UNIVERSITATEA ”BABEȘ-BOLYAI”, CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOZOFIE

Student: Popovici Răzvan-Ciprian

STUDII POSTUNIVERSITARE

PROGRAMUL DE CONVERSIE PROFESIONALĂ ÎN ISTORIE

DISCIPLINA: Istoria şi tradiţiile minorităţilor din România

Aul II, Sem. I, 2018

Titular: lector univ. dr. Tamas Lönhart

Tutore: lector. univ. dr. Nagy Robert

Responsabil program,
Conf. Univ. Dr. Constantin Bărbulescu

Cultura şi Tradiţiile Bulgarilor din Banat

1
 Majoritatea etnicilor bulgari din România sunt urmaşi ai diasporei bulgare, care s-a format
prin emigrarea din ţinuturile bulgare, în timpul stăpânirii otomane. “Astăzi, această populaţie se
compune din două comunităţi, distincte din punct de vedere istoric şi organizatoric - cea a bulgarilor
bănăţeni, care sunt catolici şi cea a bulgarilor din Sudul României (Oltenia, Muntenia şi Dobrogea),
care sunt ortodocşi. Aceste grupări ale diasporei bulgare au în comun originea etnică, graiul, unele
asemănări în cultura tradiţională şi, în special, caracterul lor agrar. Ele se deosebesc însă prin aşezare
geografică, religie, particularităţi culturale şi dialecte specifice, soarta istorică şi gradul de menţinere
a caracterului lor etnic”1.
“Bulgarii din Banat sunt cea mai veche comunitate etnică bulgară din România. Structura
demografică eterogenă şi gradul ridicat de dezvoltare economică şi culturală a regiunii, privilegiile
speciale pe care le-au avut în timpul habsburgilor, mai slabă presiune de asimilare la care au fost
supuşi (faţă de români, de ex.), precum şi acţiunea bisericii catolice au favorizat prosperitatea şi
păstrarea caracterului micii comunităţi etnice a bulgarilor bănăţeni. Ritul catolic şi cultura originală,
care conţine şi o formă scrisă, i-au transformat pe aceştia într-un grup etnic care manifestă o puternică
dorinţă de păstrare a propriei identităţii”1.
În localităţile bulgăreşti bănăţene, această identitate etnică a fost menţinută peste timp, de o
serie de factori care se regăsesc în cultura şi spiritualitatea locuitorilor de acolo. În pofida trecerii prin
mai multe administraţii (germană, maghiară şi română), sau a mai multor regimuri (imperial, regal
sau comunist), în pofida colectivizării etc., satul preponderent bulgăresc, şi-a păstrat cum a putut
tradiţiile, sărbătorile şi obiceiurile, dar mai ales limba şi credinţa, toate conducând spre coeziunea
etnică.

Repere culturale
a. Limba.
“Bulgarii bănățeni vorbesc o limbă aparte, o formă codificată a dialectului bulgar oriental, cu
influențe lexicale din germană, maghiară, română și sârbocroată (naţii cu care s-au învecinat la noi).
Sunt singurii bulgari care utilizează alfabetul latin. Circa 20% din vocabularul bulgar bănățean este de
împrumut. Marea majoritate a bulgarilor sunt bilingvi, a doua limbă fiind predominant limba
română.”3. “Vorbirea pavlicheană, este cel mai vechi şi mai bine conservat dialect bulgar, datorită lui
se poate compara evoluţia limbii bulgare de după sec. al XVII-lea. Primul cercetător al dialectului
pavlichean din Banat a fost Dr. L. Miletici, care a făcut călătorii de studii la Beşenova-Veche
(Dudeştii Vechi), şi Vinga (principalele aşezări bulgăreşti), între anii 1896-1899, tipărind apoi

2
lucrarea: Cărţile şi limba bulgarilor bănăţeni. Dialectul bănăţean nu este influenţat de limba bulgară
scrisă (oficială), nici de limba bisericii ortodoxe slave (bulgarii bănăţeni fiind catolici) şi nici de cea
rusă, (bulgarii bănăţeni nu au intrat în contact cu cărţile bisericeşti slavone). Conţinutul slavon ce stă
la baza formării cuvintelor provine din limba protobulgară, pe care au adus-o cu ei la începuturi. O
mare influenţă în timp o are limba sârbo-croată, mai ales cea scrisă, folosită în mănăstirile croate,
deoarece la început preoţii şi învăţătorii bulgari bănăţeni au fost croaţi. Ei vorbeau ilira, limbă
folosită şi de călugării catolici pentru propaganda catolică din sec. al XVIII-lea.”2
b. Şcoli.
“Prima şcoală pentru bulgari s-a înfiinţat la Vinga în anul 1741 prin efortul unor călugări
franciscani, având două forme de organizare: laică şi confesională. La scurtă vreme au apărut şcoli şi
în celelalte două sate mari bulgăreşti, Beşenova şi Breştea. Tot la Vinga, din anul 1781 s-a înfiinţat
Şcoala Romano - Catolică Culgară frecventată de 125 de băieţi, unde limba de predare era
preponderent latina”4. În momentul când au fost suficient de înstăriţi, etnicii bulgari s-au putut
organiza mai bine cultural, înfiinţând tot la Vinga şi “Prima Societate a Învăţătorilor” (Sec. XVIII).
Prin mijlocirea şcolilor, majoritatea bulgarilor bănăţeni erau alfabetizată. “La început, şcolile
erau confesionale, educaţia fiind făcută de preoţi în limba bulgară. De-a lungul celor peste 250 de ani
de când s-au colonizat primii bulgari, Banatul a fost sub trei administraţii: germană, maghiară şi
română. Până în 1777, aparţinând administrativ de Viena, limba oficială era cea germană, însă
administraţia austriacă nu se amesteca în problemele interne ale comunităţii bulgare, ci îi lăsa să se
ocupe singuri de şcoală şi biserică. După 1777, apare conducerea maghiară şi limba oficială devine
maghiara. Un timp nici maghiarii nu se amestecă în educaţia bulgarilor, dar după 1793, limba bulgară
este şi ea înlocuită cu maghiara. Pe la jumătatea secolului fruntaşii bulgarilor reuşesc să-i convingă pe
maghiari să reintroducă în şcoală dialectul pavlichean (în paralel cu limba maghiară). La fel se va
întâmpla şi în biserică. Oficial aceasta are loc în 1862, când episcopul Cenadului, Alexandru Bonaz
susţine prima predică în limba bulgară în biserica din Beşenova. Tot atunci sunt tipărite şi primele
manuale pentru şcoli. Însă peste doar 30 de ani, spre sfârşitul secolului, când dialectul pavlichean este
din nou interzis, limba maternă este învăţată în particular şi în biserică pentru a se putea sluji de
cărţile bisericeşti. Astfel, limba bulgarilor este din nou înlocuită în şcoli cu maghiara, rămânând să fie
utilizată doar în biserici, iar preoţilor revenindu-le menirea de a învăţa pe tineri alfabetul şi scrierea
bulgărească. De asemenea, după preluarea administraţiei de către maghiari, şcolile se laicizează,
învăţământul făcându-se în limba maghiară până la 1919, iar după aceea în limba română. Începând
cu anii 1948-1949 în şcolile din Beşenova-Veche, Breştea şi Colonia Bulgară, se introduce limba
bulgară literară”2.
3
 c. Publicaţii.
“În 1863, când dialectul pavlichean este permis în biserici şi şcoli, încep să fie traduse şi scrise
primele cărţi în special pentru biserică (cărţi de cult) şi pentru educaţie (manuale). Aceste tipărituri
sunt complet independente de limba bulgară din ţara mamă. Astfel episcopul Cenadului de atunci A.
Bonaz îl roagă pe renumitul învăţător din Vinga, Iosif Rill să scrie cărţi pentru bulgarii băneţeni.
Acesta începe prin elaborarea unui sistem ortografic ce corespunde dialectului pavlichean şi prima sa
realizare apare la Budapesta în 1866, sub denumirea de Ortografia bulgară, în 48 de pagini. Lucrarea
a fost analizată şi aprobată în prealabil de Uniunea Învăţătorilor din Vinga. Acelaşi Iosif Rill publică
primul abecedar pentru şcolile pavlicene, Pucelnica za balgarsci šculi, Buda, 1869, 124 de pagini;
Apoi până în 1880 apar şi manualele pentru clasele I-IV.
Tot în această perioadă se publică şi cărţile bisericeşti pentru anul religios, cum ar fi:
Manachija Kathekizmus za katolicsanske paulichane, scrisă de preotul Imre Berecz şi dată la tipar de
Petru Uzun, primarul din Breştea la Timişoara, 1851. Altele au fost tipărite în anii următori la
Seghedin în Ungaria, la, Arad şi Timişoara şi chiar la Roma. Pe la începutul anilor 1880 apar şi
primele periodice în care ia amploare partea literară, aici tipărindu-se poezii, povestiri, articole cu
caracter general sau de popularizare a ştiinţei, de ex. Najpotrebitutu znajenji ud novata metermera,
Timişoara, 1875. De asemenea, pe la începutul anilor 1930, Ivan Femerndzin din Vinga începe să
editeze primele calendare la Arad, iar prmarul Carol Telbis editează şi ziarul Banatscci balgarsci
glasnic, ziar ce grupează intelectualitatea bulgărească din acea perioadă. Acest ziar publică şi un
Album, foarte util cercetătorilor de azi, la împlinirea a 200 de ani a comunităţii bulgare 1738-1938.
Tot sub îndrumarea lui Karol Telbis sunt editate câteva cărţi despre istoria bulgarilor de
pretutindeni, prima apărând la Timişoara în 1937 - Balgarska istorija, în 40 de pagini.”2
După Revoluţia din 1989, intelectualii bulgari continuă să publice pentru etnicii lor. “Astfel,
au apărut cărţi ca: Rugăciuni către Sf. Anton de Padova; Carte de rugăciuni, editată de episcopia
catolică din Timişoara, 1988 şi 1990; Biblia şi Catehismul (pentru copii), editată de episcopia catolică
din Timişoara, 1991; Folclor bulgar bănăţean, cules de înv. Ivanciov Carol-Matei din Breştea, Ed.
Helicon, Timişora 1993; Mihai Eminescu. Poezii alese (ediţie bilibgvă), în traducerea aceluiaşi
învăţător breştean, 1994”2.
“În Ianuarie 1990 apare ziarul minorităţii bulgare din Banat – Náša Glás (Cuvântul Nostru),
cu apariţie biluanră. Fondator şi redactor şef acelaşi Ivanciov Carol-Matei. Apoi apar, la date
jubiliare, şi monografiile localităţilor principale bulgăreşti: Vinga 250 de ani, apare în 1991, sub egida
U.B.B. – România, filiala Vinga, Timişoara, coord. Ing. Rancov Ivan. Breştea 150 de ani, apare la
Timişoara în 1997, scrisă de Înv. Manea Anton, ce a predat 45 de ani în acest sat de langă comuna
4
Denta, (Jud. Timiş). Anual, începând cu 1992, se tipăreşte publicaţia “Almanah calendar”, cu redactor
coordonator, prof. Ivanciov Carol Matei. Apare şi Calendar catolic, editat de preot decan Vasilcin
Iani, preot decan Augustinov Gheorghe şi preot Velciov Petru, Dudeştii Vechi, după anul 1996…
Pentru educaţia tinerilor cât şi a enoriaşilor, pr. paroh Augustinov Gheorghe a mai dactilografiat
următoarele titluri: Căsătoria (1972), Pregătirea pentru Prima Sf. Împărtăşanie şi pentru Sf. Mir
(1972), Viaţa Mariei Garetti (1973), Despre tineret (1975), Păcatul uşor iertător (1977), Carte
pentru cântece şi rugăciuni etc.”2
d. Organizaţii.
După 1989, statul a dus, cel puţin teoretic, o politică de susţinere a minorităţilor etnice,
principalele căi de manifestare a minorităţii bulgare fiind:
- “activitate publicistică (reviste şi ziare),
- activitate educaţională şi de formare a tineretului,
- activitatea politică (prin reprezentarea în parlament),
- activitate culturală (asociaţii culturale, dezvoltarea relaţiilor artistice cu statul naţiune).”1
“După răsturnarea regimului comunist în România, ţinând cont de prezenţa celor două grupuri
distincte ale etnicilor bulgari, s-au format două organizaţii. În Banat a apărut Uniunea Bulgară
Banat-România, cu sediul la Timişoara, iar la Bucureşti a fost înregistrată, iniţial, Asociaţia Culturală
Bulgară, transformată, mai târziu, în Comunitatea "Brastvo" a bulgarilor din România. Limba
bulgară se studiază facultativ de către copii de origine bulgară, în satele bulgarilor bănăţeni şi în
câteva şcoli din Bucureşti şi din judeţul Giurgiu. În anul şcolar 1992/1993, numărul lor era de 461.
Cu sprijinul financiar al statului român, cele două asociaţii ale bulgarilor din România
editează două publicaţii - "Nasa glas" (Glasul nostru), care este organul Uniunii Bulgare din Banat şi
este redactat în limba literară a bulgarilor bănăţeni, precum şi "Luceafărul bulgar/ Balgarska
zornita", publicaţie bilingvă (în bulgară şi română), organ al Comunităţii "Brastvo"1.
e. Politică şi Administraţie
Conform prevederilor constituţionale, minoritatea bulgarilor participă activ, după 1990, în
viaţa politică din România. În perioada 1990 - 1996, reprezentantul minorităţii bulgare în Camera
Deputaţilor a fost preşedintele Uniunii Bulgare din Banat, Carol Ivanciov. La alegerile din 1996, locul
minorităţii bulgare în Parlamentul României a fost câştigat de reprezentantul Comunităţii "Brastvo",
Florin Simion. În aceste alegeri, Comunitatea "Brastvo" a obţinut aprox. 5 350 de voturi, iar Uniunea
Bulgară din Banat - 4 115 voturi. La alegerile din noiembrie 2000, reprezentant al minorităţii bulgare
în Camera Deputaţilor a fost ales Petru Mirciov, din partea Uniunii Bulgare din Banat” 1.

5
“Din 2004 până în 2016 minoritatea bulgară a fost reprezentată în Parlamentul României de
generalul Niculae Mircovici”3.
“În cadrul organelor locale ale administraţiei din diferite localităţi au fost aleşi şi reprezentanţi
ai minorităţii bulgare, care au candidat din partea altor formaţiuni politice decât cele două organizaţii
menţionate anterior.”1
f. Dintre personalităţile de origine bulgară care s-au remarcat în Banat amintim pe:
“Ștefan Dunjov (1815-1889), născut la Vinga, avocat arădean, revoluţionar paşoptist şi
colonel în mişcarea risorgimento italiană. A fost primul colonel etnic bulgar.
Iosif Rill, învăţător din Vinga, ce alcătuieşte fonetica şi primul abecedar în dialectul pavlician
la 1866, precum şi alte manuale (cum am văzut mai sus).
Eusebius Fermendžin (1845-1897), născut la Vinga, călugăr franciscan, istoric, membru al
Academiei Croate de Științe.
Carol Telbisz, fost jurist, primar al municipiului Timișoara (1885-1914) și consilier al Curții
Regale Maghiare. S-a născut la Cenad în 1854, într-o familie de bulgari din Dudeștii Vechi.”3.

Tradiţii şi Obiceiuri
Bulgarii bănățeni au o serie de tradiții specifice, unele întâlnite doar la ei, iar altele
împrumutate, sau întâlnite şi la români sau la alte etnii, dar trăite în stil original.
a. Nunta. “La vârsta de 9 ani copilul este catehizat şi i se dă prima Împărtăşanie, iar apoi
primeşte şi Sf. Mir (cum se face mirungerea la catolici). La 14 ani frecventează deja hora din sat şi
şezătorile, iar în biserică fata stă în rândul fetelor mari, iar băiatul cu junii. Logodna se făcea cu doi
ani mai înainte, iar căsătoriile se făceau numai cu tineri din aceaşi localitate; Tinerii se căsătoreau
devreme, la 16 ani fetele şi 18 băieţii (ca peste tot pe atunci), iar din acest motiv, “copii din flori” nu
prea se întâmpla să aibe; Nu exista la bulgarii bănăţeni obiceiul furtului de fete; Iar fata sau băiatul
mai mic nu trebuia să se căsătorească mai înaintea celor mai vârstnici. Cei bogaţi se logodeau cu cei
bogaţi şi cei săraci cu cei săraci (cum era de aşteptat, n.n.). De regulă părinţii fetei şi ai băiatului
organizau logodna (ca şi nunta), după o discuţie prealabilă despre zestrea fiecăruia. Logodna se făcea
atunci când băiatul cerea fata. Acesta trimitea vorbă familiei fetei printr-o rudenie a sa (femeie). După
petrecerea dată în cinstea tinerilor, băiatul putea să vină în fiecare seară să vadă fata la ea acasă, ea
însă numai la tăiatul porcilor sau la culesul viei avea voie la el acasă. Logodna nu dura mai mult de 6
luni, până ce ambele familii se puteau găti de nuntă”2.
“La Vinga, seara dinaintea cununiei, fata se culcă jos pe pământ împreună cu două fete, la fel
băiatul cu doi tineri. Tot în ajun cei doi se spovedesc şi se împărtăşesc. Uneori urmează şi Liturghie.
6
Nunta începe luni şi se termină miercuri. Principalele momente sunt: cununia, petrecerea fetei, mersul
după hainele fetei, , cina, darul, ridicarea părului la fată, prima vizită la părinţii fetei.La biserică se
merge pe jos. Cele două grupuri sunt însoţite de muzicanţi, care cântă special pentru cununie. Mireasa
este descoperită, cu părul împletit în fâşii, fără voal. Mama îi pune în buzunar sare şi un ban de argint,
ca să fie curaţi ca argintul şi o stropeşte cu apă sfinţită. Este o mare ruşine să rămână gravidă în
primul an de căsnicie….”2
“La Beşenova, înainte de nuntă părinţii logodnicului comandă pentru logodnică o pereche de
cizme cu care se va cununa. Tinerii sunt înscrişi la biserică pentru cununie cu 21 de zile înainte, timp
în care sunt strigaţi (anunţaţi) în fiecare duminică în public, şi au vreme de pregătiri. Joia dinaintea
nunţii diverii (giveri, la români), adică băieţii şi fetele de onoare, invită lumea la nuntă, băieţii din
căruţă şi fetele pe jos. Prima dată se duc la casa fetei, unde diverii sunt ospătaţi, iar fata le prinde flori
artificiale în piept. Seara femeile frământă aluatul pentru pâinile necesare la nuntă. Aici se formează
doar un singur şir de nuntaşi. La băiat acasă se face naşului un steag dintr-o basma roşie, iar în vârful
băţului se pune un măr sau o ceapă. Duminică nuntaşii se duc şi la fată şi la băiat. La casa băiatului,
sub streaşină se pune steagul, semn că nunta a început. Veselia e susţinută de joc. Nunta se termină
prin spargerea dulgegului; La casa socrilor, tânăra nevastă este invitată să li se adreseze cu “mamă şi
tată” şi spală picioarele bătrânilor casei; Tinerii căsătoriţi mănâncă zahăr pentru a le fii viaţa
dulce…”2 Descrierile ar putea continua.
b. Naşterea. De acest moment frumos al vieţii sunt legate destule superstiţii. “Înainte de
naştere, gravida trebuie să fie cât mai discretă, a se vorbi despre acest lucru este ceva necuviincios la
pavlicieni, pe când la kiprovceni, dimpotrivă, nu trebuie să se ascundă, căci altfel copilul se va naşte
mut. Aceasta trebuie să se ferească a da cu piciorul în câine sau pisică, deoarece copilul se va naşte
păros. Nu are voie sî meargă la Maria Radna (unde se fac minuni), nici la mort căci copilul va fi cu
faţa galbenă, totuşi dacă intră la mort trebuie să i se dea două iconiţe, una cu roşu şi alta cu alb, ca
mărţişorul, moaşa este chemată la naştere pe ascuns şi trebuie să vină în casă tot aşa etc. Însă să
întâlneşti o gravidă înseamnă noroc.”2. După cum este simplu de observat, toate acestea sunt de fapt
sfaturi pentru a o ferii de şocuri negative sau pozitive, însă încărcate cu “putere spirituală”
(superstiţioasă). Uneori superstiţia se amestecă cu credinţa creştină. De ex. “Dacă copilul este
conceput într-o zi de sărbătoare, gravida va naşte gemeni sau schilod. Pentru acest motiv relaţiile
intime nu trebuie avute la Crăciun, Paşti sau Anul Nou; Pentru ca femeia să nască uşor, trebuie să
poarte la sân, în partea dreaptă o rugăciune scrisă”2. Confuzia este între puterea rugăciunii şi doar
purtarea ei la piept, ca pe o amuletă, ceea ce este o credinţă băbească. Astfel de precepte continuă şi
după naştere. De ex. “Ea stă în pat o săptămână pănă se botează copilul şi abia apoi are voie să
7
meargă, pentru ca pruncul să înveţe a merge cât mai repede, să coase, să toarcă, să scrie, să citească,
pentru ca şi fiul sau fiica să ştie să facă acestea. Pavlicienii cred în ursitoare şi trei zile şi trei nopţi
lângă lehuză stă o fetiţă sau o femeie pentru a o feri de acestea. Lumina stă aprinsă noaptea pentru a
nu veni ursitoarele.”2
c. Botezul. „Se face de obicei a treia zi după naştere, iar dacă e prea slab şi nu va supravieţui
până atunci, îl poate boteza moaşa. Acum de regulă se face duminica după Sf. Liturghie în biserică.
Naş poate fi şi un copil care a împlinit 9 ani. Când naşa ia pruncul spune: turc iau, creştin voi aduce.
Masa festivă cu invitaţi se face după aproximativ 1-2-3 luni, când se scoală lehuza. Numele copilului
este ţinut în taină până la masa festivă şi nu este bine să poarte acelaşi nume cu alt om din casă, că
unul din ei ar putea muri (?)...”2
d. Înmormântarea. „Pavlichenii cred în anumite semne prevestitoare ale morţii: când câinele
urlă în faţa uşii, sau găina ori cioara croncăne în acelaşi loc, sau cucuveaua pe horn, când se crapă
tigaia cu pâine, când lăcrimează ochii, când vezi stea căzând pe cer (multe din acestea sunt comune şi
la români, etc). Despre tinerii ce mor se crede că Domnul îi vrea în cer spre a fi în rai îngeri. Iar
despre bătrânii care nu mai mor se spune că Dumnezeu l-a pierdut din pomelnic. Bolnavul este
spovedit, împărtăşit şi uns de preot, chiar şi în timpul nopţii dacă acesta este chemat. Preotul rămâne
cu bolnavul şi îndeplineşte tot ritualul unui muribund. După plecarea preotului bolnavul îşi ia rămas
bun de la cei din casă. Toţi îi spun „iartă-mă”, îi sărută mâna şi îi urează „drum bun”. Muribundul
trebuie să-şi ceară iertare şi de la cei cu care a fost certat. După aceea îi aprind lumânarea. Cei adunaţi
se roagă, dar nu plâng pentru a nu întoarce moartea din drumul ei. Se crede că sufletul iese sub forma
unei păsări mici, şi pentru patru ore mortul încă mai aude în jur, de aceea se spun numai rugăciuni
până ce estepus în sicriu. Bărbaţii sunt raşi pe faţă iar briciul este pus în sicriu, iar femeile sunt
împletite înainte de a muri. Vizitatorii stropesc pe mort cu apă sfinţită, se roagă, aduc lumănări,
batiste, flori. Alţii aduc mere şi spun mortului să le dea rudelor pe lumea cealaltă. După înmormântare
urmează pomana, iar a doua zi se oficiază o liturghie pentru mort la care participă rudele sale....”2
Sărbătorile
Anul era împărţit în comunitatea satului prin calendar. Orice muncă avea punct de început sau
sfârşit o sărbătoare (religioasă sau “populară”), un reper îndeobşte recunoscut. Din multele momente
ale calendarului am selectat doar câteva, cele mai cunoscute.
1. Anul Nou. Este la bulgarii din vestul ţării cel mai bogat şi colorat prilej de manifestări
folclorice. “Repertoriul obligatoriu conţinea sorcovitul (adică uratul pe la casele oamenilor, cu
rădăcini în religiile păgâne) şi mai recent, acum vreo 300 de ani sub influenţa creştinismului, apare şi
viflaimul. Cu uratul nu mergeau în general decât băieţi mici. În Vinga, Denta şi Breştea însă mergeau
8
şi flăcăii, dar numai pe la fetele mari. Colindătorii primeau nuci, mere, prune uscate şi bani. Înainte
vreme întâmpinarea Anului Nou se făcea până în 1910, trăgând cu tunul, iar până nu demult trăgând
cu arma. De Anul Nou, fiecare trebuie să fie acasă, nu se mergea în gostie şi nici nu se chemau
musafiri, (Iată ce fireşti erau!); În această zi se face mâncare din cap de porc, deoarece porcul râmă
tot înainte spre a găsi norocul. Nu se lucrează nimic în această zi. Bătrânele caselor merg prin grajduri
să tămâieze animalele şi spun rugăciuni. După ce lumea iese de la vecernie se observă din ce parte
bate vântul pentru a se face predicţii cu privire la noul an, e secetos, sau ploios…”2.
2. “Farschangul este similar cu cel românesc, fiind sărbătorit înainte de lăsatul secului
pentru Postul Mare. Potrivit obiceiurilor, sâmbăta dinaintea lăsatului sec tinerii se adună în şezătoare,
iar petrecerea durează trei zile până înainte de Miercurea Cenușii (la catolici), când începe Postul
Paștelui”3. În tot acest timp în localitățile unde locuiesc bulgari se organizează baluri mascate și
spectacole. Duminică, bătrânii încălzeau la stradă ţuică şi invitau pe trecători să bea cu ei. Tinerii
încălecau pe cai impodobiţi cu ţesături populare, apoi ocoleau satul cu căruţele cântând şi strigând... 2.
„Cântecele şi dansurile lor sunt puternic influenţate de cele româneşti, datorită şederii lor îndelungate
în Oltenia şi Banat”5.
3. Baba Marta. “Este sărbătoarea cea mai spectaculoasă din calendarul popular bulgăresc,
care, ca și Baba Dochia, personifică primăvara. La sfârșitul lui februarie, bulgarii fac curățenie
generală în case, deoarece se spune că Baba Marta nu vizitează decât casele ingrijite. Batrânii nu
trebuie să iasă prea devreme din casă, pentru că bătrâna dorește să întâlnească doar fete tinere și
femei. În ultima zi a lunii februarie, copiii din mediul rural aprind un foc cât se poate de mare. Ei
strigă: «Baba Marta, eu te încălzesc pe tine azi, iar tu să mă încălzești pe mine mâine!» și se adună în
jurul focului, cu diverse strigături, iar când focul se stinge, sar peste el. Focul trebuie să ardă cât mai
mult și cât mai sus ca să o încălzească pe Baba Marta, care personifică și soarele care poate să ardă
fețele oamenilor”3.
4. Lăzăretul. “În sâmbăta dinaintea Floriilor, a lui Lazăr, 1-2 sau mai multe fete de 9-10 ani,
îmbrăcate în costum popular, umblă din casă în casă, mai ales pe la rude, cu coşuleţe cântând cântecul
“Lăzăretului”, pentru care primesc ouă, ciocolată, bani.”2 Zicându-se monoton se aseamănă cu
diferite urături cum ar fi Sorcova.
5. Sf. Maria Mică (8 Septembrie). Se merge în pelerinaj la Măn. Maria Radna. În Breştea se
ţine Kirvaiul. Flăcăii şi fetele pregătesc “Rozmarinul”, adică un coşuleţ frumos împodobit şi umplut
cu dulciuri, băuturi alese, struguri altoi, care este agăţat pe un stâlp în mijlocul satului şi care se vinde
la licitaţie. Tânărul care câştigă licitaţia, îşi alege fata preferată, dansează cu ea câteva dansuri, după
care pleacă cu toţii la băiat acasă unde sunt cinstiţi cu mâncare şi băutură.
9
 6. Sf. Caterina (25 Noiembrie). Ea încheie nunţile. Are loc balul meseriaşilor. Este şi ultima
distracţie până la Crăciun, căci din 1 Decembrie începe Adventul (Postul Crăciunului).
Concluzii. În prezent, din punct de vedere al identităţii etnice, comunitatea bulgară din
Breştea, precum şi din restul Banatului, socoteşte în general că nu va mai putea multă vreme să-şi
păstreze unitatea. „Ceea ce până acum 40 de ani reprezenta o tradiţie de familie, se consideră acum
imposibil. Un studiu finalizat în 2016 bazat pe interviul luat mai multor locuitori din sat arată câteva
motive ale acestei realităţi: mozaicul etnic care există în zonă; faptul că tinerii nu mai pun accent pe
păstrarea etniei, prin căsătoriile cu aceaşi etnie; migraţia spre oraşe a tinerilor sau în străinătate; un
proces de asimilare al acestora de către români. Chiar şi în Breştea, sat pur bulgar până în anii 90,
populaţia este îmbătrânită, obiceiuri care în prezent nu se ma ţin, limba bulgară, nu se mai vorbeşte
etc...Alţi localnici au fost mai optimişti, afirmând că: poate s-ar putea menţine comunitatea etnică prin
păstrarea religiei, limbii, obiceiurilor şi tradiţiei, ...dar fără să specifice şi cum putem păstra concret
aceste valori.”5
Câtă vreme lumea satului se va putea conserva în forma actuală şi etnia bulgară (preponderent
agrară) va putea dăinuii. De asemenea, vor mai fi şanse de păstrare a identităţii etnice, câtă vreme vor
mai fi şi oameni iubitori ai originilor şi ai variaţiei culturale. Însă, deşi nu aş vrea să închei pesimist,
peste tot putem observa o disoluţie a lumii rurale. Dacă adăugăm la aceasta influenţa crescândă a
globalizării, ce asanează şi amestecă valori din medii şi etnii diferite şi chiar din colţuri diferite ale
lumii, nu ne mai rămâne o imagine prea optimistă asupra viitorului conştiinţei etnice a acestei etni,
precum şi a multor altora. Omul modern tinde să fie supracultural şi areligios sau sincretic, această
atitudine ducând însă la distrugerea specificului etnic şi la dispariţia valorilor ce pot fi regăsite în
viaţa unor populaţii sau etnii, rezultând o sărăcire a valorilor, a culturii şi chiar a spiritualităţii. Iar
specificul unei etnii sau unei comunităţi nu se poate păstra doar în cărţi sau în muzee dedicate ei,
precum de ex. rezervaţiile nativilor americani, sau muzeele satului din ţară, căci coeziunea este
păstrată în primul rând de oamenii ce duc acelaşi stil de viaţă. Cu alte cuvinte, etnia nu poate fii
menţinută artificial, în afara oamenilor ce o trăiesc. Ea poate fi definită, doar ca un stil de viaţă, iar nu
ca o sumă de obiecte şi tradiţii moarte.

10
 Bibliografie

1. Istoria şi Tradiţiile Minorităţilor din România, Curs pentru Programul de Conversie Profesională, de Toader
Nicoară, Capitolul 1.4. Bulgarii, Ed. Ministerului Educaţiei şi Cercetării, 2005, pp. 7-9
2. Breştea 150 de ani. Monografie. Ediţie bilingvă, de Manea Anton, Timişoara, Ed. Helicon, 1997, pp. 167-197, 217-223
3. https://ro.wikipedia.org/wiki/Bulgari_bănățeni
4. https://scoli.didactic.ro/liceul-tehnologic-vinga
5. Construcţia socială a etniilor din Câmpia Birda-Moraviţa, Lucrare de Doctorat, a drd. Covaci Raluca Narcisa,
Timişoara, 2016, p 112, pp. 145-146, p.159

11