CADRUL GEOGRAFIC ŞI FIZIC

Aşezare şi hotare
Comuna Gângiova este situată în partea de sud-est a judeţului Dolj, pe malul drept al
râului Jiu, pe o pantă puţin înclinată, la o distanţă de circa 60km de oraşul Craiova. Se
învecinează al est cu râul Jiu şi pădurea fostelor „Aşezăminte Brâncoveneşti”, la vest cu
comuna Măceşu de Sus, la nord cu comuna Greceşti şi la sud cu satul Zăvalul. Limita
hotarului de nord începe de la apa Jiului, merge spre vest pe la fântâna Mirei şi ajunge la
Rebegi, parte a comunei Greceşti; de aici pleacă spre nord până la Movila Lăzăreştilor şi de
aici, în linie dreaptă iar spre vest, pe la colţul viilor lui Ştefănuţă şi până la capul codrului
dinspre Măceşu de Sus.
Limita hotarului de sud urmează o linie dreaptă de la Măgura lui Scarlat, care trece prin
delimitările gângiovenilor, trece apa Jiului şi ajunge la Drigu Piscului dinspre fostul Domeniu
al Coroanei din comuna Sadova, trece apoi prin Balta Purului, Poiana lui Drăgilă şi, în
ondulaţiune, ajunge iar la apa Jiului; merge apoi pe la colţul delimitărilor de sus ale
gigherenilor, trece spre est, în linie dreaptă, pe la colţul delimitărilor de jos ale locuitorilor
comunei Gighera, pe la Măgura Tuiţa, capul pădurii Zăvalul, dinspre comuna Zăvalul şi, de
aici, prin o linie ondulată pe la Ciulniţa de Sud, terminându-se la Jiu, la capul Ciulniţa de Jos.
Limita liniei de vest începe de la sud-estul Măgurei Scarlat, merge spre sud-est până la
grindul cailor şi, de aici, spre est, în ondulaţiuni până la colţul de sus al comunei Gighera1.
Relieful
Terenul comunei Gângiova este bun pentru orice activitate şi mai ales pentru
agricultură, parte din el fiind constituit din lunca Jiului, compus din pământ negru
(cernoziom), cu puţin nisip, cu multe movile printre care: movila „Găunoasa” aproape de
hotarul comunei Măceşu de Sus, cu un diametru de 7m şi înălţime de 2m; movila din „Câmp”
cu un diametru de 14m şi o înălţime de 4m; movila „Ostrii” în diametru de 22m şi înălţime de
5m, situată la hotarul Aşezămintelor Brâncoveneşti, dinspre satul Zăval.
Clima şi hidrografia
Clima este temperat continentală, de nuanţă excesivă, cu ierni uscate şi reci şi,
deopotrivă cu veri călduroase şi uscate. Primăvara şi toamna zilele sunt potrivit de calde. De-a
lungul anului, precipitaţiile cad uniform; uneori zăpada este viscolită.
Vânturile suflă predominant dinspre nord şi nord-vest.Astfel, Crivăţul, care de obicei
vine iarna dinspre nord-est, aduce viscol şi ger. Primăvara şi vara bate dinspre vest Austrul,
poreclit şi „Traista goală” din cauză că nu aduce ploaie, ci doar usucă pământul şi ridică
praful. Vara, bate uneori dinspre sud, dinspre bălţile Dunării, Băltăreţul sau Dunăritul care
aduce mai întotdeauna ploaie.
Precipitaţiile cad de cele mai multe ori la începutul verii şi toamna, când plouă
abundent. În timpul iernii cad ninsori bogate, iar vara sunt adesea perioade lungi de secetă.
Jiul este singura apă care străbate comuna Gângiova. Cu mai bine de 250 de ani în
urmă, Jiul îşi conducea apele spre Dunăre, prin două braţe: unul, înspre răsărit, care se vărsa
în Dunăre, la Bechet şi cel de-al doilea, mai slab, care se vărsa tot în Dunăre, în dreptul
Ostrovului Copaniţa. Râul se bifurca în aceste braţe în dreptul satului Comoşteni.
Cea mai veche ştire despre vărsarea Jiului în Dunăre prin cele două braţe ne-o dă harta
lui Schwart, din 1719, pe care se pot observa cele două braţe: Bechet şi Copaniţa. După harta
rusă din 1835, Jiul se vărsa în Dunăre numai prin braţul Bechet, fiind legat de balta Nedeia
printr-o gârlă; cu Copaniţa, Jiul era legat printr-o gârlă ce se desprindea de Jiu în dreptul
satului Comoşteni şi traversa pădurea (Zăval) la capătul de răsărit al ostrovului Copaniţa.

1
George Ioan Lahovari, C.I.Brătianu, G.Tocilescu, Marele dicţionar geografic al României,
vol.II, Bucureşti, 1899, pag.583 şi vol.III, Bucureşti, 1900, pag.551
 Începând de prin anul 1863 Jiul nu se mai varsă în Dunăre în dreptul satului Zăval, ci la
o distanţă cam de 1km de Dunăre prin pădurea Taula, situată la sud de pădurea Zăval, curge
apoi către răsărit, după care coteşte şi curge iar către sud, tot prin pădurea Taula, până la
Dunăre unde se varsă în punctul numit Şircov, aflat în aval la capătul ostrovului Copaniţa.
Căile de comunicaţie
Comuna Gângiova este străbătută de o şosea judeţeană ce trece prin mijlocul ei şi care
este traversată de un număr de linii, atât în partea de vest, cât şi de est, care împarte teritoriul
ei în mai multe sectoare.
În timpul războiului pentru independenţa ţării din 1877-1878, la Gângiova s-a construit
un nou pod care să faciliteze trecerea trupelor spre Corabia, construcţie la care au participat
toţi locuitorii comunei.
În anii 1900-1901, administraţia judeţului Dolj a construit un nou pod de lemn peste
râul Jiu, amplasat la marginea de sud a comunei Gângiova, fapt ce a contribuit mult la
dezvoltarea acestei comune, mai cu seamă şi ca urmare a stabilirii aici a multor clăcaşi veniţi
de pe alte moşii, din Banat etc. Dezvoltarea comunei Gângiova s-a datorat şi faptului că aici
se afla şi conacul moşiei Comoşteni; tot aici locuia şi arendaşul moşiei şi tot aici se afla şi
reşedinţa plăşii Jiului de Jos, care a fost transferată, pentru un timp, la Măceşu de Sus.
Podul de la Gângiova făcea legătura cu şoseaua ce ducea la Piscu Sadovei, precum şi cu
şoseaua Craiova-Bechet, aici aflându-se şi schela unde îşi transportau cerealele şi alte produse
locuitorii celor două sate.
În anul 1922, podul de lemn de la Gângiova a fost rupt de apele Jiului, legătura
făcându-se, mai apoi,prin podul de beton de la Zăval.
Exista, de asemenea, şi o şosea care lega Gângiova de Măceşu de Sus; pe această cale
de comunicaţie se transportau clăcaşii din Gângiova la gara Portăreşti. Această legătură dintre
Gângiova şi Portăreşti facilita contactul dintre conacul satului Gângiova al Aşezămintelor
Brâncoveneşti şi gara Portăreşti, unde erau transportate produsele agricole ale moşiei
Aşezămintelor Brâncoveneşti.
Pentru a se ajunge la Craiova se trecea peste podul Jitianu. Drumul spre Craiova era, în
mare, primitiv, cel puţin până la Segarcea, fiind pietruit numai în interiorul satelor. De la
Segarcea la Craiova şoseaua era pietruită. În timpul desfăşurării ostilităţilor din primul război
mondial, din anii 1914-1918, a fost construit un pod de fier care face legătura între satul
Zăvalul şi pădurea cu acelaşi nume şi, mai apoi, cu satul Grindeni.
De importanţă vitală pentru viaţa locuitorilor era procurarea apei potabile. În acest sens
se impunea construirea de fântâni, fapt ce asigura nu numai aprovizionarea cu apă pentru
necesarul gospodăriei şi a animalelor, dar constituia şi o modalitate de obţinere de venituri
pentru constructorii de fântâni, dat fiind că această ocupaţie era laborioasă şi greu accesibilă.
De aceea mi se pare important să menţionez construirea primelor fântâni în cele două
localităţi la care fac referire în prezenta monografie.
Astfel, comuna Gângiova poseda la sfârşitul secolului al XIX-lea mai multe fântâni,
dintre care, în ordinea vechimii pot fi amintite următoarele:
- fântâna Găvanu, numită astfel de la o mică vâlcea amplasată la nord-vest de comună,
construită în 1813 de un medelnicer şi refăcută de locuitori în anul 1853
- fântâna Criveanu, la vest de comună, către Măceşu de Sus,construită în anul 1813 de
un anume Criva
- fântâna Stănuţ, la nord-vest de comună, situată la hotarul moşiei şi care, ulterior, a fost
părăsită
- fântâna Mirei, situată la hotarul moşiei, la nord-vest de comună, construită în anul
1819 de un anume Mirea Petru
- fântâna Viilor, în plaiul viilor, construită în anul 1864
- fântâna Bâlciului, nume datorat faptului că aici, în nordul comunei, s-a înfiinţat în anul
1873, primul bâlci de la Gângiova; fântâna a fost construită în anul 1882
 - fântâna Ninu, la nord de comună, aproape de hotarul comunei Greceşti, construită în
anul 18832.
În decursul celor peste 150 de ani de la atestarea primelor fântâni, numărul acestora a
crescut enorm. Mulţi gospodari şi-au construit în interiorul gospodăriei lor sau în faţa ei,
fântâni proprii, asigurând necesarul de apă familiei şi animalelor, sporind în acest fel confortul
locuinţei lor.
Versiuni privind denumirea comunei
Prima vatră a locuitorilor de pe aceste meleaguri, a fost satul Radeştiţa, denumire care
înseamnă pădure rasă, pădure tăiată. În Radeştiţa, la început o mică aşezare, apoi un cătun,
s-au stabilit primii moşneni (ţărani liberi şi pastori) încă din veacuri îndepărtate. Satul era
aşezat pe un teren defrişat, foarte jos şi în apropierea albiei râului Jiu. Din cauza deselor
inundaţii, mai ales a celor din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, satul a fost părăsit,
locuitorii lui stabilindu-se mai spre sud, pe pantă puţin înclinată, pentru a fi la adăpost de
inundaţiile Jiului.
Pe noul teritoriu unde s-au strămutat locuitorii din Radeştiţa, s-au construit două cătune:
Bănăţenii sau Bănăuţi şi Gângiova, după care unificându-se, probabil în ce de-al doilea
deceniu al secolului al XIX-lea, noul sat a luat numele de Gângiova; încă şi prin anii
1813-1814, întâlnim în documente satul Radeştiţa3.
Noua denumire de Gângiova ne apare în documente începând din 16 septembrie 1821,
când Hagi Ianuş, mare negustor şi cămătar din Craiova, într-o scrisoare către Conetzos, omul
său de încredere, îi cerea acestuia să facă cercetări la Gângiova, de unde i s-au luat zaharelele
(cerealele)4. În legătură cu denumirea de Gângiova, în Marele Dicţionar Geografic al
României5, în monografia comunei Gângiova6, precum şi în unele lucrări aflate în manuscris,
prezentate în vederea obţinerii gradelor didactice din învăţământ, se susţine că pe teritoriul
satului s-au stabilit mulţi locuitori din Valea Timocului; de aceea, chiar şi în zilele nostre, unii
locuitori, în special cei din partea de sud, continuă să-şi zică „bănăţeni” şi se mai cunosc şi azi
limitele vechiului cătun, care începea de la uliţa care tăia comuna în două. De la biserică, în
partea de mijloc a satului, se întindea Gângiova propriu-zisă, ai cărei locuitori sunt numiţi
gângioveni, iar în partea de nord „ungureni”, deoarece cei mai mulţi dintre ei erau veniţi din
Ardeal7. În satul Gângiova s-au stabilit, în primele decenii ale secolului al XIX-lea,
numeroase familii printre care: Isac, Căpinaru, Istrate, Sîntion, Sebeşanu, Tocae etc. Desigur,
aceste familii s-au aşezat, la început, probabil, într-unul din cele două cătune la care ne-am
referit mai sus, şi care, ulterior, s-au unit înfiinţând actualul sat Gângiova.
Referitor la denumirea satului Gângiova, în monografia publicată în anul 19058 se
afirmă că aceasta şi-ar fi datorat numele unui bulgar, meşter de cai, renumit în peste nouă sate
pentru leacurile lui, denumit Iova Gângul, din cauza defectului de vorbire, gângăveala.
Tot în legătură cu originea comunei, în lucrarea pentru obţinerea gradului didactic,
Nicoliţa Oprescu susţine că fondatorul comunei Gângiova ar fi fost un anume Gângiu Iovan
care, împreună cu ciobanii veniţi aici cu oile de la munte, ar fi întemeiat această comună,
dându-i numele de Gângiova. Autoarea afirmă, în continuare, că într-o discuţie purtată cu un
membru al familiei Isac, acesta i-ar fi relatat faptul că satul respectiv era aşezat în mijloc de
codru, iar apa Jiului curgea prin centrul lui. „Codrul se întindea din dealurile Sadovei şi
Raieţului, sat situat lângă comuna Sadova, până la Măceşu de Sus, peste actualul izlaz

2
Dicţionarul geografic al judeţului Dolj, Bucureşti, 1896, pag.195
3
Fl.F.Robescu, Carte de hotărnicie a moşiei Gângiova-Comoşteni, Bucureşti, 1885,
pag.220-221
4
Documente privind Istoria României, Răscoala din 1821, Documente interne, vol.II,
Edit.Academiei, Bucureşti, pag.336
5
Marele Dicţionar Geografic al României, vol.III, Bucureşti, 1900, pag.552
6
N.Paţa, Monografia comunei Gângiova din judeţul Dolj, Bucureşti, 1905, pag.3
7
Ilie Virgil, Monografia şcolii generale de 10ani, Gângiova-Dolj, 1873-1973, pag.3
8
Nicolae Paţa, op.cit., pag.3
comunal şi moşia satului. Pe Radeştiţă era pădure unde lucra şi meşterul Iovan, care făcea
gânjuri, nişte fiare în formă de cerc întrebuinţate la carele cu boi, care legau leuca de loitră.9”
Tot în legătură cu denumirea comunei Gângiova ni se pare plauzibilă şi ipoteza după
care numele cătunului Gângiova, la care face referire Marele Dicţionar Geografic al
României10, s-ar datora satului Gunzovo, situat în Valea timocului, unde şi astăzi trăieşte o
populaţie de origine română. Datorită asupririi turceşti şi, mai apoi, habsburgice, din Gunzovo
s-ar fi refugiat în părţile noastre numeroşi locuitori care ar fi dat satului numele de Gângiova.
Această ipoteză ni se pare demnă de luat în seamă.
În legătură cu originea satului Gângiova se mai ridică o problemă şi anume faptul că
documente de la sfârşitul secolului al XIX-lea identifică fostul sat Radeştiţa, menţionat încă
din a doua jumătate a veacului al XVI-lea, cu actuala comună Gângiova.
Istoricul comunei
Cercetările ştiinţifice întreprinse în această parte a judeţului Dolj nu ne oferă însă prea
multe date. Totuşi, săpăturile efectuate în comuna Gângiova, la câţiva metri adâncime în
vederea construirii unei fântâni, au dat la iveală obiecte de piatră în formă de pumnal, de
ciocan şi de topor11. Totodată, pe teritoriul actual al comunei Gângiova a fost descoperită o
monedă cu chipul împăratului roman Constanţius al II-lea (317-361)12.
Pe de altă parte, nici cercetările epigrafice nu ne-au transmis niciun nume de sat dacic
sau roman pe teritoriul de azi al comunei şi al satului. Este probabil că în timpul convieţuirii
coloniştilor romani cu populaţia autohtonă mulţi dintre aceştia şi urmaşi de-ai lor, obţinând
pământ în deplină proprietate, să nu mai fi părăsit Dacia. Ei şi-au întemeiat aici familii şi au
dus o viaţă înfloritoare; de altfel, în vecinătatea lor, la Zăval, exista chiar un castru roman,
menit să apere provincia Dacia imperială de incursiunile dacilor liberi.
Istoria acestor aşezări rurale se pierde în negura vremurilor, întrucât, până către mijlocul
veacului al XVI-lea, nu posedăm informaţii privind vechimea celor două sate. Facem
precizarea că data primei atestări documentare nu poate fi luată drept reper de vechime.
Satul Radeştiţa – întâia vatră a locuitorilor comunei Gângiova –ne apare în documente
în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, respectiv în timpul lui Mihai Viteazul, înfăptuitorul
primei uniri politice a celor trei ţări române, intitulându-se, în anul 1600 „domn al Ţării
Româneşti, al Ardealului şi a toată ţara Moldovei”.
Din analiza acestui document, privind plângerea moşnenilor din Greceşti, aflăm că la
acea dată (15 mai 1814), satul Radeştiţa încă exista. Şapte ani mai târziu însă, în anul
Revoluţiei de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, într-un document din acel an, ne apare
pentru prima dată satul Gângiova.
Locuitorii din satul Gângiova au avut de suferit greutăţi şi mai apăsătoare în timpul
ocupaţiei austriece din Oltenia, din perioada anilor 1718-1739. Asupra lor, cum de altfel
asupra mai tuturor satelor din această parte a Olteniei, a fost instituit un regim fiscal deosebit
de apăsător.
În baza noului recensământ (Conscripţia din 1721) s-a stabilit să fie scutiţi de dări
numai cei care puteau dovedi că înaintaşii lor au fost în slujbe timp de patru generaţii, apoi cei
recunoscuţi ca nobili de către împărat şi, în sfârşit, marii dregători; toţi ceilalţi boieri, preoţii
şi mânăstirile, trebuiau să plătească dări.
Potrivit Conscripţiei, clasele sociale din Oltenia erau grupate astfel:
a) sate megieşeşti, adică sate libere, care nu aveau un stăpân al pământului
b) sate birnice, definite ca sate boiereşti care aveau un stăpân al pământului
c) sate fiscale, aparţinând statului, adică fostele sate domneşti
d) sate episcopale şi mânăstireşti
9
Nicoliţa Oprescu, Monografia comunei Gângiova, în manuscris, Arhivele Naţionale
Istorice Centrale, fond.Ministerul Culturii şi al Cultelor, dos.574/1942, f.365 (în continuare
ANIC)
10
Marele Dicţionar Geografic al României, vol.III, Bucureşti, 1900, pag.552
11
ANIC, fond Ministerul Culturii şi Cultelor, dos.574/1945, vol.II, f.115
12
Dimitrie Tudor, Oltenia romană, Bucureşti, 1978, pag.224
 Ţăranii erau obligaţi la muncă, la construirea de şosele, întărituri. Obligaţia de muncă
(robota) era stabilită la 52 de zile pe an, adică o zi pe săptămână.
Satul Radeştiţa (Gângiova) inclusiv toate celelalte sate aparţinând familiei Brâncoveanu
au fost trecute ca sate fiscale. Toţi locuitorii satelor, inclusiv cei ai satului Radeştiţa
(Gângiova) locuiau în bordeie, care dispuneau de o tindă, o vatră şi o odaie. Hrana şi
îmbrăcămintea şi le procurau din munca ogoarelor şi a pădurii din vecinătate.
În sate existau şi robi ţigani, unii dintre ei lucrând ca meşteri la curtea boierilor
îndeplinind totodată, diferite munci casnice. Ţiganii trăiau în sălaşe pe moşia satului, putând fi
şi vânduţi, schimbaţi sau dăruiţi împreună cu bunurile ce posedau.
Desigur că nu tot satul era rumânizat; în sate trebuie să fi fost şi ţărani liberi, fie din cei
miluiţi de domnul Ţării Româneşti, fie de către boieri pentru credinţa şi slujba lor.
Populaţia
Preoţi în slujbă: Popa Nicola sin Popa Neacşu, rumân. Popa Dinu sin Tanasie, ipac
venit de peste Dunăre la anul 829 Iunie şi hirotonisit de arhiereul Metodie ot Vraţa cu
slobozenie dala protopopu plăşii să slujească sfânta liturghie la biserica pusă la dela cu nr.118
Diaconi fără slujbă: Diaconu Costandin sin Popa Iordache, rumân
Postelnicei: Gheorghe sin Galiceanu făr de sinetul stăpânirii, ci numai cu o carte a
dumnealui vel postelnic, cu leat 827 Noemvrie 9, coprinzătoare că şi-au lăsat sinetul la
postelnicu ca să-l înnoiască de Măria Sa Vodă după orânduială.
Neamuri: Ilie sin Voicu Voievod, rumân. Ilie sin Voinea, ipac. Ion sin Popa Iordache,
ipac.
Ertaţi de sate: Păun sin Dima, rumân pentru bătrâneţe. Grigorie sin Stan Tudor
Puşcaşu, ipac, neputincios. Oprea sin Dumitru Vladului, ipac, ipac cu un fecior de muncă.
Grigorie sin Pătru Puşcaşu, ipac, ipac. Marin sin Mihai Belivacă, ipac, ipac. Florea sin Muşat,
ipac, ipac, cu un fecior de muncă.
Văduve: Safta lui Nicolae Lungeanu, bărbat ardelean. Neda a lui Radu Olaru, ipac,
rumân. Anca a Popii Neacşului, ipac, ipac. Călina a lui Tudor Penciulescu, ipac, ipac. Ioana a
lui Ilie sin Dima, ipac, ipac, cu un fecior de muncă. Dumitra a lui Radu Vâlvoi, ipac, ipac.
Marica a lui Andrei Coţofană, ipac, ipac. Mira a lui Vladu Vătăşelu, bărbat rumân. Floarea a
lui Ion Vătăşelu, ipac, ipac. Ana a lui Nică Moraru, ipac, ipac. Maria a lui Gheoghe
Sebeşeanu, ipac, ipac cu un fecior de muncă. Varvara a lui Mitrică Iog, ipac rumân, cu un
fecior de muncă. Lica a lui Ienache al Iovii, ipac, ipac, cu un fecior de muncă. Marica a lui
Preda Topoilă, ipac, ipac. Safta a lui Pencea, ipac, ipac, cu un fecior de muncă. Călina a lui
Ion Turtă, ipac, ipac. Ioana a lui Stoica Iacov, ipac, ipac. Aniţa a lui Tănăsie, ipac, ipac.
Nedelea a lui Daniil, ipac, ardelean, cu un fecior de muncă.
Scutiţi pentru militărie: Stan sin Radul Tigăntula pentru Ilie fiu-său, rumân. Casa lui
Nicolae Bîrsan, ipac, pentru Gheorghe fiu-său.
Scutiţi cu bileturi pă trei ani: Pârvan sin Stanciu văcaru, bulgar venit du peste Dunăre
la anul 1830 Mai fără bilet. Dumitru sin Naidin, rumân,ipac la anul 830 Mai, ipac. Ion sin
Preda Pirică, ipac, la anul 829 Iunie, ipac. Barbu sin Anghel, ipac, la anul 829 iunie, ipac.
Florea sin Florea, ipac, la anul 829 iunie, ipac.
Ţîrcovnic: Ion sin Mirea Belivacă, rumân cu ştiinţă de carte şi orânduială bisericească.
Dumitru sin Diaconu Dinu, ipac, ipac. Iacov sin Popa Neacşu holtei,ipac, ipac.
Cumpănişti: Casa lui Nicolae sin Gavrilă, rumân. Casa lui Nicolae Boiangiu, rumân.
Birnici pământeni: Stan sin Popa Dinu al Preotesii, rumân. Ion sin Popa Dinu Toporan,
ipac cu un feior de muncă. Florea sin Dumitru Cornav, ipac cu un fecior de muncă. Vladu sin
Stoian, ipac. Mihai sin Ion Ciobanu, ipac. Tuţă sin Stoian Surdu, ipac. Ion sin Stoian Vâlcu,
ipac cu un fecior de muncă. Istratie sin Radu Mohajan, ipac. Stan sin Ilie Riga, ipac.
Dumitraşcu sin Ion Dogaru, ipac. Marin sin Tudor Penciulescu, ipac. Radu sin Ivan, ipac cu
un fecior de muncă. Nicolae sin Costandin, ipac. Gheorghe sin Ion Purcărea, ipac. Dumitrru
sin Marin, ipac. Radu sin Radu Durnă, ipac. Stancu sin Ion Penciulescu moraru, ipac cu un
fecior de muncă. Radu sin Barbu Drăghicioiu, ipac cu un fecior de muncă. Antonie sin Barbu
Buşu, ipac cu un fecior de muncă. Cîrstea sin Marin Mehedinţeanu, ipac cu un fecior de
muncă. Belă Birău sin Roman, ipac.
Birnici streini: Ion sin Preda, rumân. Ion sin Gheorghe Fleancu Bărbuia, ipac cu un
fecior de muncă. Stan sin Gheorghe Fleancu Bărbuia, ipac. Ion sin Ignat, rumân cu un fecior
de muncă. Dumitru sin Marcu Mititelu, ipac. Gheorghe sin Matei Ciobanu, ipac. Costandin
sin Radu, ipac. Radu sin Nicolae Ludişteanu, ipac. Stan sin Stoica Bujorică, ipac. Dragu sin
Duca, ipac cu un fecior de muncă. Nicolae sin Dragu Duca, ipac. Dumitrică sin Marin Duda,
ipac. Ion sin Matei Sârbuleţu, ipac. Stan sin Grigorie Puşcaşu, ipac. Iovan sin Iovan, ipac cu
fecior de muncă. Grigorie sin Grigorie Puşcaşu, ipac. Dumitru sin Tudor Puşcaşu, ipac. Dinu
sin Marin al Dragăi Pârcălabu, ipac. Stan sin Anghel vnuc Tănasie, ipac cu un fecior de
muncă. Vasile sin Anghel vnuc Tănasie, ipac. Stan sin Dumitru Burcă, ipac. Nicolae sin Ion
Purcărea, ipac. Tănasie sin Ion Purcărea ce-i zice şi Dincă, ipac. Nicolae sin Dumitru Bacriu,
ipac. Ion sin Gheorghe Pleşoianu, ipac cu un fecior de muncă. Mirea sin Gheorghe Leoveanul,
ipac. Gheorghe sin Andrei Coţofană, ipac. Matei sin Ion al Oprea, ipac. Avram sin Gheorghe
vnuc Voinea, rumân. Gheorghe sin Oprea Baba, ardelean. Cîndea sin Oprea, ipac cu un fecior
de muncă. Mirea sin Petcu Căpraru, rumân. Şerban sin Petcu Pungă, ipac cu un fecior de
muncă. Ion sin Gheorghe Săvişanu, ipac. Ion sin Dumitru Puşcaşu, ipac. Ion sin Gheorghe
Segărceanu,ipac. Nicolae sin Gavrilă, ardelean. Ilie sin Ion Zăvălaş, ipac. Petcu sin Stancu,
bulgar. Vica sin Tănasie al Aniţii, ardelean. Dumitru sin Ion Ciorogoiu, ipac. David Văcaru,
ipac. Lica sin Nistor, ipac. Dumitru Bencea sin Şerban, ipac cu un fecior de muncă. Florea sin
Florea Cocoşilă, ipac cu doi feciori de muncă. Nicu sin Stoica, rumîn.
Scutelnici: Voinea sin Dumitru Duca, rumîn cu un fecior de muncă. Zamfir sin Mitroi
Vasilca, ipac. Mihai sin Iacov, ipac cu un fecior de muncă. Ion sin Pârvu Bucheroiu, ipac cu
un fecior de muncă. Ion sin Dumitru, ipac, cu un fecior de muncă. Ion sin Pârvu ce-şi zice şi
Nucă, ipac. Dobre sin Constandin Bârsanu Bănoiu, ipac. Casa lui Barbu Pungă, rumîn cu un
fecior de muncă. Ion sin Iancu Puşcaşu, ipac.
Posluşnici: Stan sin Stoian Gunea Ştirbu, rumîn cu un fecior de muncă. Marin sin
Florea Gheţu, ipac. Casa lui Radu sin Stoica, ipac cu un fecior de muncă. Gheorghe sin
Constandin, ipac. Iancu sin Tudor Puşcaşu, ipac. Dinu sin Dinu Burcă, ipac. Tănasie sin Ion
Segărceanu, ipac. Mitrică sin Ion Plătică, isprăvnicelu, rumîn. Bănică sin Gheorghe Rândaşu,
ipac. Dinu sin Dinu Olaru Pădureţu, ipac. Dumitru sin Ion Negulescu, ipac. Filimon sin
Gheorghe Popescu, ardelean. Ignat sin Pătru Vintilă Goiceanu, ipac. Ion sin Gheorghe Ţocaia,
ipac cu un fecior de muncă. Filimon sin Gheorghe Sebişeanu, ipac. Ion sin Ion Cacoveanu,
ipac. Ion sin Gheorghe Găinaru, ipac. Păun sin Mitrică logof, rumîn. Iene sin Iacob, ipac. Ion
sin Ianache Cojocar, ipac. Dumitru sin Radu Durna, ipac. Nica sin Gheorghe Pungă, ipac.
Gheorghe sin Radu Pungă, ipac cu un fecior de muncă. Gheorghe sin Pătru ce-i zice Tinică,
rumîn. Ion sin Nedelcu Daniil, ipac. Luca sin Luca Năsturică, ipac. Casa lui Ion Căpinaru,
ipac, cu un fecior de muncă. Năstasie sin Mitu Sedeanu ce-i zice şi Tică, ardelean. Grigorie
sin Avram văcaru, ipac. Ion sin Dinu Moraru, ipac cu un fecior de muncă.
Slujitori: Ion zet Ciungu, rumîn, dă isprăvnicatul străinilor. Casa lui Dumitraşcu, ipac,
ipac cu doi feciori de muncă, Ion Ştirbu, ardelean, ipac, ipac. Mirea sin Pârvuleţu, rumîn, de
plasă pământenesc. Roman sin Stroe, ipac, ipac. Drăghici sin Lică Ianache, ipac, ipac. Marin
sin Pencea, ipac, ipac. Ion sin Gheorghe Jiianu, ipac dă căpitania Ghidiciului, cu un fecior de
muncă. Casa Nicolii Măgăreaţă, rumîn de plasa străinilor, cu un fecior de muncă.
Oameni neintraţi la nicio orînduială: Nicolae sin Gavrilă Cumpănaşu, rumîn.
Gheorghe sin Nicolae Boiangiu Cumpănaşu, ipac. Nică sin Florea, rumîn. Ion Riga sin Ilie,
ipac. Gheorghe sin Ion Moraru, ipac. Gheorghe Mehedinţeanu sin Matei, ipac. Dinu sin Mihai
Zeche ce au şezut la Sălcuţa, ipac. Mihai sin Costandin ce au şezut la Terpeziţa, ipac cu un
fecior de muncă. Ion sin Radu Cruceru, ipac. Pavel zet Dinu, ipac. Firu sin Mihai, ipac. Dinu
sin Diaconu Lazăr, ipac. Truţă sin Ion Moraru, holtei slugă cioban la Tudora Bercu Buchi,
rumîn. Ion sin Mitu, holtei, ipac, slugă la Ion sin Gheorghe Sebeşean. Ion sin Tâlcănie, holtei,
ipac, slugă la Ion sin Aniţa. Matei sin Chiriţă, holtei, ipac, slugă la Ion sin Gheorghe
Sebeşeanu. Ion sin Dumitru Danciu, holtei slugă la Filimon, rumîn. Damian sin Toma, holtei,
ipac, slugă la sat. Dumitru sin Gheorghe Sălceanu postelnicelu, rumîn. Stan sin Dumitru Alon,
ipac. Iar peste tot numărul familiilor acestui sat din Plasa Bălţii de jos era de 179 de familii şi
49 feciori de muncă, în total 223.
Prezidentul Comisi, Titu Bengescu, Serdaru, Iordache, Otetelişanu, ispravnic. Dimitrie
Polizu. Deputaţi, Petrache Obedeanu, Popa Nicolae sin Popa Neacşu, Ioan Cernătescu,
epistatu moşii. Dinu sin Marin Dragu Pîrcălabu, Mirea sin Petcu Căpraru, Florea sin Dumitru
Cojocaru, Filimon sin Gheorghe Popescu, Gheorghe sin Andrei Coţofană, Gheorghe sin
Constandin Amza, Voinea sin Dima.
Evoluţia economică şi socială a Gângiovei
Potrivit specialiştilor, moşia Gângiova posedă un sol fertil, clasificat în categoria I
agricolă, având în componenţă substanţe argilo-nisipoase, care asigură recolte bogate, mai
ales la produsele cerealiere.
Profunzimea solului arabil ajunge la 1/2m, după care urmează solul, în mare parte
pietros (în comună şi sat), iar pe unele locuri argilos, de culori brune, închise şi deschise, de la
cenuşiu până la galben deschis, compoziţie complexă care a facilitat extinderea culturilor
cerealiere.
Din cele mai vechi timpuri locuitorii s-au ocupat cu agricultura şi creşterea vitelor. La
început cultivau mai mult grâu şi mei; din secolul al XVIII-lea ei cultivau şiporumb. În
general, se practica o agricultură fărămiţată, bazată, în mare parte, pe mica proprietate asupra
pământului şi pe mijloace rudimentare de muncă. De aici şi producţiile mici care se obţineau
la hectar.
La început pentru aratul pământului se foloseau pluguri cu brăzdar de fier, mai apoi s-au
folosit numai pluguri de fier. Semănatul şi seceratul grâului se făcea manual. Până la primul
război mondial mai toţi gospodarii foloseau grape de mărăcini; cei mai avuţi dintre ei posedau
şi grape de fier.
Culturile cerealiere au luat o mare dezvoltare încă de pe la mijlocul veacului
al XVIII-lea extinzându-se mai mult la începutul secolului al XIX-lea. Tot de pe atunci a
început să se extindă şi sistemul arendăşiei.
Primul arendaş al moşiei Gângiova a fost Constantin Canenco; el a administrat moşia
începând din anul 1835 stăpânind, în afara acesteia şi 81½ stânjeni de pământ aparţinând
bisericii Sf.Nicolae.
Începând din anul 1893 moşia Gângiova-Comoşteni-Gighera a fost arendată lui Ioniţă
Constantinescu zis şi Capră, poreclit aşa nu numai pentru ciocul pe care-l purta, dar şi pentru
răutatea de care dădea dovadă. Pentru pricini diferite, el lua „zăloage” de la ţărani şi nu-i ierta
niciodată pe datornici. Ioniţă Constantinescu a administrat moşia Gângiova-Comoşteni-
Gighera împreună cu fraţii săi, Pantelimon şi Constantin (Costică) până-n primăvara anului
1907, când Ioniţă a fost ucis de răsculaţii din comuna Gângiova.
Epitropia Spitalului Brâncovenesc poseda cu titlu de proprietate, în comunele Gângiova,
Comoşteni şi Gighera, judeţul Dolj, moşia Gângiova-Comoşteni-Gighera formată dintr-un
trup în suprafaţă de 6828ha, pământ cultivabil care, potrivit art.5 din decretul lege de
expropriere, era declarat expropriat în întregime „pentru cauză de utilitate naţională”. Din
această suprafaţă Epitropia Spitalului Brâncovenesc solicita a fi scoase de la expropriere
următoarele:
a) suprafaţa de 18ha pentru construirea unui spital căruia să i se rezerve suprafaţa de
250ha pentru îngrijirea acestuia
b) suprafaţa de 6ha teren pentru bâlciul care se ţinea anual în comuna Gângiova,
inclusiv o construcţie care se afla pe el
c) suprafaţa de 539ha, 77ari teren pentru cultură proprie, pe care deja îl şi cultiva, situat
în dreptul comunei Gângiova, peste Jiu, spre a-l împăduri
d) terenul nisipos de pe malul Jiului în suprafaţă de 34ha,72ari, din care 10ha
împădurite cu salcâmi şi 3ha pădure „mai în etate”, sădită cu 3-4ani în urmă.
 Comisia instituită cu împroprietărirea, analizând suprafaţa cerută a fi scăzută de la
expropriere, a găsit motivele invocate numai în parte întemeiate, scoţând de la expropriere
numai:
a) conacul cu ecarete şi arie din mijlocul satului Gângiova, în suprafaţă de circa 23ha
b) conacul cu ecarete de lângă satul Gighera, în suprafaţă de circa 2ha
c) cele „două bunuri mici”, unul în mijlocul satului Comoşteni, în suprafaţă de circa
1500mp, iar celălalt în mijlocul satului Gighera, în suprafaţă de circa 1ha pe care se afla şi o
casă de locuit
d) locul bâlciului din comuna Gângiova, în suprafaţă de circa 6ha
e) plantaţia de salcâmi de la cotul Jiului, de pe malul stâng şi terenul nisipos, impropriu
culturii, care se continua de la această plantaţie spre sud.
Totodată, comisia schimba terenul destinat pentru ferma-model, în suprafaţă de 100ha,
în partea de nord a şoselei Gângiova-Piscu, obligând Epitropia Spitalului Brâncovenesc să
respecte sătenilor drumul de acces din şoseaua Gângiova-Piscu.
a) Agricultura. La începutul secolului al XX-lea, locuitorii cultivau grâu, porumb, orz
şi secară. Producţia la ha era de 16... la grâu, 20... la porumb şi 20... la secară. Se cultivau grâu
de toamnă şi de primăvară, porumb românesc „dinte de cal” şi „cinquantin” şi meiul alb,
ultimele două soiuri fiind introduse de arendaşul moşiei Gângiova şi cultivate de o parte de
locuitori.
Ogoarele se executau cu pluguri de fier, adâncimea brazdei variind între 20-30cm.
Munca unui ha de porumb decurgea astfel: se făcea ogor toamna, se ara primăvara, se grăpa,
se da o praşilă, se cuibărea şi se răriţa.
Totodată se folosea rotaţia culturilor: după porumb se semăna grâu, orz sau secară şi
apoi iar porumb. Ca îngrăşământ se folosea bălegarul de la vite.
Locuitorii îşi strângeau agoniseala în pătule şi magazii mai mari sau mai mici, după
starea materială a fiecăruia. Pătulele erau construite din gard de nuiele sau lănteţi şi acoperite
cu tablă, stuf sau coceni.
După primul război mondial, concomitent cu refacerea economică, la nivelul întregii
ţări are loc o dezvoltare mai accentuată a tuturor ramurilor industriale. Acest proces se
observă mai ales după anul 1924, când dezvoltarea economică face primii paşi,atingând
momentul de vârf în 1938. Alături de agricultură, care rămâne încă pentru mult timp
principala ramură a economiei ţării, se dezvoltă atât marea industrie, cât şi mica industrie.
Pe lângă grâu, porumb, secară aproape toţi sătenii cultivau plante textile ca inul şi
cânepa care erau întrebuinţate la ţesutul pânzei, aşternuturilor, preşurilor, sacilor, saltelelor,
precum şi la împletitul frânghiilor. Cânepa nu se cultiva pe terenuri special amenajate ci la
capătul loturilor pe care le aveau în câmp. Ea se culegea de două ori pe an şi era topită în râul
Jiu, lângă malurile acestuia.
Ca urmare a cultivării lor pe scară mare (aproape fiecare locuitor cultiva cânepa şi inul)
s-a dezvoltat şi industria casnică; ţesăturile din pânză de cânepă şi de in, ulterior şi din pânză
de bumbac, erau mult răspândite, femeile şi fetele confecţionând covoare şi aşternuturi în
războiul de lemn, aproape toate casele dispunând de un astfel de mijloc de lucru pentru ţesut.
b) Cooperativele de credit
În sprijinul celor cu iniţiativă au venit cooperativele de credit care au luat fiinţă la
începutul secolului al XX-lea.
În comuna Gângiova, învăţătorul Nicolae Georgescu a înfiinţat în 1901, banca „Unirea
Plugarilor”. Capitalul susbscris în valoare de 42 000 lei aparţinea în totalitate locuitorilor
comunei. Greutatea împrumutului consta în găsirea unui girant. De aceea, sătenii împrumutau
bani numai dacă aveau girul unui locuitor solvabil. Negăsind un girant, cei mai mulţi săteni se
împrumutau la particulari, plătind un leu la un pol pe lună, ceea ce însemna 60de lei la sută.
În anul 1939, din iniţiativa învăţătorilor de la şcoala de fete s-a înfiinţat şi o cooperativă
şcolară. În cadrul acesteia, elevele din cursul complimentar executau perdele, feţe de masă,
şerveţele, toate fiind folosite la ornamentarea sălilor de clasă şi a cancelariei.
 La 19 octombrie 1959, în comuna Gângiova, colectivizarea era declarată încheiată, ca
urmare a înscrierii în Gospodăriile Agricole Colective şi a ţăranilor mijlocaşi precum şi a
unora dintre ţăranii bogaţi, chiaburii, care au venit cu carele şi cu boii, cu căruţele şi toate
utilajele de care dispuneau şi, bineînţeles şicu terenurile de pământ ce le aveau în proprietate.
Pentru marea majoritate a locuitorilor de la sate, inclusiv şi pentru cei din comuna
Gângiova, colectivizarea a însemnat dispariţia ţarinei moştenite din moşi strămoşi. Ca şi în
alte localităţi din ţară, procesul colectivizării a fost marcat de abuzuri şi violenţe,
încălcându-se liberul consimţământ, unii locuitori fiind anchetaţi şi strămutaţi în alte regiuni
ale ţării (în Bărăgan), fiind socotiţi „duşmani ai poporului”.
Situaţia sanitară
Comuna Gângiova, aşezată în apropiere de oraşul Bechet, vad de trecere a oştilor
turceşti, n-a fost lipsită de molime. Vreme îndelungată problemele de sănătate la sate erau
„rezolvate” prin leacuri, descântece de către moaşe şi femei bătrâne, cu oarecare „experienţă”
în tratarea diferitelor maladii.
Prima lege sanitară în România este adoptată abia în anul 1874. După cucerirea
independenţei naţionale din 1877-1878, se fac unele progrese în domeniul organizării medico-
sanitare, se construiesc spitale, se tipăresc lucrări medicale în limba română, se publică reviste
de popularizare a cunoştinţelor medicale şi se constituie învăţământul medical.
Comuna Gângiov dispunea încă de la începutul secolului al XX-lea de un Dispensar
construit de Epitropia Spitalelor Brâncoveneşti, unde locuitorii primeau consultaţii generale şi
medicamente gratuite. Dispensarul era deservit de la 1 noiembrie 1901 de medicul
Gh.Stănescu, de la Circumscripţia sanitară din comuna Gighera aflată la 10km depărtare de
Gângiova, de agentul comunal Martin Afronie (fiu al satului) şi de o moaşă comunală, Zina
Encea, care ofereau îngrijiri medicale bolnavilor şi, mai ales, femeilor la naştere. Pentru
afecţiuni mai grave, precum scarlatina, tuberculoza, sifilisul bolnavii celor două aşezări rurale
erau îndrumaţi către spitale mai apropiate din Bechet, Măceşu de Sus, dar şi cele din Craiova.
Începând din anii 1950, comuna Gângiova şi satul Comoşteni formează o singură
circumscripţie sanitară care este deservită de un medic şef, specialist în medicină generală,
două asistente medicale, două surori medicale, o moaşă şi un felcer.
Dispensarul care funcţionează şi astăzi în fosta clădire a Preturii Gângiova, are o sală de
aşteptare pentru pacienţi, un cabinet pentru consultaţii, o cameră pentru farmacie şi o cameră
pentru medic şi personalul medical ajutător.
De-a lungul anilor, la dispensar şi-au desfăşurat activitatea mai multe cadre medicale şi
asistente sanitare dintre care putem aminti.
- Dr.Gabriel Bărbulescu, medic generalist, în perioada 1979-1983,din Craiova, ajutat de
soţia sa Ionica, asistentă; ulterior, el s-a transferat la Spitalul din comuna Dăbuleni
- Dr.M.Mitulescu, medic generalist, din Valea Stanciului, în perioada 1984-1986, ajutat
de soţia sa, asistentă medicală
- Dr.Cori Funkenhauser, medic generalist, în perioada 1987-1990 şi soţia sa Claudia;
ulterior ei au emigrat în Canada
- Dr.Floarea Ciupitu, medic generalist, din 1997 şi până în prezent, având ca ajutoare
asistentele medicale Carmen Isac şi Daniela Jianu, precum şi pe Ştefan Buică, felcer.
Personalul medico-sanitar al Dispensarului acordă primul ajutor şi îngrijire medicală
tuturor bolnavilor din comună.
Pentru bolnavii nedeplasabili, medicul şi asistentele se deplasează la domiciliul
acestora, acordându-le îngrijirea necesară, reuşind să asigure buna funcţionare a serviciului
medical, urmărind prin vizite la domiciliu, prin vaccinări şi oferirea de medicamente gratuite
să aline suferinţele bolnavilor.

POZĂ
 Primăria
În comuna Gângiova primăria funcţionează începând cu anul 1832. Primul local de care
pomenesc bătrânii se afla pe locul unde mai târziu s-a ridicat Palatul Administrativ al Preturii.
Se spune că ar fi fost pe acelaşi loc cu şcoala, într-o casă, peste drum de biserică, între Ninu şi
Zăvălaş şi ar fi durat până în anul 1864.
După această dată, primăria şi-a construit un alt local în curtea şcolii, din cărămidă şi
acoperit cu şindrilă, acesta rezistând până în anul 1891, când a fost demolat, primăria
funcţionând în case particulare până în anul 1901 când, din iniţiativa fostului primar Stan
Drăgulescu, s-a construit actualul local al Consiliului popular Gângiova13.

POZĂ

Legea pentru organizarea comunelor rurale din anul 1864 a adus schimbări în
constituirea comunelor administraţiei. Prin legea comunală, satele şi cătunele se grupau în în
comune rurale; mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăşi, un judeţ; în fruntea
unui judeţ era numit un prefect şi un subprefect, iar în fruntea plăşii, un pretor. În fruntea
comunei se afla un primar. În articolul 4 al susnumitei legi se stipula că nici o comună nu
putea număra mai puţin 100 de familii sau mai puţin de 500 locuitori. Această lege a fost
modificată între anii 1865 şi 1900 în mai multe rânduri, după cum urmează:
a) proiectul de lege din 1865 prevedea că nici o comună rurală nu putea funcţiona dacă
număra mai puţin de 300 de familii; satele care nu aveau acest număr trebuiau să se unească
cu comuna cea mai apropiată
b) în 1871, un nou proiect de lege stabilea pentru o comună existenţa a cel puţin 200
capi de familii contribuabile
c) legea din 1874, modificând pe aceea din 1871, stabilea că nici o comună nu putea
funcţiona dacă număra mai puţin de 500 de contribuabili
d) legea din 1878 modifica şi ea proiectul de lege anterior, stabilind pentru o comună
rurală cel puţin 300 de contribuabili (articolul 6)
e) legea din 1887 prevedea pentru comună cel puţin 200 de contribuabili, iar satele sau
cătunele care nu întruneau acest număr trebuiau să se alipească la altele, ţinându-se cont de
poziţia lor geografică
f) în sfârşit, legea din 1900 stabilea pentru comuna rurală cel puţin 600 de
contribuabili.14
Aşadar, pentru înfiinţarea unei comune rurale era necesar un număr de contribuabili.
Evident, în unele comune, numărul acestora a fost în creştere de la un an la altul: în altele,
însă, cum de exemplu în Comoşteni, numărul acestora nu a înregistrat creşteri, ba dimpotrivă,
pe măsura trecerii timpului, fie a rămas constant, fie a fost în scădere. Neînregistrând creşteri
de contribuabili, satul Comoşteni a trebuit, potrivit prevederilor legilor administraţiei publice,
să fie alipit comunei Gângiova, exceptând anii 1875-1876, când nu se cunoaşte prin ce
împrejurări Comoştenii au figurat drept comună, iar Gângiova sat.15
La sfârşitul secolului al XIX-lea satul Comoşteni a avut statut de comună până în anul
1950 când a fost alipit comunei Gângiova.
Ca urmare a poziţiei geografice şi, mai ales, a dezvoltării ei economice, culturale,
Gângiova nu numai că a devenit una dintre comunele mari, dar începând din anul 1908 a fost
desemnată şi reşedinţă de plasă, unitate teritorial-administrativă condusă de un subprefect.
Comuna Gângiova şi-a menţinut această poziţie, cu excepţia anilor 1928-1929, până în anii
1950, când regimul politic instaurat după 6 martie 1945 a desfiinţat plăşile16. În fruntea
plăşilor era un subprefect; la începutul secolului al XX-lea au apărut Preturile, conduse de un
13
ANIC, fond Ministerul Culturii şi al Cultelor, dos.574/1942, vol.II, f.120
14
Ministerul de Interne, Organizarea comunelor. Legi şi proiecte de legi (1864-1900),
Bucureşti, 1903, pag.139-151
15
Nicolae Paţa, Monografia comunei Gângiova, pag.5
16
ANIC,Ministerul Culturii şi al Cultelor, dos.574/1942, vol.II, f.120
Pretor, care reprezentau conducerea centrală într-o plasă, având atribuţii administrative şi de
poliţie.

POZĂ

Instituţiile cultural educative şi religioase

Transformările economice şi sociale au influenţat, de-a lungul secolelor, instituţiile
cultural-educative, atât la oraşe cât şi la sate.
În cadrul acestora distingem două etape: una, caracteristică secolelor al XIX-lea şi
prima jumătate a celui de-al XX-lea, în care accentul era pus pe „descoperirea şi punerea în
valoare a specificului naţional şi căutarea şi cultivarea elementelor care reprezentau trăsături
de unire între cultura română şi alte culturi”; a doua, corespunzătoare perioadei postbelice
(anii 1945-1989), care se caracterizează prin perceperea constantă pentru ridicarea nivelului
cultural al maselor largi populare.
În ambele etape difuzarea fenomenului cultural-educativ s-a realizat printr-un complex
de factori, la care, au concurat: şcoala şi învăţământul, în general, Biserica, căminele
culturale, bibliotecile, societăţile culturale, presa, radioul şi televiziunea.
Şcoala Gângiova a fost înfiinţată în anul 1838. Departamentul din Lăuntru al Ţării
Româneşti, prin adresa din ianuarie 1838 către Eforia Şcoalelor şi către Ocârmuirea
judeţelor, cerea să se ia măsuri pentru înfiinţarea „şcoalelor” prin toate satele, unde copiii
locuitorilor să poată învăţa carte.
Ocârmuirea urma să se înţeleagă cu proprietarii pentru găsirea unor încăperi potrivite
sau construirea unor localuri de şcoală, iar Eforia Şcoalelor să se ocupe de recrutarea şi
pregătirea dascălilor.
Potrivit îndrumărilor Eforiei Şcoalelor, învăţătura copiilor de la sate se desfăşura numai
pe vremea de iarnă, „adică de la 1 noiembrie până la sfârşitul lunii martie”, în celelalte luni,
elevii urmând să-şi ajute părinţii la muncile agricole.17
Localul şcolii era construit, la început, din „vălătuci” sau nuiele, având două săli de
clasă, fiecare de câte 35mp; învăţătorii şi învăţătoarele de la clasele respective aveau trei
încăperi.18
În Gângiova, la început, existau două şcoli: una de fete şi una de băieţi, ambele
funcţionând iniţial, sub acelaşi acoperământ, primul dascăl particular fiind Ion Dascălu,
cântăreţ la biserică.

POZE

În comuna Gângiova s-a înfiinţat, de asemenea, din 15 octombrie 1945 o grădiniţă de

copii, unde a funcţionat ca educatoare şi directoare până în 1945, Marta Dumitrescu. După
pensionarea acesteia, la grădiniţa de copii au funcţionat următoarele cadre didactice: Maria
Olaru şi G.Enculescu (1948-1951), Nicoliţa Busuioc (1951-1952), Angela Stănescu (sept-
nov.1952), Virginia Dăogaru ( martie 1953-1 octombrie 1957), Birău Teodora (octombrie
1957) şi în continuare, din 1959, Burchioiu Angela19.
Grădiniţa de copii din Gângiova a funcţionat la început în localuri particulare (casa
cetăţeanului Mitroi), în clădirea construită pentru director la şcoala Gângiova, care s-a
preocupat ca preşcolarilor să li se asigure masă şi condiţii de dormit în locuinţa cetăţeanului
Ionică Ionescu şi apoi în casa preotului Chesarie Antoneanu. În anul 1962 s-a construit de
către C.A.P. localul în care grădiniţa funcţionează şi în prezent.
Perfecţionarea continuă a cadrelor didactice se asigura prin instituirea concursurilor
pentru obţinerea gradelor didactice şi a gradaţiilor. În anul 1959 s-a acordat gradul didactic

17
N.Adăniloaie, Istoria Învăţământului Primar (1859-1918), Bucureşti, 1998, pag.9-10
18
Marele Dicţionar Geografic al României, vol.III, Bucureşti, 1900, pag.552
19
Ibidem, pag.121
definitiv tuturor învăţătorilor şi profesorilor care la acea dată aveau cel puţin 5 ani vechime în
învăţământ. Ulterior, definitivatul, gradul II şi gradul I s-au acordat şi se acordă şi în prezent,
pe bază de examen sau colocviu, şi aceasta numai după ce sunt respectate următoarele
cerinţe: inspecţie specială pentru definitivat, inspecţie specială şi memoriu de activitate pentru
gradul II, inspecţie specială şi lucrare personală pentru gradul I.
Biserica
Biserica parohială din comuna Gângiova cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” a
fost construită din zid pe cheltuiala şi osteneala comunei în anul 1943, fiind ridicată pe
temelia unei biserici mai vechi, din lemn, care data din anul 1845, fiind mai apoi reparată în
anii 1858 şi 1890. În tinda bisericii se afla următoarea inscripţie: „Această sfântă Biserică cu
hramul Adormirea Maicii Domnului s-a făcut din temelie în anul 1845 şi s-a zugrăvit la 26
octombrie 1846 cu cheltuiala şi osteneala satului Gângiova, iar în anul 1847 s-a zidit amvonul
prin îndemnul şi osteneala a tot satul Gângiova şi s-a zugrăvit cu toată podoaba în anul 1890
octombrie 17, iar la anul 1890 august 30, s-a zugrăvit din nou cu cheltuiala enoriaşilor ctitori
din Gângiova şi din alte sate învecinate”20
În urma reformei agrare din 1864, biserica a fost împroprietărită cu 16 pogoane de
pământ, din care jumătate erau cultivate de cei doi preoţi care oficiau, în acea vreme, slujba.
În plus, biserica mai poseda o moştenire de 40 de pogoane arabile „cotropite de locuitorii
comunei Greceşti”, pentru care Epitropia bisericii avea pe rol la Curtea de Apel din Craiova,
un proces de revendicare.21 Biserica dispunea de o bibliotecă parohială înfiinţată în 1930 şi
avea în administrare trei cimitire, două în Gângiova şi unul în Satul Nou. În anul 1941, viaţa
spirituală a comunei era apreciată ca „satisfăcătoare” 22. Biserica actuală româno-
brâncovenească cu turle în stil bizantin a fost construită în anul 1943. Construcţia ei a fost
executată de meşterul italian Giovani Vermini după planurile arhitectului Develante, iar
pictura în frescă a fost executată de pictorul Ion Calopăreanu. Enoriaşii Ilie Mitea şi Gheorghe
Pascu au ridicat în curtea bisericii o clopotniţă acoperită cu ţiglă, susţinută de patru stâlpi de
beton.
Biserica a suferit mari avarii în urma cutremurului de pământ din anul 1977, când s-a
fisurat, iar turla cea mare s-a rupt; fisuri au suferit şi cele două turle din faţă; tot atunci s-au
rupt şi pilonii de susţinere a stâlpilor ornamentali. Biserica a putut fi restaurată abia în anii
1980-1981 de către Marin Albu cu ajutorul enoriaşilor şi a Sf. Mitropolii a Olteniei. Cu acel
prilej s-a realizat legarea în fier a stâlpilor şi placarea cu plăci metalice a turlelor.

POZE

Căminul cultural
În anul 1938, în comuna Gângiova, a fost înfiinţat Căminul cultural „Constantin
Brâncoveanu” care, în acelaşi an, a fost afiliat la Frontul Renaşterii Naţionale.
Ca preşedinte a fost desemnat preotul Chesarie Antoneanu, parohul bisericii din
comună.
În cadrul activităţii Căminului cultural se organizau numeroase şezători şi manifestări
artistice, tot aici se ţineau conferinţe cu subiecte din toate domeniile de activitate. Programele
artistice, prezentate de către cadrele didactice şi elevii şcolii, au contribuit la educarea şi
informarea tinerilor şi, în general, a locuitorilor comunei.

Mijloacele mass-media

20
Dicţionarul geografic al judeţului Dolj, pag.195; vezi şi Marele Dicţionar Geografic al
României, vol.III, Bucureşti, 1900, pag.552
21
Anuarul Mitropoliei Olteniei, Râmnicului şi Severinului. Viaţa bisericească, Craiova,
1941, pag.211
22
Ibidem, vezi şi Dicţionarul Geografic al judeţului Dolj, pag.195
 Un rol important în răspândirea culturii l-a reprezentat radioul, înfiinţat în 1928, care,
odată cu creşterea numărului de abonaţi, a devenit un factor eficient în difuzarea în masă a
informaţiei şi un factor decisiv în procesul de uniformizare culturală.
Pe parcursul anilor, radioul şi-a diversificat emisiunile, bucurându-se de o audienţă tot
mai mare, atât la oraşe, cât şi la sate, inclusiv în comună şi în sat.
Deşi, pentru comună nu dispunem de date privind aparatele de radio, totuşi, având în
vedere numărul mare al locuitorilor, aproape dublu faţă de cel al satului, suntem convinşi că
numărul aparatelor de radio trebuie să-l fi depăşit pe acela al satului. Oricum, în anul 1945, în
satul Comoşteni existau 10 aparate de radio, iar treizeci de ani mai târziu, în 1974, numărul
acestora ajunsese la 29523.
Alături de radio, un rol deosebit în difuzarea culturii l-a avut televiziunea. Potrivit
cercetărilor, numai în satul Comoşteni, în anul 1974, existau 135 de televizoare.24
Presa, de asemenea, a pătruns la sate, mai cu seamă în a doua jumătate a secolului
al XX-lea.
Numeroşi locuitori din comună şi sat erau abonaţi la diferite ziare şi reviste, ceea ce crea
bazele unui interesant schimb de opinii referitor la realităţile economice, sociale şi culturale
ale vieţii cotidiene.

Tradiţii şi obiceiuri
Tradiţiile şi obiceiurile au ocupat şi ocupă şi în prezent un loc important în viaţa satelor
noastre, inclusiv în viaţa comunei Gângiova, ele transmiţându-se de la o generaţie la alta.
Din păcate, în ultima jumătate a secolului al XX-lea, componente ale acestora au fost
date uitării. Ne referim mai ales la portul popular. Atât de frumos odinioară, la femei cu
cămaşă albă sau cu înflorituri de arnici, cârpa albă ori cu alesături (tot cu alb) pe dedesubtul
căreia se vedea testemelul înflorit, iar la bărbaţi cu cămaşa lungă, vara, ori cu şubă, iarna,
lucrate cu găitan negru, completată cu iţari de aba şi căciulă de oaie, ce da un aer de
seriozitate şi curăţenie, portul popular a fost părăsit de mult şi aproape în întregime. „Foarte
rar se mai vede în comună câte un bătrân cu vechiul port care păşeşte pragul bisericii”,
observa în 1945 învăţătoarea Floarea D.Dinulescu, în lucrarea sa prezentată spre obţinerea
gradului didactic. Poate pe fundul lăzii vreunei bătrâne se mai păstrează cămaşa şi fustele pe
când era copilă cu care ar dori să fie împodobită atunci când va trece în lumea celor drepţi.
Scorteţurile din vechime erau şi sunt neîntrecute în frumuseţe; ele durează prin trăinicia
ţesăturii şi coloritului şi vor dura încă peste veac, căci ţărăncile ţin la aceste obiecte lăsate ca
amintire de la străbunii lor.

23
Florea Dumitrescu, lucrarea citată
24
Ibidem