Cantacuzinii – între Biserica Blacherne/ Vlaherne ( a Vlahilor ) şi Mănăstirea

dintr-un Lemn

- se dedică harnicei ş i inteligentei monahii Emanuela Oprea, stareţa Mănăstirii

dintr-un Lemn –
Moto: ,, Cine ş tie dacă suflarea omului se suie în sus, ş i dacă suflarea
dobitocului se pogoară în jos în pământ?
Aş a că am văzut că nu este nimic mai bun pentru om decât să se veselească
de lucrările lui: aceasta este partea lui. Căci cine-l va face să se bucure de ce va fi
după el?”
( Eclesiastul, cap.3, al. 21 ş i 22, p. 671)

Şi câtă dreptate avea, Eclesiastul, fiul lui David, împăratul Ierusalimului!

Toate-ale lumii sunt trecătoare: ca,-n zori, sclipirea de rouă peste ierburi; ca aroma
zmeurei, vara, rostogolită de vânt…
Dar neamul acesta, traco-get, de vlahi fremătând de pofte trupeşti, de mărire şi slavă,
venise, parcă, din ceruri, primăvara, urcând în lume odată cu sevele, toate, năvalnic, fără
să-i pese că vremurile curg de mii şi mii de ani în acelaşi făgaş !
Ce-i pasă, însă, sângelui tânăr, când descătuşat se porneşte spre-nalturi, vesel
şuierând ca mierlele-n crângul de-aluni?!
La antice triburi elene vedem fulgerarea de patimi, de suliţi, sprânceana
năpustiindu-se-n scrâşnet peste cele albe, de piatră cetăţi, zidirile-i groase-ndoindu-le,
sfărmându-le, apoi!
Nu mult după-aceea ( la mai bine de 1200 de ani de la moartea Eclesiastului )
neamul valahilor ( coborâtor din ahei, eolieni,ionieni şi dorieni, cu toţii veniţii din
Carpaţi, de la Nistru, şi Istru, şi Pont Euxin ), al lui Alexios Comnenul şi al rudelor sale,
Cantacuzinii, aveau să ridice,-n Bizanţ, Biserica Blacherne sau Vlaherne, adică Biserica
Vlahilor, a cărei ctitorie se datorează Împăratului Marcian şi Doamnei sale, Pulcheria;
târnosirea Sfintei Biserici a creştinătăţii avea, însă, să fie făcută de Împ. traco-get Leion I,
cel originar din Axiopolis, adică Cernavoda de azi.
Şi nu doar atât, căci, mai bine de 300 de ani, acest neam de vlahi ( deci, nu de
greci, aşa cum toţi istoricii cred!) a fost creştin-ortodox şi-a stat în scaunul Bazileilor
1
Constantinopolitani, făcând politica lumii aici, în Balcani, dar şi la sud şi chiar la nord de
Dunăre; stăvilind pornirile selgiucizilor otomani,frângându-le pornirea, dar, mai apoi,
întărindu-le pofta de pradă-n Bizanţ, până-n fatidicul an 1453, în 29 mai, când zăgazurile
lumii s-au rupt, şi asta, tocmai datorită acelor lupte interne, ce-n neamul nostru, iată,
dăinuiesc până azi!
Cum în lucrarea de faţă încă de la-nceput ne-am propus să surprindem mărirea şi
decăderea vlaşilor Cantacuzini ( care ne-au scris o mare parte a istoriei noastre, chiar şi
cea literară! ), am găsit de cuviinţă să-ncepem de acolo, din Bizanţul străbunilor lor (şi ai
noştri ) şi să ajungem până-n vremea risipirii casei domneşti a lui Constantin
Brâncoveanu!
Făcând o sinteză asupra aristocraţiei militare a Imperiului Bizantin, din perioada
anilor 1081 – 1204, cu referire specială la Alexios I Comnenul, de numele căruia vor fi
asociaţi primii Cantacuzini ( care, de altminteri, l-au şi sprijinit spre a ajunge Împărat, ei
înş işi fiind, mai apoi, asociaţi la domnie! ), iată ce ne spune istoricul Stelian Brezeanu:
,, Venirea lui Alexios I Comnenul la putere deschide o nouă etapă în istoria
Bizanţului, caracterizată prin feudalizarea rapidă a societăţii bizantine, sub impulsul
regimului politic al aristocraţiei militare. Inaugurarea privilegiilor comerciale italiene pe
piaţa bizantină şi introducerea pronoiei şi a apanajului, instituţiile feudale de bază din
imperiu sunt principalele fapte de politică internă ale guvernării primului Comnen.
Urmaşii săi imediaţi ( şi coîmpăraţii bizantini Cantacuzini, n.n.) au continuat această
politică, consolidând poziţiile social-economice şi politice ale aristocraţiei militare, care
devine armătura socială a statului bizantin.”
( Stelian Brezeanu – O istorie a Imperiului Bizantin, Editura ,,Albatros”,
Bucureşti, 1981, p. 130)
Acest Alexios I Comnenul, vlah de origine, general strălucit, a ajuns Împăratul
Imperiului Bizantin ( între 1 aprilie 1081- 16 august 1118 ), datorită abilităţii sale
diplomatice, abilitate pe care vom regăsi-o şi peste o jumătate de veac ( chiar mai mult )
la armaşii săi ajunşi în Ţara Românească, şi mă refer aici, evident, la stolnicul Constantin
Cantacuzino.

2
 Acelaşi caracter duplicitar l-au avut toţi Cantacuzinii, după cum vom vedea, iar
din această cauză, ţesându-se ei înşişi în multe intrigi, au căzut ş i multe capete, căci cine
zgândără viesparul, trebuie să se aştepte şi la urmări.
A rămâne singur, în Bizanţ, înconjurat de săbiile şi de tropotele cailor maghiarilor,
pecenegilor, sârbilor, croaţilor, normanzilor chiar, în timp ce, în Asia Mică, turcii
ajunseseră pe ţărmii Bosforului, ameninţând Constantinopolul, simbolul creştinătăţii
europene, nu era, evident, decât un moment de grea şi amară îngrijorare, fiind vorba nu
doar de el, de Alexios I Comnenul, şi de familia sa, dar era-n mare primejdie tot neamul
nostru traco-get, valah de la-nceput de lume!
Când spadele lovesc în scuturi de-aramă, mintea e obligată să fie pusă la treabă!
Iar ei, vlahii, nu se-nspăimântau la vederea câmpului de luptă, la vărsarea de sânge, ci
doar se-ndârjeau în faţa multor neamuri, ce-atât de mult îşi doreau să pună talpa pe
grumazul Constantinopolului, pe Cornul de Aur – pe cornul abundenţei, fiindcă aici ( la-
ntretăierea celor două continente) se făcea cel mai intens negoţ dintre Orient şi Occident.
A pierde o asemenea poziţie era ca şi cum întregului tău neam valah i s-ar tăia capu-ntr-o
noapte; doar într-o singură noapte!
Aici, în Constantinopole, mărirea, slava şi aurul îşi dăduseră mâna, strângându-şi-
o, aşa cum în nicio altă parte de lume nu s-a-ntâmplat mai adânc!
Că dornici erau de slavă ş i-averi,nu doar Comnenii, ci şi Cantacuzinii, vom vedea
cât de curând, căci sângele apă nu se face; nici aurul strâns între dinţi nu are alt gust, nici
în ziua de azi, dar nici în urmă cu o mie de ani!
Tocmai de aceea, Comnenii şi Cantacuzinii-au ştiut prea bine să facă legături de rudenie
( dintre cele mai ciudate! ) şi să-ncheie alianţe cu alţii,ce coborau, de fapt, din acelaşi
neam traco-get, adică din valahii care i-au domolit ( diplomatic, o vreme ) pe veneţienii
mărilor, care, la rându-le, au ştiut prea bine ( prin Chrysobolul acordat Veneţiei de
Alexios Comnenul ) să obţină mari avantaje economice şi politice pentru Cetatea lui San
Marco, influenţând chiar arhitectura şi pictura Veneţiei şi a Ravennei, cu frumoase fresce
şi cu mozaicuri asemănătoare celor de la Mănăstirea Chora din Constantinopole, ori din
Thessalonic, sau celor de la Bisericile Sf. Demetrios ( sec. XIII ) şi Brontohion, din
Mistra ( sec. XIV ).

3
 Am putea spune că Bizanţul s-a mutat la Ravenna!
Asta, dacă avem în vedere pictura în frescă şi mozaicurile de la San Vitale ( Prezbiterul ),
de la Mausoleul Galla Placidia, ori de la San’ Apollinare Nuova ( sec. VI ).
Bizanţul, însă, avea să se reverse-n Balcani, la sârbi ( vezi frescele de la Mileşeva ,
1235, Studeniţa , 1314 , şi Gracaniţa, 1320) şi la bulgari ( vezi frescele de la Boiana) , şi
chiar dincolo de Dunăre, în Ţările Române ( vezi frescele de la Tismana şi Cozia ), şi
mult, mult mai departe,-nspre nord, la Novgorod (1378; vezi frescele de la Catedrala Spas
– Preobrojenic şi din Catedrala Sf. Sofia – 1046-1050) şi la Moskova – Kremlin
( Catedrala Buna Vestire, unde ucenicii lui Andrei Rubliov au colaborat la frescele
murale ale acestei catedrale, între 1482-1490 ), încât am putea spune că prin acest mare
pictor bizantin, Rubliov, de origine rusă (a trăit între 1360/1370 – c. 1430), ale cărui
picturi se află astăzi în Galeria Tretiakov din Moskova), Bizanţul a avut o covârşitoare
înrâurire asupra ortodoxiei, iar lucrul acesta se datorează doar lor, vlahilor, cărora ( după
spusele stolnicului Constantin Cantacuzino, cel care studiase la Padova şi la Veneţia,
conform lui N. Iorga ) grecii le spuneau ,, blahos”, adică ,, vlahos”/vlah, însemnând ,, cel
ce aruncă săgeţi”.
Aş a apare pe o monedă de argint şi Leon I Vlahul, purtând pe spate tolba cu săgeţi, şi
asta, ca să ştie posteritatea că era de origine traco-getă, adică vlahă, încât nu e de mirare
de ce Alexios I Comnenul avea să fie uns împărat în biserica Vlaherne ( a Vlahilor).
Astfel, avem, iată, o confirmare a faptului că acei Comneni şi coîmpăraţi Cantacuzini
n-au fost greci, ci vlahi!
Când porţi în tine galbenii nuferi ai mândrei Veneţii, crescuţi în lagune, ale căror
rădăcini ajung în Bizanţ; când pictura în frescă, arhitectura şi mozaicurile îţi dezvăluie
sufletul curat şi proaspăt, precum cerul scăldat în albastru, după ploaie, iar neamuri
străine, asiatice îndeosebi ( turci, pecenegi, cumani, bulgari ş .a. ) năvălesc înspre tine,
barbar, voind să frângă, să rupă zidirile lui Constantin cel Mare, în grabă le spargă,
revărsându-se sânge creştin în Bosfor, iar Sfintei Sofii rostogolire să-i dea, de pe ţărmi, în
tulburatele ape-ale mării, ce-ai putea să mai faci, văzând prea bine că Dumnezeu ţi-a
întors spatele, neauzindu-ţi strigarea?!

4
 Şi, totuşi, ,,înţelepciunea e teama de Domnul!”, după cum se spune în ,, Pildele ”
lui Solomon, iar ei, vlahii ( Comnenii şi Cantacuzinii), ştiau prea bine lucrul acesta, încât,
poate, nu întâmplător, la peste 600 de ani, la noi, la români, tot un Cantacuzin ( Şerban
Cantacuzino ) avea să tipărească pentru prima dată ,, Biblia de la Bucureşti” ( 1688 ).
Spuneam, pe la-nceputul acestei lucrări, că-n veci nu poţi schimba firea neamului
tău, iar firea noastră a fost cu teamă ce cer!
N-am crezut, însă,-ndeajuns în Cel ce ne mână pornirea-nspre El!
N-am crezut în destinul atât de adânc tulburat de neamuri, în sufletul cărora artele nu-şi
aveau locul, locul acela fiind mereu frământat de vărsare de sânge!
Dacă iubirea faţă de Creator şi dragostea pentru neamul din care ne tragem au fost,
se pare, totuşi, dintru-nceput, mai apoi a venit şi pofta de mărire şi slavă, de aur; de mult
aur!
Dar aurul e cu blestem, blestemul acesta întinzându-se, iată, de la Decebal încoace,
coborând înspre Dunăre, Balcani şi Bizanţ, de unde avea să se-ntoarcă la fel de greu, de
viclean, până în vremea răposatului Constantin Brâncoveanu, care, după mama sa,
Stanca, era tot Cantacuzin!
Astfel, Alexios I Comnenul, vlah din vechime, avea să stea de pază la porţile
Bizanţului, împotriva pecenegilor şi a cumanilor, îndeosebi; mai apoi, urmaşul său, Ioan
II Comnenul, avea să stea şi-mpotriva celor din neamul nostru: veneţienii ( în războiul
din 1122 – 1126 ) şi Asăneştii ( Petru, Asan şi Ioniţă – asasinaţi, unul câte unul!), care se
uniseră cu bulgarii, formând (în 1188) Statul Vlaho- Bulgar, cu capitala la Târnovo, acolo
unde Asan s-a şi încoronat în Biserica Sf. Dimitrie.
Era-n vremea în care (cca. 1320) ,, sunt puse bazele principatului autonom dintre
Dunăre şi mare, desprins din ţaratul bulgar, al cărui prim domnitor cunoscut este Balica.
Principatul atinge apogeul puterii sale sub guvernarea lui Dobrotici ( 1354 – 1386), când
devine unul dintre principalii factori politici din Balcani.
Fiul şi succesorul său, Ivanco, preia de la părintele său şi titlul de despot, primit de
Dobrotici de la împăratul din Constantinopol ( Împ. Ioan VI Cantacuzino, n.n.). În
împrejurările expansiunii otomane în peninsulă, Ivanco dispare şi teritoriul despotatului
este unit de Mircea cel Bătrân teritoriului Ţării Româneşti ( 1388/89)”

5
 ( Stelian Brezeanu, op. cit.,p.186)
Evident că vlaho-bulgarul Ivanco nu dispare, pur şi simplu, ci aici, se subînţelege,
e vorba de uneltirile Cantacuzinilor, fiind ei prea bine cunoscuţi pentru isteţimea minţii
lor şi pentru felul în care ,, ţeseau” totul, în aşa fel ca, în primul rând, lor să le fie bine, iar
lucrul acesta denotă că, într-adevăr, vlahii ( mai ales Cantacuzinii ) au fost foarte
pricepuţi în ceea ce priveşte diplomaţia.
Însuşi Petru cel Mare, în 1711, avea să spună despre stolnicul Constantin Cantacuzino
că ,,era tare-n politică”.
De multe ori, însă ( după cum vom vedea ), singuri vor cădea în ţesătura făcută
chiar de ei!
Dar aici, în cazul lui Ivanco, trebuie să recunoaştem că dispariţia acestuia şi
punerea într-o lumină extrem de intensă a personalităţii lui Mircea cel Bătrân, s-a făcut
întru binele neamului nostru, al vlahilor/ valahilor, spre bucuria, iată,a ,,hiclenilor”
Cantacuzini.
Ei sunt aceia ( şi aici am în vedere puternica influenţă a marelui domestic Ioan
Cantacuzino asupra Împăratului bizantin Andronic III, în conflictul dintre bunic şi
nepot!), care, dispunând de foarte mulţi bani, reuşesc să- i formeze lui Andronic III o
armată foarte bine înzestrată, cu ajutorul căreia ocupă Thessalonicul, luându-l prizonier
pe Constantin Paleologul, nimeni altul decât unchiul lui Andronic III.
Iată cât de bine ştiau Cantacuzinii să-şi folosească aurul în anumite împrejurări,
din care, desigur, îşi luau şi ei partea, cu vârf şi îndesat, aşa cum peste 300 şi ceva de ani
avea s-o facă şi stolnicul Constantin Cantacuzino cu nepotul său de soră, Constantin
Brâncoveanu, Domnul Ţării Româneşti.
Astfel a ajuns domesticul Ioan Cantacuzino să-l facă pe Andronic III să rămână
singur împărat al Imperiului Bizantin (1328-1341), fiind, de fapt, coîmpărat.
Prietenia dintre ei s-a strâns şi mai mult, după ce Orhan a cucerit Niceea, în 2
martie 1331, când cei doi au încercat să salveze oraşul. Însă acelaş i Orhan a fost învins
( grea înfrângere ! ) lângă Constantinopol, de acelaşi Ioan Cantacuzino, care era
nedespărţit de Împ. Andronic III.

6
 Dar nu nedespărţiţi, la sfat, erau, în veacul al XVIII-lea, stolnicul Constantin
Brâncoveanu, care şi fusese botezat de unchiul său?!
Nu voia stolnicul să-l pună pe tronul Ţării Româneşti pe fiul său, Ştefan?
Exact acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul lui Ioan Cantacuzino, când, la moartea
prematură a lui Andronic III, a urmat la tron Ioan V Paleologul.
În ceea ce mă priveşte, înclin să cred că Andronic III a fost otrăvit chiar de Ioan
Cantacuzino, care era coîmpărat; murind Împăratul, fireşte că el îi urma la tron!
Dar nu aşa s-au petrecut lucrurile şi după aproximativ 300 de ani, când Şerban
Cantacuzino ( Domnul Ţării Româneşti ) a murit otrăvit ( în 1688 ), se zice, chiar de
fratele său, stolnicul Constantin Cantacuzino, care voia să-l pună domn pe fiul său, Ştefan
?!
Dacă n-a reuşit cu fratele său, Şerban ( dar nici cu celălalt frate, Drăghici ), n-a făcut tot
ce i-a stat în putinţă să-şi dărâme nepotul ( pe Constantin Brâncoveanu ), pârându-l la
turci, c-ar ascunde mari averi şi că ,, s-ar fi dat cu nemţii ” ?!
Iată că, de data aceasta, i-a reuşit!
Aceeaşi fire, aceeaşi poftă de mărire şi slavă, ambiţia nemăsurată, neostoită i-a
caracterizat pe toţi cei din neamul Cantacuzinilor.
Aşa se face că, în 26 oct. 1341, Ioan Cantacuzino se proclamă împărat la Didymatika,
moment în care a şi început războiul civil dintre Ioan V Paleologul şi Ioan VI
Cantacuzino ( 1341 – 1347 ).
Dumnezeu, însă, nu-ngăduie ca lăcomia unora să cuprindă tot pământul!
Nici măcar Alexandru Macedon ( tot vlah! ) n-a putut să facă aceasta.
Dumnezeu i-o fi zis: ,, Până aici! Ţi-e de-ajuns! De-acum, odihneş te-te-n pace!...„
Ioan Cantacuzino, se pare, însă, că încă mai era îngăduit de Bunul Dumnezeu, de
vreme ce scăpase de mişcarea zeloţilor din Thessalia ( în primăvara anului 1342 ) şi era
ajutat de emirul Umur să debarce în Tracia ( unde a despresurat Didymatia, în ianuarie –
februarie 1343 ), iar în vara aceluiaşi an, aristocraţiadin Thessalia ( unde erau aproape
numai vlahi! ) să-l recunoască Împărat.
Acelaşi emir, Umur, îl ajută din nou pe Ioan Cantacuzino să pună stăpânire pe
Tracia vlahă ( în primăvara anului 1344 ).

7
Că bun diplomat era acest Ioan Cantacuzino, dar şi vestit cărturar, care, în ciuda
pornirilor sale spre lucrarea deşartă a domniei, era, totuşi, cu teamă de Dumnezeu, o vom
vedea măcar din două fapte ale sale, care îi pun la adăpost bătrâneţile şi-l lasă posterităţii
înveşmântat în straie de bătrân înţelept.
E vorba de o alianţă ce-o face cu Orhan ( de neam turanic şi grecesc, deopotrivă, se
zice!), căruia îi dă în căsătorie pe fiica sa, Theodora.
Dar nu Teodora Cantacuzino se numea şi mama lui Mihai Viteazul, cel care avea
să-i dăruiască, ,, din flori ”, unei Basarabe, Tudora, o copilă: Marula?!
Oare întâmplător să fi fost că acel cămăraş , Mihai din Târşor ( de neam Basarabesc ) să-i
fi pus fetei sale acest nume : Tudora?!
Eu cred că nu!... Mai degrabă ştia cine fusese Theodora Cantacuzino, fiica Împ. Ioan
Cantacuzino!
Se vede că toţi Cantacuzinii au avut fire înaltă, domnească, dar în ei a curs sânge
amirosind a aur!
Astfel, în 3 februarie 1347, Ioan Cantacuzino îşi face intrarea în Constantinopol, iar
încoronarea solemnă se face pe 13 mai 1347, zi cu ghinion, după cum vom vedea cât de
curând!
Acel Ioan Cantacuzino a avut doi fii: Matei şi Manuel, de numele acestuia din urmă
legându-se ridicarea marelui palat din Mistra, extins şi înfrumuseţat de despoţii din
familia Paleologilor, cu care Ioan Cantacuzino se înrudise, dându-i o fiică lui Ioan V
Paleologul ( în 21 mai 1347).
Se vede limpede că aceşti Cantacuzini erau, ziceam, iubitori de frumos, de artă, de
palate.
Dar nu la fel a fost Constantin Cantacuzino, postelnicul, care ,,avea un palat de-ţi stătea
mintea-n loc”, după cum zicea Macarie, Patriarhul Antiohiei, când a venit în Ţara
Românească (1653), în vremea lui Matei Basarab, trecând şi pe la Surpate, pe la Dintr-un
Lemn şi Cozia?!
Primul fiu al lui Ioan Cantacuzino, Împăratul Imperiului Bizantin, şi anume Matei
Cantacuzino, avea să fie şi el încoronat ca Împărat în Biserica Blacherne ( Vlaherne, a

8
Vlahilor), în 1354, după ce mai întâi fusese coîmpărat, alături de tatăl său; acesta din
urmă avea să moară în 15 iunie 1383, într-o mănăstire din Peloponez.
În asemenea împrejurări, Matei Cantacuzino ajunge coîmpărat cu drepturi egale cu
Ioan V. Paleologul.
Înainte, însă, de a muri ( mai precis, între 1362-1372), Împ. Ioan Cantacuzino a
redactat una dintre cele mai valoroase lucrări (,,Istorii”) din toată literatura istorico-
politică bizantină.
Această lucrare deosebită este, însă, şi o bogată sursă filologică şi teologică, despre care,
cu siguranţă, peste 300 de ani, stră-strănepotul său, stolnicul Constantin Cantacuzino avea
să ţină seama, s-o studieze atent şi să-i urmeze pilda, dând el însuşi la iveală o
istorie: ,,Istoria Ţării Româneşti dintru început”, rămasă neterminată.
Admirabilă lucrare!... În schimb, ce păcat că nu s-a retras şi el tot la o mănăstire, spre
aş terne pe hârtie vastele-i cunoş tinţe despre istoria acestui popor, despre istoria
străbunilor săi, ci a preferat să lupte cu armele politice, întinzând mreje şi ţesând intrigi,
în care Dumnezeu Însuşi l-a aşezat cu mâna Sa, săturându-l de poftă de mărire şi slavă,
când, fiind atât de învăţat, ar fi trebuit să-şi dea seama că toate-ale lumii acesteia sunt
trecătoare; sunt suflare de vânt!...
Dar, iată, că omul niciodată nu se simte sătul, atâta timp cât lăcomia stăpână e-n inima sa!
Aşa cum nici ultimii Cantacuzini din Bizanţ, încoronaţi în Biserica
Blacherne/Vlaherne/ a Vlahilor, a străbunilor noştri vlahi, n-au putut de la toate-ale lumii
să se abţină!
Acest Împărat, Matei Cantacuzino, fiul lui Ioan Cantacuzino (1296-1383) fusese
coîmpărat cu tatăl său, după cum am spus, şi se –nrudise (în 21 mai 1347) cu Ioan V.
Paleologul, tot de neam vlah.
Aşadar, vlahii umbriţi de Bunul Dumnezeu, în Biserica Blacherne / Vlaherne
( Biserica strămoşilor lor, încă din sec. V, când a fost ridicată de Împ. Marcian şi
Împărăteasa Pulcheria, fiind înfrumuseţată de Împ. traco-get, din Axiopolis/ Cernavodă,
Leion I ) putuseră să ridice această capodoperă de arhitectură (mai frumoasă şi mai
armonioasă chiar decât Catedrala Sf. Sofia, 1532 – 1562, din Constantinopole, ridicată de

9
Împ. Iustinian, pe parcursul a 30 de ani, la sugestia – din urmă cu 200 de ani – a lui
Constantin cel Mare, desigur, dar şi minunatul Palat de la Mistra
( Palatul despoţilor, sec. XIV-XV ), Pantanassa, Biserica Metropolitană Sf. Dimitrie,
sfârşitul sec. XIII; Biserica Sf. Theodor, c. 1295; la Constantinopol, Mănăstirea Chora,
sec. XII-XIII, iar mai-nainte, Palatul Imperial, sec. V, Sf. Ioan de Studios, c. 463 şi
Marele Palat, sec. VI; la Ravenna, Catedrala San Vitale, unde frumoasele şi inegalabilele
fresce bizantine ne prezintă atât pe Împ. Iustinian cu suita sa de bărbaţi aleşi, cât şi pe
Împărăteasa Theodora, cea din neamul Cantacuzinilor, ş .m.a., fără a mai vorbi iarăşi
despre adevăratele capodopere de mozaic şi, mai ales, de pictură, în care avea să-şi afle
rădăcinile Renaşterea italiană.
Dar ei, vlahii, îşi revărsaseră arta lor bizantină chiar şi la Roma ( Bazilica Sf. Ioan de
Lateran, 432-440); la Thessalonic, Bazilica Sf. Demetrios, sec. V; la Ravenna, nu doar
Bazilica San Vitale (547), dar şi Palatul lui Theodoric, sec. VII, şi Mauzoleul Galla
Piacidia, c. 450; la Muntele Athos, Marea Lavră, c. 963 şi Mănăstirea Sf. Paul, sec. X; la
Athena, Daphnic, c. 1100; la Phocida, Hosios Lucas, c.1011 etc.
De asemenea, ţinuseră în frâu năvalnicele popoare migratoare, venind în ropot fierbinte,
de cal, din fundul năvalnicei Asii: pecenegi, avari, huni, maghiari, bulgari ş .m.a.;
domoliseră pofta de aur a veneţienilor şi genovezilor, făcându-le un cartier comercial în
Galata, în Cornul de Aur, de unde sunetul aurului se auzea până-n mândra Veneţie, care-i
datora Bizanţului absolut totul.
Uitaseră, însă, mândrii veneţieni ai Republicii din lagune, că ei, strămoşii noştri traco-
geto-vlahii, le dăduseră cu bucurie şi cu mâna plină atât bogăţii şi averi, cât şi arta în
fresce, în mozaicuri, arhitectura, ce prea bine se vede chiar şi-n ziua de azi, căci falnice
şi mândre palate de marmură, în culori albe, şi roz, şi galbene, strălucesc încă şi-acum,
când apa lagunelor pereţii-i încearcă, tot mai sus căţărându-se, de parcă ar vrea să ajungă
la cei patru cai de bronz, aduşi şi ei tot din Bizanţ, ori la Catedrala San Marco, ocrotitorul
Veneţiei, ce venise, se spune, pe ape, furat şi el din Bizanţ.
Până acolo merseseră strămoşii noştri vlahi, Comneni, Paleologi şi Cantacuzini,
încât le-au propus veneţienilor să le dea, în gaj, şi ce-aveau ei mai scump şi mai sfânt pe

10
pământ, de care tot neamul acesta ( greu încercat de păgâni) se rezema, şi se mai reazemă
încă!
E vorba de Sf. Giulgiu al Domnului nostru Iisus Hristos, care, până la urmă, tot pe
pământ italic a ajuns, aflându-se, azi, în Catedrala din Torino.
Iar voi, veneţieni, fraţii noştri,-aţi trădat!
La fel şi valahul ardelean Iancu de Hunedoara ( fiul cneazului Voicu), în care tot neamul
nostru vlah din Balcani şi-a pus încrederea sa, sperând că-l vor scăpa de păgânii turci.
N-a fost, însă, aşa, căci, se vede, glasul şi sunetul aurului mângâie inima chiar mai
dulce decât iubirea de neam!
Blestemat şi nefericit popor traco – geto – vlah, te-a lovit duş manul fără de milă,
făcând să cadă Constantinopolul, floarea creştinătăţii, în 29 mai 1453, scăldat ( într-o
noapte şi-n zori ) într-o mare de sânge, când doar într-o singură zi, 40.000 de bărbaţi,
femei şi copii s-au cununat cu moartea!
Şi asta, datorită doar vouă, trădătorilor noştri fraţi: veneţieni, şi tu, Iancule de
Hunedoara, în veci neiertat!
Când vede vrăjmaşul că-n casa ta e vrajbă îndeajuns, vine fără ruşine şi intră pe
poarta deschisă; priveşte, apoi, la tine, prin geam, şi-şi râde în barbă, mânurile frecându-şi
de bucurie!
Cantacuzini, şi voi, vlahi, deopotrivă ( din Constantinopole până la Veneţia şi-n
Munţii Carpaţi), rea sămânţă a mai pus Dumnezeu în inima voastră, mereu clătinând-o, -
nvrăjbind-o, sub lăcomie şi orbire de sticlire de ban! Căci aurul lumii dezbină şi fraţii,
după cum, iată, prea bine vedem.
Încet- încet se apropia de tine, Constantinopole mândru, neostoit de pofte şi-averi,
turcimea tropotind pe ţărmii de Bosfor.
Trecându-l, apoi, şi cucerind Serdica ( Sofia), în 1385, şi extinzându-se în Balcani, cu-
ndrăzneală, pecetluise soarta Bizanţului pe Câmpia Mierlei ( în 15 iunie 1389 ), când
viteazul Lazăr, cneazul sârbesc, cade pe câmpul de luptă, chiar dacă fusese ajutat de ruda
sa, Mircea cel Bătrân, Domnul Ţării Româneşti!

11
Astfel, Bizanţul e readus la vasalitate de otomani, ale căror gânduri de cucerire a
Constantinopolului nu se puteau domoli nicidecum, fiindcă ei visau, de fapt, nu doar
Constantinopolul, ci Europa, toată!
Iar tu, atunci, în campania ta cea lungă şi-atât de mult dorită de-ntregul nostru neam
traco- get şi vlah, deopotrivă ( toamna anului 1443 – ianuarie 1444), Iancule de
Hunedoara, domn creştin şi patriot în egală măsură, ai dat dovadă de frăţie, făcând să
renască, în inimile noastre de valahi, speranţa în libertate!
Dacă, la-nceput, i-ai frânt pe otomani pe Ialomiţa ( în 2 sept. 1442), şi, trecând
Dunărea, aveai s-ajungi în Balcani, la Serdica (Sofia ) şi la Niş ul lui Constantin cel
Mare, zdrobindu-i pe păgâni ,,până la hotarele Romaniei”, cum de-ai putut să fii precum
Iuda, dar nu numai tu, ci şi mândrii corăbieri veneţieni, încheind pe ascuns de strămoşii
noştri vlahi ( care credeau în pornirile voastre curate, la-nceput!), acea pace vicleană cu
turcii?!
Căci voi ,,aţi dat pas” turcilor să pună-n genunchi Constantinopolul – simbolul
creştinătăţii ortodox – apostolice!
Voi, veneţieni, în veci nesătui de aur, şi mândri nespus pe pământ, aţi fost primii care-aţi
trădat încheind ( pe mulţi bani, desigur!) tratat cu Mehmet II, ca astfel voi să-i lăsaţi pe
păgâni să vină pe mare şi să-nconjure Constantinopolul, fără să se mai teamă de vreo
flotă navală.
Iar tu, Iancule de Hunedoara, alt Iudă fără de minte, cu numai câteva luni mai-nainte de
căderea Constantinopolului, adică în 20 nov. 1452, ai închis ochii în faţa mulţimii de
pungi de aur păgân!
Astfel, turcimea n-avea de ce să se mai teamă, nici pe mare, dar nici pe uscat, căci tu,
Iancule de Hunedoara, ai lăsat Tracia, de la Dunăre-n jos, până-n Bizanţ, sub sabia
turcului.
Cu banii aceia ai lărgit şi ai înfrumuseţat impunătorul Palat al Corvinilor, dăruit
tatălui tău, cneazul Voicu, palat care astăzi pare a fi un sarcofag ce-n veci te blesteamă?!
Şi iată cum cei mai aprigi duşmani sunt, într-adevăr, cei din neamul tău!... Şi iată
cum aurul dezbină şi fraţii, înrobindu-i de-a pururi, până-n ziua de azi, căci fala creş
tinătăţii şi-a artelor – Constantinopolul - a ars în flăcări până la cer, înroşindu-l!

12
 Neostoite vremuri au curs şi-or curge în veacul de veac, iar sufletul nostru, valah,
dezbinare mereu în sine-o să poarte, căci asta ni-e firea; şi-aş a ne-a lăsat prea Bunul
Dumnezeu, să ne ucidem între noi, şi lacrimi să curgă, pârâu, până la sfârşitul de lume.
Odată căzut Constantinopolul, peste zidurile-n flăcări, pe frânghii, s-au lăsat
sicriaşele de aur cu sfintele moaşte, şi cărţi de mare valoare, icoane împărăteşti şi odoare,
ce ( unele ) au ajuns în Balcani, trecând apoi Dunărea şi fiind duse-n Carpaţi.
Ş i-odată cu ele, desigur, şi o parte din marii-nvăţaţi ai acelui Constantinopol scăldat într-
o mare de sânge creştin, ce-a-nroşit şi apele Bosforului până-n ziua de azi.
Astfel, după aproape 150 de ani de la tragedia făcută de turci, cu sprijinul veneţienilor şi-
a lui Iancu de Hunedoara ( Iuda Ardealului şi-a neamului românesc, care a fost ,,
răsplătit” de Bunul Dumnezeu, murind de ciumă – în tabăra de la Zenun – trei ani mai
târziu, în 11 august 1456, de la căderea Constantinopolului; e drept că, după ,, vânzare”, a
avut o mare remuş care, care l-a făcut, mai apoi, să lupte la Belgrad, în 21-22 iulie 1456,
împotriva celui ce-i dăduse multele pungi cu galbeni! ) aceşti, în veci neliniştiţi
Cantacuzini, aveau să apară în Ţara Românească, despre ei vorbind, mai întâi, cronicarul
muntean Stoica Ludescu ( sfârş itul sec. XVII), ,,care a împlinit din partea sa letopiseţul
până la sfârşitul domniei lui Şerban Cantacuzino. Cum această împlinire are caracterul
unei cronici de familie, ostile altei părţi, s-a dat acestei porţiuni ( 1654-1688 ) numele de
<< Cronica Cantacuzinilor >>.”
( George Călinescu – Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
Editura ,, Minerva”, Bucureşti, 1988, p. 27 )
Acest Stoica Ludescu ( care a fost slugă bătrână în casa postelnicului Constantin
Cantacuzino, pentru care a şi pătimit, stând la ocnă doi ani fără două luni! ) povesteşte
cum a fost ucis stăpânul său, postelnicul, la Snagov, în trapezăria mănăstirii, fiind legat
de un stâlp şi ştrangulat, din porunca lui Mihnea-vodă.
Acelaşi lucru era să-l păţească şi boierul Pană Filipescu ( ginerele postelnicului
Constantin Cantacuzino ), dacă n-ar fi rămas în Ardeal.
De aici, iată, deducem că acei Cantacuzini, ce se trăgeau din Bazileii
Constantinopolitani, odată ajunşi în Ţara Românească, s-au căsătorit cu fetele boierilor
pământeni, după acelaşi ,, model ” al Împăraţilor bizantini, care-şi întărea puterea-n

13
Bizanţ prin căsătoria fiicelor şi nepoatelor lor cu ţarii bulgarilor, ai sârbilor, nohailor şi
chiar ai ruşilor, de-au ajuns ţari şi-n Moskova, din neamul nostru, al vlahilor!
Această artă a ,,diplomaţiei de curte ” s-a dovedit a fi benefică pentru liniştea,
prosperitatea şi dăinuirea Imperiului Bizantin.
Venind,însă, în Ţara Românească şi în Moldova, Cantacuzinii au râvnit, desigur,
la scaunul domnesc din aceste ţări, iar visul li s-a-mplinit, începând cu Şerban
Cantacuzino, fiul postelnicului Constantin Cantacuzino ( cel ucis la Mănăstirea Snagov),
dar şi cu Ştefan Cantacuzino, fiul stolnicului Constantin Cantacuzino şi nepotul
postelnicului Constantin Cantacuzino.
Acelui ,,Letopiseţ Cantacuzinesc” al lui Stoica logofătul Ludescu, îi răspunde un
alt cronicar, Radu Greceanu, care era partizanul Bălenilor, ce-i urau de moarte pe
Cantacuzini, fiindcă Bălenii erau pământeni, iar Cantacuzinii, venetici!
Postelnicul Constantin Cantacuzino şi jupâneasa sa, Ilinca, au avut 12 copii
( Constantin Brâncoveanu, nepotul său, a avut 11: 4 băieţi ş i 7 fete), din care amintim
doar băieţii: viitorul stolnic Constantin Cantacuzino, Şerban – vodă, Iordache, Mihai,
Matei şi Drăghici.
Trebuie, însă, s-o amintim şi pe Doamna Stanca ( mama lui Constantin Brâncoveanu ),
care avea să se căsătorească cu Papa din Brâncoveni, fiul lui Preda Brâncoveanu, cel mai
bogat boier din Ţara Românească.
Se vede limpede că acei Cantacuzini veniţi din Bizanţ s-au căsătorit cu fetele
boierilor români, ori şi-au dat fetele lor după cei mai bogaţi boieri români, aceasta,
ziceam, făcând parte din ,,strategia” înrudirilor, pentru ocuparea înaltelor dregătorii
( inclusiv domnia, după cum am văzut) în Ţara Românească, îndeosebi, dar şi-n
Moldova.
Pentru a-ţi atinge un asemenea scop, tinzând la vârf, era, într-adevăr,nevoie de
abilitate, de luciditate, de inteligenţă, iar ei, Cantacuzinii, au avut din plin toate aceste
calităţi, la care, însă, s-au adăugat şi ,,uneltele diavoleşti” : şiretenia, făţărnicia,
uneltirile, ,,hicleniile”, trădările, otrăvirile, inclusiv între ei, Cantacuzinii, aşa cum s-a-
ntâmplat cu Drăghici şi apoi chiar cu Şerban – vodă Cantacuzino, amândoi fraţii fiind
otrăviţi tot de cei din neamul lor.

14
 Şerban Cantacuzino a fost căsătorit de două ori: prima soţie, Maria, din Goleşti,
era fata lui Stroe Leurdeanu, de care s-a despărţit destul de repede.
Cea de-a doua soţie, tot Maria, era fiica bulgarului ( de fapt, vlahului din Bulgaria )
Gheţea, clucer, de fel din Nicopole, om foarte bogat.
De fapt, Cantacuzinii, oameni cu fire înaltă, vestiţi cărturari, au fost, ziceam,
veşnic stăpâniţi de aur, de averi!
Şerban Cantacuzino era o fire năvalnică ( în genul lui Mihai Viteazul), care impresiona
nu doar prin măreaţa-i şi mândra-i statură, ori prin ochii-i negri,pătrunzători, dar avea un
glas răsunător, extrem de puternic şi de autoritar, după cum spunea italianul Del Chiaro,
care avea să fie păstrat, ca secretar, şi de Constantin Brâncoveanu, când acesta a ajuns
Domnul Ţării Româneşti, urmându-i lui Şerban Cantacuzino; despre acesta din urmă, se
spune că şi el a fost otrăvit – asemenea fratelui său, Drăghici - tot de stolnicul Constantin
Cantacuzino!
Oare întâmplător se otrăveau între ei fraţii Cantacuzini?!
Eu cred că nu! Cu siguranţă că Drăghici avea şi el un fiu, ce putea fi un pretendent la
tronul Ţării Româneşti, după cum şi Şerban Cantacuzino îşi dorea ca-n locul său să-l lase
pe fiul său, Gheorghe Cantacuzino, care, împreună cu cumnatul acestuia, Constantin
Bălăceanu, ,,se dăduseră” cu nemţii din Braşov, cu generalul Heissler,comandantul Braş
ovului, pe care, în 1690, Constantin Brâncoveanu avea să-l prindă şi să-l pună în lanţuri!
Cât priveşte pe Şerban Cantacuzino, toţi cronicarii ( şi chiar istoricii C. Gane şi N.
Iorga ) ni-l prezintă ca fiind un om deosebit de aspru, nemilos, crud chiar:
,, Îşi începu domnia ( Şerban Cantacuzino, n.n.), tăind şi spânzurând pe cine a
putut prinde dintre duş manii lui, şi-n primul rând pe ginerele lui Gheorghe Băleanu,
Hrizea vistierul, căruia <<viaţa i-a curmat şi toată casa i-a pustiit>>. Apoi pe Drosu, cel
care din porunca Ducăi – vodă îl arestase în 1676, pe care de asemenea l-a omorât, pe el
şi pe fiul său, şi i-a pustiit casa, de-a trebuit jupâneasa şi fetele lui să fugă peste Dunăre,
la turci,”
( C. Ganea – Trecute vieţi de doamne şi domniţe, Editura Universitas, Chişinău,
1991, p. 317 )

15
 Moartea groaznică a vistierului Hrizea a fost povestită şi de misionarul italian Del
Monte:
,, I se înfipsese de un cot ţeapa în trup şi un ochi îi sărise.”
( G. Călinescu, op. cit., p.30)
Că vistierul Hrizea era un om învăţat, nici nu mai încape îndoială, de vreme ce fiul
său, cronicarul Radu Popescu ( căruia i se atribuie ,, Cronica Brâncovenească” ), ştiind
latineşte, Domnul Constantin Brâncoveanu l-a trimis să stea de vorbă cu generalul
Heissler, iar după moartea Brâncoveanului, Domnul ce i-a urmat, Ştefan Cantacuzino, îl
face mare vornic de Târgovişte.
Iată cum Cantacuzinii Bizanţului ştiau să speculeze din plin (în favoarea lor,
evident ) calităţile deosebite ale boierilor munteni!
Şi totul pornea, în primul rând, de la ,,glasul sângelui”, care se-mpletea, însă, în chip
nefiresc, cu risipirea unor întregi familii boiereşti, prigonite şi obligate să fugă-n Ardeal
( precum Bălăcenii, Bălenii ori chiar Cantacuzinii – vezi Gheorghe Cantacuzino, fiul lui
Şerban Cantacuzino ) sau trecând dincolo de Dunăre şi grăbindu-se, cu spaimă, spre
Istambul!
Acel ,, glas al sângelui ”, ce fusese călcat în picioare, avea să se răzbune cumplit,
precum vedem în ,, Istoria Romană” a lui Cassius Dio, ori la Plutarh, în vieţile bărbaţilor
iluştri ai Greciei şi ai Romei Antice, când celui ucis i se risipea întreaga familie,
omorându-i-o fără de milă şi însuşindu-şi toate averile acestora.
Acelaşi lucru, iată, s-a-ntâmplat şi în Ţara Românească, mai ales, dar şi-n Moldova,
îndeosebi după venirea, aici, a Cantacuzinilor vlahi ai Bizanţului celui orbit de mărire şi
de slavă deşartă.
Căci, altminteri, cum s-ar putea explica sugrumarea postelnicului Constantin Cantacuzino
( tatăl viitorului stolnic), la Mănăstirea Snagov, în trapeza acesteia, legat fiind de un
stâlp?!
Şi iată de ce!
După cum spuneam, viitorul Domn, Şerban Cantacuzino, fusese căsătorit, prima dată, cu
Maria din Goleşti, fata lui Stroe Leurdeanul, vistierul, dar nu mult după - aceea a lăsat-o,
lucru ce nu se-ntâmpla, fără de ruşine, la boierimea munteană!

16
Tocmai de aceea, marele Ban, Gheorghe Băleanu, s-a gândit să-l pedepsească pe ,, hoţul
bătrân” ( pe stolnicul Constantin Cantacuzino), care-şi îndemnase fiul ( pe viitorul Domn
Şerban Cantacuzino) s-o lase pe această Maria din Goleşti şi să i-o dea pe o altă Marie, cu
mult mai bogată, care, pe deasupra, era din acelaşi neam cu Cantacuzinii, adică vlaşă!
E vorba de Maria Gheţea ( fiica bulgarului/ vlahului Gheţea din Nicopole, om foarte
bogat ), cea care va ajunge, apoi, Doamna Ţării Româneşti şi care i-a dăruit lui Şerban
Cantacuzino un fiu ( pe Gheorghe, viitor colonel austriac ) şi două fete, dintre care una
s-a căsătorit cu Constantin Brâncoveanu.
Boierii pământeni, Bălenii, nu puteau să-l ierte pe ,, hoţul bătrân”, pe postelnicul
Constantin Cantacuzino, pentru ruşinea ce le-o făcuse boierilor noşti munteni, şi-atunci
l-au sugrumat (1663).
Dar lucrul acesta n-avea să fie uitat ori iertat de viitorul Domn Şerban Cantacuzino, dar
nici de fratele acestuia, Constantin, care, după moartea părintelui lor ( la nici doi ani : în
1665) a plecat la studii la Padova ( unde, în 1700, avea să tipărească o hartă a Ţării
Româneşti) şi apoi la Veneţia, fiind om luminat, ce vorbea latineşte şi greceşte, şi care a
scris ,, Istoria Ţării Rumâneşti dintru început.”
Ne spune cronicarul Radu Popescu ( care ,,îl împroşcase cu toate ocările pe Şerban
Cantacuzino”, fiindcă o ruşinase pe Maria din Goleşti, afirmă G. Călinescu în op. cit., p.
32 ), fiul lui Hrizea, vistierul, şi nepotul lui Gheorghe Carida – vlah grec - , căsătorit cu o
fată a marelui Ban Gheorghe Băleanu ( intrând astfel în marea boierime munteană), că
acei Cantacuzini erau fiii Şantanoglului, adică ai Diavolului, ca şi cum el nu ar fi făcut
parte tot din neamul lor, veşnic alergând după averi!
Şi-atunci, dacă Şerban – vodă Cantacuzino l-a ucis în chip groaznic pe vistierul Hrizea
( tatăl cronicarului Radu Popescu), băgându-i de-un cot ţeapa în trup, de i-a sărit şi un
ochi, cum ar fi putut, ca fiul acestuia, să-i mai iubească pe Cantacuzini?!
Era, aş adar, o răzbunare: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte!
Bălenii îl sugrumaseră pe un Cantacuzin ,,venetic”, iar Cantacuzinii, pe un boier tot de
neam vlah, dar împământenit prin intrarea ( prin căsătorie) în rândurile boierimii
muntene.
De aici a început vrajba, marea luptă dintre greci ( vlahi) şi românii pământeni.

17
 Şerban Cantacuzino odată ajuns Domn, umplându-se de bogăţiile ce i le adusese
Doamna Maria ( fiica lui Gheţea,din Nicopole), fiind şi bărbat frumos, cu statură mândră,
împărătească, începuse, însă, să se lase pătruns şi de vorbele şăgalnicei Doamne
Anastasia, Doamna lui Duca - vodă, la Bucureşti fiind.
Şi nu era prima dată, căci la Istambul, ascuns fiind în podul casei Anastasiei, ,,Şerban fu
ridicat de ceauşii turci, pentru a fi trimis în exil la Crit ( Creta, n.n.)”
( C. Ganea, op. cit., p. 316)
Odată ajuns Domn ( după cum am mai spus), Şerban Cantacuzino a devenit
aproape nerecunoscut pentru cruzimea sa:
,, Un astfel de om nu era făcut pentru milă şi îndurare. Îşi începu deci domnia,
tăind şi spânzurând pe cine a putut prinde din duşmanii lui, şi-n primul rând pe ginerele
lui Gheorghe Băleanu, Hrizea, vistierul, căruia viaţa i-a curmat şi toată casa i-a pustiit.
Apoi pe Drosu, pe care, din porunca Ducăi – vodă ( prieten cu Şerban Cantacuzino –
amândoi vlahi - , dar care ,,mai prieten ” era cu Doamna Anastasia Duca, n.n. ), îl
arestase în 1676, şi pe care de asemenea l-a omorât, atât pe el, cât şi pe fiul său, şi i-a
pustiit casa, de-a trebuit, cum, spuneam, ca jupâneasa ş i fetele lui să fugă peste Dunăre,
la turci. Dar, într-un târziu, după ce-şi potoli mânia, şi din ce în ce îl stăpâniră mai mult
gândurile lui politice care-au fost mari, el hotărî să se-mpace cu foştii săi duşmani, având
nevoie de armonie înlăuntrul ţării, pentru a putea lucra cu atât mai bine în afară, la
dezrobirea ţării de sub jugul turcesc şi închinarea ei către împăratul Germaniei.”
( C. Gane, op. cit., p.317)
În acest scop, Şerban Cantacuzino îşi mărită fiica, pe Domniţa Smaranda, cu
Grigore Băleanu, nepot de frate al Banului Gheorghe Băleanu ( din îndemnul căruia
fusese sugrumat tatăl său, postelnicul Constantin Cantacuzino) şi văr, prin alianţă, cu
vistierul Hrizea, cel tras în ţeapă de Şerban Cantacuzino!
Câtă ură mocnea între Cantacuzini şi Băleni, între ,, veneticii” greci ( vlahi veniţi
din Constantinopole) şi boierii munteni, pământeni, e greu de cuprins cu mintea unui om
de rând!
Categoric că doar moartea, prin răzbunare, prima!

18
Astfel, la numai cinci luni după nunta cu necurmate chefuri, timp de opt zile ( cu soli din
Moldova şi din Transilvania) << Domniţa Smaranda căzu la grea boală şi într-o zi de mai,
1688 ( anul în care avea să moară, otrăvit, şi tatăl ei, Şerban – vodă Cantacuzino, n.n.),
luni, dimineaţa datu-ş i-a sufletul în mâna îngerului lui Dumnezeu.
Însă părinţii ei, Şerban – Vodă ş i Doamnă-sa Maria,, împreună cu Grigoraş cu ginerele,
au rămas la mare jale, cu multe lacrămi şi cu multe suspine în inimă, dar nimic n-a
folosit, că moartea n-are făţărie şi este la tot omul de obşte întocmai.>>
( C. Gane, op. cit., p.317)
Evident că Domniţa Smaranda fusese otrăvită şi ea, aş a cum otrăviţi aveau să fie
atât tatăl ei, Şerban –vodă, cât şi fratele acestuia, Drăghici.
Se zvonise că otrăvirea celor trei fusese ,,opera” fraţilor lui Şerban – vodă:
stolnicul Constantin Cantacuzino şi Mihai, care nu vedeau cu ochi buni politica de
închinare a ţării către Împăratul Germaniei.
Dar aplecarea înspre Împăratul Germaniei nu era doar dinspre partea lui Şerban – vodă, ci
şi dinspre partea Bălenilor şi Bălăcenilor, iar faptul că Gheorghe Cantacuzino ( fiul lui
Şerban – vodă – Cantacuzino ) a ajuns general austriac ( fiind numit, de austrieci, Ban al
Craiovei şi susţinut la domnia Ţării Româneşti, în locul tatălui său, sprijinit fiind de
cumnatul său, Constantin Bălăceanu ) spune totul: Ţara se săturase până-n gât de
turcimea cea lacomă, rămasă în stadiul profundei feudalizări.
Noua boierime românească se apleca, iată, spre Occident!
Dar cei care îi stăvileau pornirile-i fireşti erau, cum bine se vede, tocmai ,,veneticii veniţi
din Fanar”, adică tot cei din neamul Cantacuzinesc!
Încet – încet, începem să desluşim mai bine cum şiretul stolnic Constantin
Cantacuzino ( deşi şcolit în Occident!) nu voia să se despartă de Poartă!
Gândul lui era doar la fiul său, Ştefan, pe care şi-l dorea Domn al Ţării Româneşti, iar
pentru aceasta, trecea, iată, şi peste cadavrele fraţilor şi nepoatei sale ( aceasta e posibil,
însă, să fi fost otrăvită chiar de Băleni!), aşa după cum avea s-o facă şi cu nepotul său de
soră, Constantin Brâncoveanu, nimeni altul decât binefăcătorul său, care îi încredinţa,
bietul, toate marile sale taine, ca unui părinte, de care rămăsese orfan de la vârsta de un
an!

19
De altminteri, rămânând orfan ( tatăl său, Papa Brâncoveanu fusese sugrumat de darabani
şi de seimeni, chiar lângă Palatul Domnesc din Târgovişte, ţinându-se cu mâinile de gard,
sub privirile îngrozite ale tatălui acestuia, marele boier Preda Brâncoveanu – ce-avea să
fie şi el sugrumat, tot la un an după moartea groaznică a fiului său, Papa) Constantin
Brâncoveanu îl considera pe unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, nu doar ca pe
un părinte, ci chiar ca pe un duhovnic şi sfătuitor de taină, mai ales că stolnicul era plin
de învăţătură şi înţelepciune!
Dar ce-nţelepciune diavolească!...
Şi iată cum lăcomia de-averi şi pofta deşartă, de domnie, ziceam, nu naşte doar
monştri, dar tulbură-adânc inima unui întreg popor, care urmează să sufere-n tăcere şi-n
umilinţă pornirile ,, nebuneşti ” ale unor domni cu visuri prea înalte!
E de mirare că toţi cronicarii de curte ( atât cei din Ţara Românească, dar şi cei din
Moldova) insistă îndeosebi pe tulburatele vieţi ale Domnilor, Doamnelor şi Domniţelor,
ci prea puţin vorbeşte despre nevoile norodului, scăldându-se-n lacrimi, în bordeiele şi în
casele lor mici, cu pereţii de lemn.
Acolo,-n palate domneşti, sub luminile făcliilor şi în muzici, în strălucirea nestematelor, a
rubinelor, turcoazelor şi-a altor pietre de preţ, în veş minte din blăni de samur şi în
mătăsuri de China, de Buhara şi de Persia, inimile vuiesc de viclenie, de şiretlicuri şi
mreje ce,-odată întinse, lasă să se reverse peste Ţara săracă, tumult de venin!
Politica Ţării ( asemenea azi! ) se făcea de către cei din afară, încât poporul
tremura-ngândurat, abătut, în aceleaşi opinci şi cojoace de oaie, venind din negurosul
trecut.
Cui să-i pese de el, de amărâta de Ţară?!
Boierii-s boieri şi aici şi-n afară! De bat vânturi sălcii peste Ţară, ei îşi iau pungile cu aur,
se urcă-n trăsuri şi fug peste Dunăre, ori în Ardeal, sau chiar mai departe, la Lwow, în
Polonia!
Ţăranul e ca pământul Ţării! El unde să fugă?!
Şi de ce ar fugi, dacă pungile cu galbeni au luat calea străinătăţii?!
El ce-ar putea să facă acolo, fără pungi cu aur, caleşti?! Doar braţele, sfintele braţe, le au
de la Bunul Dumnezeu!

20
 Milă-mi este de tine, biata mea Ţară, poporule al meu de-atâtea veacuri necăjit,
scăldat în lacrimi, nevoi, cântând, seara, la stână, din fluier ( ori din frunză de fag) o
doină străbună!...
Milă-mi este şi-acum de tine, ca-n urmă cu ani, şi cu ani, când Domnul năpraznic,
Şerban Cantacuzino, şi ginerele său, aga Constantin Bălăceanu ( fiul lui Badea, zis
Uşurelul ) ,,a fost alături de hatmanul Buhuş al Moldovei, ultimul erou pe care l-a avut
ţara, erou de teapa vitejilor lui Mihai”.
( C. Gane, op. cit.,p.318)
Acest Constantin Bălăceanu avea să moară la Prejmer, lângă Zărneşti, în 11 august 1690,
lăsând-o văduvă pe Doamna sa, Maria, fiica lui Şerban Cantacuzino, şi-a Doamnei Maria,
pe lângă care trăi, nenorocită, la Mănăstirea dintr-un Lemn, unde amândouă au fost
îngropate, mormintele lor fiind descoperite între anii 2000 – 2003, când s-au făcut ample
lucrări de renovare a mănăstirii ( sub directa supraveghere a inimoasei şi inteligentei
stareţe, monahia Emanuela Oprea ), prilej cu care a fost descoperită şi temniţa făcută de
Constantin Brâncoveanu, aflată chiar sub Palatul Domnesc al Domnitorului, unde el se
odihnea şi dormea, atunci când venea pe Dealul Câineş tilor, la vii şi la vânătoare de
căprioare, lupi şi porci mistreţi.
În curând vom vedea pe cine a zidit, de vii, Constantin Brâncoveanu în temniţa sa,
alăturea de adversarii săi politici punând ( culme a sadismului!) ,, căpăţâna cea mare” -
ca a lui Pericle; ,,căpăţână de ceapă ”, cum spunea Plutarh, în ,, Vieţile bărbaţilor iluştri ai
Greciei antice ” – a lui Constantin Bălăceanu, ginerele lui Şerban-vodă Cantacuzino.
Acest Şerban Cantacuzino ( ca şi ginerele său ) era convins că era bine pentru noi,
ca Ţara Românească să devină vasală Germaniei, ieşind, astfel, de sub turci.
Chiar înainte de a fi otrăvit, se hotărâse să i se închine Împ. Leopold I. În acest scop
trimisese la Viena pe fratele său, Iordache, şi pe ginerele său, Constantin Bălăceanu.
Dar chiar atunci aş i fost otrăvit!
De ce chiar atunci?! Doar stolnicul Constantin Cantacuzino ar putea să ne răspundă!
,, Întors, deci, din Viena, unde se înţelesese personal cu împăratul , Bălăceanu (
ginerele lui Şerban-vodă Cantacuzino, n.n.), numit colonel în armata austriacă, se întâlni
la Braşov cu prinţul de Baden şi cu generalul Heissler şi intrară tustrei în Oltenia cu un

21
mare corp de armată. Domnul, care se afla la Brâncoveni ( Olt ), le trimise pe Şerban
Greceanu şi Barbu Brăiloiu pentru a parlamenta.”
( C. Gane, op. cit. ,p. 319 )
Intrând tătarii în ţară ( la îndemnul turcilor), dar şi însuşi sultanul trecând Dunărea,
Constantin Brâncoveanu se întâlni la Drăgăneşti ( la casele şi moş ia Doamnei Maria,
soţia lui Şerban-vodă Cantacuzino ) cu Heissler şi cu Constantin Bălăceanu.
Constantin Brâncoveanu i-a rugat pe cei doi să-ş i retragă trupele, lucru care s-a şi
întâmplat în vara aceluiaşi an, 1689.
Evident că Domnul Constantin Brâncoveanu l-a informat pe stolnicul Constantin
Cantacuzino despre întâlnirea ce-a avut-o cu generalul Heissler, iar acest lucru l-a înfuriat
peste măsură pe stolnic, care i-a reproşat Brâncoveanului că a făcut o mare greşeală, că
nu l-a arestat!
Nici n-ar fi avut cum, ce-i drept, de vreme ce austriecii intraseră-n Oltenia cu ,, un
numeros corp de armată ”, dar, mai târziu, stolnicul avea să speculeze aş a-zisa ,,ezitare”
a Brâncoveanului, folosind această informaţie foarte preţioasă chiar în folosul său: mai
precis, ca un cap de acuzare împotriva Brâncoveanului ( acuzare, care a şi cântărit foarte
greu în mazilirea acestuia din urmă), dar, îndeosebi, în folosul lui Ştefan Cantacuzino,
fiul stolnicului.
De fapt, acesta l-a pârât turcilor şi pentru alte motive. Fiind un abil diplomat, n-a făcut-o,
însă, direct, ci prin intermediul unei ,,delegaţii ” de boieri, care au mers cu pâra la Înalta
Poartă.
Aceşti boieri au fost : Preda de Prooroci ( care era îmbrăcat în ,,port nemţesc”, lucru
sesizat imediat de turci!), Stoica cu ai lui, Constantin Ştirbei (sluger, comis, clucer,
ocupând al şaselea scaun în Divan) şi vistierul Grigorie Halepliul.
Odată ajunşi la Adrianopole, desigur că turcii şi-au dat seama ,, de făcătură ” şi,
punându-i într-un car mocănesc, i-au trimis pe toţi lui Constantin Brâncoveanu, iar acesta
i-a tăiat pe Stoica şi pe Preda de Prooroci, iar pe ceilalţi i-a trimis la Mănăstirea dintr-un
Lemn, să stea, în lanţuri, în temniţă, unde au şi murit, alături de ei având să fie ( din
august 1690 ) şi generalul Heissler, care aici şi-a găsit sfârşiul.

22
 ,, În timpul lungii domnii a lui Brâncoveanu, Doamna Maria ( soţia lui Şerban-
vodă Cantacuzino, n.n.) şi fiul acesteia ( Gheorghe Cantacuzino, făcut general de
austrieci, n.n.) rămăseseră la Sibiu. Abia în 1714, ei se întoarseră în ţară, unde Gheorghe
Cantacuzino căpătă bănia Craiovei ( Oltenia era ocupată de austrieci, n.n.), iar bătrâna lui
maică se călugări la mănăstirea Dintr-un Lemn, în judeţul Vâlcea. Acolo mai trăi
împreună cu fiică-sa Bălaşa, încă 9 ani ( alături de ea era, însă, şi cealaltă fiică, Maria,
soţia colonelului Constantin Bălăceanu, a cărui ,, căpăţână ” s-a găsit la Dintr-un Lemn; e
posibil, însă, ca această soţie a lui Constantin Bălăceanu să fi fost şi ea închisă tot aici, ,,
păzind ”, astfel, căpăţâna soţului ei; aceasta cred că a fost, iarăşi, o altă mare cruzime din
partea lui Constantin Brâncoveanu, prima fiind tăierea capului boierului Gheorghe, în
ziua înscăunării sale, pe 15 august 1688, chiar de ziua naşterii sale, care corespundea cu
ziua onomastică a Doamnei Maria Brâncoveanu şi cu Adormirea Maicii Domnului, încât
sfârş itul vieţii sale, exact în aceeaşi zi, dar în anul 1714, când Brâncoveanu împlinea 60
de ani, a fost, cu siguranţă, voinţa lui Dumnezeu spre a-i pedepsi cruzimea şi răutatea sa,
n.n.), până ce, foarte bătrână, se stinse în anul 1723 ( când încă mai trăia, la Mănăstirea
Surpate, Doamna Maria Brâncoveanu, n.n.).”
( C. Gane, op. cit., p. 320)
Ciudată mai e şi soarta unor oameni care n-au milă, ci doar dorinţă de răzbunare!
Iată că Bunul Dumnezeu nu-i uită şi nu-i poate ierta în veac!
Dacă Şerban Cantacuzino a intrat în domnie ucigând; la fel şi Constantin
Brâncoveanu şi, indirect, stolnicul Constantin Cantacuzino ( căci trădarea este tot o
oribilă crimă!), ar trebui să-nţelegem că vărsarea de sânge, lăcomia de aur şi de averi,
pofta de mărire şi slavă sunt toate deşertăciune a deşertăciunilor!
,, Totul e o deşertăciune!”, după cum spunea Eclesiastul, fiul lui David.
Cui i-au folosit atâtea intrigi, la Constantinopol şi-n Ţara Românească ori în
Moldova?!
Au fost, toate acestea, spre binele poporului?! Eu cred că nu!
Unde e înţelepciunea Comnenilor, Paleologilor şi a Cantacuzinilor vlahi,
închinători la Biserica Blacherne/Vlaherne?!
Toate s-au dus ca un abur, ca un freamăt de vânt prin codrii bătrâni…

23
Ale lumii, toate, sunt trecătoare în veac!
Dacă Bunul Dumnezeu ţi-a dat ţie, postelnice Constantin Cantacuzino, şi jupânesei
tale, Ilinca ( fata lui Radu-vodă Ş erban ), 12 copii şi nepoţi destui, nu e păcat că trei din
feciorii tăi au fost otrăviţi ( chiar ei între ei) şi că nepotul tău, Constantin Brâncoveanu, şi
fiii săi au pierit, pe 15 de august 1714, pe malul Bosforului, căpăţânile lor fiind înfipte în
suliţi şi purtate, însângerate , pe uliţele strâmte ale Istambulului, în ţipetele mulţimii
păgâne?!
Acest lucru nu se mai întâmplase decât în urmă cu 253 de ani, în 1461, când, după
cucerirea Trapezuntului de către Mehmet II ( cuceritorul Constantinopolului ), Ioan IV
Mare Comnen, Împ. Trapezuntului, a căzut în captivitate, unde a stat doi ani, după care el
şi cei 7 fii ai săi au murit; li s-au tăiat capetele, îngrozindu-i ( la fel ca şi în cazul lui
Constantin Brâncoveanu) pe toţi ambasadorii şi solii străini aflaţi la Stambul!
Acel Ioan IV Mare Comnen, înrudit cu Împ. Ioan Cantacuzino, a fost ultimul
Împărat al Bizanţului ( mai precis, al Imperiului de Trapezunt), aşa cum Constantin
Brâncoveanu avea să fie ultimul dintre Cantacuzinii ( după mamă ) ce domniseră în Ţara
Românească.
Şi ce repede trecătoare e bucuria vieţii, atunci când norocu-ţi surâde, aş a cum, în
august 1690, i-a surâs lui Constantin Brâncoveanu, fără măcar să gândească o clipă, că
lungă şi tulburată tot este viaţa oricărui domn pământean, aflat între turci, muscali şi
austrieci.
Mare trebuie să-i fi fost bucuria în acel august 1690, la Prejmer, între Zărneşti şi
Tohani, când ,,nasul cel mare ” al generalului Heissler s-a lăsat şi mai greu spre pământ,
aproape scurmând în ţărână:
,, Jupânul Heissler ( i s-a adresat Brâncoveanu, prinzându-l şi-n lanţuri punându-l,
n.n.) i-ar fi zis el, ţi-am adus oaspeţii ( turcii, n.n.) ( despre ) cari ţi-am scris că-ţi voi
aduce: primeşte-i! ”
Tăiosul răspuns al generalului imperial ar fi fost, după acelaşi izvor ( cronicarul Radu
Popescu, n.n. ):
,, De sunt şi rob, astăzi am căzut în robie, iar tu eşti rob de când te-a făcut tată-
tău!”

24
 ( N. Iorga – Evocări istorice, Editura Minerva, Bucureş ti, 1983, p. 174)
Apoi, Brâncoveanu a dat poruncă să-l caute pe câmpul de luptă, printre oştenii
austrieci ce muriseră-n luptă cu sarascheriul, pe Constantin Bălăceanu, ginerele lui
Şerban-vodă Cantacuzino.
Găsindu-l, i-au tăiat capul lui cel mare, ca al lui Pericle, l-au înfipt într-o suliţă şi i
l-au dus Brâncoveanului:
,, În ziua de Sfânta Maria Mare ( Adormirea Maicii Domnului, în 15 august, n.n. ),
când bucureştenii văzură capul palid al Bălăceanului, Constantin-Vodă luă parte, venit de
3 zile în Braş ov, la slujba cea mare ce se făcu pentru dânsul, larg dăruitor pentru cele
sfinte şi aici, în biserica românească a Şcheilor.”
( N. Iorga, op. cit., p. 174)
De la Bucureşti, Constantin Brâncoveanu a trimis, în lanţuri, la Mănăstirea dintr-
un Lemn, pe generalul Heissler, dar şi capul lui Constantin Bălăceanu.
Aici, la Mănăstirea dintr-un Lemn, i-a aruncat în temniţă, unde mai erau Mihai ( fiul
Banului Mareş Băjescu), căpitan Preda Milcoveanu şi ceilalţi ce fuseseră la Stambul cu
pâra, dar şi un nemeş ardelean de la Haţeg şi-un sârb, ce fuseseră-nchişi cu un an mai-
nainte (1689).
Mai fuseseră alţi doi mari pârâtori ai Brâncoveanului la Înalta Poartă ( după cum
am şi spus mai înainte): Stoica, paharnicul din Meriş ani ( ce slujise şi sub Şerban
Cantacuzino ) şi Preda Prooroceanu, dar amândoi au fost spânzuraţi: Stoica, în Bucureşti,
iar Preda, în Teleorman!
Vremile-s tulburi şi nesigure foarte! Brâncoveanu simte că-n stolnicul său, unchiul
Constantin Cantacuzino, nu mai poate avea deplină încredere.
Şi-atunci, cui să-i mai ceară un sfat?! Vede prea bine ( dar mai ales simte, presimte) că
neguri încep încet-încet să se abată-nspre el.
Încearcă, bietul, alianţe cu muscalii, promiţându-le sprijin şi ,,zahareauă”-ndeajuns,
numai să-l scape de lăcomia de sac fără fund a păgânilor turci.
Dar, parcă, nici în muscali nu se-ncrede, şi-atunci îşi îndreaptă privirea spre –Ardeal, spre
contele Alex Karolyi:

25
 ,, Brâncoveanu se face a se gândi că printr-o legătură cu craiul s-ar putea săvârşi
bune lucruri, ,, cu privire la binele amânduror ţărilor”, dar el asigură peste puţin, pe
împăratul că noul general-comandant Kriechbaum va întâlni şi el toată dorinţa de a-l
îndatori.”
( N. Iorga, op. cit., p. 192 )
Aceasta se petrecea în 1709, dar încă din 1710 ( mai înainte cu un an de la
Războiul ruso-turc, de la Stănileşti, pe Prut ) Constantin Brâncoveanu se orientase spre
Ardeal, unde-ar fi vrut să se retragă, în caz de nevoie:
,, I se făgăduise chiar, în 1700, după o cerere prezintată prin Petru Grienner, ruda
negustorului sas Zaharia Grienner, voia de a se adăposti la nevoie în Ardeal şi, în schimb,
Domnul se arătă gata să încheie un tratat formal pentru aprovizionarea, făcută în taină, a
imperialilor. În schimb, poate nu fără voia lui, fraţii Cantacuzini, Constantin ( stolnicul,
n.n.) şi Mihai, aveau legături cu căpeteniile ungureşti, şi cel din urmă făcea cu contele
Mihai Mikes o învoială prin care, în schimb pentru moşia ardeleană Budila – care însă nu
putu fi luată în posesiune - , i se cedau sate în Râmnicu Sărat şi Buzău, mori şi vii la
Scăieni. ”
( N. Iorga, op. cit., p. 192 )
Aceste scrisori aveau să-l incrimineze nu doar pe Constantin Brâncoveanu, dar şi
pe stolnicul Constantin Cantacuzino, căci, altminteri, de nu le-ar fi căzut turcilor în mână,
nu ar fi avut păgânii cu ce să-i prindă, pe niciunul dintre ei.
E limpede că toată corespondenţa Brâncoveanului cu muscalii, cu ungurii şi cu austriecii
a ajuns la turci.
Aşa se face, de ce numai la doi ani după decapitarea Brâncovenilor, aveau să fie puşi în
ştreang, la Constantinopole, şi stolnicul Constantin Cantacuzino cu fiul său, Ştefan
voievod, turcii ( ş i în cazul acesta, din urmă ), dând dovadă de o cruzime greu de-nţeles:
după ce i-au spânzurat, le-au tăiat capetele, le-au scos creierii, de-au umplut zgârvele cu
paie, şi le-au trimis, apoi, la Adrianopole, unde se afla sultanul.
Eminescu, se vede, ştia foarte bine acest episod, fiindcă, în ,,Călin ( File din
poveste )”, spune:

26
 ,,O, tu, crai cu barba-n noduri, ca şi câlţii când nu-i perii, tu în cap nu ai grăunţe;
numai pleavă şi puzderii”.
Acest lucru au vrut să-l spună turcii, şi anume: mult învăţat era stolnicul valah
Cantacuzino, dar mintea-i fugea spre gânduri nebune, deşarte: spre domnia fiului său!
Când nimic nu le lipsea, de ce-ar mai fi fost nevoie de atâta mărire?!
Cam acelaşi lucru i-l spune şi Domnul Moldovei, Constantin Cantemir ( tatăl lui
Dimitrie Cantemir ), cronicarului Miron Costin, ,, cu capul lui cel mare ”, când îl tăiase,
odată cu fratele acestuia, Velicico.
Doi fraţi învăţaţi, moldoveni, muriseră pentru gânduri deşarte! La fel şi doi
munteni: tatăl şi fiul, spânzuraţi împreună!
Era blestemul greu al uneltirilor, al otrăvirilor şi al ţesăturilor de mreje ,,hiclene ”,
amirosind a trădare, a sânge şi a capăt de viaţă, rostogolită în toată a lumii ţărână!...
Presimţirile Brâncoveanului, frământarea de gânduri, de neguri, ziceam, se
năpustea întruna spre el.
Mici întâmplări aveau să-l pună pe gânduri! Într-una din zile ( poate chiar în Ziua de
Paşti, în 15 martie 1714), întorcându-se cu familia domnească de la Sf. Înviere, a
Târgovişte, o găină i-a sărit, de pe gard, drept în piept Brâncoveanului, cârâind
înspăimântător.
Odată ajunşi la Palat, fiica sa, Domniţa Stanca ( rămasă văduvă, din 29 martie 1705, după
beizadeaua Radu Iliaş , din Moldova ), începu să aibă vedenii:
<< Uite-l pe Mateiaş ! Capul i-l taie! Uite-l pe Radu! Capul i-l taie! Uite-l pe Ştefan!
Capul i-l taie! Uite-l pe Constantin! Capul i-l taie! O, tata, tata!... Capul lui atârnă -
nsângerat pe butuc!...>>
Erau vedeniile a ceea ce urma să vină-n curând! Aceleaşi vedenii urma să le aibă şi
Doamna Păuna, soţia lui Ştefan Cantacuzino, chiar în ziua decapitării Brâncovenilor: 15
august 1714.
Doamna Păuna se află la Mănăstirea dintr-un Lemn şi se ruga la Sf. Icoană a
Maicii Domnului Făcătoare de Minuni, când, aşa, dintr-o dată, limpede-a văzut toată acea
scenă grozavă, a rostogolirii-n ţărână a-nsângeratelor capete ale Brâncovenilor, dar şi al
lui Ianache Văcărescu, vistierul, cumnatul lui Constantin Brâncoveanu:

27
 ,, În dimineaţa zilei de 15 august, sfânta Maria, pe când Brâncoveanu şi fiii lui
erau omorâţi pe piaţa seraiului din Constantinopol, Doamna Păuna îl văzu tocmai de la
mănăstirea ei din fundul munţilor Vâlcii ( de la Dintr-un Lemn, n.n. ). O apucă o
nemaipomenită criză de isterie: ţipete, plânsete, leşinuri, << o nevoie mare, de făcea toate
grozăviile >>. Un acces de nebunie, care a ţinut câteva zile. Ştefan – Vodă, îndrăgostit de
nevasta lui, auzind cele întâmplate şi nesocotind că << a venit bătaia lui Dumnezeu, de-i
plăteşte după faptele sale, a bănuit pe o soră a mâne-sa, mătuşă călugăriţă de mulţi ani, că
ea ar fi făcut farmece cu alte muieri ( roabe ţigănci, n.n. ),de-au ajuns-o nevoia >>.
Fără multă vorbă, muierile fură spânzurate, iar maica Olimpia – mătuşa – fu dusă la altă
mănăstire şi zidită într-o chilie. O lăsă să moară, bătrână, de foame şi de asfixie, pentru
că Doamna Păuna n-avea cugetul curat.”
( C. Gane, op. cit., p. 363)
Mai târziu, Doamna Păuna a trebuit să cerşească pe uliţele Stambulului, ca să nu
moară de foame.
Apoi, surâzându-i norocul, ea şi fiii ei, Radu ( Rudolf ) şi Constantin, având paşapoarte
olandeze, reuşesc să fugă din Constantinopol, îmbarcându-se pe o corabie şi ajungând în
Sicilia; de acolo, mai departe, la Roma, Florenţa, Bolognia, Ferrara şi la Veneţia.
Beizadeaua Radu ( Rudolf ) ajunge ofiţer în armata austriacă, luând-o de soţie pe
Elisabeta d’ Estival, iar Constantin, al doilea fiu, ,,plecă cu mamă-sa în Rusia, unde
aveau ei pe verii lor Toma Cantacuzino ( cel care, la Urlaţi, în septembrie 1711, fugise
din lagărul lui Brâncoveanu într-al ţarului, n.n. ), şi pe soţia acestuia, Maria, care la
sosirea lui Mavrocordat în Muntenia se travestise în ţărancă şi fugise de urgia lui prin
Ardeal în Rusia, la soţul ei.
Bine primiţi de rudele lor la Petrograd ( Sankt-Petersburg, n.n. ), Constantin fu prezentat
ţarului Petru ce Mare, care-l primi în armata imperială rusă, însurându-l cu Ana
Şeremetev ( nimeni alta decât fiica generalului Boris Şeremetev, generalul armatei ruse a
ţarului Petru cel Mare, care, la 11 septembrie 1711, la Stănileşti, pe Prut, a fost încercuit
de armata otomană, fiind nevoit să capituleze şi să încheie un tratat de pace.
Altfel, vedem cum neamul Bazileilor Cantacuzinilor Constantinopolitani - care descindea
direct din Constantin cel Mare, de la care aproape toţi şi-au revendicat prenumele –

28
ajunge să stăpânească din Bizanţ până la Sankt-Petersburg şi chiar la Moskova, iar acest
lucru ne vorbeşte, desigur, de caracterul atât de puternic şi de energic al Cantacuzinilor,
minţi luminate, de largă deschidere spre Occident, spre modernism, dar, din păcate,
stăpâniţi profund de patima puterii, a măririi deşarte, a dobândirii averilor fără margini,
iar la baza tuturor acestora sta, fireşte, ambiţia lor nemăsurată; şi, mai ales, avem
conştiinţa şi mândria neamului eroic, al vlaşilor traco-geţi, din care se trăgeau, n.n.).”
( C. Gane,op. cit., p. 369)
Din acel Constantin, feciorul lui Ştefan-vodă-Cantacuzino şi nepotul stolnicului
Constantin Cantacuzino, şi din Ana Şeremetev aveau să se tragă alţi vestiţi oameni de
cultură ai Rusiei, dar şi generali, care-au purtat, însă, tot numele de Şeremetev, nume ce îl
poartă, azi, şi cel mai mare aeroport din Moskova.
Sângele şi neamul Cantacuzinilor n-a pierit, iată, niciodată, ei fiind şi acum în
această ţară.
Cum toate-ale lumii sunt nu doar trecătoare, dar, mai ales, şi necunoscute nouă,
vedem prea bine cum Bunul Dumnezeu ne-aduce-n lumină ascunsele fapte; cum adevărul
se ridică şi din temniţi, morminte, dându-ne de-nţeles că toate faptele noastre sunt
cunoscute de El, iar pentru ele vine o vreme în care cei răi îşi vor primi răsplata!
La doar un an, cred, după Revoluţia din 1989, aflându-mă în vizită ( cu nişte
francezi ) la Mănăstirea Govora, unde se făceau ample lucrări de renovare, aveam să văd
cu ochii mei nu doar locaşul vechii tiparniţe ( unde s-au tipărit cele două ,, Pravili de la
Govora ”, 1640, 1641), dar şi ceva care m-a cutremurat: o cămăruţă foarte îngustă, de
1/1m. , complet zidită ( doar sus, o răsuflătoare de mărimea unei cărămizi ), în care se
afla un schelet de femeie, iar lângă el, un ulcior.
Acel schelet era al stareţei Olimpiada, de la Dintr-un Lemn!
Murise zidită de vie! Nevinovată!... Trăise doar până ce-ş i terminase apa din urcior!...
La Dintr-un Lemn ( tot în vremea aceea de-nceput de veac XVIII ), povestea se
repeta nemilos!
În temniţa zidită ( având doar o mică vizetă, pe unde, poate, celor închişi li se dădea o
bucată de pâine) se aflau: generalul austriac Heissler ( comandantul Braş ovului), legat în
lanţuri, iar lanţurile prinse în zid; lângă el, ceilalţi ( despre care au spus) şi alături de toţi,

29
veghindu-i parcă, hamletian, căpăţâna cea mare a lui Constantin Bălăceanu, ginerele lui
Şerban Cantacuzino.
Scheletul lui Heissler era încă-n groasele şi ruginitele lanţuri. Deasupra sa, într-un cerc
(de mărimea unei farfurioare) se afla litera X , cu acest semn scriindu-se litera feniciană
(dar şi grecească veche ) ,, T ”.
Deci, ,,T”, de la ,,TEOS”, adică Dumnezeu!
Cu alte cuvinte, cei care au zgâriat cu ghearele tencuiala zidului temniţei, au vrut
să se ştie şi să se afle, cândva, că şi ei au fost creştini şi buni cunoscători de carte, ci nu
păgâni! Că el, Constantin Brâncoveanu i-a urgisit pe trădători ( ce-i drept, creştini, ca şi
el! ) şi tocmai de aceea, simţindu-se vinovat, le-a zis feciorilor săi, în ziua morţii lor:
,, Mergi, fiule, şi jertfeşte-te pentru Hristos şi pentru păcatele noastre!”
Aşa îşi îndemna el feciorii, atunci, în 15 august 1714, pe ţărmul Bosforului, spre a-şi pune
capul pe butuc; el, cel care a miluit atâtea schituri şi mănăstiri, chiar şi la Muntele Athos!
Iată cum i-a pedepsit Dumnezeu pe cei ce s-au răzbunat şi i-au urât, ,,hiclenindu-i”
pe neprietenii ori pe binefăcătorii lor : Şerban-vodă Cantacuzino, Constantin
Brâncoveanu, stolnicul Constantin Cantacuzino şi fiul acestuia, Ştefan-vodă-
Cantacuzino, care n-au ştiut ce-i iertarea.
Căci bine zice Erasmus din Rotterdam ( 1460-1536 ), om adânc luminat, umanist
renascentist olandez:
,, Răzbunarea atrage după sine răzbunarea.”
( Erasmus, Despre război ş i pace, II, 63 )
Porniserăm , aşadar, de la Bazileii dintâi ai Constantinopolului, de la-nceputul de
veac XIII, şi-am ajuns la-nceputul de veac XVIII.
Deci, timp de 500 de ani, aici, între Dunăre şi Carpaţi, am văzut cu-ntristare că toată a lumii
zbatere şi frământare, neistovită încă, nici azi, s-a datorat unor gânduri înnegurate, de
mărire şi slavă; că sărăcimea dintotdeauna-a rămas ca în urmă cu veacuri, îngândurată,-
abătută; că pofta de aur în inima noastră-i ţesută; că departe-s de noi Grădini Ghetsimani;
că cerul şi stelele de-a pururi sunt, chiar dacă-n lectică eşti; ori, poate, pe jos; că domni şi
ţărani au călcat pe pământ, cu tălpile goale, grăbind spre Hristos!...
Surpate, George Voica
07 martie 2015
30
31