianța anacronică a garsonierei situată la etajul doi al unui
bloc, în „Drumul Taberei”, de unde se putea la orice oră urmări
spectacolul imensei cozi de automobile ce așteptau cu paciență
să-și umple rezervorul la o benzinărie din apropiere.
Bătrânul medic, pe vremuri șef de secție la Institutul de „seruri
și vaccinuri” Cantacuzino, pe cheiul gârlei ( de altfel păstra cu
venerație pe o poliță portretul în mărime naturală al savantului
care-i fusese profesor, șef și îndrumător), mic de statură,
emaciat, privire ageră, atentă și fruntea îngustă ce se prelungea
cu o calviție datorată mai degrabă vârstei, becher, conviețuind
cu trei surori (cea mare, Vera – colegă și prietenă cu mama la
pensionul select de domnișoare „Ursulinen Kloster” de la Sibiu
în anii de dinaintea primei conflagrații), trecute toate de 80 de
ani, ce lociau pe același palier al blocului într-un apartament
ascetic, confortabil și care îi făceau menajul fratelui mai
vârstnic, bătrânul, deci, obișnuia să mă primească într-un
costum de haine negru, cu reverele lucioase, prea larg pentru
puținul trup ce-i rămăsese, slăbit de boli și o îndelungată
bătrânețe, cu cămașă albă, curată și cravată, mă ajuta să-mi scot
paltonul, iar, și-l anina cu grijă în cuier ( cu toate insistentele
proteste ale mele) după un cod al bunelor purtări pe care-l
moștenise din familie (mă mustra amarnic dacă încălcam
cutumele imprescriptibile ale casei), după care mă invita să stau
pe un fotoliu „de epocă”, la o masă cuprinzătoare, solidă, cu
picioarele curbate grațios, ce ocupa o bună parte din odaie, unde
își făcea pasiențele cu miza, obsesivă, „dacă scăpăm de
Ceaușescu” și juca, o zi pe săptămână (jour fixe), până la
43
căderea întunericului bridge cu trei octogenari care s-au prăpădit
cu timpul unul după altul, lăsându-l într-o deplorabilă
singurătate, frustrat de singura plăcere (viciu, cum îi plăcea să
spună) ce-i rămăsese, cu care își suplinea tristețile în lungile
după-amieze serbede de iarnă.
Discuțiile cu doctorul, în realitate monologuri, desfășurate într-
un decor de fin de siecle (își adusese, probabil, o mare parte a
mobilei din casa bătrânească de la Râmnic), care-mi sporea
desfătul conversației, se purtau de obicei în jurul tinereții sale
îndepărtate, aventuroase, într-un Paris – în plină nebunie după
încheierea marii conflagrații – unde primise o bursă de
specializare la spitalul Salpetriere și unde, asistent fiind, ar fi
putut să facă , dacă elanurile juvenile și dorul de familie nu i-ar
fi stat în cale, o strălucită carieră universitară (directorul
spitalului, o somitate în domeniul microbiologiei medicale, îl
aprecia și-l îndrăgise până  într-atât, încât îi propusese să o ia în
căsătorie pe fiica lui cea mică), o tinerețe, consumată, în timpul
liber , prin expoziții și muzee sau prin bistrourile și cafenelele
din Cartierul Latin și de pe cheiurile cețoase, seara, ale Senei,
sau prin speluncile nesăbuite, rău famate din Montmartre – toate
acestea relatate cu farmecul unui povestitor din rasa nobilă a lui
Ion Ghica, pe care îl admira și recitea adesea în orele de taină
când somnul întârzia să-i odihnească pleoapele încercate de o
bătrânețe capricioasă și chinuitoare.

În monologurile pasionante ale doctorului, un loc de

suflet îi revenea orașului natal, unde își petrecuse la începutul
44
secolului anii primei tinereți, pe strada Știrbei Vodă, într-o
locuință pe care, din păcate, nu mi-o amintesc, în preajma
brutăriei cu ademenitoare arome de pâine proaspăt scoasă din
cuptor și nu departe de casa „Anton Pann”, momente în care
figura i se lumina și glasul îi căpăta nuanțele molatice-sfioase
ale unui îndrăgostit care-i împărtășește iubitei sentimentele, în
timp ce degusta o sorbitură din vișinata foarte slab alcoolizată,
preparată după rețete proprii de surori, cu care mă trata de
fiecaredată, servită în cupe mici dintr-o colecție de cristaluri fine
preluată, după mărturisirea lui, de la bunici și mă privea atent, aș
zice cu suspiciune, să vadă dacă-i urmăresc fidel aserțiunile.
Retorica vâlceană a doctorului, al cărui farmec e greu de
reprodus, se susținea pe o memorie fabuloasă, cu ajutorul căreia
un istoric al moravurilor ar fi putut cu ușurință recosntitui în
detalii viața cotidiană a trăitorilor acestei urbe la începutul
secolului 20, cu bucuriile și suferințele  și obiceiurile și
năravurile acestora, bătrânul cunoscând nu numai pe proprietarii
caselor de pe Știrbei Vodă sau de pe Bulevard, Traian și
Praporgescu dar și cancanurile care circulau în epocă,
intimitatea îndoielnică din sânul unor familii onorabile, trădările
și pasiunile nelegitime, extravaganta comportare a fetelor
nemăritate, trecute de vârsta primelor amoruri, răpirea
fecioarelor de negustori de către tineri sublocoteneți recent sosiți
în garnizoană, își amintea de prețurile mărfurilor de pe piață
(„cu trei bănuți puteai mânca o pâine”), de  numele copiilor ce
se înecau în fiecare an în Olt, de fastuoasele căsătorii din lumea
„bună”, de baluri și petreceri, de nașteri și decese, de vâlva
45
marilor procese la Tribunal, de ași ai barei, de doctori și
profesori cu micile lor vicii, într-un cuvânt era o adevărată
enciclopedie vie, un aide-memoire pentru eventualii amatori de
curiozități mondene, de galanterii, înât dacă l-aș înregistrat pe
bandă (se împotrivea cu obstinație oricărei „reproduceri” din
motive lesne de înțeles la un vârstnic care fusese martor al atâtor
monstrupzități), aș fi putut încondeia un hronic amănunțit al
Râmnicului în zorii veacului al 20-lea.
Descinderile mele în gasoniera aerisită, luminoasă din
Drumul Taberei, păstrând mirozma unei epoci revolute, unde
eram primit invariabil cu amintita cupă de cristal cu vișinată și o
ceșscă de cafea stătută, dulce, făcută cu o oră înainte chiar de
dânsul, constituia prilej de mare bucurie pentru bătrânul solitar,
care făcea demersuri ademenitoare să mă mai rețină „încă cinci
minute” (ce se prelungeau cu mult peste o oră), arătându-mi
ediții princeps, cărți rare ce-i împodobeau biblioteca (împuținată
cu vermea, în urma „atențiilor” cu care își onora confrații care
se îngrijeau de sănătatea lui tot mai precară), sau literatură
frațuzească în vogă în perioada interbelică, adusă în țară în
vremea episodului parizian, sau povestindu-mi anecdote despre
bunicul său din partea mamei, Oprea Dumitrescu, iscusit editor
și tipograf în jumătatea a doua a veacului al 19-lea, căsătorit cu
văduva lui Anton Pann, sosiți în Râmnic, tineri fiind, după
petrecerea din viață a autorului Poveștii vorbei și aducând cu ei
uneltele tipografiei cu care poetul își tipărise cărțile, multe la
număr, în răstimpul ultimilor ani ai vieții.

46
Știind că mă interesează „subiectul”, bătrânul întârzia cu o
șiretenie inocent disimulată nararea, se repeta, relua cu voluptate
scene „de familie”, mă întreba dacă mai vreau „un pic” de
vișinată, folosea stângaci toate mijloacele de persuasiune, încât
cu vremea, căpătasem un soi de simpatie pentru Oprea, de
altminteri om de ispravă, ce a adus un aer înviorător, de toată
lauda, în puținătatea faprelor de artă tipografică ale Râmnicului.

La câțiva pași de casa doctorului se ridica, fudulă, „Uzina” ce

alimenta cu electricitate urbea, clădire arătoasă la începutul
secolului, rivalizând ca frumusețe cu hala prin stilul atrăgător
pentru o construcție „productivă”, zidită, pesemne, tot de
meșteri italieni, care mă atrăgea în drumurile mele spre Zăvoi
prin zgomotul tenace, sacadat, venit de la motoare dar mai ales
prin farmecul infiorat pe care mi-l inducea, la vârsta aceea,
contactul cu o matahală dotată cu roți imense, aparate și
angrenaje capabile prin complicatele, misterioasele și tainicile
mecanisme să dea lumină unui întreg oraș, uzină ce funcționa
fără oprire, condusă de un domn cu studii de inginerie incerte,
înalt, sever, ursuz, cu părul alb, al cărui nume, Ionescu, însoțit
de determinativul „Uzină”, impunea respect localnicilor nu
datorită deosebitei sale personalități, dealtfel șterse, anodine, cât
faptului că deținea secretul iluminării urbei, un fel de Promoteu
contemporan, redus la scară și care sălășuia pe Bulevard, la
câțiva pași de locuința noastră, într-o casă cu etaj, din fericire
47
rămasă și astăzi în picioare, cu unele prefaceri și ajustări
ulterioare și o terasă largă, cu parmalâc din lemn sculptat, ce
domina îmrejurimile, ușor de „spionat” din curtea unde îmi
petreceam cu frete-meu o bună parte a timpului, când obțineam
permisiunea părinților să ne jucăm în voie după mântuirea
obligațiilor școlare.
Șeful uzinei cu care, deși vecin, nu-mi amintesc să fi
schimbat vreo vorbă, era căsătorit cu o verișoară a mamei, tanti
Tincuța, aromâncă, femeie atașantă, veselă, de o
supraponderabilitate moderată (având o fată – cea mare –
măritată după avocatul Radu Livezeanu, deținut politic în anii
erei comuniste), tanti Tincuța, deci, se afla „în vizită” cu mama
pe care o primea în vasta verandă parfumată, garnisită cu
ghuvece de mușcate, de unde noi, copiii, puteam privi orașul
până departe, dincolo de podul peste Olt, pitic în prespectivă,
insignifiant, insinuându-ne viclean închipuirea propriei noastre
invincibile atotputernicii, în timp ce mama și Tincuța, speriate,
grijulii, ne urmăreau cu sufletul la gură bezemticele acrobații și
tentative de a escalada cutezători veranda cu parmalâc din lemn
cioplit și traforat ce despărțeaclădirea de restul curții, o curte
lungă, răspunzând în Bulevard, cu case mici, sărace, lipite unele
de altele până spre stradă, ca vagoanele de tren, într-una din
acestea întâmplându-se să văd lumina zilei (părinții fiind
chiriași, atunci, la Prometeul Râmnicului) sub zodia
Vărsătorului, pe vremea unei nopți cumplite, cu viscol, de la
sfârșitul lui Gerar.

48
În intersecția străzii Stoianovici cu Știrbei Vodă se afla o casă
modestă la înfățișare, dar încăpătoare, proprietatea preotului
Pătrășcoiu, „ilegalist” se spune, care și-a lepădat sutana și a
devenit , imediat după invazia rușilor în țară, prefect de Dolj,
uitând de cele sfinte și aducându-și cu devotament obolul la
smintirea mulțimilor cu învățătura atee, stalinistă, clădire ce a
adăpostit pe zidurile ei, vreme îndelungată, până la demolare, o
placă din marmură, inscripționată cu un text ce amintea că
locuința a slujit în perioada interbelică drept „casă conspirativă”
a comuniștilor, ridicolă veleitate într-un oraș ca Râmnicul cu o
mișcare bolșevică primitivă, oricum precară, care, privită astăzi
din perspectiva unei istorii neîndurătoare, ar provoca surâsul
inocent al trecătorilor, dacă nu chiar mânia, o casă, deși anostă,
lipsită de individualitate, în care preotul ținea copii de la liceul
„Lahovary” în gazdă, între care și câțiva colegi de-ai mei de
clasă, oblăduiți și sfătuiți, pesemne, de preot, în timpul liber, nu
în credința strămoșească, tradițională, primită de la părinți în
satele răzlețe de unde veniseră să învețe carte ci în
ademenitoarea, persuasiva ideologie, ca un cântec de sirenă, a
orândurii ce avea în scurtă vreme să se împământenească în țară.

Din Știrbei Vodă se desprindea, pe vremuri, o străduță

îngustă, prăfuită (există și azi, mult modificată, însă) care urca
grăbit până sub poalele Capelei, cu vile chivernisite, construite
în anii de după război, având ogradă și grădini cu flori ce se
pierdeau pe sub desișurile împădurite ale povârnișurilor, într-
49
una din acestea locuind o soră a bunicii „de la Govora”, tanti
Irina, femeie trecută de cincizeci de ani, frumoasă, cred, în
tinerețe, afectuoasă, purtând un zâmbet trist pe buze ca un
stigmat sau o pecete, o doamnă Bovary a Vâlcii, resemnată să
trăiască retrasă alături de un bărbat, sârb de origine, ciufut,
morocănos, necomunicativ, avar, mătăhălos, cu cap masiv,
rotund, tuns perie din pricina unei calviții amenințătoare,
prototipul, în imaginația mea de mai târziu, a micii burghezii
ajunsă la o oarecare stare, proprietar, de altfel, al unei prăvălii
de fierărie în centru, pe Traian, cu care mă întâlneam fără
entuziasm în vizitele pe care mama le făcea o dată sau de două
ori pe lună (avea un calendar, pe care-l respecta cu chibzuință, al
„ieșirilor” protocolare în lume) în vila construită în terase a
Belcilor, primiți aici de către tanti Irina cu pupături sonore,
lăcrimoase și dulceață și șerbeturi apetisante, servite în pahare
cu apă rece scoasă proaspăt din fântână, în camera „de oaspeți”
încărcată  cu mobilă în stilul începutului de secol, cu covoare
scumpe și carpete de Buhara de o policromie încântătoare și cu
bufete înflorate din lemn de nuc, cu geamuri mate și vitrine
ticsite de bibelouri (balerine din porțelanuri fine, îngerași,
marchize cu malacofuri înfoiate), servicii de compot, cafea și
ceai din sticlă de Murano, constituind, cu toate, un soi de
anticariat asemenea atâtor magazine „de profil” de pe Lipscani,
Smârdan, Șelari sau Mavrogheni în care aveam să mă desfăt
mulți ani după aceea, în anii studenției.
Interioarele tantei Irina, bogate în surprize, ne stimulau,
lui frate-meu și mie, imaginarea unor jocuri scornite pe moment,
50
făcând din casa doamnei Bovary un câmp de bătălie crâncen,
zgmotos, păgubitor, desfășurat sub ochii blânzi-îngăduitori ai
bietei mătuși, ce-și ascundea cu sfiiciune îngrijorarea și ai lui
Belici, iritat la culme, mustrător, abia putându-și stăpâni
impulsul de a ne administra corecția cuvenită. Dar clou-ul
acestor vizite „planificate” ale mamei îl constituia caleidoscopul
din salon, o ciudățenie rară în vremea aceea, care mă trimitea
prin variația de lumini și forme înșelătoare într-o lume
fascinantă, teribilă, amețitoare, pe care aș putea-o asemui cu
efectul hipnotic al narcoticelor, caleidoscop de care ne
despărțeam cu greu, la insistențele energice ale mamei, spre
seară, când, luându-ne adio de la tanti Irina cu aceleași pupături
înlăcrimate, zgomotoase, coboram în Știrbei Vodă, sub influența
amăgitoare, mincinoasă, stăruitoare a imaginilor paradisului
pierdut pentru o vreme al caleidoscopului, făceam o vizită de
câteva minute la Maia (cum îi spuneam bunicii), ca să ne
întoarcem pe Praporgescu, apoi, trecând pe bulevard, prin fața
Parcului, unde priveam în grabă afișele ispititoare de pe panoul
incitant ce anunța programul filmelor care rulau în săptămâna
aceea la cinematograful Adreani, să ajungem în sfârșit acasă.
*

Alături de uzină, în coasta dinspre intrare a Zăvoiului, sub

arborii ocrotitori ai parcului, funcționa pe vremuri baia
comunală (clădire existentă și astăzi, având cu totul altă
întrebuințare), o „instituție” importantă a urbei în prima
jumătate a veacului, utilă familiilor de condiție modestă, lipsite

51
de confortul canalizării și al unei camere amenajate special
pentru îmbăiat, instituție ce cuprindea cabine cu cadă având
tarife mai costisitoare și o sală mare, „cu aburi”, comună, pentru
plebe, cu ciment pe jos și trepte înalte, din lemn, sală în care
distribuirea căldurii (și a aburului) se făcea gradat, cu socoteală,
respirația clienților fiind tot mai dificilă, pe măsură ce se
aventurau spre „etajele” superioare ale încăperii. Această relicvă
de muzeu a Râmnicului, păstrată doar în memoria celor
vârstnici, ce-și amintesc cu nostalgie de un trecut ce a intrat
sfios, tăcut în cutele uitării alături de edificiile tradiționale și
monumentele (între care statuia lui I.G. Duca din fața Parcului)
și imobilele demolate ce imprimau un stil și personalitate
orașului așa cum arăta în secolul al 19-lea, alături de obiceiurile
și mentalitățile locuitorilor, ar putea constitui o lecție  tristă de
zădărnicie, ignoranță și neputință a istoriei de a înregistra
detaliile semnificative din care se alcătuiește conturul, și el atât
de schimbător, capricios, viclean al adevărului, sintagma „baie
comunală” dispărând cu totul din vocabularul oamenilor, ba
chiar și din dicționarele savante de specialitate.

Odată cu Zăvoiul, ce a stimulat de-a lungul timpului atâtea

condeie inspirate din a căror producțiune literară s-ar putea
înjgheba o consistență antologie „nobilă și sentimentală”,
Zăvoiul de odinioară cu lacul acoperit de sălcii plângătoare, cu
chioșuri traforate de anonimi artiști pierduți în ceața vremii, în
care duminicile cânta fanfara militară, cu pitici din piatră
plantați pe malul lacului și fotografi ce nemureau în câteva

52
secunde pe ostașii în permisie învoiți de la cazarmă, ieșiți „la
aer” cu iubite de ocazie, pe care le ținea de mijloc, tandru, cu
alei pustii în cursul săptămânii,  acoperite toamna cu un strat
romanțios de frunze pastelate, cu court-urile de tenis, serele de
flori ce aduceau lumină și culoare la baluri, nunți, logodne,
petreceri și aniversări, cu stadionul de fotbal umil, rudimentar,
având o singură tribună din lemn prea încăpătoare, totuși, pentru
amatorii  de sport ai unui orășel ca Râmnicul și, în sfârșit, cu
ștrandul, o noutate în epocă, alimentat cu apă limpede din râul
Olănești, dotat cu un mic restaurant de o oarecare eleganță,
construit din lemn, cu mese și scaune de răchită, ocupate de
domni în haine albe și domnișoare cu rochii lungi, plisate și
pălăriuțe cu boruri largi lăsate grațios în față, cu două
trambuline, nisip curat, cabine și un megafon ce transmitea fără
întrerupere tangouri, valsuri și „șlagăre” din filmele americane,
odată cu Zăvoiul, deci, se mântuia, de fapt, orașul, ce se
prelungea, cu case mici, dărăpănate, uitate de nemila vremii,
spre Vlădești, apoi spre Olănești, pecetluind destinul unei străzi
bogate în amintiri, povești, eresuri.

Constantin Mateescu – „Râmnicul uitat”

53