Tărtăşeşti Însemnări documentare

DAN TOMA DULCIU

Cuvânt Înainte
În urmă cu aproape 40 de ani, eram elev al şcolii din satul “Hanul de Pământ”, comuna
Tărtăşeşti. Aici, îl aveam învăţător pe domnul Ştefănică, personaj coborât parcă din
nuvelele lui Delavrancea.
Şcoala din “Hanul de Pământ”, fost conac boieresc, cu parter şi etaj, avea, dacă îmi aduc
bine aminte, doar o sală de clasă. Într-o singură încăpere învăţam, concomitent, după-
amiaza, cei de-a “doua” cu cei de-a “patra”, iar dimineaţa, clasa “întâia”, cu “clasa a
treia”, la un loc.
Deşi construcţia mai există şi astăzi, ea nu mai este sediu de şcoală. De câte ori trec pe
lângă clădirea în care am desluşit buchiile, inima mi se strânge. Aici am învăţat să citesc
şi să scriu, aici am făcut primele compuneri.
Acum, când mă gândesc la primii ani de şcoală petrecuţi la “Hanul de Pământ” şi apoi la
Şcoala Generală Tărtăşeşti, o fac nu pentru a evoca acele irepetabile clipe, ci pentru a
explica de ce am purces, peste decenii, să adun pagini răzleţe privitoare la istoria comunei
Tărtăşeşti şi a localităţilor vecine. De fapt, o umilă lucrare, dedicată trecutului acestor
meleaguri, istoriei Tărtăşeştilor şi locuitorilor săi.
Mă simt obligat, este datoria mea de suflet, să dărui localităţii Tărtăşeşti, acest
“Medeleni” al copilăriei mele, în aceleaşi timp, o veche aşezare de moşneni dârzi şi
harnici, cu un trecut aproape uitat în negura veacurilor, pagini ce-i vor înfăţişa strălucirea
avută odinioară.
Localitatea Tărtăşeşti merită să aibă, dacă nu o carte de istorie a sa, măcar un studiu în
care să fie cuprinse izvoarele documentare principale, necesare cunoaşterii trecutului ei.
Sper ca fiii acestei comune vor avea bucuria de a duce mai departe aceste preocupări,
păşind cu mai mult curaj pe anevoiosul drum pe care l-am deschis cu această lucrare.
Autorul,

O localitate veche de aproape patru secole

Existenţa localităţii Tărtăşeşti este consemnată de timpuriu într-un document, datat 26
aprilie 1635[1], care se referă la o delimitare de hotare.
Din conţinutul actului aflăm că, dintre cei şase martori prezenţi la faţa locului, patru erau
“megieşi” din Tărtăşeşti: Bucşe, Stanciu, Ştirbei şi Cârstea. Alţi doi - Manea şi Badea -
erau originari din Tătuleşti, probabil o localitate limitrofă.
Toponimicul Tătuleşti, întâlnit în numeroase acte din Evul Mediu [2], indică numele unei
localităţi sau moşii [3] de lângă Tărtăşeşti.
Documentul din 1635, amintit mai sus, evocă numele altor martori “jurători”: “ şi au fost
şi alţi megiiaşi la această tocmeală şi judecată, anume: Vintilă Vătaful ot Brezoaie I ot
Tărtăşeşti Darul I Cernica I brat emu Tuduru I ot Bâldăneşti Lucaci I ot Dobruşeşti
Drăghici I Mihăilă”.
Actul menţionează, aşadar, numele comunei Tărtăşeşti, precum şi al unor aşezări situate
în preajma ei: Brezoaia, Bâldăneşti şi Dobruşeşti [4].
De remarcat faptul că, încă din sec. XVII, în Tărtăşeşti, ca şi în satele vecine, locuiau
ţărani liberi, posesori de pământ (“megieşi”), ceea ce justifică, într-un fel, denumirile
toponimice sufixate în “- eşti ”: Tărtăşeşti, Bâldăneşti, Tătuleşti, Dobruşeşti ş.a.
Tărtăşeştii reprezintă o vatră de cultură şi civilizaţie cu un trecut multimilenar. C. C.
Giurescu remarca cu deplină obiectivitate:
“De la Crăsani pe Ialomiţa, până la Butimanu şi Tărtăşeşti, e plin locul de aşezările
oamenilor de acum câteva milenii.”[5] În acest fel, este întărită o afirmaţie mai veche a
lui V. Pârvan, care semnala prezenţe getice străvechi la Tărtăşeşti.[6]
Culegând o tradiţie de la mijlocul veacului trecut, învăţătoarea Maria Stătescu sugerează
că vatra străveche a localităţii Tărtăşeşti nu se găsea pe locul actual, adică pe şoseaua
Bucureşti - Piteşti, ci cu 1500 m mai la vest, în punctul cunoscut sub numele de
“Chirnav” sau Grădina Burlanului, având o cale de legătură spre Brăiloiu şi Poiana din
Judeţul Dâmboviţa, respectiv Săbăreni, Bâcu etc.
O legendă locală acreditează mutarea Tărtăşeştilor pe amplasamentul de astăzi, în timpul
domniei lui Barbu Ştirbei (1849-1856).
Iată ce spunea, prin 1944-1945, Ion N. Ghiţă, perceptor în vârstă de 80 de ani, din
Tărtăşeşti:
“ Rosetti[7], venind de la Craiova cu diligenţa, a mers până la Hanul de Pământ, unde
drumul se îndrepta spre Buftea. Rosetti nu a vrut să treacă prin Buftea, prin faţa casei lui
Barbu Ştirbei, şi, nefiind drum de aici direct prin Pădurea Râioasa, a cerut robi de la
boierul Tărtăşescu şi a tăiat pădurea direct spre Bucureşti, făcând şosea.” [8]
Pe la 1864, văzând boierul Tărtăşescu că locuinţele sunt rare pe acest drum, a decis să
strămute satul său la noua şosea. Concomitent, s-a mutat şi biserica. Iniţial, boierii
Tărtăşeşti au arendat moşiile lor lui D. Hilea, iar apoi le-au vândut lui C. Vernescu, pe la
1860. În cele din urmă, proprietăţile boierilor Tărtăşeni vor fi cumpărate de prinţul
Calimachi.
În afară de pământurile menţionate, Biserica din satul Călugăru avea şi ea moşie în
Tărtăşeşti, expropriată însă la reforma agrară din 1864, când a trecută în posesia obştii, iar
apoi a dr. Capşa.
La rândul său, dr. Capşa a transmis urmaşilor lui aceste proprietăţi funciare. În 1945,
suprafeţe întinse din această comună aparţineau fraţilor Zamfirescu.
Potrivit unei catagrafii întocmite în perioada decembrie 1819 - ianuarie 1820, rezultă că
localitatea Tărtăşeşti era formată din satele Bujoreanca, Călugărul, Hanul de Pământ şi
Pajera, toate făcând parte din plasa Gherghina de Sus. [9] Atunci, la începutul secolului
al XIX-lea, întreaga aşezare număra 1 148 de locuitori, localitatea având o suprafaţă de
1558 ha.
În anul 1835, cartografii ruşi au realizat o catagrafie a Munteniei, înregistrând în
Tărtăşeşti un număr de 100 de curţi (case), ceea ce demonstrează că această aşezare avea
o mărime apreciabilă, comparativ cu localităţi importante din Muntenia: Târgovişte (448
case), Giurgiu (421), Slatina (336), Câmpina (215), Curtea de Argeş (172), Călăraşi
(165), Mizil (161), Urziceni (122), Olteniţa (82) etc.
“Marele Dicţionar Geografic al României”, sub redacţia lui Emil Lahovary, conţine date
importante cu privire la fizionomia socio-economică a comunei Tărtăşeşti, la sfârşitul
veacului al XIX-lea. Aflăm, astfel, că în comuna Tărtăşeşti erau 6 cârciumari şi 5 hangii,
ceea ce denotă că activitatea comercială cunoştea o semnificativă înflorire.[10] De altfel,
un sat component al comunei poartă denumirea de “Hanul de Pământ”.
Mai exista în localitate o moară cu aburi şi o şcoală mixtă.
În vremea celui de-al Doilea Război Mondial, preotul Constantin Popescu, în etate de
aproape 90 de ani, îşi aducea aminte că, până la 1872, comuna Tărtăşeşti nu avea şcoală
proprie, copiii fiind nevoiţi a se deplasa la Fundata (Bâldana) pentru a învăţa carte. După
1872, şcoala nou înfiinţată în Tărtăşeşti a funcţionat în localul primăriei, avându-l ca prim
învăţător pe Nae Postelnicu.
Gr. Popescu, a construit Şcoala nr.1 din Bujoreanca, pe terenul donat de prinţul
Calimachi[11]. La edificarea şcolii au participat şi autorităţile judeţene.
Dicţionarul amintit prezintă, totodată, unele date statistice interesante, rezultate în urma
unui recensământ efectuat la sfârşitul secolului al XIX-lea, în care sunt menţionate
următoarele:
PAJERA sau Tărtăşeştii de Sus, sat situat pe şoseaua naţională Bucureşti - Piteşti, la nord
- vest de Valea Călugărul.
Satul purta această denumire din cauza faptului că, aici, se afla o staţie de poştă, cu cai,
având desenată o pajeră pe un panou.
Sătenii bătrâni îşi aminteau că aşezarea lor mai purta şi denumirea Ruset, după numele
boierului Rosetti, care se oprise aici, la conacul boierilor din Tărtăşeşti, pentru a stabili
planul deschiderii unei noi şosele prin Pădurea Râioasa, spre Bucureşti.
Populaţia satului număra 131 locuitori, având în proprietate 131 ha (deci, în medie, un
hectar pentru fiecare locuitor al satului). Restul - 176 de hectare - se afla în proprietatea
lui Constantin Răceanu.
În satul Pajera exista o biserică, având hramul Sf. Nicolae, cu un preot şi doi cântăreţi.
Aici funcţiona moara cu aburi a comunei.
BUJOREANCA, sat situat la vest de Călugărul. Poartă numele “Boierilor Bujoreni”
[12], care îşi aveau moşia aici. Dintre urmaşii lor, Ion M. Bujoreanu (n. 1834), publicist
şi magistrat, este cunoscut ca autor al “Colecţiunii de legi vechi şi noi ale ţării”. Acesta a
îndeplinit funcţia de judecător la Tribunalul din Ploieşti, avocat, redactor şi director la
Monitorul Oficial. A avut un frate, maiorul Bujoreanu.
Satul număra 290 locuitori, care posedau 182 de hectare. Un cunoscut politician al acelor
timpuri, G.D. Vernescu, era proprietarul unei moşii întinse: 350 hectare. Satul avea o
biserică (cu doi preoţi şi doi cântăreţi), o şcoală cu două săli de clasă, construită în anul
1910. Existau în comună 2 cârciumari.
În jurul anului 1900, satul Bujoreanca mai era cunoscut şi sub numele de Bâldana de Jos,
făcând parte din comuna Bâldana, Jud. Ilfov. În acest sat se afla moşia boierului Nicu
Oteteleşeanu,[13] domiciliat în comuna Tărtăşeşti.
CĂLUGĂRUL În trecut, terenul pe care este situat satul aparţinea Bisericii “Călugărul”
iar, mai înainte, unui schit de călugări. Schitul a fost desfiinţat în anul 1864, odată cu
secularizarea averilor mănăstireşti. Atunci, călugării din Tărtăşeşti s-au refugiat la
Mănăstirea Cernica. În acest sat se aflau: sediul Primăriei, Banca Populară, Dispensarul
Medical, care avea şi baie publică, Monumentul Eroilor şi Şcoala Primară. Populaţia
acestei aşezări număra 332 suflete.
Proprietatea funciară însuma o suprafaţă de 370 hectare, repartizate astfel:
- localnicii deţineau 105 hectare;
- Fr. Enachi, moştenitorii dr. Capşa şi moştenitorii col. Gramont
aveau în proprietate o suprafaţă de 265 hectare.
În acest sat se află biserica cu hramul “Sf. Gheorghe”, având un preot
şi doi cântăreţi.
Tot aici se afla şi Şcoala Mixtă, frecventată pe la sfârşitul veacului al XIX-lea de 12 elevi
şi 13 eleve.
Bugetul şcolii era de 1468 lei, anual, ceea ce demonstra că din totalul cheltuielilor acestei
comune, şcolii îi revenea partea cea mai însemnată: circa o treime [14].
Averea locuitorilor acestui sat se compunea din: 151 care şi căruţe, 103 cai, 311 boi, 266
vaci şi viţei, 36 tauri, 291 porci, 1696 oi şi 23 capre.
De asemenea, în “Marele Dicţionar Geografic al României” se menţionează un fapt
interesant: “stabiliţi aici sunt doi străini”. Mai existau doi hangii şi un cârciumar.
HANUL de PĂMÂNT. Este situat la sud-est de satul Călugărul, pe şoseaua Bucureşti -
Piteşti. Denumirea provine de la un han, existent pe la 1831, în vremea Regulamentului
Organic. După câte îşi aduceau aminte bătrânii satului, la mijlocul veacului trecut, acest
han se afla pe partea stângă a şoselei, cum vii de la Bucureşti, la extremitatea sudică a
satului, în dreptul conacului boieresc construit de ing. C. C. Zamfirescu. Populaţia satului
era de 254 locuitori, fiind, din acest punct de vedere, situat imediat după Călugărul (332
locuitori), Bujoreanca (290), dar mai populat decât Pajera (131 suflete). Sătenii de aici
erau însă ceva mai săraci, având numai 111 hectare, ceea ce însemna o medie de sub un
pogon pe cap de locuitor.
În schimb, moştenitorii dr. Capşa şi proprietarul Hila aveau, împreună, 239 hectare.
De subliniat că, dintre cei peste 1000 de locuitori, câţi existau în această comună la
sfârşitul veacului al XIX-lea, un număr de 132 fuseseră împroprietăriţi cu prilejul
reformei agrare a Domnitorului Alexandru Ioan Cuza; în schimb, 149 de ţărani nu aveau
nici un fel de proprietate.
Satul “Hanul de Pământ” nu avea nici şcoală, nici biserică, copiii fiind nevoiţi a merge la
şcoala din satul Călugărul, care se află la 4 km depărtare.
Din anul 1908, celor patru sate componente ale localităţii Tărtăşeşti – Bujoreanca, Pajera,
Călugăru şi Hanul de Pământ – li se adaugă şi satul Gulia, situat la 5 km depărtare de
centrul comunei, pe drumul ce duce spre Săbăreni.
Acest toponimic provine, după cum relatează tradiţia locală, de la un cioban: “Moş
Gulie”, primul dintre cei veniţi de pe alte meleaguri pentru a-şi ridica o casă pe aceste
locuri. Din alte surse, ar rezulta că satul Gulia ar fi fost întemeiat pe la începutul veacului
al XIX-lea, probabil pe la 1835.
Până în anul 1908, acest sat aparţinea de comuna Săbăreni. S-a observat că, în comparaţie
cu locuinţele din Tărtăşeşti, casele din Gulia erau ceva mai modeste, deosebindu-se în
mod vizibil de stilul edilitar rural al comunei de reşedinţă.
Vecinii
Bâldana, Brezoaiele, Brezoaia, Lunguleţu, Răcari, Ghergani, Slobozia - Moară,
Ciorogârla.
Bâldana
Un document întocmit la 20 iulie 1800[15], referitor la hotărnicia moşiei Bâldana,
aparţinând Schitului Tărtăşeşti, aminteşte de existenţa “moşnenilor Bâldăneşti”, a căror
proprietate - moşia Şotânga-[16] era vecină, la începutul veacului al XIX-lea, cu moşiile
Vornicului Ştefan Brezoianu şi ale Clucerului Constantin Brăiloiu.
Datorită faptului că locuitorii Bâldanei erau moşneni, această parte a localităţii Tărtăşeşti
era cunoscută, înainte de anul 1815, sub denumirea de Moşneanu.
În “Ocolniţa moşiilor”, făcută de clucerul Preda Săulescu, în vremea lui Vodă Caragea, se
vorbeşte de un sătean sfătos, numit Bâldan, vechil[17] al moşnenilor bâldăneni.
Toponimul Bâldana este consemnat în documente încă de pe la 1622. Un hrisov din
veacul al XVII-lea, în care se vorbeşte de vânzarea unui teren de 120 de stânjeni din
moşia Bâldana, către un oarecare Dragomir, pitar din Brezoaiele, menţionează “pietrele
călugăreşti”. Acest fapt atestă timpuria prezenţă pe aceste meleaguri a unei aşezări
monahale.[18]
La începutul secolului al XX-lea, Bâldana se compunea din 2 cătune: Bâldana şi Fundata
( mărginindu-se la Est cu satul Ciocăneşti, la Sud cu Tărtăşeşti şi Brezoaia, la Vest cu
Brezoaiele şi Slobozia - Moară şi la Nord cu Vizureşti.)
În vechime, moşia Brezoaia se compunea din patru trupuri: Bâldăneştii de Sus, Vizureştii
şi Bâldăneştii de Jos (Bujoreanca), Codrii şi Bărbuş.
Iată, pe scurt, zbuciumata soartă a acestor moşii:
Bâldăneştii de Sus
În anul 1797, moştenitorii boierilor Brezoieni [19], Maria Brăiloaica şi
Constantin Brăiloiu Vel Clucer, au vândut postelnicului Grigore Bujoreanu şi lui Ştefan
Bujoreanu Vel Căpitan de Dorobanţi moşia Bâldăneştilor, numită acum Slobozia ot
Moara Brăiloiului, pentru suma de 14 500 de taleri.
Această moşie se învecina cu moşia Codri, fosta proprietate a Mariei Brăiloiu şi a lui
Constantin Brăiloiu, intrată în posesia proegumenului Grigorie Vieroşeanu.
Dintr-un alt act aflăm că, în anul 1798, Iordache Brăiloiu, tatăl lui Constantin Brăiloiu,
chema în judecată pe boierii Bujoreni, pentru un teren cumpărat de ei cu un an în urmă.
Judecata domnească decide ca Bujorenii să restituie vânzătorilor terenul cumpărat de la
aceştia, urmând să primească banii plătiţi. Este posibil ca noul cumpărător, Alexandru
Colceacu, să fi oferit un preţ mai bun, de vreme ce documentele îl consemnează drept
noul stăpân al Bâldăneştilor de Sus (28 decembrie 1798). Mai degrabă, credem că acesta
a fost doar un intermediar al unui schimb de proprietăţi, întrucât, la doar câteva zile după
semnarea actului amintit, proprietarul acestei moşii apare o altă persoană: Domniţa
Eufrosina Calimachi, soţia lui Alexandru Şuţu Voievod ( 5 ianuarie 1799).
Se pare că soţia lui Vodă Şuţu era îndrăgostită de aceste meleaguri şi de oamenii din
partea locului. O vedem, astfel, peste numai doi ani, la 25 august 1801, mărindu-şi
proprietatea, cumpărând de la “părintele Grigorie”, Chir Grigorie Tărtăşescu (Proin
Vieroşanu), trupul de moşie Codri, zis şi satul Roşii, “din Râioasa şi până în Pietrele
Călugăreşti, peste Ciorogârla, în hotar cu moşia Găisenilor.”
Acest trup de moşie, în total 436 stânjeni, fusese cumpărat la 1 decembrie 1796 de
Grigorie Tărtăşescu Proin Vieroşanu de la Biv-Vel Clucerul Constantin Brăiloiu şi
Iordache Vel Postelnic. Cu aceste averi, la 1801, doamna Eufrosina Calimachi deţinea
1050 stânjeni de moşie, sub numele de Codri, precum şi Slobozia Moara a Brăiloiului,
având hotar spre răsărit Valea Râioasei, ce-i mai spunea şi Privalul Mirichii[20] (sau
“matca cea veche a Dâmboviţei”).
Vizureştii şi Bâldăneştii de Jos.
Pe la 1749, moşia Vizureşti aparţinea vornicului Grigore Greceanu,
care o cumpărase la 15 martie 1735 de la un alt boier înstărit din zonă. Ea se întindea pe
malul Colentinei, spre “Drumul Perişului”, învecinându-se cu moşia Polcovnicului
Neculai Ştirbei, cu moşia Înghimpaţi şi cu moşia Golăşei, aparţinând Spătarului
Constantin Creţulescu.
Dincoace de Colentina, moşia Vizureşti se învecina cu proprietatea vornicului Şerban
Cantacuzino, cu moşia Şotânga, aparţinând moşnenilor Bâldăneşti, precum şi cu
domeniile Vornicului Ştefan Brezoianu, spre “Drumul Târgoviştei”.
Iată cum descrie un act de hotărnicie de la mijlocul veacului al XVIII-lea meleagurile
dâmboviţene de prin preajma Tărtăşeştilor: “Iar moşia Şotânga merge drumul spre Apus,
trece peste apa Dâmboviţei, până într-un pridval…..numindu-l Râioasa. Mergând noi pe
acest pridval din capul moşiei, m-au scos unde au fost stâlpul lui Vişan, dovedindu-l
moşnenii că este capul moşiei. Iar piatra din mijloc, care s-au pus despre hotarul lui
Iordache Sărdar, aceasta este peste Drumul Târgoviştei, dinspre Răsărit, înspre câmp,
împotriva unei sfinte cruci.”[21]
În anul 1844, moşia Vizureşti se găsea în proprietatea căminarului Ştefan Moscu, în acest
domeniu fiind încorporată şi moşia Tătuleasca sau Brezoaiele, fostă a Bujoreanului.

[1] Doc. Bibl. Acad. Rom. MCDLXI/7.

[2] “Tătuleşti, lângă Produleşti, ot Sud Dâmboviţa” (Doc. Arh. Stat. Buc. , Ms. 127, f.218
v, din 20 febr. 1663); “Tătuleştii de Jos” (Doc. Arh. Stat.. Buc. Mitro. Ţării Rom., XLIX-
2, din 14 ian.1666); “Tătuleştii de Sus” (Doc. Acad. Rom. DXCI-68, din 25 apr.1678)
[3] Într-un act datând din 14 mai 1687 (Doc. Acad. Rom. CCXCVI-192), aflăm date
despre “Moşia Tătuleasca”, situată “pre den sus de hotarul Brezoii”. În prezent, acest
toponimic a dispărut, deşi în România există în prezent două aşezări cu acest nume: satul
Tătuleşti, pe Vedea, şi satul Tătuleşti, de lângă Pogoanele.
[4] Numele localităţii Dobruşeşti, toponimic ieşit azi din uz, necesită unele clarificări.
Autorii culegerii de documente privind Istoria României (B, Ţara Românească, veacurile
XIII-XVI), sunt de părere că Dobroşeşti (Dobruşeşti sau Dobrişeşti) este numele satului
cu acelaşi nume al comunei Snagov, sat dăruit Mănăstirii Snagov. În cea ce ne priveşte,
apreciem că denumirea Dobroşeşti se referă la un sat aparţinător în trecut de Tărtăşeşti, al
cărui toponimic nu s-a mai păstrat, ca şi cel al satului Tătuleşti. Aducem în sprijinul
acestei ipoteze “Cartea Bisericii Dobroşeşti, de la Sud. Ilfov”, din 8 aprilie 1813,
menţionată în V. A. Urechia, “Istoria Românilor”, 1900, Tom X, Partea A, p. 152, Doc.
LXXVII, fila 68.
[5] C. C. Giurescu, “Istoria Bucureştilor”, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1979, p. 27.
[6] V. Pârvan, “Getica”, Cultura Naţională, Bucureşti, 1926, p. 218-219.
[7] Este vorba de Constantin A. Rosetti (1816-1885), membru în Comitetul Revoluţionar
de la 1848, secretar al Guvernului provizoriu. Deputat în repetate rânduri, fondator al
ziarului “Românul”, C. A. Rosetti este unul dintre cei care au contribuit la abdicarea lui
Cuza. În timpul vieţii, C. A Rosetti a ocupat înalte demnităţi: ministru al cultelor în 1866,
de interne în 1878, preşedinte al Camerei etc. Cât a trăit, a fost şeful Partidului Liberal.
[8] Cf. Maria Stătescu, “Monografia comunei Tărtăşeşti”, Arhivele Statului Bucureşti,
Fond. Ministerul Învăţământului, Dosar 2050/1945, f.48-61.
[9] La sfârşitul secolului al XIX-lea, comuna Tărtăşeşti făcea parte din Judeţul Ilfov,
plasa Snagov dar, abia spre sfârşitul veacului al XX-lea, localitatea a fost trecută, din
punct de vedere administrativ, în nomenclatorul localităţilor dâmboviţene. Prin Legea
2/20.12.1968 privind Organizarea administrativă a teritoriului României, comuna
Tărtăşeşti a fost arondată Judeţului Ilfov, având în componenţă satele: Tărtăşeşti, Bâldana
şi Gulia. Prin Decretul 15/1981, art. 2, comunele Tărtăşeşti, Brezoaiele, Slobozia-Moară,
Butimanu, Niculeşti, Crevedia şi Ciocăneşti au trecut din componenţa fostului judeţ Ilfov
la judeţul Dîmboviţa.
[10] Averea locuitorilor consta în: 151 căruţe, 103 cai, 311 boi, 266 vaci şi viţei, 36 tauri,
291 porci, 1696 oi şi 23 capre.
[11] “Originea familiei Callimaki sau Calimah este din Bucovina, unde apare în timpuri
mai vechi sub numele de “Călmaşul”, care s-a grecizat în “Callimaki” de către fiii lui
Teodor Kallimaki, crescuţi la Constantinopol” (cf. Octav-George Lecca, “Familii
boiereşti române”, Ed. Al. Condeescu, Bucureşti, Ed. Libra, p. 174).
” Prinţul Calimache”, cum îl cunoşteau sătenii din Tărtăşeşti pe Alexandru Callimah, era
născut la 1866 şi căsătorit cu Maria Vernescu, având copii pe Scarlat (1896) şi Teodora
(1895). Tatăl lor, Teodor Callimaki (1836-1896), a fost cel care, împreună cu Negri, a
mers la Constantinopol pentru a anunţa dubla alegere a prinţului Cuza ca domnitor al
Principatelor Unite. Din capitala Înaltei Porţi, cei doi aduc firmanul de întărire al
Sultanului, fapt apreciat de către Domnitorul Cuza, care îl numeşte pe Teodor Callimaki
în postul de şef al Agenţiei diplomatice române la Belgrad. A fost un liberal de frunte,
ales în mai multe legislaturi în Parlamentul României.
[12] Familie boierească, originară din Judeţul Vâlcea. Dintre aceştia, Şerban Bujoreanu,
fost mare vistier, spătar, apoi Mare Ban al Olteniei, este cunoscut pentru rolul său în
complotul împotriva lui Nicolae Vodă Mavrocordat (1716), vizând aducerea ca Domn a
lui Iordache Beizadea, feciorul lui Şerban Vodă Cantacuzino, care se afla sub protecţia
austriecilor. Mai târziu, Clucereasa Bujoreanca, de care vom vorbi în paginile următoare,
trimitea o jalbă lui Vodă Moruzi, în care amintea de şcoala domniei sale de la moşia
Tărtăşeşti (august 1794).
[13] Despre trecutul acestei vechi spiţe boiereşti din Ţara Românească aminteşte
O.G. Lecca: “ Veche şi însemnată familie a Olteniei. Se dă ca trunchi al ei, din secolul al
XIII-lea, pe la 1250, când trăia în Ungaria, contele Otto de Lisch. Acest senior,
descinzând în ţară, localitatea ce stăpâni se numi “Oteteliş”, după care derivă şi numele
familiei.” Dintre urmaşii acestei vestite familii nobiliare se remarcă în veacul al XIX-lea
Iancu Otetelişanu (1795-1876), director al salinelor (1838-1841), ministru de finanţe sub
Cuza, proprietar al unui mare parc şi castel la Măgurele, evocat de M. Eminescu într-o
celebră poezie. Fratele său, Constantin Otetelişanu a avut trei copii: Elena ( căsătorită cu
Petre Grădişteanu şi apoi, după divorţ, cu Darvari), Ion Otetelişanu (mort la 20 august
1899) şi Alexandru Otetelişanu, căsătorit cu Paulina Butculescu ( cf. Octav - George
Lecca, op cit. p.452)
[14] Bugetul local se prezenta astfel: venituri 5417 lei; cheltuieli 4937. Cu alte cuvinte,
bugetul comunei Tărtăşeşti era excedentar !
[15] Doc. 1061, Arh. Stat. Buc., Mitrop. Ţării Româneşti, CCCXXXVI-59
[16] Moşia Şotânga aparţinea Vel Vornicului Grigorie Greceanu şi moşnenilor bâldăneşti,
după cum glăsuieşte un act de la mijlocul veacului al XVIII-lea: “ moşia Şotânga merge
lungul către Apus, trece peste apa Dâmboviţei până într-un pridval, numindu-l Râioasa”.
cf. Doc. 857, Acad Rom. CCXCVII-56, din 14 martie 1749.
[17] Vechil: persoană care supraveghea şi conducea munca pe o moşie; vătaf,
administrator.
[18] Doc. 443, Acad. Rom. CCCLXVII-25, din 25 martie 1653.
[19] “Veche familie din Valachia, azi cu totul stinsă”, (cf. O.G. Lecca, op. cit. p. 590.) Un
ilustru strămoş al acestei spiţe de nobili din Ţara Românească, boierul Pătraşcu
Brezoianu, a fost ucis de domnitorul Mavrocordat, la 10 septembrie 1716, la fântâna lui
Radu Vodă, sub pretext că ar fi uneltit cu alţi mari boieri, în Mitropolie, să se pună el pe
scaunul lui Vodă.
[20] Prival: gârlă care face legătura cu un râu sau cu un lac.
[21] Doc. Acad. Rom. CCXCVII-56, din 14 martie 1749
TĂRTĂŞEŞTI ÎNSEMNĂRI DOCUMENTARE (Partea a II-a)

Brezoaiele
În urmă cu o sută de ani, comuna Brezoaiele era formată din două părţi: Brezoaiele,
având în componenţă satele Cluceru şi Brăiloiu (Brăiloaica), precum şi satul Brezoaia.
Comuna cu care se învecinează la Nord ( Slobozia – Moară) se numea în trecut tot
Brăiloiu.
Între comuna Brezoaiele şi Brezoaia nu există nici un fel de separaţie, formând, probabil,
la început, o singură aşezare. La delimitarea administrativă a judeţelor, hotarul dintre
Ilfov şi Dâmboviţa a fost fixat chiar între cele două sate, care au primit astfel denumirea
de comuna Brezoaia şi comuna Brezoaiele.
Populaţia acestei comune număra, pe la mijlocul veacului trecut, 769 de familii, cu 2 278
suflete. Ea era situată pe valea Dâmboviţei. La o depărtare de 3 km, în partea de vest a
comunei, curge râul Ciorogârla.
Aşezarea se învecinează la Nord cu comuna Slobozia-Moară, la Sud cu comuna Brezoaia
(aparţinând de Jud. Ilfov), la Est cu Bâldana iar la Vest cu Poiana de Jos.
Cercetarea de arhivă a trecutului acestor două localităţi, cel puţin pentru secolele XIX şi
începutul secolului XIX, este îngreunată de faptul că arhivele Tribunalului Dâmboviţa au
ars într-un incendiu, în timpul Primului Război Mondial, iar actele moşiilor boiereşti se
găseau în dosarele ce au ars odată cu arhiva.
Totuşi, se poate face o reconstituire, pe linie bărbătească, a arborelui genealogic al
boierilor ce au avut moşii în această parte a judeţului Dâmboviţa şi Ilfov.[1]
În mod sigur, toponimele acestor localităţi îşi au obârşia în numele boierilor Brezoianu şi
Brăiloiu, ambele originare din Oltenia.
Pe la 1621-1637, documentele amintesc de existenţa unui Albu Comisul din Brezoaia şi
Tătuleşti. Acesta a avut doi fii, Necola postelnic şi Radul comis, menţionaţi într-un act de
vânzare din 15 decembrie 1652, din vremea lui Matei Basarab. [2]
Alte acte din aceeaşi perioadă vorbesc de un Vintilă, vătaful din Brezoaia şi Tătuleşti,
care a avut trei descendenţi: Mihalaşco, logofăt la 1668 (fiica acestuia, pe nume Ilinca,
se căsătorise întâia dată cu Postelnicul Fiera Mareş, la 1668 şi cu Comisul Alexandru, la
1685), Muşat, şătrar la 1668 şi Dragomir. Toţi aceştia purtau patronimicul Brezoianu.
Muşat Brezoianu a avut doi descendenţi: Marica (soţia vistierului Gheorghe Bujoreanu)
şi Pătraşcu. Acest Pătraşcu Brezoianu era căpitan în 1691, mare serdar între 1709-1712
şi mare vornic între 1715-1716. Soţia sa se numea Maria, cu care a avut numeroşi
descendenţi: Ilinca (era căsătorită cu graful Ion Bălăceanu); Maria (căsătorită cu
Constantin Isvoranu); Radu (căsătorit cu o Ilincă, cu care a avut o fiică: Maria. Pe la
1750, această nepoată a lui Pătraşcu Brezoianu era căsătorită cu Clucerul Constantin
Brăiloiu); Constantin, stolnic în 1731, mare şetrar în 1736, mare armaş în 1742. El a fost
căsătorit cu Ilinca Pârşcoveanu; Matei (nu se cunosc alte date); Safta (căsătorită cu
marele vornic Iordache Popescu); Ştefan ( vornic, căsătorit cu Zamfira, mort la 1753);
Stanca (ultima descendentă a lui Pătraşcu Brezoianu, căsătorită cu Radu Cantacuzino).
Pătraşcu Brezoianu este ctitorul bisericii din Brezoaiele, cu hramul Sf. Nicolae, din a
cărei pisanie aflăm că a fost începută în anul 7223 de la facerea lumii şi 1715 de la
Hristos, fiind terminată de fiul său, Ştefan Brezoianu Biv Vel Vornic de Târgovişte, în
anul 7257/1749.
Moşia lui Radu Brezoianu, fiul lui Pătraşcu, se întindea şi pe teritoriul comunei Slobozia
Moara. Fiica acestuia, Ilinca, căsătorindu-se cu Clucerul Constantin Brăiloiu, a venit cu
zestre bună, moştenită din imensele averi ale bunicului ei, Pătraşcu Brezoianu. Astfel se
face că o parte din aşezarea aceasta poartă numele de Cluceru.
În privinţa arborelui genealogic al familiei Brăiloiu, se pot spune, pe scurt, următoarele:
Dragomir, armaşul din Drăgoiani-Gorj, a fost căsătorit cu jupâneasa Brăiloaia, pe la
1650.
Fiul lui Dragomir a fost Barbu Brăiloiu, căpitanul din Drăgoiani, menţionat în
documente pe la 1692. Barbu a avut ca urmaş pe Cornea, mare sluger, mare agă, mare
paharnic 1691-1692, mare vistier, mare ban 1694-1705, mort în 1710. El a fost căsătorit
cu Stanca Buicescu, care a mai trăit încă 2-3 decenii după moartea soţului ei, Biv Vel
Banul Cornea Brăiloiu.
Cornea a avut mai mulţi urmaşi, dintre care amintim pe Dumitraşcu, călugărit sub
numele de Dosithei, postelnic la 1710, spătar şi consilier imperial în 1719, mort în 1747.
A fost căsătorit cu Maria Barbu Milescu şi a avut ca fiu pe Constantin Cluceru, căsătorit
cu Maria Radu Brezoianu, pe la 1780. Deci nepotul marelui boier Cornea Brăiloiu,
căsătorit cu nepoata marelui ban Pătraşcu Brezoianu, ambii demnitari de prim rang pe
vremea lui Constantin Voievod Brâncoveanu, a realizat rudenia prin alianţă dintre cele
două bogate şi celebre familii boiereşti din Ţara Românească, strămutând astfel o ramură
a familiei Brăiloiului pe moşia Brezoianului.
Fiul lui Constantin Clucerul a fost Mihail, căsătorit cu Elena Isvoranu. Ei au avut ca fiu
pe Dumitru, căsătorit cu Ecaterina Bădulescu. Unul dintre urmaşi, Mihail, era căsătorit
cu Alexandrina Niculescu Calvocoressi. La rândul lor, au avut ca urmaşi, în linie
bărbătească, pe Vasile Brăiloiu, colonel, născut în anul 1889, căsătorit cu Ana Manolescu
Cioflan, o ramură de boieri originari din Oltenia.
Din această ultimă căsătorie au rezultat doi fii - Vasile şi Dan, urmaşi din secolul XX ai
celebrelor familii boiereşti din această parte a Munteniei.
Averile ce au aparţinut acestei ramuri a boierilor Brezoianu s-au transmis prin încuscrire
familiei Brăiloiu, s-au împărţit între urmaşi, s-au înstrăinat prin vânzare, s-au expropriat
etc.
În secolul al XIX-lea, moşiile amintite treceau cu repeziciune dintr-o mână în alta. Astfel,
la data de 19 mai 1845, s-a organizat o licitaţie publică pentru adjudecarea moşiei
Brezoaiele ot Moara Brăiloiului.
Acţionând în numele şi cu banii lui Bibescu Vodă, moşia este adjudecată de Emanuel
Băleanu. Dar nu stă decât un singur an în proprietatea domnului Ţării Româneşti, fiind
dobândită de Miloş Obrenovici.
Fiica lui Miloş Obrenovici, Petria Baich de Varadia,[3] reuşeşte să intre în posesia
proprietăţilor din vecinătatea Tărtăşeştilor – Moara Brăiloiu şi Brezoaiele - (9 iunie
1873). Timp de aproape 20 de ani, aceste moşii vor fi proprietatea baronului Baich de
Varadia, fiind vândute, la 1 decembrie 1892, lui Anton Bulandra. Din acel sfârşit de veac
XIX, moşia Slobozia Moara Brăiloiului va începe să fie cunoscută sub numele de
Slobozia Moara.
În anul 1902, Anton Bulandra, din Târgovişte,[4] vinde moşia sa lui Nicolae Dobrescu,
latifundiar din com. Slobozia Moara, a cărui moşie era cunoscută sub numele de Brăiloiu
sau Brezoaia.
Pământul agricol al localităţii Brezoaiele este de două feluri. Unul este nisipos, fiind
situat în partea de Est a comunei. El s-a format în lunca Dâmboviţei. În anul 1869 s-a
schimbat cursul acestui râu, între comunele Lunguleţu şi Brezoaiele, din cauza terenului
nisipos şi jos.
În comuna Lunguleţu era construit un sistem de stăvilare, de aceea localitatea va fi
cunoscută şi sub numele generic de “La Şanţuri”.
Înainte de realizarea acestei modificări a cursului apelor, printr-un canal artificial,
Dâmboviţa curgea prin marginea de Est a aşezării, iar de la 1869, săpându-se canalul
Ciorogârla, la Vest de sat, la o distanţă de 3 km,
s-a ajuns ca râul Dâmboviţa să urmeze iarăşi matca cea veche, la răsărit şi miază-zi, între
comuna Brezoaiele şi Brezoaia - Ilfov.
Terenul situat la Est de Dâmboviţa reprezintă locuri bune pentru grădinărie. Aceste
suprafeţe erau îngrăşate cu bălegar[5], de multe ori cumpărat din comune depărtate,
Ghimpaţi sau Floreşti, fiind cultivate cu cartofi şi varză. Locuitorii obţineau, încă din
secolul trecut, câte două recolte pe an.
În partea de Vest a localităţii, pământul este negru, bun pentru semănături.
În general, solul fertil din această parte a ţării[6] a făcut ca locuitorii satelor din zonă să
aibă o situaţie materială înfloritoare, comparativ cu alte localităţi din Muntenia.
Din moşi strămoşi, ţăranii din Brezoaiele, ca şi cei din comunele limitrofe, obişnuiau să
cultive cartofi de vară şi de iarnă, urmaţi de o a doua cultură de varză.
Pentru cartofii de vară, terenul trebuia bine tratat cu îngrăşământ natural, cartofii timpurii
urmând a fi recoltaţi de Sf. Petru. Apoi, solul era lăsat liber 2-3 săptămâni, pentru a se
planta varză.
Brezoaiele, Brezoaia, Lunguleţu, Slobozia - Moara, Bâldana şi Tărtăşeşti reprezintă o
regiune tradiţională de cultură a cartofului. De aceea, această zonă agricolă este cunoscută
şi sub denumirea “Patria cartofului şi a verzei”.
Cartofii, varza şi hărnicia locuitorilor au făcut ca aceste aşezări să fie unele dintre cele
mai înstărite localităţi, nu numai din Dâmboviţa sau Ilfov, ci din întreaga Muntenie.
La mijlocul veacului al XX-lea, viile din comuna Brezoaiele aveau o întindere de 8 Ha,
remarcându-se, îndeosebi, plantaţia viticolă a lui Ilie Timoianu (4 Ha) sau a proprietarului
Marin Popescu (8 Ha) [7].
Înainte de anul 1945, sătenii din Brezoaiele erau, în mare parte, agricultori. Printre ei se
aflau şi câţiva meseriaşi.
Un studiu monografic întocmit de învăţătoarea Maria Grecu în anul 1945[8] evidenţia
următoarea structură a meseriilor practicate în această comună: 9 comercianţi, 5 cizmari,
5 croitori, 7 dulgheri, 4 rotari, 4 fierari şi 3 zidari. Principala ocupaţie a gospodinelor era
“ţesătoria”, fiecare gospodărie având un război de ţesut, unde se lucrau scoarţe pentru
nevoi proprii sau pentru zestrea fetelor.
Brezoaia
Numele localităţii este, aşa cum am văzut mai sus, intim legat de prezenţa boierilor
Brezoieni, posesori de moşii întinse în această parte a Munteniei.
Toponimicul Brezoaia de Dâmboviţa este menţionat în documente datând de la 1600,
fiind amintit numele lui “Vintilă Vătaful ot Brezoaiele”[9]. Un alt document, din 1680,
indică pe Mihai Pârcălabul şi pe fratele său, Preda din Brezoaiele, în calitate de
cumpărători ai moşiei Vizureşti.
Moşia Brezoaiele este evocată într-un document datat 14 ianuarie 1666, referitor la moşia
Tătuleasca, de lângă Produleşti, “pre den sus de hotarul Brezoii”[10].
La mijlocul secolului al XVIII-lea, Brezoaia aparţinea lui Ştefan Brezoianu, fost mare
vornic de Târgovişte şi lui Şerban Brezoianu. Pe la 1753, aceştia înstrăinează părţi
însemnate din moşia aparţinând strămoşilor săi unor diverşi cumpărători: Ştefan
Brezoianu a vândut marelui logofăt Ştefan Văcărescu un vad de moară, la apa
Dâmboviţei, la Brezoaie, “unde au fost morile ce ne-au rămas de la părinţi”, precum şi un
loc la drumul cel mare al Târgoviştei, ca să-şi facă o cârciumă.[11] Şerban Brezoianu
vindea şi el ce putea Mariei Argetoianca-Roseti. Mai târziu, cumpărătoarea lasă o parte
din moşia ei de la Brezoaie lui Nicolae Argetoianu, fiul, fost vătaf de copii. La rândul lui,
acesta vinde lui Gheorghe, fost mare cămăraş de ocne, averea ce i-a fost transmisă de
mamă, pentru suma de 2 200 taleri.[12] De la moşia cămăraşului de ocne a rămas
toponimicul “Brezoaia Cămăraşului”.
Avem, deci, trei denumiri pentru aceeaşi localitate, în funcţie de proprietarul moşiei:
Brezoaia Vistierului, Brezoaia Bibescului, respectiv Brezoaia Brăiloiului.
Pe la 1815, existau Brezoaia Brăiloiului, Brezoaia dumnealui Spătarului Ruset şi moşia
răposatului vornic Constantin Ştirbei, urmaşul lui Badea Ştirbei slugerul.
Modul în care a ajuns o parte din moşia Brezoaia pe mâinile slugerului Badea Ştirbei
reprezintă o întreagă poveste: Smaranda Bălăceanca dobândise satul Brezoaia de la
unchiul ei, Ştefan Biv - Vel Vornic de Târgovişte, dar neputând ţine moşia, “trebuind-i
bani să-i dea de unde i-a luat”, vinde satul Brezoaia slugerului Badea Ştirbei, “cu case de
piatră, biserică de piatră, cu toate namestiile care sunt împrejurul casei”, la care se adaugă
două vaduri de moară, care sunt pe apa Dâmboviţei (2 iunie 1754). Un an mai târziu,
nerecunoscând vânzarea făcută, Smaranda Bălăceanca se prezintă la judecată, în faţa
domnului Constantin Mihai Cehan Racoviţă. Pe bună dreptate, Racoviţă Voievod dă
câştig de cauză Slugerului Ştirbei (6 mai 1755), hotărâre menţinută şi întărită, la 21 iulie
1760, de Scarlat Grigore Ghica Voievod.
Pe la 1859, moşia Brezoaia se afla încă în proprietatea Mitropoliei, care procedează la un
schimb de moşii: colonelul Nicolae Bibescu primeşte moşia Brezoaia, cedând Mitropoliei
moşia Columb, din Judeţul Olt.
Aşadar, existenţa mai multor proprietari a generat denumirea Brezoaiele, un fenomen
lingvistic asemănător fiind întâlnit şi în ceea ce priveşte localitatea Cosoba: Cosoba
Hristei, Cosoba Creţulescului etc.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, moşia Brezoaia aparţinea lui G.D.Vernescu, care avea
proprietăţi întinse şi la Tărtăşeşti. Aici se mai aflau o bună parte a proprietăţilor
latifundiarului N. Dobrescu, din Slobozia Moara.
În fiecare an, în această comună se organizau trei târguri, devenite tradiţionale: de Sf.
Gheorghe, Sf. Maria Mare şi Sf. Maria Mică. Cu acest prilej, aici se vindeau produse
agricole, obiecte tradiţionale sau băuturi spirtoase.
Multe sunt întâmplările pe care le găsim în vechi hrisoave, legate de Brezoaia sau de
boierii purtând numele acestei localităţi. Ne vom opri doar la una singură: procesul de
pomină al Saftei Brezoianu, soţia şetrarului Şerban Brezoianu. Aceasta arată că a primit
un zapis din partea Ilincăi Greceanu, nevasta lui Grigore Greceanu, Biv - Vel Vornic, ce
ţinea loc de dovadă de proprietate asupra moşiei Drăgoiasca, Jud. Dîmboviţa. Safta se
plângea lui Vodă că documente originale i-au fost sustrase. Iată scena, povestită cu
savoarea şi farmecul limbajului vremii: “Precum să se ştie că întâmplându-se după
moartea răposatului boiarului meu, de s-au sculat neamul dumnealui, trăgându-mă prin
judecată şi atunci când m-au scos din casa mea, mi s-au luat şi geamandaoua cu toate
zapisele de toate moşiile. Şi au stat la ei patru săptămâni.”[13] Aprige aceste Smărăndiţe,
Aniţe sau Safte, când se luptau pentru moşia Brezoaia.
Lunguleţu
Localitatea Lunguleţu este amintită de timpuriu, într-un act emis în anul 1578[14]. Într-un
alt document, datat 1785, aflăm că Iancu Glava, epitropul Mănăstirii Colţea, a cumpărat
400 de stânjeni, inclusiv vad şi moară pe Dâmboviţa, de la Marica Zărăfoaia, sora
postelnicului Constantin Strâmbeanu, precum şi de la fiicele acestuia, Bălaşa şi Ilinca,
pentru suma de 1 600 taleri. Intrând la datorii, Iancu Glava vinde moşia Lunguleţu la
mezat (licitaţie), aceasta fiind cumpărată de Scarlat Greceanu (23 ianuarie 1788).
Dar averea proaspăt dobândită la Lunguleţu nu va sta decât câteva zile în proprietatea lui
Scarlat Greceanu, care - de voie sau de nevoie - o vinde lui Hagi Dumitrache
Papazoglu,[15] “sulugi-başa”, adică un fel de administrator la Epitropia Apelor din
Bucureşti (15.02.1788). Preţul a fost unul în câştig pentru vânzător: 4 000 de taleri.
În anul 1799, după executarea sângeroasă a lui Constantin Hangerli Voievod, cealaltă
parte a moşiei domneşti din Lunguleţu, numită Lungii sau Secăturile, care aparţinuse
celui executat fără milă de turci, a fost cumpărată la mezat de Gheorghe Deşliu, fost mare
medelnicer.
Răcari
Moşneni erau şi în satele din apropierea comunei Tărtăşeşti, mai ales în comuna Răcari.
Dorim să zăbovim puţin asupra acestora din urmă. Chiar prin anii ‘30 ai secolului XX,
Răcărenii continuau să poarte numele de “moşteni”. Ei erau proprietarii moşiei
Înghimpaţi, numită mai târziu Boanga - Înghimpaţi sau, mai simplu, Boanga.
Primul document în care se vorbeşte de moşnenii “Înghimpaţi” datează din anul 1628.
Din analiza înscrisurilor vremii rezultă că atât satul Ghergani cât şi satul Vizureşti, vecine
cu satul Înghimpaţi, au fost sate de moşteni. Spre deosebire de Bâldana şi Răcari,
moşneni (moştenii) din localităţile din vecinătate şi-au pierdut, treptat, statutul lor social,
avut din vechime.
Numele moşiei Înghimpaţi provine de la numele unui boier, Ghimpat, care a avut trei
urmaşi: Sbârcea, Bran şi Ghindă. La moartea tatălui lor, părţile de moşie ce le-au revenit
fiilor au purtat numele: Sbârceasca (spre miază-zi), Brăneasca (la mijloc) şi Ghindeasca
(spre miază-noapte).
În anul 1690, moşia Sbârceasca a fost cumpărată de un boier din neamul Cantacuzin, care
o vinde, ulterior, serdarului Ianache şi lui Grigore Greceanu (1735). Moşia trece, apoi, în
mâinile boierului Nicolae Dudescu (1767), pentru a intra mai târziu în proprietatea lui
Em. Florescu, tatăl generalului I. Florescu. În sfârşit, în veacul al XIX-lea, moşia a fost
dobândită de negustorul Răducanu Dumitru.
După numele moşiei Boanga, locuitorii ei vor fi cunoscuţi sub numele de “moşneni
bongaşi”. Moşia acestora începea la Ghimpaţi, având un cap în apa Colentinei,
terminându-se în matca cea veche a Dâmboviţei, la Slobozia Moara, pe o lungime de
aproximativ 10 km.
La 10 iulie 1731, o parte din moşia Boanga, intrată în posesia Anei Prostariţa [16] (adică
fosta stareţă, “proin-stareţa”), de la Mănăstirea Viforâta, de lângă Târgovişte, este vândută
de către proprietară Mitropoliei din Târgovişte. În anul 1864, după secularizarea averilor
mănăstireşti, moşia a trecut în proprietatea statului. Mult timp, însă, porţiunea de pădure
din partea locului s-a numit şi este cunoscută şi azi de către localnici sub numele de
Vlădiceasca, adică Pădurea Vlădicăi (a Mitropolitului). Pe la anul 1784, majoritatea
moşiilor din jurul Tărtăşeştilor aparţineau Sfintei Mitropolii, printre ele existând şi multe
păduri. Locuitorii din Tărtăşeşti şi satele vecine tăiau lemne din Pădurea Mitropoliei din
Ciocăneşti, fără a obţine permisiunea cuiva. În disperare de cauză, Mitropolia aruncă un
blestem aprig pe toţi tărtăşenii, şi nu numai, de vor mai avea curajul să distrugă pădurea,
blestem ce a fost ridicat de Vlădică foarte târziu.
Numele Boanga are o etimologie interesantă. Pe malul stâng al Colentinei trecea
odinioară Drumul Mare, zis şi Drumul Sării, deoarece pe aici veneau carele încărcate cu
sare, adusă din ocnele judeţului Prahova şi destinate comercianţilor din Bucureşti sau
celor de la sud de Dunăre.
Mai la apus de Ghimpaţi, curge râuleţul Ilfovăţ, care dă naştere unei zone mlăştinoase.
Această configuraţie geografică poartă numele de Boanga (Boancă sau Boangă). Chiar şi
în prezent, lângă Găieşti sau Potlogi, mai există zone mlăştinoase, purtând numele de
Boanga.
Potrivit tradiţiei locale, la acest râuleţ veneau numeroşi bărbieri din Bucureşti, care
prindeau lipitori, folosite probabil pentru a tratat cu ele bolnavii.
Un staroste de bărbieri şi ”cu alţii de teapa lui” au ridicat pe la 1725 o cruce, ce se mai
găsea încă, prin anii ‘30, în curtea ce a aparţinut lui Gh. Meitani.
În preajma anului 1725, acelaşi vătaf de bărbieri, mergându-i bine afacerile, a construit un
pod peste râul Ilfoveţ. De atunci, aşezarea va fi cunoscută, până târziu, sub numele de
“Podul Bărbierului”.
Prin preajma anului 1787, locul acesta de trecere peste Ilfoveţ încă mai era folosit de
călători. După această dată, satul este strămutat din Valea Colentinei, de la vechiul Drum
al Sării, la noul vad de traversare. Aşezarea iniţială şi-a păstrat vechiul nume – Ghimpaţi
– în timp ce noul sat a primit numele de Boanga, potrivit numelui bălţii din apropiere.
Traficul de călători intensificându-se, aici a apărut şi un han (conac) pentru “ascherlii”, în
martie 1798.
În apropierea acestei bălţi s-au stabilit, ulterior, câteva familii de clăcaşi care, după cum
spune tradiţia locală, se îndeletniceau cu strânsul racilor ori cu pescuitul. De aici provine
denumirea localităţii: Răcari.
Un nume care a intrat în istoria acestei aşezări este acela al negustorului Iorgu
Dumitrescu. Născut în Câmpulung Muscel (1845), se stabileşte la Răcari, unde va fi
cunoscut sub numele de Iorgu Grecu, deoarece făcea comerţ în compania unor negustori
de origine levantină.
Bogat, cultivat şi cu vederi umaniste, Iorgu Dumitrescu şi-a dedicat viaţa unor activităţi
filantropice şi unor opere caritabile. A tipărit un număr impresionant de cărţi bisericeşti
(într-un tiraj de peste 250.000 de exemplare, remarcabil pentru secolul al XIX-lea), o
parte dintre ele ajungând la fraţii noştri din diaspora. Câteva titluri au fost semnalate chiar
printre coloniştii români din America.
A contribuit la repararea şi refacerea câtorva biserici (Răcari, Ghimpaţi, Mircea Vodă,
Tomşani, Crevedia, Gulia), inclusiv a Bisericii din Bâldana, unde a construit un paraclis
al “Izvorului Tămăduirii”.
În anul 1890, a oferit fonduri pentru repictarea Bisericii Brezoianu din Bucureşti, operă la
care au contribuit pictorii S. Luchian şi C. Artachino.
Iorgu Dumitrescu vorbea curent limbile greacă şi germană, fiind - din acest punct de
vedere - un veritabil erudit.
A donat teren pentru construirea unei monumentale biserici la Răcari, căreia i-a lăsat, prin
testament, o parte din averea sa. Este înmormântat în cimitirul din Răcari.
În comparaţie cu bisericile din împrejurimi, ctitoria din Răcari este considerată un fel de
“Sfânta Sofia”. Temelia acesteia a fost pusă la 20 august 1925, fiind printre puţinele
monumente de cult din zonă, realizate din beton armat, după planurile arhitectului
Cegăneanu.
Un alt nume de marcă în istoria acestei localităţi este acela al renumitului muzicolog, pr.
Ioan D. Petrescu. Fiu al negustorului Petrache Dumitru, din Răcari, I. D. Petrescu a
studiat la Paris, la “Scola Cantorum”, fiind elevul celebrului profesor Vincent d ‘ Indy. A
fost multă vreme preot la Biserica Visarion din Bucureşti. I. D. Petrescu a fost printre
primii cercetători ai istoriei localităţii Tărtăşeşti.
Ghergani
Această localitate este consemnată în documente datând încă din veacul al XVII-lea[17].
La Mavrodin şi Săbieşti, sate ce aparţin localităţii Ghergani, s-au desfăşurat lupte între
armatele lui Mihai Viteazul şi cele otomane.
Actele amintesc de un fost Mare Ban Neagoe, originar din Ghergani. Acesta transferă
copiilor săi, Bălaşa şi Bădica, moşiile ce-i aparţineau, Stăneşti şi Ghergani, pentru ca ei să
plătească, în numele lui, o datorie de 200 de taleri, plus o dobândă de 280 taleri pe an,
numitului Velibaş Balcibaş.[18]
Numele localităţii Ghergani este legat de cel al familiei Ghica. Dimitrie (Tache) Ghica,
fost mare logofăt, cumpără de la Iordache Înghimpăţeanu şi de la soţia acestuia, Zamfira,
moşia Ghergani.
Aici, fiul său, Ion Ghica (12.08.1816-22.04.1897) amenajează un domeniu princiar,
invidiat nu numai de scriitorul Vasile Alecsandri, dar chiar şi de Regele Carol I care,
însoţit de Regina Elisabeta, vizita adesea pe prinţesa Alexandrina Ion Ghica, la Conacul
de la Ghergani. Evident, convoiul regal trecea prin Tărtăşeşti, înainte de a ajunge la
Bâldana sau Ghergani.
Spre bătrâneţe, Ion D. Ghica, scriitor talentat, om politic eminent, fost prim ministru, în
câteva rânduri ales preşedinte al Academiei, se retrăsese la moşia Ghergani, unde va fi
înmormântat (22 aprilie 1897).
Între anii 1911-1912, scriitorul Dem. Demetrescu - Buzău, cunoscut sub pseudonimul
Urmuz, a funcţionat ca judecător stagiar la Ghergani.[19]
La începutul secolului XX, localitatea Ghergani avea patru sate: Ghergani, Mavrodin,
Săbieşti şi Colacu.
Slobozia-Moară
Situată la o distanţă de 36 km de Bucureşti, localitatea beneficiază de avantajul de a avea
un pământ foarte fertil, fiind aşezată între râul Dâmboviţa şi Ilfovelul. Are ca vecini, la
Est - Bâldana, la Nord -Răcari, la Vest - Lunguleţu (hotar fiind Dâmboviţa) şi la Sud -
Brezoaiele.
Vechea albie a Dâmboviţei, secată din cauza canalizării[20], trece prin centrul localităţii,
pe lângă vechea reşedinţă a prinţului Miloş Obrenovici, care nu mai există în prezent.
După Tratatul de la Adrianopol (1829), domnii ţării au îndemnat pe latifundiarii din
Muntenia să utilizeze potenţialul economic al proprietăţilor lor, în sensul măriri producţiei
şi al exportului de grâne, sare, lemn etc. Boierii au primit libertatea de a înfiinţa pe
moşiile lor sate, numite Slobozii, scutite de anumite dări.
În această perioadă, la limita dintre judeţele de munte şi cele de şes, unde fertilitatea
pământului era superioară altor zone agricole ale ţării, se dezvoltă unele aşezări noi, prin
aducerea de forţă de muncă, aptă să pună în valoare bogăţia pământului.
Conform unei legende locale, Slobozia-Moară s-a format din colonişti sosiţi din Vlaşca,
Banat şi Braşov, aşezaţi pe moşia Principelui Sârb Mihail Miloş Obrenovici, precum şi pe
moşia Principesei Elena Barbu Ştirbei, căsătorită cu contele Henrich Larisch Mönich.
Considerat de poporul său drept un principe eliberator de ţară, Obrenovici reuşeşte în
1813 să creeze embrionul statului independent de mai târziu. Devenit principe ereditar al
întregii Serbii (6 noiembrie 1817), după o îndelungată domnie, Miloş Obrenovici abdică
în favoarea fiului său, Mihail (13 iunie 1839), se retrage în Valahia şi se stabileşte la
Hereşti de Ilfov.[21] Printre moşiile cumpărate de prinţul sârb se numără şi Slobozia-
Moară. Moşia va fi dată în arendă, pentru păşunat, lui Dimache Serachitopol.[22]
Cumpărând moşia boierului Filipescu şi arendând moşia prinţului Miloş Obrenovici de la
Slobozia-Moară, Dimache Serachitopol devine foarte bogat şi se stabileşte la Răcari
(1852), contribuind la dezvoltarea economică a acestei localităţi.
Fiul lui Dimache, pe nume Gheorghe Serachitopol, povestea că fostul suveran sârb îşi
păstrase întregul protocol princiar. Astfel, el nu vorbea direct cu Dimache, ci printr-un
secretar al său. Era însoţit mereu de o gardă, care făcea de pază noaptea, la uşa Prinţului.
Atunci când oaspetele de sânge nobil s-a oprit la conacul său din această comună,
Dimache se văzu obligat să cumpere o plapumă de mătase şi farfurii de preţ, pentru a-l
putea găzdui câteva nopţi pe Miloş I. Până târziu, în primele decenii ale secolului al XX-
lea, Gheorghe Serachitopol a păstrat obiectele amintite, ca dovadă a onoarii pe care a
avut-o tatăl său de a fi gazda unui fost suveran.
În urma reformei agrare de la 1864, o parte din moşia prinţului sârb revine locuitorilor, iar
restul este vândută, succesiv, unor cumpărători: Busnea, Bulandra, M. Dobrescu.
După încheierea Primului Război Mondial, latifundiile urmaşilor celor de mai sus sunt
împărţite ţăranilor (1922) sau vândute celor doritori; împreună cu alte bunuri este vândut
şi conacul boieresc.
Din documentele aflate odinioară la Casa Rurală Bucureşti, referitoare la moşia Poiana -
Româneşti, care se învecina în partea de Apus cu comuna Slobozia-Moară, rezultă că o
parte din moşia Slobozia-Moară a aparţinut domnului Ştirbei Vodă. Printr-un testament,
datat 15 septembrie 1811, acesta a lăsat moştenire fiului adoptiv, Barbu, moşiile sale din
judeţul Dâmboviţa, inclusiv o parte din trupul comunei Slobozia-Moară.
Prin foaia de zestre din 18 noiembrie 1851[23], moşia Slobozia-Moară rămâne moştenire
fiicei lui Barbu Ştirbei, Elena, căsătorită Mönich Larisch.
Această contesă a deţinut moşia Poiana - Lungă, iar prin împroprietărirea de la 1922,
locuitorii din Slobozia-Moară au devenit stăpâni ai acestor pământuri fertile.
Partea de moşie rămasă după împroprietărire a fost arendată, prin mandate speciale.
Partea care i-a revenit contesei Elena a fost vândută Casei Rurale, cu consimţământul
soţului acesteia, Henrich Larisch Mönich, pentru suma de 1 030 000 franci aur, la data de
31 ianuarie 1910. Pentru efectuarea acestei tranzacţii a fost împuternicit Alexandru
Limburg, din Târgovişte.
În urma unei oferte făcute de “Obştea de Cumpărare Poiana - Brăiloiu”, Elena (Ştirbei )
Larisch cesionează moşia cu preţul de 55 000 lei, socotindu-se câştigul ce ar fi avut
arendaşul în timpul exploatării moşiei. Suma a fost plătită de către Obştea de Cumpărare,
iar garanţa de 5 000 lei, prevăzută în actul de arendare, la art. 9, s-a depus la Casa de
Depuneri, de către I. P.Creţoiu [24]. Arendarea s-a prelungit pe o perioadă de încă trei ani,
pentru suma de 58 000 lei, cu clauza următoare: în caz de împroprietărire, obştea să fie
despăgubită de Casa Rurală.
În urma intervenţiei locuitorilor comunei Slobozia-Moară, Casa Rurală a vândut acestora,
din trupul moşiei 150 Ha, pentru islaz comunal, cu suma de 9 700 lei hectarul. [25]
În 1945, în Slobozia-Moară avea 638 de case, majoritatea având două încăperi, dintre
care doar 17 se compuneau din mai multe camere, iar 3 erau cu etaj.
Atunci, situaţia cadastrală a comunei Slobozia-Moară se înfăţişa astfel: vatra satului 200
Ha, plus loturile de case rezultate în urma împroprietăririi de la 1922, la care se adaugă
teren arabil 1428,5 Ha, dintre care 908 Ha pe teritoriul comunei şi 520,5 Ha pe teritoriul
comunelor învecinate.
La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, populaţia comunei era de 3 158 locuitori,
împărţiţi pe grupe de vârstă, astfel:
De la 1 la 7 ani - 412
De la 7 la 12 ani - 293
De la 12 la 18 ani - 332
De la 18 la 65 ani - 2018
Peste 65 ani - 103
Potrivit datelor statistice ale vremii, se considera în trecut că această comună are cea mai
densă populaţie din întreg judeţul (1 500 loc/km 2 ), ba chiar din întreaga ţară, dat fiind
faptul că vatra locuibilă nu era mai mare de 2 km pătraţi.
În anul 1831, populaţia localităţii Slobozia-Moară număra 108 familii, obligate să
plătească un bir de 3 420 lei. Dintre acestea, 18 locuitori erau “scutelnici” (exceptaţi de la
plata dărilor).
Dijma pe care o plăteau ţăranii se baza pe proporţia de 1 la 10. Pentru clacă se făceau 22
de zile. Proprietarul dădea pământ sătenilor în raport de numărul vitelor şi al braţelor de
muncă din fiecare familie. După anul 1864, tocmelile agricole au fost oarecum schimbate:
dijma la locul muncit, plus patru zile la secere, pentru un pogon, sau patru zile la
treierătoare, lucrări în curtea boierului etc.
Potrivit proceselor-verbale de împroprietărire, din 22 ianuarie 1865, un număr de 164
capi de familie din Slobozia - Moară au primit pământ. Atunci, pe lângă loturile de
cultură date ţăranilor mijlocaşi şi “toporaşilor” sau “pălmaşilor” (codaşi)[26], s-au acordat
loturi de casă chiar şi acelora care se situau mai jos decât codaşii, de exemplu: văduve
fără copii sau cei ce nu erau agricultori.

Tărtăşeşti Însemnări documentare (Partea a III-a)

Ciorogârla
Toponimicul evocă, în mod sugestiv, una dintre caracteristicile acestei localităţi, şi anume
prezenţa sa în apropierea unei întinderi de ape, a unei gârle. Într-un document din 18 iunie
1690, apare numele unui boier din partea locului: marele sluger Matei Ciorogârleanu,
dregător de încredere al lui Constantin Brâncoveanu.[1]
Însuşi domnitorul poseda un rând de case la Ciorogârla, pe care le-a lăsat de zestre fiicei
sale, Smaranda, la data de 8 iunie 1712. Intrate ulterior în posesia unui boier din neamul
Brăiloilor, pe nume Radu, casele domneşti sunt vândute, cu sat şi moşie, Ilincăi Greceanu.
Hârtiile îngălbenite de vreme arată că o altă soţie de boier, Bălaşa Băleanu, lasă prin
testament satul Ciorogârla fiului ei – Constantin Filipescu – fost tretivistier, cu acareturi şi
moşii întinse.
De altfel, pe la sfârşitul veacului al XVII-lea, în această parte a Munteniei a existat un
veritabil grup boieresc de sprijin pentru Constantin Brâncoveanu: Brezoienii, Brăiloii,
Bujorenii, Ciorogârlenii etc. Ei vor juca un rol important în perioada de strălucire a
domniei brâncovene. Numele multora dintre ei sunt înscrise în istoria Tărtăşeştilor sau a
localităţilor situate în vecinătate.
Boierii Bujoreni
Originari din Vâlcea, boierii Bujoreni au jucat un rol de seamă în istoria Ţării Româneşti.
Numele lor apar în numeroase pisanii ale unor biserici din Muntenia şi Oltenia: Sevastiţa
Bujoreanu (Schitul Predeal); Vornicul Preda Bujoreanu, devenit la bătrâneţe Ieromonahul
Pahomie (Schitul Comanca şi Biserica Coasta, ambele din Jud. Vâlcea, precum şi
Biserica Sf. Dumitru din oraşul Râmnicu - Vâlcea); Căminarul Grigore Bujoreanu
(Biserica Sf. Dumitru din Râmnicu -Vâlcea şi Biserica Sf. Treime din Câmpina); Serdarul
Preda Bujoreanu (Biserica Bogdăneşti şi Biserica Bujoreni din Jud. Vâlcea ).
Acelaşi Preda Bujoreanu[2], împreună cu polcovnicul Constantin Bujoreanu, figurează
printre ctitorii bisericii “Adormirea” din Câmpina, construcţia datând din 1811. Alte
nume de Bujoreni sunt înscrise şi în pisaniile mănăstirilor Paserea şi Cernica.
Prin averile pe care le deţineau, boierii amintiţi devin personaje foarte influente la curtea
domnească de la Bucureşti, unde se stabileşte chiar o ramură a acestei familii. Bujorenii
locuiau în apropiere de Podul Calicilor, (partea dinspre Dâmboviţa a străzii numite mai
până deunăzi Calea Rahovei), un fel de cartier select al marilor boieri din vremea lui
Constantin Brâncoveanu: Costache Creţulescu, Mihalache Manu, N. Golescu, logofătul
Fundăţeanu etc.
Într-un pomelnic al Mitropoliei din Bucureşti, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, care
identifică ordinea mormintelor din interiorul bisericii metropolitane, figurează şi membri
ai acestui clan boieresc. Aceste morminte formează un veritabil cimitir, aici fiind
înhumaţi peste o sută de domni şi rude de voievozi, ierarhi ai bisericii şi boieri de rang
înalt, care sunt grupaţi pe familii. În partea dreaptă a bisericii, mormintele boiereşti sunt
în ordinea următoare: 1. Corbenii; 2. Băjeştii; 3. Bujorenii (Manolache, Filodor, Ştefan,
Radu etc.); 4 şi 5 Brătăşenii, ş.a.m.d.
Mulţi dintre boierii Bujoreni deţineau întinse proprietăţi funciare în Bucureşti, mai ales în
perioada 1700-1750, după cum spune Ionnescu-Gion în a sa “Istorie a Bucureştilor”.
Unul dintre ei, Şerban Bujoreanu,[3] este trecut şi în pisania Bisericii Brezoianu, de lângă
Casa Conduratului, spre Grădina Cişmigiu. Deşi biserica a dispărut de mult, textul
pisaniei sale se mai păstrează şi astăzi:
“Această sfântă şi Dumnezeiască biserică, ce se prăznuieşte hramul Sf. Troiţe, este zidită
din temelie până la sfârşit de Dumnealui Mănăilă Mărăcineanu Vel Clucer şi de
Dumnealui Şărban Bujoreanul Vel Vornic, ca să fie de pomenirea Dumnealor şi coconilor
Dumnealor; şi s-au făcut în zilele Domnului nostru Ion Constantin Basarab Voievod, oct.
5, leat 7219 (1710).”
Şerban Bujoreanu (Bojoreanu, cum este frecvent consemnat numele său în actele vremii),
era mâna dreaptă a lui Constantin Brâncoveanu. Voievodul îi încredinţa misiuni delicate,
cum ar fi aceea îndeplinită la Constantinopol, în perioada 26 prilie-26 august 1709.
De altminteri, o parte din averea şi splendoarea Brâncoveanului se datorează hărniciei şi
talentului de bun gospodar, dovedite de marele vistier Şerban Bujoreanu (1709-1714).
Dar vremurile se schimbă şi, odată cu ele, oamenii. Aşa se întâmplă şi cu Şerban
Bujoreanu. Spre sfârşitul domniei protectorului său, Şerban Vistierul, împreună cu
Episcopul de Râmnic, cărora li se alătură Mihai Cantacuzino Spătarul, Banul Ştirbei şi
Ştefan Cantacuzino Spătarul, trec de partea Cantacuzinilor, părăsindu-l pe nefericitul
Constantin Voievod Brâncoveanu.
Când Poarta înlătură de pe scaunul domnesc pe reprezentantul partidei Cantacuzine,
Şerban Bujoreanu nu ezită nici o clipă şi trece în tabăra “nemţilor”, împreună cu ceilalţi
Bujoreni, cu Bălenii, Izvoranii, Vlădeştii, Goleştii, Ştirbeii şi Brăiloii (Banul Barbu
Brăiloiul şi călugărul Dosithei Brăiloiu). Toţi aceştia complotează deschis împotriva
primului domn fanariot, Nicolae Voievod Mavrocordat.
Prin Radu Golescu şi Barbu Brăiloiu, partida “germanofilă” reuşeşte o mare lovitură:
prind şi trimit în surghiun, la Sibiu, pe domnul impus în Muntenia de Înalta Poartă (14
noiembrie, 1714). Numai că, la Sibiu, “cătanele nemţeşti” au alte gânduri cu Nicolae
Voievod Mavrocordat, care este eliberat şi se instalează de grabă la Bucureşti.
Domnul se instalează pe tron şi se răzbună cumplit pe perfizii uneltitori. Iată cum este
zugrăvit acest episod în “Cronica anonimă despre Brâncoveanu”:
“…..ca o fiară sălbatică, îndată au tăiat pe Pătraşcu Vel Vornic Breazueanul, acolea în
drum, şi au început a pune boierii la opreală, iar feciorii Dudescului şi cu alţii au scăpat în
Ţara Ungurească, cu mumă-sa, Maria Dudeasca, fata lui Costandin Stolnicul.”
Istoria Tărtăşeştilor este legată, mai ales spre sfârşitul secolului al XVIII, de numele unei
femei energice, cu mintea sclipitoare: Smaranda Bujoreanu.
Aceasta fusese căsătorită cu Clucerul Bujoreanu (mai trăia pe la 1788), căruia i se spunea
Manolache Sandajiul. Mormântul acestuia se află în interiorul Bisericii Mitropoliei.
După cum ne-o înfăţişează un document, datat 10 aprilie 1793, Smaranda Clucereasa pare
neîmpăcată cu soarta, în urma morţii soţului ei. Ea se jeluieşte lui Alexandru Moruzi
Voievod că “este văduvă, cu casă grea, cu copii, şi n-are chiverniseală”. De aceea, cere
îngăduinţa ca “osebit de soborul de 23 aprilie, să se mai facă şi târg săptămânal, la moşia
ei, Tărtăşeşti, că nici o stricăciune la alte târguri dinprejur nu va fi.”
Pus să cerceteze plângerea, boierul Alexandru Văcărescu înaintează lui Vodă Moruzi un
cuprinzător raport scris (“Anafora”), datat 9 mai 1793.
“Vei şti, Măria Ta, că făcând cerere, vă adeverim că nu este vre-o stricăciune facerea
acestui târg, ci de folos locuitorilor ca să-şi facă aliş - verişul lor, cum şi de folosul
Cămării, şi este depărtat de aceste târguri de prinprejur, cale de 6 ceasuri, şi este cu voinţa
locuitorilor de a se face acest târg Duminica, având slobozenie de a veni cu vite şi altele
ce vor avea de vânzare, cum şi a se face două bâlciuri, unul la ziua Sf. Gheorghe şi altul
la Vinerea cea Mare, cum din vechime s-au obişnuit a se face, iar hotărârea cea desăvârşit
rămâne a se face de către Măria Ta.”
“Pitacul” domnesc - ordinul scris - al lui Vodă Moruzi aproba ţinerea acestor târguri la
Tărtăşeşti, numai dacă era îndeplinită următoarea condiţie: târgurile duminicale din
această localitate să nu dăuneze altora asemănătoare, ţinute în vecinătate.
Din fericire, târgurile săptămânale[4] se găseau la o apreciabilă depărtare de Tărtăşeşti: 7-8
ore de mers, cu excepţia celui de la Gherghiţa, aflat la numai două ore distanţă.
Ţinute cu voia lui Vodă, târgurile săptămânale de la Tărtăşeşti au redresat averea văduvei
Clucereasa Bujoreanca, care adaugă noi moşii la cele existente. Din zapisul datat 23
decembrie 1798, rezultă că fiii acesteia, Treti Postelnic Grigorie Bujoreanu şi Ştefan
Bujoreanu Vel Căpitan ză Dorobanţi, au cumpărat 614 stânjeni la Bâldăneşti, moşie ce se
cheamă acum “Slobozia ot Moara Brăiloiului”. Vânzători au fost Constantin Brăiloiu Vel
Clucer ză Arie şi Maria Brăiloaica Clucereasa, care au primit suma de 14 500 taleri.
În unele documente, fiii Cluceresei Smaranda Bujoreanu apar sub numele : “Constantin
Medelnicerul Bujoreanu, Ştefan Căminarul Bujoreanu şi Grigorie Medelnicerul
Bujoreanu”. Ei deţineau întinse proprietăţi în Tărtăşeşti[5]. Aceştia au contribuit la
regularizarea apelor Dâmboviţei şi la asanarea terenurilor inundabile din zona limitrofă.
Moşiile lor se învecinau cu cele ale “boiernaşilor” Iordache Brăiloiu, Matei Fundăţeanu
Biv - Treti Vistier, Safta Speteanca, Ilie Brezoianu, Ştefan Tărtăşescu şi Nica
Tărtăşescu.[6]
Pricepuţi erau fiii Cluceresei Bujoreanca, mai ales Medelnicerul Grigore Bujoreanu, de
vreme ce acesta din urmă fusese orânduit mai mare peste slugile domneşti din Mahalaua
Golescului, Prundului şi Domniţa Bălaşa, în disperatele eforturi al stăpânirii de a combate
efectele ciumei (1795). Făcând dovada calităţilor sale de bun slujbaş, boierul din
Tărtăşeşti va fi desemnat de Vodă “mumbaşir” (agent executor), pentru lucrările de
amenajare a Dâmboviţei, în zona Răcari (1815).
Fratele lui Grigore Bujoreanu, căminarul Ştefan Bujoreanu a avut o soartă crudă: la data
de 15 martie 1822 a fost ucis la una dintre moşiile sale, din Copăceni -Ilfov, în chiar
sfânta zi a Învierii Domnului, de 10 tâlhari mascaţi, care l-au chinuit toată noaptea cu
“fierul ars”, până şi-a dat duhul. Este îngropat la Bucureşti, la Biserica Sf. Nicolae din
Prund, aşa cum stă scris în “Cronica Revoluţiei din 1821”, scrisă de Biv - Vel Serdarul
Ion Dârzeanu din Izvoarele.
Al treilea fiu al cluceresei din Tărtăşeşti, Constantin Medelnicerul Bujoreanul, s-a
căsătorit cu Catinca Fotino ( m. 19 august 1864), de la care a primit ca zestre moşia
Grădinari – Ilfov. Această moşie a revenit mai târziu ca dotă Mariei (Mariţa) Bujoreanu
(1826-1873), căsătorită cu paharnicul Costache Butculescu (1805-1877).
Fiica Mariei Bujoreanu, Paulina Butculescu, s-a măritat cu Alexandru Oteteleşeanu,
aducând în foaia de zestre şi moşia Grădinari, ce a aparţinut bunicii sale, Catinca
Bujoreanu. Pe la începutul secolului XX, această moşie se mai afla încă în proprietatea lui
Alex. Oteteleşeanu.
Maria (Mariţa) Bujoreanu a avut 12 copii. Una dintre nepoatele sale, pe nume Maria
Sallnièn, a devenit soţia generalului David Praporgescu, erou din Primul Război Mondial.
Medelnicereasa Ecaterina (Catinca) Bujoreanu a mai avut o fiică: Zoe (Zinca) Bujoreanu
(m. 1908). La căsătoria ei cu serdarul Matei Fălcoianu (30 noiembrie 1835), în foaia de
zestre era specificat:
“Moşia Atârnaţii Tărtăşeştilor, din Jud. Ilfovului, cu cârciumă la drumul mare al Poştei
Tărtăşeşti, cu clăcaşi pe dânsa, i fâneţ şi arătură iar suma stânjenilor după sineturile[7] ce
are.”
Iată un document ce atestă faptul că, în 1835, prin Tărtăşeşti trecea “Drumul Mare”,
exista o Poştă, ai cărei călători însetaţi se răcoreau, probabil, la o cârciumă aparţinând
unei urmaşe a boierilor Bujoreni.
Strâmtorată de nevoi, Zoe (Zinca) înstrăinează moşia Tărtăşeşti, aşa cum se vede din actul
de vânzare-cumpărare, datat 30 ianuarie 1852, înregistrat la Tribunalul Comercial Ilfov, la
5 ianuarie 1854:
“Moşia Tărtăşeşti a trecut prin vânzare în ohabnică stăpânire dumnealui Serdarului Ghiţă
Rătescu, cu 1 300 galbeni, cu act adeverit”
Din prima căsătorie cu Serdarul Matei A. Fălcoianu, Zoe (Zinca) Bujoreanu a avut 6
copii: Alexandru Fălcoianu, devenit general de artilerie; Mihail Fălcoianu, ajuns general
de infanterie; Ecaterina, căsătorită cu Ioan Deşliu (om politic); Sevastiţa, căsătorită la
Paris, unde s-a stabilit; Aristia şi Elena.
Din cea de a doua sa căsătorie, a avut încă trei copii: Leopold Nicolescu, Constantin
Nicolescu şi Zoe.
Ecaterina C. Bujoreanu, născută Fotino, a fost bunica scriitorului şi magistratului I.M.
Bujoreanu (1834-1899).
Elena, fiica lui I. M. Bujoreanu, a devenit soţia scriitorului
D. Constantinescu – TELEOR (1855-1920). TELEOR, supranumit “ŢAŢA”, avea
reputaţia unui om de spirit, de mare rafinament, dar şi a unui bun epigramist, stâlp al
boemei bucureştene. Însă, a murit sărac şi uitat de toţi.

Boierii Brăiloiu
Originari de prin ţinuturile Olteniei, evlavioşii şi statornicii boieri Brăiloiu apar în
numeroase pisanii de biserici. Biserica Negoieşti (Dolj) casele din Bodăeşti (Dolj),
precum şi cele din Craiova, sunt toate ale familiei Brăiloiu.
Ctitori de biserici au fost mai toţi aceşti vrednici boieri: marele clucer şi serdar Constantin
Brăiloiu este ctitorul bisericilor Bodăeşti, Oata (Craiova), Vârtopu (Dolj), Găvăneşti (Olt)
şi Lânga (Romanaţi).
Marele Ban Cornea Brăiloiu îşi leagă numele de Mănăstirea Baia de Aramă (Mehedinţi),
Tismana şi Ţânţăreni (Gorj), de biserica şi casele de la Vădeni (Gorj).
Dosithei Brăiloiu este ctitor al bisericii Vădeni (Gorj) iar logofătul Dumitrache Brăiloiu al
Bisericii Bălăciţa (Mehedinţi).
Pentru a nu lungi lista, să-i amintim, în sfârşit, pe slugerul Ion Brăiloiu, care a construit
Biserica Sf. Gheorghe Vechi din Craiova, pe marele logofăt Nicolae Brăiloiu, ctitor al
bisericii Sălcuţa (Dolj) precum şi pe fiul Marelui Ban Cornea, pe nume Vasile Brăiloiu,
monahul, care este ctitor al Bisericii Jupăneşti (Gorj).
Un document important pentru cunoaşterea istoriei secolului al XVIII-lea, cu referire la
configuraţia vieţii social politice din Ţara Românească, în vremea lui Constantin
Brâncoveanu, este “Cronica lui Radu Greceanu”. Aici apar unele informaţii privind o
serie de boieri cu moşii prin partea Tărtăşeştilor, printre ei numărându-se şi Cornea
Brăiloiu.
Acesta a fost un personaj important al vremii sale, căruia i s-au încredinţat, uneori, cele
mai delicate misiuni. Printre acestea, amintim încercarea de a stopa invazia trupelor
austriece. Împreună cu Vtori Logofătul Şerban Greceanu, Vel Agă Cornea Brăiloiu cere
cu “mare jalbă şi rugăciune cătanelor nemţeşti”, aflate la Cladova, să nu cotropească Ţara
Românească, “ să se întoarcă îndărăt, să nu cază ţara la primejdie”, căci de vor rămâne în
Ţara Românească, turcii şi tătarii vor năvăli asupra acesteia.
Dibaci în treburi de gospodar, înălţat la demnitatea de vel paharnic, Cornea Brăiloiu este
înscăunat ispravnic al ţinuturilor din nordul Munteniei. Îl întâlnim, însă, pe boierul de
prin partea Tărtăşeştilor în câteva evenimente mai puţin încrâncenate. Iată-l, de exemplu,
împreună cu Biv - Vel Stolnicul Constantin Cantacuzino (unchiul lui Brâncoveanu),însoţit
de vel logofătul Diicul Rudeanu, în alaiul de nuntă al marilor boieri munteni, de faţă la
căsătoria fiicei lui Brâncoveanu cu Constantin Vodă Duca, domnul Moldovei.
Pentru talentul său de bun diplomat, paharnicul Cornea Brăiloiu este trimis în misiuni de
încredere la Constantinopol. “Cronica anonimă despre Brâncoveanu” (nu tocmai
favorabilă boierului Cornea Brăiloiu) este elocventă:
“… însă dumnealui Banul Corne, de mare politie[8] ce avea cu tot feliul de neamuri, de
limbi, mai vârtos fiind politie cu turcii”, este trimis la Stambul pentru a face “jalbă şi
plângere la împărăţie pentru slăbiciunea şi multul păs al ţării”, asupra căreia “cele mai
multe şi grele porunci, ce întotdeauna de la Împărăţie, pre ticăloasa ţară venia”.
Cea mai răsunătoare izbândă diplomatică a boierului Cornea Brăiloiu a fost însă aceea
îndeplinită pe lângă sultan, în anul 1699. Atunci, Cornea Brăiloiu, împreună cu Vel -
Spătarul Mihail Cantacuzino şi Vel - Postelnicul Dumitraşcu Caramanlîul, a obţinut de la
sultan “scutirea de plată a birului pe timp de doi ani” şi, mai ales, semnarea unui hatişerif
prin care Brâncoveanu devenea domn pe viaţă sau, cum spune cronicarul Radu Greceanu,
“ca domnia sa, Constantin Vodă să domnească acest pământ până va avea zile”.
Bine văzut la curtea Padişahului, Cornea Brăiloiu aduce de pe moşia sa însemnate
plocoane, rugându-l pe Împărat, dar mai ales pe noul Mare Vizir, cu care se afla în
excelente relaţii, să le fie milă de ţară. Prin abilitatea de bun negociator, boierul înlesneşte
o întâlnire la Odriu (Adrianopol), între Marele Vizir şi Constantin Brâncoveanu, care era
însoţit de o delegaţie formată din 30 de mari boieri munteni.
Cu acest prilej, vizirul dăruie caftane celor ce-l însoţesc pe Brâncoveanu, bucurându-se de
acest gest de curtoazie mai ales Cornea Vel - Ban, Pătraşcu Brezoianul, Preda
Pârşcoveanul Biv - Vel Medelnicer, Diicul Vel Logofăt şi alţii.
Dimitrie Cantemir, în a sa “Istorie Ieroglifică”, îl identifică pe marele boier muntean sub
numele de “Lebăda”. În realitate, bogatul şi influentul boier dâmboviţean este un “Leu”
curajos, care nu pregetă să stea zălog la Poartă, timp de câteva luni “ca purtător de grijă”.
Aceasta se întâmpla în cel de al 17-lea an de domnie a Brâncoveanului, când spiritele
erau destul de încinse.
Devotat până la sacrificiu lui Vodă, Cornea Brăiloiu aleargă spre binele domnitorului său,
fie pentru a-i ajuta pe turci la repararea cetăţii Cladova, fie pentru a-i întâmpina pe boierii
moldoveni sosiţi în pribegie la Buzău, alungaţi de urgia lui Duca - Vodă.
Tare arătoase şi chivernisite trebuiau să fie casele din Bucureşti ale Banului Cornea
Brăiloiu, de vreme ce aici aveau loc ceremonii nupţiale, la care participa şi Antioh
Cantemir, în calitate de socru.
Pe la începutul veacului al XVIII-lea, acareturile boierilor Brăiloiu erau situate în
apropierea “Podului Calicilor” (Calea Rahovei, de mai târziu). Curţile acestor boieri se
învecinau cu acelea ale boierilor Dudeşti (în dreptul Mitropoliei) şi cu casele boierilor
Leurdeni. Locurile de casă fuseseră cumpărate de Constantin Brăiloiu de la boierul
Oteteleşeanu, atât pentru el cât şi pentru Dosithei Brăiloiu, care în mirenie se numea
Dumitraşcu Brăiloiu, ginerele bănesei Maria Mileasca.
Acest Dosithei este deposedat de terenul său din Bucureşti, pentru că s-a “hainit” de
domnie şi “a fugit la nemţi”. Locul îi este confiscat de Nicolae Vodă Mavrocordat şi
oferit, la 17 iulie 1724, boierului moldovean Ioniţă Ralet.
Între boierii Brăiloiu şi Nicolae Mavrocordat au existat antipatii reciproce, ştiindu-se
faptul că, la 14 noiembrie 1714, pe atunci serdarul Barbu Brăiloiu, împreună cu Radu
Golescu, opunându-se venirii pe tronul Ţării Româneşti a unui domn fanariot, l-au
capturat pe Nicolae Vodă Mavrocordat, trimiţându-l peste munţi, la Sibiu.
În secolul al XVIII-lea, bogaţii şi harnicii boierii Brăiloi, printr-una dintre ramurile
acestui neam, au deţinut numeroase şi însemnate moşii în Muntenia. Documentele vremii
amintesc de repetate vânzări şi cumpărări de pământ în zona Tărtăşeşti, meleaguri în care
boierii din spiţa Brăiloiu sunt în prim plan.
Dintre ei, amintim pe Ioniţă Brăiloiu, vel sluger (la 1776) şi pe Clucerul Constantin
Brăiloiu, fiul lui Iordache Brăiloiu, cel care, pe la 1800, stăpânea şi moşia Brezoaia.
Între Clucerul Constantin Brăiloiu şi boierii din Tărtăşeşti s-au schimbat mereu proprietăţi
funciare. Astfel, dintr-un vechi zapis de hotărnicie a moşiei Corbeasca, Jud. Dâmboviţa
(datat 20 iulie 1800, şi întocmit de Nicolae Cărpinişanu, din porunca lui Alexandru Vodă
Moruzi), aflăm că egumenul Mănăstirii Vieroşi cumpărase această proprietate, în 1787,
de la Iordache Brăiloiu, şi de la fiul său, Clucerul Constantin Brăiloiu.
Cumpărătorul nu era altul decât Grigorie proegumenul Vieroşeanu, fiul egumenului
Mihail, de la Mănăstirea Aninoasa, cunoscut mai târziu sub numele de Mihail Tărtăşescu.
Pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea, Clucerul Constantin Brăiloiu stăpânea o parte
importantă a moşiei Brezoaia[9]. Din acest motiv, după anul 1800, numele acestei comune
era Brezoaia Brăiloiului.
Totodată, biserica având hramul Sf. Nicolae, construită de Pătraşcu Brezoianu, vornic la
1715, şi zugrăvită de Ştefan Brezoianu, vornic de Târgovişte, la 1749, poartă denumirea
de Sf. Nicolae - Brăiloiu.
Un document, datat 1798, aminteşte de satul Moara Brăiloiului[10] dar referiri mai ample
cu privire la această moşie pot fi aflate în lucrarea lui Nichita Vasile, intitulată “Carte de
hotărnicie a proprietăţii Brăiloiu sau Brezoaia a domnului Nicolae Dobrescu, din comuna
Slobozia Moara, plasa Bolintin, Judeţul Dâmboviţa”, tipărită la Târgovişte, în anul 1904.
Boierii Brezoieni
În numeroase documente de secol XVIII apar, pe lângă boierii amintiţi mai sus, şi numele
boierilor Brezoieni. Ca mai toţi boierii iubitori de neam, Brezoienii au fost întemeietori
de biserici şi mănăstiri, constructori de case şi conace. Printre cele mai cunoscute biserici
din provincie ale Brezoienilor putem aminti: Biserica Goga, Jud. Prahova, legată de
numele pitarului Gheorghe Brezoianu; Biserica Sf. Nicolae - Brăiloiu a Vornicului
Pătaşco Brezoianu (1715) şi a vornicului de Târgovişte, Ştefan Brezoianu (1749).
Biserica aceasta se află în comuna Brezoaiele, localitate în care se mai află încă două
biserici vechi: “Adormirea”-Cruceru, ridicată de Biv - Vel Stolnicul G. Sereili (1758-1759
sau 1769) şi Sf. Nicolae - Cămăraşu, ctitorită de Elenca Filipescu, logofeteasa, la 1846.
Dintre numeroşii boieri aparţinând acestei spiţe nobiliare din Ţara Românească, un nume
merită a fi amintit aici: Pătraşco Brezoianu (vel şătrar, la 1701, vel serdar la 1712 şi vel
vornic la 1715), figură importantă în sfatul domnesc al lui Constantin Brâncoveanu.
Acesta îi întăreşte marelui şetrar Pătraşco Brezoianu stăpânirea peste un loc de casă din
mahalaua Popa Stoica, în apropiere de Sărindar (8 martie 1703).
Conform tradiţiei, pe locul unde se află în prezent Cercul Militar Naţional – anterior Casa
Centrală a Armatei – se găsea în trecut Biserica Sărindar, al cărei nume se explică prin
faptul că ar fi cea de-a 40-a biserică ctitorită sau refăcută de Matei Basarab (în greceşte
40 se spune saranda).
Pe terenul situat în zona centrală a Bucureştilor, aparţinând lui Pătraşco Brezoianu, se
târnosea în 1710, luna octombrie, biserica îndeobşte cunoscută sub numele de Biserica
Brezoianu, ctitori fiind Vel Clucerul Mănăilă Mărăcineanu şi Vel Vistierul Şerban
Bujoreanu. Biserica a dăinuit până la mijlocul veacului XX, fiind demolată în cadrul
acţiunilor de sistematizare a Capitalei, urmând aceeaşi soartă cu a bisericii Sărindar,
desfiinţată cu câteva decenii mai înainte.
În realitate, Biserica Brezoianu era mult mai veche, în anul 1710 fiind doar refăcută şi
resfiinţită.
Dacă la 1693 documentele vorbesc de mahalaua Popa Stoica, pe la 1757 cartierul îşi
schimbă numele, devenind mahalaua Brezoianu. În prezent, numele Brezoianu este purtat
de o stradă centrală din Bucureşti.
Brezoienilor li se datorează numele unui cartier din Bucureşti, în centrul căruia se afla o
biserică, numită Brezoianu, fostă Sterpul sau Popa Stoica, cu hramul Sf. Troiţe. Despre
această biserică se păstrează următoarea legendă: se spune că zugravii i-au pictat pe
ctitori cu veştminte, scriind numele lor sub fiecare trup, dar nici unul nu avea chipul
desenat. Aceşti boieri erau chiar Brezoienii, Bujorenii şi Mărăcinenii, pedepsiţi în acest
mod original, deoarece zugravii nu au fost plătiţi cât li se promisese sau cât li se
cuvenea !
Aşadar, cine era acest Pătraşco Brezoianu, ctitor, printre altele, şi al unei biserici din
Brezoaiele ? Istoricii ni-l înfăţişează ca pe un boier învăţat, cunoscător de limbi străine.
Ştiindu-l luminat la minte, Vodă Brâncoveanu îl pune să pregătească “conace” pentru
solul Engliterei, Lord Paget, cel care, în drum spre patrie, avea să treacă şi prin Ţara
Românească. Lordul Paget era un iscusit diplomat, rezident al Albionului la Poartă. “Om
mare, cinstit şi înţelept”, spune cronicarul, prin el făcându-se pace între turci şi “nemţi”.
Deci, la un asemenea vizitator, trebuia însoţitor pe măsură şi nu unul, ci doi. Astfel, încă
de la sosirea solului englez la Turtucaia, Vodă Brâncoveanu trimitea în întâmpinarea sa
doi mari boieri de Divan, “cu carâte domneşti, corturi şi slujitori”: Pătraşco Brezoianu, pe
atunci vel-şătrar, şi Toma Cantacuzino, slugerul. Cei doi, “foarte cu cinste primindu-l, aşa
cu mare cinste l-au adus până la Scaunul Bucureştilor”, mai spune cronicarul.
Alături de vecinul său de moşie, Cornea Brăiloiu, Pătraşco Brezoianu îl însoţeşte pe Vodă
Brâncoveanu la Înalta Poartă, asistând la fastuoasa primire rezervată “prinţului aurului”
român, ocazie cu care se alege cu un caftan turcesc.
Dar vremurile sunt trecătoare ! Întâiul Mavrocordat ucide pe boierul hainit, iar alţi boieri,
asemenea Brezoianului, sunt puşi la opreală.
Una dintre odraslele boierului cu moşii în Brezoaia, pe nume Ilinca, s-a căsătorit cu Ion
Bălăceanu, fiul agăi Bălăceanu, având cu acesta trei fete: Smaranda, Maria şi Ilinca. La
mijlocul veacului al XVIII-lea, nepoatele boierului Pătraşco Brezoianu ajunseseră
“domnişoare de onoare” la Viena, la curtea Împărătesei Maria Tereza.
Un urmaş al acestei familii renumite de boieri munteni a fost Ioan Brezoianu (1817-
1883), publicist şi traducător. Coleg cu Nicolae Bălcescu la Colegiul Sf. Sava, I.
Brezoianu este autorul lucrării: “Mănăstirile zise închinate şi călugării străini” (1861),
lucrare de referinţă pentru istoria bisericii ortodoxe române, bazată pe o serioasă
documentare. În calitate de consilier al Curţii de Apel din Bucureşti, I. Brezoianu publică
colecţia de legi, intitulată “Reformele românilor”. Totodată, acesta are meritul de a fi
oferit lui N. Bălcescu manuscrisul “Istoriile domnilor Ţării Româneşti”, descoperit în
arhiva de familie. Atribuit iniţial lui Constantin Căpitanul, acest fragment a fost publicat
de Bălcescu în “Magazin Istoric pentru Dacia.”

[1]
Arh. Stat. Buc. Arhiva Mitropoliei. Doc. MDCLXIV/14
[2]
Preda Bujoreanu a construit la Bujoreni, Vâlcea, o culă a familiei cu acelaşi nume
(1810-1812)
[3]
Şerban Bujoreanu, fost mare Vistier, Spătar, apoi Mare Ban, la 1716, a fost însurat cu
jupâneasa Elinca Brătăşanca, de la care a avut un fiu, Radu Vornicul Bujoreanu.
[4]
Târgurile din vecinătate aveau loc, după cum urmează: Duminica - Potlogi; Joia
-Băleni; Vinerea - Târgovişte şi Gherghiţa.
[5]
V. A. Ureche, “Istoria Românilor”, Vol. X, A, p.734
[6]
Arh. Stat. Condica Domeniilor, nr. 27, caiet XVI, fila 6v/1797.
[7]
Sineturi: acte, documente
[8]
politie, adică purtare cuviincioasă, diplomaţie, politeţe.
[9]
Cf. Doc. 1061, privind hotărnicia moşiei Bâldana a Schitului Tărtăşeşti, din 20 iulie
1800, Arh. Stat. Mitrop. Ţării româneşti, CCCXXXVI-59
[10]
“Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea, Vol. I, Ţara Românească,
Bucureşti, 1961, p. 884-891
Tărtăşeşti Însemnări documentare (Partea a IV-a)

Bucureşteni cu moşii în Tărtăşeşti

Localitatea fiind situată în apropiere de Bucureşti (circa 25 km), mulţi dintre locuitorii
acesteia s-au stabilit la oraş. Pe de altă parte, familii înstărite de orăşeni au avut legături
strânse cu această aşezare, deţinând proprietăţi întinse, moşii, case şi averi în Tărtăşeşti.
Chiar dacă prezenţa unora a fost numai efemeră, biografia lor merită să fie amintită în
“Monografia Tărtăşeştilor”, o cronică a timpurilor şi oamenilor care au dat strălucire
acestor locuri.
Vom evoca în acest capitol persoane care au trăit mai cu seamă în veacul al XIX-lea şi
începutul celui următor, a căror existenţă este legată, oarecum, de destinul acestor
meleaguri.
Vom începe cu col. Grammont, ai cărui moştenitori au avut unele proprietăţi în comuna
Tărtăşeşti.
Un strămoş al acestuia, Vicontele de Grammont, pe numele său complet: Louis Antoine
de Grammont (1795-1852), a fost înrolat în armata Ţării Româneşti, cu gradul de colonel
(1834), îndeplinind, sub trei principi, (Alexandru Dim. Ghica, Gheorghe Bibescu şi
Barbu Ştirbei) îndatorirea de aghiotant domnesc. Acesta din urmă i-a acordat rangul de
mare logofăt.
Casele logofătului de Grammont se aflau în apropierea Bisericii Stelea din Bucureşti, în
prezent dispărută. O listă din 26 iunie 1847, cuprinzând numele celor afectaţi de marele
incendiu care a devastat Capitala (23 martie 1847), menţionează, printre alţii, pe
Vicontele de Grammont, a cărui locuinţă se afla în cartierul Răzvan.
La sfârşitul veacului al XIX-lea, o grădină situată în centrul oraşului, pe locul actualului
Rondou, de pe Bv. George Coşbuc, purta numele “Grammont”. Grădina se întindea până
în apropiere de baza dealului Filaret, acolo unde, în anul 1869, s-a construit prima gară
din Bucureşti: “Gara Filaret”.
Tot în Capitală a existat şi lacul Grammont. Unele surse documentare îl numesc “Lacul
Adânc”, amintit în acte încă în 1586, când domnul Mihnea Vodă a dăruit Mănăstirii
Mihai Vodă stăpânirea acestor locuri, pe care se afla şi lacul. Se ştie că, parcurgând
oraşul, Dâmboviţa primea apă de la doi afluenţi, astăzi dispăruţi: Dâmbovicioara şi
Bucureştioara. Primul râuleţ izvora de la poalele Dealului Spirii, iar un curs al apei se
vărsa în Lacul Ştirbei Vodă, pe locul actualului Bulevard G. Coşbuc. În acest minunat loc
exista, în veacul al XIX-lea, lacul şi grădina Grammont.
În anul 1893, pe locul acestei bălţi, între timp asanate, s-a proiectat un nou cartier,
cunoscut sub numele de cartierul Grammont.
O parte a acestei grădini a fost cumpărată de G. D. Vernescu (1830-1900),[1] remarcabil
om politic liberal şi ziarist, personaj pe care îl vom întâlni şi în istoria localităţii
Tărtăşeşti.
Acesta se născuse în anul 1833, îmbrăţişând profesia de jurist (advocat). Prin 1870,
Vernescu era cunoscut drept un liberal moderat şi un reprezentant de seamă al “Opoziţiei
Unite”. În anul 1875 a candidat în Parlament la Colegiul I, împotriva Prinţului Dimitrie
Ghica - Beizadeaua - fost Preşedinte de Cameră, pe care a reuşit să-l învingă. În acelaşi
an, s-a numărat printre fondatorii Partidului Naţional Liberal, fiind ales în organele de
conducere ale acestuia - Comitetul P.N.L. -, format din 25 de persoane.
La alegerile din 1876, în cursul cărora opoziţia liberală obţinea victoria, G. D. Vernescu
este însărcinat cu alcătuirea Cabinetului. Însă, din cauza unor presiuni exercitate de Carol
I privind componenţa nominală a guvernului ce urma a fi investit, în sensul ştergerii de pe
lista ministerială a numelui lui Ion Ghica[2], presiuni cărora G. D. Vernescu nu înţelegea
să le dea curs, acesta s-a văzut obligat să-şi depună mandatul.
Cu toate acestea, politicianul liberal a fost ales Vicepreşedinte al Senatului. A ocupat şi
funcţia de ministru de interne în guvernul condus de Manolache Costache Epureanu. În
cadrul coaliţiei de la “Mazar - Paşa”, Vernescu cedează funcţia de Vicepreşedinte al
Senatului, în favoarea lui D. Sturza.
Printre ale demnităţi avute de G. D. Vernescu, amintim: Decan al Baroului de Avocaţi
Bucureşti, membru fondator al Societăţii de Asigurare “Unirea”, director al ziarului
“Binele Public”, împreună cu E. Protopopescu - Pache etc.
Posesor al unei impresionabile averi, Vernescu nu a avut urmaşi, astfel încât o parte a
acesteia a intrat în posesia statului. Printre proprietăţile care i-au aparţinut, în afară de
moşia de la Bujoreanca, trebuie să amintim aici un celebru imobil din Bucureşti: “Casa
Vernescu” (Leş), situată pe Podul Mogoşoaiei, la nr. 262 (azi Calea Victoriei, 133).
Iată, pe scurt, istoria acestei clădiri: În anul 1821, Filip Lenş (1779-1858), fost mare
vornic, mare vistier şi mare logofăt al Dreptăţii (era, se pare, de origine franceză[3]),
începea construcţia casei. Aceasta se afla în Mahalaua Popa Cosma şi era destul de
spaţioasă, cu parter şi etaj, fiind înconjurată de un teren imens. În anul 1829, aici a locuit
generalul Pahlen, prim preşedinte plenipotenţiar al Divanurilor Ţării Româneşti. Tot în
acest imobil şi-a avut sediul şi cartierul general al generalului Kiseleff. Fiind avariat de
cutremurul din 14 noiembrie 1829, imobilul este reparat de către proprietar.
Cu toate că au făcut studii strălucite la Paris, fiii lui Filip Lenş au fost filo-ruşi, unul
dintre aceştia, Costache Lenş, a îndeplinit funcţia de Primar al Bucureştilor, în 1848.
În timpul Războiului Crimeei, aici a funcţionat reşedinţa generalissimului trupelor ruseşti,
staţionate în Moldova şi Muntenia, Mihail Dimitrievici Gorceakov (1853-1854).
Ca fapt pitoresc, amintim că, în timpul campaniei de la Dunăre, care a precedat Războiul
Crimeei, marele scriitor rus, Lev Nicolaevici Tolstoi, pe atunci tânăr ofiţer în armata
ţaristă, s-a aflat la Bucureşti, în prima jumătate a anului 1854. Fiind rudă cu cneazul
Mihail Dimitrievici Gorceakov, conducătorul oştilor ruseşti cantonate în Principate,
Tolstoi era adesea invitat în casa logofătului Lenş unde, în afara prinţului Gorceakov,
locuiau şi prietenii marelui scriitor, Contele Suhtelen şi locotenentul Kotzebue.
Această celebră casă, a cărei istorie impresionantă am prezentat-o pe scurt, a fost
cumpărată de Vernescu, de la unul dintre urmaşii familiei Lenş, la 20 aprilie 1886.
Clădirea a fost restaurată de cunoscutul arhitect Ion Mincu, între anii 1887-1889, locuinţa
căpătând amenajări şi dotări suplimentare, fiind printre puţinele reşedinţe particulare din
Bucureşti având centrală electrică proprie (un generator de 14 kw, care putea alimenta
250 de lămpi incandescente-becuri). Interioarele au fost pictate de G. D. Mirea.
Aşadar, o parte din strălucirea acestei celebre clădiri a Bucureştilor de la sfârşitul
veacului al XIX-lea se datorează şi veniturilor obţinute de proprietarul ei, G. D. Vernescu,
din exploatarea moşiei de la Tărtăşeşti.
După moartea lui Vernescu, nefiind alţi moştenitori, casa a intrat în proprietatea statului,
căpătând o folosinţă administrativă. În anul 1911, aici s-a instalat sediul unui minister.
Între cele două războaie mondiale, pe terenul ce a aparţinut întâiului proprietar s-a
construit impunătoarea clădire a M. I. C. M (Ministerul Industriilor şi Construcţiilor de
Maşini). În apropiere, în Casa Lenş - Vernescu a funcţionat mult timp Registratura mai
sus menţionatului minister, locuinţa fiind cedată, ulterior, Uniunii Scriitorilor, astăzi aici
funcţionând un Cazinou.
Fraţii Capşa
Un alt nume de familie celebru, care a intrat în istoria localităţii Tărtăşeşti, este acela al
fraţilor Capşa.
Strămoşii familiei Capşa, de origine macedo - română, au venit în Bucureşti, după cât se
ştie, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, primul mai bine cunoscut fiind Dumitru
Capşa, cojocar de meserie.
Unul dintre fiii lui Dumitru, pe numele său Constantin Capşa, căsătorit cu Ana Vasiliu,
fiica unui negustor din Ploieşti, a avut 13 copii (nouă băieţi şi patru fete), dintre care trei
au murit. Din rândul băieţilor, patru au fost trimişi să înveţe în străinătate. Ştefan Capşa
(1822-1885) obţine licenţa în medicină la Viena, ocupând funcţia de Director General în
Serviciul Sanitar. El a fost mult timp profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti.[4]
Nicolae Capşa (1834 – 1864) este cunoscut ca fiind primul român care a obţinut un
doctorat în matematică la Paris. Din nefericire, s-a stins de tânăr, răpus de o boală de
plămâni.
Ion Capşa (1839-1863), inginer, profesează meseria la Bucureşti iar Dumitru Capşa
(1826-1863) face studii teologice şi se călugăreşte la Mănăstirea Căldăruşani, unde moare
la o vârstă timpurie.
Alţi patru băieţi (Vasile, Anton, Constantin şi Grigore) s-au făcut însă cofetari şi au
întemeiat vestita “Casa Capşa”. Celebra firmă a fraţilor Capşa era adăpostită într-o clădire
închiriată şi apoi cumpărată de ei în 1872, fosta Casă Slătineanu. După anul 1880, sub
acest nume au funcţionat Restaurantul, Hotelul şi Cafeneaua Capşa, devenite în curând un
loc preferat de întâlnire al lumii culturale şi politice bucureştene.
În anul 1871, Grigore Capşa se căsătoreşte cu Marie Obeline Vautier, fiica unui negustor
francez, pe care a cunoscut-o la Paris. În zilele noastre, un urmaş al acestei familii posedă
un renumit restaurant în localitatea Châlons – sur – Marne.
Grigore şi Marie Vautier au avut trei fete şi un băiat: Ana, căsătorită cu Felicien de
Montlebert, ofiţer în armata franceză; Sofia, căsătorită cu Nicolae Zanne; Margareta,
căsătorită cu Constantin Hagi Tudorache şi Anton Capşa, decedat la vârsta de 21 ani
(1899).
Grigore Capşa, rămas singurul proprietar al firmei Capşa, intră în politică (1874). El va fi
ales, în anul 1891, senator la Colegiul I al Capitalei, în 1896 este preşedinte al Camerei
de Comerţ şi Industrie din Bucureşti şi, din 1899, consilier comunal, sub Nicu Filipescu,
primar general al Capitalei.
La moartea sa, în 1902, la conducerea firmei rămâne nepotul său, pe nume Ştefan, fiul lui
Constantin Capşa.[5]
În această celebră cafenea au poposit toţi marii scriitori, poeţi şi artişti ai acestei ţări,
oameni de cultură, politicieni etc.
Despre scriitorii ce-şi beau şvarţul la Capşa, N. Crevedia a scris cândva următoarea
epigramă:
“La Capşa unde vin toţi seniorii,
Local cu două mari despărţituri,
Într-una se mănâncă prăjituri
Şi-n-tralta se mănâncă…….scriitorii !”
O şcoală tricentenară
În localitatea Tărtăşeşti a funcţionat una dintre primele şcoli rurale din Ţara Românească.
Apariţia acestor şcoli este legată de numele Domnului Alexandru I. Ipsilanti, considerat
de V.A. Urechea drept “reorganizatorul învăţământului din Muntenia”.
Alexandru I. Ipsilanti a ocupat scaunul Ţării Româneşti în mai multe rânduri: 1774-1782;
1796-1797; 1802-1806 şi 1806-1807. Fiul său, Alexandru C. Ipsilanti, lider al Eteriei, a
declanşat în 1821 mişcarea de eliberare a grecilor de sub stăpânirea otomană, fiind înfrânt
în lupta de la Drăgăşani (7 iunie 1821).
Voievodul Alexandru I. Ipsilanti a fost preocupat de idea dezvoltării în Muntenia a unui
sistem de învăţământ de factură iluministă. Încă din primul an de domnie, el a cerut
Mitropolitului să-i prezinte o situaţie amănunţită privind lăcaşurile de învăţământ de pe
cuprinsul Ţării Româneşti şi, mai ales, situaţia şcolilor săteşti: în ce localitate
funcţionează, numele dascălului şi dacă acesta îşi dă silinţa îndeajuns, câţi copii sunt în
fiecare şcoală, inclusiv alte date lămuritoare.[6]
Politica promovată de Ipsilanti şi de ceilalţi domni care i-au urmat, a condus la înfiinţarea
câtorva şcoli în mediul rural, pe moşiile unor boieri luminaţi. Acestea aveau, în mod
preponderent, caracter particular. Printre ele, trebuie amintite Şcoala de la Corneşti, Jud.
Dâmboviţa, aflată pe moşia boierului Scarlat Greceanu, menţionată într-un document
datat 20 octombrie 1785. Pentru a sprijini funcţionarea şcolii, domnul permite
organizarea unui bâlci anual, pe moşia din Corneşti, care să dureze trei zile. Din
veniturile realizate astfel, şcolii îi revenea un buget de 40 de taleri pe an.[7]
Alte şcoli asemănătoare au funcţionat în satul Agieşti, pe moşia beizadelei Grigore Şuţu,
în satul Greci, pe moşia slugerului D. Locusteanu, la Cojeşti, în Judeţul Romanaţi, pe
moşia Ruxandrei Hangerli, precum şi la Buda, Buftea, Obileşti, etc.
Aceste şcoli erau destinate special copiilor proveniţi din familii sărace, cărora nu li se
solicitau taxe şcolare. Pentru încurajarea înfiinţării unor astfel de şcoli, moşiile sau
bisericile erau scutite de plata unor impozite sau alte obligaţii. Într-un act datat mai 1792,
aflăm că domnul Mihail C. Şuţu scutea de plata unor dări şi taxe şcoala şi biserica din
satul Şuţa, Judeţul Dâmboviţa.
Printre primele aşezăminte de acest fel, se numără şcoala sătească din Tărtăşeşti, situată
la loc de frunte. Aceasta era întreţinută cu banii cluceresei Smaranda Bujoreanca. Printr-o
petiţie înaintată lui Alexandru C. Moruzi[8], clucereasa Smaranda Bujoreanca îl ruga pe
Vodă să-i acorde unele înlesniri (august 1794).
Din această cerere aflăm că boierul Bujoreanu, tatăl Smarandei, susţinuse material şcoala,
aflată la o moşie a ei, de la Tărtăşeşti, astfel încât copiii să înveţe “de pomană” (gratis)….
care şcoală s-a urmat până la răzmeriţa ruşilor când, de atunci încoace, scăpătând neamul
dumneaei, n-au putut să o mai ţină şi s-au prăpădit.” [9]
Clucereasa îi cerea lui Vodă Moruzi să o ajute cu câţiva oameni, pe lângă şcoală şi, mai
ales, să poată organiza la Tărtăşeşti un târg duminical, din vama căruia banii obţinuţi să
fie “pentru simbria şi chiverniseala dascălilor şi pentru chiverniseala copiilor cum şi
pentru dregerea chiliilor.”
Dând curs acestei petiţii, Vodă porunceşte lui Alexandru Calfoglu[10] ca, împreună cu
boierul Grigorie Brâncoveanu, să viziteze satul Tărtăşeşti al dumneaei Smaranda
Bujoreanu.
În timpul inspecţiei, clucerul Calfoglu constată că aici este deja ridicată o şcoală, lângă
biserică, pentru care a fost adus un dascăl românesc, că este frecventată de un număr de
60 de copii, înscrişi în catalog cu numele lor. El mai arată că “aceste chilii de şcoală până
amu s-au săvârşitu, altele acum se lucrează şi nu s-au isprăvit.”
Primind raportul scris al celor doi “inspectori şcolari” ad-hoc, Vodă Moruzi emite
următoarea poruncă:
“Io, Alexandru Constantin Moruzi, facem Domnia mea milă la numita şcoală ca să ţie
şase oameni scutiţi, pe care acum să-i găsească, să-i aducă din străinătate, cărora să li se
facă cercetare după orânduiala Visteriei şi să li se dea pecetluirile mele.”
Obţinând aprobarea domnească, clucereasa aduse din Transilvania (“străinătate”) câţiva “
scutelnici” (oameni scutiţi de dări), pentru a-i angaja la trebuinţele şcolii. În acest fel, în
urmă cu două secole, câţiva “ungureni” veniţi de peste Carpaţi, s-au stabilit la Tărtăşeşti.
Numele lor de familie, inclusiv localităţile de unde au imigrat, apar într-un tabel din
octombrie 1804, cu menţiunea “sudiţi austrieci”. În acest tabel, pe lângă toponimicul
Tărtăşeşti, figurează şi localitatea Moara - Brăiloi.[11]
În timpul celei de-a doua lui domnii în Ţara Românească, Vodă Alexandru Ipsilanti
întăreşte cluceresei Smaranda Bujoreanca scutirile deja oferite de domnul precedent,
Alexandru Constantin Moruzi, adăugând alte câteva: “ a se face târg în fiecare duminică
şi bâlciurile obişnuite peste an şi a se ţine scaun de carne scutit pe moşia Tărtăşeşti, iar
veniturile obţinute să fie pentru ajutorul bisericii şi şcolii de la Tărtăşeşti.” (16 mai 1797).
La rândul lui, fiul Smarandei, Grigore Bujoreanu, treti-postelnic, revine cu o jalbă, două
luni mai târziu, cerându-i aceluiaşi Alexandru Ipsilanti Vodă, să fie de acord cu scutirea
de bir pentru cei doi preoţi şi un grămătic, pe care boierul i-a aşezat la biserica
Dobruşeşti, cu hramurile Adormirii Maicii Domnului şi Sf. Nicolae.
Din actul menţionat, aflăm că Biv - Vel Vistierul Şerban Bujoreanu a întreţinut din bani
proprii o şcoală pentru învăţătura copiilor sărmani din satul Tărtăşeşti, încă de pe vremea
domnului Constantin Brâncoveanu, ceea ce împinge cu o sută de ani în urmă data
apariţiei primelor şcoli rurale din România !
Impresionat, desigur, de dragostea şi grija boierilor Bujoreni faţă de şcoala lor din
Tărtăşeşti, Vodă aprobă “lude 12 străini, câte 6 de fiecare” pentru “posluşenia” bisericii şi
şcolii.
Ştiind că pe moşia medelnicerului Grigorie Bujoreanu funcţiona o veche şcoală, având
doi preoţi şi un grămătic, cu 32 de elevi, care frecventau în mod regulat cursurile, Vodă
îşi manifestă mărinimia, acordând preoţilor scutire de toate dările prezente sau viitoare:
“de ploconul vlădicesc” şi de alte “angarale”. Totodată, “să ţie şi 10 liude, oameni străini,
scutiţi”. În plus, la data de 2 septembrie 1797, Ipsilanti mai miluieşte din nou şcoala şi
biserica din Tărtăşeşti cu noi scutiri de “stupi, râmători vii şi o sută de oi.”
Renumită trebuia să fi fost şcoala din Tărtăşeşti, dacă şi domnii ce au urmat lui Ipsilanti
au apreciat-o şi au scutit-o de dări, biruri şi angarale. Astfel, cumplitul Hangerli Voievod
(1797-1799)[12] se înduplecă faţă de trebuinţele acestei şcoli şi sporeşte de la 10 la 12
numărul “oamenilor străini şi făr de pricină de dajdie” (şase ai bisericii şi şase ai şcolii).
Tocmai el, Hangerli Voievod, care dublase dările în întreaga ţară (oieritul, dijmăritul,
tutunăritul, reintroducând văcăritul, sub numele de goştinărit); tocmai Hangerli Voievod,
care anulase scutirile de impozite pentru boierii de rang inferior, încasând - în schimb - cu
cele mai violente metode birurile ce apăsau pe grumazul ţării, este cel care face o
excepţie cu moşia şi şcoala din Tărtăşeşti.
Se poate presupune că atitudinea indulgentă faţă de aşezământul şcolar din Tărtăşeşti a
fost cauzată de faptul că moşiile Lunguleţu şi Lungii (Secăturile), aparţinând hrăpăreţului
C. Hangerli, erau situate în vecinătate.
În anii care au urmat domniei tragice a acestui fanariot şi alţi principi vor avea grijă de
şcoala amintită. Astfel, domnind pentru a doua oară la Bucureşti ( 1799 – 1801),
Alexandru Moruzi menţine privilegiile obţinute de boierii Bujoreni în favoarea Şcolii din
Tărtăşeşti.
La rândul său, Constantin Alexandru Ipsilanti întăreşte lui Grigorie Bujoreanul, devenit
acum al treilea postelnic, “slobozenie pentru biserica de piatră şi şcoală, pentru facerea
târgurilor la Tărtăşeşti - duminica – şi a bâlciurilor ce sunt obişnuite, la care târguri să se
vândă vinul şi rachiul, dar numai ale stăpânului moşiei şi un scaun de carne, ca venitul
lui să se ajute biserica.”
După terminarea războiului şi a ocupaţiei ruseşti (1806-1812), Ioan Gheorghe Caragea[13]
reînnoieşte scutirile de biruri în două rânduri (8 aprilie şi 27 iunie 1813).
Un ultim document semnat de Al. N. Şuţu, datat 26 aprilie 1819, încheie lungul şir de
acte prin care Şcoala din Tărtăşeşti, operă de caritate şi de aleasă purtare patriotică a
boierilor Bujoreni, atrăgea simpatia şi sprijinul moral al domnilor Ţării Româneşti.
Bisericile din Tărtăşeşti
Bâldana.
În anul 1827, Popa Gheorghe, eclesiarhul Bisericii Curtea Domnească din Târgovişte şi
Protopop al Judeţului Dâmboviţa, începea construcţia bisericii din Bâldana, având hramul
Sf. Gheorghe şi Sf. Nicolae. Iniţial, biserica din Bâldana funcţiona pe lângă Mănăstirea
Adormirea.
În anul 1831, Popa Gheorghe, împreună cu clucerul Costache Hiotu, înălţau pe lângă
această biserică un număr de câteva chilii, unde au fost găzduite 12 călugăriţe.
La sfinţirea bisericii este invitat să participe şi generalul Kiseleff. După câte îşi aminteau
bătrânii din Tărtăşeşti, pe la 1900, guvernatorul Munteniei a înzestrat acest lăcaş de cult
cu două mari icoane, lucrate în mărgăritar.
Spre sfârşitul vieţii, Popa Gheorghe Eclesiarhul lasă prin testament această moşie fiicei
sale, Elena, căsătorită cu slugerul Păun Pascal (1834)[14]
Elena Pascal va repara mănăstirea în anul 1861. La moartea ei (1873), întreaga moşie
Bâldana revine nepoatei sale Irina, soţia dr. G. Polizu, cu condiţia de a întreţine
mănăstirea de aici. Din păcate, la moartea dr. Polizu (1887), moştenitorii doresc ieşirea
din indiviziune şi vând moşia Bâldana, alungând călugăriţele şi dărâmând chiliile
acestora.[15]
În cătunul Fundata din satul Bâldana se mai afla o biserică, cu hramul “Izvorul
Tămăduirii”, zidită de Matei Fundăţeanu. Ea a fost ridicată la 1815 de către paharnicul
Dumitru Persiceanu (ginerele vistierului Matei, căsătorit cu Sultana Persiceanu). Căzând
în ruină, a fost rezidită din temelie de pitarul Nicolae şi ispravnicul Ion Prisiceni, fiind
terminată la 1845, în timpul domniei lui George Bibescu, mitropolit fiind Neofit.
Iorgu Dumitrescu, un fel de Mecena de Dâmboviţa, a oferit fondurile necesare pentru
refacerea Bisericii din Bâldana şi construirea paraclisului “Izvorul Tămăduirii”.
În jurul anului 1900, pe frontispiciul bisericii se mai putea citi textul pisaniei:
“S-a ridicat această sfântă biserică de robii lui Dumnezeu Clucer Hiotu şi Popa Gheorghe,
Ecleziarhul Bisericii Domneşti din Târgovişte, şi Protopop al Judeţului Dâmboviţa, de
roaba lui Dumnezeu Maria Prezbitera, spre slava şi cinstea Născătoarei de Dumnezeu şi a
Marelui Mucenic Gheorghe şi a Sf. Nicolae, în zilele puternicului Împărat a toată Rusia,
Nicolae Pavlovici, fiind muscalii în ţară, prin blagoslovenia P. S. Părintele Episcop al
Râmnicului, Kir Neofit, fiind cârmuitor al Sfintei Mitropolii cu P.S. Părintele Mitropolit
Kir Grigore, ce din pizma boierilor a fost izgonit în Ţara Muscălească, s-a săvârşit la leat
1831, Sept. 8”.
Ce sublimă pagină de istorie se ascunde în această succintă pisanie !
Tărtăşeşti
Avem relativ puţine date despre trecutul bisericilor din Tărtăşeşti. Cităm din documentata
lucrare a lui N. Stoicescu, intitulată “Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale
din România”, următoarele ştiri referitoare la bisericile comunei Tărtăşeşti:
“Tărtăşeşti - Dobruşeşti, Jud. Ilfov: Biserica Adormirea şi Sf. Nicolae a boierilor
Bujoreni, sec. XVIII, şcoală. Biserica Sf. Nicolae, construită de Mihai Ieromonah, de la
mănăstirea Aninoasa, la 1779 şi refăcută la 1853. Biserica din Tărtăşeşti Ilfov – ctitorie a
egumenului Mănăstirii Aninoasa - este amintită în documente de la sfârşitul veacului al
XVIII-lea şi începutul celui următor (20 august 1792 şi 27 iulie 1803)[16].
a) Pajera. (Tărtăşeştii de Sus) Biserica Sf. Nicolae, construită de Mihai Aninoşeanu
Ieromonahul, şi Grigore Ierodiacon, 1779, reparată în 1894.
b) Călugărul. Biserica Sf. Gheorghe şi Dumitru, construită de Mihai, egumenul
Mănăstirii Sf. Apostol şi nepotul său, Mihai Ieromonah, 1763
Schitul Tărtăşeşti (vezi Doc. Acad. Rom. CXXXVIII/226 din 11 aprilie 1756 şi Doc.
CCCXXXVI/25, Arh. Stat. Bucureşti, Mitropolia Ţării Româneşti, din 29 martie 1767) se
pare că este acelaşi cu Schitul Dobroşeşti (Sf. Gheorghe şi Dumitru), sec. XVIII (Doc.
Acad. Rom. Ms. Rom. 221, f. 114- 115) “
În preajma Primului Război Mondial, preotul Ion D. Petrescu, originar din Răcari, a
efectuat o vizită la Tărtăşeşti, consemnând observaţiile sale într-un articol document.[17]
Prima biserică vizitată este biserica parohială din satul Călugărul.
Ion D. Petrescu, obişnuit cu alura măreaţă a Bisericii Visarion din Capitală, nu a fost
deloc entuziasmat: stilul construcţiei este neimpunător, biserica este chiar mică - simplă
pe dinafară, cu pictură interioară nu tocmai aleasă, dar bogată – “pictura obişnuită a
vremii”. Biserica era spoită la exterior cu var.
Ceea ce-l impresionează însă în mod plăcut pe atentul vizitator este pisania bisericii,
aflată deasupra uşii de intrare, pe o piatră dreptunghiulară, având un frumos chenar de
frunze:
“Doamne cela ce proslăveşti pre cei ce iubesc podoaba casei Tale şi locu locuinţei Măririi
Tale, primeşte sfântu locaş acesta, care întru slava Ta şi întru prăznuirea Sfântului
Mucenic Gheorghe, făcătorul de minuni şi a Sfântului Mucenic Dimitrie, izvoritor de mir,
l-au zidit den temelie cu toată podoaba bisericească de cucernicii robii tăi, Mihail igumen
“Arhimandritului”, ucenicul Mitropolitului Ştefan, şi de nepotu-său Mihail Ieromonah,
dichiu Mitropoliei, pentru a lor şi a neamului lor veşnică pomenire şi ispravnic au şi
ajutat Ştefan erei nepot lor. Avgust 15, 7271 (1763).”
Frumoasă pisania bisericii din Tărtăşeşti ! Un text asemănător există numai într-un singur
loc din Bucureşti, la Biserica Creţulescu:
“Doamne, acela ce proslăveşti pre cei ce iubesc podoaba casei Tale şi locul locuinţei
Măririi Tale şi întru truda şi prăznuirea……. .” [18]
În interior, pe peretele din stânga, spre Vest, apare scris “Cosma Episcop Buzăului”, iar în
partea dreaptă: “Mihail egumen de la Arhimandritul”.
Pe zidul dinspre Sud: “Metodie Episcop Buzăului” iar alături: “Grigorie Mitropolitul
Ţării Româneşti”.
Prezenţa episcopilor de Buzău îşi are explicaţia următoare: la început, această biserică
fusese un schit (construit de egumenul Mihail, împreună cu fiii săi), închinat, apoi, ca
metoh, Episcopiei Buzăului:
“Să fie de danie Sfintei Episcopii a Buzăului şi Sfinţiei Sale, iubitorului de Dumnezeu,
părintelui Chir Cosma, episcopului acestei sfinte episcopii.[19] ”
Cosma, Episcop de Buzău (sept.1763 – 9 oct.1787), devenit mai apoi Mitropolit, era un
arhiereu de modă veche, fost protosinghel la Mitropolie. El obţine scaunul episcopal de
Buzău la 4 septembrie 1763.
Acest Chir Cosma publicase la Bucureşti şi Buzău importante cărţi de cult: “Psaltire
Românească” (1756), “Psaltire” (1767), “Catavasier” (1768), “Octoih” (1792).
Mitropolitul Grigorie, celălalt arhiereu care apare în Pisania schitului din Tărtăşeşti,
dobândise scaunul Mitropoliei la 28 iulie 1760. Român de origine, venind în fruntea
Bisericii Ţării Româneşti după prelaţi greci (Neofit, Filaret), acest Grigorie de la Colţea,
eclesiarh al Mitropoliei şi Episcop al Mirelor (1740), era un om “fără multă cărturărie,
deşi învăţase la şcoală grecească, împreună cu Daponte, dar cuminte şi evlavios.” Îi
plăceau cronicele şi, “la masă, în loc de vorbe, poftia cetanie”. Se stinge din viaţă la 18
sept.1787, locul său fiind luat chiar de Chir Cosma, Episcopul Buzăului.
În vremea cât au păstorit Mitropolia Ţării Româneşti, cei doi arhierei au trudit cu
neobosită râvnă la tipărirea din nou şi la răspândirea cărţilor bisericeşti în tot mai multe
sate, ceasloave pe care “preotul umil al ţăranilor citea cuvânt Dumnezeiesc şi cuvânt de
laudă lui Dumnezeu şi cu înţelegerea mulţimii celei mari a credincioşilor.” [20]
Aşadar, ctitorii bisericii din satul Călugărul sunt Mihail, stareţul (egumenul) bisericii
“Sfinţii Apostoli” sau “Arhimandritul” din Bucureşti şi Mihail Eromonahul [21].
Biserica “Sfinţii Apostoli” sau a “Arhimandritului” era închinată mănăstirii greceşti
“Stavronichita”. Egumenul Mihail fusese în tinereţe ucenic al Mitropolitului Ştefan care,
cu un secol înainte, fusese – la rândul său - egumen al Bisericii “Sf. Apostoli”.
Al doilea ctitor, omonim, era nepotul primului şi îndeplinea funcţia de dichiu al
Mitropoliei.[22]
Prin urmare, datorită prezenţei acestui schit călugăresc la Tărtăşeşti, unul dintre satele
componente se va numi “Călugărul”. În literatura de specialitate am întâlnit însă şi
denumirea “Schitul Tărtăşeşti”, nume sub care trebuie să înţelegem, de fapt, schitul şi
biserica din satul Călugărul.
Bauer, călător străin prin Muntenia, evocă numele schitului din Tărtăşeşti, dar vorbeşte şi
de existenţa unei “capele” lângă acest schit.[23]
Dată fiind confuzia creată în literatura de specialitate cu privire la identificarea Schitului
Dobruşeşti - Ilfov (situat lângă Snagov) cu Schitul Călugărul din Dobruşeşti, trebuie să
arătăm că acesta din urmă se afla în trecut în localitatea Tărtăşeşti. De altfel, un argument
viabil este faptul că hramul Schitului din Dobruşeşti corespunde cu hramul bisericii din
satul Călugărul (Tărtăşeşti): Sf. Dimitrie şi Sf. Gheorghe.
În satul Pajera (sau Pajura) se află ctitoria boierilor Bujoreni. În trecut, acest sat mai era
cunoscut şi sub numele de Tărtăşeştii de Sus.
În anul 1779, Ieromonahul Mihail, de la Mănăstirea Aninoasa, a construit o biserică,
refăcută în anul 1853. Are hramul “Adormirea” şi “Sf. Nicolae”. Alături de biserică,
boierii Bujoreni au înălţat o şcoală, destinată luminării fiilor satului.
Biserica este ceva mai mare decât aceea din satul Călugărul dar, pe dinafară, biserica nu
are vreo podoabă, nici picturi sau pisanie. În schimb, altarul are şapte feţe.
În interiorul bisericii, în dreapta uşii de la intrare, există următoarele însemnări: “Mihail
Ieromonah egumen Mănăstirii Aninoasa”. Alături, este scris numele fiului său, “Jupân
Nica Tărtăşescu”.
Acest Mihail Ieromonahul cumpărase 60 de stânjeni de moşie, în Tărtăşeşti, de la Şerban
Vătăşescu[24]. De atunci, egumenul Mănăstirii Aninoasa va fi cunoscut şi sub numele de
Mihail Tărtăşescu. El este cel care închină schitul Tărtăşeşti, ctitorit împreună cu fiii săi,
Episcopiei Buzăului.
Neamul acestui harnic preot se înrudea cu boierii Vlădeşti sau Prisiceni (numiţi astfel
după moşiile lor din Muscel: Vlădeşti şi Prisiceni). În Muntenia, boierii Vlădeşti erau
cunoscuţi ca o veche şi însemnată familie nobiliară, încă din prima jumătate a veacului al
XV-lea.
Pitarul Tudor Vlădescu este ctitorul Mănăstirii Aninoasa, acolo unde, peste ani, va fi
egumen Mihail Vlădescu.

Tărtăşeşti Însemnări documentare (Partea a V-a)

Medelnicerul din Tărtăşeşti sistematizează cursul Dâmboviţei

În Bucureşti, furnizarea apei de băut a fost o problemă serioasă nu de ieri, de azi, ci de
peste două secole !
Pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, necesitatea aprovizionării Capitalei cu apă potabilă
preocupa atât pe locuitori, cât şi pe domnii Ţării Româneşti.
În vremea domniei lui N. Mavrogheni (1787), reţeaua de alimentare a oraşului Bucureşti
a fost simţitor lărgită, apa fiind captată printr-un canal de la Crevedia şi Ciocăneşti.
În vremea lui A. Ipsilanti, sistemul de aprovizionare cu apă din râul Dâmboviţa a fost
parţial înlocuit, cantitatea de apă potabilă fiind adusă prin conducte de la Creţuleşti.
Tot în cursul domniei acestui fanariot (1774-1782), s-a executat în comuna Lunguleţu o
mare lucrare hidraulică, respectiv devierea Dâmboviţei spre Argeş, pentru a se feri
Capitala de inundaţii.
Domnul care i-a urmat, Mihai Constantin Şuţu, a avut şi el în vedere îmbunătăţirea
sistemului de aducţiune a apei potabile a oraşului. El porunceşte aducerea apei de băut
până la Podul Mogoşoaiei, din surse aflate în afara Bucureştilor.
Ca urmare, acum apar şi primele cişmele pe străzile oraşului (1779) şi o nouă afacere:
“casa cişmelelor”
Cu această îndeletnicire prosperă se ocupau doi “neguţători de apă”, “sulugi-başa”:
Papazoglu Hagi Dimitrie şi Panait Hagi Nica, cărora Vodă Şuţu le încredinţă postul de
casieri la Epitropia Apelor. Alături de ei, existau şi paznici ai cişmelelor. Mai toţi locuiau
în Mahalaua Stejarului unde, în timpul Brâncoveanului, se afla “Şipotul Fântânilor”.
În perioada 1795-1811, au fost instalate pe străzile capitalei 18 cişmele care, deşi aveau
un debit suficient, nu satisfăceau cerinţele unei populaţii în creştere numerică.
În anul 1839, doar 14 cişmele mai erau alimentate cu apă adusă de la Ciocăneşti şi
Crevedia.
Pe la începutul veacului al XIX-lea, situaţia alimentării cu apă a Capitalei fiind
considerată nesatisfăcătoare, se decide îmbunătăţirea sistemului de aducţiune şi de
amenajare a râului Dîmboviţa în amonte.
Însă chestiunea amenajării cursului Dâmboviţei era susţinută nu numai de orăşeni, ci şi de
locuitorii satelor limitrofe Capitalei, dintr-un îndoit motiv: pe de o parte, revărsarea
apelor râului Dâmboviţa, în vremea inundaţiilor, cauza mari daune culturilor agricole şi
chiar satelor situate în apropierea cursului acestui râu; pe de altă parte, revărsările de ape
afectau periodic atât vadurile, cât şi morile nou înfiinţate pe cursul Dâmboviţei, inclusiv
locuinţele bucureştenilor.
Se cunoaşte că, după încheierea Tratatului de la Kuciuk-Kainargi (1774), comerţului şi
industriei manufacturiere, aflate într-un stadiu incipient, li se oferă o şansă de dezvoltare
semnificativă.
Ca urmare, acum apar mori şi postăvării[1], situate pe malurile Dâmboviţei, atât în amonte
cât şi în avalul râului ce străbate capitala Ţării Româneşti.
Din documentele vremii rezultă prezenţa multor mori, vaduri şi poduri, sau chiar
manufacturi de producere a hârtiei. Aceste exploataţii, realizate pe firul Dâmboviţei,
sporeau valoarea proprietăţilor existente.
În secolul al XIX-lea, existau pe Dâmboviţa, după cum se ştie, câteva poduri, consemnate
într-o catagrafie întocmită de topografii ruşi în vremea Regulamentului Organic.
Aceste hărţi înregistrau un număr de 5 poduri, de la vărsare la izvorul Dâmboviţei,
inclusiv la Tărtăşeşti ! Acest fapt vine să întărească tradiţia locală, potrivit căreia, înainte
vreme, vatra satului nu coincidea cu actuala poziţie a comunei, de-a lungul şoselei
Bucureşti - Piteşti. În schimb, la Răcari, localitate cunoscută şi sub numele de “Podu
Bărbierului”, nu este consemnată existenţa vreunui pod. Ca şi localitatea Răcari,
strămutată pe la 1787 din Valea Colentinei, pe unde trecea Drumul Sării, la noul vad de
trecere peste râul Ilfoveţ, comuna Tărtăşeşti se afla mai aproape de cursul râului decât în
prezent.
Pe moşia Fundeni este menţionată cea mai veche manufactură de producere a hârtiei,
aparţinând Biv - Vel Vistierului Dumitrşcu Racoviţă, numită în documentele vremii
“hardughia de pe apa Colentinei” (1765-1776).
O alta, similară, este instalată pe moşia Ciorogârla - Catichea. A funcţionat din 1796 până
în primul deceniu al veacului al XIX-lea.
Anterior anului 1862, pe malurile Dâmboviţei se aflau în exploatare nu mai puţin de 49
de mori de apă. Din nefericire, multe dintre ele creau un mare pericol pentru localnici,
mai ales în timpul ploilor abundente, când se produceau mari inundaţii. Apele care
stagnau apoi, sub formă de bălţi şi lacuri cu apă stătătoare, creau focare de infecţii, care
periclitau sănătatea locuitorilor.
Din acest motiv, în anul 1840, domnitorul Ţării Româneşti porunceşte închiderea morilor
situate pe moşia Lunguleţu şi desfiinţarea stăvilarelor de pe Dâmboviţa.
Dar decizia definitivă va fi luată abia în urma gravelor inundaţii din anii 1864 şi 1865,
care au afectat cel mai grav pe locuitorii Capitalei. Acum, stăpânirea decide măsura
desfiinţării tuturor morilor aflate pe malurile Dâmboviţei, şi nu erau puţine !
Conform planurilor întocmite la mijlocul secolului al XIX-lea de
I. Teofileu, se constată existenţa următoarelor mori: Moara General Ion Emanoil Florescu,
Moara Pandurizi, Moara Nouă, Conţeştii de Sus, Deşlioaica, Moara de la Hotar,
Brezoianu, Brăiloiu, Brezoaia, Vadu Vechi, Postăvari, Trestieni, Boceneasca, Cosoba,
Joiţa, Bâcu, Dragomireştii din Vale, Dragomireştii din Deal, Chiajna, Dudu, Roşu, Boga,
Ciurel, etc.
Dintre aceste mori, aflate cândva pe malurile Dâmboviţei, nu au mai rămas decât vagi
amintiri, ori simple toponime: “Slobozia-Moară”.
Dar nu numai morile şi “hardughiile” constituiau o problemă: principala ameninţare o
constituiau revărsările de ape. În centrul de atunci al oraşului, malul drept al Dâmboviţei
fusese supra-înălţat, dar fără rezultat. Iată cum descrie G. I. Ionnescu – Gion [2] aceste
repetate urgii produse de râul Dâmboviţa:
“ Cu toate aceste înălţături ale malului drept, când Dâmboviţa “apă dulce şi blajină”
venea nebună şi cu valuri dunărene, atunci nici zăgazuri, nici iazuri, nici înălţături de tot
felul nu o mai opreau. Se întindea furioasă şi vâjâind pe toată valea Cotrocenilor, prin
mahalalele Gorganul, Izvorul, Mihai Vodă; răbufnea la podul gârlei din faţa Zlătarilor,
acoperind vechea mahala a Trâmbiţaşilor, pe la Podul de Nuiele; umfla lacurile
Dudescului şi Antimului; făcea să dârdâie zidurile Curţii Domneşti; bătea în colina
Mănăstirii Radu-Vodă şi-apoi, acoperind toate mahalalele de la vale, se revărsa ca
mulţămită de pagubele ce cauza bieţilor bucureşteni, pe Câmpia Vitanului, ducând cu
dânsa buturugile ilfovene, căpriorii de la podurile şi de la casele bucureştene şi – de câte
ori – câte o albie de copil sau câte un coş în care o găină continua a cloci”.
Dar nici localităţile din amonte nu o duceau mai bine. Consultând documentele vremii [3],
atenţia ne-a fost atrasă de jalba înaintată lui Vodă de către boierii din partea Tărtăşeştilor.
Ei solicitau construirea unui nou canal şi a unui stăvilar în satul Răcari, astfel încât
Dâmboviţa să nu mai cauzeze stricăciuni recoltelor din zonă ori locuitorilor oraşului
Bucureşti.
Pentru rezolvarea acestor neajunsuri, la 18 martie 1815, inginerul Gustav Freiwald
primeşte însărcinarea de a efectua lucrări de adâncire şi curăţire a Dâmboviţei, în amonte
de Bucureşti.
În baza planurilor tehnice executate de Freiwald, domnul Ţării Româneşti aprobă
efectuarea unor operaţiuni de amenajare a cursului apei, în zona Răcari, cunoscută
bucureştenilor sub denumirea de “la şanţuri”.
Proiectul prevedea, în principal, ca zăgazul să fie mutat în aval de Răcari, acolo unde
apele Dâmboviţei se împreunau cu cele ale Ilfovului. Constructorii trebuiau să sape un
şanţ de aducţiune, suficient de mare, şi să înalţe un stăvilar solid, vechiul canal urmând a
fi astupat.
Din porunca domnului Vodă Caragea (28 iunie 1815), fostul mare medelnicer Grigore
Bujoreanu din Tărtăşeşti urma să supravegheze desfăşurarea lucrărilor de aducţiune şi
amenajare a cursului râului Dâmboviţa.
Contribuţia tărtăşenilor la regularizarea cursului Dâmboviţei a fost semnificativă. În
primul rând, medelnicerul din Tărtăşeşti şi-a luat misiunea în serios. Mai întâi, el a
calculat devizul estimativ al lucrării, fixând contribuţia fiecărui boier sau proprietar de
terenuri la realizarea canalului şi a stăvilarului.
Costul devizului lucrărilor de mutare a stăvilarului şi de trasare a canalului se ridica la
suma de 12 135 taleri. După calculele lui Grigore Bujoreanu, fiecare latifundiar, dintre cei
afectaţi de inundaţiile Ilfovului, urma să contribuie cu sume de bani, proporţional cu
suprafaţa deţinută (câte 20 de parale, pentru fiecare stânjen de teren.)
Iată lista celor care urmau să se bucure de binefacerile acestui ambiţios proiect de
amenajări hidrotehnice: “Răcărenii; Bâldănenii, cu moşia boierească; Fundata Herăzoilor;
moşia medelnicerului Constandin Bujoreanu ot Tărtăşeşti; moşia dumnealui căminar
Ştefan Bujoreanu ot Tărtăşeşti şi a medelnicerului Gligorie Bujoreanu ot Tărtăşeşti;
moşiile Sfintei Episcopii Buzău şi Sfintei Episcopii Argeş; moşiile ot Roibu, în total 5100
de stânjeni”.
Contribuţiile în bani urmau să fie repartizate după cum urmează:
„Sf. Episcopie a Râmnicului 300 taleri
Brezoaia Brăiloiului 300 taleri
Moşia răposatului vornic Constadin Ştirbei 2000 taleri
Brezoaia dumnealui spătarului Ruset 1000 taleri
Postăvarii şi Trestienii vornicesei Ecaterina Ştirbei 1000 taleri
Cosoba dumnealor boierilor Creţuleşti 1000 taleri
Cosoba dumnealui Vel Ban Constadin Creţulescu 1000 taleri
Popeştii şi Joiţa 800 taleri
Medelnicerul Arcuda 300 taleri
Popeştii mănăstirii Mihai Vodă 1000 taleri
Popeştii mănăstirii Sf. Ecaterina 2000 taleri
Dragomireştii slăvitului dragoman Manuc 4800 taleri
Ciocăneştii vornicului Istrate Creţulescu 2000 taleri
Burtea şi Flămânzenii Mănăstirii Radu Vodă 4000 taleri
Şetrar Ştefan Tărtăşescu 4000 taleri
Şetrar Ştefan Tărtăşeşcu, moşia ce-i zice Cojocu 500 taleri
Moşnenii Tărtăşeşti 4000 taleri „
Un proiect de anvergură pentru care, prin subscripţie publică, s-au strâns aproape 30 000
de taleri.
O parte însemnată a acestor fonduri a provenit din partea tărtăşenilor, deopotrivă boieri
sau moşneni, ceea ce înseamnă că starea lor materială era deosebit de înfloritoare.
Lucrarea hidrotehnică trebuia realizată în satul Răcari, “den sus de moara Brăiloiului,
unde dau în Ilfov [4] câteva apşoare mici”.
Noul canal avea scopul de a abate “apa Ilfovului a intra în apa Dâmboviţei”. Tot acolo,
“un alt şanţ să se deschidă, mai la vale din apa Dâmboviţei, până în şanţul cel vechi ce dă
în Ciorogârla, ca să ia prisosul apei, atât al Ilfovului cât şi al Dâmboviţei, când vine mare,
unde acolo să se mute stăvilarul şi să păzească epistatu cu şănţari. Iar gura şanţului celui
vechi, ce este den sus, să se astupe.”
Primind încuviinţarea Divanului Domnesc, medelnicerul Grigore Bujoreanu îşi ia în
serios răspunderile de antreprenor al lucrării. Împreună cu Dima Siulugi-Başa, boierul
tărtăşean va angaja salahori pentru a duce la îndeplinire poruncile domneşti care cereau “
să deschidă amândouă şanţurile, însă aceasta să se desăvârşească fără zăbavă, acum în
vreme de vară, cât este înlesnire a se lucra.”
Tot pentru urgentarea lucrărilor de amenajare, Vodă propune cumpărarea unei maşini de
săpat (“mihani”), cu ajutorul căreia să se cureţe “matca Dâmboviţei, cu înlesnire şi cu
prea puţină cheltuială.” În luna iulie 1815, domnul Ţării Româneşti porunceşte marilor
boieri să ceară sfatul Arhimandritului Theodosie, egumenul Mănăstirii Radu -Vodă, “care
are deplină ştiinţă a închipuirii acestei mihanii”. [5]
Iată un episod interesant pentru istoria ingineriei în România! Din păcate, nu ştim dacă
maşina (“mihania”) a fost cumpărată, construită sau folosită vreodată.
Tărtăşeşti, o aşezare la “Drumul Mare”
Localitatea Tărtăşeşti are o poziţie geografică privilegiată. Dacă privim harta României,
observăm că distanţa cea mai scurtă de la Carpaţi la Dunăre, în regiunea Munteniei, este o
axă imaginară, având direcţia N-V,
S-E, care porneşte de la Vârful Omu (Carpaţi), trece prin Bucureşti şi atinge Dunărea.
Paralel cu această axă se scurg spre Dunăre apele Neajlovului, Argeşului, Sabarului,
Ciorogârlei, Dâmboviţei, Ilfovului (Colentinei), etc.
O altă axă imaginară, situată imediat sub paralela de 45° latitudine nordică, poate uni, cu
multă aproximaţie, oraşele Piteşti, Târgovişte şi Ploieşti.
Având aceste repere, este lesne de imaginat faptul că Tărtăşeşti se situează într-un loc cu
remarcabile însuşiri geo - climatice.
Localitatea beneficiază de un teren fertil, situat în apropierea unor cursuri de apă, vitale
pentru agricultură. În plus, comuna se află lângă o pădure seculară, Pădurea Râioasa,
rămăşiţă a falnicilor codri ai Vlăsiei.
Denumirea Vlăsia face parte din aceeaşi familie de toponime: Vlaşca, Vlăşcuţa, Valea
Vlăsiei, Moara Vlăsiei, Poiana Vlăsiei, Drumul Vlăsiei, Pădurea Vlăsiei.
“ Vlaşca, al cărei nume, dat de slavi, înseamnă Ţara Vlahilor, adică a Românilor, era
acoperită cu codrii uriaşi, din care au rămas până astăzi unele petece. E caracteristic că
slavii au dat această denumire tocmai unei regiuni de şes: dovadă că aici era o populaţie
românească deasă” [6]. Astfel, Codrul Vlăsiei trebuie pus în legătură cu Vlahii, Vlasii şi
înseamnă: Pădurea Românilor.
În sfârşit, să ne imaginăm din nou că am putea folosi pe hartă un compas uriaş, al cărui
picior ar fi fixat în centrul comunei Tărtăşeşti: am putea desena cu el un cerc imaginar
care, cu oarecare bunăvoinţă, ar trece prin Târgovişte, Bucureşti, Videle şi Ploieşti. Cu
alte cuvinte, această aşezare s-ar afla în centrul imaginar al cercului amintit. Consecinţele
sunt lesne de înţeles în ceea ce priveşte comerţul, transporturile, folosirea forţei de muncă
etc. Dar, influenţele exercitate de aceşti poli de atracţie asupra vieţii locuitorilor comunei
sunt echilibrate, cu o singură excepţie: Capitala.
Documentele istorice atestă existenţa unor drumuri tradiţionale, care treceau, fie prin
Tărtăşeşti, fie prin apropierea acestei localităţi. Astfel, la Lunguleţu, în apropiere de albia
Dâmboviţei, exista cu câteva secole în urmă “Calea Baiului”[7]. Numele acesta indica
“Drumul Piteştilor, cel vechi”[8]. Drumul poate fi localizat în apropiere de Ciorogârla şi
era menit, probabil, să ocolească zona mlăştinoasă, creată de râul Râioasa, regiune
cunoscută în vechime sub numele de “prival”. Pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, acest
fir de apă este amintit sub numele de “Râioasa cea bătrână”.[9]
În cursul istoriei sale multiseculare, comuna a profitat de existenţa unei căi de legătură
mult folosite pentru negoţ, nu numai de către locuitorii Munteniei, ci şi de străini. Artera
de comerţ, pe care circulau mărfurile cele mai felurite, trecea şi prin apropierea localităţii.
Ea asigura legătura dintre centrul Europei şi Imperiul Otoman, cu punct de intrare la
Braşov, escale la Rucăr, Bran, Târgovişte, Bucureşti şi obiectiv terminal la Giurgiu.
Călătorul plecat din Bucureşti, ajungea la Tărtăşeşti, unde drumul se bifurca spre două
direcţii importante: Târgovişte, respectiv Piteşti. Era unul dintre drumurile tradiţionale,
care făcea joncţiunea cu alte căi de comunicaţie, vechi de sute de ani. O asemenea arteră
importantă unea Turnu – Severin de Craiova, trecând prin Slatina şi Târgovişte, de unde o
ramură se îndrepta spre Buzău iar alta spre Brăila.
O altă cale de transport, folosită de negustori sau călători, asigura legătura dintre Capitală
şi Turnu - Roşu, prin Piteşti, Curtea de Argeş şi Câineni.
În veacul al XVII-lea, singurele căi de legătură, care cunoşteau un trafic intens, erau aşa
numitele “drumuri ale sării”, pe unde circulau carele încărcate cu acest produs spre
Dunăre sau mai departe, în Balcani sau Imperiul Turcesc.
Sarea era transportată de la Ocnele Mari până la Turnu - Severin ori de la salinele din
Prahova spre Dunăre sau Mare.
În secolul al XIX-lea, în Principate se remarcă o diversificare a căilor de transport.
Potrivit unei hărţi ruseşti, din anul 1835, drumurile Ţării Româneşti erau clasificate în trei
categorii: cele mai importante erau “drumurile de poştă”. Acestea, odată cu trecerea
timpului, au fost modernizate şi au format, în general, actualele şosele de interes naţional.
Urmau, potrivit aceleiaşi clasificări, “drumurile mari” şi “drumurile mici”.
Satul Pajera, după cum am arătat mai sus, îşi explică astfel numele: probabil, încă de la
sfârşitul veacului al XVIII-lea, aici exista o staţie de poştă. Ea era situată pe “Drumul cel
mare de Olac”, pe care circulau primele căruţe de poştă, între Bucureşti şi Târgovişte,
respectiv Piteşti.
Se ştie că primul organizator al serviciului de transport călători, scrisori şi colete a fost
Alexandru Ipsilanti, în anul 1775. El a decis ca statul să-şi asume toate cheltuielile pentru
întreţinerea serviciului (clădiri, adică “menzil”-uri, locuinţe pentru funcţionari, camere
pentru călători, grajduri şi curte mare.) O asemenea staţie era pusă sub conducerea unui
“căpitan” de poştă, având ca personal păzitori, surugii şi bicigaşi, aflaţi în simbria
Statului.
Existau şi curieri domneşti, care circulau pe aceste rute, într-un “olac”, adică un fel de
vehicul la care se înhămau câte patru cai, surugiul conducând călare. Transportul
persoanelor se făcea, fie călare, fie cu “olacul”. Distanţa de la o staţie la alta era de circa
20 km (patru “leghe”). La început, taxa era de 10 bani pe oră pentru un cal, şi de 60 de
bani pentru un “olac”. Caii se schimbau de la o staţie la alta, pentru a nu fi obosiţi şi
pentru a mări viteza de circulaţie a călătorilor şi a mărfurilor.
Ulterior, exploatarea serviciilor de transport mărfuri şi călători a fost atribuită unor
antreprenori, pentru a reveni, spre mijlocul veacului al XIX-lea, din nou, în administraţia
statului.
Conform “Anuarului Principatului Ţării Româneşti pe anul 1842”, rezultă că poştele
depindeau de “Departamentul din Năuntru”, Secţia a III-a, care, printre alte atribuţii, se
ocupa de administraţia poştelor, corespondenţă, şcoli, eforia spitalelor şi alte aşezăminte
publice.
Administraţia centrală a serviciului poştei era instalată pe strada din dosul Ateneului, la
începutul Căii Dorobanţilor, de unde a rămas şi numele străzii: “Poşta - Veche”. Ulterior,
administraţia s-a mutat pe Calea Victoriei, în zona unde se află în prezent clădirea
Ministerului de Interne, locul fiind cunoscut de obicei sub numele de “Clădirea Poştei”.
O călătorie cu poşta, chiar numai pe ruta Bucureşti - Tărtăşeşti, nu se putea efectua decât
cu un paşaport (“podorojnă”), care se primea de la Poliţie sau Agie, în Bucureşti, iar în
provincie de la cârmuire.
Meseria de surugiu de poştă era foarte căutată, cel angajat trebuind să dea dovadă de
îndemânare, aptitudini tehnice şi, nu în ultimul rând, de tenacitate. Toate acestea erau,
uneori, suplinite de sudălmi adresate bietelor animale, de se auzeau “de la o poştă”.
După anul 1854, asistăm la dezvoltarea unui alt mijloc de comunicaţie: telegraful. Cele
două administraţii (ale poştei şi ale telegrafului) se vor unifica, după anul 1864.
Prezenţa la Tărtăşeşti a unui sat - Pajera - purtând numele unei embleme de staţii de
poştă, este o relicvă ale unui trecut istoric extrem de interesant. Totodată, existenţa pe
teritoriul acestei localităţi a unei clădiri de poştă moderne, datând din secolul al XX-lea,
atestă evoluţia uriaşă, la care locuitorii comunei au fost martori, de la străvechea haltă,
unde se schimbau caii de la poştalion, la moderna centrală telefonică, unde se întâlnesc
firele de telefon, telegraf şi telex venite de aiurea.
Dar destinul localităţii a fost schimbat tocmai datorită prezenţei unei moderne şosele, care
o străbate pe o mare distanţă.
După cum am mai menţionat, începând cu veacul al XVIII-lea, cele mai importante
drumuri ale ţării erau cele de poştă: Bucureşti - Târgovişte, Bucureşti - Craiova şi
Bucureşti -Giurgiu.
Localitatea fiind situată pe una dintre aceste importante căi de tranzit al mărfurilor şi
călătorilor, pe aici treceau diferiţi negustori, care îşi vindeau produsele lor, în special
fructe (poame), sau le transportau la Bucureşti, Turnu – Măgurele, Zimnicea ş.a.m.d.
Foarte renumiţi erau negustorii de poame din Muscel sau din zona de nord-vest a
Târgoviştei.
“Cel mai lung drum, pe care îl parcurgeau pomicultorii din Vultureşti - Muscel, era acela
care avea punct final oraşul Brăila. Acest drum, pornind din Vultureşti, trecea prin
Davideşti, cu “dejugătoare” (popas) la Clucereasa, mergea spre Piteşti, fără oprire, şi
staţiona la “dejugătoarea” din Ştefăneşti. Drumul continua pe ruta Topoloveni - Găieşti -
Mătăsaru, cu o altă “dejugătoare” la Titu. Apoi, carele încărcate cu fructe treceau prin
Tărtăşeşti şi, ocolind Bucureştii, ajungeau la Afumaţi, unde era stabilită altă
“dejugătoare”. Din popas în popas, prin localităţile Şindriliţa – Urziceni –Căzăneşti -
Slobozia - Piua Pietrii se ajungea la Brăila. Deplasarea dura două săptămâni, pentru o
căruţă cu doi cai, iar fructele erau schimbate cu alte produse pe tot parcursul.”[10]
Putem spune, fără a greşi, că “drumul “ a fost un element hotărâtor şi în evoluţia
localităţii Tărtăşeşti. Dar prezenţa unei importante artere de circulaţie a oamenilor şi
mărfurilor chiar pe teritoriul comunei a dat naştere unui veritabil paradox: atunci când
drumul spre Târgovişte, respectiv spre Piteşti, era unul prăfuit, nemodernizat, s-au
dezvoltat în această localitate hanuri, cârciumi, staţie de “poştă”, ş. a. Când drumul a fost
asfaltat, viaţa comercială înfloritoare a comunei s-a depreciat: călătorii grăbiţi nu mai
făceau popas în această localitate, prea apropiată de Bucureşti pentru rapidele automobile
sau autocamioane, încărcate cu produse.
Modernizarea drumului spre Piteşti, respectiv Târgovişte, a început prin anii ’30 ai
secolului al XX-lea, cu contribuţia unor firme străine. Una dintre ele se numea “Stewart”
(companie engleză), căreia i-au fost concesionate lucrările de construcţie ale şoselei
Bucureşti - Braşov.
În urma unor neînţelegeri ivite între statul român şi firma amintită, materializate într-un
celebru proces în epocă, contractul este reziliat. Apoi, se iniţiază tratative cu societatea
“Svenska Vöggaktienbolaget”, din Stockholm, şi – după finalizarea acestora – se încheie
un contract la Paris (martie 1931), la realizarea proiectului de modernizare a şoselelor
româneşti urmând a participa şi grupul francez “Routes Modernes”. Statul român trebuia
să plătească suma de 3,2 miliarde lei, pentru manoperă, cu obligaţia de a asigura şi
materialele de construcţie necesare. Constructorul străin se angaja să aducă utilajele
trebuitoare. Cu această ocazie, au fost introduse pentru prima dată în România tehnici
moderne de executare a îmbrăcămintei asfaltice pentru şosele.
Prin contractul semnat cu partea română, consorţiul amintit mai sus a primit executarea
şoselei naţionale Bucureşti - Braşov - Oradea, plus unele anexe, în lungime totală de 730
km. Grupului francez îi reveneau 310 km şi anume: şoseaua Cluj - Oradea; Bucureşti -
Giurgiu şi Ploieşti - Buzău, inclusiv ieşirile rutiere dinspre Bucureşti spre Piteşti, Olteniţa
şi Constanţa (maxim 36 km depărtare de Capitală) [11]. Astfel a ajuns comuna Tărtăşeşti să
beneficieze de una dintre cele mai moderne şosele asfaltate din România acelor vremi.
Din nefericire, cei 36 kilometri făcuţi de consorţiul francez s-au sfârşit chiar pe raza
comunei, restul fiind terminaţi de un alt constructor.
Dar destinul locuitorilor din această aşezare a fost influenţat şi de prezenţa în apropierea
sa a unei linii de cale ferată, pe ruta Bucureşti – Piteşti (Târgovişte). Existenţa celor două
staţii feroviare, la Ciocăneşti şi Bâldana, a marcat enorm dezvoltarea localităţii Tărtăşeşti.
Pe de o parte, a facilitat legături regulate şi ieftine cu Capitala dar, mai ales, a facilitat
locuitorilor posibilitatea de a lucra în afara localităţii, la CFR, ITB, în industrie sau
comerţ, cu efecte sociale şi economice palpabile.
Linia ferată Piteşti - Bucureşti a fost inaugurată în mod oficial la data de 13 septembrie
1872, la mai puţin de patru ani după aşezarea pietrei de temelie a Gării de Nord (10
septembrie 1868).
Halta Ciocăneşti, considerată staţie feroviară cu servicii poştale, deservea atât localitatea
Tărtăşeşti, cât şi comuna Ciocăneşti. În această localitate limitrofă se află Palatul
Creţulescu, clădire înconjurată pe vremuri de un parc impresionant (18 ha), plin de arbori
seculari. Declarat monument istoric, acest palat mai era cunoscut şi sub numele de “Casa
Cantacuzino”. El datează din secolul al XVIII-lea, fiind refăcut în veacurile XVIII-XIX.
În secolul al XVII-lea, însuşi domnul Brâncoveanu[12] era stăpânul unei moşii în
localitatea Ciocăneşti. În veacul următor, actele vremii amintesc de existenţa unui schit, a
cărui biserică este menţionată la 2 mai 1832.[13]
Din momentul sosirii sale în ţara noastră, 10 mai 1866, Principele României, Carol de
Hohenzollern, a trecut spre Bucureşti pe traseul Turnu -Severin – Slatina – Goleşti –
Găeşti – Titu – Bucureşti. [14] Prinţul a făcut popasuri la Găeşti, Titu, Ghergani şi
Ciocăneşti. La Ciocăneşti, s-a servit o gustare, apoi Carol şi-a schimbat prăfuitul costum
de călătorie cu un frac foarte elegant. De aici, convoiul format din trăsura principelui,
trasă de 12 cai, urmată de alte 20 de trăsuri şi înconjurată de o trupă de călăreţi, s-a pornit
spre Bucureşti.
Fiind miliar de carieră, Carol a pregătit armata română în vederea câştigării luptelor ce
urmau să vină. În timpul manevrelor militare din toamna anului 1872, organizate în
regiunea Dîmboviţa – Argeş, viitorul suveran al României a inspectat Divizia a II-a,
dispusă la Tărtăşeşti - Fundata, Divizia a III-a, desfăşurată la Vizureşti - Ghimpaţi şi
rezerva de artilerie, postată la Ciocăneşti. Tot aici se afla şi Cartierul General al acestor
manevre.[15]
În apropiere se întinde pădurea Ciocăneşti, în suprafaţă de 1400 hectare care se afla, pe la
începutul secolului al XX-lea, în proprietatea statului, a Bisericii Amzei şi a moşierului
Vlad Ghica.
Haiducii din Codrul Vlăsiei
Puţine sunt datele oficiale despre viaţa şi întâmplările haiducilor, aceşti ”briganzi”
autohtoni. Ici şi colo, în folclor sau în vechi lucrări cu caracter memorialistic, mai apar
numele unor Miu Haiducul, Bujor, Groza, Codreanu, Radu Anghel din Argeş şi alţii.
Informaţii mai ample se cunosc despre Iancu Jianu şi Ioniţă Tunsu, personaje cu identitate
precisă.
Conform documentelor oficiale, Ioniţă Tunsu s-a născut la începutul secolului al XIX-lea,
în localitatea Optaşi, Jud. Olt.
Dimitrie Papazoglu (1811-1892), unul dintre primii istorici ai Bucureştilor,[16] îşi
aminteşte că Ioniţă Tunsu a fost paracliser la biserica Sf. Gheorghe Vechi, de pe Podul
Târgului de Afară (Calea Moşilor). Viitorul brigand era preţuit de însuşi Episcopul Ilarion
al Argeşului, care intenţiona să intervină pe lângă Mitropolit pentru paracliserul de la Sf.
Gheorghe Vechi, pentru a-l hirotonisi diacon.
Ioniţă era cunoscut în întregul cartier pentru vocea sa plăcută şi trecea în ochii locuitorilor
din această parohie drept un om cu ştiinţă de carte.
În vremea Zaverei, Ioniţă se înrolează ca “volintir” în oastea Pandurului Tudor. După
mişeleasca ucidere a “Domnului Tudor”, Ioniţă îşi uită de tămâie, candele şi clopote, se
“tunde” şi se apucă de flinte, pistoale şi iarbă de puşcă.
Prin 1828 sau 1829, când războiul şi ciuma bântuiau sinistru în Ţara Românească, mulţi
boieri şi familii înstărite din Bucureşti, care aveau proprietăţi sau rude prin provincie, se
refugiau la ţară, cu spaima morţii în ochi.
În acea vreme, Ion Ghica se afla la moşia tatălui său, de la Ghergani. Mai târziu, el îşi
deapănă amintirile în scris, povestind o întâlnire de pomină cu haiducul Ioniţă Tunsu:
“Într-o seară, pe când eram la cină cu două lumânări de seu în sfeşnic de tinichea, cu
băşici de sticlă [17], Marin Ispravnicul s-a apropiat încetişor de tata şi, cu un glas sfios,
jumătate hotărât, îi zise:
- Cocoane, cocoane ! Te cheamă un om la portiţă, lângă gard, zice că are să-ţi spuie o
vorbă.
Tata, fără să pară câtuşi de puţin atins de o invitaţiune aşa de poruncitoare, lasă furculiţa
în friptură, puse şerveţelul pe masă şi se îndreaptă către locul arătat, unde se auzeau
şoapte de mai multe guri. Scurt şi cuprinzător:
- Coane Tache, i-a zis unul cu vorba, nu mai mânca seara acolo, că mi-e drumul uneori pe
aici şi văzându-te la masă faci poftă băieţilor. Că de…oameni sunt şi ei, râvnesc. Să nu
mă pomenesc odată că face vreunul dintre ei vreo boroboaţă !
Trecătorul era fiorosul Ioniţă Tunsu, fost paracliser, ţârcovnic şi candidat de diacon. Nu
era săptămână de la Dumnezeu să nu se auză câte o vitejie, două de ale lui, à la Fra
Diavolo. Cu vreo zece zile în înainte “călcase” la moşie, la Cocoşu, pe vornicul Tache
Ralet, vecinul şi vărul nostru: îi luase şaluri, scule, argintării, tot. Îi lăsase pe dânsul şi pe
cocoană numai în cămaşă.”
Prevăzător, Ghica cel bătrân porunci, chiar a doua zi, să se construiască un paravan
improvizat, unde – ascuns privirilor indiscrete – să se poată servi în tihnă masa, pentru a
nu induce pe haiduci în ispită. “Numai aşa am putut a ne folosi de umbra şi răcoarea
bătrânului stejar” – îşi aminteşte peste decenii Ion Ghica, evocând cu nostalgie întâmplări
de demult, petrecute la conacul său de la Ghergani.
O altă istorie, al cărei erou a fost acelaşi Ioniţă Tunsu – Haiducul, s-a petrecut, cam în
aceeaşi perioadă, la Tărtăşeşti. Pe atunci, pădurile erau mult mai mari, formând acel temut
“Codru al Vlăsiei”, care ajungea în marginea Tărtăşeştilor sau chiar dincolo de comună.
Pădurea Râioasa, cum este cunoscută această parte a Codrului Vlăsiei, era un rai al
haiducilor şi un iad pentru cei ce se încumetau să o străbată. Potrivit unei legende locale,
până la 1848, drumul care unea Capitala de Târgovişte sau Piteşti ocolea Pădurea
Râioasa, fie pe la Buftea, fie pe lângă
Tărtăşeşti Însemnări documentare (Partea a VI-a)

Un interesant studiu monografic, dedicat localităţii Tărtăşeşti

La sfârşitul războiului (1945), Ministerul Educaţiei Naţionale a decis ca una dintre
probele de examen scris pentru obţinerea gradului didactic sau în vederea titularizării să
fie întocmirea unei lucrări monografice, dedicate localităţii în care şi-a desfăşurat
activitatea candidatul.
În aceste împrejurări, este realizată o interesantă cercetare monografică a localităţii
Tărtăşeşti,[1] datorită unei inimoase învăţătoare, Maria Stănescu.
Aceasta era fiica lui Grigore Popescu, învăţător din Tărtăşeşti. La data întocmirii lucrării,
autoarea monografiei era detaşată la Şcoala nr. 40 C.F.R, Bucureşti.
Pentru valoarea informaţiilor deţinute şi ca un omagiu adus acestor dascăli, care au
păstrat peste veac atâtea date ce s-ar fi putut şterge cu trecerea vremii, reproducem in
extenso acest studiu monografic.
Întins pe 14 pagini dactilografiate, format A - 4, studiul ar fi rămas uitat între coperţile
unuia dintre miile de dosare din Arhivele Naţionale, dacă şansa nu ne-ar fi ajutat. În
procesul de documentare pentru întocmirea lucrării noastre, am descoperit la Arhivele
Naţionale valorosul document. Ne face onoare să-l prezentăm aici, cu infime intervenţii,
de fapt corectarea tacită a unor erori de dactilografiere, care nu vor altera cu nimic
conţinutul său.
Structurat pe mici capitole ( Istoricul Comunei; Descrierea Geologică; Fauna şi Flora;
Clima; Mişcarea Populaţiei; Alimentaţia Populaţiei; Apa Potabilă; Locuinţele; Factorii
Patologici; Asistenţa Socială; Cultura Zarzavaturilor şi Grădinăria; Cultura Pomilor;
Cultura Viilor, Păduri, Plante Textile, Păşunatul şi Creşterea Vitelor, Viermii de Mătase;
Industria; Mijloace şi Căi de Comunicaţie; Comerţul; Traiul Sătenilor; Locuinţele; Hrana;
Capital şi Credit; Administraţie şi Justiţie; Starea Morală, Culturală şi Socială; Şcoala;
Obiceiurile de Nuntă; Obiceiuri la naştere şi la botez; Obiceiuri la Morţi; Obiceiuri de
Crăciun; Obiceiuri de Paşte.), monografia se încheie cu un omagiu adus, deopotrivă,
tatălui autoarei, precum şi locuitorilor comunei.
Importanţa lucrării rezidă, pe de o parte, în faptul că ea este o oglindă obiectivă a unor
realităţi socio-economice existente în prima jumătate a secolului trecut, iar pe de altă
parte, este opera unui dascăl al localităţii. Fără să vrea, acesta creionează un fel de
Letopiseţ local al unei epoci care, altminteri, risca să cadă în uitare.
Pentru aceia care, necunoscând acele vremi, sunt tentaţi fie să poleiască în aur trecutul şi
viaţa din mediul rural, fie să le ignore, să le deformeze ori minimalizeze, acest document
va rămâne o mărturie tulburătoare, transmis celor ce se vor naşte în Tărtăşeşti şi, mai ales,
acelora care vor dori să cunoască o parte din istoria meleagurilor lor natale, aşa cum a fost
ea în urmă cu multe decenii.
“Monografia comunei Tărtăşeşti, Jud. Ilfov”
de înv. Maria Stănescu
“Istoricul Comunei.
Comuna Tărtăşeşti este situată în Judeţul Ilfov, plasa Buftea, spre miază-zi de Bucureşti,
la o depărtare de 24 km, pe şoseaua naţională Bucureşti-Piteşti, având ca staţie de cale
ferată, Ciocăneşti, la o distanţă de 3 km de comună.
Comuna Tărtăşeşti se compune din satele: Pajera, Bujoreanca, Călugărul şi Hanul de
Pământ, iar în anul 1908 i s-a adăugat şi satul Gulia.
Vechimea comunei Tărtăşeşti este de circa 250 de ani. La început, această comună nu se
afla pe actuala şosea, ci era la punctul zis “Chirnov” (Grădina Burlanului), la o depărtare
de 1 500 m, la vest de actuala aşezare, având şosea în legătură cu Brăiloiu şi Poiana din
Judeţul Dâmboviţa, cu Săbărenii, Bâcu etc. Tot aici se afla şi biserica.
Se povesteşte că actuala aşezare a comunei datează din anul 1849 şi se datorează lui C. A.
Rosetti.
Venind acesta de la Craiova cu diligenţa şi nevoind să treacă prin Buftea, deoarece era
certat cu prinţul Ştirbei, a mers până la Hanul de Pământ şi aici a rugat pe boierul
Tărtăşescu de i-a dat robi, să-i taie drumul prin pădurea Râioasa, pe unde este acum
şoseaua spre Bucureşti.
În anul 1864, înmulţindu-se casele, deoarece toată lumea de la Chirnov se muta aici, au
obligat pe un arendaş, pe nume Hilea, să clădească actuala Biserică Bujoreanca.
Comuna Tărtăşeşti îşi trage numele de la boierul Tărtăşeşescu, care stăpânea această
moşie. Mai pe urmă, moşia Tărtăşeşti a trecut în stăpânirea lui C. Vernescu şi apoi în
posesia prinţului Calimachi, moşie pe care sunt împroprietăriţi actualmente locuitorii din
această comună.
Moşia Bisericii Călugăru, care era proprietatea Sfintei Mitropolii, a trecut asupra Statului,
în urma exproprierii din 1864 şi apoi asupra Dr. Capşa. Acesta a dat-o de zestre fiicei
sale, căsătorită cu Zamfirescu, ai cărei urmaşi o stăpânesc azi.
Se povesteşte că, pe vremea când moşia era a sfintei Mitropolii, locuitorii din comuna
Tărtăşeşti şi comunele vecine furau lemne din pădurea de pe acea moşie, fapt pentru care
Mitropolitul a aruncat blestem asupra acestor locuitori. Mai târziu, acest blestem a fost
ridicat cu multe greutăţi.
Până în anul 1872, comuna nu avea şcoală proprie, copiii învăţând la şcoala din comuna
Fundata-Dâmboviţa. După anul 1872, se înfiinţează şcoala, care funcţiona în localul
Primăriei, având ca învăţător pe Nae Postelnicu, după care urmează Teleguţă Georgescu
şi apoi Grigore Popescu.
Prin stăruinţa acestui învăţător, care obţinuse terenul de la Prinţul Calimachi, se
construieşte actuala şcoală, Nr. 1 - Bujoreanca, cu cheltuielile judeţului.
Aceste date le-am luat după însemnările defunctului meu tată, învăţătorul Grigore
Popescu.
Comuna Tărtăşeşti este aşezată actualmente direct pe şoseaua Bucureşti – Piteşti, în linie
dreaptă. Această şosea a fost betonată în anul 1937, fiind de mare folos locuitorilor, în
privinţa transportului.
Satul Pajera. Se numeşte aşa, pentru că în acest sat se afla o tablă, pe care era desenată o
“pajură”, semnul indicând locul unde trebuia să oprească poşta (căruţa de poştă). Satul
Pajera se mai numeşte şi Ruset, după numele lui C. A. Rosetti, care se oprise la boierii
Tărtăşeşti, ce-şi aveau conacul aici.
Acest sat are biserică proprie, construită de boierii Tărtăşescu, în anul 1779, aproape de
vechea vatră, la 900 de metri depărtare de sat. Nu are şcoală proprie, copii frecventând
şcoala din Bujoreanca.
Satul Bujoreanca. Satul se numeşte aşa după o veche familie boierească, ce-şi avea aici
moşia: “Boierii Bujoreni”. Aici se află biserica Bujoreanca, construită după ce a fost
mutată din vechea aşezare a satului, de la Chirnov, la 1864, prin străduinţele domnului
Hilea. Biserica este mare şi frumoasă, aici fiind şi sediul Parohiei, având ca filială
biserica din Pajura.
Tot în acest sat se află şi Şcoala Bujoreanca (Tărtăşeşti nr. 1). Şcoala este mare, având
două săli de clasă. A fost construită în anul 1910, datorită muncii depuse de răposatul
învăţător Grigorie Popescu, pe locul donat de Prinţul Calimachi.
Satul Călugărul. Se numeşte astfel deoarece, până la formarea actualei aşezări, terenul pe
care este situat satul aparţinea Bisericii Călugărul. Înainte, aici era un schit de călugări,
care s-a desfiinţat odată cu exproprierea de la 1864, călugării retrăgându-se la Mănăstirea
Cernica.
În satul Călugărul se găsesc următoarele aşezăminte publice: Primăria Comunei, Bnca
Populară, Dispensarul Medical, care are şi baie publică, Monumentul Eroilor şi Şcoala
Primară.
Satul Hanul de Pământ. Se numeşte aşa datorită unui han ce exista încă din anul 1831, în
timpul ocupaţiei ruseşti, pe vremea lui Kiseleff.
Bătrânii satului spun că acest han a fost aşezat pe partea stângă, cum vii de la Bucureşti,
în partea de sud a satului, în dreptul conacului boieresc, ce aparţine acum Ing. C. C.
Zamfirescu.
Satul Hanul de Pământ nu are nici şcoală, nici biserică. De aceea, copiii merg la şcoala
din satul Călugărul. Sătenii merg şi ei la biserica din satul Călugărul, care se află la o
distanţă de 4 km de acest sat. Acest lucru face ca numărul celor prezenţi la biserică să fie
redus, deşi preotul Cristea Popescu, parohul, este devotat cu totul sfântului altar şi pune
multă stăruinţă pentru a-i aduna pe oamenii acestui sat la biserică.
Satul Gulia. Este situat în partea de Sud-Vest a comunei, la o depărtare de 5 km, pe
drumul care duce spre Săbăreni. Numele îi este dat, spune legenda, de un cioban, “Moş
Gulie”, care şi-a clădit locuinţa pe locul unde se află acum satul.
Iniţial, acest sat aparţinea de comuna Săbăreni, dar din anul 1908 a trecut la comuna
Tărtăşeşti .
Satul are aspectul unui sat de stepă; casele sunt apropiate şi străzile strâmte. Satul, cât şi
casele acestuia, se deosebesc, ca formă, de celelalte sate. Pe când celelalte sate sunt
aşezate toate pe o singură linie, aproape dreaptă, pe şoseaua naţională Bucureşti – Piteşti,
satul Gulia este aşezat pe mai multe uliţe.
În general, satul este mai sărac decât celelalte sate ce alcătuiesc această comună. Cu toate
acestea, are şcoală şi biserică în stare bună şi bine întreţinute.
Descrierea Geologică.
Comuna Tărtăşeşti se învecinează la Nord cu comuna Bâldana, Judeţul Dâmboviţa, la Est
cu comuna Ciocăneşti, la Vest cu comuna Brezoaia şi la Sud cu Pădurea Râioasa. Dincolo
de această pădure se află comuna Chitila, situată la 15 km depărtare de Tărtăşeşti .
În partea de Vest, spre comuna Brezoaia, şi în partea de Est a râului Dâmboviţa, terenul
este nisipos, fiind numit de locuitori “luncă”. Pe aici trece pârâul Ilfov şi Canalul.
Terenul din partea de Est a satului, spre gară şi linia ferată, până la moşia locuitorilor din
comuna Ciocăneşti, este pământ negru, numit de locuitorii din Tărtăşeşti “la deal” sau “la
drumul de fier”.
Lunca este foarte roditoare, asigurând două recolte pe an, ceea ce a contribuit la
bunăstarea locuitorilor.
Acest teren foarte roditor a luat naştere în felul următor: cu mulţi ani în urmă, râul
Dâmboviţa a curs peste locuri, schimbându-şi matca mereu, după cum avea apă. Aceasta
s-a întâmplat până la canalizarea Dâmboviţei, care începe în apropierea satului Lunguleţu,
Jud. Dâmboviţa.

Întinderea Teritorială
Suprafaţa comunei este de 2 456,01 Ha, împărţite astfel:
Teren arabil 2 204, 97 Ha
Fâneţe 20 Ha
Islaz 158,25 Ha
Grădină de legume 9 Ha
Pomi fructiferi 4,50 Ha
Vii 23,29 Ha
Mlaştini 5,50 Ha
Alte categorii 8 Ha
Păduri 22,50 Ha
Total 2456,01 Ha
Locuitorii cultivă tot terenul ce este în stăpânirea lor, având şi două islazuri pentru vite.
În această suprafaţă sunt cuprinse toate satele ce alcătuiesc comuna.
Fauna şi Flora.
În legătură cu relieful, solul şi subsolul, pe de o parte, iar pe de altă parte, datorită climei,
întâlnim în această comună o bogată floră.
Vegetaţia lemnoasă se dezvoltă în pădurile existente, unde cresc: tufani, ulmi, tei, carpeni
etc.
La început, pădurile ocupau o întindere mai mare, mai ales în partea de Est a comunei, la
“Deal”, dar solul, fiind prielnic agriculturii, a fost despădurit.
În interiorul comunei sunt plantaţi mulţi pomi fructiferi, precum: pruni, caişi, meri, cireşi,
peri, gutui, vişini, nuci, duzi etc. Aceştia, în anii buni, dau roade mulţumitoare.
În afară de pomi şi arbori, cresc şi multe ierburi, dintre care putem cita: volbura,
măturica, muşeţelul, iarba de mare, coada şoricelului, troscotul, urzica moartă, pelinul,
susaiul, cicoarea, loboda, ştirul, cucuta, nalba, bozia etc.
Odată cu venirea primăverii, când zăpada s-a topit, îşi fac apariţia primele flori de
primăvară: ghioceii, brebeneii, micşunelele, viorelele, mărgăritarii, toporaşii, adunate de
copii, femei şi fete, ca să înveselească casele scăpate de iarnă.
Mai târziu, în grădinile de flori ale sătenilor îţi zâmbesc tufănica, lalelele, stânjeneii,
garoafele, muşcatele şi altele, pe care femeile le îngrijesc cu multă atenţie.
Pe lângă acestea, pe terenul comunei se cultivă zarzavaturi, legume şi cereale: grâu, orz,
ovăz.
Grâul, prin suprafaţa ce ocupă, constituie principalul mijloc de câştig. El se seamănă
toamna, în mirişti ogorâte şi în porumbişti. De obicei, se cultivă grâu “roşu” şi “alb”.
Porumbul se cultivă în aceeaşi cantitate ca şi grâul. Speciile cultivate sunt: “portocaliu”,
“indigen”, “mocănesc” şi, mai puţin, “dinte de cal”.
Orzul şi ovăzul se cultivă numai pentru casă. Acestea se cultivă în partea de “deal” a
comunei Tărtăşeşti. Tot în partea de “deal” se cultivă şi plante furajere: trifoi, lucernă,
borceag, mei pentru animalele de tracţiune.
Asemenea, se seamănă fasole şi floarea soarelui care, în ultimul timp, se cultivă pe o
scară întinsă, mai ales pentru nevoile casei, obţinându-se ulei comestibil.
Plantele textile, cânepa şi inul, sunt cultivate de majoritatea locuitorilor, însă numai
pentru uz personal, mai ales dacă se primeşte gratuit sămânţă de la Camera Agricolă.
În partea de Vest a comunei, în “luncă”, se cultivă mult cartoful şi varza, de unde se
alimentează Capitala. Cartofii aduc un frumos venit locuitorilor, de aceea ei îşi pun
întreaga nădejde în recoltele de cartofi.
Cartoful se pune în ogoare bine făcute, de cu toamnă, semănându-se în luna Martie şi
începutul lunii Aprilie. Se cultivă pe brazdă, la o depărtare de 0,40 m; fiecare cartof,
înainte de a se pune, se taie în mai multe bucăţi, după ochiurile avute, astfel încât bucată
să aibă trei-patru ochiuri.
Varza se pune până la Sf. Petru.
Existând o aşa de bogată vegetaţie, comuna are şi multe animale. Între acestea sunt: cai,
de bună rasă, boi (mai puţini decât caii), vaci. Se constată că fiecare locuitor, chiar şi cel
mai sărac, are vaca lui, deoarece există suficiente islazuri în comună. Sunt şi multe oi,
porci, de care locuitorii se ocupă cu atenţie. Câinii, păzitorii casei, nu lipsesc din nici o
gospodărie.
Dar locuitorii cresc şi păsări, necesare atât pentru hrană, cât şi pentru vânzare. Printre
păsări, sunt: găinile, raţele, curcile, gâştele, porumbeii.
Laptele de la vaci şi oi aduce locuitorilor un frumos venit. Comuna fiind în apropierea
Bucureştilor, vin zilnic maşini, care adună laptele.
Animale sălbatice sunt puţine, populaţia fiind deasă: lupi, aproape inexistenţi, iar vulpi
foarte puţine. În schimb, în Pădurea “Râioasa”, aflată la 6 km depărtare de comună, sunt
mulţi lupi. Există şi mulţi iepuri
Păsări sălbatice sunt puţine, cu excepţia ciorilor, care-şi fac cuiburile prin salcâmi şi
distrug recoltele, sau ereţii, care păgubesc gospodăriile ţăranilor, omorând puii de găină,
mai ales primăvara şi vara.
Dintre păsările necălătoare, se pot întâlni în această comună: ciocârlanul, piţigoiul,
ciocănitoarea, coţofana şi vrabia, dar există şi păsări călătoare, precum rândunica şi barza.
Dintre păsările care înveselesc vara cu cântecele lor, amintim: mierloiul, privighetoarea şi
pitpalacul.
Clima.
Această comună fiind aşezată într-o regiune de câmpie, clima este excesivă: veri foarte
călduroase şi ierni geroase, cu viscole puternice.
Trecerile de la iarnă la vară se fac prea repede, astfel că primăvara şi toamna sunt de
multe ori prea scurte şi se caracterizează prin alternări de zile friguroase, cu vânturi
puternice, care dăunează mult agriculturii şi zile frumoase, cu căldură şi soare mult.
Pe locurile nisipoase, solul fiind rece, zăpada se topeşte mai încet iar umezeala, fiind
vânt, se zvântă repede.
Mişcarea Populaţiei.
După recentul recensământ, Comuna Tărtăşeşti are o populaţie de 3 119 suflete.
Din cercetările efectuate în această comună, se constată că numărul născuţilor de sex
bărbătesc este aproape egal cu acela de sex femeiesc.
Căsătoriile sunt numeroase, iar divorţurile aproape nu există. Locuitorii acestei comune
sunt toţi români ortodocşi, credincioşi buni, care respectă mult datinile bătrâneşti, mai
ales în satele Bujoreanca şi Pajera, mai puţin în celelalte sate. Locuitorii din Tărtăşeşti
iubesc biserica şi o frecventează în mod regulat.
În perioada ultimilor ani, adică între 1929-1941, natalitatea a scăzut, din cauza avorturilor
ce se fac.
Mulţi copii mor până la vârsta de un an, majoritatea din cauza debilităţii congenitale.
Tuberculoza pulmonară omoară mulţi copii, cât şi adulţi. Mortalitatea infantilă şi TBC-ul
sunt boli periculoase, care distrug populaţia comunei, constituind un pericol pentru viaţa
socială a acesteia.
Există un Dispensar Medical în comună, care lucrează intensiv, pentru eradicarea acestor
boli, care fac ravagii în populaţie, dar cad victime destule.
În ultimii ani, se observă totuşi o scădere a mortalităţii, mai ales la copii, lucru care se
datorează serviciului sanitar local, cât şi educaţiei sanitare primite de copii în şcoală.
Higiena.
Fiind aşezată pe şosea betonată, fără praf şi aproape de apele Dâmboviţei, Ilfovului şi
Canalului, având mulţi pomi fructiferi, salcâmi şi flori de grădină, aerul din Tărtăşeşti
este curat şi frumos mirositor.
Locuitorii sunt curaţi, fiind mereu sub supravegherea Serviciului Sanitar şi a celorlalţi
factori din comună, care lansează dese ofensive sanitare. La dispensar, în comună, există
baie populară, unde se poate face baie de patru ori pe săptămână. Pe lângă aceasta, fiecare
familie are o albie în casă, în care îşi fac săptămânal baie.
Locuitorii din Tărtăşeşti se îngrijesc bine de curăţenie şi, din anchetele făcute de mine, nu
am constatat gospodărie unde să nu se facă curăţenie generală în casă sau în curte.
În general, curtea este măturată de gospodină, care se scoală de dimineaţa. Gunoaiele se
adună în fundul curţii, la un loc cât mai ferit, de unde este cărat la locurile de arătură,
unde serveşte ca îngrăşământ.
Puţurile, de unde se alimentează cu apă de băut, sunt curate şi bine îngrijite, închise cu
ulucă, dezinfectate şi spoite cu var.
Alimentaţia Populaţiei.
Locuitorii din sat au aproape tot ce le trebuie în privinţa hranei; cu toate acestea, hrănirea
copiilor şi a lor nu este prea bună. Deşi au ce le trebuie pentru a-şi procura o hrană
substanţială, ei mănâncă prost. Cresc păsări, dar în loc să mănânce mai bine şi să vândă ce
le prisoseşte, vând aproape tot pentru bani şi mănâncă: zeamă de varză, borş cu cartofi,
fasole şi, mai rare ori, sărbătoarea, mai ales, carne şi ouă.
Posedă toţi vaci de lapte de rasă bună, care dau până la 10-14 litri de lapte pe zi, dar în loc
să facă din el unt şi brânză, îl vând pentru bani.
Au grâu şi făină, dar fac rar pâine, consumând mai mult mămăligă.
Dacă ar face ceva de folos cu banii pe care îi au ar fi bine, dar ei îi cheltuiesc pentru lux,
cumpărând lucruri scumpe, care nu sunt pentru ei, căutând să imite luxul de la oraş, fără
să se gândească la hrana lor.
Carnea se mănâncă la Crăciun, fiindcă fiecare locuitor îşi taie porcul lui. Există trei
măcelari în comună, dar carnea se vinde numai la Bucureşti şi la armată. Locuitorii
cumpără foarte rar carne, dar consumă băuturi spirtoase la sărbători şi petreceri familiare:
nunţi, botezuri. Aceste băuturi se consumă vara, seara mai ales, după ce vin obosiţi de la
muncă. Consumă băutură mai multă locuitorii care îşi au viile lor; aceştia, putem zice,
beau foarte mult.
Apa potabilă.
Ca în toate comunele, şi la Tărtăşeşti se bea apă din fântână (puţ). Există un strat de apă
subterană, accesibilă omului, apă foarte bună de băut. În comună sunt 32 de puţuri, făcute
cu tuburi de beton. Pe lângă aceste fântâni, mulţi locuitori îşi au puţuri în curţile lor,
“sistem american”, având diametrul 23-30 cm.
Apa se găseşte la o adâncime de 4-5 m. Puţurile sunt bine îngrijite şi fiecare are găleata
lui, prevăzută cu o punte pentru a nu putea bea apă vitele din ele; vitele beau apă din
jgheaburi speciale, alături de puţuri.
Locuinţele.
Locuinţele sunt clădite, în general, în aceeaşi formă. Camerele sunt, la majoritatea dintre
ele, spaţioase şi au bune condiţii de higienă.
Parte din case sunt făcute din zid iar altele din nuiele şi şipci, tencuite cu pământ. Se
observă, de câţiva ani, că mulţi locuitori îşi strică casele de nuiele şi îşi fac altele, în loc,
de zid.
Casele se fac, de obicei, cu două camere şi o sală, la mijloc; la câte unele se mai adaugă
câte o cameră, întrebuinţată, de obicei, ca bucătărie.
În general, camerele au 3-4 metri, cu tavane de scândură, ei zic “bazie” şi, în loc de
duşumele, la unii există pământ.
Casele se acoperă cu tablă. Ferestrele se fac, de obicei, numai cu un singur rând de
geamuri. Camerele nu sunt întrebuinţate după numărul membrilor din familie. Din cele
trei camere, majoritatea nu întrebuinţează decât una, cea mică, în care stau toţi, mai ales
iarna, pentru a face economie de lemne.
De obicei, celelalte camere se ţin curate şi aranjate bine, fără însă ca cineva dintre
membrii familiei să stea în ele.
Încălzirea se face cu sobe de zid şi maşini de fier. Parte dintre locuitori, din lipsă de
lemne, folosesc aşa-zisele sobe oarbe, care se încălzesc cu paie şi coceni, ce rămân de la
vite.
Aceste sobe nu sunt de loc higienice, fiindcă aerul nu are pe unde să se primenească.
În urma campaniilor sanitare şi stăruinţa noastră de zi cu zi, majoritatea locuitorilor şi-au
făcut latrine din scândură şi coceni, cu câte o groapă, pe lângă locuinţe.
Factorii Patologici.
Deşi comuna Tărtăşeşti nu este în regiune de bălţi, se constată totuşi dese cazuri de
paludism. Din cauza hrănirii cu porumb stricat, fără a fi observat, se întâlnesc, ce este
drept, mai rar, cazuri de pelagră.
În ultimii ani, TBC-ul şi-a făcut apariţia în sat; mai ales, se vede aceasta la tineret. Cauza
acestei boli atât de grave este hrana proastă şi condiţiile de higienă, care lasă mult de
dorit, în unele privinţe. Astfel, de exemplu, dacă în casa unui sătean, cineva din familie
este bolnav de tuberculoză, acesta nu este izolat pentru a-i feri pe cei sănătoşi. În acest
mod, casa lor devine un focar de infecţie cu microbi.
O altă cauză este aceea că pun copiii, de mici, la munci grele şi îi hrănesc insuficient şi
neregulat, aşa că ei slăbesc şi rămân toată viaţa debili, chiar dacă nu mor din cauza
aceasta.
În ultimul timp, fiind multe cârciumi în sat şi vii direct producătoare, iar oamenii dând de
bani prin scumpirea cartofului, a început să-şi facă apariţia alcoolismul, o boală destul de
periculoasă. Cu toată scumpetea, tot se consumă. În comună avem două cazuri de
alcoolism.
Asistenţa socială.
În comună avem circumscripţie medicală, medic şi dispensar. Medicul are locuinţa chiar
la dispensar şi dă consultaţii gratuite tuturor bolnavilor, precum şi medicamente. Acesta
se interesează mult de sănătatea locuitorilor şi, mai ales, a copiilor. El are ca ajutoare un
agent sanitar şi o moaşe.
Având medic în sat, locuitorii au început să fugă de descântece, mai ales la copii, şi merg
la medic, convingându-se de ştiinţa şi efectul îngrijirii acestuia.
Cum se iveşte o boală, fug la medic, iar când este ceva mai grav, merg la medic, la
Bucureşti, pentru că oraşul este aproape.
Cultura zarzavaturilor şi grădinăria.
În această comună sunt două grădini sistematice de zarzavat, la Tudose Simionescu,
proprietar a 100 Ha pământ şi la Constantin Năstăsescu, comerciant, proprietar a 40 Ha
pământ. Pe lângă aceştia, toţi locuitorii au bucata lor de pământ şi fiecare îşi pune puţin
zarzavat pentru propria lor gospodărie, pe locul cel mai apropiat de casă.
Seminţele le iau de la sus-arătaţii, care au grădini sistematice. Pentru iarnă, se
aprovizionează cu zarzavat de la aceştia şi de la Târgul Răcari, Judeţul Dâmboviţa, care
este aproape, şi unde vin sârbii de la Băleni, Jud. Dâmboviţa.
În schimb, toţi locuitorii cultivă mulţi cartofi şi varză de toamnă, având un venit de 70-80
000 lei la Ha.
Cum am mai spus mai sus, se fac câte două recolte pe an; de cum se ia zăpada, se pun
cartofi văratici, care se scot la Sf. Petru şi apoi, tot în acest loc, se pune varza de toamnă.
Este necesar însă ca aceste terenuri să fie bine îngrăşate, cu bălegar, lucru ce îl fac mulţi
locuitori. Datorită acestui fapt, locuitorii din Tărtăşeşti se deosebesc de ceilalţi din
comunele vecine, fiind mai înstăriţi,
Cultura Pomilor.
De câtva timp, cultura pomilor roditori a început să se dezvolte. Mai mulţi locuitori au
pomi bine îngrijiţi şi vând fructe la Bucureşti sau la ceilalţi locuitori ce nu au. Alţii au
început să planteze mici terenuri cu salcâmi, pe care îi întrebuinţează pentru foc.
Pomii fructiferi sunt mai toţi altoiţi şi de soiuri bune. În această regiune, însă, pomii nu
ţin prea mult. Cei care ţin mai mult sunt gutuii şi merii.
Parte dintre locuitori mai cultivă şi căpşuni, pe care le vând la Bucureşti.
Nu există în comună pepinieră. Astfel încât pomii fructiferi se cumpără de la Buftea, de la
Ştirbei, şi de la Crevedia, de la Alimănişteanu.
Cultura Viilor.
În comuna Tărtăşeşti sunt 28-29 Ha de vii, pe la diverşi locuitori. Este vorba însă de vie
direct producătoare, pentru că vie nobilă nu există decât pe o suprafaţă de 8 Ha.
Viile direct producătoare produc mult rod în această regiune, pe când cele altoite, în unii
ani, din cauza manei, nu dau nimic. Fiind şes, vinurile ies slabe.
În comună sunt două alambicuri, unde locuitorii fac rachiu de tescovină.

Tărtăşeşti Însemnări documentare (Partea a VII-a)

Starea morală, culturală şi socială.

În general, moralitatea acestei comune este bună. Prin stăruinţele preotului paroh, cu cea
a învăţătorilor, factori morali şi culturali ai acestei localităţi, cazurile de concubinaj s-au
împuţinat. Se mai întâmplă, din când în când, că unii tineri se iau fără înţelegerea
părinţilor: se spune despre ei că “fug”.
În comuna Tărtăşeşti sunt patru biserici.
I. Biserica parohială Bujoreanca, mutată în anul 1864 de la Chirnov, vechea aşezare a
satului, în satul Bujoreanca. A fost construită în acel an, cu banii Epitropului D. Hilea,
care ţinea în acel timp în arendă moşia lui Vernescu.
Această biserică are hramul “Sf. Nicolae”. Biserica este împroprietărită, din anul 1864, cu
8,50 Ha de pământ, care este folosit de personalul bisericesc. Biserica este în bună stare şi
destul de încăpătoare.
Populaţia vine regulat la slujbe, în număr destul de mare, fiind credincioasă. Preotul, care
este foarte corect, ţine predici aproape în fiecare Duminică şi de sărbători.
Cultul morţilor este păstrat cu sfinţenie. Cimitirul se află chiar în curtea bisericii.
II. Biserica Bujoreanca are o biserică filială: Biserica Pajura, clădită la anul 1779 de
boierii Tărtăşeşti. Această biserică este declarată monument istoric. În urma reparaţiilor
ce i s-a făcut de către preotul paroh al Bisericii Bujoreanca, biserica se înfăţişează într-o
stare bună. Asemenea bisericii din Bujoreanca, şi această biserică a fost împroprietărită,
în anul 1864, cu 8,5 Ha teren arabil.
Biserica din Pajura are hramul Sf. Nicolae. Are cimitir propriu, în curtea bisericii.
Enoriaşii acestei biserici, care sunt buni credincioşi, vin la Biserica din Bujoreanca,
deoarece aici se fac slujbe în mod regulat, în timp ce la biserica din Pajura slujbele se fac
doar odată pe săptămână, întrucât biserica este departe de sat, lângă veche aşezare a
satului.
III. Biserica Călugărul, zidită la anul 1763, de Mihail Egumenul de la “Arhimandritul”,
ucenicul Mitropolitului Ştefan, şi de nepotul lui Mihail Ieromonahul, dichiul Mitropoliei,
pentru a lor şi a neamului lor veşnică pomenire. A ajutat la ridicarea bisericii şi Ştefan,
nepotul lor.
Până la 1864, când s-a făcut secularizarea averilor mănăstireşti, şi moşia acestei biserici a
fost expropriată, exista aici schit de călugări. Ulterior, călugării au fost trecuţi la
Mănăstirea Cernica. Tot în 1864, biserica aceasta a primit 8,50 Ha teren arabil. Biserica
este parohială, adică are preot paroh separat de Parohia Bujoreanca. Şi ea are cimitir în
curte. Fiind în afară de sat, vine mai puţină lume la slujbă. Are casă parohială proprie,
construită în anul 1936 de preotul N.I.G. Lungu, parohul Bisericii Bujoreanca. La
Biserica Călugărul este preot Cristache Popescu. Această biserică are hramul “Sf.
Gheorghe” şi este declarată monument istoric.
IV. În satul Gulia este o biserică construită în anul 1899 de Iorgu Dumitrescu, din comuna
Răcari, Judeţul Dâmboviţa. Este biserică mare şi frumoasă. A fost împroprietărită cu 5
pogoane de pământ arabil. Are ca paroh pe preotul Moise Sultan. Această biserică a
devenit parohială în anul 1937. Are casă parohială şi cimitir separat de biserică.

Şcoala.
Comuna Tărtăşeşti are trei şcoli:
Şcoala Nr. 1, din satul Bujoreanca, construită în anul 1910 pe terenul donat de Prinţul
Calimache şi cu banii daţi de Prefectura Judeţului Ilfov. Toate acestea s-au făcut cu
străduinţele decedatului învăţător Grigore Popescu. Această şcoală are două săli de clasă
şi locuinţă pentru director. Are o frumoasă şi mare curte, în suprafaţă de 9000 m. p. Este
împroprietărită, din 1922, cu 4 Ha teren arabil. Directoarea acestei şcoli este doamna
Ecaterina Pr. Lungu, având încă trei posturi de învăţătoare. Aici este centrul unde se fac
cursuri cu elevii cursului supra - primar. Această şcoală are cooperativă, muzeu,
bibliotecă şi farmacie.
Şcoala nr. 2, din satul Călugărul, construită în anul 1927, cu o singură sală de clasă şi, în
acelaşi timp, corp de locuinţă pentru director. Are ca director pe domnul Constantin Gr.
Popescu. Este împroprietărită şi ea cu 4 hectare de teren agricol.
Şcoala din satul Gulia este construită în anul 1913, cu o singură sală de clasă şi, tot în
acelaşi corp, locuinţă pentru director. Directorul şcolii este domnul Atanase Mirescu. A
primit în anul 1864 8,50 Ha teren arabil.
Frecvenţa elevilor la aceste şcoli este regulată, dar învăţătorii întâmpină greutăţi toamna
şi primăvara, când oamenii au muncă la câmp şi opresc copiii de la şcoală.
Dragostea de carte nu este chiar aşa de bine pătrunsă în popor, care nu se gândeşte la
binefacerile acestei instituţii. Mai ales pentru fete, li se pare că nu le-ar trebui aşa de
multă carte.
Totuşi, prin munca şi stăruinţa depuse de învăţători, s-au obţinut rezultate bune.
În comuna Tărtăşeşti este Primărie cu local propriu, încăpător şi frumos. Primăria a fost
construită în anul 1912.
În faţa Primăriei este Monumentul Eroilor din 1916-1918, construit în anul 1939.
Obiceiuri de nuntă.
Nunta se începe sâmbătă seara şi ţine până luni seara. Sâmbătă seara, din rudele mirilor
pleacă oameni prin sat, care invită lumea la nuntă. Aceştia au în mână o ploscă de vin şi
una cu ţuică, dându-le să guste din ele la oamenii la care se duc, ca astfel să ştie că sunt
invitaţi la nuntă.
O parte din nuntă se face la mire, o parte la mireasă şi alta la naşi. Naşii, care au fost
invitaţi sâmbătă seara, se consideră invitaţi în tot restul nunţii, adică duminică şi luni,
când urmează să se pună masă mare.
La masa de duminică seara, toţi mesenii oferă mirilor un dar, o sumă de bani. Darul este
adunat de lăutari, fiind dat mirilor prin naşi. În timp ce se strâng darurile, se fac urări şi
diferite glume pe seama celui ce oferă darul.
Sâmbătă seara, mirele trimite la mireasă mai mulţi băieţi cu brad şi darurile cumpărate
pentru ea. Aceasta, la rândul ei, le dă batiste, le pune şi cocarde de beteală în piept şi îi
aşează la masă.
Duminică de dimineaţă, ginerele, aşezat pe un scaun, este bărbierit, iar în acest timp
lăutarii îi cântă diferite cântece, în care arată despărţirea de flăcăi:
„Străin sunt, străin îmi zice,
Străin sunt pe un m-oi duce!
Strugurel bătut de piatră,
Rău e Doamne, fără tată;
Strugurel bătut de brumă
Rău e, Doamne, fără mumă!
Măi, porumbule, stuf frumos,
Mai apleacă-ţi vârfu’n jos,
Să m’agăţ de vârful tău,
Să mă uit la satul meu.
Nu văd mamă, nu văd tată,
Parcă sunt născut din piatră!
Nu văd fraţi, nu văd surori,
Parcă sunt născut din flori !”
Duminica dimineaţa, mireasa este îmbrăcată de o fată, care îi aranjează voalul, beteala şi
floarea de lămâiţă pe cap; iar lăutarii îi cântă astfel:
„Taci, mireasă, nu mai plânge,
Că la maica te voi duce
Când o face plopul mere
Şi răchita micşunele.
Că mila de la părinţi,
Niciodată n’o mai uiţi;
Iar mila de la bărbat
Numai cu pumni după cap.
Pe unde stau acele,
Au să curgă palmele;
Pe unde stau panglicele,
Au să curgă bicele !”
Aşa cântă lăutarul, ca să provoace plânsul miresei. Cântecele acestea sunt din cele mai
vechi timpuri şi se repetă la toate nunţile ţărăneşti, când mireasa este îmbrăcată, iese afară
şi joacă bradul, care este împodobit cu beteală şi hârtii colorate.
După aceea, se ia o doniţă, căreia i se trece prin toartă o batistă, de care ţine mireasa şi un
flăcău rudă cu ea; merge pe partea dreaptă, însoţită de flăcăi şi fete şi lăutarii cântând
după ei.
La fântână scot apa cu mâna dreaptă, făcând apoi horă lângă fântână, zicând că “joacă
apa”.
După aceea merg acasă şi, în drum, mai fac trei popasuri. Ajunşi aici, în această doniţă
pun bradul.
Pe la orele 1 d. a., mirele pleacă cu lăutarii, cu nuntaşii, cu căruţele, la nuni. De aici,
împreună cu naşii, merg la mireasă iar unul dintre băieţi spune oraţia de nuntă.
După aceea, nuntaşii intră în casa miresei unde, după ce iau dulceaţă, ies în curte, unde se
aşează la masă. După aceasta se joacă nuneasca, adică “Hora Miresei”. Mirele şi naşul
primesc de la mireasă câte un şervet frumos, pe care îl pun după gât. Apoi nunta merge la
biserică, unde se face cununia religioasă. Cum mireasa s-a suit în căruţă, naşa frânge o
pâine în patru, deasupra capului ei. Se zice ca să fie “bună ca pâinea”.
Lăutarii, ca să facă pe mireasă să plângă, cântă:
„Busuioc verde de masă,
Rămâi, maică, sănătoasă,
Că eu mă duc să-mi fac casă!
Busuioc verde, stufos,
Te las tată, sănătos;
Eu mă duc să-mi fac un rost.
Fată, fată, inimă de piatră,
Cum mi-te înduraşi
De te măritaşi!?
Lăsaşi mumă, lăsaşi tată,
Lăsaşi fraţi, lăsaşi surori,
Lăsaşi grădina cu flori
Şi te-ai dus în străiori,
Fără milă, fără dor !
Floriţi flori şi îmbobociţi,
Că mie nu-mi trebuiţi.
Mie când mi-o trebui
Nu-nfloriţi, nu-îmbobociţi,
Voi, atunci să răsăriţi.
Bătătura, bătătura
Cine te-a mai mătura!
Coţofana cu pana,
Şi cârsteiu’ cu coada.”
În biserică, în timp ce se ocoleşte şi se cântă “Isaia Dănţuieşte”, se aruncă bomboane
peste noua pereche, iar tineretul le adună şi le mănâncă, zicând că se căsătoresc repede.
De la biserică, nunta merge la mire acasă. Aici, cum soseşte, socrul şi naşul se aşează pe
scaune, alături, iar mireasa le toarnă să se spele pe mâini, dându-le şi un şervet, cu care să
se şteargă iar ei, la rândul lor, îi dau bani. În tot timpul acesta, hora joacă, iar pe seară
nunii pleacă acasă la ei, unde îşi adună invitaţii lor.
Pe la 9 seara vin cu toţii în sala unde este orânduită masa. La început, se pune pe masă;
bomboanele, covrigii, lipiile şi merele, pe care le primeşte ziua mireasa, ca dar de la fetele
din sat. Pe masă sunt puse, din loc în loc, sticle cu ţuică şi vin; după aceea se serveşte
masa, care se compune, de obicei, din carne cu varză şi pilaf de pasăre cu orez.
În timpul mesei, mireasa împarte daruri la nuntaşi. În capul mesei ard tot timpul
lumânările de cununie, iar lăutarii cântă.
La sfârşit, lăutarii adună darurile pe o farfurie cu pâine şi sare. Darul îl oferă mai întâi
naşul, apoi ceilalţi meseni. După ce se adună darul de la toţi mesenii, naşul aduce
mulţumiri tuturor celor care au luat parte.
Luni de dimineaţă, dacă mireasa a fost fecioară, rudele mirelui trimit lăutari la părinţii
miresei, cu sticle cu rachiu roşu, jucând tot drumul.
Luni, după masă, se pune din nou masa, la care iau parte toate neamurile. Cheltuielile de
nuntă se achită din darul de nuntă, adunat de la meseni. La o săptămână, tinerii se duc cu
plocon la părinţii fetei, după ce, mai întâi, s-au dezlegat la biserică.
Obiceiuri la naştere şi la botez.
După ce femeia a născut, moaşa satului, care de obicei este o femeie bătrână şi văduvă,
merge imediat la preot acasă cu o sticlă de vin, pe care preotul o sfinţeşte. Această apă se
întrebuinţează la stropitul copilului după baie şi se spală pe mâini mama şi moaşa, după
ce face baie copilului.
După 8-10 zile de la naştere, copilul este botezat. Naşa vine cu lumânare şi tot ce trebuie
pentru îmbrăcat copilul. Înainte de a-l lua în braţe, naşa trebuie să se închine şi să puie
bani de unde a luat copilul. După aceea, pleacă cu el la biserică.
După ce se săvârşeşte taina sfântului botez, vin acasă şi iau masa cu toţii. La această masă
iau parte rudele şi vecinii, care dau dar copilului. A doua zi după botez, naşa vine şi
scaldă copilul: se zice că ia mirul. În baie îi pune bani, grâu, porumb, ca semne de noroc.
Dacă este fată, la un an i se rupe turta de către naşi; dacă este băiat, i se taie moţul la 3
ani.
Atunci i se dă copilului îmbrăcăminte şi încălţăminte.
Obiceiuri la morţi.
După ce omul moare, se scaldă de către un om de seama lui, căruia i se dă îmbrăcămintea
purtată de cel mort. După aceea, este îmbrăcat în haine noi.
Se merge apoi la biserică, se trag clopotele şi se anunţă preotul, care vine să-i citească
stâlpii şi îi dă molifta.
După 36 de ore de la moarte, se porneşte cu mortul la biserică, pentru a fi îngropat. În
drum spre biserică, se opreşte la răspântii, unde preotul îi citeşte, iar rudele îi aruncă bani
pe jos. Opririle la răspântii închipuie vămile prin care trece sufletul după moarte, iar banii
semnifică plata vămilor.
Dacă persoana care a decedat era fată mare sau flăcău, se face brad ca la nuntă iar
cosciugul se îmbracă în alb. În jurul sicriului stau fete îmbrăcate în alb.
Morţii se duc la biserică cu căruţa. După moarte, i se face parastasul (pomenile) 3 zile, 9
zile, 3 săptămâni, 6 săptămâni, jumătate de an şi 7 ani.
Obiceiuri de Crăciun.
Locuitorii, fiind credincioşi, mai toţi ţin postul Crăciunului. În timpul acestui post, ca şi în
celelalte, merg la biserică, mai ales bătrânii. Cu două trei zile înainte, se taie porcii. În
ajunul Crăciunului, preotul merge la fiecare pentru a citi moliftul de binecuvântare a
cărnii.
Se zice că dezleagă carnea de vorbele rele, ce omul le-a zis porcului.
În seara de Ajun, trebuie să se plece cu Colindul. Copiii se adună la cârciuma din capul
satului, de unde îşi cumpără bomboane, ciocolată, pe banii primiţi de la părinţi. Ei colindă
toată noaptea, pe la toate casele, zicând:
“Bună dimineaţa la Moş Ajun”.
Unii oameni, care au copii micuţi, îi iau în braţe şi pleacă cu ei la colindat.
Începând cu Ziua de Crăciun, începe a se umbla cu Steaua. Acesta o fac, de obicei, copiii
de şcoală, iar banii strânşi îi împart între ei.
De Anul Nou, se umblă cu Sorcova, iar în seara de Anul Nou se umbla înainte cu
“Vasilca”. Acest obicei îl aveau ţiganii, care luau capul porcului, îl împodobeau cu
mărgele şi diferite panglici iar capul, astfel gătit, era pus într-un coş, cu care se umbla pe
la casele oamenilor.
Tot în Ajunul Anului Nou, copiii umblă cu Pluguşorul, rostind diferite urări:
Pluguşorul:
„Mâine Anul se noieşte
Pluguşorul se porneşte
Şi începe a colinda
Pe la case a ura:
Iarna-i grea, omătul mare,
Semne bune anul are,
Semne bune, de belşug,
Are brazda de sub plug !
“La Mulţi Ani! “
“Să fie de bine la toţi câţi se află în
Această adunare !”
“La anul şi La mulţi Ani !”
De asemenea, copiii mai mici, care nu pot merge cu Pluguşorul noaptea, merg cu
Sorcova, în ziua de Anul Nou, spunând:
“Sorcova, vesela
Să trăiţi, să-mbătrâniţi
Ca un măr,
Ca un păr,
Ca un fir de trandafir
Tare ca piatra, iute ca săgeata;
Tare ca fierul, iute ca oţelul!
“ La Anul şi la Mulţi Ani”
În schimbul acestor urări, copiii primesc bani. În ziua de “Bobotează” se face slujbă la
biserică, unde se sfinţeşte mai multă apă şi fiecare locuitor ia din această apă în sticle şi o
ţine tot anul şi bea din ea la zile mari, dimineaţa, pe nemâncate.
În ziua de Sf. Vineri, flăcăii din sat merg din casă în casă, botezând şi ridicând în sus pe
cei din casă. Primesc pentru aceasta bani şi carne.
Obiceiuri de Paşte.
Postul Paştelui, care ţine 40 de zile, (“Postul Mare”) este ţinut cu sfinţenie. De “Lăsatul
Secului”, neamurile se adună împreună şi serbează această zi. Ei spun că “au lăsat sec”.
Cu acest prilej, copiii fac aşa numitele “odăiţe”, adică pun paie într-o prăjină lungă, le
leagă bine şi ies în mijlocul drumului, unde le dau foc.
În “Vinerea Mare”, toţi copiii şi lumea se mărturisesc şi se împărtăşesc, trec apoi pe sub
Domnul Christos, adică pe sub Sfântul Epitaf, care este pus în mijlocul bisericii, pe o
masă cu multe flori pe ea.
Seara se cântă Prohodul de către copiii de şcoală.
Tot în “Săptămâna Mare”, în “Joia Mare”, toată lumea face colivă şi parastas.
În noaptea Paştelui, toată lumea merge la biserică pentru a lua Paşte. Oamenii mai
înstăriţi aduc vin şi pâine pentru a prepara Paştele. Aduc şi ouă roşii şi, după terminarea
slujbei, ciocnesc, spunând: “Cristos a Înviat!”, iar ceilalţi răspund: “Adevărat a înviat!”.
În vinerea după Paşte, preotul botează toate casele.
Încheiere
Toate câte au fost spuse despre comuna Tărtăşeşti se referă mai ales la perioada până la
1918. Se creează impresia că această aşezare ar fi făcut parte dintr-o ţară mult înapoiată,
ai cărei locuitori s-ar fi aflat încă în primele faze de dezvoltare ale civilizaţiei.
Şi câtă deosebire între ce era înainte de anul 1918 şi între starea de acum ! În locul
odăiţelor strâmte, cu miros de mucegai şi pe jos lipite cu pământ, cu geamuri făcute dintr-
o băşică de porc, ce nu se deschidea nici iarna şi nici vara, acum s-au ridicat case, cu cel
puţin ½ m de la pământ şi fiecare sătean se ia la întrecere să muncească şi să agonisească
bani, pentru a-şi face o casă cât mai frumoasă.
E destul să comparăm starea din urmă a satului cu aceea de azi, pentru a ne mândri cu
generaţia de la 1918 încoace.
Printre conducătorii satului, care s-au străduit să-l aducă la o stare înfloritoare, a fost mai
ales inimosul şi neobositul învăţător Grigore Popescu, care a înfiinţat Şcoala nr. 1 şi Nr. 2
în această comună, împreună cu alţi fruntaşi ai satului.
A luat iniţiativa să înfiinţeze “Banca Populară”, numită “Sentinela Română”, nume ales
de acest învăţător.
Acest învăţător a fost un exemplu bun pentru sat. Om cu o cultură didactică-pedagogică
aprofundată, cumpătat în vorbă, port şi faptă, a simţit nevoile ţăranilor şi a iubit pe copiii
satului ca şi pe cei 9 copii ai săi. Dar şi sătenii l-au iubit părinteşte şi frăţeşte şi l-au
respectat. Femeile care stăteau pe şanţ, lucrând şi vorbind între ele, se sculau în picioare,
când trecea pe uliţele satului acest învăţător.
Femeile şi bărbaţii vin de la luncă îngropaţi în snopi de grâu, în mersul legănat al
căruţelor încărcate.
Amurgul violet se topeşte pe turlele vopsite în roşu ale bisericii. A doua zi, viaţa
plugarului începe de la ora 3 sau 4 dimineaţa. Răsăritul îl apucă pe câmp.
Ţăranul este veşnic izvor de tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.”

Maria Stănescu
Înv. Com. Tărtăşeşti
Detaşată Şcoala No 40 C. F. R.
Bucureşti
SFÂRŞIT