Maria Berényi

Familii şi personalităţi macedoromâne din Pesta

(Secolele XVIII–XIX)

1
 Publicaţia Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria

Coperta
Emilia Nagy

Editor responsabil
Maria Berényi

Publicaţie subvenţionată de:

Fondul de subvenţii al
Ministerului Resurselor Umane

© Maria Berényi

ISBN 978-615-5369-13-1
2
 Maria Berényi

Familii şi personalităţi
macedoromâne din Pesta
(Secolele XVIII–XIX)
Studii

Giula, 2017
3
4
 CUPRINS

Cuvînt înainte ...................................................................................................   7

Aspecte istorico-culturale din viaţa coloniei macedoromâne
  din Buda şi Pesta (Secolele XVIII–XIX) .....................................................  11
Familia Grabovsky ………………………………………………….................  98
Familia Mocioni ...............................................................................................  132
Familia Nako ....................................................................................................  186
Familia Sina.......................................................................................................  233
Familia Dumba ................................................................................................  287
Zaharia Carcalechi (1784–1856) ...................................................................  327
Anastasia Şaguna (1785–1836) ......................................................................  359
Anastasia Pometa (1796–1863) .....................................................................  398
Emanuil Gojdu (1802–1870) ..........................................................................  409
George Stupa (1812–1884) ..............................................................................  470
Dimitrie Nedelcu (1812–1882)........................................................................  495
Alexandru Nedelcu (1819–1886) ..................................................................  521
Gheorghe Ioanovici (1821–1909) ..................................................................  533

5
6
 CUVÎNT ÎNAINTE

Un loc distinct pe harta culturală a românilor din secolul al XIX-lea l-a

reprezentat oraşul Budapesta. Cărţi de referinţă pentru istoria modernă a
românilor, ziare şi reviste de prestigiu, societăţi culturale şi formarea uni-
versitară a mii de intelectuali români în instituţiile de învăţămînt superior
din Budapesta subliniază locul oraşului de pe malurile Dunării în afirma-
rea culturii româneşti în epoca modernă.
La începutul secolului al XIX-lea, Buda-Pesta era un însemnat centru
economic. Intensa viaţă comercială, caracteristică atunci oricărui oraş aşe-
zat pe artera de tranzit a Dunării, făcea ca pe lîngă maghiari şi germani,
capitala Ungariei să atragă o mulţime de colonişti: greci, macedoromâni,
sîrbi ş.a. Poliglotismul favoriza dezvoltarea unei culturi multilaterale şi
cum Buda (în 1777), iar apoi Pesta (începând cu 1784) au fost înzestrate cu
o universitate de renume, cu tipografii şi biblioteci bogate, ea a devenit şi un
puternic centru cultural cosmopolit, cu o viaţă intelectuală vie.
Trebuie constatat că aici, în capitala Ungariei, s-a păstrat şi dezvoltat o
spiritualitate românească meritorie. Încă de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea,
la Pesta e atestată o vie activitate culturală românească, mai întîi sub formă
religioasă, apoi, treptat, cu un aspect naţional mai pronunţat.
Baza materială pentru susţinerea culturii româneşti din capitala Un-
gariei, timp îndelungat, o constituia colonia macedoromână de aici. Suflul
puternicului curent cultural românesc porneşte de la activitatea Tipografiei
Universităţii din Buda, prin cunoscuţii săi cenzori, corifei ai Şcolii Ardele-
ne. Studenţii şi intelectualii români din capitala Ungariei îşi constituie aso-
ciaţiile lor culturale, publică diferite reviste şi periodice, activează pentru
un teatru român în Transilvania şi Ungaria. Foarte multe personalităţi ilus-
tre ale culturii româneşti studiază şi activează aici, contribuind la păstrarea
limbii şi identităţii, la împuternicirea comunităţii româneşti, care era risipi-
tă în această metropolă. Comunitatea românească din Budapesta reuşeşte,
în secolul al XIX-lea, în contextul evenimentelor ce afectează şi schimbă
întregul continent, nu doar să-şi facă cunoscută şi respectată prezenţa în
viaţa urbei, ci să şi afirme propria spiritualitate. Trebuie, desigur, să avem
în permanenţă în vedere faptul că ceea ce aceşti oameni luminaţi au iniţiat,
realizat şi finalizat, stă sub semnul vrerii şi puterii lor cît şi a posibilităţilor
îngăduite de alţii.

Nu e exagerată afirmaţia conform căreia, din punct de vedere etnic, Ungaria

istorică a fost statul cel mai pestriţ din Europa. Diversitatea etnică repre-
zenta o caracteristică şi pentru cele două oraşe gemene de pe cele două ma-
luri ale Dunării, Pesta şi Buda. Acest caracter multietnic persistă constant
şi după constituirea capitalei Ungariei, prin unificarea acestora. Alături de

7
unguri, şi-au constituit aici comunităţi cultural-religioase germanii, sîrbii,
slovacii, grecii şi românii.

Grecii şi comercianţii macedoromâni de cultură grecească au venit în număr

mare în Ungaria în secolul al XVIII-lea, cei mai mulţi din Moscopole (azi,
Voskopoje, în sudul Albaniei), din Kozani, din Bitolia. Membrii familiilor
Grabovsky, Derra, Nako, Arghir, Manno, Lyka aduceau cu şlepurile la Pes-
ta cereale din regiunile sudice ale Europei, dar făceau comerţ şi cu piei,
pînzeturi, argint şi tot felul de alte mărfuri şi articole de bazar. La Pesta,
pe atunci, vlahii macedoneni (ţinţari) erau denumiţi cu etnonimul de greci,
deoarece greaca reprezenta pentru ei limba de afaceri. În familie, însă, fo-
loseau aromâna (limba maternă a macedoromânilor), prin acest lucru ei însişi
se delimitau de greci. Centrul economic şi comercial al acestei comunităţi
era Pesta.

Românii ortodocşi sînt organizaţi şi conduşi în Pesta de comunitatea pu-

ternică macedoromână. Timp îndelungat, românii din Ungaria aproape că
nici n-au avut altă burghezie, în afară de cea ridicată dintre macedoromâni.

În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, la Pesta şi Buda viaţa românească cultu-

rală, artistică, eclesiastică era deosebit de intensă. În capitala ungară, româ-
nii şi alte minorităţi au editat ziare literare şi culturale, au fondat asociaţii,
societăţi literare, au sprijinit trupe de actori amatori.

De la sfîrşitul secolului al XVII-lea încoace, Buda şi Pesta a fost treptat re-

construită. Primăria de astăzi şi majoritatea bisericilor în stil baroc datează
din această epocă şi tot atunci a fost renovat şi Palatul Regal din Cetate.
Buda a devenit centrul administrativ iar Pesta centrul industrial şi comer-
cial. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Pesta era nucleul spiritual al
ţării, atunci a fost construit şi Podul cu Lanţuri.
După lupta pentru independenţă a Ungariei, odată cu încheierea pac-
tului cu Austria, s-a creat Monarhia austro-ungară, lucru ce a imprimat un
suflu nou pentru progresul oraşului. În 1873, Buda, Pesta şi Óbuda (Buda
Veche) s-au unit. În urma unificării a început o dezvoltare spectaculoasă,
s-au construit poduri, s-au amenajat parcuri, s-au introdus canalizarea şi
iluminatul public, s-au construit drumuri şi o linie de tren subteran. Bu-
dapesta a ajuns, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, un oraş cu opt sute de mii de
locuitori, făcînd concurenţă Vienei, atît în privinţa numărului de locuitori,
cît şi a rolului deţinut.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, centrul oraşului nu mai putea face

faţă noilor cerinţe: îşi îndeplinea în continuare rolul important ca centru
administrativ, eclesiastic şi de învăţămînt, dar nucleul vieţii economice s-a

8
transferat definitiv în Oraşul Nou, în Lipótváros. „Palate lîngă palate, şi ce
stil de viaţă, ce mai du-te-vino!” – exclamă, plimbîndu-se pe cheiul Dună-
rii, vestitul poet şi povestitor danez, Hans Christian Andersen.

Românii ortodocşi sînt organizaţi şi conduşi în Pesta de comunitatea puter-

nică macedoromână. Macedoromânii erau oameni sîrguincioşi şi cumpă-
taţi, puneau interesele economice înainte de toate, ţineau mult la credinţa
lor ortodoxă şi la dezvoltarea culturii. Deţinînd prăvălii în toate puncte-
le frecventate ale oraşului, în scurt timp şi-au făcut averi considerabile, au
achiziţionat multe proprietăţi imobiliare. Cei mai iluştri locuitori din cen-
trul Pestei aparţineau acestei comunităţi. Faptul că aceştia au cumpărat te-
renurile şi imobilele cele mai scumpe şi au construit palate în centrul şi pe
teritoriul din ce în ce mai extins al Pestei, sunt dovezi elocvente ale îmbogă-
ţirii lor. Mulţi macedoromâni s-au stabilit în special în zona Pieţei Teatrului
(azi piaţa Vörösmarty), a Pieţei József nádor şi Újvásártér (azi piaţa Erzsé-
bet), iar alţii locuiau pe străzile Váci, Bálvány (azi strada Október 6) şi pe
strada Két sas (azi strada Sas). Ei nu construiau imobile numai pentru a avea
unde locui sau pentru a le folosi drept spaţii comerciale, ci pentru a investi.
Familia Lyka avea 15 case iar familia Mocioni 17 case. Familiile Nedelcu,
Gojdu, Lepora, Derra, Ioanovici şi Sina erau, de asemenea, proprietare ale
mai multor clădiri. Numeroase dintre acestea fac şi astăzi parte din patri-
moniul imobiliar al capitalei Ungariei.

Rolul negustorilor macedoromâni în dezvoltarea unei Ungarii burgheze, a

comerţului şi a sectorului bancar din Ungaria este incontestabil. Propăşirea
lor materială ascendentă a contribuit cu prisosinţă la integrarea lor socia-
lă în cercurile superioare din acestă ţară. Familiile macedoromânilor sosiţi
din Balcani erau unite, chiar după integrarea în elita urbană ungară. Aceste
familii şi-au asumat un rol din ce în ce mai important în viaţa publică, eco-
nomică, iar unele dintre acestea (Nako, Sina, Grabovsky, Arghir, Mocioni)
au jucat un rol important chiar şi în politica de nivel naţional.

Prin intermediul primelor instituţii create de macedoromâni şi români în

deceniile de început de secol al XIX-lea, s-au manifestat aceleaşi tendinţe
clare de construire identitară a neamului, de accesare a valorilor culturii, de
dezvoltare a limbii şi a literaturii – ca cele ale ungurilor din acele timpuri.
Macedoromânii şi românii din Budapesta au contribuit de asemenea la cre-
area sistemului instituţional al naţiunii majoritare, la unele realizări de an-
vergură ale epocii. Pesta şi Buda au devenit adevărate centre ale culturii şi
vieţii publice româneşti.

Mulţi sînt oamenii unui loc, care într-o perioadă istorică se disting şi se
remarcă prin individualitate. Avînd însuşiri deosebite într-un anumit do-

9
meniu de activitate ei se identifică în marea parte a situaţiilor cu aspiraţiile
unei majorităţi, contribuind la progresul social. Aici sînt prezentate ace-
le personalităţi şi familii macedoromâne care au construit biserici, şcoli şi
spitale, care au luptat în războaie, care au negociat pentru ca ţara lor să nu
dispară sub stăpînirile turceşti, ruseşti sau austriece, care au modernizat şi
au occidentalizat Ungaria.

Din dorinţa de a avea o imagine în ansamblu, am considerat că se impune

elaborarea unui volum care să abordeze într-un mod unitar problematica
macedoromânilor din Pesta. Practic, în cadrul acestui demers, am avut în
vedere, în primul rînd, unele studii elaborate de noi şi publicate în mai mul-
te reviste şi volume. Acestea constituie fundamentul lucrării.

De a oferi posibilitatea celor interesaţi să aibă o imagine completă asupra

problematicii abordate de noi, numeroasele contribuţii ale noastre prin re-
viste şi cărţi le-am înmănunchiat în acest volum. Lucrarea, cuprinde un
număr mare de familii şi personalităţi, însă, ar putea fi completată cu multe
alte nume care nu figurează în volumul de faţă. Despre aceste personalităţi,
de-a lungul timpului, s-au scris numeroase articole şi studii dar nu au fost
redactate monografii mai cuprinzătoare despre ei. Am considerat necesar
ca într-o extensiune mai amplă, într-o culegere monografică să fie republi-
cate biografiile acestora. Mulţi dintre ei au adus o contribuţie însemnată la
îmbogăţirea literaturii, culturii, istoriei româneşti. Multe familii macedo-
române, în decursul vremurilor, au dat societăţii o serie de personalităţi
care, dotate cu aptitudini, însuşiri deosebite, autoritate şi prestigiu au adus
o contribuţie valoroasă în domeniul social-politic sau cultural-ştiinţific în
societăţile în care au trăit.

Evocarea memoriei acestor familii şi personalităţi marcante nu este numai

un fapt de conştiinţă publică, ci şi unul de exprimare a unei recunoştinţe
postume, pentru acele fapte, care i-au aşezat în eternitate. Raţiunea publi-
cării acestei cărţi este aceea de a restitui dimensiunea culturală şi morală a
unor personalităţi de mare complexitate.

Budapesta, octombrie 2017

Maria Berényi

10
 ASPECTE ISTORICO-CULTURALE
DIN VIAŢA COLONIEI MACEDOROMÂNE
DIN BUDA ŞI PESTA (SECOLELE XVIII–XIX)

Peninsula Balcanică reuneşte popoare de obîrşii diferite, de limbi şi de reli-

gii diferite, alcătuind un mozaic etno-lingvistic extraordinar. Această con-
vieţuire, unică în felul ei, s-a făcut pe un temei geografic care a favorizat
circulaţia oamenilor şi informaţiilor culturale de o parte şi de alta a lanţu-
rilor muntoase care o străbat precum şi de o parte şi de alta a Dunării. Cu
toată vitregia pămîntului, aspru şi puţin ospitalier, în aceste locuri au putut
să trăiască alături de greci, sîrbi, croaţi, sloveni, bulgari şi populaţii descen-
dente din traci: albanezii şi românii balcanici. Locuitorii de origine roma-
nică din sudul Dunării cunoscuţi sub diverse denumiri precum: aromâni,
macedoromâni, vlahi transbalcanici, fărşeroţi, români epiroţi, megleno-ro-
mâni au constituit un element deosebit din punct de vedere etnic şi social,
dar mai ales cultural în civilizaţia balcanică.

Macedoromânii (aromânii), cunoscuţi în izvoarele medievale cu numele de

vlahi, sînt acea parte a populaţiei românizate din sudul Dunării, care dato-
rită emigraţiei slavilor şi a bulgarilor în zona sud-dunăreană, în secolul al
VII-lea s-au retras în părţile sudice ale Peninsulei Balcanice. Vorbesc unul
din cele patru dialecte ale limbii române – cel macedoromân, care se alătu-
ră celui dacoromân, istroromân şi meglenoromân. (În literatura istorică îi
găsim sub denumirea de aromâni, armâni, româno-mecedoneni, macedoromâni
sau simplu macedoneni, designînd unul şi acelaşi grup etnic al latinităţii ori-
entale din spaţiul sud-dunărean.)1

În a doua jumătate a veacului al XVI-lea, în urma distrugerii celor mai de

seamă centre macedonene din Peninsula Balcanică, numărul acelora care
îşi vor căuta refugiul în Imperiul Habsburgic va fi din ce în ce mai mare.
Astfel, refugiaţii au încetat să fie supuşi otomani şi s-au aşezat definitiv în
numeroase centre urbane şi rurale, cărora le-au imprimat o puternică înflo-
rire economică, necunoscută pînă atunci.2

„Datorită hărniciei şi priceperii locuitorilor săi, precum şi unui concurs feri-

cit de împrejurări, Moscopole a ajuns, prin secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea,
cel mai însemnat centru de civilizaţie şi cultură al poporului aromân. În
documentul din arhiva Loc. Budapesta, Moscopole e numită „Urbs Am-
plisima”. Se vorbeşte de dînsa ca de „cel mai mare oraş nu numai din toată
Grecia, ci aproape din tot imperiul Turcilor”.
După Pouqueville, Moscopolea numără, în 1788, 53.000 locuitori.
Negustori pricepuţi şi muncitori îndrăzneţi şi cu relaţii întinse, fiii

11
Moscopolei stau în fruntea comerţului din Peninsula Balcanică. Aproape
tot ce se exporta din Turcia prin Adriatică, trecea prin mîinile lor, iar tot ceea
ce intra în această ţară, prin porturile aceleiaşi mări sau prin alte puncte
de frontieră, din ţările germane sau apusene, se distribuia tot prin dînşii.
Ei erau negustorii carea aveau cele mai numeroase şi mai strînse legături
comerciale cu străinătatea. (…)
Sub raportul industrial, de asemenea, Moscopolea era o cetate unde se
lucra zi şi noapte tot felul de articole ce se desfăceau peste tot, în interior şi
afară. Meseriaşii erau organizaţi în bresle. Gudas numără 14 corporaţii bine
organizate.
Moscopole avea pe vremea aceea înfăţişarea marilor centre comerciale.
„În bazarurile mari şi întinse era o mişcare uriaşă, o forfoteală de fur-
nicar ca în marile oraşe ale Asiei. Oamenii erau absorbiţi de afacerile lor.
Corespondenţe şi comenzi soseau de pretutindeni, din Peninsulă şi din Eu-
ropa, ce trebuia repede satisfăcute; se descărcau mereu la marile caravanse-
raiuri şi se încărcau manufacturate şi mărfuri pentru toate direcţiunile. Ma-
gazinele gemeau de acestea şi industriile lucrau zi şi noapte. Albania toată
se alimenta de aici sau din porturile Adriaticei, ce, aproape sută la sută, le
stăpîneau tot ei. La bîlciuri şi în zilele de tîrg, veneau Albanezi şi negustor
din toate provinciile.”
Din cauza acestei vieţi comerciale intense, Moscopole ajunge cel mai
bogat centru aromânesc din Peninsula balcanică.
Valuri de aur curg în această cetate.
Belşugul era aşa de mare, încît se spune că femeile purtau pantofi îm-
podobiţi cu „flurii şi mahmudele”; se zice că erau aurite pînă şi mînerele
măturilor.
Răsfirată pe cele cinci coline, pe o întindere de aproape 3 km., Mosco-
polea se răsfăţa în lux şi bogăţie. Multe din casele Moscopolenilor erau ade-
vărate palate, clădite din marmoră şi împrejmuite de curţi impunătoare. La
fiecare colţ de stradă, apa cristalină ţîşnea din şipote şi cişmele. Peste 50 de
biserici săgetau văzduhul cu clopotniţa lor măreaţă. Printre ele se distingea
în chip deosebit, prin înfăţişarea ei impunătoare, bogăţie şi artă, Metro-
polia. Alături se înălţa monumentala clădire ce adăpostea „Academia cea
Nouă”, focar de cultură pentru întreaga Peninsulă Balcanică. Aci a profesat
Epirotul Chrisanos, Sevastos, Leontiadis din Castoria, Grigore Moscopo-
litul, Teodor Cavaleoti, Ieromonahul Constantin din Moscopole şi alţii.
Academia şi biblioteca din Moscopole, înfiinţată pe la începutul secolului
al 18-lea de către ieromonahul Grigore Constantin, a fost primul institut
grafic care a luat fiinţă în Turcia şi o bucată de vreme a fost unicul.
Din teascurile acestei tiparniţe au ieşit o mulţime de cărţi.
În zilele ei de splendoare, Moscopolea era punctul de atracţie al tuturor
Aromânilor.
„Curioşii veneau din toate oraşele aromâneşti şi cele străine ca să vizite-

12
ze Meca Aromânilor, oraşul cu 70 de biserici, îmbrăcate în odoarele lor cele
mai scumpe, lucrate de artiştii aromâni în argintărie; venea călări, pe cai şi
catîri, ca să se închine în mănăstirile bogate, în zilele de hramuri şi de bîl-
ciuri; veneau să admire picturile şi odăjdiile scumpe, odoarele frumoase şi
sculpturile artistice de la marele şi strălucitele biserici şi de la Mitropolie, se
înghesuiau să admire palatele de marmoră, cu grădini şi cişmele frumoase,
din cetatea luxului, a literelor, artelor şi a ştiinţelor înalte, toate rodul unei
munci binecuvîntate; veneau să ia contact cu eleganţa femeilor, să le admi-
re frumuseţea şi să le imite nobleţea ţinutei şi a toaletelor rîvnite. Tineri şi
bătrîni iubitori de un sîmbure de cultură şi de glorie nobilă, se grăbeau de
pretutindeni, ca să audă la noua Atenă pe marii dascăli şi pe genialul tînăr
Teodor Cavaliotti de la Noua Academie; să se adape la lumina bogatei bi-
blioteci, să vadă de aproape minunea maşinilor de tipărit, lucruri vechi şi
propovăduiri înalte; să audă predicile marilor prelaţi şi cărturari, să vadă
şi să simtă cît mai aproape de sfinţenia şi maiestatea Patriarhului Ioasaf,
marele lor conaţional.”3

Un număr destul de important de macedoromâni se stabilesc în secolul al

XVIII-lea în Ungaria. În 1769 a fost distrus oraşul Moscopole şi, după toate
probabilităţile, şi alte cîteva localităţi aromâneşti. Macedoromânii au trecut
în număr mare în Imperiul Habsburgic, în special în Ungaria. Locotenenţa
domnească din Ungaria a dat dispoziţii autorităţilor de la frontieră ca de la
aceşti foşti supuşi turci să ceară date cu privire la vîrsta, naţionalitatea, reli-
gia, situaţia lor familiară, etc.4 Prin patenta de toleranţă de la 1781, Iosif al
II-lea, i-a luat sub ocrotirea sa, ca pe unii care aduceau realmente beneficii
în marele comerţ al statului. În 1783, printr-o ordonanţă specială împăra-
tul a atras atenţia autorităţilor inferioare din regiunea Buda, „…raţii şi gre-
cii neuniţi, care se ocupă cu comerţul în regiunea respectivă, în special la
Buda, Pesta, Segra, Sânt-Andrei, trebuie să fie păziţi în mod special de orice
primejdii, pentru că în adevăr ei fac schimb de mărfuri spre marele folos al
statului”.5 Macedoromânii, după ce primeau cetăţenie, trebuiau să depună
jurămîntul de credinţă în faţa dietelor din jupani, fapt în urma căruia se
încheia un act oficial legalizat.

Coloniile macedoromâne au fost considerate drept colonii greceşti, iar mem-

brii lor numiţi – chiar şi de către românii din Banat şi Transilvania – greci.
Negustorii macedoromâni şi greci se aliau spre a-şi apăra interesele comer-
ciale, dar şi identitatea lor religioasă, ortodoxă. În general, macedoromâ-
nii erau bilingvi, considerînd ca limbă maternă dialectul macedoromân,
în timp ce limba greacă devenea limba lor de cultură, de slujbă religioasă
şi de comunicare în afaceri sau treburi oficiale. „În Ardeal, încă pînă astăzi
–1898– observă Bartolomeu Baiulescu, negustorul aromân se numeşte de
către nemţi „grieche” şi de către unguri „görög”. În Banat, de asemenea,

13
cînd bănăţeanul vrea să zică cum că se duce la băcănie, zice că se duce la
„grecu”. O precizare substanţială aduce Pericle Papahagi, observînd că ter-
menul grec denumeşte pe de o parte: a) religia greco-orientală, iar pe de
alta: b) comerciant companist grec, din care făceau parte nu numai grecii,
ci toţi aromânii din Ungaria şi Transilvania intraţi în aşa numitele „compa-
nii greceşti”.6 Companiile comerciale erau organizaţii de comercianţi care
protejau interesele membrilor lor. Companii greceşti se înfiinţează începînd
din secolul al XVII-lea. În fruntea companiei era un comitet compus din 6-8
membri şi un judecător ales pentru a reprezenta compania în faţa autorităţi-
lor. Judecătorul era salarizat. Ca judecători se alegeau de obicei comercianţi
de vază, care cunoşteau mai multe limbi şi care aveau tact şi fler pentru
afaceri. Judecătorii deţineau drepturi importante. Făceau recensămîntul co-
mercianţilor greci şi puteau să dea – probabil cu anumite condiţii – autori-
zaţie pentru exercitarea comerţului. Aceşti judecători şi consilieri trebuiau
să depună jurămînt împăratului Austriei.7 În 1784, în Ungaria funcţionau
zece companii greceşti, în localităţile: Tokaj, Diószeg, Eger, Eszék, Gyöngyös,
Kecskemét, Miskolc, Pesta, Pétervárad şi Világosvár.8 Aceste companii au deve-
nit în scurt timp un factor economic puternic, negoţul fiind monopolul lor.
Stabilirea originii etnice a mebrilor companiilor greceşti este unul din
aspectele cele mai dificile. Cuvîntul grec în Ungaria se aplica oricărei per-
soană care făcea negoţ, fie ea albaneză, macedoneană sau aromână.
Comerţul era în mîna grecilor, ei erau stăpînii bîlciurilor. Ei se avîntau
în toate afacerile unde se putea cîştiga. Aromânii au inundat Austria după
pacea de la Paşaroviţ. În mîinile lor era aproape tot comerţul de mătase din
Orient şi Europa Centrală. Comerţul Ungariei în stil mare şi cea mai mare
parte a banilor era în mîna lor. În capitalele Austriei şi Ungariei, macedo-
românii au fondat case comerciale şi mari instituţii financiare, care între-
ţineau legături cu instituţiile similare din ţările occidentale, ca: Germania,
Italia, Polonia, Rusia şi Franţa. Ei, împreună cu negustorii greci, erau singu-
rii mijlocitori pentru schimbul de mărfuri între Orient şi ţările din Europa
centrală.
În Ungaria negustorii macedoromâni existau în fiecare oraş sau tîrg
mai mare, ca: Budapesta, Miskolc, Kecskemét, Debreţin, Zemlin, Tokaj, Gyön-
gyös, Nagyszombat, Tornya, Battonya, Munkács, Csanád, Nagylak, Rimaszombat,
Balassagyarmat, Szentendre, Eger, Vác, Gyula, Békés, Sarkad, Szeged, Kalocsa,
Szentes, Makó, Komárom, Tata, Siklós, Hódmezővásárhely, Veszprém. Ca supuşi
străini, stăteau sub un regim special, deosebitor de al celorlalţi locuitori
ai ţării şi deoarece prin îndeletnicirea lor de comercianţi erau folositori şi
altora, li s-au creat posibilităţi de a-şi purta meseria. Acest angajament avea
un caracter privilegial. Statul austriac, cunoscînd marile însuşiri ale grecilor
pentru comerţ şi industrie, a încercat pe toate căile să-i atragă, fiindcă pen-
tru stat macedoromânii erau de toate: capital, meşteşug, comerţ şi industrie.
Cu un cuvînt, ei aveau toate calităţile pentru ridicarea economică a ţării. În

14
 Moscopole (1742)

Stema companiei greceşti din Pesta

Buda şi Pesta

15
afară de comerţ, ei se ocupau şi cu meseriile. Sub acest raport ei erau, hangii,
cîrciumari, boltoşi, tîmplari, argintari.Locuitorii autohtoni din Ungaria nu
aveau nici simţul şi nici tradiţia pentru comerţ. Astfel comerţul era lăsat în
seama evreilor, grecilor şi macedoromânilor. Prin privilegii li se dădea voie
să deschidă prăvălii. Mărfurile, pe care le aduceau din Imperiul Otoman,
aveau voie să le vîndă oricînd şi oriunde în Ungaria, şi în afară de tîrguri
anuale sau de săptămînă, dar fără de a atinge drepturile ţehurilor locale.

În noua lor patrie, aromânii aduceau cu ei o lungă experienţă şi capitaluri

pe care le-au valorificat rapid, devenind aproape pretutindeni un factor ca-
talizator al constituirii unei burghezii comerciale şi financiare. Influenţa lor
a fost relevantă, mai ales asupra populaţiei de la oraşe, unde au pus bazele
comerţului. Macedoromânii stabiliţi pe aceste meleaguri nu s-au mărginit
însă numai la preocupările negustoreşti, ci au contribuit la menţinerea şi
întărirea bisericii ortodoxe. Multe biserici sînt clădite din iniţiativa lor, în-
zestrîndu-le apoi cu icoane, clopote, odăjdii şi multe cărţi sfinte. La sfîrşitul
secolului al XVIII-lea pot fi enumerate 19 biserici şi capele greceşti. S-au ri-
dicat biserici la Oradea, Vác, Balassagyarmat, Zimony, Karcag, Kecskemét, Léva,
Miskolc, Bichiş, Ungvár, Pesta, Szentes şi Tokaj, iar capele la Gyöngyös, Diószeg,
Nagykanizsa, Sibiu, Sopron şi Nagyszombat.9

Dintre coloniile macedoromâne răsfirate în Ungaria, mai cu seamă colonia

din Pesta s-a ridicat la loc de frunte. Macedoromânii din capitală au jucat un
rol primordial în comerţul Ungariei.
Primii comercianţi balcanici au apărut în Pesta în jurul anului 1690,10
iar după pacea de la Passarovitz (1718) numărul acestora a crescut conside-
rabil. În acest oraş, ca şi la Viena şi în alte centre mai mici, ei s-au ocupat
cu marele comerţ şi cu finanţele, cu meşteşugurile şi micul comerţ. În anii
şaizeci ai secolului al XVIII-lea, numărul grecilor şi al macedoromânilor a
sporit în mod accelerat. Prin anii 1770 numărul acestora era cam 500.11
În anul 1775 luna aprilie, Locotenenţa domnească a făcut o conscriere
a comercianţilor greci şi macedoromâni din Pesta, pe care apoi i-a catego-
rizat în 4 clase : 1. au depus jurămîntul, sînt supuşi ai imperiului şi plătesc
impozite; 2. în curînd vor depune jurămîntul, nu plătesc impozite; 3. sînt
supuşi otomani, pot face negoţ cu mărfuri orientale; 4. sînt supuşi otomani,
nu plătesc impozit şi nu au dreptul de a face nici un fel de comerţ. Mai jos
redăm această listă întocmită în limba latină.12

Cl. 1.
Demetrius Popovics (anul jurămîntului:1770); Georgius Szatyelary (1773);
Joannes Sztankovics (1774); Thomas Derra (1773); Georgius Pelenka (1773);
Demetrius Pelenka (1773); Konstantin Moska (1774); Koszta Manoly (1774);
Thoma Vaszilovics (1773); Naszto Keptenary (1773); Paulus Hadzsi (1775);

16
Georg Anton (1775); Georg Naszto (1775); Naum Sztojan (1773); Georgius
Gusa (1774); Paulusz Koszta (1774); Demetrius Lisza (1774); Mathias Ma-
noly (1774); Michael Pontika (1774); Ioannes Bachul (1774); Konstantin Ka-
tus (1774); Demetrius Zinzar (1774); Kiria Hadasy (1775); Ioannes Adam
(1774); Antonius Argier (1774); Ioannes Demeter (1774); Antonius Jankovics
(1774); Michael Kozma (1774); Michael Argier (1774); Ioannes Sogo (1774);
Nicolaus Kapmary (1775); Georgius Szider (1774); Ioannes Turnay (1775);
Georgius Kapmary (1775); Nicolaus Petrovics (1775); Anastasius Banajo-
th (1774); Nicolaus Riga (1774); Georgius Platon (1774); Naszto Michael
(1774); Elias Petrovics (1775); Naum Soffrony (1775); Argier Zigury (1775);
Thomas Petrovics (1775); Christophorus Radivojevics (1775)
44 comercianţi
Cl. 2.
Theodorus Szlavuja; Thomas Rosa; Demetrius Argier
3 persoane
Cl. 3.
Joannes Daszkal; Joannes Pira, Georgius Demesky; Georgius Priba
4 persoane
Cl. 4.
Demetrius Agora; Samuel Malagecz; Johann Georg Poppa; Naszto Gina;
Constantinus Sztambuly; Theodorus Vajczik; Naum Tsuka; Josephus Szabó;
Michael Astri; Constantinus Stamuli; Joannes Chiriazin; Andreas Christoff;
Josephus Peter; Theodor Szlavoja; Joannes Christophorus; Joannes Gyika;
Naum Anastas; Nicolaus Nedelko; Constantinus Naszto; Demetrius Mano-
jlovics
20 persoane

În arhiva capitalei Ungariei se păstrează acele registre care cuprind numele

acelora care în perioada 1687–1848 au primit dreptul de cetăţenie. În aceas-
tă perioadă, sînt înregistraţi 248 de greci şi macedoromâni.13
Aici întîlnim numele cunoscutelor familii greceşti şi macedoromâne
din Pesta ca: Angelaky, Argiri, Bekella, Boráros, Lepora, Lyka, Monaszterli,
Manno, Moszka, Muráti, gróf Nákó, Pasgáll, Rósa, Szacelláry, Takácsy şi
Zákó. În Buda, numărul grecilor este mic, cele mai cunoscute nume de fa-
milii sînt: Bojatsy, Csappa, Diamandi, Kuka, Markovits şi Zafiry.14 Pe baza
informaţiilor din registrele amintite putem constata că grecii şi macedo-
românii din capitală sînt originari din: Kozáni, Moschopolisz, Kasztória,
Bitólia, Szipiszcha, Verria, Janina, Voria, Kliszura, Nausza, Grabova, Bogat-
ziko, Vellesz, Szeresz, Dojran, Metzovon, Tyrnava, Ambelagia, Ables, Blatzi
şi Szaloniki.15

17
 Data primirii dreptului de încetăţenire16

A) În Pesta:
1687–1690................ –
1691–1700................ 2
1701–1710................ 1
1711–1720................ 1
1721–1730................ 4
1731–1740................ 1
1741–1750................ 4
1751–1760................ 7
1761–1770................ 14
1771–1780................ 18
1781–1790................ 30
1791–1800................ 28
1801–1810................ 50
1811–1820................ 9
1821–1830................ 33
1831–1840................ 12
1841–1848................ 34
248 persoane
B) În Buda
1761–1770................. 2
1771–1780................. –
1781–1790................. 2
1791–1800................. 3
1801–1810................. 8
1811–1820................. 5
1821–1830................. 3
1831–1840................. 3
1841–1848................. 1
27 persoane

Grecii şi macedoromânii, fiind oameni înstăriţi, deţineau mai multe case şi

palate în centrul capitalei. În 1697 Nicolae Görög a cumpărat casa Koháry.17
Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, grecii cumpărau imobile pentru a le
transforma în ateliere, magazine, dar şi cu scopul de a-şi capitaliza averea.
Politica economică austriacă a interzis curînd comercianţilor greci de a con-
stitui manufacturi industriale. În 1773, 54 de comercianţi erau proprietari
de case în capitală. Dintre aceştia 23, pot fi identificaţi ca macedoromâni.18
Mulţi dintre comercianţii greci aveau numeroase case şi palate.19 Clădirile
şi palatele din piaţa Vörösmarty, din strada Váci şi din jurul acesteia, din
Lipótváros erau al macedoromânilor. În arhiva capitalei se găsesc mai multe

18
 Chitanţa comercianţilor de hîrtie Blana şi Dona (1850)

Portul vapoarelor cu abur în faţa Bisericii Greco-Macedoromâne din Pesta

19
registre, înscrisuri, documente pe baza cărora se poate alcătui o listă despre
aceste proprietăţi.20
Grecii şi macedoromânii au investit mulţi bani pentru ridicarea clădi-
rilor impozante, cu mai multe etaje.21 Unele dintre ele au fost construite de
arhitecţi renumiţi. Casele familiilor Nákó (1833), Szacelláry (1834), Gra-
bovszky (1837), Lyka (1844), Bozda Naum (1845) şi Blana Éliás (1846) au
fost proiectate de renumitul arhitect Hild József.22 Cel mai impozant palat al
capitalei a fost palatul-Nákó.23
În 1866, în diferitele cartiere ale Budapestei sînt stabiliţi numeroşi pro-
prietari greci, după cum urmează: în centrul oraşului 41, Lipótváros 31,
Terézváros 12, Józsefváros 4 proprietari de case greci se află. În anul 1881
numărul proprietarilor greci e în creştere; în centrul oraşului 46, Lipót város
27, Terézváros 21, Józsefváros 11, Ferencváros 4, şi în cartierele periferice 8.
În oraş, familia Lyka avea 15 case, iar familia Mocsonyi 17. Posedau mai
multe clădiri familiile Agoraszto, Muráty, Haris, Takátsy, Nedelko, Gozsdu,
Nákó, Lepora, Filtso şi Theodorovits.24

În anii 1840, proprietarii şirului de case din partea de est a pieţei Vörösmar-
ty de azi erau în exclusivitate macedoromâni. Casa de pe colţ, de la numărul
2 din piaţa Vörösmarty era proprietatea familiei Mocioni, pe locul casei de la
numărul 3, se afla casa lui Gheorghe Sina, la numărul 4, casa lui Anastasie
Lepora, la numărul 5 casa lui Constantin Grabovsky, iar în colţ, la numărul
6, casa lui Anastasie Lyka.
Familia Lyka era una dintre familiile macedoromâne cele mai respec-
tabile din Budapesta în secolul al XIX-lea. Fondatorul dinastiei, Dumitru
Lyka, s-a născut în 1737 la Moscopole. Nu se ştie precis cînd s-a stabilit în
Ungaria, dar în 1789 el fusese deja unul dintre semnatarii cererii înaintate
de grecii şi macedoromânii din Pesta, pentru a construi o biserică. Şi-a ales
soţie tot dintr-o familie macedoromână, pe Iuliana Gojdu, cu treizeci şi unu
de ani mai tînără decît el. Cuplul a avut mai mulţi copii, dintre care Anas-
tasie, născut în 1800, a devenit cunoscut om de afaceri, prin negustoria cu
piele de care s-a ocupat.
În 1830, Dumitru Anastasie Lyka a devenit cetăţean al oraşului Pesta,
iar în 1833, cetăţean al oraşului Buda. Şi-a investit surplusul de capital în
special în clădiri, în cartierul Új-Lipótváros (în nordul actualului sector V),
iar în 1844 şi-a construit un palat cu trei etaje la colţul pieţei Vörösmarty cu
strada Harmincad, după planul renumitului arhitect Hild József.

Terenul din faţa casei Lyka – unde fusese clădirea birourilor Tricesimei Re-
gale (Harmincadvám), clădire demolată în anul 1859 – a fost împărţit în
patru loturi şi scos la licitaţie, în vederea finanţării construcţiei noii Redute
(Vigadó). Partea de teren din colţul pieţei József nádor cu strada Dorottya
a fost cumpărat de Dumitru Anastasie Lyka, iar restul, de croitorul Eise-

20
Casele de partea de est a pieţei Vörösmarty
din Budapesta

Dimitrie Lyka

Biserica Greco-Macedoromână din Pesta. Grafică de Vasquez (1837)

21
le Antal, de un profesor chirurg, şi de către Banca Comercială Ungară din
Pesta.(Pesti Magyar Kereskedelmi Bank). Astfel, noul complex de clădiri,
care a fost ridicat aici, a şi fost botezat „blocul ciuntitorilor” dat fiindcă fie-
care proprietar tăia ceva: piele, ordine de plată, textile, pacienţi! La parterul
noilor clădiri s-au deschis magazine, printre care şi cafeneaua Privorszky,
denumită apoi Kugler şi, mai tîrziu, cofetăria Gerbeaud. Maestrul cofetar
Kugler l-a cunoscut la Paris pe Emil Gerbeaud şi l-a invitat la Pesta, să-i fie
asociat şi urmaş. Cofetarul de origine elveţiană a adus cu sine un important
capital şi, în 1892, a cumpărat cofetăria pe care, pînă atunci, Kugler o avea
doar în chirie. După decesul lui Kugler, începînd din 1908, cofetăria deve-
nită cea mai renumită din Budapesta, se va numi – pînă astăzi – Gerbeaud.
În scurt timp, proprietarii vor cumpăra şi aripa vestică a clădirii. Imobilul
primeşte forma actuală la reconstrucţia generală din 1910.

În jurul anilor 1870, puţin a lipsit ca piaţa încadrată de aceste clădiri să

primească numele lui Anastasie Lyka. Bogatul macedoromân a observat că
numele locului – Színház Tér (Piaţa Teatrului) – nu mai era actual, pentru
că teatrul german din Pesta, care se afla cîndva în partea dinspre Dunăre
a acestei pieţe, arsese în 1847, iar în 1856 chiar şi ultimele pietre de funda-
ţie ale teatrului fuseseră evacuate. Însă vechea denumire a locului s-a mai
păstrat un timp, din respect şi ca amintire a prestigioasei clădiri istorice. În
aceste condiţii, cererea de schimbare a denumirii pieţei trebuia să fie foarte
bine argumentată. Anastasie Lyka şi-a motivat iniţial cererea spunînd că pa-
latul său domină piaţa. Pentru a da o mai mare prestanţă propunerii sale, a
oferit o sumă apreciabilă în eventualitatea afişării numelui său şi pe tăbliţe-
le de marcaj ale străzii. Norocul însă nu a fost de partea lui, deoarece, odată
cu cererea sa, a sosit la primărie şi vestea naşterii fiicei împăratului Franz
Iosif, botezată Gizella, după numele primei regine a Ungariei. Iar pentru a
reacţiona cum se cuvine la o astfel de onoare, în Ungaria s-a hotărît boteza-
rea unei pieţe publice cu numele prinţesei Gizella. Piaţa Teatrului a devenit
astfel Piaţa Gizella, ca, după 1920, să i se schimbe din nou denumirea, cu
numele lui Vörösmarty.
Anastasie Lyka a murit în 1871, lăsînd moştenire urmaşilor săi cinci-
sprezece imobile în Pesta. El însuşi, precum şi familia sa, au subvenţionat
multe evenimente culturale româneşti şi au acordat deseori ajutor financiar
studenţilor români care învăţau în capitala Ungariei.25

Clădirea de la numărul 9 de pe strada Váci a fost cumpărată în 1800 de Cris-

tofor Nako, cu cincizeci de mii de forinţi. Clădirea era cunoscută încă din
1777, pe cînd adăpostea hotelul Zu den 7 Kurfürsten. Multe baluri au fost
organizate aici, iar în 1823, în sala festivă a hanului de altă dată, a dat con-
cert şi Franz Liszt, pe cînd avea doar vîrsta de 11 ani. Clădirea nu mai servea
drept han începînd cu 1840. A fost moştenită de contele Alexandru Nako.

22
Acesta cumpărase deja terenul din partea de nord a clădirii, şi, în 1840, a
unificat cele două terenuri ca să obţină autorizaţie de construcţie pentru a
ridica o clădire, cunoscută mai târziu pe numele de „Casa celor şapte pala-
tini” (Hét választófejedelem-ház). Arhitectul a fost şi de data aceasta Hild
József. Alexandru Nako a murit în 1848. Moştenitorul său a fost contele
Coloman Nako, el a transformat clădirea în hotel. Din 1865, în acest imobil
au funcţionat Hotelul Naţional, cu 160 de camere, un restaurant şi o cafenea.
În 1881, Banca Ungară de Ipotecă şi de Credit a cumpărat clădirea, la preţul
de patru sute şaptezeci de mii de forinţi, folosind-o un timp ca hotel, iar
apoi, din cauză că lucrările generale de întreţinere ar fi costat prea mult, i-a
schimbat destinaţia în imobil de locuinţe cu chirie. Inscripţia „Hotel Naţi-
onal” a fost înlăturată de pe faţada clădirii în 1902. După o renovare mai
importantă în 1937, clădirea a fost reconstruită între anii 1964–1967 pentru
a adăposti Teatrul din Pesta (Pesti Színház).

Casa de la numărul 16 de pe strada Váci a fost cumpărată în 1818 de Ioan

Mocioni. În 1833, Hild József transformă casa cu un etaj într-una cu trei
etaje, la cererea lui Ioan Mocioni. Dintre casele de pe strada Váci, aceasta a
rămas cel mai mult timp în proprietatea unei familii, pe care a moştenit-o
apoi Gheorghe Mocioni. După moartea acestuia, Livia, fiica sa, soţia con-
telui Bethlen András, a devenit proprietara clădirii, astfel clădirii i-a rămas
numele de „Casa Bethlen”.

Casa din strada Váci, numărul 17 era în proprietatea familiei Manno. Primul
membru al familiei la Budapesta a fost Dumitru Manno, de origine din Bi-
tolia, Macedonia. În ziua în care a depus jurămîntul de fidelitate, pe data de
9 octombrie 1802, el a cumpărat casa respectivă de la Neumayer Miklós. În
aceeaşi zi şi-a cîştigat şi dreptul de cetăţean, fiind proprietar de casă. Dumi-
tru Manno a avut patru copii din două căsnicii. A decedat în 1815, la vîrsta
de 58 de ani. Din inventarul de succesiune se poate vedea că în această casă
erau patru locuinţe la etajul întîi, iar la parter erau opt camere. În anii 1830,
aici au trăit cei patru fraţi Manno. Cel mai cunoscut dintre ei era bancherul
Ştefan, unul dintre cei mai mari contribuabili din Pesta. Familia Manno a
locuit în casa de pe strada Váci pînă la mijlocul anilor 1860, după care s-a
mutat în imobilul cu două etaje din strada Király nr. 57.

Casa din strada Váci, numărul 21, avea mai mulţi proprietari, pînă cînd, în
1782, Locotenenţa a autorizat pentru prima oară ca şi cetăţeni de religie or-
todoxă să poată cumpăra case în Pesta. Prin mărinimosul ajutor financiar
acordat de Dumitru Arghir, negustor de piele originar din Moscopole, grecii
şi macedoromânii au putut cumpăra terenul pe care şi-au construit biserica
şi Curtea grecească. Fiii lui Dumitru – Naum şi Constantin Arghir – la 18
iunie 1812, au înaintat o cerere pentru a putea moşteni pe numele lor aceas-
tă casă şi încă o altă clădire, lăsate prin succesiune de tatăl lor.

23
Clădirea de pe strada Váci, numărul 26 (Casa Wulpe) a fost construită în
1890, după planurile lui Hauszmann Alajos. La începutul secolului al XIX-
lea, casa Wulpe era în proprietatea lui Dumitru Vulpe. Imobilul a fost de-
molat în 1888. Aici a locuit Anastasia Pometa, prima soţie a lui Emanuil
Gojdu, care rămăsese văduvă foarte devreme, după decesul primului său
soţ, Dumitru Vulpe, care a murit de tînăr.

Pînă la mijlocul secolului al XIX-lea, la numărul 28 de pe pe strada Váci, se

afla hanul Aranyhorgonyhoz (La ancora de aur). Noul proprietar al clădi-
rii, contele Keglevich Ádám a demolat-o şi a construit în locul ei o casă cu
etaj, în stil baroc. Pe strada Váci circula multă lume, de aceea ceaprăzăria
„La cele trei fete din Pesta”, amenajată cu mult gust la parterul clădirii, s-a
dovedit a fi foarte profitabilă. În curte funcţiona atelierul de heliografie al
lui Simonyi Antal, poate cel mai elegant studio de fotografie din capitală.
Atelierul nu avea decît vreo treizeci de metri pătraţi, dar aici a executat
Simonyi una dintre cele mai ilustre lucrări ale sale, cea care îi înfăţişează
pe membrii dietei ungare din 1861. În ianuarie 1864, atelierul a fost distrus
de un incendiu şi, pe locul acestuia, Dimitrie Lyka i-a comandat în 1879 lui
Steindl Imre, arhitectul Parlamentului, să ridice casa Lyka, păstrată pînă în
zilele noastre.26

Un oraş care s-a născut prin unirea a două oraşe gemene, aflate de-o parte şi
de alta a Dunării – Pesta şi Buda – dar şi dintr-un amalgam de limbi şi cul-
turi care şi-au găsit rostul pe malurile bătrînului fluviu. Oraşul juca din ce
în ce mai pregnant rolul de capitală începînd din anii 1790, iar la devenirea
sa au contribuit substanţial numeroasele comunităţi naţionale şi etnice de
pe aceste locuri: armeni, evrei, germani, slovaci, sârbi, români. Nenumărate
clădiri budapestane păstrează şi astăzi amintirea unei înfloritoare existenţe
macedoromâne si româneşti, purtată cu demnitate şi mîndrie de iluştrii oa-
meni care, odinioară, le-au ridicat, le-au locuit.

Biserica greco-valachică

După eliberarea Budei din 1686, a Pestei şi a Cetăţii Buda de sub stăpîni-
rea otomană, în oraşul devastat au apărut mai multe neamuri ortodoxe, ca
sîrbi, greci şi macedoromâni. În scurt timp şi-au constituit aici şi o comuni-
tate bisericească, iar cu cîţiva ani mai tîrziu au ridicat şi o biserică, aşa-zisă
ilirică, rînduită fiind sub jurisdicţia episcopului sîrb din Buda. În această
biserică Sfînta Liturghie a fost săvîrşită exclusiv în limba slavonă, mai tîrziu
şi în limba greacă.
Pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, a pornit o mişcare din partea cre-
dincioşilor greci şi macedoromâni pentru a se despărţi de sîrbi pentru a-şi
întemeia biserica lor proprie. Actul pentru constituirea parohiei şi asocierii

24
Interiorul Bisericii Greco-Macedoromâne din Pesta.
Grafică de Alt Rudolf (1845)

Originalele uşi împărăţeşti

cu porumbeii renumiţi al
iconostasului din Biserica
Biserica Greco-Macedoromână din Pesta. Greco-Macedoromână
Grafică de Alt Rudolf (1853) din Pesta

25
pentru zidirea bisericii din Pesta, scris în limba greacă, a fost semnat la 18
aprilie 1788 de 125 de familii (cu 521 de membri) avînd următorul conţinut:
„Subsemnaţii, conlocuitori ai oraşului Pesta, de naţiune greacă şi va-
lachi, creştini dreptcredincioşi ai bisericii orientale neunite, în consens ge-
neral şi uniţi într-unul, adunîndu-ne am hotărît să ridicăm pentru mîntui-
rea sufletelor noastre, scopul final ai fiecărui creştin, o BISERICĂ, pentru ca
în aceasta să lăudăm pe Dumnezeu în limba noastră pururea. Cauza pentru
care am hotărît este sporirea naţiunii noastre sub aripa prea puternicului
împărat al Romanilor şi fiindcă biserica celorlalţi coreligionari cu noi a de-
venit prea mică [biserica sîrbilor n.n.] şi ca astfel să înlăturăm din mijlocul
nostru orice ură, duşmănie şi gelozie, ceea ce prin diferitele noastre dialecte
pînă azi se află. Pentru ca să domnească pacea dintre naţiunile greco-vala-
che şi cea ilirică [sîrbă n.n.] nu putem ajunge la un alt mijloc mai potrivit,
decît prin ridicarea unei biserici greco-valache aparte, ca astfel orice piatră
de ciocnire să fie înlăturată pe viitor din fiecare biserică, care să aparţină
dialectului ei.”27
Sprijinul bănesc pentru acţiunea începută l-a reprezentat donaţia mace-
doromânului Dumitru Arghir, care întocmeşte următorul act: „Subsemnatul
adeveresc prin aceasta că în caz că a tot mărita maiestate împăratul şi regele
nostru ne va da îngăduinţa ca toţi grecii şi valahii care se află în Pesta să-şi
zidească o biserică greco-valachă în care Domnul să fie lăudat în dialectele
noastre, eu voi da, nesilit de nimeni, din ceea ce bunul Dumnezeu mi-a dat
şi am cîştigat cu sudoarea feţei mele, suma de două mii florini şi pe care o
voi depune fără întîrziere şi fără nici o despăgubire la începerea zidirii bise-
ricii în mîna epitropilor aleşi. (1 mai 1788)”28
Din actul de constituire a comunităţii se poate deduce că hotărîrea colo-
niei greco-macedoromâne de a-şi întemeia un lăcaş de rugăciune propriu a
fost determinată de două circumstanţe. Întîi, înmulţirea numărului credin-
cioşilor, care este un motiv formal, şi unul de fond: vrajba şi conflictele din
sînul parohiei comune cu sîrbii din Pesta.
Cererea grecilor şi macedoromânilor, înaintată la Curtea din Viena, a
fost trimisă spre avizare episcopului sîrb din Buda, Ştefan Stratimirovici. Răs-
punsul lui negativ, în care se afirmă că mulţi credincioşi doar de frică au
semnat actul, a stîrnit nemulţumire atît în rîndul grecilor, cît şi al macedo-
românilor. Argumentul său, în scrisoarea trimisă în 6 martie 1789, este că
în comunitatea bisericească sîrbă sînt prezente patru naţii „ex Illyris, utpote
Graecis; Valachis et Bulagaris.” Dintre credincioşi doar 100 de membri nu
înţelege limba sîrbă, aşa că episcopul propune ca să se menţină şi pe mai
departe liturghiile în limbile sîrbă şi greacă. Stratimirovici a mai scris că
în timp se vor isca neînţelegeri în privinţa limbii liturghiei şi între greci şi
macedoromâni. Aceeaşi părere a avut-o şi mitropolitul de la Carloviţ, Moise
Putnic, în scrisoarea adresată Locotenenţei din Pesta, datată 4 mai 1789.29
Văzînd împotrivirea celor doi ierarhi sîrbi, Locotenenţa a cercetat în

26
Biserica Greco-Macedoromână din Pesta (1860)

Piaţa Petőfi (1890)

Biserica Greco-Macedoromână din

Pesta în anii 1870

27
amănunt cererea grecilor şi a macedoromânilor. Cererea grecilor a fost tri-
misă la 17 aprilie 1789 judecătorului suprem al oraşului Pesta, pentru a fi
analizată. Acesta l-a însărcinat pentru analiza acestei probleme anume pe
Goszlath Ferenc, care a făcut un raport despre starea de fapt la data de 2 iulie
1789.30 Darea de seamă conţine trei liste cu date diferite: 1) Lista acelor greci
care au cerut permis pentru ridicarea bisericii; 2) componenţa etnică a aces-
tora pe baza conscripţiilor episcopale; 3) enumerarea acelor greci care s-au
ataşat prin conscriere la judecătorul de instrucţie Goszlath pentru ridicarea
bisericii. E interesantă compararea (confruntarea) acestor date şi documen-
te. Iniţial, 125 de familii cu 510 membri au cerut construirea bisericii, în
timp ce după părerea judecătorului de instrucţie această listă consemnează
111 familii cu 478 membri, iar episcopul sîrb susţinea că această listă conţi-
ne 69 familii cu 466 membri care au cerut ridicarea bisericii. După părerea
episcopului, componenţa etnică a familiilor petiţionare arată astfel:

25 familii grec 193 membri de familie

41 familii macedoromâne 258  „
3 familii arnăute   15 „
Total: 69 familii 466 membri de familie

Ulterior, pe lista judecătorului de instrucţie s-au mai înscris şi alţi petiţio-

nari solicitanţi ai unei biserici separate de cea a sîrbilor, astfel încît numărul
definitiv al solicitanţilor, pe baza raportului lui Goszlath este: 179 familli
cu 620 de membri.

Lista credincioşilor petiţionari pentru ridicarea bisericii

greco-valahe pe baza tabelului din 2 iulie 178931

Numele Membrii de familie Naţionalitatea

Haggi Patsaggi nobil 4 absent de acasă

Andrea Mocsoni nobil 10 macedoromân
Naum Moszka nobil 12 macedoromân
Michael Astris nobil 4 grec
Naum Dadany nobil 7 macedoromân
Theodor Szlavny nobil 3 grec
Laszkar Angyelaky 15 grec
Georg Szkopilaky 4 grec
Michael Pontika 5 grec
Alexius Pontika 4 grec
Demetrius Monasterly 5 grec
Janko Csuka 5 macedoromân

28
Stamo Malagezy 7 macedoromân
Naszto Kukungela 6 macedoromân
Demeter Stephanovics 6 grec
Nikolaus Petrovics 4 arnăut
Georg Niko 4 grec
Georg Agorasztó 4 grec
Naszto Gyna 6 macedoromân
Coszta Manoly 7 grec
Michael Argenti 6 macedoromân
Athanas Bakal 7 grec
Georg, Michl. Bakal 3 grec
Theodor Duka 4 absent de acasă
Michael Szidér macedoromân
Christoff Georg 2 macedoromân
Mathias Dimkovics 6 grec
Michael Manduka 6 absent de acasă
Rally Georg 7 grec
Georg Szidery 5 grec
Michael Bozda 5 macedoromân
Georg Kojoka 6 macedoromân
Naszto Visnye 6 macedoromân
Michael Popovics 8 macedoromân
Johann Adám 4 absent de acasă
Georg Pelenka 10 grec
Demeter Argir 12 macedoromân
Costa Pomita 7 macedoromân
Vreta Pomita 3 macedoromân
Joh.Stankovics 3 grec
Georg Sacellari 4 grec
Michael Argir 5 macedoromân
Athanas Dora 6 macedoromân
Naszto Lepore 6 macedoromân
Naum Lulja 6 macedoromân
Dimo Gobesam 7 absent de acasă
Theodor Japa 4 grec
Koszta Macsinka 3 macedoromân
Theochar Akoglan 3 grec
Janko Josin 4 macedoromân
Agni Zottiri 2 grec
Georg Baszily 3 grec
Johan Daskal 4 absent de acasă
Demeter Jolly 7 grec
Johan Juhasz 3 grec

29
 Andreas Demeter 2 absent de acasă
Naszto Demeter 8 macedoromân
Janko Bakuli 8 macedoromân
Jankina Fenekoty 4 macedoromân
Pantasi 3 grec
Metro Busin 4 macedoromân
Spirus Katusis 4 macedoromân
Janko Kalogere 4 macedoromân
Popin Constanzinovich 3 macedoromân
Vrusius Dotsu 4 macedoromân
Gregorius Kalistrata 4 macedoromân
Constantin Kasryra 5 macedoromân
Vrustin Romty 3 macedoromân
Costa Sorogsár 5 macedoromân
Janko Grundi 3 macedoromân
Naum Stojan 4 grec
Thomas Zaffir 2 grec
Nicolaus Petrovics 3 absent de acasă
Lucas Nicola 4 arnăut
Ninka 3 grec
Nikolaus Roga 1 grec
Georg Sterju 2 absent de acasă
Julius Drochlin 2 absent de acasă
Constantinus Popovics 5 grec
Nicolaus Brana 2 macedoromân
Coszta Filipi 5 macedoromân
Georg Bojacsy 4 macedoromân
Nicolaus Jovanovics 5 arnăut
Panajot Varta 2 grec
Michael Tsonka 4 macedoromân
Zoga Nikomara 3 macedoromân
Charisius Manoly 1 absent de acasă
Kergina Haggi 3 absent de acasă
Petirnia Sentán 5 absent de acasă
Georg Waena 3 grec
Constantin Sacellari 3 grec
Anastas Alleman 3 grec
Janko Luppan 1 macedoromân
Johan Kirovics 2 grec
Panajot Asmaky 2 grec
Georg Pako 4 absent de acasă
Sena Marton 2 macedoromân
Naum Simbra 4 macedoromân

30
 Coszta Michael 1 macedoromân
Demetrius Terpko 1 absent de acasă
Theodor Zivro 10 macedoromân
Popin Georg 1 absent de acasă
Georg Haggi Malaky 5 absent de acasă
Paleologus 2 grec
Cosma Panajot 1 macedoromân
Nasto Krenara 5 macedoromân
Anastas Kapitanovich 3 macedoromân
Athanas Pelenka 3 grec
Christoff Thomas 5 absent de acasă
Athanas Kyrovics 2 grec
Georg Leonti 1 grec
Joan Papp Georg 1 grec
Haggi Rosoliberauer 1 grec
Theodor Priba 1 absent de acasă
Abraam 1 absent de acasă
Kyriak 3 absent de acasă
Demetrius Jaso 3 grec
Stambuly 1 grec
Naum Mitricza 3 macedoromân
Panajot Demeter 1 grec
Filip Stojkovits 1 arnăut
Nicolaus Szerhatly 2 absent de acasă
Antonius Demeter 1 absent de acasă
Costas Gusio 1 grec
Johann Popovics 1 absent de acasă

Aceştia sînt cei 125 de capi de familie care s-au înscris pe lista acelora
care au cerut zidirea bisericii. Mai jos redăm numele acelora care s-au ataşat
mai tîrziu cauzei, figurînd pe lista ulterioară a judecătorului de instrucţie:

Diamanti Pelenka Demeter Mitricza

Costa Jeftim Constantin Haggi Georg
Athanas Petrovics Haris János
Manó Baro Costina Limsia
Zoga Bajacsy Maria Pompery
Constantin Popovics Doda Gyika
Johan Kukungyel Demeter Kirian
Athanas Panajot Isac Zariph
Demeter Ziszy Demeter Popovics
Thomas Filcsu Trandaphil Pacsu
Demeter Grodanovics Riso Dormutsy

31
 Theodor Korsvan Rako László
Constantin Charis Panajot Vulesu
Demeter Joan Laszkasz Manoly
Joan Anastas Georg Loiyzu
Constantin Georg Lazar Nikola
Joan Laczkó Demeter Rosa
Naum Koimsy Bogdan Popovics
Demeter Zlatko Nicola Petro
Constantin Takacs Georg Ivan
Anastas Demeter Nicola Michael
Constantin Panajot Michael Papa Georg
Joan Csuka Agora Georg
Athanas Vasily Nicolaus Bekela
Szlavy Teheodos Manoly Dimiter
Nicolaus Demeter Georg Katona
Vasily Constantin Dimiter Kriszto
Genathy Pachy Anton Emanuel
Michael Soffron Dimo Koszta
Péter Haltya Ivan Constantin
Athanas Papacosta Ivan Petrovics
Christoff Stankovics Zaphiri Athanas
Harisy Raly Adam Gyna
Vreta Gyista Nicolaus Argir
Michael Bezuka

În raportul pe care l-a întocmit, primarul Pestei a confirmat că cei care

au înaintat cererea, doresc într-adevăr să înfiinţeze o parohie nouă, iar ave-
rile lor serioase le şi permite o asemenea acţiune. (Petiţionarii greci au oferit
pentru construcţie 32.464 Ft, iar cei macedoromâni 17.401 Ft.32) Deci, la 27
noiembrie 1789, după repetatele proteste ale episcopului sîrb, Locotenenţa
a aprobat cererea grecilor de a ridica o nouă biserică şi de a instala un preot
propriu, chiar în ciuda protestelor episcopale.
Locotenenţa cere însă planul de construcţie şi planul bugetului care va
acoperi această cheltuială. În ianuarie 1790 aceste planuri sînt executate de
arhitectul Thaller József, bugetul conţinînd suma de 43.763 Ft. Pentru com-
pletarea sumei, grecii au făcut o nouă colectă. În urma colectei din 12 fe-
bruarie 1790, 64 de greci şi macedoromâni au mai adunat 20.287 de forinţi
pentru construcţie. Cea mai mare sumă au donat-o Monaszterli Demeter şi
Constantin Moszka. Pe baza acestor documente, la 22 iunie 1790 Locotenen-
ţa a dat permisul de construcţie (Nr. 17965).33
Construcţia nu a început însă imediat, fiindcă în planul lui Thaller s-au
depistat nişte greşeli statice. Comunitatea l-a solicitat pe arhitectul pestan
Jung József să facă un alt plan, după modelul bisericii greceşti din Viena. În

32
februarie 1791 s-a legat contractul cu Jung József ca să conducă şi să organi-
zeze lucrările de construcţie.34
Ridicarea imobilului a început în iulie 1791, după planurile arhitectului
Jung József pe fostul teren al piariştilor, aflat pe malul Dunării (azi piaţa Pe-
tőfi), teren dăruit de Dimitrie Arghir. Parohia se constituie, alegîndu-şi pe cei
dintîi epitropi greci şi macedoromâni: Naum Moscu, Mihai Astri, George
Pellenga, Costa Manoil, Naum Schuliovski, Mihai Ciornea şi George Rali.35
Cu problemele legate de construirea bisericii au fost împuterniciţi Laszkar
Angelaky, Dimitrie Arghir şi Naum Mosca. Magistratura oraşului l-a numit
pe senatorul Muskatirovics János pentru a supraveghea lucrările.36
Construcţia a durat vreo 10 ani. În august 1801 a avut loc sfinţirea bi-
sericii, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, de către episcopul Dionisie Po-
povici în prezenţa episcopului din Timişoara, şi cu asistenţa şi ajutorul a
10 preoţi şi 2 diaconi.37 Pictarea bisericii a început după sfinţire, astfel că
lăcaşul a fost finisat cu adevărat abia în 1809.
Frescele au fost făcute de Anton Kuchelmeister (cel care a făcut frescele
şi la biserica grecească din Miskolc). Munca de aurărie a făcut-o maestrul
vienez Vinzenz Geiger. În cei zece ani cît a durat ridicarea bisericii, grecii şi
macedoromânii au instalat o capelă proprie în strada Galamb.
Pe baza protocoalelor din 1807, s-a făcut o listă sumară cuprinzînd do-
naţiile făcute în scopul construcţiei. Acestea arată astfel:

din partea din partea

grecilor macedoromânilor
pentru zidire 23.401 12.741
pentru acoperiş 1.050 235
pentru ridicarea al
doilea turn 1.510 655
pentru zugrăvire 3.418 2.000
pentru lucrările de lemn 2.610 1.195
pentru poleire 475 572
32.464 Ft 17.401 Ft 38

Pentru ridicarea bisericii, dintre macedoromâni cea mai mare sumă a dăru-
it-o Dimitrie Arghir, originar din Moscopole. Finanţarea zidirii propriu-zise
a bisericii a fost făcută în cea mai mare parte de Gheorghi N.Maciu, mare
negustor venit din Bitolia. Printre ceilalţi donatori sînt Atanasiu şi Constan-
tin Grabovsky, originari din Grabova, mari negustori de vinuri pe care le
exportau din Ungaria şi Polonia; Marcu Raicovici, tot din Grabova; Dimi-
trie Bechella, medic, originar din Veria, lîngă Salonic; Naum Fărăcat din
Moscopole, Andrei Mocioni.39
Conform decretului împărătesc din 1793, comunitatea bisericească a
primit denumirea de „Graeco-valachica communitas Pesthiensis”. Din păcate,

33
imediat după înfiinţarea noii comunităţi s-au iscat anumite disensiuni în-
tre credincioşii greci şi cei macedoromâni în privinţa alegerii preotului şi a
limbii liturgice. Deşi au fost hirotonisiţi doi preoţi, unul grec şi celălalt „va-
lah-macedonean” şi deşi slujeau alternativ, totuşi sfintele taine şi serviciul
divin se făceau numai în limba greacă, iar această situaţie nu i-a mulţumit
pe „valahi”, şi, drept consecinţă, au pornit acţiunea de a cîştiga dreptul ca
cel de-al doilea preot, să slujească în limba vorbită de ei.40
Lupta pentru susţinerea limbii române a durat mai mult de 15 ani. A
început o îndelungată perioadă de agitaţie cu „prea plecate suplici la Îm-
părăţie” fiecare parte susţinîndu-şi cu încrîncenare principialitatea. Fără a
intra în amănunte, reţinem doar fazele mai importante.
La 9 noiembrie 1802, macedoromânii înaintează un act „de legătură de
înfrăţire”, din care rezumăm următoarele:
„1) Roagă pe episcopul (Budei) să le dea doi preoţi, unul grec, altul român,
pentru a săvîrşi cele sacre, parte greceşte, parte româneşte pentru credincioşii
celor două naţiuni: greceşti şi româneşti; precum şi să le fie povăţuitor şi în
alte afaceri.
2) Să fie comunitatea însărcinată, ori bărbaţi anume exmişi, pe cari îi
va alege comunitatea pe un timp anumit, a căuta doi preoţi. Astfel se însăr-
cinează d-nii Demeter Argiro, Nicolae Bekella, Theocari Jappa, Konstantin
Matzenka, Margarithy Skarlatto şi Michael Sofrona a se năzui şi în tot locul
a se informa să găsească un preot macedo-român.
Din partea Grecilor ales fiind unanim Theodor Papa Georgi ca preot, se
trimite o deputaţiune la episcopul Budei, pentru a-l ruga să-l sfinţească de
paroh al Comunităţii din Pesta.
3) Ambii preoţi să trăiască în concordie şi bună înţelegere la olaltă; să
se stimeze şi iubească reciproc, şi fiecare să-şi împlinească datorinţa fără
deosebire de funcţiunea ce are de îndeplinit, şi veniturile să le împărţească
frăţeşte pînă la un crucer.
4) Cei doi preoţi să fie obligaţi a-şi îndeplini funcţiunile astfel, încît să
binemeriteze respectul şi veneraţia comunităţii.
5) În caz cînd unul abzice ori se depune, de pildă cel grecesc, să se denu-
mească unul românesc, dar numai pînă la aflarea preotului grecesc. Tot aşa,
dacă de pildă cel românesc abzice ori se depune, se aplică unul grecesc, dacă
de urgenţă nu se găseşte preot macedo-valah. Căci, voinţa noastră este, ca
în tot timpul să avem doi preoţi: unul grecesc, altul macedo-valah spre înles-
nirea şi îndestulirea ambelor naţiuni, ca atît noi cît şi copiii copiilor noştri
să trăiască în pace şi linişte, fără discordie, ca două suflete într-un corp. De
aceea pentru asigurarea păcii şi concordiei viitoare a acestor două naţiuni,
fiecare naţiune primeşte cîte un exemplar din această legătură de înfrăţire:
Pesta, 9 Noemv. 1802.
Demeter Argir m.n., Nicolaus Bekella, Georg Wassilio, Dam. Terpko,
Mich. Sofrone, Naum Stojanovics, Dimo Fitzio, Johan Tersy, Geraky De-

34
meter, Goerg Sulliofsky, Stamo Muto, Konst. Alexivics, Kosma Panajoth,
Wrusio Dotzu, Demeter Wulpi, Konst. Manoli, Peter Resu, Konst. Agora şi
alţii.”41
Parohia a intrat în conflict şi cu episcopul sîrb de la Buda, care avea
jurisdicţie şi asupra noii comunităţi bisericeşti. În 1803, din cauza unei pe-
rechi de porumbei sculptaţi deasupra uşilor împărăteşti, s-a iscat o ceartă
banală între membrii parohiei şi episcopul Dionisie Popovici. Din neferici-
re, această ceartă i-a împărţit în două tabere pe credincioşi. După un scurt
timp, grecii ar fi acceptat ordinul episcopului, ca aceşti porumbei – care
ţineau în ciocul lor coroana împărătească, dar simbolizînd unitatea grecilor
şi a românilor – să fie scoşi din biserică. Românii însă nu au putut accepta
eliminarea acestor porumbei şi au luptat pentru reaşezarea lor. Mitropolitul
de la Carloviţ, deşi a recunoscut că prezenţa acestei sculpturi nu este împo-
triva canoanelor bisericeşti, nu a recomandat reaşezarea lor.42
Cu timpul, unitatea aparentă a celor „doi fraţi de reşedintă” a rămas o
simplă iluzie, dînd spaţiu incidentelor tot mai aprige. Din 1805, macedo-
românii s-au angajat în luptă pentru folosirea limbii române atît în cadrul
serviciului divin, cît şi la şcoala confesională a comunităţii greco-române,
care a funcţionat lîngă parohie. La 25 iulie 1808, Iosif Kautz, patriarhul Un-
gariei, ascultînd doleanţele parohienilor macedoneni, hotărăşte ca pentru
„Civicum pestiensium Valahicae nationis” adică pentru valahii din Pesta, litur-
ghia să fie celebrată alternativ, în limba greacă şi în cea valahă. Încurajaţi de
această decizie, „cetăţenii valahi” ai Pestei cer la 1811 ca şi în şcoala confe-
sională ce exista în cadrul parohiei să se predea lecţiile şi în limba română,
pe lîngă cea greacă şi germană. Ei întăresc „suplica” arătînd printr-o tabelă
de evidenţă că enoriaşii români contribuie la Fondul şcolar cu sume mai
însemnate decît partea greacă. (Fondationis Scholae gr. Ritus non uniti.)43
Acest decret i-a nemulţumit pe greci. Au şi protestat la palatinul din
Buda.44 Văzînd însă că protestele lor nu au fost acceptate, au hotărît să pă-
răsească biserica comună şi să se despartă de români. În acest scop, în anul
1812, au închiriat o casă particulară, pe care au transformat-o în capelă, ur-
mînd ca biserica construită în comun să rămînă – aproape un deceniu – în
folosinţa exclusivă a credincioşilor români.
Tensiunea ce a intervenit în relaţiile dintre enoriaşi creşte în continu-
are. Divergenţele iau un ascuţit aspect care determină ca grupul grec să se
plîngă împăratului că o convieţuire nu mai este posibilă. Ei arată în 1820 că
datorită unor „aprecieri diformante a relaţiilor s-a furişat pornirea persecu-
ţiilor” şi că în ambele parohii „spiritele sînt agitate”. Lucrurile ar fi mers atît
de departe încît serviciile divine ar fi fost tulburate, „învăţămîntul şcolar a
decăzut sau e complet neglijat şi chiar ordinea socială perturbată”, – astfel
se plîng petiţionarii greci. De aceea ei îl roagă pe palatinul imperial să acor-
de o despărţire între cele două comunităţi, cerînd, totodată, ca românii să
le achite o sumă de 30.000 florini – drept despăgubire – pentru a-şi putea

35
construi biserica lor proprie. Comunitatea românească fiind consultată de
către palatinat, se opune în mod categoric propunerii de a împărţi bunu-
rile bisericeşti şi de a achita suma pretinsă de greci. Decizia de opoziţie
este semnată de un număr de peste 80 enoriaşi macedoneni. „Din aceste
semnături se pot reţine o seamă de nume, de rezonanţă neaoş româneas-
că toţi „bisericani” credincioşi şi îndîrjiţi în a-şi apăra etnicitatea lor. Iată
cîţiva: Ion Popa Constantin-Oeconomu, fondatorul unei mari case de co-
merţ, unchiul lui Şaguna, Georg Batsula (Băciulă), Elias Blană, Const. Ar-
ghir, Alex. Athanasie Panaioth, comerciant fruntaş, Ath. Scutaru, George
şi Naum Mutso (Mucio), din care se trăgea Şaguna, mama mitropolitului
fiind născută Mutso, Mihai Trandafir, C. Papailie, ambii cu rude în Ti-
mişoara, Nicolas Malagecz (Mălăgheţ), Demeter Mossiko, Georg Czeiko
(Teicu?), Nicolas Rózsa rudă cu autorul „Ghiovăsirii”, Georg Csicsó (Cicio),
Sofia Kuişor, Const. Derra de Marode, Basilius Butsu de Kapacsányi. Un
reprezentant de mare prestigiu al coloniei din Pesta a fost cel care semna
Athanasie Grabovski, nobil de Apadia, Administratore-Condeputatus al
Fondului şcolar, în casa căruia a crescut Şaguna, o casă ospitalieră, un fel
de „salon literar” al timpurilor unde studenţii bănăţeni erau bine primiţi.
Grabovski a fost preşedintele „companiei greceşti”, iar soţia animatoarea şi
conducătoarea „Societăţii femeilor”.45
În urma anchetei întreprinse, palatinul respinge pretenţia grecilor.
Văzînd grecii că nu li s-a aprobat cererea de a se despărţi şi că românii
nu erau dispuşi a achita suma pretinsă, s-au reîntors în biserica comună,
dar fără să renunţe la planul lor de a se separa. Au recurs la alte mijloace.
În 1832 a apărut o nouă controversă, în legătură cu denumirea oficială a
parohiei. Precum s-a arătat mai sus, această comunitate s-a denumit „Grae-
co-Valahica Comunitas”. Grecii, în noua lor cerere, au solicitat schimbarea
acestei titulaturi în „Graeco et Valahica Comunitas”, cu motivarea că din
prima denumire nu reiese fidel caracterul de comunitate greacă şi valahă, ci
că ar arăta că aceasta este numai valahă de religie greacă. Românii, fireşte,
au protestat. Un ordin regal, din anul 1834, a pus capăt acestor divergenţe,
respingînd cererea de separare a grecilor şi – ca referire la „longaevus usus”
(uzul vechi) – a ordonat menţinerea „statusquoului”, accentuînd că această
comunitate bisericească a luat fiinţă din două popoare cu limbă şi origine
etnică diferită.46
Grecii au luat la cunoştinţă această situaţie şi timp de 40 de ani s-a re-
stabilit o pace relativă între credincioşii comunităţii. În anul 1840 s-au zidit
casele dimprejurul bisericii, din al căror venit se plăteau preoţii, dascălii şi
cantorii greci şi români în deplină paritate de drept.
În cursul acestor patru decenii, numărul parohienilor macedoromâni a
început să scadă în mod radical, dar în acelaşi timp, cel al românilor veniţi
şi stabiliţi în capitală ca funcţionari, studenţi, meseriaşi a crescut continuu
şi simţitor. Românii sosiţi în Budapesta au solicitat şi ei intrarea între mem-

36
brii ordinari ai parohiei greco-române, dar acceptarea lor adeseori întîmpi-
na greutăţi, pentru că grecii şi macedoromânii se temeau de ritmul acapa-
rator cu care creştea numărul noilor veniţi. Pe lîngă aceasta, ei nu doreau să
ajungă sub jurisdicţia Bisericii Române din Transilvania.
Grecii au şi recurs (mai ales după ce în anul 1868 Biserica din Transil-
vania, prin reorganizarea Mitropoliei Ardealului, s-a despărţit de cea sîrbă)
la mijloace noi pentru realizarea planului lor vechi de separare. Au început
a susţine că fondatorii comunităţii sînt numai greci şi macedoromâni (re-
ducîndu-se numărul acestora din urmă la abia 8-9 persoane) şi au hotărît
ca în viitor nici un român să nu mai fie primit în comunitate. Vechii români
băştinaşi să fie toleraţi, dar descendenţii acestora să nu mai fie admişi.47
În 1873, grecii au făcut noul pas spre a despărţi biserica în două comu-
nităţi separate. În anul următor s-a înaintat un act către Ministrul Cultelor,
în care, după descrierea scurtă a istoricului comunităţii bisericeşti, s-a cerut
aprobarea despărţirii. Răspunsul ministerial a acceptat separarea celor două
părţi şi a rînduit scindarea averilor în proporţia participării la fondul co-
mun. În ciuda acestui decret, pînă la moartea preotului Ioanichie Miculescu
(21 septembrie 1887) nu s-a întîmplat nici o schimbare.
După decesul preotului, evenimentele au luat o nouă întorsătură, cu
totul nefavorabilă pentru români în viaţa comunităţii. Grecii, intuind cir-
cumstanţele propice pentru realizarea scopului lor din trecut, în adunarea
din anul 1888, au hotărît nu numai desfiinţarea postului de preot român,
ci şi eliminarea din biserică a liturghiei în limba română. Deasemeni au ce-
rut şi suprimarea posturilor de învăţător şi cîntăreţ român, suspendînd din
funcţia de epitropi pe Atanasie Bărian şi Gheorghe Oprea.48
Această hotărîre a grecilor a fost aprobată de către Ministerul Cultelor
cu rezoluţia Nr. 20.562 din 28 mai 1888. În virtutea acestei decizii minis-
teriale, românii au fost îndepărtaţi cu desăvîrşire din comunitatea biseri-
cească, asigurîndu-li-se dreptul, pe baza articolului 24 al legii LIII, din anul
1868, de a-şi putea înfiinţa o comunitate bisericească separată.

După o mulţime de proteste prezentate Ministerului Cultelor şi chiar împă-

ratului de către credincioşii români excluşi şi după decizia negativă cu Nr.
26.132/1890 a Ministerului Cultelor, rămăsese doar o singură soluţie: înfi-
inţarea unei parohii ortodoxe române – independentă de cea greacă, pentru
românii ortodocşi din capitala Ungariei.49
După ce protestele nu au adus rezultatul dorit, românii intelectuali gru-
paţi în jurul lui Atanasie Cimponeriu şi al lui dr. Iuliu Puşcariu, au făcut
toate demersurile pentru constituirea unei parohii noi. Adresîndu-se Epi-
scopiei din Arad, au cerut să li se acorde dreptul de a înfiinţa o parohie
nouă.
Consistoriul arădean, în şedinţa sa din 15 decembrie 1890, s-a ocupat
de această doleanţă, dar numai în principiu.50 Rezoluţia consistoriului nu

37
i-a satisfăcut pe solicitanţi. În anul 1891, au înaintat o nouă petiţie, cu rugă-
mintea de a se rezolva problema arzătoare a românilor ortodocşi din capi-
tală, care au rămas fără biserică şi fără preot.
După multe tărăgănări, în fine, cu aprobarea prealabilă a autorităţilor
competente, la data de 11 septembrie 1900 s-au putut întruni românii din
capitală într-o adunare la Hotelul „Angol királyné” în vederea constituirii
în parohie. La acest eveniment au fost prezenţi 44 capi de familie, precum
şi reprezentanţii tineretului universitar. Şedinţa a fost prezidată de dr. Iosif
Gall, vestitul jurist şi membru al Casei magnaţilor. Adunarea a hotărît în-
fiinţarea porohiei noi şi a ales membrii comitetului parohial, printre care
îi amintim pe: dr. Emil Babeş, Ioan Candidachi, dr. Victor Cupşa, dr. Au-
gustin Dumitrean, dr. Iosif Gall, dr. Iuliu Puşcariu, Silviu Suciu, Gherasim
Raţ, Paul Todorescu şi dr. Gheorghe Şerb. Epitropi sunt aleşi cu unanimitate
domnii George Rădulescu şi George Liuba. De preot a fost ales Ghenadie
Bogoievici.51 S-au oferit ajutoare pentru bunul demers al parohiei.52
În lipsa unui spaţiu propriu, pînă la asigurarea resurselor materiale pen-
tru cumpărarea unui teren potrivit şi pentru ridicarea unei biserici, la ce-
rerea comitetului parohial, reprezentanţa „Fundaţiei Gojdu” s-a învoit, ca
în mod provizoriu, capela să fie adăpostită în imobilul din str. Holló nr. 8.
Aici a fost asigurată şi casa parohială. Capela a fost sfinţită la 25 noiembrie
1900, în prezenţa unui număr mare de enoriaşi din capitală. Serviciul divin
a fost celebrat de episcopul Iosif Goldiş, asistat de vicarul Vasile Mangra,
protosincelul Ignatie Pop, preotul Ghenadie Bogoievici şi diaconul Iustin
Suciu.53
După înfiinţarea noii comunităţi bisericeşti, comitetul parohial a fă-
cut demersurile necesare pentru a obţine teren potrivit construirii bisericii.
Mitropolia de la Sibiu a şi aprobat ca prin vînzarea clădirii din str. Holló şi
prin donaţiile credincioşilor să se creeze un fond în acest scop. S-au făcut
colecte, încît la sfîrşitul anului 1915, suma s-a ridicat la circa 80.000 de co-
roane. Cei dintîi care au contribuit la colectă au fost domnii dr. Iosif Gall
şi dr. Gheorghe Şerb, ambii au semnat cîte 20.00 coroane. Lista acelora,
care au deschis colecta pentru zidirea bisericii s-a întregit: Consistoriul din
Arad 25.000 cor; Ioan Kanidaky, mare proprietar 2.000 cor; Gerasim Raţ,
consilier min. în pensie 1.000 cor; Gh. Bogoevici protosincel-paroh 1.000
cor; G. Bădescu, mare proprietar 1.000 cor; dr. Aug. Dumitreanu, medic 800
cor; George Deruzi, consul general 500 cor; George Sida, proprietar 500 cor;
Banca „Bihoreana” 500 cor; Dimitrie Birăuţiu, prorietar de tipografie 500
cor. La aceasta s-a adăugat suma de 17.000 coroane lăsată prin testament de
către Gherasim Raţ pentru zidirea bisericii.54 În timpul primului război ba-
nii s-au devalorizat. Văzînd situaţia materială nesigură a parohiei, primăria
capitalei a ezitat să ofere un teren liber pentru construirea bisericii
În 1905, a început procesul dintre românii şi grecii din capitală în pri-
vinţa despărţirii lor din 1888. Procesul a durat pînă în anul 1909 cînd, prin

38
sentinţa definitivă a judecătoriei, românii şi-au pierdut tot dreptul asupra
bisericii de pe malul Dunării, care şi-a redobîndit caracterul grecesc.55

Pînă la 1888, în biserica greco-valahă din piaţa Petőfi, au slujit 5 preoţi ro-
mâni, personalităţi de seamă ale coloniei române din Pesta.
Între 1809–1845 a păstorit Ioan Teodorovici. Acest cărturar iluminist,
după 1820 deţine şi funcţia de cenzor şi corector al Tipografiei din Buda.
El desfăşoară o largă activitate culturală, în spiritul Şcolii Ardelene. În do-
meniul lingvisticii numele său este legat de tipărirea Lexiconului de la Buda
(1825), al cărui ultim revizor şi coautor este, alături de fratele său Alexandru
Teodorovici (Teodori). Între 1824 şi 1830 se ocupă de editarea calendarelor
româneşti, apărute la Buda, una din cele mai populare forme de răspîndire
a unor învăţături şi cunoştinţe. Orientarea calendarelor e preponderent reli-
gioasă, dar nu lipsesc nici textele istorice sau de literatură morală.
Din 1845 a slujit altarul preotul Ioan Roşu.
După revoluţia din 1848, a funcţionat ca preot Ghenadie Popescu (1808–
1876), profesor şi cleric, unul dintre reprezentanţii de seamă ai învăţămîn-
tului bisericesc din Ungaria. A studiat la Timişoara şi Arad. După absolvirea
teologiei de la Arad, absolvă la Pesta Facultatea de drept. Din 1836 funcţi-
onează la consistoriul din Arad, apoi se călugăreşte în 1839 la Mănăstirea
Hodoş-Bodrog. Este profesor la Seminarul teologic din Arad între 1839–
1852. În 1850, ca şi în 1852, face parte dintre deputaţii români la Viena.
Cunoscut pentru cultura şi activitatea sa, e invitat de principele Grigorie
Ghica în Moldova, unde va pleca în 1855 pentru a fi numit profesor şi rector
la seminarul teologic de la Mănăstirea Neamţ. Cu tratativele în acest sens a
fost însărcinat August Treboniu Laurian, atunci inspector general al şcolilor
din Moldova.56 De la Mănăstirea Neamţ, Ghenadie Popescu este transferat
la Seminarul teologic din Bucureşti unde e ridicat la rang de arhimandrit.
Lui Ghenadie Popescu îi urmează preotul Blaşiu.
În 1859 a fost ales preot ortodox al românilor din Budapesta Ioanichie
Miculescu din Lipova, care a deţinut acest post pînă la moartea sa survenită în
anul 1887. El a fost ultimul preot român la parohia comună. Parohul Ioani-
chie Miculescu a fost un patron al tinerimii universitare. El a fondat şi prima
revistă beletristică românească cu litere latine, Aurora românească, editată la
Pesta între 1863–1865.

Primul preot al capelei ortodoxe române din Budapesta (constituită în

1900) a fost Ghenadie Bogoevici (1862–1933). S-a născut în 18 ianuarie 1862,
în comuna Bănia jud. Caraş Severin din familie veche preoţească. Studiile
medii le-a absolvit în Oraviţa, Biserica-albă şi Kecskemét, teologia în Caran-
sebeş, iar studiile superioare juridice în Kecskemét şi Budapesta. Ca jurist
în Kecskemét, fiind teolog absolut, a fost ales cantor la biserica grecească,
unde şi-a însuşit şi în această limbă ceremonialele bisericeşti. Ca student

39
la universitatea din Budapesta a fost preşedinte al Societăţii „Petru Maior”.
După terminarea studiilor universitare şi-a început activitatea publică ca
avocat, apoi a fost ales executor şi secretar al Fundaţiei Gojdu. Bogoevici
ani de-a rîndul a fost membru în congresul naţional bisericesc din Sibiu şi
în sinodul eparhial din Caransebeş. După înfiinţarea parohiei româneşti
din Budapesta, fiind ales preot, a mers la mănăstirea Hodoş-Bodrog, unde
a intrat în ordinul monahal primind numele de Ghenadie (numele lui era
Gheorghe), apoi a fost sfinţit ieromonah şi nu peste mult timp a primit ran-
gul de protosincel şi a fost decorat cu „Răsplata muncii pentru Biserică cl.I.”
Contele Tisza István i-a oferit un mandat de deputat al vreunui cerc
cu alegători români. Bogoeveci nu a acceptat aceasta ofertă. Activitatea de
după războiul mondial a parohului Bogoevici s-a concentrat în administra-
rea caselor Fundaţiunii Gojdu, în administrarea superioară a comunităţilor
bisericeşti ortodoxe române din Ungaria de azi, în diferite demersuri pen-
tru apărarea intereselor românilor ortodocşi din Ungaria.57

Şcoala normală română din Pesta

Puţină lume mai ştie astăzi că în complexul de clădiri din jurul bisericii or-
todoxe din piaţa Petőfi, pe str. Galamb, între 1808–1888 a funcţionat şcoala
românească din Pesta. Tot aici se aflau şi locuinţele dascălilor şi ale preoţi-
lor români. Această zonă purta numele de Curtea grecească.
Macedoromânii din Pesta acordă o deosebită importanţă şcolii de aici,
în jurul căreia se formează o mişcare culturală ce s-a dovedit de mare sprijin
pentru susţinerea unui suflu românesc în acest important centru cosmopo-
lit, o mişcare ce va avea urmări fericite pentru promovarea culturii româ-
neşti din Monarhia Habsburgică.
Documentele şcolii s-au pierdut, din alte fonduri şi din presa vremii
încercăm să redăm informaţii referitoare la acest aşezămînt cultural, care a
avut o deosebită importanţă în viaţa macedoromânilor din capitala Unga-
riei.
Macedoromânii au luptat pentru predarea limbii române în şcoala lor
comună „Schola Valachico-Graeca Pestiensis”. Au înaintat o petiţie la 27 iulie
1807, cerînd directorului şcolilor din Pozsony să accepte această cerere.58
Argumentaţia lor a fost că nu numai biserica ci şi şcoala e comună. Forurile
supreme au recunoscut că doleanţa macedoromânilor e justă. Locotenenţa,
în 25 iulie 1808, a dat permisul sub Nr. 16194 pentru a se constitui o şcoală
valahă. Din acelaşi an, aceasta a şi început să funcţioneze sub denumirea de
„Scola Romanesca normală în libera şi krăiasca cetate Pest”.59
Şcoala Normală macedoromână din Pesta era o şcoală normală de trei
clase. Era subvenţionaţă de comunitatea macedoromânilor strînşi în jurul
parohiei ortodoxe comune din Pesta. Şcoala activa după metoda normală a
pedagogului german Föllbinger, avînd ca dascăl, pentru toate cele trei cla-

40
se, pe Constantin Diaconovici Loga. Cu primul dascăl, Constantin Diacono-
vici Loga – care a funcţionat aici între 1808–1813 – comunitatea ortodoxă
a legat contractul (redactat în limba germană) la 1 noiembrie 1809. Actul
preciza obligaţiile bilaterale ale părţilor contractante şi condiţiile de lucru
în Şcoala Normală românească. Conform contractului, Loga se obliga să
predea disciplinele de studiu prevăzute, pe baza metodei normale prescrise,
respectiv pentru limbile română, germană, maghiară şi latină. El se obliga
să locuiască în clădirea şcolii din apropierea bisericii (Str. Galamb), pentru
a observa nemijlocit în orice clipă activitatea şi comportamentul elevilor.
La rîndul ei, comunitatea românească se obliga la o plată anuală în valoare
de 400 florini, împărţită în patru rate trimestiale de cîte 100 florini, iar ca
revers, Loga se obliga să se supună integral directorului şcolar local, sau în
absenţa acestuia, curatorului bisericesc Nicolae Iancovici. În sfîrşit, comuni-
tatea se obliga să furnizeze cîte patru stînjeni de lemne anual pentru încăl-
zirea clădirii şcolare şi a locuinţei dascălului.60
Anul şcolar era eşalonat pe intervalul 1 noiembrie – 31 august, avînd
două semestre – cel de iarnă (1 noiembrie – 31 martie) şi respectiv cel de
vară (1 aprilie – 31 august). Vacanţa dura, prin urmare, între 1 septembrie
– 30 octombrie. După fiecare semestru aveau loc examene publice, desfăşu-
rate în prezenţa conducătorilor şcolii şi a membrilor de vază ai comunităţii
româneşti din Pesta. La începutul şi la terminarea fiecărui examen semes-
trial, cei mai buni elevi ai şcolii rosteau scurte oraţii (alocaţiuni) în limbile
română, germană şi maghiară. Controlul asupra şcolii era efectuat, în anul
1810, de directorul şcolar local Ioan de Boraroş, membru al magistraturii,
senator şi asesor al judecătoriei districtului Pesta. Director şcolar districtual
pentru districtul şcolar al Budei era atunci George de Pis, membru al comi-
siei de studii de pe lîngă Consiliul de locotenenţă maghiar.61
Lecţiile de religie erau predate la toate clasele de parohul român din
Pesta.
Clasele purtau denumirile: „Începătorii”, „Ceasloviţii” şi „Psaltireţii”.
Programul de învăţămînt cuprindea următoarele discipline: „Învăţătura
creştinească”; „Lecţiile româneşti”; „Istoria Bibliei”; „Învăţătura limbii ro-
mâneşti”; „Ducere de mînă către cinste”; „Limba nemţească”; „Limba un-
gurească”; „Limba latinească”; „Socota sau Aritmetica” şi „Scrisoarea româ-
nească şi a altor limbi”.62
În afara obiectelor de studiu, elevii erau supuşi şi la exerciţii practice
pentru cunoaşterea „Muzicii bisericeşti” şi a „Tipicului”, cîntau diferite tro-
pare, irmoase, condace şi stihoavne cu ocazia împărţirii anaforei în biserică. În
sfîrşit, ei se obişnuiau şi cu citirea Apostolului.63
La absolvirea fiecărui semestru, după examene, se tipăreau comunicate
şcolare conţinînd lista membrilor din conducerea şcolii, planul şi progra-
mul de învăţămînt, clasificarea elevilor pe clase şi în final textul alocaţiu-
nilor rostite de elevii eminenţi în faţa oaspeţilor prezenţi la examen. Se cu-

41
nosc protocoalele din anii şcolari 1808–1809 şi 1809–1810. Aceste procese
verbale au fost întocmite de Constantin Diaconovici Loga. Ambele protocoale
au fost tipărite la Tipografia din Buda, în 1809 şi 1810.
Comunicatul şcolar din 1808–1809 are titlul: „Însemnarea puselor îna-
inte învăţături, cari 31 de şcolari în Şcoala Normală a Naţiei Româneşti din
Peşta prin cursul de iarnă de la Constantin Diakonovici Loga învăţătorul,
au învăţat, şi acum la publica examinare în luna lui aprilie în 24 de zile Anul
1809, înainte de prînz de la 9 pînă la 12 ceasuri s-au arătat. în Buda, 1809.
La Crăiasca Tipografie a Universităţii Ungureşti.”64
Menţionăm numele elevilor din acest an şcolar: (1808–1809)
„Eminenţi”: Alexander Teodorovics, Mihael Macsinka, Ilie Blana, Theo-
dor Muti, Nahum Lazaru, Iohann Bezucha, Nicolae Petrovics, Constantin
Docso, Iuliana Theodorovics, Rozina Argyr, Anastasie Kujşoru.
„I clasă”: Theodor Nikolae, Anna Zyko, Maria Zsembu, Katharina Zyko,
Maria Karkalics, Hellena Rajkovics, Sophia Lykovsy, George Pektenariu,
Nahum Kujşoru.
„II clasă”: Christodor Macsinka, Iohann Thuna, Iohann Mihajlovics, Eli-
savetha Karkalics, Iohann Muthi, Katharina Bezucha, Georgie Mihajlovics,
Maria Blana, Elisavetha Bezucha, Maria Vitali, Anastasia Schulya.65
Comunicatul şcolar 1809–1810 apărut la Buda în 1810, face o relatare
despre examenul ţinut la 25 aprilie. În comunicat, clasificarea elevilor se
intitula „Clasificaţia şcolarilor quellor din Şcoala Romanesacă Normale în
libera şi crăiasca cetate Pesta” cu următorul conţinut:
De la Psaltire:

Eminenţi I. Classa

1. Theodor Muthi 1. Michael Docso  Dintre aqueste, în 5

2. Ilie Blana Noe. 1809, uni(i) la
3. Christodor Macsinka Scholele qule (cele)
4. Johann Bezuca Latinesci, iar alţi(i)
5. Maria Zsembu la negocetorie(comerţ)
6. Nahum Lazaru s-au dus.
7. Catharina Zyko 2. Alexand. Theodorovics
3. Michael Macsinka
4. Theodor Nikolae
5. Nikolae Petrovics.
De la Ceaslov:

1. Constantin Docso 1. Anastasie Kujsoru -

2. Michael Pulya 2. Georgie Pektenariu quore (fete) la lucru
3. Maria Baraty 3. Nahum Kujsoru muleresc (feminin) s-au
4. Johan Muthy 4. Michael Argyr dat:

42
 5. Elisabeta Pometha
1. Anna Zyke
6. Maria Karkalics
7. Irina Argyr
8. Hellena Rajkovics

De la Abecedari şi Începători:

1. Theodor Theodorovics 1. Sophia Lykovsky 1. Maria Anna

2. Elisabeta Karkalics 2. Johan Petrovics 2. Hellena Vulpe
3. Maria Pometha 3. George Mihajlovics 3. Dimitrie Karkalics

Aqueste preste tot cursul de Érna (iarnă) nu au umblat

la Schola:

Maria Derra Sophia Vitaly

Johann Manna Maria Blana
Nahum Derra Anastasia Schulya
Maria Vitali

La sfîrşitul semestrului I, înaintea examenului din 25 aprilie 1810, ele-

vul Constantin Docso a rostit următoarea alocuţiune:
„Înalt dignisiţi domni, noao miluiţi ascultători,
Astăzi străluceşte ziua cea poftită şi noao aducătoare de bucurie, întru
care noi păşirea cea făcută în cursul cel dintîi a acestui an, din învăţăturile
cele noao date înainte, înaintea înalt-domniilor voastre a o aşterne putem.
Noi sîntem întrarmaţi la toate întrebările, cele ce ni se vor da înainte, după
puterea noastră cea micşoară a răspunde. De aceea, cu aplecăciune ne ru-
găm, ca pînă ce vom răspunde cu dreapta socotinţă, cu bunătatea şi răbda-
rea voastră să ne dăruiţi.”66
La începutul aceluiaşi examen public, eleva Maria Jembu rostise o altă
alocuţiune în limba germană, pe care o prezentăm în traducere:
„Prea Înalţi patroni susţinători,
Astăzi este pentru noi o zi deosebită şi sîntem bucuroşi să vă putem
prezenta cunoştinţele noastre dobîndite în primul curs de iarnă şcolar. Noi
sîntem pregătiţi să răspundem la toate întrebările puse de D-voastră, după
modestele noastre cunoştinţe. Vă rugăm, însă, cu respect să ne examinaţi cu
multă răbdare, bunătate şi indulgenţă.”67
La sfîrşitul examenului, eleva Caterina Zicu i-a salutat pe cei prezenţi cu
următoarea alocuţiune în limba română:
„Înalt dignisiţi domni, noao miluiţi patroni,
Noi mulţămim cu aplecăciune pentru bunătatea şi răbdarea voastră cu
care, prea miluiţi ai şcoalei patroni şi alţi dignisiţi ascultători, îndemnul

43
nostru îl fericiţi. Aceasta noao arătată bunătate ne va învăpăia pre noi, ca
şi în cea venitoare curgere încă şi mai mare păşire să facem. Noi vom între-
buinţa toată diligenţa şi nici o trudă nu vom cruţa, ca să putem aşteptării
domniilor voastre din destul a face. Pînă cînd (pînă atunci), milei domnii-
lor voastre cu aplecăciune ne şi cucerim.”68
Acelaşi text tradus în limba maghiară a fost rostit apoi de elevul Naum
Lazăru.
Din 1824 avem cunoştinţă despre existenţa unor cursuri de vară pentru
fete şi băieţi la şcoala din Pesta. „Ideea unor cursuri de vară nu este desigur
o noutate în sine. Ele au funcţionat de pe vremea Mariei Tereza, avînd misi-
unea de a pregăti învăţători pentru şcolile rurale înfiinţate tot atunci… Nou
şi important de reţinut pentru subiectul nostru este organizarea lor în clase
mixte. Băieţi şi fete. Dar şi posibilitatea de a cunoaşte numele celor care s-au
distins la învăţătură şi bună purtare, în acel trimestru estival pestan este un
cîştig. Am aflat de pildă că din totalul de 17 premianţi, băieţi au fost 13; fete
patru – Maria Şcutariu, Sofia Mucico şi Maria Macinca.”69
Dintre băieţii premiaţi putem aminti pe Gheorghe Grabovschi, Con-
stantin şi Athanasie Vitali, Constantin şi Alexandru Ceaprazi, Nicolae Nico-
lici. Despre programul cursului de vară a apărut o broşurică: „Sholasticescul
fruct al tinerimei române”, Buda, 1824. Aceasta cuprinde numele personalului
didactic, materiile învăţate „…la toate trei clasele întru acest curs de vară…”,
clasificaţia „…tinerimei sholastice…” şi „oraţia înainte de ecsamen” şi cea
„după ecsamen”. Prima oraţie a rostit-o în româneşte Vasilie Thomuţa, în
nemţeşte Sofia Mucico; a doua, în româneşte; Maria Şcutariu, în ungureşte
Gheorghie Grabovschi.”70

Din 1812 funcţiona „Deputăţia fondurilor şcoalelor naţionale de rit ortodox”,

instituţie înfiinţată prin rescript imperial-regal, a cărei datorie era de a sus-
ţine bugetar funcţionarea şcolilor ortodoxe din Ungaria. Sediul Deputăţiei
a fost iniţial la Buda şi între 1823–1872 la Pesta. Este perioada în care a
existat comuniunea şcolară româno-sîrbă încheiată în 1872, în urma des-
părţirii ierarhice. Acest organ era subordonat Consiliului locotenenţial un-
gar. Conducătorul Deputăţiei a fost Uroş Nestorovici (1765–1825), inspec-
torul general al şcolilor ortodoxe din Ungaria. El era ajutat de 9 deputaţi
sîrbi şi români. Dintre românii din Ungaria au făcut parte din acest organ
ca deputaţi ai naţiunii române: Atanasiu Grabovsky, Nicolae Roja, Athanasie
Derra, Constantin Vrani, Emanuil Gojdu, toţi macedoromâni. Naum Petrovici
a îndeplinit din 1816 atribuţiile de perceptor al acestui organ. În activitatea
Depuţătiei şcolare din Pesta s-au afirmat tineri români care luptau pentru
drepturile naţionale. Dintre aceşti tineri se remarcă avocaţii Damaschin Bo-
jincă, Petru Moaler Cîmpeanu şi George Brădeanu. În 18 martie 1833, Bojincă a
renunţat la postul său de diurnist de la Deputăţie. Pe postul devenit vacant
a fost angajat Petru Moaler, abolvent al Preparandiei din Arad în 1821, care

44
 Piaţa Petőfi, 1910

Turnul Bisericii Greco-Macedoromâne

din Budapesta în 2015 Coperta Lexiconului de la Buda, 1825

45
a activat pînă în 1836. Ca şi Bojincă, el n-a rămas în slujba Deputăţiei din
cauza grelelor condiţii materiale în care activau.71
Fondurile şcolare erau relizate prin colectele făcute în biserici cu tasul
al doilea şi al treilea. Deputăţia administra patru fonduri: 1) fondul şcolar;
2) fondul pensional învăţătoresc; 3) fundaţia Ballaina pentru burse şi 4)
fondul Preparandiei din Arad.72
Ca organism de conducere şcolară, Deputaţia din Pesta avea în subor-
dinea sa peste 600 de şcoli româneşti, aşezate în sate cu o populaţie româ-
nească numeroasă, care-şi aducea o contribuţie hotărîtoare la constituirea
fondurilor materiale ale Deputăţiei.

„Atît de mult ţinea colonia macedo-română la şcoala ei, încît visul lor pri-
vind viitorul şcolii a mers departe. Se agita ideea transformării într-o „pre-
parandie”, încă premergător înfiinţării celeia de la Arad (1812) şi poate cu
un grad mai înalt. Dar flacăra iluminismului lui Iosif al II-lea, care a pîlpăit
prelung şi în acest început de veac, se stinsese încet sub apăsarea întunecatu-
lui absolutism instaurat de Francisc I şi Metternich, curmînd orice visare.”73
Grecii nu au vrut să ia la cunoştinţă faptul că s-a costituit şcoala valahă.
Şi pe mai departe au vrut să despartă fondul comun al şcolilor. Au intenţio-
nat să constituie o şcoală helenă independentă, de aceea au propus împăr-
ţirea fondurilor. Macedoromânii nu au fost de acord, însă în 1813 au donat
22.100 florini fondurilor şcolii greco-valahe, pentru acoperirea cheltuielor
ridicate de funcţionarea şcolii normale române.74 Această luptă între greci şi
macedoromâni a durat mai mulţi ani, Locotenenţa, în 11 septembrie 1821,
a dat ordinul pentru conducerea comună a şcolii, argumentînd că nici fon-
dul şi nici clădirea nu pot fi împărţite.75
Precum am amintit Şcoala Normală română din Pesta a funcţionat în-
tre 1809 şi 1888. În această perioadă au predat aici ca dascăli:
1809–1812 Constantin Diaconovici Loga
1813–1821 George Montan
1822–1833 Ştefan P. Niagoe
1833–1836 Demetriu Puşcaş
1837–1868 Demetriu Merce
1869–1888 Athanaz Barianu76

Constantin Diaconovici Loga (1770–1850) după studiile secundare termi-

nate la Lugoj, urmează dreptul la universitatea din Pesta. După absolvirea
studiilor superioare rămîne în capitala Ungariei şi este angajat translator la
magistratura oraşului. E revizor şi corector al cărţilor româneşti în Tipogra-
fia Universităţii din Buda. Îl suplineşte un timp pe P. Maior, cenzor la tipo-
grafie, şi îl ajută să editeze Istoria pentru începutul românilor în Dachia.
Loga este ales cantor la biserica ortodoxă greco-valahă unde a introdus
obiceiul de a se cînta numai în româneşte. Prin strădaniile sale, în 1808 s-a

46
deschis şcoala coloniei române din Pesta, la care, pînă în 1812 C. D. Loga a
fost învăţător.
Despre activitatea din Pesta, aminteşte şi în o corespondenţă din 1841:
„Am deschis şcoala românească, după care s-a cerut şi preot, aici am fost
profesor, împreună şi tălmaci la magistrat, ba şi interimar revizor a cărţilor
româneşti, deplin 7 ani.”
În calitatea de revizor la tipografie, a revăzut Istoria pentru începutul
românilor în Dacia, opera lui Petru Maior, care atestă acest fapt în răspun-
sul cerut de Cancelaria palatinului Ungariei. Loga s-a ataşat sufleteşte de
Gheorghe Şincai, şi el revizor la aceea tipografie. Referindu-se la Hronica
sa, Loga în 1842 scrie: „…am dat ajutor pe vremea cînd eram ca profesor al
şcoalei româneşti din Pesta, făcîndu-mă împreună lucrător şi ajutor adînci-
lor sale bătrîneţe, întru adunarea cuviicioaselor materialuri a istoriilor din
biblioteca Universităţii din Pesta.”
De asemenea, alături de aceste două mari personalităţi ale culturii ro-
mâneşti şi de preotul parohiei române din Pesta, lugojanul Ioan Teodoro-
vici, trezeşte conştiinţa naţională a înstăriţilor macedoromâni, numeroşi
în capitala Ungariei. Aceştia îşi deschid primitor casele pentru românii din
toate provinciile, sprijinesc generos tipărirea cărţii româneşti la începutul
literaturii ei moderne, acţiune şi de Societatea femeilor române înfiinţată
aici în 1815.
Întreaga activitate publicistică şi editorială a lui Constantin Diaconovici
Loga, ca şi a altor cărturari iluminişti din generaţia sa, este legată de cauza
învăţămîntului, de necesitatea de a răspîndi cultura în limba română în
pături cît mai largi. Concepţia pedagogică iluministă a lui Loga – tinzînd
atît spre realizarea unui ideal educativ modern, cît şi spre o largă răspîndire
a ştiinţei de carte şi a cunoştinţelor practice în rîndul poporului – îşi are
temeiul şi începutul în preocupările filogice ale acestuia (gramatică, orto-
grafie, epistolariu).
Loga a scris mai multe manuale şi gramatici în scopul introducerii în-
văţămîntului în limba română. Cea mai importantă lucrare de acest gen e
Ortografia sau dreapta scrisoare pentru îndreptarea scriitorilor limbii româneşti,
Buda, 1818. El include în ea cele mai importante reguli privind suprima-
rea diverselor procedee ortografice, însoţite de exemple practice. Gramatica
românească pentru îndreptarea tinerilor, Buda, 1822, una dintre primele
gramatici româneşti, depăşeşte prin semnificaţie cadrul unui simplu in-
strument de studiu, fiind o pledoarie pentru limba naţională. Concepţia
lingvistică nu este originală: cartea sa urmează îndeaproape gramaticile lui
Paul Iorgovici şi Radu Tempea. Totuşi meritul Gramaticii lui Loga constă în
caracterul ei practic, deoarece în acea vreme nu existau reguli gramaticale şi
de ortografie unanim acceptate.
Loga a desfăşurat o bogată activitate editorială. A stabilit legături fruc-
tuoase cu Tipografia Universităţii din Buda în perioada cît a funcţionat ca

47
cenzor, legături pe care le-a menţinut pe tot parcursul vieţii. O lucrare im-
portantă şi cunoscută a sa e Chemare la tipărirea cărţilor româneşti şi versuri
pentru îndreptarea tinerilor, Buda, 1821, este un adevărat program patriotic de
luminare prin cultură. Volumul reprezintă o încurajare şi un îndemn pen-
tru a cultiva limba şi a edita cărţi în limba română.
Loga a mai editat lucrări cu caracter religios şi alte cărţi care a trezit un
larg interes nu numai în Transilvania ci şi dincolo de Carpaţi. Amintim fap-
tul, că publicaţiile lui Loga au avut succes mare în Muntenia, din Gramatica
românească aici s-au comandat 900 exemplare. Autorul a găsit în principele
Ghica din Ţara Românească un bun mecenat, acesta comandînd mai multe
sute de exemplare din lucrările sale.

Ştefan P. Niagoe (1800–1869), venit din Banat, urmase cursurile Prepa-

randiei din Arad. În calitate – mai apoi – de dascăl la Şcoala românească din
Pesta, a fost redactorul Calendarului românesc de la Buda pentru anii 1828,
1829, 1830 şi 1831. Prozelit al corifeilor Şcolii Ardelene, Ştefan Niagoe s-a
ocupat de demonstrarea latinităţii poporului român, de introducerea alfa-
betului latin.

Demetriu Merce în anul 1832 este numit învăţător la şcoala română din
Pesta. Aici pe lîngă funcţia de învăţător mai ascultă şi prelegerile la univer-
sitate.

În perioada 1809–1888 pe lîngă învăţător a funcţionat şi un cantor ro-

mân. Dintre cantorii mai cunoscuţi îi amintim pe: Ioan Haczey, Demetriu
Popovici, Athanas Martin, Florina Bota, Ioan Popovici, Teodor Papp (origi-
nar din Giula, renumitul mecenat) şi Athanaz Barian.77
Şcoala greco-valahă a fost condusă de directorul local, care a fost numit
în această funcţie avînd în vedere părerea comunităţii bisericeşti. Timp în-
delungat au activat în acest post Nicolae Bekella (1804–1820) şi George Muciu
(1823–1835).78 Fondul Şcolastic dispunea de sume considerabile, de exemplu
în 1803 – 15.843 Fl; 1809 – 13.598 Fl; 1819 – 11.282 Fl; 1851 – 21.238 Fl.79

Societatea Femeilor Macedomâne din Pesta

În Imperiul habsburgic, prologul ieşirii femeii române din anonimat l-a

constituit anul 1815, prin înfiinţarea Societăţii Femeilor Macedomâne din
Pesta. Aceasta se întîmpla în perioada cînd la Pesta au întrat în lupta pentru
emanciparea culturală şi femeile din această capitală. Ele şi-au dat seama că a
se organiza nu e numai sarcina bărbaţilor, şi constituindu-se în societate, au
avut ca prim scop contribuirea prin aducerea de mijloace băneşti, la sporirea
„Fondului şcolar ortodox” (devenit „Fondul Naţiunii”) şi deci la animarea
unei mişcări educativ-naţionale de amploare. Scopul Societăţii a fost cultu-

48
 Strada Galamb în anii 1930

Calendarul lui Ioan Teodorovici,

Buda, 1821

Clădirea din strada Galamb unde a

funcţionat şcoala coloniei macedoromâne
din Pesta între anii 1809–1888 Constantin Diaconovici Loga

49
ral-filantropic; de a contribui prin mijloace băneşti la susţinerea şi sporirea
fondului şcolilor naţionale de rit ortodox din regatul Ungariei şi la finanţa-
rea Şcolii normale române din Pesta.80
În fruntea organizaţiei erau femei din familile Grabovszky, Muciu şi Eco-
nomu, din mijlocul cărora s-a ridicat Şaguna, apoi Pometa şi Dumcea, cu care
s-au înrudit, Gojdu, prin cele două căsătorii, Arghir, Lazăr, Trandafil cu nea-
muri în Banat şi altele, toate cu dare de mînă. Fiecare din Societate şi-a luat
sarcina de a contribui, pe tot timpul vieţii şi după puterile sale, la mărirea
fondului şcolar, din care să se întreţină şcoala greco-valahă din Pesta, să se
plătească învăţătorii şi să se dea stipendii tinerilor distinşi la învăţătură. Rigu-
ros organizată, Societatea şi-a atras laudele împăratului.81
„Datele despre constituirea Societăţii Femeilor (sau Doamnelor) Române
sunt consemnate într-o notă cu caracter oficios publicată în 1817 în ziarul
de limbă germană din Buda, „Ofner Zeitung”, n-rele 89, 90. Textul ei se mai
află, repetat ca anexă, în broşura omagială conţinînd versuri compuse tot în
limba germană, şi oferite ca „Dar de Anul Nou” 1820, „domnilor şi doamnelor
cetăţeni şi cetăţene de naţiune valahă din Pesta”.82 Acest omagiu se adresa
fondatorilor Deputăţiei fondurilor şcolare şi fondatoarelor Societăţii Femeilor Mace-
doromâne din Pesta. Autorul care semnează este Naum Petrovici, perceptorul
Deputăţiei. De aici ştim că Societatea şi statutul său au primit înalta aprobare
de la împărat.83
„Însufleţite de dorinţa de a fi părtaşe scopului de folos obştesc şi de a-şi
dobîndi merite din acest scop, precum şi stima naţiunii lor, doamnele vala-
he din Pesta au hotărît de bună voia lor să întemeieze o asociaţie proprie şi
să se îndatoreze, pe bază de statut, să contribuie anual pentru numitul Fond
Şcolar, cu o sumă fixată benevol pe toată durata vieţii.”
Societatea şi statutul său au primit înalta aprobare. Maiestatea Sa ce-
zaro-crăiască, înştiinţată fiind „prea supusă arătare înaintată de către De-
putăţia care administrează Fondul Şcolar Naţional – a binevoit nu numai să
încuviinţeze funcţionarea numitei Asociaţii, ci să-i adreseze prin interme-
diul aceleaşi Deputăţii şi prea înaltele sale laude…” – citim în textul oficios.
Astfel, informate despre aprobarea suverană, membrele Asociaţiei, „pă-
trunse de cea mai vie recunoştinţă”, au procedat de înadată, conform sta-
tutului, la alegerea primei preşedinte, în persoana Elenei Graboszky căreia,
după un an plin de succese, i-a urmat Maria Roja.
„Deputăţia care orînduieşte Fondul Şcolar naţional de rit gr. neunit – ci-
tatul continuă – îşi face plăcuta datorie de a aduce şi la cunoştinţa celorlalte
comunităţi de acelaşi rit, mărinimoasa întreprindere a femeilor de naţiona-
litate valahă din Pesta întreprindere născută dintr-o concepţie culturală no-
bilă, căreia îi exprimă public mulţumirea pentru sacrificiul atît de lăudabil
adus sistemului şcolar înstrîmtorat”.84
Oda lui Petrovici, cuprinsă într-o broşură de 24 de pagini a fost tipărită la
Tipografia din Buda. În conţinutul ei se simte marea recunoştinţă a românilor

50
din Pesta pentru nobila iniţiativă a doamnelor macedoromâne. Iată cîteva
rînduri din această odă, traduse în limba română: „Ceea ce a făcut Aromânul
din Pesta introducînd ştiinţa în şcoală, şi cultivînd limba, să judece orişicine care cu-
noaşte lucrările foarte bine. Pretutindeni se ştie doar că treizeci şi trei la număr sunt
acele care s-au adunat laolaltă, spre a se constitui în societate” (LX-a).85
Iată numele celor 33 de membre fondatoare: „Maria Rosa (preşedintă în
1816), Elena Grabovsky (preşedintă în 1815), Catharina Grabovsky, Cathari-
na Gyika, nobilă de Dezsanfalva, Pelagie Papacoszta, Iuliana Pometa, Maria
Derra născută nobilă de Zettiry, Maria Nicolics (preşedintă în 1817), Irina
Raikovics, Iuliana Iancovics, Elisabeta Koişor, Sophia Argiry, născută ba-
roneasa de Horváth, Rosalia Fejérváry, Pelagia Nauno, Dionysia şi Sophia
Vitály, Anastasia Petrovics, Anna Keptenár, Iuliana Steriozissy, Maria Dócso,
Elissabeta Mutowsky, Maria Suliowsky, Elisabeta Lemberg, Helena Macsinca,
Maria Alexovics, Johanna Teodorovics (soţia preotului român Teodorovici, un
om învăţat), Catharina Lepora, Elisabeta Czvijan, Ana Malagetz, Catharina
Szaprázy, Sophia Mátso, Maria nobilă de Püspöky din Oradea Marea.”86
Comunicatul se încheie cu următorul dublu îndemn:
„Fie ca această predilecţie exemplară arătată pentru cultura şi fericirea
naţională, să găsească buna primire şi imitare şi la alte femei cu tragere de
inimă din numeroasa comunitate de acest rit! Fie ca cele multe care s-au
înrolat în această Asociaţie să se alăture cu tot zelul şi statornicia, nobilului
ei scop şi să-şi cîştige astfel merite pentru cultura naţională şi recunoştinţă
naţională.”87
Şi cine au fost aceste doamne? Precum am amintit, ele au aparţinut ma-
rilor familii de negustori de origine macedoromâni. Le găsim şi printre liste-
le prenumeranţilor ale cărţilor tipărite la Tipografia din Buda. Parcurgerea
numeroaselor liste de prenumeranţi a făcut posibilă identificarea celor mai
multe dintre familiile fondatoarelor Societăţii din 1815.
Încercăm să răspundem la întrebarea firească: cine au fost acele doamne
macedoromâne; cine şi ce au fost soţii sau rudele lor? În fruntea societăţii
s-au remarcat cu deosebire rudele directe ale viitorului mitropolit al Ardea-
lului, Andrei Şaguna, şi cele ale reputatului jurist şi mecenat Emanuil Goj-
du.88
Pe familia Grabovszky o reprezintă în Societatea Doamnelor Române,
Elena Grabovszky (soţia lui Atanasiu) şi Catarina Grabovszky (soţia lui Con-
stantin). Elena a fost prima preşedinte a Societăţii, ea a contribuit la ieşirea
femeii române din anonimatul cotidian şi la înrolarea ei într-o acţiune pa-
triotic-filantropică.89
Viitoarea soacră a lui Gojdu, Iulia Pometa e mebră fondatoare. Prima
lui soţie, Anastasia Pometa, devine, în 1819, membră în societatea culturală
combatantă dominată de un puternic simţ patriotic, pe care îl va sluji exem-
plar, cu mintea şi averea ei, pînă la sfîrşitul vieţii.90
O părtaşă, din cele 33 de societare, care a beneficiat de deosbit sprijin

51
din partea soţului ei, a fost Ioana Teodorovici. Soţul său, Ioan Teodorovici,
cărturarul iluminist, e preot la parohia ortodoxă română din Pesta între
1809–1845. După 1820 e cenzor şi corector al cărţilor româneşti care se
tipăreau la Tipografia din Buda. Desfăşoară o largă  activitate culturală, în
spiritul Şcolii Ardelene. În domeniul lingvisticii, numele său este legat de
tipărirea cunoscutului Lexicon de la Buda, fiind ultimul corector şi coautor,
alături de fratele său Alexandru Teodorovici (Teodori). Între anii 1824 şi
1830, s-a ocupat de editarea Calendarelor româneşti  de la Buda.  Editarea
acestora era una dintre cele mai populare forme de răspîndire a unor învăţă-
turi şi cunoştinţe. Orientarea calendarelor e preponderent religioasă, dar nu
lipsesc din ele nici texte istorice sau de literatură morală.
Calendarele lui Teodorovici au un caracter religios şi enciclopedic. Pe lîn-
gă „ghenealoghia” Casei de Austria şi a altor împăraţi din Europa, Teodorovici
publică şi Vredniciile duhovniceşti a Sfintei Beserici a Răsăritului, împreună cu o
serie de texte religioase. Calendarul din 1824 cuprinde, în afară de textele mai
sus pomenite, Nişte măncări, adică reţete de bucate. În 1826 partea literară este
mai bogată. În anii 1829 şi 1830 se notează şi cărţile care se găsesc de vînzare
„la crăiasca tipografie în Buda”, sau la Ioan Teodorovici acasă.
A tradus şi tipărit mai multe lucrări moralizatoare şi istorice, care au
îmbogăţit patrimoniul cultural românesc.91
Dintre familiile din Pesta, cu un trecut consemnat documentar, Arghirii
sînt de găsit printre primii donatori pentru construirea bisericii ortodoxe
greco-române din Pesta (1788). În Societatea din 1815, reprezentantă le este
Sofia Arghiri, născută baroneasă de Horváth.92
Tot din rîndul aristocraţiei financiare a negustorilor înstăriţi se trage
Catarina Ghica (Gyika), soţia „de bun născutului domn Ioan Emanuil Ghica,
domnul de şi în Dejanfalva, apriat rîvnitoriu spre cultura naţiei româneşti”
– aşa îl recomandă harnicul Naum Petrovici într-o carte de a sa.
Maria de Püspöky – soţia directorului şcolilor româneşti din Oradea – e
ultima de pe lista celor 33 de membre.

În lipsă de documente nu avem informaţii despre perioada de funcţionare

a Societăţii. Un lucru însă e cunoscut, membrele societăţii se simt angajate
pentru o cauză naţională comună. Simt potenţialul întărit de a se afirma
pentru renaşterea naţională a comunităţii macedoromâne din capitala Un-
gariei. Femeile române se simt atrase şi antrenate de efortul comun desfăşu-
rat pentru deşteptarea naţională. Au reuşit să pună temelii solide înfăptui-
rilor culturale şi filantropice.93

52
Renaşterea naţională a macedoromânilor din Pesta

Atmosfera spirituală din Monarhia Habsburgică, politica şcolară şi confe-

sională a josefinismului favorizau eforturile acelor învăţaţi macedoromâni
care erau stabiliţi aici şi care trăiseră momentul deşteptării naţionale a di-
feritelor popoare. Negustorii şi proprietarii funciari aromâni din Ungaria,
Banat şi Transilvania „asistară la spectacolul înălţător al deşteptării conşti-
inţei naţionale… Se simţiră deosebiţi de grecii a căror limbă o întrebuin-
ţau în afaceri şi o considerau ca limbă maternă deopotrivă cu modestul şi
necunoscutul dialect în auzul căruia crescură departe, în satele muntoase
ale patriei”94
Pepiniera redeşteptării naţionale pentru macedomâni au fost Viena şi
Budapesta, unde luaseră contact cu învăţaţi români din Transilvania ca: Pe-
tru Maior, Gheorghe Şincai, Samuil Micu Clain şi alţii. Coloniştii macedoneni
din Pesta, de la o vreme, revin la conştiinţa obîrşiei lor naţionale şi sînt mîn-
dri de limba lor strămoşească. La procesul acesta de redeşteptare naţională a
contribuit, fireşte, în primul rînd, curentul literar latinist, pornit la sfîrşitul
veacului al XVIII-lea. Sub influenţa corifeilor Şcolii Ardelene, macedoromâ-
nii înlocuiesc în scrierile lor literele greceşti cu cele latine, introduc pentru
prima dată un număr mare de dacoromânisme şi latinisme în locul cuvin-
telor străine din dialectul aromân, şi îşi publică cercetările despre românii
de dincolo de Dunăre, unele în dialectul aromân. Interesul pentru descope-
rirea identităţii etnice şi lingvistice proprii s-a manifestat tot mai evident.

Pe urmele acestei mişcări de renaştere culturală, la începutul secolului al

XIX-lea, din mijlocul coloniei macedoromâne din Pesta se remarcă două
personalităţi: Gheorghe Constantin Roja (1786–1847) şi Mihail G. Boiagi
(1780–1842), istorici şi literaţi, care şi-au desfăşurat activitatea la Buda şi
Pesta, respectiv la Viena.
Gheorghe Constantin Roja, deşi în anumite împrejurări iscălea „Valachus
Moscopolitanus” el era originar din Bitolia, unde se născuse la anul 1786.
Venise de mic la Timişoara în vîrstă de numai opt ani, unde a fost crescut
de un unchi al său, comerciant în acel oraş. Asupra studiilor sale secundare
nu se cunoaşte nimic precis. În 1812 îşi ia doctoratul în medicină la Viena
şi devine medic la spitalul Universităţii din Pesta. Roja s-a arătat mai puţin
preocupat să publice în specialitatea pentru care se pregătise, în schimb,
încă de pe vremea cînd era student, a scris o lucrare în limbile greacă şi
germană în care dezbate problema aromână din punct de vedere istoric şi
filologic. El este primul dintre macedoromâni, care a încercat să pună în
circulaţie lucrări în legătură cu trecutul şi graiul celor de un neam cu dînsul.
Student fiind la Facultatea de Medicină din Pesta, la numai 22 de ani, el
publică aici în 1808 cartea „Cercetări asupra românilor sau aşa-numiţilor vlahi
care locuiesc dincolo de Dunăre”. Intenţia sa era „să ofer mai ales aromânilor

53
înşişi o scriere pentru ca, atît cît îmi stă în putinţă, să fac să se vadă ce era
acest popor odinioară şi ce este el astăzi.” Roja ţine seama de mîndria naţi-
onală a cititorilor: „Unora li se va părea poate şocant: de ce şi text grecesc?
Pentru ca să putem fi înţeleşi de naţionaliştii din Ungaria, de cei din Turcia
şi din ţările învecinate, în sfîrşit de toţi ceilalţi. În limba română nu, însă
nu din neputinţă, ci pentru că vreau să fac serviciu nu numai aromânilor, ci
şi tuturor celorlalţi, care nu înţeleg şi citesc decît greaca comună”.95 Autorul
insistă asupra romanizării tracilor, asupra trecutului medieval al românilor
şi dă informaţii asupra vieţii culturale a Moscopolei în secolul al XVIII-lea.96
Ceea ce preocupă în mod particular pe scriitor este originea aromânilor,
pe care îi socoteşte a fi traci romanizaţi, fapt care îl face să afirme că prima
patrie a limbii române este Tracia. În ceea ce priveşte vocabularul limbii
române, el socoteşte că mai mult de jumătate din cuvintele ce îl compun
sînt de origine latină, iar multe din celelalte, cum ar fi casă, cămeaşă, foc, sînt
împrumutate din italiană.97
Opera scrisă în limba germană şi greacă se întinde pe 160 de pagini. La
sfîrşitul lucrării sale, Roja anexează o listă a prenumeranţilor aromâni din
Austria, Ungaria, România şi Bulgaria, din care se vede cît de numeroase
erau famillile macedoromâne aşezate în vechea Monarhie Austro-Ungară.
Multe nume de familii ne sînt cunoscute, ca: Dumitru Vulpe (Pesta) p. 150;
Gheorghe Vulpe p. 157.; Anasta şi Vreta Keptinaru (Pesta) p.150.; Alexan-
dru Liepura (Pesta) p.150.; Zisi N. Liepuriciu (Viena) p. 156.; Vasili Pesca-
ru (Miskolc) p.153.; Spiridon Capmare (Feldioara) p. 154.; Anastas Nicăruş
(Viena) p. 156.; „familia Nicăruş (pronunţat şi Nicuruş) există şi azi în Bi-
tolia. Numele este un derivat diminutiv de la Nicoară cu suf.-uş, ceeace do-
vedeşte că, alături de Nicola, nume mai nou, a existat şi la Aromâni forma
veche Nicoară, care se găseşte şi la Dacoromâni.”98 În afară de aceştia, între
prenumeranţi mai găsim numele lui Nicola Pilta (Pesta), Atanas Dada, Mi-
hai Stană şi Atanas Steană (Viena) p. 156.; Gheorghe Cuişoru, etc. Numele
familiei Şaguna apare cu pronunţare aromânească: Şăgune în: Gheorghi Di-
mitri Şăgune, Vreta N. Şăgune, Gheorghi Vreta Şăgune, Ioan Şăgune, Naum
Şăgune, toţi din Miskolc, p. 153.99
În 1809, la vîrsta de 23 de ani, Roja tipăreşte la Buda lucrarea intitulată
Măestria ghiovăsirii [citirii] româneşti cu litere latineşti, care sînt literele Români-
lor ceale vechi. Autorul militează pentru crearea unei limbi române unitare,
care să cuprindă elemente atît din dacoromână cît şi din macedoromână,
scrisă cu litere latine. Pentru atingerea acestui scop, autorul îşi începe lucra-
rea cu o prefaţă, Cuvînt către Români, care cuprinde 23 de pagini. Roja în pri-
mul rînd, vroia să demonstreze că graiul aromânilor reprezintă un dialect
al limbii române, astfel, el dă o definiţie a limbii.
Roja a preluat ideea pentru unificarea limbii de la Petru Maior. Acesta
era censor şi corector la Tipografia din Buda, deci sub conducerea lui a vă-
zut lumina tiparului Măestria Ghiovăsirii româneşti… Cel dintîi care a făcut

54
 Sholasticescul fruct al tinerimei romane din
libera crăiască cetate Pesta, carele în cursul
de veară l-au făcut şi la publica examenare
în 2 septembrie anul 1824 s-au arătat

Gheorghe Roja, Măestria ghiovăsirii

româneşti, Buda, 1809

Constituirea Societăţii Femeilor

Macedoromâne în casa Grabovsky
din Pesta.
Prima preşedintă a fost Elena Grabovsky

55
o dare de seamă amănunţită asupra lucrării lui Roja este Bartholomeu Kopi-
tar. Autorul face mai întîi o întroducere asupra ideilor lui Roja cu privire la
naşterea limbilor şi a dialectelor. Referitor la limba literară comună pentru
românii din nordul Dunării, autorul arată că numai pe baza unor progrese
culturale care ar fi comune pentru toţi românii s-ar putea realiza această
unitate. Kopitar vorbeşte şi despre alfabetul latin adoptat de Roja, pe care
îl găseşte inferior alfabetului chirilic pentru redarea sunetelor româneşti.
„Dar încercarea lui Roja, cu tot sprijinul pe care i l-a dat Maior, intro-
ducînd cuvinte aromâneşti într-o operă ca Istoria pentru începutul Româ-
nilor, care era să producă atîta vîlvă printre Românii din Ardeal, n-a putut
reuşi. În împrejurările de atunci, singurul mijloc pentru venirea în ajutorul
Aromânilor macedoneni nu rămînea decît scrierea unei gramatici aromâ-
neşti. Cu realizarea acestei opere, şi ca să răspundă la atacurile care veneau
din partea unor învăţaţi greci, cum era Neofit Duca, s-a însărcinat Româ-
nul macedonean Mihail G. Boiagi, dînd la lumină, în anul 1813, Gramatica
română sau macedoromână, tipărită la Viena, unde funcţiona ca profesor de
limba greacă. În vremea aceea, lucrarea lui Boiagi trebuia să răspundă şi
unor nevoi ştiinţifice. După publicarea gramaticei lui Şincai şi lucrărilor lui
Roja, învăţaţii străini de atunci începuseră să se intereseze tot mai mult de
studiul limbii române.”100

Mihai Boiagi (1780, Buda–1842, Buda) provine dintr-o familie originară din
Moscopole şi stabilită la Pesta. Şi el în parte urmăreşte aceleaşi scopuri ca şi
Roja. Gramatica sa e apreciată de romaniştii timpului. Scrisă în română (cu
alfabet latin), greacă şi germană, lucrarea foloseşte, pentru exemplificare,
texte din dialectul aromân vorbit în Albania. Influenţat de ideile iluministe
ale epocii, în special de opiniile lui Gheorghe Şincai, expuse în ediţia din
1805 a Elementa linqe daco-romaniae sive valachicae, Boiagi afirmă, în prefaţă,
unitatea etno-lingvistică a aromânilor şi dacoromânilor, militînd pentru o
limbă literară unică, pentru adoptarea alfabatelui latin.
La fel ca şi Roja, autorul îşi începe lucrarea cu o prefaţă-introducere, în
care încearcă să dovedească necesitatea studiului limbii române. În cuprin-
sul lucrării sale, autorul tratează despre sunete pe care el le numeşte „lite-
re”, dînd lămuririle necesare la transcrierea lor cu caractere latine. Lucrarea
lui Boiagi e prima gramatică completă şi sistematică a dialectului aromân.
Structurată în trei secţiuni (fonetică, morfologie şi sintaxă), ea este însoţită
de o suită de dialoguri în aromână, greacă şi germană şi de o colecţie de
fabule în dialect.
Asemenea lui Petru Maior, filologul macedoromân crede posibilă îm-
bogăţirea lexicului românesc prin împrumuturi din latină şi italiană. Afir-
marea originii latine devine „cheia de boltă” a rezistenţei faţă de influenţa
greacă. În acest context, gramatica lui Boiagi nu este doar un manual desti-
nat compatrioţilor sau străinilor, ci o lucrare militantă, care valorifică dis-

56
ponibilităţile filologiei în slujba emancipării naţionale şi a luptei pentru o
cultură proprie, în limba maternă.
Cu timpul, ediţia princeps a gramaticii lui Boiagi s-a epuizat. În 1863 a
fost retipărită într-o ediţie nouă de Dimitrie Bolintineanu, din îndemnul şi
cu cheltuiala lui C.D. Negri. Iar 1915 a fost retipărită pentru a treia oară de
Pericle Papahagi.
Mihail C. Boiagi nu ne-a lăsat numai gramatica despre care a fost vorba.
El a transcris în dialect şi o evanghelie. Tot lui i se datoreşte şi „Scurtă grama-
tică neogreacă pentru junimea greacă şi pentru germani” (Viena, 1823). Boiagi a
tradus „Orbis pictus” de Amos Comenius în zece limbi: latină, franceză, itali-
ană, daco- şi macedoromână, neogreacă, rusă, sîrbă, maghiară şi germană.
(Viena, 1819).101
Prima apreciere a gramaticii lui Boiagi a făcut-o Kopitar, acela care, după
cum am văzut, făcuse o recenzie asupra lucrării lui Roja. Nenumăraţi scri-
itori români şi străini se ocupă de viaţa şi opera lui Boiagi. Între cei străini
enumerăm pe Kopitar, Miklosich, Émil Picot, Arno Dunker şi profesorul
Jarnik. Aceştia din urmă au consacrat gramaticii lui Boiagi studii amănun-
ţite. Dintre români s-au ocupat de Boiagi poetul Dimitrie Bolintineanu,
Grandea, I. Massim, Timotei Cipariu, Papiu Ilarian, I. Nădejde, N. Iorga,
Pericle Papahagi şi alţii.102

Alături de aceşti doi învăţati, îl putem aminti şi pe Nicolae Ianovici din Pesta,
autorul unui dicţionar macedoromân în cinci limbi. Acest I[o]anovici, ţine
de familia Căliva, originară din Moscopole, stabilită la Timişoara. (Din
această familie macedoromână îl cunoaştem pe Gheorghe Ioanovici, despre
care vom relata.) Manuscrisul întocmit de Ianovici în 1821, se conservă în
două volume în Bibliotaca Academiei Române. Posesorul acestei lucrări a
fost Ioan Cavaleriu de Puşcariu.103 Titlul lucrării este: „Diccionariu tru cinci
limbe: ellinescu, grecescu, rumanescu, nemcescu shii (=şi) madsarescu”. În prefaţă,
scrisă în greacă şi germană, Nicolae Ianovici ne spune:
„Scopul compilatorului vizează folosinţa obştească a neamului său, şi
pe iubitorii de limbi (străine) a celorlate patru limbi, şi pentru acest lucru
a muncit destui ani la alcătuirea dicţionarului şi la observarea exactă a cu-
vîntului propriu.
Că dicţionarul este foarte necesar în şcolile celor patru naţiuni, nu este
nevoie de dovedit, deoarece şi dascălii şi elevii, din experienţa de pînă acum
şi din dificultăţile încercate prinea, dovedesc cele spuse.
Iar acei, mai cu seamă, dintre românii de dincolo de Dunăre, vor afla
adevărul, cînd vor vedea în el (dicţionar), propria lor limbă maternă, şi o
vor găsi fiică a limbii latine, dar oarecum deformat din pricina amestecului
cu alte neamuri.
Cuvintele elineşti şi greceşti le-am luat din dicţionarul domnului Ghe-
orghe Constantin din Ianina; iar pe cele nemţeşti şi ungureşti din dicţiona-

57
rul domnului Iosif Marton iar traducerea în limba mea maternă, ca speci-
alist al ei, am scos-o şi am dat-o de la mine, ca român ce sînt născut, fiind
originar din Moscopolea Macedoniei.
Din acest dicţionar se dovedeşte că românii, şi din năuntru şi din afara
Dunării, sînt într-adevăr colonişti din Roma, şi prin acest lucru însuşi, adică
români, adică latini şi nu vlahi sau macedovlahi, după cum cîţiva dintr-ai
noştri au îndrăznit să ne numească. Deoarece, cînd cel pe nedrept numit
vlah, va fi întrebat, ce neam eşti? – răspunde:
„eu escu ramanu, sau romanu”.
„eu sunt, spune, român, adică roman”.
Dar acei care vorbesc latineşte sau italieneşte, nu se numesc pe ei înşişi
români, iar singurii noi am păstrat pînă acum numele de romani.
Alcătuitorul
Nic. Ianovici”104
Manuscrisul a fost cenzurat de George Petrovici, cenzorul Tipografiei din
Buda, cu data de 30 martie 1821. De ce nu a apărut? – nu se ştie. Pentru
determinarea cît mai precisă a locului pe care îl ocupă acest dicţionar (ma-
nuscris) între diferitele curente de activitate lingvistică urmate de cărturarii
aromâni în aceaşi vreme, aşteptăm cuvîntul autorizat al filologiei şi ling-
visticii.

O serie de manuscrise aromâneşti, păstrate în Biblioteca Academiei Româ-

ne, au aparţinut familiei Grabovsky şi Mutovsky. De ex.:
1. Colecţiune de material pentru un vocabular macedoromân cu aplica-
ţiuni în limba greacă şi germană.
2. Gramatica română şi respectiv macedoromână cu text român.
3. Gramatica macedoromână cu text german.
4. Catehism (Catehismul cel mare) macedoromân.
5. Traducţiuni macedoromâne din cărţile sacre: Lunariul (Mineiul), cu-
prinzînd versuri, cântecetele, sub cântecetele, apostoli, evanghelii, viaţa
Sfinţilor. Treinariul şi Cinzecinariul (Triodul şi Penticustarul) cu mai multe
rugăciuni bisericeşti.
Se crede că autorii acestor gramatici şi cărţi bisericeşti ar fi Boiagi şi
Roja.105
În Catalogul manuscriptelor româneşti, apărut în 1931, alcătuit de Ioan
Bianu şi G. Nicolaiasa, tomul III, p. 44. găsim următoarea notă cu privire la
cuprinsul acestor manuscrise:
„Manuscrise macedoromâne de pe la începutul acestui secol, al căror au-
tor se dă cu seama că ar fi Boiagi (doară în conlucrare cu Roza), cari singuri
numai dintre Macedo-Românii din Budapesta, foarte numeroşi şi puternici
pe acel timp s-au ocupat, pre cât se ştie de studii serioase macedo-române
literare şi istorice.”

58
 Dimitrie Cazacovici
Mihail Boiagi, Gramatica română sau
machedonovlahă, Viena, 1813

Dicţionarul lui Nicolae Ianovici. Manuscris

59
 „Atât Măestria ghiovăsirii româneşti cu litere latineşti a lui Roja cât şi Gramatica
română sau macedoneană a lui Boiagi dovedesc o continuitate între preocupă-
rile învăţaţilor aromâni de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea – cu încercarea
lui Ucuta de a întemeia învăţămîntul în idiomul matern pentru conaţiona-
lii săi din Peninsula Balcanică – şi ale cărturarilor aromâni care şi-au des-
făşurat activitatea la începutul secolului al XIX-lea în fostul Imperiu Habs-
burgic. În împrejurări noi, determinate de formarea coloniilor aromâneşti
în Viena, Buda, Pesta şi în unele localităţi din Transilvania, scrierile istorice
şi filologice ale lui Roja şi Boiagi răspundeau unor nevoi specifice, legate
de această realitate. Prin afirmarea răspicată a originii comune a tuturor
românilor şi a limbii lor neolatine, Roja şi Boiagi – reprezentanţi ai diasporei
aromâneşti din Imperiul Habsburgic – împărtăşeau ideologia Şcolii Arde-
lene. Ei sunt – prin lucrările lor – pendantul aromânesc al Şcolii Ardelene”.106
La rîndul lor învăţaţii mecedoromâni au exercitat o influenţă sesiza-
bilă asupra cărturarilor ardeleni, îndeosebi asupra lui Petru Maior, care a
cuprins şi aprofundat în lucrările sale problema istoriei şi culturii români-
lor, introducînd unele aromânisme în graiul dacoromân, încercînd astfel o
unificare a celor două dialecte după o despărţire de zece secole. Printre alţi
istorici interesaţi de istoria şi limba aromânilor pot fi amintiţi Eftimie Mur-
gu, Mihail Kogălniceanu, Timotei Cipariu, Nicolae Bălcescu, Ioan Ionescu
de la Brad, generalul Christian Tell, Dimitrie Bolintineanu, Costache Negri,
reprezentantul Principatelor unite după 1859 la Constantinopol care a reti-
părit cu banii proprii gramatica lui Boiagi.

Pe lîngă mulţi macedoromâni anonimi care s-au implicat în viaţa econo-

mică şi religioasă de pe aceste meleaguri s-au impus şi nume cunoscute
care au contribuţii remarcabile pe multiple planuri ale activităţii umane.
Nu ne îngăduim aici, în acest spaţiu limitat, să-i amintim pe toţi în ampla
lor desfăşurare. Ne permitem totuşi să creionăm cîteva personalităţi care
s-au impus în viaţa politică, religioasă, culturală şi ştiinţifică şi au dobîndit
aprecieri deosebite atît în timpul lor de existenţă, cît şi după ce au trecut la
cele eterne.
Coloniştii macedoneni au contribuit în mare măsură la menţinerea şi
întărirea bisericii ortodoxe. De numele lor se leagă fondarea unor isntituţii
şi societăţi culturale. Macedoromânii au fost umanitari şi filantropi, încu-
rajînd arta şi ştiinţa. Din rîndul lor se ridică o seamă de personalităţi:

Dimitrie Cazacovici (1790–1866) s-a născut la 1790 la Meţova, unde şi-a fă-
cut studiile primare. A fost adoptat de un unchi al său, Petre Cazacovici,
negustor din Budapesta. Aici, D. Cazacovici urmează şcoala comercială şi
se ocupă cu afacerile unchiului său. Dar cu timpul şi cu vîrsta, tînărul Ca-
zacovici începe să se preocupe de chestiuni străine de meseria lui. Se aplică
cu totul studiilor limbilor străine şi ajunge un adevărat poliglot. Are legături

60
tot mai strînse cu Petru Maior, Gheorghe Şincai şi luptă pentru ideea româ-
nească. El năzuieşte să trezească la conştiinţă naţională pe fraţii săi din
Peninsula Balcanică. După moartea uchiului său, merse în România, unde
ajunse sub domnia lui Alexandru Ghica (1834–1842) la gradul de căpitan
şi de „aghitant domnesc”.107 După ce demisionă din armată, se dedică luptei
din răsputeri pentru deschiderea de şcoli româneşti în Macedonia.
În urma evenimentelor de la 1856, prin care România a dobîndit o de-
plină autonomie internă, Cazacovici n-a încetat a convinge pe bărbaţii de
stat ai României de importanţa elementului românesc din Macedonia, in-
trînd în relaţii strînse cu fraţii Brătianu, Cezar Boliac, Heliade Rădulescu,
Costache Negri, Dimitrie Bolintineanu, etc. A publicat în ziarul Buciumul
numeroase articole destinate a dovedi originea romanică a poporului aro-
mân şi a sprijinit băneşte pe toţi tinerii macedoromâni lipsiţi de mijloace.
A tipărit pe spezele sale mai multe cărţi cu scop de a trezi sentimentul na-
ţional şi a făcut din casa sa un loc de întîlnire pentru toţi macedoromânii
din Bucureşti. În 1860 a fost numit membru al Academiei Române, dar a
refuzat această onoare argumentînd că era prea bătrîn şi îşi pierduse vede-
rea. Şi-a pus capăt singur vieţii sale, pentru a nu cheltui din averea ce o des-
tinase pentru întreţinerea unei şcoli româneşti din Macedonia. În testament
a lăsat întreaga sa avere, de peste 100.000 fr., pentru şcoala românească din
Gropeşi.108

Comunitatea macedoromână din Budapesta avea şi membri mai puţin re-

numiţi, dar meritele acestora au fost importante pentru cultura şi viaţa so-
cială a timpului.
O familie macedoneană cu vază la Budapesta a fost nobila familie Manu
din Clisura, cu renume în negoţ şi fiind mari proprietari de moşii. Un mem-
bru al aceastei familii a fost prin 1880 primarul Budapestei.109
O rudă de-a lui Grabovsky, Teodor Muciu, neguţător şi totodată un mare
literat, deţinea mai toate cărţile referitoare la istoria şi literatura română.
Era abonat la Gazeta Transilvanei, Foaia pentru minte, inimă şi literatură. Ade-
seori purta discuţii serioase cu Gojdu. Bibliotecă mai bogată decît a lui, n-a
avut nimeni dintre românii din Budapesta.110
Între macedoromânii din Budapesta întîlnim negustori, literaţi, medici,
istorici, buni mesteşugari şi fabricanţi. Din breasla celor din urmă făcea
parte Cruşoveanul Şunda, cel mai mare fabricant de instrumente muzicale
din Monarhia Austro-Ungară. Datorită priceperii sale a ajuns să aibă un re-
nume mondial. Cînd Şunda a împlinit 50 de ani, în cinstea lui s-a publicat o
carte comemorativă, în limbile maghiară şi germană. În acest opus, pe lîngă
elogiile celor mai mari muzicanţi ai epocii, au fost reproduse şi scrisorile de
recunoştinţă ale compozitorilor Schubert, Schumann şi ale altora.111

Oriunde au activat, statornic sau trecător, macedoromânii s-au organizat

61
mult mai bine ca alte popoare în comunităţi religioase, pentrucă, astfel, să-
şi ducă aidoma viaţa de acasă la ei. Macedoromânii stabiliţi pe aceste melea-
guri nu s-au mărginit numai la preocupările negustoreşti, ci au contribuit la
menţinerea şi întărirea Bisericii Ortodoxe. În centrele cele mai mari din Un-
garia, ei, în unire cu negustorii greci, după ce se constituiau în comunităţ,
îşi ridicau biserici proprii, pe care le înzestrau cu icoane, clopote, odăjdii şi
multe cărţi sfinte.

În noua lor patrie, macedoromânii aduceau cu ei o lungă experienţă şi ca-

pitaluri pe care le-au valorificat rapid, devenind aproape pretutindeni un
factor catalizator al constituirii unei burghezii comerciale şi financiare. In-
fluenţa lor a fost relevantă, mai ales asupra populaţiei de la oraşe, unde au
pus bazele comerţului. Prin iscusinţa şi hărnicia lor, unii din aceşti colo-
nişti macedoromâni îşi agonisesc averi considerabile. Bună starea materială
şi serviciile ce le aduc patriei noi, fac posibilă pătrunderea şi ascensiunea lor
în clasa privilegiată a nobililor, obţinînd titluri şi ranguri nobiliare. Füves
Ödön, pe baza cercetărilor sale, a enumerat 76 familii greceşti şi macedoro-
mâne din Ungaria, care au obţinut ranguri nobiliare.

„Cu bună dreptate s-a spus că Aromânii au fost oameni de o capacitate rară,
aproape genială, nu numai în negoţ, dar şi în alte direcţiuni şi că, după
aptitudinile lor, ei trebuiesc aşezaţi în rîndul acelor popoare istorice vechi
şi înzestrate, cum au fost Evreii, Grecii şi Armenii. O mică parte din şirul
de nobili – baroni, magnaţi, cavaleri, etc. – pomeniţi la locul cuvenit, sunt
dovezi destul de vorbitoare de marile virtuţi dovedite pe cîmpul economiei,
ca şi pe acela al manifestărilor culturale şi de natură ideală.”112

Condeieri români din Transilvania sînt cei dintîi care recunosc rolul de în-
semnătate istorică a mecedoromânilor din Ungaria. Atanasie M. Marienescu
scrie în felul următor:
„Eu de aci, de la rîul Timişului, să vă povestesc cum fraţii români din
Macedonia au ajuns pînă la noi, ca şi destinaţi de provedienţă, ca să ne fie
spre ajutorul şi mîntuirea noastră, căci mari necazuri, necazuri de secole, au
ars inima noastră. Şi mare mîngîiere ne-au adus fraţii noştri din Macedonia.
Puţinii nobili români mai de frunte erau ca ameţiţi în epoca nouă, se
legănau, oare că sunt mai mult nobili maghiari sau mai mult nobili români?
Poporul român în ora scăpării sale se văzu sărac şi necult, şi fărăr frun-
taşi, care să-l conducă bine de a se folosi de darurile libertăţii popoarelor.
Iată că în această oră se arată pe terenul luptelor naţionale Şaguna şi Mo-
cioni, apoi la fapte mari binefăcătoare şi Gojdu, îngeri apărători şi ajutători
ai românismului.
Aceste familii sunt macedo-române. Ele şi cu alte familii au părăsit în
secolul trecut Macedonia şi au aflat altă patrie, popor iarăşi român apăsat.

62
Aci, providenţa le-a dat rol ca să se înalţe în fruntea celora care le cereau
ajutorul şi au întins mîna de conducători şi ajutători.”
La fel se exprimă şi Valeriu Branişte: „Dar fără conducători, ducea acest
popor cea mai jalnică viaţă.
Atunci ne-a adus Providenţa pe Aromâni, bărbaţi de vastă cultură, cu
profunde sentimente naţionale, gata de luptă şi jertfă, bărbaţi care punîn-
du-se în fruntea poporului nostru şi în deosebi în fruntea îngenunchiatei
biserici răsăritene, au înscris în istoria evoluţiunei noastre naţionale una
din cele mai glorioase pagini.
Să amintim din cele multe numai trei nume: Şaguna, Mocsonyi şi Gojdu.
Închipuiţi-vă că am şterge aceste trei nume din istoria evoluţiunii noastre
din veacul trecut şi întreaga noastră istorie din acest veac ar aduce mult cu
un balon din care s-a scurs hidrogenul.
Oricît de mare ar fi fost nenorocirea care a alungat aceste familii harni-
ce, cinstite şi credincioase de la vetrele lor străbune, silindu-le să ieie toiagul
pribegiei în mînă şi să plece în lume, fără de a şti unde vor ajunge, atît de
mare a fost norocul nostru, că vlăstarii de ale acestor familii au dat peste
noi, cei decapitaţi şi punîndu-se în fruntea noastră, ca urmînd unei misi-
uni divine, au devenit capii unui popor părăsit, conducătorii noştri, bărbaţi
providenţiali, care ne-au scos din întuneric la lumină, înscriindu-şi numele
lor nu numai cu litere de aur, departe strălucitoare, pe paginile Renaşterei
noastre naţionale, ci încrestîndu-le totodată adînc în lespedile sufletului
recunoscător al poporului nostru.
Noi nu avem astăzi o singură instituţiune naţională mai de seamă, bi-
sericească, culturală, politică, care să poarte timbrul acestei intervenţii su-
perioare în evoluţia noastră. Şi nici nu ne putem închipui evoluţia noastră
fără de această intervenţie.”113

ANEXE
1
A vlachok adakozása a templomra
(Német nyelvű irat) Ol. HTT. Depart. Rel. Gr. n.u.
1808 fons 6.
Beyträge zur Erbanung der Kirche
Demeter Argyr 2000 Naum Moszka 1000
Naum Dadani 1000 Nasto Wischnya 500
Janko Zinka 500 Theodor Zsuro 500
Costa Pometa 500 Naum Zsimba 500
Janko Zirka Spital 500 Naum Derra 500
Michal Argyr 400 Demeter Bratan 400

63
Eva Michael Poppovics 394 Athanasius Panajot 300
Michael Argenti 300 Wreta Pometa 300
Naum et Georg Schulya 300 Stavro Koischoro 200
Michael Spida 200 Ecaterina Motsony 200
Constantin Kapra  150 Wruscho Dotsu 150
Demeter Vulpe  150 Naum Dera 150
Spiridon Katuscho  150 Athanasius Paszkar 100
Michael Bezuka  100 Stano Malagezza 100
Nasto Demeter  100 Adam Gesna 100
Michael Sofrona  100 Andreass Demeter 100
Costa Kukungelo  100 Michael Kosma Csonka 100
Constantin Macsinka  100 Symon Marton 100
Nicolaus Blana  100 Constant. Zsuppan 100
Vretas Keptenar  100 Michael Sieder  50
Isak Zaphyr  50 Georg Bojatschi 50
Demeter Mitricza 50 Costa Patso et George 50
Nasto Vischnya   50 Vreta Gyosa 20
Peter Halkya   20 Stavro Koischor 25
Naum Schulya   31 Joh. Pappa Kosta
Sterjus Vitaly 100 Oeconomu 100
———————————————————————————————
      12.741.–
Beyträge zur Bedeckung der Kirche mit Kupfer
Naum Moszka 50 Costa Pometa 100
Demeter Argyr  50 Theodor Zsuro  20
Constantin Matsinka  15
———————————————————————————————
    235,–
Beyträge zur Erbenung des 2-ten Thurnus
Demeter Argyr 200 Nasto Wischnya  50
Michael Sieder  25 Michael Argyr  30
Theodor Zsuro  50 Constantin Matschinka  50
Janko Tsuka 100 Spiridon Katusch  50
Michael Tschonka  50 Wreta Gyozo  20
Wruscho Dotschu  20 Naum Zsenbo  10
———————————————————————————————
    655,–
Beyträge zur Nahlerey der Kirche
Demeter Argyr 300 Janko Tzuka 300
Wruscho Dotscho 150 Michael Sofrona 100
Constantin Matsinka  50 Joh. Kosta Oeconom  50
Demeter Vulpe 100 Stephan Stojanovics  50
Naum Pometa  20 Stephanus Ziss  50

64
Nasto Lepora  25 Kozma Panajot 100
Johanus Barati  50 Stano Muti et
Constantin Alexovics  50
Anasthasiu Machovsky  50 Naum Adam Gozsdu  50
Sterio Vitali 100 Stephanus Tragazika  15
Peter Guba  10 Athanasius Grabovsky  25
Andreas Gezza  10 Nasto Garda   5
Georg Schulyofsky 100 Andreas Livandari  10
Marcus Raikovics 200 Naum Farakati  30
—————————————————————————––————
  2.000,–
Beyträge zur Hilfe der Kirche für jene Susren
Demeter Vulpe  50 Ambrosius Dotscho  50
Joh. Papacosta Oeconomu 100 Sterio Sisi 150
Sterio Vitali 100 Constantin Matschinka  25
Kosma Panajot  50 Kosta Pometa  25
Georg Schulyofsky  20 Andreas Livadar  20
Stephan Targatschika  25 Kosta Syno  15
Stamo Muti et Alexovics 100 Demeter Argyr 100
Michael Sofrona 100 Alexander Lepura  25
Stephan Stojanovics  50 Peter Joh. Halkya  50
Michael Pulya 30 Costa Kyuprili  50
Gebrüder Mallagezza  10
—————————————————–—————————————
   1.195,–
Beyträge zur Vergoldung der Sangerstühte
Demeter Argir 100 Michael Sofrona 100
Demeter Vulpe  50 Demeter Mano  50
Ambrosius Dotscha  40 Sterio Zisi  25
Johann Papacosta  25 Sterio Vitali  25
Basilius Butscha  25 Gebrüder Malagezza  15
Georg Schulya  20 Costa Pometa  20
Stano Muti et Alexovics  20 Stephan Stojanovics  20
Alexander Lepora 20 Naum Zemba  10
———————————————————————————————
    575,–
Summa Summarum: 17.401 Rf.

65
 2

Kik szavaztak az egyesülés mellett ill. ellen az

egyházközség 1820. nov. 20-i gyülésén

FL Intimata a.m. 4294

Athanasius Grabovsky valach pro unione

Theodor Jappa graec contra
Johann Paziazi valach pro unione
Georg Lázár valach pro unione
Nicolae Rozsa valach pro unione
Johann Rajkovits valach pro unione
Alexander Agorasto graec contra
Johann Gyerga valach pro unione
Georg Takátsy graec contra
Jerosimus Demetrovits graec contra
Nicolaus Malagets valach pro unione
Philippus Stojkovits valach pro unione
Johann Terzy graec contra
Alexander Riso graec contra
Nicolaus Jankovics valach pro unione
Demeter Zlatko graec contra
Nicolaus Panajot graec contra
Basiliu Bucsu valach pro unione
Constantin Riga valach pro unione
Nicolaus Latzkovics graec contra
Marisius Lyokan graec contra
Georg Agoraszto graec contra
Kiriak Getso valach pro unione
Christodul Stojko graec contra
Georg Gusto valach pro unione
Constantin Likovsky valach pro unione
Johann Csaprazzy valach pro unione
Demeter Fitsovits graec contra
Constantin Argyr valach pro unione
Christodul Monasterly graec pro unione
16 pro
12 contra

66
 3

A pesti vlachok 1821. márc. 6-án tett elkülönülés

elleni nyilatkozatának aláírói

(német nyelvű irat) FL Intimata a.m. 4294

Freystadt Pesth Walachischer Nation.

Constantin Derra de Moroda Georg Mutso
Anastasius Derra de Moroda Naum Mutso
Johann Georg Paziazi Johann Bozda
Naum Bozda Stojan H. Petrovits
Kosta Sizo Constantin Argyr
Johann Gyerga Alexander Athanas Panajott
Alexander Skutary Kiria Mor Getscho
Georg Vitali Constantin Lázár
Constantin M. Rajkovts Naum Csetiry
Georg Mucso Constantin Matzenka
Athanas Puljevics Constantin Freiher Horváth
Naum Derra Lázár György
Naum Const. Zembovits Wrusio Docso
Anastas Ziko Athanasius Grabovszky
Naum Argiry Johann Baráthi
Johann Papp Constantin Oeconomu Johann M. Rajkovics
Constantin Zeggo Sterio Zissy
Nicolaus Malagecz Alexander Lepora
Stephan Witaly Michael Pully
Constantin Grabovszky Sterius Fardy
Demeter Mussico Michael Csancsa fill
Basilius Butsu alias Kapcsány Naum Gyon
Georg Gridu Constantin Nicola
Demeter Geschadu Constantin Vischnya
Constantin Bukovits Nicolau Constantin
Constantin Lyka Georg Cseikoz
Johann Buchofszky Theodor Kozek
Michael Constantin Simon Guda
Johann Csaprazy Demeter Bura
Georg Bakula Johann popa Demetrios

67
 Naum Latzkovits Naum Bujukli
Elios Blana Theodor Karat
Stamo Pometa Nicolaus Jankovits
Georg Caicsonos Michael Karkalits
Nicolaus Rózsa Georg N. Lázár
Anastasius Lyka Theodor Malagecz
Athanas Derra de Moroda Elias Monasterly
Anton Gara Georg Kazanovits
Péter Stella Anastas Rajkovits
Stephan Tergatsika Thomas M. Koisor
Constantin Ivan Peter Casacovits
Naum Alexander Georg Ignatis Popovits

A vlachok 1890. III.10-én kelt fellebezési kérvényének aláírói

Főv. Szabó Ervin Könyvt.
Bp. 281/6.

Mocsonyi Sándor községi választmányi tag

Pescariu János k.curiai biró
Mutsó Mihály k.tábla bíró, községi választmányi tag
Szerb György országgyűlési képviselő és ügyvéd
Mustez Lázár községi tag
Puriu Miklós posta és távirda főnök
Schianu Antal m. kir. kincstári ügyész
Dr. Marienescu Athanaz kir. ítélő táblabíró
Mocsonyi Jenő
Dr. Babes Emil budapesti ügyvéd
Dr. Pescariu Gyula kir. aljárásbíró
Tadulszku György helybeli gyógyszerész
Bogoevics György
Boldea Pál g.kel. tábori lelkész
Curitia János tanárjelölt
Liuba György
Dr. A. Tierdu
Iosif Ferchescu
Dr. Dumitrescu Ágoston rendőrorvos
Rácz Gerő p.ü. miniszteri osztálytanácsos
Bedló Anasztás okl. ügyvéd
Nedu János p.ü. számbizt.
Aurel Periu

68
 Leuta Romulus pt. tiszt
Bebes Vincze ügyvéd
Miculescu Romulus
Kornel Milosa
Kornel Demeter
Periu János
Georg Orzu
Borlogia Ambrus kir. ítélő táblabíró
Mocsonyi Antal
Mocsonyi Zeno
Mocsonyi Mihály
Dr. Popoviciu János ügyvédjelölt
Dr. Orbonás Károly ügyvéd
Frusa József pénzügyminiszteri számtiszt
Bracovits Miklós
Oligorescu Ágoston pénzügyminisztériumi számvizsgáló
Dalia Antal magánzó
Georgevits Simon
Randuceanu Miklós
Zaphiry György
Davidovits Miklós
Dogariu Tamás ítélő táblai kisegítő bíró
Matu Miklós
Rózsa Sándor iparos
Cimponeriu Dénes
Constantin Mihailescu kereskedő
Axentie Balian off. telegrafic.

[Documentele nr. 1–4 sînt selectate din manuscrisul lui Füves Ödön, Görö-
gök Pesten. 1686–1930. I–III. Bp, 1972. Kandidátusi értekezés. MTA Kézi-
rattára D/5721.]

A pesti görögök

„A pesti görögök tulajdonképpen nem is görögök, hanem Macedóniába

származott és ott teljesen asszimilálódott görögül beszélő kucóoláhok. Leg-
alábbis így tudja két kitűnő statisztikusunk: Schwartner Márton és Fényes
Elek. Gúnyosan cincároknak nevezték őket, ami román szó és szúnyog a je-
lentése. Átvették a görögök nyelvét és szokásait. Felekezetük is ugyanaz. Az
együtt átszenvedett török elnyomás ideje alatt a két nép összemelegedett. A
kereskedelem és vállalkozás adott kenyeret a mecedónoknak is. Magyaror-

69
szágot és a német örökös tartományokat ők látták el török portékával. Már a
XVIII. század elején kezdtek beszivárogni hozzánk. Ennek a beszivárgásnak
nagyon kedvezett a karlovici és passarovici béke, mely olyan vámkedvezmé-
nyekkel adott a török alattvalóknak, milyenekkel a magyarországi kereske-
dők nem dicsekedhettek. Kereskedőkompániákba szervezkedtek. Így járták
be Magyarország országos vásárait, meg kereskedelmi városait és elárasz-
tották török holmival az országot. Főként a magyar kereskedelmi közpon-
tokban, Zimonyban, Újvidéken, Temesvárt, Szegeden, Szentesen, Kecske-
méten, Debrecenben, Tokajban, Miskolcon, Pesten és Pozsonyban vetették
meg lábukat. A hazai kereskedelmi grémiumok természetesen állandóan
dolgoztak ellenük, de nem sok eredménnyel. A macedónok mozgékonyak,
ügyesek, eszesek és életrevalók; igénytelenek és szorgalmasak. Rendszerint
több nyelvet beszélnek. Legtöbb helyen hamarosan megtanulták a magyar
nyelvet is. Keleti összeköttetéseik, nagyszerű helyi és emberismeretük szin-
te predesztinálták, hogy tranzitó áruforgalmat bonyolítsanak le a török
birodalom és a közép-európai államok között. Eleinte állandóan meg se
telepedtek nálunk. Szinte csak vendégségbe jöttek rövidebb vagy hosszabb
időre, hogy azután ha már eleget kerestek, hazatérjenek Macedóniába. Fe-
leségüket, családjukat el sem hozták magukkal, hanem időnkint hazaláto-
gattak és hazavitték a családnak a megtakarított pénzt. A magyar városok
kereskedő-grémiumai, amelyeknek minden küzdelme, panaszkodása, ás-
kálódása hiábavaló volt a kellemetlen macedóniai versennyel szemben, ép
azzal tudta megmozdítani a felsőbbséget a macedónok ellen, hogy ezek
kiviszik az országból a pénzt. 1736-tól kezdve azután már egyre erősebben
szorítják rá őket, hogy hozzák ide családjukat is és telepedjenek meg, mert
különben kizárják őket a magyar kereskedelemből. Ebben az időben meg is
tiltották a török alattvalók bevándorlását. Ennek a nyomásnak az eredmé-
nye, hogy ettől fogva a görögök és cincárok közül egyre többen kötelezték
rá magukat, hogy feleségüket Magyarországba hozzák és itt telepszenek.
De nem volt elég az igéret, óvadékot is kellett letenniök arra az időre, míg
családjuk tényleg megérkezik Magyarországra. Különben a felsőbbséget ne-
héz ellenük hangolni, mert a birtokos nemesség és a városi lakosság is meg
van elégedve a mecedónokkal. Mindent megkap tőlük, amire szüksége van.
Azonkívül a görög olcsóbban árulja portékáját, mint a polgári kereskedők;
előleget is ad gyapjúra, termésre. Végül a görög kereskedők pontosan fize-
tik a magas adót. Gróf Grassalkovits Antal kamarai elnök 1748-ban Pestre
hívta össze az akkor működő tíz görög társaság küldötteit, kik 445 kereske-
dőt képviseltek. Megbeszélte velük, hogy mit hajlandók a kicsinyben való
kereskedés engedélyéért fizetni. Nyolcezer forintot ajánlottak. E tíz görög
kompánia székhelye: Kecskemét, Gyöngyös, Eger, Miskolc, Tokaj, Diószécs,
Világosvár, Eszék, Pest és Pétervárad volt.
Mozgási szabadságuk korlátozásának, a szigoruló ellenőrzésnek, az ál-
landó igazoltatásnak mégis az a következménye, hogy egyre többen szánják

70
rá magukat közülük a végleges letelepedésre. Tulajdonképpen Mária Terézia
uralkodásának utolsó tíz esztendejében kezd kialakulni a Pesten állandóan
megtelepedett görögök és macedónok kolóniája. Még mindig népszerőtle-
nek a pesti kereskedő-grémium előtt, de azért a Helytartótanács nyomására
egyet-egyet most már mégis bevesznek maguk közé a „Bruderschaft”-ba. A
tanács már mégis inkább megengedi a vagyonosabbaknak, hogy házat ve-
hessenek, sőt néhányan megszerzik a polgárjogot is. A Helytartótanács ren-
deletére 1773-ban Angyelaky Laszkárt és Lepora Anasztázt, valamint Mo-
naszterli Demetert felveszik a pesti kereskedők társulatába. De vannak még
elegen, kik felvételre várnak. A Kozaniból eredő Panajott Koszta például
1793 óta kereskedik Pesten mindenféle bőrökkel, gyapottal és rizzsel. Terpko
Dimitri Hadzsi Kastoria macedóniai faluból jött és kordovánnal, szattyán-
nal és karmazsinnal kereskedik, Gyika János 1763 óta kereskedik szőrmével
Pesten, egyébként Janinából jött, míg Pellanga Konstantin György kastoriai
kereskedő 1745 óta, viszont Pométa Konstantin 1764 óta lakik Pesten.
Lepora Anasztázt és Monaszterli Éliást már 1766-ban felvették a pesti
polgárok közé; Mosca Konstantint és Sacellári János Györgyöt 1777-ben.
Derra Anasztázt 1786-ban, Haris Jánost 1792-ben, Nákó Kristófot 1800-
ban, Mannó Demetert 1802-ben, Grabovszky Atanázt 1806-ban, Sina
Györgyöt és Takátsy Györgyöt 1820-ban, míg Lyka Anasztázt csak 1830-ban
vették fel a polgárok közé.
Érdekes, hogy honnan jöttek, Macedónia melyik tájékáról. Legtöbbnek
Moscopolis a szülőfaluja. Innen származott például Sina Simon, a híres
bécsi bankár; Derra Anasztáz vászonkereskedő; Argiri Demeter bőrkeres-
kedő meg Pometa Koszta és Sonte Georgi János. Kozániból jöttek a Pas-
calok vagy Paschgallok; a papírkereskedő Sacellari; a gyapottal kereskedő
Muraty Panajott, Takátsy György és Haris János. A Mannók ősei Bittóliából;
az Agorasztók ősei Ambellakiából. Gyikáék Janinából, Monaszterliék Sza-
lonikiből. Terokó Hadzsi (a későbbi Vrányi) és a Pellangák Kastóriából; a
Nákók őse pedig Dogerionból jött hozzánk. Néha nagy kerülővel jutottak
Pestre. Közbenső külföldi és belföldi állomásokon rövidebb-hosszabb ideig
meg-megpihentek, de végül Pestre értek és itt telepedtek le.
1782-ben a Helytartótanács azért adott engedelmet egy pesti ház meg-
vételére Mosca Naómnak, mert a délvidéki kincstári földek nagy árverésén
47.100 forinton megvásárolta Ivánda torontálmegyei birtokot és ezzel ne-
messég járt. 1782-ben meg is kapta a címeres levelet Konstantin nevű test-
vérével együtt; sőt 1795-ben ráadásul még az „ivándai” predikátum hasz-
nálatát is megengedte a király neki. A Helytartótanács Argiri Demeternek
megengedte Mosca Naómmal egyidőben, hogy megvehessen egy Váci utcai
házat. Argiri Demeter akkor már leggazdagabb tagja volt a pesti kolóniá-
nak. Ő volt az, ki 1789-ben hatodmagával összeadta azt a 20.150 forintot,
mellyel árverésen megvásárolta a piaristák régi székházát és telkét, vagyis,
azt a nagy telket, melyen ma a kéttornyú görögtemplom áll. Ezt a templo-

71
mot a bécsi görög-templom figyelembevételével Jung József pesti építőmes-
ter tervezte és építette fel 78.890 forintért.
Annak örömére, hogy a két nemzetiség, a görög és a macedón-oláh, az
egyházközség kebelében ilyen békességben megfér egymás mellett, szim-
bólumképpen az oltár fölé két csókolódzó galambot faragtatott Joanovics
Miklós egri faszobrásszal a kolónia. Popovics Dionysiosz budai püspök
azonban az új templom felszentelésekor levétette az oltárról a galambokat.
A pesti görögök megfellebbezték a püspök tilalmát, a magyar királyi kan-
cellária azonban a püspöknek adott igazat. Nyilván a hosszú ideig húzódó
galambpör adta azt az ötletet 1820 táján a mai Galamb-utca sarkán álló
házban áruló görög posztókereskedőnek, hogy cégérül a „Fehér galamb”-ot
válassza. Erről a cégérről kapta nevét a Galamb-utca; az a kis utcácska,
amelynek azelőtt a rondella-színház után „Régi teátrum utca” vagy „Szín-
ház utca” volt a neve.
Mikor teljesen elkészült a görögtemplom, a pesti görög-macedón-oláh
egyházközség Argiri Demetert választotta meg főgondnokául, másodgond-
noka pedig Pellanga Anasztáz lett. Ettől fogva a templom és a templomot kö-
rülölelő „görögudvar” lett a vára a pesti görög kolóniának. A görögudvar kö-
rül laktak, éltek, üzleteztek. A görögudvar körül a Régiposta utcában, a Váci
utcában, a Fehérhajó utcában voltak a házaik, a boltjaik és a Váci utcai Koro-
na-kávéházba jártak ebéd után feketézni, csibukozni, tere-ferélni és üzletez-
ni. Mindennel kereskedtek, ami pénzt hozott, még pénzzel is. Legfontosabb
cikkük a mindenféle keleti fűszerszám, a kávébabtól a sáfrányig. Árultak
gyapotot, basadohányt és kikészített bőröket: kordovánt, karmazsint, szat�-
tyánt. Árultak selymet és színes fonalakat, de foglalkoztak pénzüzletekkel
is. Schwartner Márton híres statisztikájában azt írja róluk, hogy kezükön
megy keresztül minden pénz és minden áru: az is, amely Magyarországból
vagy Magyarországon keresztül Törökország felé megy; az is, amely Törökor-
szágból Magyarország és Németország felé vándorol. A keleti kereskedelem
útját Athéntől és Tessalonikiából Pestig és Bécsig mindenütt új-görög és cin-
cár kereskedők jelzik. „Magyarország nagykereskedelme és a legtöbb pénz a
cincárok és zsidók kezében van és óriási ez a vagyon, melyet Magyarorszá-
gon némely furfangos újgörög a semmiből teremtett magának.”
Annyi bizonyos, hogy közülök néhányan nagy vagyonra tettek szert.
Ahol pedig nagy a vagyon, ott a dekorum sem hiányzik. A gazdag pesti gö-
rögök egymásután szerzik meg a magyar címeres levelet. Grabovszky Ata-
náz és Konstantin apádiai predikátumot kap; Derra Naum és gyermekei
1820-tól kezdve a „morodai” előnevet biggyesztik a nevük mellé. A Gyikák
„desánfalvi” predikátummal lesznek nemessé. Még 1765-ben kap nemessé-
get Paschgall György pesti szenátor, ki a tisztviselői pályán való előmenetel
érdekében római katolikussá lesz és eredeti Pascal nevét Paschgall-nak írja.
Szintén katolizál a macedóniai eredetű Boráros János bírónak, a királyi táb-
la jegyzőjének az apja, Boráros Ferenc kirurgus (…).

72
 A mi macedónjaink vagy délfelől, Újvidéken keresztül vagy északfelől
Lengyelországon keresztül jutottak el Pestre. Akik délfelől jöttek, azok kö-
zül soknak elszlávosodott a neve; akik Lengyelországon keresztül kerültek
hozzánk, azok közül viszont néhánynak ellengyelesedett a neve. Ellengye-
lesedett nevűek például a Grabovszkyak. A Lykák is Lengyelország felől
jöttek. Varsóból került hozzánk Lyka Anasztáz, kinek nevét eleinte i-vel
Likának, majd c-vel Licca, végül y-nal Lykának írták. Így lengyelesedett el
a Lyka-család egyik ága, amely Lykovszky lett. Ez a Lykovszky a múlt szá-
zad húszas éveiben vászonkereskedő volt Pesten és Panajott Koszta Bálvány
utca 2. számú házában volt a boltja. Nemes ember volt – berzai előnévvel
– az a Takátsy György nevű tekintélyes bőrkereskedő is, ki a Takiadsi nevét
magyarosította meg Takátsy-ra. Terpkó Konstantin és Argir szintén megvál-
toztatta családi nevét. Vrányi lett belőle; a nemesi prédikátuma is „vrányi”.
„Büdi” előnévvel nemességet kaptak Dogáli János és Konstantin nyírbátori
kereskedők is, mikor 1798-ban az államkincstártól 36.554 forintért megvá-
sárolták a Szabolcs megyei tiszabüdi birtokot. Azután Pestre költöztek és
Kishíd-utca és Váci-utca sarkán megvásárolták azt a házat, melynek helyét
elnyelte a Pesti Hazai Takarékpénztár palotájának telke.
A görög-macedón-oláh egyház tagjai voltak a Popovicsok is, kik azzal,
hogy 1781-ben 70.100 forintért megvásárolták a délvidéki foeni birtokot:
egyúttal megszerezték a magyar nemességet is. Attól fogva Mocsonyi a csa-
ládi nevük és „foeni” a predikátumuk. A Mocsonyiak, kik később szere-
pet játszanak a politikában is, szakítanak a makedón-görög kolóniával és
megalakítják a pesti román egyházközséget, a pesti görög-macedón egyház
vagyonának jó részét is a románok számára követelvén. Évekig folyt a két
egyházközség közt a pereskedés. Végre is a magyar kúria a görög-macedón
egyház javára döntötte el a vitát (…).
Több házuk volt Sináéknak Pesten. Az egyik a Nagyhíd-utcában, az An-
gol királynő tőszomszédságában, a másik a Színház-tér és a Nagyhíd-utca
sarkán, harmadik az Erzsébet téren. Nem véletlen, hogy itt a mai Vörösmar-
ty-tér tájékán vásárolt házakat Sina György. Megérezte, hogy itt az Újváros
elején alakul ki hamarosan Pest legszebb, legforgalmasabb, legértékesebb
része. Aminthogy az egész görög kolónia megsejtette, hogy itt bontakozik
ki a város jövője. Erre van a fejlődés útja és amint épülni kezdett az Új-
város, a pesti görögök lassacskán ide szivárogtak át a Belvárosból. Először
csak néhányan jöttek át. Agorasztó György az Erzsébet tér 14. számú ház
telkén, Haris János a Deák Ferenc utca 12. számú telkén és Panajot Kosta a
Bálvány utca 2. számú telkén épít házat. De nem telik bele túl hosszú idő
és az Erzsébet-tér, József tér, Vörösmarty tér és a Deák Ferenc utca legjobb
helyeit elfoglalják a görögök. A Vörösmarty-tér keleti házsora csupa görög
ház. A bőr-és pokróckereskedő cincárok ide telepszenek. A Vörösmarty tér
3. számú ház helyén, melyen ma a Kasselik Ferenc és Simonyi Erzsébet ala-
pítványi bérház terpeszkedik: akkoriban Sina György háza állott. Tőszom-

73
szédja Lepora Anasztáz (Vörösmarty tér 4.). A Vörösmarty tér 5. számú ház
a Grabovszky Konstantiné. A Vörösmarty tér 6. számú sarokház, melynek
a Harmincad utcára is van frontja: Lyka Demeteré. Túl a Harmincad-utcán,
a Lyka-házzal szemben álló sarokház (József tér 7.) Muráty Panajoté. Eme-
zek bőrrel, pokróccal kereskednek, Muráty gyapottal. De ezenkívül pénz-
üzleteket is bonyolítanak le. A Deák Ferenc utcának a Belvároshoz számító
házsora kevés kivétellel szintén görögöké. Említettük, hogy a Kemnitzer-ká-
véház tőszomszédja Sina György háza (IV. Deák Ferenc utca 3.), a Vörös-
marty tér 2. számú sarokház (az „Arany elefánt”-hoz) Mocsonyi Jánosé. A
Deák Ferenc utca 7. számú: Takátsy Györgyé. Ahol a Bécsi utca beleszalad
a Belvárosba: ott állott Vrányi Argir háza és a szomszédos ház – ma Deák
Ferenc utca 13. – Vrányi Konstantiné volt. Ezek a Deák Ferenc-utcai házak, a
nem görög tulajdonban levők is, tele voltak görög boltokkal. Itt volt például
Sacelláry író-papír boltja is, míg azután később meg nem vásárolta a József
tér 11. számu házat. Az Erzsébet térre néző Bálvány utca 1. számú sarokház
Derra Naum vászonkereskedőé volt. A Gróf Tisza István utca 24. számú ház
pedig a terménykereskedő Gyika Tódoré.
A Vörösmarty tér 3. szám alatt lévő házhelyet 1793. április 13-án vette
Sujovszky György és neje Spirián Mária. Az 1824. szeptember 23-i örök-
felvallás szerint ingatlanát mint örökséget Gyurkovics Györgyné, született
Sujovszky Anasztázia nevére írták. Ő adta el az ingatlant 1836-ban 82 ezer
bécsi értékű forintért Grabovszky Konstantinnak és nejének, született Mu-
sovszky Katalinnak.
A Vörösmarty tér 4. számú ház telkét 1793. május 7-én vette Lepora
Anasztáz. Az 1822. október 3-i örökfelvallás szerint mint örökséget írták
Lepora Sándor nevére.
Ezek a Lipótvárosi görög háziurak összetartottak. Családjaik összehá-
zasodtak. Lepora Sándornak egy Lyka lány volt a felesége; Muráty Konstan-
tin Sacelláry Marit vette nőül; Morodai Derra Naum foeni Mocsonyi Ilonát.
Báró Sina Györgynek is, a fiának is pesti görög lány volt a felesége. Sina
György báróé Morodai Derra Katalin, fiáé pedig Désánfalvi Gyika Ifigénia.
Később egy-két mágnásfiú is pesti görög lányt vett feleségül. Ivadékaik ma
is élnek s politikában, társaságban előkelő szerepet visznek. Maga a pesti
görög kolónia azonban elsorvadt (…).
Most, hogy egyre kisebb lesz a pesti görög kolónia, megállapíthatjuk
róluk, hogy ezek a szorgalmas, mozgékony és életrevaló emberek vetették
meg a XVIII. század második felében Magyarországon a keleti nagy kereske-
delem alapjait. Jó magyarok váltak belőlük. A görög-macedón egyháznak,
mely három évvel ezelőtt 690 ezer pengőért eladta a Petőfi-téri „görög ud-
var” egy részét, 1937-ben már csak 29 szavazó tagja volt és az egyházközség
mindössze csak 185 hívet számlált.

[Pásztor Mihály, A százötven éves Lipótváros, Budapest, 1940, p. 59–68.]

74
 6

A pesti aranyemberek nem vesznek fel maguk közé új aranyembert

A közelmúlt években, amikor olyan nagy divat volt vallást cserélni: e vál-
lalkozók között természetesen akadtak olyanok is, akik például az ortodox
görögkeleti vallással szerették volna megunt hitüket fölcserélni. Tudtommal
ez nem sikerült senkinek, mert a budapesti görögkeleti egyházközség nem
vesz föl kebelébe új tagot. (Ők konzervatívabbak akár a Nemzeti Kaszinó,
akár az Unió Klub. Igaz, hogy a vallásukról van szó.) Azt mondják, elegen
vannak; pár száz esztendeig kell annak kifogástalan pesti polgárnak lenni,
akit ők arra méltatnak, hogy maguk közé befogadjanak.
A pesti görögkeleti egyház olyan, mint valami lovagrend, valamely
külön nemesség a városban. A legenda azt tartja a pesti görög egyházról
Pestnek abban a részeiben, ahol az emberek még mesemondással is foglal-
koznak, hogy ezek az ortodoxok olyan gazdagok, hogy könnyűszerrel kifi-
zethetnének egy kisebb városnegyedet, pedig talán ma sincsenek többen,
mint 1802-ben, mikor 179 görögkeleti családfő kérelmére a helyhatóság
megengedte, hogy egyházközséggé tömörüljenek.

(…) Nézzünk körül ezek között az óhitűek között, akiket gazdagságukról

valaha Pesten úgy emlegettek, mint manapság a zsidókat. Nézzük meg kö-
zelebbről ezeket az embereket, akik mostanában ugyan szétszórva élnek a
fővárosban, de valamikor alig mentek tovább a Belvárosnál, a Duna-part
közelében, a templomok környékén szerettek lakni, abban az úgynevezett
Görög-udvarban, ahol régi standardjukból, erkölcsükből mit sem engedve
éltek egymás között, és mérhetetlenül gazdagodtak.
Némelyek közülük már elmúltak a tegnapokkal: a Grabovszkyak, akik
valaha Pest ama gyönyörű barokk palotáját építtették, amelyben a hagyo-
mány szerint Martinovics, a „vörös barát” is rejtőzködött, amikor a világos-
ság barátainak társaságát Pesten szervezte; – manapság „Buda városához”
címzett bormérés van a házban, ahol a múlt időből nem szívesen engedő,
antik belvárosi polgárság dicséri a talpas poharak tartalmát. A Monasz-
terlyek, akik Kuzmik társaságában valaha a pesti női divatot irányították,
ama Kristóf téri nagy boltjuk révén… Ebben a korban mutatta meg „a gö-
rög”, hogy nemcsak kanavászt meg bőrt tud árulni, amikor boltjában föl és
alá hintázza magát, hanem meg tudja nyerni a női hiúságot is. A Monasz-
terly név a dámák között fogalom volt a tizenkilencedik században. Itt volt
Argiri Demeter, aki hajóteher-számra vette a lóbőröket, ha valahol háború
vagy egyéb olyan baj volt a Duna mentében, amely a lovakat pusztítja.
A Harisok, akikről ama bazárt nevezték el a Belvárosban, sohase voltak
mondhatók szegény embereknek. Búzával, arannyal, ezüsttel és egyéb ki-
adós portékával kereskedtek a Diamandiak, a Triantophilek, a Leporák,

75
Derák, Muráthyak – csupa olyan név, amely ugyancsak ismerősen hangzik
a régi pestiek fülében. Akárcsak a Brazovics Atanáz nevét hallanák azok,
akik a Jókai-regényeket forgatni szokták.

A régi Pest, különösen a Belváros falai közé gyűjtötte ezeket a görögkeleti

vallású kereskedőket, akik nemcsak igen hazafias magyar embereknek bi-
zonyultak, hanem nagyszerű pesti polgároknak is, akiknek elmésségétől,
családi életétől, takarékosságától példát vehetett az egész pesti polgárság.
Legendák beszélnek arról, hogyan voltak (vagy talán még manapság is
vannak) berendezve ezeknek a régi görögkeleti patríciusoknak otthonai!
Kincseket gyűjtöttek össze maguk körül bútorban, szőnyegben, képben. A
vitrinjeik hercegi gazdagságot mutattak; műízlésük valóban arról tanúsko-
dott, hogy hellászi vér csörgedezik ereikben. A nőik pedig olyan különös
szépségűek voltak, hogy valahogyan mindig érződött rajtuk dél, az azúr
égboltozatú görög szigetek illata. Nem tudni arról, hogy ezek a nők valaha
mást is szerettek volna, mint olyan férfiembert, aki velük egy valláson volt.
Halk zene szólt a szalonjaikban, igen kedvükre volt a biedermeier divatja,
amelyet ők tartottak legtovább a városban. Valóban boldognak mondhat-
ta magát az a Váci utcai gavallér, akinek nemcsak az ablak alatt lehetett
reménytelenül sétálgatni és titkon fölpillantani a belvárosi ház barokk
stílű erkélyére, hanem belépést is nyert a szalonba. A pesti fiatalember, aki
valamire vinni akarta ebben a városban, nemcsak a Koronaherceg utcán
akart feltűnni, hanem minél gyakrabban szeretett feltünedezni ezeknek
a görög kereskedőknek a szalonjaiban is. Pénz, állás, jövő rejtőzött ezek-
ben az ódon hangulatú szalonokban a kezdő fiatalember részére, mert a
gazdagság tulajdonképpen ennek a zárt egyházközségnek a kezében volt.
Igaz, hogy a város ügyeit, a közigazgatást voltaképpen a svábok, néme-
tek maradékai intézték, de a görögök kezében volt a pénz, a kereskede-
lem. A zsidók még alig helyezkedtek el, és látszólag nem sok sanszuk volt
arra, hogy az itt századokon át megtelepedett görögökkel és bennszülött
németekkel fölvehessek a versenyt a kereskedelem terén. Nagy tekintélye
csak annak a pesti kereskedőnek volt igazában, aki virágvasárnap az Aldu-
na-sorra épített, kettős tornyú görög templomból az archimandrita szentelt
virágcsokrával lépett ki; míg a templom belsejéből, amelynek pompájáról,
ikonosztászionjáról, festményeiről, szertartási kincseiről mesemondások
szólnak: a magyar királyi Operaház énekkarának a dallamai hangzottak.
És templomuk környékén a görögkeletiek apránkint összevásároltak min-
den talpalatnyi földet, minden házat. A Galamb utca – amelyet akkoriban
Kis utcának, később Színház utcának hívtak; a Régiposta utca (a Rondel-
la utca), a jezsuita rendház, sőt a piaristák háza is csakhamar megtudja,
hogy milyen sok pénze van Argiri úrnak, aki a leggazdagabb görög volt
akkoriban Pesten. A görög tallérok még annak a módját is megtalálták,
hogyan adja ki a helytartóság az engedélyt ahhoz, hogy a görögkeletiek,

76
amíg templomuk fölépül, a piarista rendházban tarthassák istentiszteletü-
ket. (A piaristák mindig liberális emberek voltak, miattuk misézhetett az
ő házukban az archimandrita, de nem volt ily önzetlen felfogású a budai
helytartóság. Sok kezet kellett megkenni, még több titkos óhajtást kitalálni
a görögkeletieknek, amíg Argiri úr, a bőrkereskedő áthozhatta a hajóhídon
az engedelmet.)

És a görögkeletiek (ortodoxok) egyházközsége még jobban megerősödött,

amikor különvált a budai rácoktól, a makedón-oláhoktól, szerbektől és a
többi pesti óhitűektől, amint az idő tájt valamennyiüket egy kalap alá fog-
lalták. A pesti makedón-oláhok ugyan 17 401 forintot adtak a templom épí-
téséhez, de azt a görögkeletiek a mellényzsebükből visszafizették.
Napjainkban még zártabb egyházközség a pesti görögkeletiek együtte-
se, mint valaha volt. A múlt idők tradícióit, a vallás szentségét, a hívek egy
akolba való összetartozóságát meghatóan, becsülésre méltóan megtartják.
1802 óta hallatlan mértékben meggazdagodott az egyházuk – minek ven-
nének föl új, vallásukat csereberélő embereket ezekbe az ortodox dinaszti-
ákba, akik mégiscsak a legbüszkébbek arra, hogy némely részük már a török
hódoltság alatt is Pesten lakott, de a legfiatalabb dinasztia is legalább két-
száz esztendős ebben a városban. Az Agorasztók, Armenthyek, Bazdekák,
Ballassák, Constantinok, Dorák, Harisok, Koporlyek, Lykák, Malakyak,
Mannók, Milosok, Oecenomok, Sacelláryak, Spirók, Takátsyak, Tomoryak,
Ziccók megmaradtak egymás között az ikonosztászion körül. Szép emléket
állított most könyvével, A budapesti görög-udvar-ral e régi pesti polgároknak
Sacelláry Pál, amely könyvecske is olyanformán jelent meg, mint a görögke-
letiek egyéb zárkózottságai szoktak jelentkezni: csak történettudósok vagy
görögkeleti hívek szerezhetik meg.
(1925)

[Krúdy Gyula munkái Pesti album • Publicisztikai írások 1919–1933

https://www.arcanum.hu/hu/online-kiadvanyok/Krudy-krudy-gyula-mun-
kai-1/pesti-album-publicisztikai-irasok-19191933-151A9/1925-1550E/a-
pesti-aranyemberek-nem-vesznek-fel-maguk-koze-uj-aranyembert-155BE/]

7
A pesti „aranyemberek” temploma
Augusztus 11-én volt kétszáz éve, hogy felszentelték a pesti görög templo-
mot. Az évforduló aktuális eseménye, hogy a moszkvai és a konstantiná-
polyi patriarchátus között ellentét alakult ki a Petőfi téri templom feletti
felügyelet miatt, amely 1949 óta a moszkvai pátriárka kezében van. Az egy-

77
kori építtetők azonban görögök és macedóniai származású románok voltak,
akik Pesten telepedtek meg.
A XVIII–XIX. század fordulóján Pest „aranyemberei” görög kereskedők
voltak, akik az 1700-as évek közepén jöttek a városba az oszmán biroda-
lom területéről. Uszályaikkal ők bonyolították a Délvidék gabonakereske-
delmét, de üzleteltek bőrrel, vászonnal (kanavásszal), ezüsttel, arannyal és
mindenféle kapós holmival, bazáráruval. Közéjük tartoztak a Grabovsz-
kyak, a Derrák, a Harisok, a Nákók, az Argirik, a Monaszterlyk, a Lykák,
a Spirók, a Sacelláryak és mások. Görögöknek mondták az akkori Pesten a
macedóniai vlahokat (cincárokat) is, mivel görög nyelven folytatták üzlete-
iket, ők azonban egymás közt megkülönböztették magukat a görögöktől.
Azonos volt viszont a vallásuk, görögkeleti ortodox keresztény feleke-
zethez tartozott mindkét népcsoport, s mivel beköltözésük idején a város-
ban még nem volt görög templom, az ortodox szerb templomokat látogat-
ták. Főként a pestit. Szerb nyelvű istentiszteleteket kellett tehát hallgatniuk,
ami egy idő után, amikor oly nagy gazdagságra tettek szert, hogy akár egész
utcákat megvásárolhattak volna, bántotta nemzeti önérzetüket. Így aztán
a XVIII. század végén már a helytartótanácshoz folyamodtak, hogy az ren-
delje el görög nyelvű istentiszteletek tartását is. Kívánságukat teljesítették:
1784-től a pesti szerb templomban minden második héten görögül is kel-
lett szólni a hívőkhöz.
Ez azonban nem elégítette ki őket, kellemetlen maradt a szerb fenn-
hatóság: önálló görög templomot szerettek volna. Ezért 1788-ban ismét a
helytartótanácshoz folyamodtak. A kérést százhuszonöt görög és vlah csa-
lád terjesztette fel. A tanács által kirendelt vizsgálóbiztos alaposan meg-
vizsgálta a kérelmet, s jelentést készített, melynek végén megjegyezte:
csodálkozik, miért támasztanak akadályt egy hatszázhúsz lélekből álló kö-
zösségnek, hogy saját templomot építsen. Ezek után – bár a szerb püspök és
érsek nem támogatta a különválást – a tanács 1790-ben megadta az enge-
délyt. Pest egyébként az egyetlen magyar város, ahol a szerb mellett görög
templom is létesülhetett. Nyilván elősegítette a hozzájárulást, hogy néhány
gazdag görög kereskedő, Argiri Demeter vezetésével 1789 augusztusában
megvásárolta az akkori Kis utcában lévő piarista kolostort, melynek kertje
az Aldunasorra nézett, s igen alkalmasnak mutatkozott templomépítésre.
Ezt a kolostort egykor még a jezsuiták építették, tőlük azonban a piaristákra
származtatta a város, akik viszont nem tudták kihasználni, s ezért értékesí-
tették. Ez a ház rejtette a később híressé vált Görög udvart, a pesti görögség
fészkét. Az épület megérte a XX. századot, 1937-ben bontották le.
Megvolt tehát a helytartótanácsi engedély a templomépítésre, amelynek
terveit Thallherr Józseffel készíttették el a kérelmezők. A mester a Duna felé
néző egytornyos épületet tervezett. Thallherr helyett azonban nemsokára
másik építészt kerestek a görögök. Nem tudható, miért. Dr. Füves Ödön
egyik tanulmánya szerint azért, mert a tervben épületszilárdsági hibákat ta-

78
láltak. Lehetséges, de valószínű, hogy inkább elegánsabb, kéttornyú temp-
lomot akartak. Ehhez pedig Jung József pesti építészben látták a megfelelő
embert, akitől a bécsi görög templomhoz hasonlatos építményt rendeltek.
Ám a helytartótanács ügyelt rá, hogy az épület ne legyen túlzottan hivalko-
dó, s maximálta a költségeket, melyek természetesen növekedtek a tervmó-
dosítás által. Valószínűleg ezért nem épülhettek ekkor csúcsban végződő
tornyok, hanem csak lapos gúlával lezártak.
Három évre tervezték az építést: 1791-ben letették az alapkövet. A
templomot „Mária mennybemenetelének tiszteletére szentelik és a hellén
múzsák számára lakhelyül biztosítják” – olvasható Füves professzor tanul-
mányában. Az alapítás emlékére, a szokásokhoz híven díszes rézmetszet is
készült Mária haláláról és megdicsőüléséről. A miséket ekkor már nem a
szerbek templomában tartották, hanem a megvásárolt piarista épületben.
Három év nem látszott olyan hosszú időnek, hogy ne lehetett volna kibírni
ezen az ideiglenes istentiszteleti helyen. De a három évből tíz lett, mert az
építész és a görög közösség állandó elszámolási vitában állt egymással, s
a mester húzta-halasztotta a munkát. Jung egyébként késedelmes fizetés
miatt perbe keveredett alvállalkozóival is, például a korintoszi oszlopokat
készítő Frank Lőrinccel. Minden viszontagság ellenére a templom 1801-re
felépült, augusztus 11-én fel is szentelték a budai ortodox püspök és a te-
mesvári püspök jelenlétében.
A belül ma is pazar szépségű faragványokat, például az oltár mögötti
ikonosztázt Joannovics (más olvasatok szerint Jankovitz) Miklós, a barokk
faszobrászat egyik legjelentősebb mestere készítette. A művész görög szár-
mazású volt, Naxosz szigetén született - mint ezt tudatja is műve szignójá-
ban –, de ekkor már jó ideje Magyarországon dolgozott, előbb a Szerémség-
ben, majd Egerben.
Az ikonosztáz úgynevezett királykapuja fölé két galambot is faragott,
amelyek a görög és a vlah hívek testvéri egyetértését szimbolizálták. Ké-
sőbb ebből a díszből nagy perpatvar keveredett, s 1806-ban a budai püspök
leszereltette, mondván: faragott kép nem lehet ortodox templomban. A ga-
lambpárt ma Miskolcon őrzik, a görögkeleti egyházművészeti múzeumban.
A madarak azonban olyan hírre tettek szert, hogy a Kis utcában – ahol az a
bizonyos Görög udvar állt – egy posztót áruló görög kereskedő a galambot
választotta cégéréül, s ennek nyomán nemsokára az utcát is Galamb utcá-
nak kezdték nevezni a pestiek. Így hívják ma is.
Az ikonosztáz festményei csak a felszentelés után kerültek a falra. Maga
a famunka is eltartott egyébként 1806-ig. Kuchelmeister bécsi mester össze-
sen nyolcvan kisebb-nagyobb ikont készített. Majd következett az aranyo-
zás, amelyre állítólag annyit költöttek, hogy tíz évig lehetett volna fenntar-
tani belőle egy huszárt. Ez volt egyébként az egyik legkisebb tétel.
A templom csak jóval később, 1873-ban kapta meg méltó toronycsú-
csait, melyeket Ybl Miklós tervezett. Ezek közül ma csak az egyik látható,

79
mert a második világháborúban a Petőfi téri görög templom féltornyú lett.
Mostanában tervezik az ellőtt rész visszaépítését világörökségi pénzből.
A görög és a vlah „galambok” barátságáról annyit, hogy a két nép már
1812 és 1821 között külön tartotta istentiszteleteit, s ekkoriban a templo-
mot csak a vlahok használták – Magyar Máriusz román ortodox esperes
szerint –, 1888-ban pedig a románok végleg elváltak, s a Holló utcába köl-
töztek. Ma, más formában, ismét kiújult a galambok vetélkedése: immár az
oroszok és a görögök között.
A régi templomban a szertartások nyelve a XX. század közepéig görög
volt, bár a közösség elmagyarosodott. Végül 1949-ben bevezették a magyar
nyelv liturgikus használatát, s ez van érvényben a mai napig. Bár nem kizá-
rólagosan, mert a templomot látogató görög és ciprusi származású budapes-
ti egyetemisták kedvéért görög istentiszteleteket is tartanak.
A budapesti Istenszülő elhunyta (Nagyboldogasszony) magyar ortodox
székesegyház rövid története. A XVIII. század folyamán sok görög és ma-
cedovlach kereskedő telepedett le Pesten, akik hitéletüket eleinte a Szent
György nagyvértanúnak szentelt, a mai Szerb utcában álló szerb templom-
ban gyakorolták. Számuk idővel annyira megnőtt, hogy 1784-től a pesti
szerb templomban minden második vasárnapon görög nyelven végezték
a Szent Liturgiát. A görög és macedovlach hívők azonban ezt nem tartot-
ták elegendőnek, és 1785-ben elhatározták, hogy a maguk számára külön
templomot építenek. Évekig tartó szívós küzdelem után 1790-ben sikerült
a több mint hatszáz pesti görögnek és macedovlachnak megszereznie a kü-
lön templom építésére szóló engedélyt, amelynek birtokában megvásárol-
ták a piaristák dunaparti telkét a rajta álló kollégiummal együtt.A templom
építésére Jung József építésszel kötöttek megállapodást. Mivel az alapítók
templomukat a város díszévé akarták tenni, az eredeti tervet kétszer is át-
dolgoztatták.

[Csordás Lajos, Népszabadság, 2001. augusztus 14.]

8
Derráék

A görögkeleti vallású kereskedők – akiket a népnyelv az egyszerűség ked-

véért görögöknek hívott, holott nagy részük macedón volt és a Török Bi-
rodalom alattvalója – nagyarányú bevándorlása az 1718. évi pozsareváci
békeszerződés, és az azt követő kereskedelmi szerződés után indult meg.
E szerződés ugyanis kimondta, hogy mind az osztrák, mind a török bi-
rodalom kereskedői áruikért csak egy vámnál tartoznak 3 százalék vámot
fizetni. Így a görög kereskedők jóval olcsóbban tudták értékesíteni árujukat,
mint a magyar és német kereskedők. A 18. század végére a görög kereskedők

80
száma meg is haladta magyar és német társaikét. Így került Magyarországra
a Derra-család, az első fecske egy textilkereskedő volt. A család java Miskol-
con élt, de néhányan Pesten és Szentendrén telepedtek le. A család pesti ágá-
nak megalapítója Derra Athanáz volt, aki Moszchopoliszból származott.
Az üzlet jól ment, de Derráéknak azért a közügyekre is volt gondjuk. Derra
Naum, aki szintén vászonkereskedő volt, 1820-ban kapott nemesi rangot
annak elismeréseként, hogy a város 1805. évi éhínsége idején 10 000 forint
kamatmentes kölcsönt nyújtott.
Derra Naum fia, Anasztáz is részt vett a családi cég működtetésében, de
aztán felhagyott a kereskedelemmel, és mint földbirtokos és táblabíró nyert
polgárjogot. Ő sem volt érzéketlen a közügyek iránt: fontos szerepet játszott
a Lánchíd építésében. Széchenyi 1832-ben hozta létre a Hídegyletet, és a
tagok között, a legtöbb adót fizető polgárok sorában ott olvashatjuk Derra
Anasztáz nevét is, aki ekkorra már Pest egyik leggazdagabb embere volt.
Szintén nemesi családból származó felesége pedig a Nőegylet egyik veze-
tője volt. Vagyona, összeköttetései és liberális politikai nézetei egyengették
befogadását a nemesi körökbe: 1848-ban tagja lett az Ellenzéki Körnek, fia,
Konstantin a szabadságharcban honvédhadnagyként szolgált, és a forrada-
lom bukása után Londonba emigrált.
Az 1838-as árvíz a Derra családot sem kímélte. Ugyan az árvíz elsősor-
ban a mélyebben fekvő külvárosokat rombolta, és a belváros magasabban
fekvő, szilárdabban épült palotái épségben maradtak, épp a Derra-ház még-
is megsérült: az árvíz hatására előtörő talajvíz meggyengítette az alapot,
és a ház beomlott. Mindezt – fénykép híján – Barabás Miklós akvarelljén
örökítette meg.
A ház újjáépítése már Hild Józsefet dicséri, és ha már újjá kellett építeni,
rá is húztak még egy emeletet, ezzel a Derra-ház pest második háromeme-
letes háza lett (melyik volt az első?).
A ház szép példája, hogy hogyan lehet megőrizni az utókornak épség-
ben-szépségben egy klasszicista épületet.
Most még írhatnék olyanokat, hogy „homlokzatát a földszint fölött
övpárkány, mindhárom emeleten – a homlokzati pilaszterek álltak meg-
szakított – könyöklőpárkány tagolja és sima, klasszicizáló három részes fő-
párkány zárja le”, vagy „a homlokzatok és a rizalit széleit az emeleteken,
a földszinti faltükrös talapzatok fölött, övpárkányra állított monumentális
pilaszterek keretezik”. De lássuk inkább, hová tűnt a Derra-család a házból,
amelyen a hatalmas felirat még mindig hirdeti a nevüket?
Anasztázék sorsát már láttuk, a többieket azonban nem a közügyek, in-
kább a kártyaasztal vonzotta. Az anyjuk halálakor lezajlott hagyatéki eljá-
rás irataiban Anasztáz fivére, Mihály földbirtokosként szerepel, és a végren-
delkező megítélése szerint tékozló életet élt, hasonlóan két másik fivéréhez,
a főhadnagyi rangot betöltő és éppen csődeljárás alatt álló Sándorhoz és
Naumhoz. Utóbbi, mivel – anyja tilalma ellenére – feltehetően nem görög-

81
keleti vallású lányt vett feleségül, nem részesült a vagyonból, és csaknem
nincstelenül halt meg 1868-ban. Inkább a lányág mutatkozott sikeresnek:
Katalin egy báró felesége volt, és Ilona is nemeshez ment férjhez, de ők
mindketten Bécsben éltek.

[http://szerelmembudapest.blog.hu/2013/01/04/derraek]

Örökhagyók és Örökösök – Görög családok a magyar múltból

A görögök kereskedésének színterei a városok vásárai és piacai voltak, illetve
idővel boltokat is béreltek, bár tudunk házaló görögökről is. Kiemelkedő
volt az országos vásárokon való részvételük, ezekre távoli vidékekről érkez-
tek vevők, hogy felvásárolják a környék termékeit, árucikkeit, elsősorban a
jószágot vagy terményt. A görögök sikerének egyik titka volt a kockázatvál-
lalás mellett az is, hogy a tőkeszegénység miatt a kereskedés mint foglalko-
zás nem vált népszerűvé a magyar területeken, s így az ide érkező görögök a
német és kisebb számú magyar kereskedőkkel vették fel a versenyt, akik sok
esetben drágább árukészlettel rendelkeztek. „A kedvezőtlenebb értékesítési
lehetőségekkel rendelkező vidékeken a lakosság elszokott attól, hogy ter-
mékeit piacra vigye, s ott próbáljon meg rá vevőt találni.” így igen gyorsan
a balkáni kereskedők a belső és átmenő kereskedelem termékeinek fő szál-
lítójává és értékesítőjévé válhattak. Jellemzővé vált, hogy a török területek-
ről hozott árukat osztrák és magyar területeken értékesítették, az osztrák
termékeket viszont már Magyarországon eladták sokszor olcsóbban, mint
a más kereskedők. Sőt tudunk arról is, hogy előleget is adtak, leginkább
gyapjúra, termésre. A szárazföldi útvonalak, melyeken a görögök zömében
jártak, Erdély felől Pesten át Pozsonyba, Bécsbe, tovább a Német Birodalom
városaiba, illetve Pestről északra, Lengyelország felé és az Orosz Biroda-
lomba, valamint délre, Pozsonyból Sopronon át az Adria felé vezettek. „Az
1784-ben kötött új, osztrák-török kereskedelmi szerződés nyomán újabb el-
képzelések és próbálkozások születtek arra, hogy a Dunán át vízi úton, a Fe-
kete-tenger, Dél-Oroszország és a Török birodalom felé teremtsenek kiviteli
lehetőséget, összeköttetést.” A vízi utakon is megjelentek hajóikkal, legin-
kább gabonát szállítva. A szárazföldi és vízi utak metszéspontjában feküdt
Pest városa, mely a fellendülő és újfajta kereskedelem központjává vált. Az
1740-es években Mária Terézia uralkodásának kezdetén Pest kicsiny és fa-
lusias városka volt. „A mai Belvárost ez volt a régiek egész Pestje egy-egy
körbástyában végződő patkóalakú kőfal ölelte hozzá a Dunához. Széles és
mély, de száraz sáncárok gyűrűzte körül a város falát. A falak közé szorítva
élte a maga igénytelen életét a régi Pest.” Három városkapun lehetett bejut-
ni a városba, s az országutak is ide vezettek, s ezeken érkeztek a megrakott

82
szekerek, a vásárokra igyekezvén. A falon túl keleten és délen szántóföl-
dek, legelők, kertek terültek el. Az 1740-es években a szántók, legelők jó
része majorokká, szőlőkké és kertekké alakult, érezhetően, hogy a város
gazdagabb lett és immáron tekintélyes külvárosa is keletkezett. Egyre több
legelőt vettek bérbe a görögök. A következő évtizedben már érezhető, hogy
a kicsiny város nem tud bővülni, s az országos vásárok idején egyértelművé
vált, hogy nem tudja az idesereglett temérdek embert befogadni. Ráadásul
a pesti parton kötöttek ki a Bécs és Belgrád felől érkező, áruval megrakott
hajók. Ezért egyre égetőbben jelentkezett a város falainak megbontása,
illetve új, a folyóhoz közelebbi területek kereskedelmi célú hasznosítása.
Ugyanis Pest városa egyre jelentősebb gabona-és dohány kereskedelmet
folytatott a Dunán Bécs ellátására, továbbá viaszt, gyapjút és ruhaneműt
küldött a Török Birodalomba. A görögök ebben is jelentős szerepet vállal-
tak, s így vált legfontosabb behozatali cikké a pamut, dohány, kávé, szőrme,
bőr, gyapjú, selyem, vászon. „tSzerencsés földrajzi adottságainak, központi
fekvésének és a Dunának köszönheti Pest, hogy a vásárai olyan népesek és
jelentősek voltak. Terményeit és marháját ide hozta a vidék; itt szerezte be
állat-és nyersanyag-szükségletét Bécs és az örökös tartományok kereskedője
és gyárosa. Magyarország és a Balkánországok számára Pest volt az osztrák
és német iparcikkek fő elosztópiaca.” Ennek köszönhetően már az 1770-
es években kezd kialakulni egy pesti görögök közösség. Ezt jól példázza,
hogy felvesznek görögöket is a pesti polgárok közé pl. Lepora Anasztázt,
Monaszterli Dömét, SacellaryJánost, Mosca Naumot, Derra Anasztázt, Ha-
ris Jánost, 1800-ban Nákó Kristófot, 1802-ben Mannó Demetert, 1820-ban
Sina Györgyöt, 1830-ban pedig Lyka Anasztázt. 1745 óta Pesten lakott és
kereskedett Pellenga Konstantin György, s tudunk egy Pellenga testvérekhez
köthető könyvkereskedésről is. Az egyik legjelentősebb kiinduló pont Mosz-
hopolisz városa, ahonnan többek között a Sina, a Derra és Argiri családok
származtak. Kozániból érkeztek a papírkereskedő Sacellaryk és a gyapotke-
reskedő Muratiszok is.

Az 1780-as években Argiri Demeter volt a legtehetősebb tagja a diaszpórá-

nak, s neki köszönhető többek között, hogy meg tudták vásárolni azt a tel-
ket, és fel tudták építtetni a görög templomot, mely ma a Belvárosban a
Petőfi téren áll. Az egyházközség hálából és további támaszul őt és Pellenga
Anasztázt nevezte ki főgondnoknak, illetve másodgondnoknak. A temp-
lom környékén éltek, üzleteltek, s tudjuk azt is, hogy a Váci-utcai Korona
kávéház volt az egyik „törzshelyük”. Vagyoni gyarapodásukat jól példázza,
hogy a belváros legdrágább telkein és az egyre bővülő Pest új területein vá-
sároltak ingatlanokat, illetve építtettek palotákat. A Deák Ferenc utca, a Vö-
rösmarty-tér keleti házsora csupa görög ház volt, például a 3-as szám alatt
volt Sina György palotája, a 6-os számú Lyka Demeteré volt, a 4-es számú
házban Lepora Anasztáz lakott, csak hogy a legtehetősebbeket említsük. A

83
letelepedés magával hozta, hogy felhalmozott vagyonukat ne csak keres-
kedelembe, hanem ház-és földvásárlásba fektessék, így járulva hozzá nagy
mértékben Pest és a magyar városok nagy részének fejlődéséhez. Anyagi
erejüket jól példázza, hogy templomokat, iskolákat, kórházakat építtettek,
így például Dunaföldváron 1788-ra felépült a templom, és 1793-ban Dio-
nisziosz Popovic püspök fel is szentelte. Győrben 1727-ben Szent Miklós
tiszteletére emeltek templomot. Hódmezővásárhelyen, Szentesen 1786-
ban, Egerben 1792-ben, Vácott 1793-ban, Békésen és Karcagon 1798-ban,
Pesten 1801-ben, Miskolcon 1806-ban, Gyöngyösön 1809-ben, Kecskemé-
ten pedig 1824-ben történt görög ortodox templom szentelés. Püspöksé-
ge éveiben Szentendrén székelt, később pedighaláláig nyaranta a püspöki
rezidencián tartózkodott Dionisziosz Popovic budai püspök (1790–1828),
aki Kozániban született és eredeti neve Dimitriosz Papajannuszisz volt.
Belgrád püspöke és metropolitája lett, s ezután került a budai püspöki
székbe (…)

A legjelentősebb családok közül érdemes megismerni a Derra családot is; azt

a gazdag vászonkereskedő családot, amely vagyonát házakba és földekbe
fektette. Athanász már az 1770-es években Pesten élt. Naum 1820-ban nyert
nemesi rangot és nagykereskedői jogot. Anasztáz a Hídegyesület igazgatója,
táblabíró, a Lánchíd építésének és Széchenyi reformeszméinek támogatója,
Pest egyik legtehetősebb kereskedője, akinek házát az 1838-as árvíz félig
lerombolta. Derra Katalin Sina György felesége lett, s így két meghatáro-
zó ingatlanvagyonnal bíró görög család lépett frigyre. Elmondható, hogy a
Nákók, Sinák, Derrák leginkább közvetítők voltak a magyar és az osztrák
kereskedelmi hálózat között, főként a magyar gabona-és vágómarha eres-
kedelem terén, mely alapvetően Bécs élelmezését szolgálta

A Mannó kereskedőház története igen fontos a görög diaszpóra szempont-

jából, ugyanis az egyik legfontosabb intézményük volt. 1802-ben Mannó
Demetert pesti polgárrá választották, aki céget is alapított a Váci és Régi-
posta utca sarkán. István fia bankár és az egyik legnagyobb pesti adófizető.
Egykori kastélyuk Nyáregyházán (Pest megye) ma is látható. A Fővárosi Le-
véltár egyik legpatinásabb anyaga a Mannó-család, illetve a kereskedőház
oklevél-gyűjteménye.

A Lyka család a nehézsorsú Moszhopoliszból származott, a család bevándorló

tagja, Demeter bőr- és szövetkereskedő volt Pesten. Fia, Anasztáz szintén
bőrkereskedelemmel foglalkozott, igen sikeresen a lengyel területeken is.
Kereskedelmi haszna egy részét ingatlanokba fektette, ezt jól reprezentálja,
hogy a Vörösmarty-téren háromszintes palotát építtetett. Szomszédai közt
találhatjuk a Sinákat, Nákókat is. 1871-ben elhunyt Anasztáz, s nejére ti-
zenöt bérházat hagyott.

84
 Második házasságából származó gyermekei közül Miklós, aki 1858-
ban született Pesten, tevékeny szerepet vállalt a pesti görög közösség életé-
ben, Agorasztó Péter mellett az orthodox egyház alapítványi főgondnoka
volt. Támogatta az ifjabb Teleki Pált, Magyarország későbbi miniszterelnö-
két, akinek édesanyja a görög Murati családból származott. Miklós támo-
gatása tette lehetővé 1930-ban a Petőfi téri görög templom restaurálását is.
Anasztáz egy másik gyermeke, Katalin (Lepora Sándorné) szintén egy görög
családba házasodott be, s későbbi alapítványáról is fennmaradtak iratok.
Nagyvonalú támogatója volt az elszegényedett egyházközségi tagoknak. Az
alapítvány ügyeit a szintén görög dr. Agorasztó Péterre bízta.

[Szabó Krisztina, Örökhagyók és Örökösök – Görög családok a magyar múltból,

In: „Görög Örökség A Görög Ortodox Diaszpóra Magyarországon a XVII–
XIX. században”, Budapest, 2009, p. 73–76.]

10

Lista persoanelor din Pesta care au prenumerat la „Gramatica

daco-romana sive valachica latinitate donata aucta, ac in hunc
ordinem redacta” de la 1826, a lui Ioan Alexi în total 40 de
exemplare:
Ioan Theodorovici 10 ex.
Ludovicus Schedius 1 ex.
Athanasius Grabovsky 2 ex.
Anastasius Derra 1 ex.
Constantinus Grabovsky 2 ex.
Emanuel Gojdu 1 ex.
Michael Stupa 1 ex.
Michael Kotsuba 1 ex.
Georgius Mutsu 2 ex.
Stephanus Popovits 2 ex.
Eugenius Georgevits 1 ex.
Michael Patziatzi 1 ex.
Ioannes Manno 1 ex.
Paulus Cato 1 ex.
Ioannes Papacosta 1 ex.
Nicolaus Jankovits 1 ex.
Stephanus Vitaly 1 ex.
Spiridon K. Spiro 1 ex.
Sebastian Oeconom Curator 1 ex.
Ioannes Hatzeg 1 ex.
Theodorus Igretz 1 ex.

85
 Constantinus Mutovsky 1 ex.
Georgius Fogarasi 1 ex.
Ioannes Vank 1 ex.
Ioannes Dan 1 ex.
Georgius Grabovsky 1 ex.
Georgius Getso 1 ex.

[Constantin Mălinaş, Contribuţii la circulaţia cărţii româneşti vechi la Pesta:

„Gramatica” de la 1826 a lui Ioan Alexi, In „SIMPOZION” Comunicările celui
de al VII-lea Simpozion al cercetătorilor români din Ungaria, Giula, 1998,
p. 64.]

11

Prenumeranţi din Buda şi Pesta la cartea lui Damaschin Bojincă,

Diregătoriul bunei creştere, Buda, 1830

Buda
Zel. Tén Constantinus Lecca, pictor
Spect. Domn. Paul Nedoklianski, la mar. Deput. Nat. case Percept.
Domn. Zacharia Carcalechi

Învăţătoarea Tenerime română din Universitatea Ungariei

In. a III. anu Juristi

Dnii: Demetriu Ebesfalvi
Eutimiu Murgu
Michael Tomici
Paul Petrilă
Spiridon Paciodi
In. a II. an Juristi
Dnii: Andrea Mocioni de Foeni
Petru Maler
Petru Merce
Stefanu Mano
In. a I. an Juristi
Dnii: Demetriu Joanescu
Georgiu Joanovici
Georgiu Şerban
Ioan Fehér
Michael Dan
In. a V. an Medici
Dnii: Ioan Sabini

86
 Teodor Igreţ
In. a IV. an Medici
D. Paul Vasici
In a III. an Medici
Dnii: Ioan Paulini
Ioan Calcian
Auditorii Filosofiei a II. an
Dnii: Antoniu Malageci
Constantin Cutcutachi
Damian Cauliţi
Demetriu Ciaprasi
Ioan Dobran
Ioan Ciuca
Ioan Oprea
Iosif Roman
Vasilie Maxin
Auditorii Filosofiei în I. an
Dnii: Auxentiu Bagian
Emanuel Mag
Ioan Mutovschi
Ioan Raţ
Lazar Mihailovici
Melentiu Dregici
Nicolau Nedelco
Teodor Pop

[Damaschin Bojincă, Diregătoriul bunei creştere, Buda, 1830]

12
Prenumeranţi din Buda şi Pesta la cartea lui
Pavel Vasici, Antropologhia, Buda, 1830

Buda
D. Zaharie Carcalechi, izvoditoriul Bibliotecii Româneşti,
pentru iubitorii de literatură românească din Principatul
Ţării Româneşti şi al Moldoviei 300 de exemplare
D. Constantin Lecca
D. Dimitrie Lazarevici
Total 302 exemplare

Peşta
Preacinstit. D. Ioan Teodorovici, paroh român, consistorialnic

87
 Asesor şi C. Revisor al cărţilor româneşti
Spect. D. Emanuil Gojdu, ai mai multor familii fişcal
Constantin Vrani, domn de pămînt, 2 ex.
Pavel Nedocleonski, la măr. Deputăţie naţionalnică casă perţeptor
Damaschin Bojincă, advocat, 2 ex.
D. Grigorie Popovici
Mihail Chirilovici
Antonie Arnot, la Tabla Crăiască juraţi notari
D. Liedemanu Grosshandler
Ştefan Niagoi, învăţător, 2 ex.
Iosig Clain
Nicolae Florescu, patvarist
Alexandru Popovici
Gheorghe Urcan, canţalist în Dominiul lui Grof Drascovici
Atanasiu Şaguna, teolog în Vîrşeţ
Moisi Guţu, canţalist la luminata Varmaghie a Bichişului
Ioan Ionuţaş, calfă de morariu
Dinu Popovici, canţalist
D. Simon Ioan, în al III-lea an.
Teodor Fodor, în I-lea an al Teologiei auzitor
D. Eutimie Murgu
Pavel Petrilă
Spiridon Paţiaţi
Mihail Tomici, în al III-lea an.
D. Daniel Antoniu
Petru Moaler
Petru Merce
Ştefan Manno, în al II-lea an.
D. Dimitrie Ioanesco
Nicolae Feir
Paus Vilhalmus de Ohaba Lungă, 2 ex. în al I-lea an al legilor auz.
D. Ioan Sebeni
Teodor Igret, în al V-lea an.
D. Emericus Lindemaier, în al IV-lea an.
D. Dimitrie Creţu
Toma Ştefanovici
Vasilie Ciocîrlan, în I-ul an al Mediţinei auzitori
D. Augustinus Bintzky, de eader et Micine
Beniamin Iancovici
Gheorghe Babici
Ioan Dobran
Constantin Pulio
Iosif Roman

88
 Ioan Opran
Ignaţie Iancea, în al II-lea an.
Melentie Dreghici
Nicolae Nedelco
Petru Boghici
Teodor Pap
Ioan Mutovscky, în I-ul an al Filosofiei auzitori
Zel. Tîn. Gheorghe Grabovsky de Apadia, sintaxist
Total 60 exemplare

[Virgil Birou, Năzuinţe şi Realizări. Etape din viaţa culturală bănăţeană, Timi-
şoara, 1941, p. 22–35.]

13

Prenumeranţi din Pesta la cartea lui Damaschin Bojincă: Anticile

romanilor acum întâia oară româneşte scrise de… Antiquitates
Romanorum, Buda, 1832

Sp. D. Atanasie Grabovschi de Apadia, la mărita deputaţie a Scoal.

  Naţion. Condeputat şi la măr. Comit. a Craşovei asesor 2 ex.
Sp. D. Anastasie Dera de Moroda, la. mar. Deputăţie a Shoa.
Nation. condeputat 1 ex.
D. Atanasie Romilu, neguţitoriu 1 ex.
Dna Anastasia Vulpe, născută Pometa 1 ex.
Zelos. Tînăr Gheorghie Grabovschi de Apadia, poeta 1 ex.
 “  “
Dimitrie Popovici, poeta 1 ex.
Sp. D. Emanuel Gojdu, advocat la Tabla crăiască 2 ex.
Per. D. Eftimie Murgu, jurat la Tabla crăiască 1 ex.
D. Zaharia Carcalechi 2 ex.
Revdss. D. Ioan Teodorovici, paroh român în Pesta
şi crăiesc in. ţensor 1 ex.
D. Iosif Lapedat, croitoriu cetăţenesc 1 ex.
Tinerii Iulius şi Traian Niagoi, normaliste 2 ex.
Sp. D. Constantin Grabovschi de Apadia 2 ex.
D. Constantin Leca, pictor 1 ex.
Sp. D. Naum Dera de Moroda 1 ex.
D. Mihael Gheorghevici 1 ex.
Cl. D. Paul Vasici-Ungurean, doctor de Medicină,
maghistru de Hirurghie, şi de moşărie 2 ex.
Sp. D. Paul Nedocleanschi, la mărita Deputăţie

89
 Naţională Casse Perţeptor 2 ex.
D. Petru Maler, jurat la Tabla Crăiască 1 ex.
D. Petru Merce 1 ex.
D. Ştefan Niagoi, învăţătoriu român în Pesta
Suma 29 ex. 

[Acad. Cornelia Bodea, Prima Societate a femeilor române (1815) şi contempora-

nii ei, În: „Memoriile Secţiei de ştiinţe istorice şi arheologie”, Seria IV, Tomul
XXI, Editura Academiei Române, 1996, p. 160.]

14

Înalt Prea Sfinţite Domnule Episcop, Domnule prea milostive,

Din adăogatele înştiinţări vei binevoi Măria Ta a vedea scopul meu; deci cu
umilită aplecăciune rog pre Prea Sfinţia Ta ca să te milostiveşti a comenda
cinstirilor domni protopresbiteri districtualnici ca ei pre preoţimea lor în-
credinţată, precum şi pre alte feţe la prenumeraţie a-i chema să se învoiască
şi cît mai curînd mie numele cinstiţilor prenumeranţi să mi-i trimită...
Prea plecată slugă,
Ioan Teodorovici, nameastic şi paroh
În Pesta, 28 noiembrie 1841

Înştiinţare

De multe ori pe timpul vieţuirii mele ca paroh aici la Pesta s-au poftit
dela crăiasca tipografie a Universităţii din Pesta cartea bisericească netrecut
de lipsă Apostolul , ci neaflîndu-se tipărită, poftitorii n-au putut să o capete.
Drept aceea ştiind eu cît de lipsă iastă această dumnezeească carte în sfinte-
le biserici, ba încă şi pentru pruncii care învaţă a citi Apostolul în biserică, am
socotit cu a mea însăşi cheltuială a o da să se tipărească, luînd amănunte
blagoslovenia de la mai marii bisericii noastre ortodoxe; şi pentru aceea am
luat calea prenumeraţiei. Cartea va fi hîrtie bună, frumoasă şi tare, cu roşu
şi negru în mic folio, pînă la 63 de coale, tipărită. Preţul va fi pentru una
nelegată 5 fl., adică 5 flor. în argint. Banii pe jumătate se vor trimite cu nu-
mirea sfintelor biserici şi cu numele c.d. prenumeranţi înainte, iar cealaltă
jumătate cînd va fi cartea de tot gata. Eu îndată după ce voi căpăta numai
200 de prenumeranţi, voi da cartea să se tipărească, iar prenumeraţia va
urma pînă la tîrgul Pestii cel de primăvară. C.d. prenumeranţi la 10 exem-
plare al 11-lea va căpăta în dar.
Dat în Pesta, 25 octombrie 1841.

90
 Ioan Teodorovici,
la biserica ortodoxă greco-românească din Pesta paroh,
nameastnic din Buda şi Vîrşet, asesor.

Tuturor protopresbiterilor şi administratorilor protopresbitereşti

Bine încuviinţate D. Protopresbiter nouă Iubite!

Pre ce fel de hîrtie şi cum vrea parohul românesc din Pesta să tipărească
cartea bisericească Apostolul numită, din alăturata cătră aceasta în mai multe
exemplare Înştiinţare mai pre larg vei vedea, care Înştiinţare bine încuviinţa-
tei D-tale cu acea încredinţare ţi se împărtăşeşte că de va afla cineva lipsă
de cartea aceasta la biserici, ori doară şi la oamenii privaţi, prenumeranţi,
încă fără de a trimite banii pe jumătate înainte după cum stă în Înştiinţare,
a strînge şi numele lor, sau al bisericilor la care se află (lipsă) de Apostol fără
de întîrziere încoace a le aduce sau a le trimite să te străduieşti.
Din sesia consistorială în Arad în 18/30 decembrie 1841 ţinută.
Al bine încuviinţatei d-tale de binevoitor,
Gherasim Raţ, episcop

[Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului pentru păstrarea fiinţei naţi-
onale prin educaţie şi cultură (1784–1918). Documente referitoare la Episcopia Or-
todoxă a Aradului, prefaţă P.S. Episcop dr. Timotei Seviciu, Studiu introduc-
tiv, note şi comenatrii de prof. dr. Vasile Popeangă, Arad, 1986, p. 98–99.]

15

Consemnarea acelor pestani care s-au prenumerat

la Macrobiotica lui Pavel Vasici
De la Peşta prin d-l Gheorg Pomuţ s-au trimis următorii dd. prenumeranţi:
D. Emanuel Gojdu
Iréne Raicovici
D. Alecsander Dera de Moroda
D. Gheorghie Grabovski de Apadia
D. Ioan Mutovski
D. Atanasie Grabovski
D. Popescul Iosif, jurist în I an.
D. Nicolae Brădian, jurist în II an.
D. Bojinca Axentie, jurist în II an.
D. Avram Ioan, jurist în II an.

91
 D. Farchici Petru, jurist în II an.
Total: 11 exemplare

[George Bariţ şi contemporanii săi, Vol. II, Bucureşti, 1975, p. 287.]15Mureşianu Iacob

16

Marienescu Atanasie Marian către Mureşianu Iacob

În 1859 iulie 12 Marienescu Atanasie Marian (1830–1914) aflat la studii
doctorale la Pesta, îl informează pe Mureşianu Iacob (1812–1887) că-i va
trimite suma de 15 fl., bani pentru abonamente la „Gazeta Transilvaniei”,
din partea domnilor Mutovszky, Baldi şi Miculescu. Anunţă trimiterea unui
exemplar din „Colinde” abia ieşite de sub tipar. Roagă clarificarea situaţiei
„Baladelor” trimise spre vânzare la Braşov.

[ht t p://c la sate.c imec .ro/de t a liu.a sp?k=9159E E A 3A 83A4 A 2085B -

665168688D3C9]

92
 NOTE
  1. A. N. Hâciu, Aromânii. Comerţ, industrie, arte, expansiune, civilizaţie, Focşani, 1936,
p. 351–352. În Lexiconul Révai putem citi următoarele: Cincárok: így hívják a
balkáni románságot, amely Macedóniát, Epirust, Tesszáliát és Albániát lakja.
Nevezik még őket kuco-vlachoknak, kara-vlachoknak s makedo-vlachoknak
vagy makedo-románoknak is. Ők magukat arumînnak, armînnak mondják. A
Balkánnak egyik legintelligensebb népe, akik mint kereskedők messze földön
ismeretesek. Kiváló építőmesterek és ötvösök. Egy részük pásztorkodással fog-
lalkozik. Számuk körülbelül 500.000-re tehető. A törökök folytonos zaklatása s
kegyetlenkedése sokakat földönfutóvá tett; a menekülők nagy tömege Magyar-
országon települt meg… A cincár szó etimológiája ismeretlen, sokan azt állítják,
hogy e nevük onnan ered, mivel a cs hangot is c-nek ejtik (pl. dákoromán cinci
(öt); macedoromán: ţinţi), ami alig vehető komolyan. (Révai Lexikon, IV. köt. Bp.,
1912, p. 508–509.)
  2. Corneliu Albu, Lumină din trecut. Aspecte din lupta Transilvaniei pentru independenţă
şi unitate naţională, Bucureşti, 1992, p. 117.
  3. Sterie Diamandi, Oameni şi aspecte din istoria aromânilor, Buc. F.a., p. 249–252.
  4. D. I. Popovici, Aromânii ca negustori în sec. XVII şi XVIII în Serbia şi Austro-Ungaria,
Bucureşti, 1934, p. 87.
 5. Ibidem, p. 88.
  6. Gheorghe Hristodol, Români-macedoneni în Transilvania veacurilor XVIII–XIX, In:
„Anuarul Institutului de istorie”, Cluj, 1993, p. 67.
  7. D.I. Popovic, ibidem, p.91.
 8. Petri Edit, A görögök közvetítő kereskedelme a 17–19. századi Magyarországon, In:
„Századok”, 1996, nr.1., p. 94.
  9. Ács Zoltán, Selyem, karmazsin, szattyán és veres kordovány. A magyarországi görögök
történetéből, In: „Barátság”, 1994, nr. 9–10, p. 542.
10. „Az idegen kereskedőket a Pesten való letelepedésre vonzották a következő ked-
vező körülmények is: 1. Itt nem kellett a külvárosban letelepedniök, mivel a
városkának akkor még külvárosa nem is volt. A kereskedők leginkább a Belgrá-
di-kapu közelében éltek. 2. Pest városa 1694-ben megkapta a vásártartási jogot.
Az évente négyszer tartott vásároknak igen nagy vonzereje volt a kereskedőkre.
3. 1699-ben a pesti kereskedők céhe szabadalomlevelet nyert. E kereskedőtár-
sulat alapszabályainak 5. cikkelye lehetővé tette a görög kereskedőknek a céhbe
való felvételét.” (Füves Ödön, A görög kereskedők megjelenése Pesten, In: „Antik
Tanulmányok”, 1972, nr. 2., p. 230.)
11. Füves Ödön, Görög kereskedők bevándorlása Pestre 1718–1774 között, In: „Antik Ta-
nulmányok”, 1975, nr. 1, p. 124.
12. Helytartótanács Misc. fasc.2. No 8. (1775) Citată de: Füves Ödön, A görögök ál-
landó letelepülésének meggyorsulása Pesten (1774–1780), In: „Antik Tanulmányok”,
1976, nr. 1, p. 108–109.
13. Illyefalvi I. L., Pest és Buda polgárjogot nyert lakósai, I–II, Budapest, é.n.
14. Pásztor Mihály, A százötven éves Lipótváros, Budapest, 1940, p. 59–68.
15. Füves Ödön, Statisztikai adatok Pest és Buda 1687–1848 közt polgárjogot nyert görög
származású lakosairól, In: „Antik Tanulmányok”, 1963, nr. 3–4, p. 236.
16. Ibidem, p. 237–238.
17. Rómer Flóris, A régi Pest, Budapest, 1873.
18. Gárdonyi Albert, Pest város keleti kereskedelme a XVIII. században, Klny. Historia,
1930, nr. 1–3, p. 48.
19. „A város félve a görögkeleti háztulajdonosok számának növekedésétől, 1773-ban
meg akarta akadályozni a görögök és szerbek házvásárlását. Panaszukra azon-
ban a Helytartó Tanács 1775. január 30-án elrendelte, hogy számukra is meg kell
engedni a házvételt, de csak a domonkosok templomától (a Váci utcai volt angol-

93
 kisasszonyok templomától) a Duna felé eső területen. E korlátozás azonban nem
sokáig volt érvényben, mert 1782-ben már e területen kívül is adtak engedélyt
a görögöknek házvásárlásra. E korlátozásra az is okot szolgáltatott, hogy Pesten
a XVIII. sz.-ban túlnépesedés következett be, hisz 1715–1746 között a lakosság
ötszörösen, 1746–1786 között pedig annak háromszorosára növekedett.” (Füves
Ödön, Pesti görög háztulajdonosok, In: „Antik Tanulmányok”, 1970, nr. 1, p. 49.)
20. Ibidem, p. 52–53.
21. Ibidem, p. 53–54.
22. Bierbauer Virgil, Tanulmányok Budapest múltjából, I, Budapest, 1932, p. 76–98.
23. „A Gresham helyén korábban is ház állott, Hild József a régi Pest varázslatos
városképi együttesét alkotta meg a mai Roosevelt tér helyén lévő Kirakodó téren,
melyet az akkori Európa legszebb terének tartottak. A két-három emeletes klas�-
szicista paloták sorában állt a híres Nákó-ház, mely Pest legmonumentálisabb
magánépülete volt. A nagy műveltségű irodalomtudós, Toldy Ferenc, aki Lon-
donban, Párizsban és Itáliában csiszolta építészeti ízlését, így írja le az 1834-ben
megjelent Hazai Almanachban: „Itt vonul el párhuzamosan a folyóval mintegy
negyvenöt ölnyi hosszúságú, három felől szabadon álló Nákó-palota, melynek
termeiben az Akadémia tartja gyűléseit. Az egész mű kétemeletnyi, kiálló köze-
pét tizennégy félmagaslatú jóniai rendbeli oszlop díszíti, s olasz tetejét egy ékes
kő ballustrad veszi körül. A milly nagyszerű és fényes ezen palota külseje, olly
meglepők annak lebegő hágcsói, mellyeknél pompásabbat láthatni sok helyt, de
mesterségesebbet és merészebbet sehol sem. Az épület nyugat-éjszak szögleté-
ben található kerek hágcsó, melly világítását üveg tetején által nyeri, száztizenöt
lépcsőből áll, s a földszinttől padlatig, csak egyik végével falba eresztve, már-
vány testével szabadon leng, e mellett szinte ölnyi szélességű, s három helyt, hol
az emeletek belé nyílnak, egy-egy négyszegölnyi tér ad helyt a pihenőnek. Meg-
jegyzést érdemel, hogy a lépcsők szélessége s magassága fokonként csak néhány
vonalnyival fogy, s a járó sem rengést nem érez rajta, sem fáradást. A délnyugati
kapuszínbe nyíló hágcsónak, mely szegletformára van alkotva, csak felső har-
minczhárom lépcsője lebeg, de épen e forma, a nagyobb szélesség s az osztályok
lebegő masszáinak roppantsága, mint nekem látszik, gondolatban még bátrabb,
s számolásra nehezebb feladása a mesterségnek. A néző nem győzi csodálni a
művész bátorságát és bizodalmát, mellyel illy súlyú szikladarabokat, látszató
legnagyobb könnyűséggel, felfüggesztett, s nem tagadhatom, némi titokzatos
borzadás fogott el, midőn lábam e remekek lengő alapjaira először bocsátkozott.
Azóta hasonlót, de kisebbet, sokat láttam, s szemem Hildnek ezen kedvenczei-
ben bízni kezd…”
A Nákó család ősei Macedóniából származtak, hatalmas vagyonukat sertéske-
reskedéssel és hadiszállítással szerezték a török és a francia hadjáratok során. Az
első számon tartott ős neve Krisztoforosz Diogninosz Nakosz, a Nakosz ragad-
ványnév, sűrű szakállút jelent. Magyar nemességet már Nákó néven kapott mint
a nagyszentmiklósi és szentmarjai uradalmak gazdája. (Az ő földjén bukkant
elő a híres huszonhárom darabból álló nagyszentmiklósi aranylelet, melyet so-
káig Attila kincsének tartottak. Ma a bécsi Kunsthistorisches Museumban őrzik,
és a tudományos viták továbbra is tartanak eredetéről.)
A Nákó család gazdagságáról legendák keringtek, ez ragadta meg Jókai fantázi-
áját is, aki egy Nákóról mintázta a Cigánybáró alakját. Az új kereskedői, iparosi,
bankári réteg reprezentációs igényét fejezi ki a Kirakodó tér pompás palotasora,
melyet Hild József kivételes művészi igényességgel valósított meg. A tér frontjá-
nak középső épületét Deron Antal nagykereskedő építtette, és 1833-ban került
Nákó János tulajdonába. (Széchenyi István megvalósult eszméje, a Magyar Tudós
Társaság a ház első emeletén talált ideiglenes otthonra.) 1869-ben Pucher József
építész háromemeletesre bővítette a palotát, melyet 1903-ban lebontottak, és
1906-ban épült helyére a máig álló szecessziós Gresham-palota – Budapest egyik
legértékesebb ingatlana…” (Erki Edit, A Gresham és a Nákó, In: „Népszabadság”,

94
 1998. november 5. p. 40.) 24.Füves Ödön, Pesti görög háztulajdonosok…, p. 51.
25. Maria Berényi, Poveştile caselor Români în Buda şi în Pesta/Tales of houses Romanians
in Buda and Pest/ Mesélő házak Románok Budán és Pesten, Budapesta-Budapest,
2011, p. 15–18.
26. Ibidem., p. 18–28.
27. Virgil Molin, Din istoricul parohiei române ortodoxe din Pesta (1788), In: „Mitropolia
Banatului”, 1966, nr. 4–6, p. 256–257.
28. Ibidem, p. 257.
29. Arhiva bisericii greceşti din Pesta (pesti görögegyházközség irattára în continua-
re PGEI) Okiratok. 9. sz.
30. Ibidem, Okiratok 6. sz.
31. Füves Ödön, A pesti görögök önállóságért folytatott harca 175 évvel ezelőtt, In: „Antik
Tanulmányok”, 1964, nr. 1–2., p. 129–132.
32. Ibidem, p. 129.
33. Füves Ödön, A pesti görög templom építéstörténete, In: „Építés-Építészettudo-
mány”, Budapest, 1975, nr. 1–2, p. 158–159.
34. Ibidem, p. 160.
35. V. Molin, ibidem, p. 258.
36. Füves, A pesti görög templom építéstörténete…, p. 60.
37. Ibidem, p. 167–168.
38. Ibidem, p. 169.
39. Th. Capidan, Macedoromânii. Etnografie, istorie, limba., Bucureşti, 1942, p. 213.
40. Babes Emil, A budapesti görög-oláh egyházközség, Budapest, 1909, p. 6.
41. Pericle Papahagi, Scriitori aromâni în secolul al XVIII. (Cavalioti, Ucuta, Daniil), Bu-
cureşti, 1909, p. 23-24.
42. Füves Ödön, A pesti görögök és makedorománok galambpere, In: „Antik Tanulmá-
nyok”, 1971, nr. 1, p. 52-57.
43. V. Molin, ibidem, p. 258.
44. Babes Emil, ibidem, p. 7.
45. V. Molin, ibidem, p. 261.
46. Babes Emil, ibidem, p. 8.
47. Ibidem.
48. Ibidem, p. 10.
49. Ibidem.
50. Arhiva parohiei ortodoxe române din Budapesta. Procesul verbal de constituire
din 11 martie 1900, Grupa V, nr. 1.
51. Ibidem.
52. Între cei care au făcut donaţii pentru biserică sînt enumeraţi: Episcopul Goldiş
cu 1 antimis; incenţiu Babeş cu 12 Mineie, 1 Penticostar şi 1 Triod; Consistoriul
arhiedecezan la intervenirea Excelenţei Sale Mitropolitului Ioan Meţianu cu 1
Evanghelie, 1 Apostol, 1 Octoih mare şi 1 Octoih mic; văd. Melania Gojdu cu 1
rînd de haine preoţeşti, precum şi toate cele ce se ţin de ele, afară de aceasta mă-
sai brodate de dînsa pentru sf.altar; G. Rădulescu cu 1 măsai pentru sf. mormînt,
2 vase cu flori artificiale şi 3 stihare pentru copiii ministranţi; dna G. Fruşa 4
sfesnice, etc… Din partea tinerimii studenţeşti s-au dăruit 400 cor. ca bază a
unui fond de cor bisericesc permanent, iar 93 cor. pentru trebuinţele bisericii…
Numărul sufletelor înmatricolate în parohie pînă la 31 decembrie 1901 a fost
480. (Calendarul „Poporului Român”, 1903 (Anul I) Bp, 1903, p. 117–119.)
53. Tribuna, 1900, nr. 213, p. 2.
54. Călindarul „Poporului Român”, Bp, 1912, p. 90.
55. Marius Maghiaru, Din istoricul Parohiei Ortodoxe Române din Budapesta, In „Al-
manah 1997” Publicaţie a Societăţii culturale a românilor din Budapesta, p. 26.
56. „Invitaţiei ce i se face, Ghenadie Popescu îi răspunde: „Onorate domnule gene-
ral inspector, La propunerea domniei tale dato 18 martie a.c. pentru primirea
postului de profesor şi rector la şcoala secundară şi seminarul ce se deschide în

95
 Monastirea Neamţului, cu un salariu de 200 de galbeni pe an, pe lîngă locuinţă
şi masă, luînd în socoteală frumoasa şi rara ocaziune ce mi se dă spre realizarea
dorinţei şi tendinţei mele de a înainta binele moral şi ligios al conaţiunalilor şi
coreligionarilor mei, amăsurat cu calităţile şi puterile mele, m-au determinat nu-
mai decît a primi însemnatul post, cu condiţiile arătate. Deci te rog cu umilinţă
a descoperi această declarare a me la cuvenitul loc mai înalt, mijlocind graţiosul
decret de denumire, şi trimiterea speselor de lipsă pentru călătorie. Cu adîncă
stimă rămînînd, al onoratei domniei tale prea plecat serv, Ghenadie Popescu,
administrator în parohia românească din Pesta Pesta, 25 aprilie 1855.”
    Treboniu Laurian, aflat cu o delegaţie în misiune diplomatică la Viena în le-
gătură cu cunoscutele evenimente din anul 1855 despre care aminteşte, rapor-
tează directorului general al Departamentului cultelor şi instrucţiunii publice
din Moldova, Dimitrie Gusti, privitor la răspunsul dat de Ghenadie Popescu:
„Domnul meu! După însărcinarea ce mi-aţi impus din porunca Înălţimii Sale
de a chema persoane cu capacitate spre ocuparea posturilor de rector şi de pro-
fesori la seminarul ce se deschide la mănăstirea Neamţului, intrînd în relaţii cu
părintele Ghenadie Popescu, preot călugăr român de religie ortodoxă, care se
află acum administrator al parohiei româneşti din Pesta, om înzestrat cu calităţi
ştiinţifice şi cu o purtare morală deosebită, am primit de la dînsul, aici în copie
alăturată, răspunsul cum că primeşte postul de rector şi de profesor cu salariul
de 200 galbeni pe an, pe lîngă locuinţă şi masă ce va avea în mănăstire. Fiindcă
fusesem însărcinat şi de către Departamentul culturii cu această lucrare, am tri-
mis la acela răspunsul în original. Rămîne acum a se face decretul de numire şi
a se trimite părintelui Ghenadie, dimpreună cu cheltuielile călătoriei. Primiţi,
domnul meu, din partea mea, asigurarea celui mai profund respect.
Al d-Voastră serv, A. T. Laurian”
Viena, 2/14 mai 1855
    (Ion B. Mureşanu, Ghenadie Popescu (1808–1876), In: „Mitropolia Banatului”,
1976, nr. 9–12, p. 705–706).
57. Dr. C.S., Protosincelul Ghenadie G. Bogoevici, In: „Călindarul nostru”, Budapesta,
1931, p. 39–41.
58. Országos Levéltár Helytartótanácsi Levéltár Depart. Relig. Grn. u. 1808. fons 6.
59. ELTE Egyetemi Könyvtár y 4r62/81 jelzetű csomó.
60. Ibidem.
61. Nicola Gavrilovic, Constantin Diaconovici Loga, dascăl la Şcoala Normală macedo-ro-
mână din Pesta în anul şcolar 1809–1810, In: „Mitropolia Banatului”, 1982, nr. 7–9,
p. 552.
62. Ibidem.
63. Ibidem, p. 553.
64. Veress Endre, Bibliografia româno-ungară (1781–1838), vol. II, Bucureşti, 1931, p.
173.
65. Nicolae Saramandu, Coloniile aromâneşti din Austria şi Ungaria la începutul secolului
al XIX-lea, In: „Simpozion”, Giula, 1998, p. 12–13.
66. Nicola Gavrilovici, ibidem., p. 554–555.
67. Ibidem, p. 555.
68. Ibidem.
69. Acad. Cornelia Bodea, Femeia română în Transilvania şi Ungaria secolului trecut, In:
„Simpozion”, Giula, 1996, p. 22–23.
70. I. Bianu-N. Hodoş-D.Simonescu, Bibliografia românească veche 1508–1830, TOM.
III, p. 444.
71. Vasile Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului la mijlocul secolului al XIX-
lea (1821–1867), Arad, 1979, p. 7.
72. Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului pentru păstrarea fiinţei naţionale
prin educaţie şi cultură (1784–1918). Documente privitoare la episcopia ortodoxă a
Aradului, Arad, 1986, p. 172.

96
  73. V. Molin, ibidem, p. 258–259.
  74. Fővárosi Levéltár. Intimata a.m. 4294.
  75. Füves Ödön, A pesti görögök iskolái, In: „Antik Tanulmányok”, 1972, nr. 1, p. 102.
  76. Ibidem, p. 103.
  77. Füves Ödön, Görögök Pesten. 1686-1930. 1–3. köt., Budapest,1972 Kandidátusi
   disszertáció. MTA Kézirattára D/5721.
 78. Ibidem, p. 104.
 79. Ibidem.
  80. V. Molin, ibidem., p. 259.
 81. Ibidem.
  82. Cornelia Bodea, ibidem., p. 9.
 83. Ibidem.
 84. Ibidem., p. 10.
  85. Th. Capidan, Macedoromânii. Etnografie, istorie, limbă, Bucureşti, 1942, p. 214.
  86. A. N. Hâciu, ibidem., p. 554–555.
  87. Cornelia Bodea, ibidem., p. 10.
 88. Ibidem., p. 11.
 89. Ibidem., p. 15.
 90. Ibidem., p. 16.
  91. Maria Berényi, Cultură românească la Budapesta în secolul al XIX-lea, Giula, 2000,
p. 24.
  92. Cornelia Bodea, ibidem., p. 20.
  93. Maria Berényi, Cultură românească la Budapesta în secolul al XIX-lea, Giula, 2000,
p. 25-36.
  94. Nicolae Iorga, Istoria literaturii, vol.2, p. 254.
  95. Max Demeter Peyfuss, Chestiunea aromânească, Bucureşti, 1995, p. 25.
  96. Valeriu Papahagi, Relaţiile dintre aromâni şi dacoromâni în trecut, In: „Tribuna”,
1996, nr. 39, p. 11.
  97. D. Popovici, Studii literare, Cluj, 1972, p. 283.
  98. Th. Capidan, Aromânii. Dialectul aromân. Studii lingvistic, Bucureşti, 1932, p. 70.
 99. Ibidem, p. 70–71.
100. Th. Capidan, Aromânii. Dialectul aromân…, p. 78.
101. Ibidem, p. 82.
102. Sterie Diamandi, Oameni şi aspecte din istoria aromânilor, Bucureşti, A. N., p. 261.
103. Victor Papacostea, Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică, Bucureşti, 1974,
p. 407.
104. Ibidem, p. 407-408.
105. Th. Capidan, Aromânii…, p. 84.
106. Nicolae Saramandu, ibidem, p. 12–13.
107. Sterie Diamandi, ibidem., p. 273–274.
108. Ion Arginteanu, Istoria românilor macedoneni. Din timpurile cele mai vechi pînă în
zilele noastre, Bucureşti, 1904, p. 331–302.
109. A. N. Hâciu, ibidem, p. 350.
110. Omega, Colonia română din Pesta, In: „Drapelul”, 1901, nr. 45.
111. V. Diamandi-Aminceanul, Românii din Peninsula Balcanică, Bucureşti, 1938, p.
81.
112. Anastase N. Hâciu, ibidem., p. 584.
113. Sterie Diamandi, ibidem., p. 109–110.

97
 FAMILIA GRABOVSKY

În noua lor patrie, în Ungaria, macedoromânii aduceau cu ei o lungă ex-

perienţă şi capitaluri pe care le-au valorificat rapid, devenind aproape pre-
tutindeni un factor catalizator al constituirii unei burghezii comerciale şi
financiare. Comerţul le aduce mari beneficii materiale, ceea ce le înlesneşte
posibilitatea să acapareze o bună parte din traficul cu mărfuri dintre Im-
periul Otoman şi cel Habsburgic şi să cumuleze capitaluri importante. Se
formează o pătură subţire dar potentă şi influentă a banului, care prevalîn-
du-se de puterea sa economică, revendică drepturi naţionale.1
Influenţa lor a fost relevantă, mai ales asupra populaţiei de la oraşe,
unde au pus bazele comerţului. Prin iscusinţa şi hărnicia lor, unii din aceşti
colonişti macedoromâni îşi agonisesc averi considerabile. Bunăstarea mate-
rială şi serviciile ce le aduc patriei noi, fac posibilă pătrunderea şi ascensiu-
nea lor în clasa privilegiată a nobililor, obţinînd titluri şi ranguri nobiliare.
Füves Ödön, pe baza cercetărilor sale, a enumerat 76 familii greceşti şi ma-
cedoromâne din Ungaria, care au obţinut ranguri nobiliare.2
În rîndul românilor din Ungaria şi Transilvania, clasa burgheziei mai
înstărită era alcătuită din macedoromâni. Oriunde au activat, statornic sau
trecător, macedoromânii s-au organizat mult mai bine ca alte popoare în
comunităţi religioase, pentru că, astfel, să-şi ducă aidoma viaţa de acasă la
ei. Macedoromânii stabiliţi pe aceste meleaguri nu s-au mărginit numai la
preocupările negustoreşti, ci au contribuit la menţinerea şi întărirea Biseri-
cii Ortodoxe. În centrele cele mai mari din Ungaria, ei, în unire cu negusto-
rii greci, după ce se constituiau în comunităţi, îşi ridicau biserici proprii, pe
care le înzestrau cu icoane, clopote, odăjdii şi multe cărţi sfinte.
Atmosfera spirituală din Monarhia Habsburgică, politica şcolară şi con-
fesională a josefinismului favorizau eforturile acelor învăţaţi macedoro-
mâni care erau stabiliţi aici şi care trăiseră momentul deşteptării naţionale
a diferitelor popoare. Negustorii şi proprietarii funciari aromâni din Un-
garia, Banat şi Transilvania „asistară la spectacolul înălţător al deşteptării
conştiinţei naţionale… Se simţiră deosebiţi de grecii a căror limbă o între-
buinţau în afaceri şi o considerau ca limbă maternă deopotrivă cu modestul
şi necunoscutul dialect în auzul căruia crescură departe, în satele muntoase
ale patriei”3 La Pesta, pe atunci, vlahii macedoneni (ţinţari) erau denumiţi cu
etnonimul de greci, deoarece greaca reprezenta pentru ei limba de afaceri.
În familie, însă, foloseau aromâna (limba maternă a macedoromânilor), prin acest
lucru ei însişi se delimitau de greci.
Pepiniera redeşteptării naţionale pentru aromâni au fost Viena şi Bu-
dapesta, unde luaseră contact cu învăţaţi români din Transilvania ca: Petru
Maior, Gheorghe Şincai, Samuil Micu Clain şi alţii. Coloniştii macedoneni
din Pesta, de la o vreme, revin la conştiinţa obîrşiei lor naţionale şi sînt mîn-

98
 „Simbolul Plinelor de bucurie simţiri…”
Blazonul familiei Grabovsky

Casa Grabovsky în anii 1880

99
dri de limba lor strămoşească. La procesul acesta de redeşteptare naţională a
contribuit, fireşte, în primul rînd, curentul literar latinist, pornit la sfîrşitul
veacului al XVIII-lea. Sub influenţa corifeilor Şcolii Ardelene, macedoromâ-
nii înlocuiesc în scrierile lor literele greceşti cu cele latine, introduc pentru
prima dată un număr mare de dacoromânisme şi latinisme în locul cuvin-
telor străine din dialectul aromân, şi îşi publică cercetările despre românii
de dincolo de Dunăre, unele în dialectul aromân. Interesul pentru descope-
rirea identităţii etnice şi lingvistice proprii s-a manifestat tot mai evident.
În contact cu ideile promovate de învăţaţii Şcolii Ardelene, la începu-
tul secolului al XIX-lea, în rîndul aromânilor (sau macedoromânilor) s-a
produs un proces de recunoaştere naţională, exprimat prin descoperirea
identităţii naţionale şi apropierea lor de idealurile culturale ale românilor
din Monarhia Habsburgică. Gheorghe Constantin Roja, originar din Bitolia,
care după studii de medicină la Viena ajunge medic la Spitalul Universitar
din Pesta, a tipărit lucrarea Măiestria ghiovăsirii [citirii] româneşti cu litere la-
tineşti, care sunt literele Românilor celor vechi. În această lucrare, el militează
pentru crearea unei limbi române unitare, care să cuprindă elemente atît
din dialectul daco-român cît şi din cel macedoromân.4 Pentru aceeaşi idee
a unităţii, a pledat şi Mihai Boiagi, autorul celebrei cărţi Gramatica română
sau macedoromână, tipărită la Viena în 1813, reeditată mai tîrziu de Dimitrie
Bolintineanu (în 1863) şi de către Pericle Papahagi (în 1915).5
Coloniştii macedoneni au contribuit în mare măsură la menţinerea şi
întărirea Bisericii Ortodoxe. De numele lor se leagă fondarea unor instituţii
şi societăţi culturale. Macedoromânii au fost umanitari şi filantropi, încu-
rajînd arta şi ştiinţa. Din rîndul lor se ridică o seamă de personalităţi: Andrei
Şaguna, Atanasiu Grabovsky, Emanuil Gojdu, membrii familiei Mocioni. Aceste
nume sînt bine cunoscute atît în istoria politicii româneşti, cît şi în cea cul-
turală din Transilvania şi Ungaria veacului al XIX-lea.6
Grecii şi macedoromânii, fiind oameni înstăriţi, aveau mai multe case
şi palate în centrul capitalei ungare. Îşi cumpărau imobile pentru a le trans-
forma în ateliere, magazine, dar şi cu scopul de a-şi capitaliza averea. Clă-
dirile şi palatele din piaţa Vörösmarty, din strada Váci şi din jurul acesteia,
din Lipótváros erau al macedoromânilor. Ei au investit mulţi bani pentru
ridicarea clădirilor impozante, cu mai multe etaje. Posedau mai multe clă-
diri familiile Sina, Grabovsky, Mocioni, Nako, Lyka, Gojdu, Lepora, Nedelcu, etc.
Aromânii vor fi de multe ori marii filantropi ai culturii române. Negustori,
bancheri, industriaşi, ei au contribuit la crearea burgheziei în Europa Cen-
trală. Influenţi în plan economic, ei au ocupat importante funcţii în apa-
ratul de stat, obţinînd pentru serviciile aduse imperiului titluri de baroni,
conţi, consilieri intimi ai împăratului. În acest sens s-au remarcat familiile
Sina (membrii acesteia fiind printre cei mai mari bancheri ai imperiului),
Grabovsky, Sacellary, Derra, Nako, Arghir, Pometa, Mocioni, Dumba, ş.a.7
La Pesta, comunitatea de macedoromâni şi greci a ridicat între anii

100
 Casa Grabovsky în anii 1890

„De bun ghen născutului, Domn

Athanasie Grabovski”

Andrei Şaguna în revista „Vasárnapi Casa lui Constantin Grabovsky din piaţa
újság”, 1865 Vörösmarty nr. 5.

101
1791–1801 o biserică ortodoxă, construită după planurile arhitectului Jung
József.8 Pentru ridicarea bisericii, dintre macedoromâni cea mai mare sumă
a dăruit-o Dimitrie Arghir, originar din Moscopole. Finanţarea zidirii pro-
priu-zise a bisericii a fost făcută în cea mai mare parte de Gheorghi N.Ma-
ciu, mare negustor venit din Bitolia. Printre ceilalţi donatori sînt Atanasiu şi
Constantin Grabovsky, originari din Grabova, mari negustori de vinuri pe
care le exportau din Ungaria şi Polonia; Marcu Raicovici, tot din Grabova;
Dimitrie Bechella, medic, originar din Veria, lîngă Salonic; Naum Fărăcat
din Moscopole, Andrei Mocioni.9

Un reprezentant de mare prestigiu al coloniei din Pesta a fost cel care semna
Atanasiu Grabovsky (1779–1840), nobil de Apadia, Administratore-Condepu-
tatus al Fondului şcolar, în casa căruia a crescut Şaguna, o casă ospitalieră,
un fel de „salon literar” al timpurilor unde studenţii bănăţeni erau bine
primiţi. Grabovsky a fost preşedintele „companiei greceşti”, iar soţia anima-
toarea şi conducătoarea „Societăţii femeilor”.10

Înnobilarea familiei

Cei doi fraţi Atanasiu şi Constantin Grabovsky au venit din Miskolc şi s-au
stabilit la Pesta. în jurul anului 1790. Amîndoi erau comercianţi de posta-
vuri, dar afacerile le făceau separat. Atanasiu în 1806, iar Constantin în
1809 au devenit cetăţeni ai oraşului. Constantin Grabovsky în 1817 şi-a
deschis un magazin mare şi renumit de postavuri. În 1836 acesta a fost
strămutat în palatul său de pe piaţa Szinház (azi Vörösmarty). Cu renumitul
arhitect Hild József l-a construit cu 33. 000 de Fl.11 Atanasiu nu a avut copii,
în casa lui de pe piaţa Városház (strada Pesti Barnabás nr 2. de astăzi) a
locuit şi Constantin împreună cu soţia sa şi cei 4 copii.12

Atanasiu şi Constantin Grabovsky, oameni cu legături întinse şi cu mare

atragere pentru toate afacerile bisericeşti şi culturale., pentru meritele lor
însemnate, în 1823 au fost ridicaţi la rangul de nobil, cu titlul de „Apadia”.
„(…) acele litere expuse în limba latină în întregimea lor sunt cuprinse
şi publicate în Procesul verbal al congregaţiei judeţene ţinute la 10/XII. sub
Nr. 2813–1823. – Acele litere sunt date de către împăratul Austriei şi Rege al
Ungariei: Francisc I, datate în Viena, la 6 septembrie 1823.
Fiindcă acele „Litere” sunt specificate meritele personale ale lui Atanasie
şi Constantin Grabovszky, cari a bună seamă că stau în legătură cu cele con-
semnate de către Dr. I. Lupaş şi prin urmare au interese istoric, aflu de bine
că în cele următoare să public „partea acea din” Literele donaţionale, cari se
refereşte la meritele personale ale familiei Grabovszky. Iată-le în traducerea
română a textului latin.
„Considerînd cu bunăvoinţă meritele serviciilor existente ale credincio-

102
şilor noştri Atanasiu comembru al senatului cetăţii noastre libere regeşti de
Pesta şi director al şcoalei naţionale româneşti (valachice) de acolo, precum
şi ale lui Constantin Grabovszky fraţi adevăraţi, cetăţeni şi neguţători ai numi-
tei cetăţi libere de Pesta, cari merite numiţii şi le-au cîştigat la fiecare ocazie
întru promovarea binelui de obşte, căci ambii fraţi, atît în promovarea ser-
viciilor înalte prestate ţării noastre, cît şi în educarea şi înfrăţirea tineretului
şi cultivarea naţională a poporului gr. Neunit întocmit, au dovedit străduinţe
lăudabile, grije deosebită, ţel singular şi libertate, mai cu seamă însă nu
numai prin îndemnarea, ca tinerii studioşi să se nizuiască a precedenţi în
studii, ci şi între zidirea convictului pentru tinerimea mai săracă illirică, cei dintîi
au fost, cari de bună voie au dat sume considerabile în iarna anului 1814, pe
zece tineri săraci, de bună voie i-au provăzut cu îmbrăcăminte, peste tot faţă de
tinerimea studioasă gr. Neunită bunăvoinţă şi libertate deosebită au arătat.
Prin aceste întru promovarea binelui de obşte atari dovezi pe care au dat,
încît prin acele fapte generoase şi-au cîştigat complăcerea noastră cea mai
înaltă.
„Afară de aste ajutoare benevole, pe doi tineri militari, unul din Veszprém,
iar pe celălalt din numita cetate pestană i-au provăzuit cu toate cele de lipsă.
Asemenea pe doi ostaşi călăreţi ai diviziunei călăraşilor oferită nouă din
partea judeţului de Pesta, fără să fi datori, numai din bunăvoinţă şi graţie
pe deplin – au provăzut cu îmbrăcăminte militară recentă, cu arme. Cu cai
şi cu o sumă de bani. Iară cohortei de miliţie pedestraşi din Serbia condusă
la războiu (campania), au donat două steaguri militare. Drept ce cu toate
ocaziile date, ca buni folositori cetăţeni ai patriei s-au dovedit. – Afară de
toate acestea mai cu seamă coroanei ţărei noastre şi alte servicii au prestat.
…………………………………………………………………………………….
„Pentru toate acestea, la cei doi fraţi le donează jumătate din posesia
„Apadia”, situată în judeţul: Caraş, care „jure armorum” prin cucerire a de-
venit posesia ţărei Ungaria (…) iară cealaltă jumătate o dă lui Ştefan Georgie-
vits cointeresat prin condiviziunea făcută în lunile: iunie şi iulie 1823. – Do-
naţiunile le dă cu toate drepturile şi pămînturile eresilor de sexul bărbătesc,
iară erezilor de sex femeiesc numai cu drept de inscripţiune, în valoare de
8798 fl. 45 cr., transpunîndu-le chiar şi dreptul patronal al bisericilor.
„Deodată cu donaţiunile dă şi dreptul de nobilitate lui Atanasiu Grabo-
vszky şi soţia aceluia, văduva Macsinka, născută Starovszky, precum şi frate-
lui său Constantin, fiului vîrstnic George şi fetelor: Elisaveta şi Ana consoartei
sale Caterina născută Mutovszky şi erezilor lor de ambe sexe.
…………………………………………………………………………………….
Insigniile nobiliare sunt: Scut militar, ridicat, împărţit prin 3 linii în trei
cîmpuri colorate: roşu, vînăt şi verde, din care cîmpul superior cu linii ori-
zontale şi perpendicolare este traversat.
În cîmpul roşu stă ridicat pe picioarele din dărăt un leu, privind în
dreapta cu limba scoasă şi coada ridicată pe spate, iară în piciorul drept

103
ţinînd o scrisoare convolută. În cîmpul verde sunt două rîuri arginţii şi un
alt rîu de culoare vînătă. Tot acolo se înalţă 3 coline albe, pe care stă un vul-
tur negru cu aripi extinse, avînd în cioc o creangă, – sub aripa dreaptă este
o stea aurie cu cornuri, iară sub aripa de partea stîngă este. Luna crescîndă,
întoarsă cu secerea. De-asupra scutului este coiful deschis şi de-asupra aşe-
zat pe coroană. Ş.c.l…
Francisc I. Subscrisşii: Princepele Francisc Koháry de Csabragh et Sa-
ityn… Iosif Bistricser – Litterele donaţionate sunt înscrise în Liber regis II.
classis Nr. 64.
Autor: I. Boros
Arhiereu-preposit”13

Precum am văzut, vestea lui Grabovsky şi a meritelor sale ajungînd la curtea

din Viena, împăratul Francisc I. l-a numit „Nobil de Apadia”. Cu acest prilej,
învăţătorul Ştefan P. Niagoe din Pesta îi scrie o odă octroih, intitulată: Pof-
tele inimii cătră cel ce pungheu născutul Domn Athanasie Grabovsky, Domnul de
Apadia, (1823).”14 Îl felicită, numindu-l „patronul Românilor” şi lăundîndu-l
pentru zelul său de a îngriji de biserică şi şcoală şi a da tinerilor ajutor la
studii…
„Ma toate se-nvârtoşesc
Numai prin tine-nfloresc;
Unde pentru ghen se cere
Lucrezi fără-ntârziere”

Atanasiu Grabovsky a avut două soţii, ambele au activat, chiar au fost pre-
şedintele Societăţii femeilor macedoromâne din Pesta. Cea dintîi prezidentă a
acestei societăţi a fost Elena, întîia soţie. În anul 1827 Grabovsky s-a căsă-
torit a doua oară cu văduva lui Constantin Macsenka născută Maria Alexo-
vici.15

Salonul literar din casa Grabovsky

Clădirea din strada Pesti Barnabás numărul 2 a fost construită între 1755–
1756, de Péterffy János, asesor al Curţii de Apel, în locul casei lui Proberger Ja-
kab – marele şef al primei bresle a berarilor. Acesta este singurul monument
al arhitecturii baroce laice din Pesta, care mai există şi azi. Modernizarea
planului de urbanizare a centrului oraşului din secolul următor a decis asu-
pra sorţii caselor mai vechi cu unul sau două etaje, din străzile mai înguste,
considerînd că împiedică dezvoltarea oraşului. Ultimele palate baroce au
fost demolate la mijlocul secolului al XX-lea. Singura excepţie a fost palatul
Péterffy, un palat mai modest ca mărime, proiectat de Mayerhoffer András.
Văduva lui Péterffy, Nefferer Katalin, a lăsat moştenire acest palat, în 1782,
baroanei Oberg Antónia, care l-a vîndut, în 1800, pentru douăzeci şi şase

104
Pictură despre Casa
Grabovsky

Poarta casei Grabovsky

105
de mii de forinţi, negustorului grec Constantin Macsenka. Văduva acestuia
s-a căsătorit apoi cu negustorul Atanasiu Grabovsky, iar clădirea a rămas în
proprietatea familiei pînă în 1888, cînd cîrciumarul Kriszt Ferenc a cumpărat
imobilul. La mijlocul anilor 1930, Wydler Károly a devenit noul proprietar,
reconstruind în 1938 acest palat în care, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, se
afla deja un local, o crîşmă. Restaurantul lui Hasslinger, numit „La cetatea
Buda”, s-a deschis aici în 1831. Între 1864–1941, restaurantul a funcţionat
timp de trei generaţii în administraţia familiei Kriszt, la început cu numele de
Corabia albă (Fehér Hajó), mai tîrziu ca restaurantul Kriszt, iar din 1923 din nou
sub firma „La cetatea Buda (Buda Városához)”.16 Hanul şi restaurantul aveau
mare căutare cu ocazia tîrgurilor care se organizau la fiecare sfîrşit de săptă-
mână în piaţa Primăriei, piaţa din faţa clădirii. În timpul zilei, restaurantul
era frecventat de comercianţii din piaţă, iar seara, de nobilii şi cetăţenii
eleganţi din oraş. În 1931, cu ocazia centenarului, restaurantului i s-a dat
numele de Restaurantul de 100 de ani (100 éves étterem) şi s-a pus şi o pla-
că comemorativă cu această ocazie, pe peretele din exterior.17

Locul de întîlnire a intelectualilor, a membrilor coloniei macedoromâne

din Pesta şi studenţilor români era casa macedoromânului Atanasiu Gra-
bovsky.” El s-a abonat la toate publicaţiile noi în domeniul istoriei şi limbii
aromâne, îndeosebi la Gramatica Daco-Romana sive Valachica a lui Ioan Alexi,
viitorul episcop unit de Gherla în Transilvania şi la Scurt apendice la istoria
lui Petru Maior (Buda, 1828) de Teodor Aaron. Atît Grabovszky cît şi soţia sa
au activat în viaţa socială a comunităţii lor: el ca îndrumător al diferitelor
eforturi de a obţine egalitate pentru aromâni în conducerea Bisericii Orto-
doxe „greco-valahe” din Pesta, iar soţia sa ca preşedintă a Societăţii Femei-
lor Macedo-Române din Budapesta, care a fost organizată în 1815 în primul
rînd pentru promovarea educaţiei în limba maternă. Mai mult, casa lor a
devenit locul preferat de întîlnire al românilor din toate părţile monarhiei
habsburgice, precum şi din principatele Moldovei şi Ţării Româneşti. Între
cei care le-au fost oaspeţi s-au numărat Petru Maior, Damaschin Bojincă,
istoric din Banat, şi membri ai familiei Golescu, care vor avea mai apoi rol
proeminent în revoluţia de la 1848 din Ţara Românească. Ei n-au făcut nici
o distincţie între aromîni şi ceilalţi români, ci i-au tratat pe toţi ca membri
ai aceleiaşi naţiuni, indiferent de graniţele politice. De exemplu, Grabovsz-
ky a făcut în mod generos donaţii Bisericii Ortodoxe din Transilvania. În
1813 a contribuit cu 100 de guldeni la fondul pentru construirea unei reşe-
dinţe episcopale la Sibiu, în care strănepotul său, acum în vîrstă de cinci ani
[Andrei Şaguna n.n. – M. B.], va locui mai tîrziu.
Timp de aproape un sfert de veac, Grabovszky a fost implicat în contro-
versa dintre grecii şi aromânii din Pesta pe tema conducerii comunităţii gre-
co-valahe. Cea mai mare parte a secolului al XVIII-lea grecii au fost cei care
au dominat, însă pe la 1800 aromânii i-au întrecut ca număr şi au devenit

106
Casa Grabovsky în anii 1912

Casa Grabovsky în anii 1926

107
o forţă mai dinamică în viaţa culturală şi de afaceri a comunităţii. Şi unii şi
alţii îşi dădeau seama de rezultatele unei sporite conştiinţe naţionale şi ca
urmare disputele lor au devenit neobişnuit de înverşunate şi de intransigen-
te. În 1808 Grabovszky a reprezentat pe români în încercarea de a avea ser-
viciile religioase atît în limba lor, cît şi în limba greacă. În 1820, ca director
financiar al şcolii valahe întemeiată cu nouă ani în urmă, a reprezentat din
nou naţiunea sa într-o dispută majoră cu grecii, de data aceasta în legătură
cu folosirea şcolii comune. El şi colegii săi au obiectat în mod energic la pre-
tenţiile permanente ale grecilor de a avea prioritate în chestiunile comune
şi au arătat că naţiunea valahă posedă propriile ei calităţi care merită să fie
exprimate şi dezvoltate. În 1835 Grabovszky s-a aflat printre acei aromâni
care au participat la o întrunire comună cu grecii, convocată de către epi-
scopul de Buda Ştefan Stancovici, pentru a încerca să restabilească pacea în
comunitatea ortodoxă.”18
Grabovsky era un om de prestigiu, influent, bogat, prieten cu boierii
din Principate, mai ales cu fraţii Goleşti, avea bune relaţii cu magnaţii ma-
ghiari, era considerat ca mecenatul publicaţiilor româneşti. În atmosfera
spirituală, impregnată de concepţia istorică şi lingvistică a Şcolii Ardelene,
s-au întîlnit în salonul literar al lui Grabovsky numeroşi literaţi şi oameni
de cultură română, între care Petru Maior, Samuil Micu Clain, Damaschin Bo-
jincă, Dimitrie Ţichindeal, Moise Nicoară, Ioan Teodorovici, Ştefan P. Neagoie,
Teodor Aaron, Emanuil Gojdu, Eftimie Murgu, Petru Moaler Câmpeanu, Andrei
Mocioni, Constantin Lecca, Paul Vasici, Partenie Cosma, Zaharie Carcalechi, etc.
Grabovsky ţinea legături şi cu românii din Principate, avea relaţii strînse cu
fraţii Goleşti, care treceau des pe la el.19
Din iniţiativa lui Grabovsky şi a prietenilor săi se tipăreau cărţi româ-
neşti la Tipografia din Buda. O serie de manuscrise aromâneşti, păstrate
în Biblioteca Academiei Române, au aparţinut lui Grabovsky. În casa lui,
pe lîngă subiecte cultural-literare, se mai dezbătea şi spinoasa problemă a
bisericii românilor din Banat şi Ungaria, care era subjugată de ierarhia sîrbă.
Cu timpul, mai mulţi studenţi români ai Universităţii din Pesta frec-
ventau salonul Grabovsky, unde se purtau discuţii serioase de literatură, is-
torie, religie şi se ţineau conferinţe. Toţi scriitorii şi gânditorii mai renumiţi
din acele timpuri s-au perindat prin acest salon. Aici s-a conturat şi a prins
viaţă mişcarea naţională română din Pesta. Ideile celor care frecventau sa-
lonul au fost publicate în revista de literatură Biblioteca românească. Dintre
colaboratorii revistei, mulţi au devenit mai tîrziu literaţi români de renume,
conducători politici, profesori, jurişti şi ziarişti. Grabovsky avea o bibliotecă
foarte bogată, era abonat la reviste şi cărţi publicate în Regatul României
Mai jos putem citi o mulţumire a lui Ioan Teodorovici, preotul din Pesta,
pentru întîlnirile literar-culturale din casa lui Grabovsky. Cartea lui Ken-
gyelácz Pavel, Archimandrit sîrb, Istoria Universală, tradusă de I. Teodoro-
vici, Buda, 1824, Partea I. conţine dedicaţia următoare din partea preotului
din Pesta care era şi corector la Tipografia din Buda:
108
Mormîntul familiei Grabovsky în cimitirul
Kerepesi din Budapesta

Crucea lui Atanasiu Grabovsky în cimitirul

Kerepesi din Budapesta

109
 „De bun ghen născutului domn Athanasie Grabovschi, domnului deşi
în Apadia, la mărita deputaţie, care administrează fundusurile Schoalelor
naţionale, în crăimea Ungariei, de legea Răsăritului neunită, de la locul cel
mai înalt, alesului Condeputat.

De bun ghen născute Domnule!

Fiindcă eu de toată ocasia, care îmi aduce materie de a arăta familiei

Domniei tale, obligarea mea, cu sătoasă bucurie şi cu amîndouă mîinile
mă apuc: pentru aceia nici această de acum ocazie nu putu să treacă, ca să
nu arăt eu printr-însa simţirile mele cele mulţămitoare, pentru multe şi ne-
numărate faceri de bine, cărora eu în casa Domniei tale pururea părtaş am
fost şi pînă astăzi sînt. Nu numai eu singur, ci mulţi naţionaliste Români
sînt, cărora vrerea Domniei tale cea bună, cu cugetul şi cu fapta totdeauna
le-ai adus ajutoriu; apoi aducerea aminte la aşa plasă de faceri de bine, întru
inima mea şi a acelorlalţi, carii au căpătat de la Domnia ta vreun bine, nici
odată nu se va stinge; şi drept aceia am mărginit întru mine ca să-ţi dedicăz
acest opus, carele ţi-l pun aici înainte.
Voind eu această carte, pentru iubitul ghen Românesc prea folositoare,
să o trimit în mijlocul publicumului, cui o putem mai cu cuviinţă închi-
na, decît Domniei tale, de bun ghen născute Domnule, carele la mai multe
ocazii, precum Românilor drept părtinitoriu, aşa şi literaturei Româneşti
patron a fi te-ai arătat.
Deci rogu-te cu cuviinţă, ca să primeşti acest semn mic al cunoaşterii şi
al mulţămirii mele cu acea vrere, cu care eu închin şi pre Dumnezeu pen-
tru buna stare a Domniei tale şi a toată familiei cu inimă firebinte rugînd,
rămîn

al Domniei tale sufletesc păstoriu

Ioann Theodorovici, paroh

În Pesta 1 ianuarie 1824”20

Atanasiu Grabovsky mecenat al tipăriturilor româneşti

din Buda şi Pesta

Cheltuielile de tipărire a publicaţiilor oficiale cădeau în sarcina statului,

asigurînd prin aceasta un venit permanent şi sigur tipografiilor.
Pentru cărţile provenind din iniţiative particulare, cheltuielile erau aco-
perite cînd de cîte „un iubitor de naţie”, cînd de vreun „mare neguţător şi
cetăţean” din Braşov, Giula, Buda, Pesta, Timişoara, etc., menţionat întot-
deauna pe foaia de titlu, sau distins cu cîte o dedicaţie laudativă pe prima
pagină a cărţii. Mecenaţii sau patronii culturii române sînt omagiaţi pe pri-

110
ma sau pe primele pagini ale publicaţiilor pe care le susţin financiar.

Multitudinea gratitudinilor adunate în jurul lui Atanasiu Grabovsky confir-

mă cu prisosinţă faima şi belşugul dărniciilor sale. „El, neguţătorul, fruntaş
între fruntaşi, nobil de şi în Apadia (comitatul Caraşului) a fost condepu-
tat (sau efor) al deputăţiei care a administrat fondurile şcoalelor naţionale
neunite, assesor comitatens la Caraş, preşedinte al Companiei comerciale
greceşti etc. În ianuarie 1816 – de ziua onomastică –, Naum Petrovici îi în-
chină versuri de bună urare salutînd în el pe curatorul şcoalelor naţionale
româneşti din Pesta şi pe bunul şi înflăcăratul patron al culturii româneşti.
Pe el şi Constantin Grabovschi, Zaharia Carcalechi, ferlegherul de cărţi al
crăieştii Tipografii din Buda, şi editorul revistei „Biblioteca Românească”,
în numărul 1 din 1821 al revistei îi numeşte „adevăraţi părinţi a feciorilor
celor săraci, carii au dat şi dau hrană, îmbrăcăminte şi ajutorinţă de a pu-
tea învăţa şcoalele ceale înalte, ca cu aşa feliu de ajutor să poată lumina şi
neamul nostru cel românesc mai nainte vestit şi lăudat”. O deosebire însă
există. Dintre cei doi, mai lăudat este Athanasie. Pe el, în 1824, entuziastul
învăţător Ştefan Popovici Niagoi – un alt promotor de seamă al regenerării
naţionale – îl numeşte „patron al gintei româneşti!”. Aşa-l numeşte şi pro-
topresbiterul Ioan Tomici, directorul şcolilor din districtul Caransebeşului,
care-i arată smerită recunoştinţă pentru a-i fi sprijinit în întregime tipărirea
cărţii Scurte învăţături pentru creşterea şi buna purtare a tinerimii române (Buda,
1827). În versuri îi aminteşte că şi Muza Daciei i se înclină pentru bineface-
rile revărsate asupra tineretului şcolar român.”21

Thomici Ioan, Scurte învăţături, Buda, 1827

Dedicaţia:
De bun ghen născutului
Domn Athanasie Grabovski

Domnului deşi Apadia alesului cetăţean şi la mărita deputaţie, carea admi-

nistrează fundusurile Şcoalelor Naţionale neunite în Crăimea Ungariei, de
la locul cel mai înalt aşezatului condeputat se dedică cărticica aceasta.

Domnule prea onorate,

Patron bun adevarate!
Autorii scriind vr’o carte,
Şi vrînd lumii s’o arate,
Cînd aceia la typ dau
Pré lăudat obicei au,
Închinînd-o vr’unui domn
Naţiei sale ales Patron,

111
 Socotind ca să-l cinstească,
Numele lui să mărească.
Deci şi eu, iată, frate !
Am alcătuit o carte,
După cum aici priveşti,
Pentru scholari romaneşti,
Să se dea de premium
Scholarului celui bun,
Să crească-n creştinătate,
Şi bună moralitate,
Să se bucure cîntînd,
Şi pre Dumnezeu lăudînd.
Însă cînd cartea gătai,
În mare grijă întrai,
Cui cu dreptul s-ar cădea,
A o putea dădica.
Cu acest gînd’nsărcinat
Mă fură somnul în pat,
Şi m’aflai ca şi răpit,
Într’altă lume venit,
Şi văzui, o Doamne bune !
Ce abea se poate spune, –
Pr’alui Romulus nepoţi,
La un loc adunaţi toţi.
Şi o cunună pistrită
Din trandafiri împletită,
Fiind toţi cu mîna dreaptă,
Ziceau: Aceasta aşteaptă,
Pre un patron prea iubit
ATHANASIE numit,
Ce în Peşta lăcuieşte
GRABOVSKI se pronumeşte. –
Şi cînd acest nume se cuvîntă,
Muza Dachiei s’arată,
Şi zburînd peste cunună
Cu o dulce voe bună,
Şi cu lina sa zburare,
Face aurei mişcare,
În laturi toate privi,
Apoi odată porni,
Prin a buzelor clătire
A vărsa un viers subţire:
„Acea cunună pistrită

112
 –Lui GRABOVSKI e gătită,
„Însă GRABOVSKI să ştie,
„Cum că tîrziu va să vie
„Să ia el a sa cunună,
„În nespusa voe bună;
„Dînsul are să trăiască,
„Şi mulţi ani să vieţuiască,
„Ca el cu cele avute,
„Ghintei sale să ajute.”
Cînd muza aşa grăi
Tare în aripi lovi,
La mine aproape veni.
Şi mereu aşa şopti:
„Dă cărticica la lume
„Într’alui GRABOVSKI nume,
„Nu-ţi fie nici cît sfială,
„Căci fără de îndoială
„Acel bun şi milostiv om,
„Şi a naţiei patron
„Cărticica va’ndregi
„Şi voios o va primi.”
Deci ATHANASIE frate!
Lăsînd gluma la o parte,
Primeşte acest op al meu,
În seama lui Dumnezeu,
Carele să-ţi dea viaţă
Spre sporul celor ce’nvaţă
Spre binele neamului
Spre folosul clerului
Întru mulţi ani fericiţi,
Cu de toate îndulciţi;
Norocul să-ţi înflorească,
Şi toate să-ţi prisosească;
Paşul care-l vei păşi,
Ori unde şi în ce zi,
Să-ţi răspundă bucurie,
Şi pacinică veselie: –
Care toate eu poftind
Rămîn pururea şi sînt,

Al nobilitatei Tale. Cel mai umilit autor

Ioan Thomici22

113
„Atestările evocate sunt departe de a epuiza meritatele laude şi mărturisiri
ale recunoştinţei cu care a fost răsplătit în viaţă. Am reţinut ca încheiere o
mărturisire edificatoare sub mai multe aspecte, care vorbeşte de la sine. Ea
aparţine clericului greco-catolic Theodor Aaron (1803–1859), o viitoare figu-
ră marcantă din elita Bisericii unite. Aprecierile superlative pe care le cităm
sunt reproduse din pagina de onoare a cărţii sale Scurtă apendice la Istoria lui
Petru Maior…, carte care tot cu banii lui Athanasie Grabovschi se tipărise la
Buda în 1828:
„O fericită eşti naţie românească! cum ai ajuns a creşte un bărbat aşea
mare, cum e nobilul Athanasie Grabovschi de Apadia, care spre deşteptarea
şi luminarea ta, nice sudorile, nice averile nu-şi cruţă, semn şi mărturie a
prea dedatei inimii sale spre faceri de bine, de pururea va rămâne şi această
cărticică, pre care sub prea puternică patronirea sa a o primi, de bună voe
cu mână darnică, s-au îndurat.
Pentru o facere de bine aşe de mare şi eroică cum e aceasta a domnii tale
cei prea mărite, a-ţi da io umilită mulţumire înaintea publicului, datoriu
m-am ţinut”.23

Tot cu ajutorul lui Grabovsky studentul pestan Petru Moaler Cîmpeanu (origi-
nar din Otlaca) a publicat o broşură în 1829 închinată lui Nestor Ioanovici.
În aceasta se exprimau sentimentele de bucurie ale tineretului universitar
român din Pesta cu prilejul alegerii lui N. Ioanovici ca episcop al Aradului.
Cartea este prezentată în Bibliografia lui Veress în felul următor:
„Simbolul Plinelor de bucurie simţiri, carele, Tinerimea academică Ro-
mână din Pesta (prin patronimea Prea cinstitului şi de nobil gen născutului
D. Atanasie G r a b ov s k i de Apadia, Acelui Cu învăpăiată dorire spre cultura
Neamului Românesc cuprins; precum şi la mărita Deputaţie, carea admi-
nistrează Fundusurile Shoalelor Nationale de l. g. n. u. alesului Condeputat
ş.a.) Prea Strălucitului şi prea Sfinţitului D. Nestor Ioa nov ic i , din mila lui
Dumnezeu în Eparhia Aradană cu vrednicie alesului d. L. g. n. U. Episcop;
precum şăi în Luminatul Comitat al Aradului assesor şi a. cu ocasia aşezării
Sale în scaunul Episcopesc din inimă fiască şi umilită, îl întinde.
În Buda, 1829. Cu Tiparul Crăescii Universitate din Pesta.
La şfîrşit: Petru MOLLER în Crăiasca, şi pea luminata a Sciinţelor Uni-
versitatei Pestană I-lui an a Legilor Auzitoriu.
Pe dosul foii de titlu: Nu din datină, ci din însăşi în născuta Legea Firei ne
îndemnăm, şi ne învăţăm întru întîmpinarea celui de cât noi mai bătrân cu
anii, mai mare cu sufletul, mai înţelept cu mintea, mai putearnic cu fapta,
mai înalt cu starea, cu umilinţă fiască a eşi: acestuia a ne supune, pre acesta
al asculta, şi întru toate în scopul urmării fericirei noastre făcute Demândă-
ciuni cuviincioasa obedinţă ai arată.”24

114
Andrei Şaguna locuitor în casa Grabovsky

Clădirea, casa Grabovsky are o semnificaţie şi pentru Biserica Română Or-

todoxă din Transilvania şi din Ungaria. Aici a trăit între anii 1823–1829 şi
Atanasiu Şaguna (care, mai tîrziu, adoptă numele de Andrei Şaguna), mitro-
politul Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania şi Ungaria – nepotul
proprietarului casei – în perioada cînd îşi făcea studiile liceale şi pe cînd era
student la drept.

În octombrie 1814 tribunalul a ordonat Anastasiei Şaguna să-şi dea copiii

în grija arhidiaconului romano-catolic de la Miskolc, care, la rîndul său, îşi
asuma răspunderea pentru educarea lor morală şi spirituală în noua confe-
siune a tatălui lor. În octombrie 1815, pentru a evita aducerea la îndeplinire
a hotărîrii tribunalului, ea s-a mutat împreună cu copiii la Pesta, în casa un-
chiului său Anastasiu Grabovsky, negustor bogat şi unul din conducătorii ma-
rii comunităţi macedororomâne, cu o clară conştiinţă socială. Acolo copiii
au urmat şcoala grecească, au mers la biserica greco-valahă şi au continuat
timp de aproape un an să fie crescuţi în religia ortodoxă.25

Sentimentul misiunii sociale al lui Şaguna era foarte dezvoltat. În timpul

celor şase ani petrecuţi în casa familiei Grabovsky din Budapesta (din 1823
pînă în 1829), unde s-a alăturat cu entuziasm societăţii cosmopolite, a venit
în contact cu noile şi viguroasele curente sociale şi culturale.
În prim plan se aflau acele idei care treziseră conştiinţa naţională a in-
telectualilor macedoromâni şi i-a îndemnat să cerceteze tradiţiile lor istorice
şi lingvistice. Ei datorau o mare parte din inspiraţia lor scrierilor istorici-
lor şi filologilor români din Transilvania, mai ales lui Samuil Micu-Clain,
Gheorghe Şincai, Petru Maior. Toţi cei trei învăţaţi transilvăneni au trăit la
Budapesta la începutul secolului al XIX-lea, fiind editori şi cenzori de cărţi
româneşti publicate în Tipografia Universităţii din Buda.
În casa lui Grabovsky, pe lîngă subiecte cultural-literare, se mai dezbă-
tea şi spinoasa problemă a bisericii românilor din Banat şi Ungaria, care era
subjugată de ierarhia sîrbă. Lupta începută de giulanul Moise Nicoară – care
trecea pe la casa Grabovsky – era apreciată de societatea română din capi-
tala ungară.26
„Prin urmare, tînărul Anastasie Şaguna putea aici, în casa unchiului
său, să primească o creştere aleasă, deplin corespunzătoare poziţiunii sale
înalte din viitor. Parte prin vaza şi trecerea unchiului său, parte prin co-
nexiunile sale colegiale în şcoală, în liceu şi la Universitate, el îşi făcuse
cunoscuţi şi avea intrare în casele cele mai de frunte din Pesta. Renumitul
Maghiar literat şi bărbat de Stat, fost ministru, Baronul Eötvös, stătea în
legături amicale cu Şaguna încă din tinereţe.”27 În acest timp, Şaguna a legat
o trainică prietenie şi cu viitorul mecenat Emanuil Gojdu.

115
 Singura informaţie precisă despre efectul renaşterii macedoromâne asu-
pra lui Anastasiu Şaguna ne provine de la Nicolae Popea care relatează fap-
tul că Şaguna a început studierea sistematică a daco-românei la îndemnul
unchiului său. Nu se ştie precis dacă în familia comerciantului macedoro-
mân Naum Şaguna din Miskolc se mai vorbea limba română.28
Mediul cultural şi religios în care a trăit i-au conturat încă din tinereţe
lui Anastasiu Şaguna, o personalitate profund ataşată de interesele naţiunii
sale. Educaţia aleasă şi calităţile sale deosebite au stîrnit în curînd admiraţia
contemporanilor.

Andrei Şaguna în toată viaţa şi cariera sa a ţinut strînse relaţii de rudenie

cu membrii familiei Grabovsky. Mamă-sa şi fraţii săi au fost înmormîntaţi
în cripta acestei familii. Anastasia Şaguna în ziua de 17 ianuarie 1836 a fost
înmormîntată de vestitul preot-scriitor Ioan Teodorovici în cimitirul Kerepesi
din Pesta, în cripta familiei Grabovsky, unde peste cîţiva ani se sălăşluiră şi
rămăşiţele pămînteşti ale copiilor săi, Evreta şi Ecaterina. Ca un fiu credin-
cios şi frate iubitor, episcopul Şaguna aşează în anul 1849 la mormîntul lor
o cruce de piatră cu această inscripţie:
Mult iubitei sale mame Anastasia
Prea preţuitului său frate Vreta
Şi dulcei sale surori Ecaterina
Ridică monumentul acesta
Andreiu Şaguna, Episcopul Ardealului 184929
Soţia lui Constantin Grabovsky, Ecaterina Mutovsky, în testamentul
său a lăsat 200 Fl. şi pentru episcopul Şaguna.30 El a avut strînse legături, cu
George Grabovsky, fiul lui Constantin. În decursul boalei a fost vizitat Şa-
guna în anul 1872 la Sibiu de rudenia sa George Grabovsky din Pesta, cînd
boala mitropolitului nu progresase aşa de tare.31

Activitatea lui George Grabovsky

George Grabovsky a fost fiul cel mai mare a lui Constantin Grabovsky. El
a mai avut doi fraţi pe Atanasiu şi Constantin şi o soră Elisabeta. Din anii
1840 împreună cu tatăl său lucra ca comerciant în magazinul lor de pos-
tavuri. Familia întreagă, copiii lui Constantin trăiau pînă în 1888 în casa
moştenită de la unchiul lor, Atanasiu Grabovsky.
George Grabovsky cu timpul s-a lăsat de negoţ şi a ocupat locuri de con-
ducere în viaţa industrială şi bancară. Era membru în comitetul de condu-
cere la: filiala Osztrák Nemzeti Bank, la Pesti Kereskedelmi Bank, la Pesti
Hazai Első Takarékpénztár. Era vicepreşedinte, la Király Serfőzde, la Sal-
gótarjáni Vasműnek, la Pécsi Brikettgyár şi la Első Magyar Gépgyár Rt.. La
şfîrşitul carierei sale ocupa posturi şi funcţii înalte în sfera industrială, eco-
nomică, bancară şi administrativă.32 În 1873 mebrii familiei Grabovsky au

116
Înştiinţare despre decesului lui George Grabovsky în revista „Familia”

Palatul Familiei Grabovsky din Budapesta, Városligeti fasor nr. 13.

117
fost dintre cei mai mari contribuali din Pesta. Au plătit 1079 Fl impozite.33

George Grabovsky a fost un membru foarte apreciat în cercul coloniei ma-

cedoromâne-române din Pesta. Conlucra cu cei mai cunoscuţi membri ai
acesteia. Alături de Michail Széher şi Gheorghe Ioanovici de Dulău era în-
sărcinat cu aplicarea prevederilor testamentare a lui Emanuil Gojdu.34 Geor-
ge Grabovsky a fost membru în multe asociaţiuni. Timp îndelungat a fost
deputat al primăriei din Pesta. La decesul său Adunarea Generală a adus o
hotărîre prin care i se mulţumeşte munca şi devotamenul său pus în slujba
administraţiei publice din capitala ungară.35

George Grabovsky în testamnetul său a lăsat sume considerabile şi pentru

scopuri naţional-culturale, printre altele a donat şi pentru ASTRA din Sibiu
(a cărui prim preşedinte a fost Andrei Şaguna) şi pentru Academia Română.
Despre acest act al lui putem citi în Procesul verbal luat în şedinţa ordinara
a comitetului ASTRA în 7 decembrie 1875:
„Se ia spre ştiinţă §. 181. Secretarul II. aduce la cunoştinţă comitetului,
că tribunalul reg. din Buda-Pesta au trimis în copie testamentul lui Georgiu
Grabovski din Pesta, din care se vede, că s-a testat pe seama asociaţiunei suma
de 400 fl. Iar pe seama academiei suma de 300 fl.
Nr.293
Comitetul luînd cu plăcere în cunoştinţă împărtăşirea acelui testament,
decide a se împuternici dr. Ioan caval. de Puşcariu din Pesta pentru încasarea
sumelor indegitate, în numele asociaţiunei.”36

George Grabovsky şi alţi membri ai familiei au fost mecenaţii multor iniţi-

ative naţional-culturale româneşti din Budapesta. Participau la diferite ma-
nifestări organizate de colonia română de aici. Studenţii de la universitatea
din Budapesta de multe ori primeau ajutoare din partea familiei. Societa-
tea „Petru Maior” a fost constant sprijinită din partea lor, dar mai ales din
partea lui George Grabovsky. Studenţii români din Budapesta s-au bucurat
totdeauna de sprijinul său şi casa lui le era totdeauna deschisă pentru ei.

118
 ANEXE
1

Atanasiu Grabovsky de Apadia

Atanasiu Grabovsky de Apadia, ruda neuitatului Andrei baron de Şa-

guna, era comerciant mare în casa sa proprie şi asemenea mare mecenat al
tinerimei. Nici de la dînsul nu se îndepărta nimenea nemîngîiat.
Ruda dînsului Teodor Muciu (cu numele clasic roman) a fost asemenea
neguţător şi totodată mare literat. Avea mai toate cărţile referitoare la istoria
şi literatura română, avea „Gazeta Transilvaniei”, „Foaia pentru minte şi ini-
mă” şi toate jurnalele române fără să-i fie lipsit măcar un număr. Adeseori
îl vedeam afunzit în discursuri serioase cu Gozsdu cu privire mai mult la
trecutul şi prezentul Românilor. Cu alţii puţin vorbea avînd defect la auz.
Bibliotecă mai bogată n-a avut nimenea dintre Românii din Budapesta. În
mare parte este legat de numele lui şi călindaruiul numit a lui Gozsdu, pri-
mul călindar cu litere latine.

[Omega, Din vremurile trecute – Colonia română din Pesta, In: „Drapelul”,
1901, nr. 45, p. 2.]

Grabovszky Athanáz
Grabovszky Athanáz, (apádiai), Krassó vármegye táblabírája a Pesten épülő
magyar színház létesítésére 100 ezüst frt-ot adományozott oly célból, hogy:
„az első alapjául fordíttassák ama nyugpénzes intézetnek, melly elgyen-
gült és megöregedett magyar színészek s színésznék ápolására szolgáland.”
1837. márc. 31-én.

[Honművész, 1837. 32. szám, 253. oldal.]

Grabovszky család
A név alapjául a balkáni kisváros, Grabovo neve szolgálhatott. Az első di-
aszpóra névanyagában Grabovan forma is megtalálható. Miskolci kereske-
dőkként jelentős lengyelországi kereskedelmi kapcsolatokkal bírtak. Erede-
tileg más volt a nevük. A családból a legismertebbek Athanáz és Konstantin
voltak.

119
Grabovszky Athanáz 1790 körül került Pestre, nagy kereskedői karriert futott
be, de egyes adalékok szerint nem volt válogatós a módszerekben. Bőrrel
és pokrócokkal kereskedett. Jelentős volt jótékonysági tevékenysége (talán
ezzel kívánta ellensúlyozni a róla keringő rosszabb híreket).

Grabovszky Konstantin 1809-ben nyert Pesten polgárjogot. 1817-ben posztó

nagykereskedést nyitott. Üzlete a mai Vörösmarty téren volt, lakása a család
Városháza utcai házában volt. Egy ideig birtokosa volt az 1756-ban épült
Péterffy–Christ-háznak (a mai Pesti Barnabás és Galamb utca sarkán). A
leszármazottak még az 1870-es években is itt éltek.

Legidősebb fia, Grabovszky György különböző bankoknál és ipari vállala-

toknál viselt vezető tisztséget. Fiatalabb fia pedig az 1871–1872. évi címtár
tanúsága szerint hivatalnok volt. 1868 áprilisában tartotta alakuló ülését
a pesti Lloyd palotában a „Pesti Tengerhajózási és Rakomány kölcsön-adó Rt.”,
melynek alapítói között ott találjuk Grabovszky Györgyöt (többek között
Trefort Ágoston társaságában): hajózási engedélyük a Duna magyar és nem-
zetközi vizeire is kiterjedt, a mellékfolyókkal egyetemben. (Ezen részvény-
társaság azután 1871-ben beolvadt az ekkor megalakult „Egyesült Magyar
Gőzhajózási Társulat”-ba.)
Grabovszky első felesége Ráth Helén volt, aki német pékmester pol-
gárcsaládból származott (édesapja az öreg Ráth Károly (Buda, 1821–1897.,
Buda) Budapest első főpolgármesterének unokaöccse volt). Grabovszky
György görög kereskedőként nagyban szállított posztót a Balkánra. Vagyo-
nos emberként élt: háza volt a Kötő utcában (a XX. század elején még állt
ez az Angyal utcába hosszan benyúló, szép, barokkos portállal bíró és erké-
lyes épület); és az ő háza volt a Gizella téren az 1910-es években még álló
2 emeletes ház a Borhegyi üzlet mellett. (Itt említenénk, hogy a mai pesti
Kossuth Lajos utcát ebben az időben Hatvani utcának nevezték: az itt álló
ruhásbolt a Balkánról érkezett kereskedőket látta el: ezt az is igazolja, hogy
görög felirat is volt a bolton. Görög István üveges üzlete szintén a Hatvani
utcában, a 15. szám alatt állt.)
Tétényben volt szőlőbirtoka (présháza 1 szobából állt, és volt még itt
kőpince és lóistálló is, szüretkor szívesen látta baráti társaságát.
Budapest legnagyobb adófizetői közé tartozott: 1873-ban a Grabovsz-
ky-család 1079 forint házbéradót fizetett.
A Fiumei úti temető egyik impozáns műemléke az empire stílusú Gra-
bovszky–sírbolt.

[Sasvári László-Diószegi György Antal, Pest–budai görögök, Budapest, 2008.

p. 20–21.]

120
 4

A városligeti fasor (1800–1873)

A városligeti 7–8. számot viselő kettős telek tulajdonosa 1800–1809-ig

Constantin Macsenka volt, tőle 1809-ben örökölte özvegye, született Hele-
na Sturm, aki ugyanekkor eladta a kettős telket Constantin Grabovszkynak.
(BFL IV. 1215.d. Pesti telekátírási jegyzőkönyvek 13. kötet, Vin. 36–37.
lap.). A szomszédos, 6. számú telek átírás jegyzőkönyvéből tudjuk, hogy
Helena, született Sturm ekkor – 1809. augusztus 3-án – már Athanas Gra-
bovszky felesége volt (uo. Vin. 34–35. lap.). A bonyolult történetet Bácskai Vera
könyvéből ismerjük. Athanas Grabovszky Constantin Macsenka alkalma-
zottja volt, aki annak 1806 körül bekövetkezett halála után feleségül vette az
özvegyet. Az özvegy belvárosi ingatlanait új férjére íratta, városligeti szőlő-
jét (ez azonos lehet 7–8. számot viselő ingatlannal) eladta férje testvérének,
Constantin Grabovszkynak. Macsenka hirtelen halála és az özvegy új há-
zassága a pesti görög közösségben híresztelésekre adott okot. (A Grabovszky
családról: BÁCSKAI 1989. 132–138.). (Constantin Macsenka nevének írása
meglehetősen változatos: a telekkönyvekben a Macsenka írásmód szerepel;
Bácskai a Macsinka változatot, Turányi a Matzenka formát használja.) Az in-
gatlan 1874-ig Grabovszky Konstantin nevén szerepelt a telekkönyvben, (BFL
IV. 1324. Pesti telekkönyvek 64. kötet, 90–91. lap) noha ő az 1840-es évek vé-
gén, felesége 1853-ban meghalt (BÁCSKAI 1989. 137.). Az asszony 1850-ben
írott, majd 1852-ben kiegészített végrendeletéből csak következtetni lehet,
hogy a teljes jogú örökös Grabovszky György és az örökrész felvételében korlá-
tozott, csak a kamatok kézhezvételére jogosult, könnyelműen adósságokat
csináló két ifjabb fiú örökös bonyolult tulajdoni helyzete miatt egyszerűbb
volt az ingatlan tulajdonjogát évtizedekig nem bolygatni (BFL IV. 1210. cc.
AN 5551. 14563/1853.).

Városliget No 7–8. (Mai cím: Városligeti fasor 13, Damjanich utca 18, 20,
Bajza utca. 2–16.) Építési tervek nem találhatók. Halácsy 1871-es térképén
(beltelkek 25. és 36. szelvény): A kettős telek kb. 5:7 arányban keresztben
kettéosztva. A Damjanich utca felé a nagyobb terület csaknem sima zöld,
mintha mezőgazdasági terület lenne, benne mindössze a 8.-ban egy két-
részes kisebb faépület. A fasor felőli telek kertje szimmetrikus elrendezé-
sű, növénycsoportokkal, majd a választóvonal közelében dombon tömzsi
T alapformájú téglaház jele. (Ez a ház lehetett a Leyrer által említett egyik
épület, tulajdonosa Macsenka, majd Grabovszky.)

[Gábor Eszter, A városligeti fasor (1800–1873), In: „Magyar Műemlékvéde-

lem”, Budapest, 2006, p. 180–209.]

121
 5

Városligeti fasor 13.

A Bajza utca sarkán álló ingatlan egy 1892. február 22-én kelt adásvételi
szerződés alapján dr. Grünwald Mór és neje, szül.: Stern Etelka tulajdonába
került. Ezt követően 1892 és 1893 között itt épült fel dr. Grünwald Mór női
magángyógyintézete, amely az 1890-es évek egyik legtermékenyebb neo-
barokk építésze, Schannen Ernő terve szerint valósult meg – részben kéte-
meletes formában.
A fasor páratlan oldalán már a 1880-as évek végétől megjelentek a „kö-
zépületek”. A Dózsa György út sarki telekre még 1871/72-ben épült Weber
Antal terve szerint Batizfalvi Sámuel gyógyintézete, 1886-ban a Városlige-
ti fasor 11. számú telekre a Glück-féle szanatórium, ide a 13. számúra a
Grünwald-szanatórium, 1893–1896-ban a 9. számúra a Herzl-szanatórium
épült. Ezeket összevonva létesült 1945 után a fasorban a BM Korvin Ottó
Kórház. Ezt, illetve utódját 2007-ben zárták be és ürítették ki, és jelenleg
üresen áll.
A városligeti 7–8. számú kettős telek (mai cím: Városligeti fasor 13,
Damjanich utca 18, 20, Bajza utca. 2–16.) 1800–1809 között Constantin Ma-
csenka görögkeleti vallású – 1789 óta pesti polgárjoggal bíró – rác kereskedő
tulajdonában volt. A Halácsy-térkép szerint a telken állt egy ház, vélhetően
Macsenka építtette. Az ingatlan 1809-ben lett Grabovszky Constantin tulajdo-
na, és 1874-ig az ő nevén szerepelt a telekkönyvben, noha ő az 1840-es évek
végén meghalhatott. Az épületről későbbi említést nem találni, Grabovszky
Katalin sz.: Mutovszky meg sem említi végrendeletében, noha az ingatlant,
a végrendelet nélkül elhunyt Grabovszky Constantintól, közös fiuk, Gra-
bovszky György örökölte.

[http://mierzsebetvarosunk.blog.hu/2016/04/24/varosligeti_fasor_13?utm_
medium=doboz&utm_campaign=bloghu_cimlap&utm_source=kult]

6
Fővárosi Közgyülés XIV/I. 1875. évi június hó 30-án tartott
rendes közgyűlés jegyzőkönyve

[502.] 492. Grabovszky György fővárosi törvényhatósági bizottsági tag halálá-

nak bejelentése

[250/a.] [Előterjesztés] Elnöklő főpolgármester úr szomorú kötelességet tel-

jesít, midőn utólagosan bejelenti, hogy a városi közügyek körül érdemek-
ben gazdag Grabovszky György fővárosi bizottsági tag a közelebbi napok-

122
ban hirtelen halállal kimúlt. A közgyűlés érzelmével vél találkozni azon
indítványában, hogy a boldogultnak érdemei törvényhatósági jegyzőköny-
vünkben megörökíttessenek, ’s erről a boldogult testvére értesíttessék.

[Határozat] A közgyűlés ezen gyászjelentést fájdalmas érzettel veszi tu-

domásul, mert a boldogult személyében a fővárosi törvényhatóság egyik
oly kitűnő tagját nélkülözi örökre, ki részint mint szab. kir. Pest városának
számos éveken keresztül volt képviselője, részint az egyesített főváros tör-
vényhatóságának bizottsági tagja, a körébe vágó szakügyekben alapos isme-
reteivel és tevékeny munkásságával a városi közügyekben kitűnő szolgála-
tokat teljesített. Midőn tehát a közgyűlés a boldogultnak érdemeit törvhat.
jegyzőkönyvében megörökíti, erről egyszersmind a boldogult családjának
visszamaradt tagját jkv. kiv. [jegyzőkönyvi kivonaton] értesíteni határozza.

Nyílttér

A „Haza“ életbiztosító és hitelbank igazgatóságának

Budapesten.

Nyilvános elismerés.

Boldogult bátyám néhai apádiai Grabovszky György a „Haza“ életbiztosító

társaságnál halála esetére tízezer frtra biztosítva lévén, ezen összeg neve-
zett társulat által mai, s így halála után hatodik napon kifizettetett. Ezen
dicséretes eljárás nyilvánosságra hozatala által méltányos elismerésemnek
kívántam kifejezést adni.

Kelt Budapesten, 1875. junius 25-én.

Grabovszky Szilárd s. k.
[Szabolcs, 1875, 32.sz.]

8
Apádiai Grabovszky Atanáz Ignác
Grabovszky Konstantin görög eredetű pesti nagykereskedő (1823- magyar
nemes) és Mutovszky Katalin fia. Pest, 1827., görög keleti vallású. Nőtlen.
1848 nyarán a pesti Földváry-féle önkéntes zászlóalj katonája a Dél-
vidéken. Okt. 1- őrmester a Békés megyében, ill. Aradon szerveződő 30.

123
honvédzászlóaljnál. Dec. 14 (16.) – hadnagy, 1849. máj. 13 (ápr. 18.) – fő-
hadnagy alakulatánál a bácskai (IV.) hadtestnél. 1850. januárjában Pesten,
mint alkalmatlant nem sorozzák be. 1867. a Pest városi Honvédegylet tagja.
Bankhivatalnokként hunyt el, Budapest, 1874. máj. 24. Közlöny 1848/189. és
1849/106., Mikár Zs. I. 28. és II. 55.: Kempelen Béla IV. 362., MOL: Hm. Ált.
I849. 27106., Hadtört. Múzeum: Kézirattár I11848/49. 2420/Em., Gyászjel. OSzK.,

[https://www.arcanum.hu/hu/online-kiadvanyok/Bona-bona-taborno-
kok-torzstisztek-1/hadnagyok-es-fohadnagyok-az-184849-evi-szabadsag-
harcban-2/g-8CF/apadiai-grabovszky-atanaz-ignac-9CC/]

Az egykori Péterffy-palota és annak mestere

Buda és Pest XVIII. századi szellemének művészetét a maga érintetlen szép-

ségében már csak e kor templomai s egy-két csodálatosan megmentett vilá-
gi épület tartotta fenn számunkra.
Pedig a XVIII. század húszas éveiben megindult jelentősebb építkezé-
sek Mária Terézia uralkodása idejében már oly nagyarányúak voltak, hogy
a két testvérváros mint művészeti centrum, a vezető szerepet teljesen ma-
gához ragadta. A török felszabadulás utáni, romokból épült s egyszerű há-
zakból álló városképet a békés fejlődésnek és felvirágzásnak nyomába lépő
magasabb művészi igények új, szebb külsőre változtatták át. Egymásután
épülnek fel a díszesebb házak és paloták; azonban nem a nyugati államok
gazdagságából eredő pompázó és arányaiban hatalmas palotatípusaihoz
hasonlóan, hanem mint bájos, közvetlen, polgárias architektonikus meg-
nyilatkozások, amelyeknek egyik gyöngyszeme, a még ma is fennálló ti. n.
Krist-féle ház a Piarista-u. 10. sz. alatt.

E kisebbszerű palota telkén, úgyszólván mindjárt a török uralom megszű-

nése után Brian Mór savoyai kereskedő épített házat, mely az akkor még
teljesen szabad Fő- vagy Piac-téren állott.
A jelentéktelen külsejű házat, mely több tulajdonos kezén ment át,
1755-ben somoskői Péterffy János báró királyi ítélőtáblai ülnök vette meg
6500 forintért, hogy azt lebontva, helyébe főúri palotát emeltessen. Pé-
terffy báró, mint ahogy valószínűleg az akkori főurak legtöbbje is, a vá-
ros és környékének elismert művészeti irányító mesterét, a Salzburgból
fiatalon Magyarországba került s Pesten letelepedett Mayerhoffer Andrást
bízta meg palotájának felépítésével. Mayerhoffer nevével Savoyai Jenő her-
ceg félbemaradt ráckevei kastélyának befejezésénél találkozunk legelőször,
aki 1724-ben pesti lakos s 1729-től kezdve városi építőmester volt. Benne
véljük felismerni a régi pesti kálvária nagytehetségű mesterét is, akit egye-

124
lőre csak stíluskritikai alapon több magyarországi kastély s főleg Pestnek
barokk szellemű architektonikus átalakulásával hozhatunk kapcsolatba. A
városi tanács úgyszólván állandóan foglalkoztatta mesterünket, kinek neve
ott szerepel a piaristák és a hatalmas Sötér (Söttör)-kúria építkezésénél is.
Ugyancsak Mayerhoffer építette át 1759-ben a mai Károlyi-palota helyén
állott gróf Barkóczy Ferenc, akkor még egri püspök fényes palotáját, mely
kilenc napig Mária Teréziát is vendégül látta pesti látogatása alkalmával.

Péterffy báró palotájának építése 1756-ban veszi kezdetét s a mester nevét

az a jegyzőkönyvileg is felvett szerződés nevezi meg, melyet egy felállítan-
dó tűzfal ügyében a szomszédos ház tulajdonosa, Merzinger János gyógy-
szerész özvegye kötött a palota építőmesterével, Mayerhofferrel. 1756-ban
jelent meg ugyanis a városnak azon rendelete, hogy mint más városokban
is a gyakori tűzvészek terjedésének megakadályozására, az építőmesterek
kötelesek legyenek itt is az újonnan épülő házakat tűzfallal ellátni. A leg-
apróbb részletekre is kiterjedő szerződés záradéka rendkívül fontos adattal
gazdagította barokk művészetünk anyagát, mert nemcsak az építés idejét,
hanem a mestert is megnevezi.

Mire a belső berendezéssel is elkészültek, a palota ura, a somoskői Pé-

terffy báró ág utolsó tagja meghalt s a tulajdonjog átszállott felesége, szül.
Neffczer Karolin bárónőre. 1782-ben végrendeletileg Oberg Antonia báró-
nő kapta meg a palotát a hozzátartozó rétekkel együtt, melyet 1800-ban
26,000 frtért a Macedóniából Pestre telepedett dúsgazdag görög kereske-
dőnek, Macsenka Constantinnak adott el. Macsenka halála után özvegye
ismét férjhez ment Grabovszky Athanáz kereskedőhöz s így került a palota
ennek a családnak birtokába, mely még ma is sokaknak, mint a Kötő-utcai
Grabovszky-kúria maradt vissza emlékezetükben. 1888-ban vétel útján Krist
Ferenc vendéglős lett tulajdonosa s a Krist-család örökösei gondozzák és
kegyelettel őrzik még ma is a szűk és magasra feltöltött utca modern házai
közé rejtett barokk-rokokó emlékeink egyik hazai ékességét.

Az egyemeletes zárt, tömegszerű épület keskeny homlokzatának művészi

megoldásával sokáig pompázó dísze volt a forum civitatisnak. Síkszerűen
kezelt falfelületének ritmusát, gazdagságát, festőiségét azonban csak az alig
kiemelkedő középrizalit kapuzatából szétáradó architektonikus szabadság
és nyugtalanság adja meg. De e kapuzat kétoldali pilléreiből kiemelkedő
hermatörzsű atlaszok nem az általánosan elterjedt szokásnak megfelelően
az erkélyt tartó pillérfőt vagy gerendázatot támasztják alá, hanem éles profi-
lú konzolokat tartanak fejük fölött, ami kissé játékossá teszi architektonikus
funkciójukat. S éppen ezen sajátosság fűzi palotánkat Grassalkovich Antal
gróf hatvani kastélyának kapuzatához, mely viszont a pesti Jeszenovszky
Sámuel kamarai ügyész palotájának (a mai Franklin-Társulat háza, Egyetem

125
utca 4.) eredeti kapuzatával mutat szorosabb kapcsolatot s amelynek építé-
si idejét a telekkönyvi adatok alapján 1758–59-re tehetjük. De nemcsak a
kapukiképzésben bontakozik ki legerősebben Mayerhoffer alkotó erejének
egyéni vonása, hanem az egész középrizalit megfogalmazási módjában is.
Ugyanis a ballusztrádos erkély hangsúlyát felfelé törekvésében egy nyugal-
masabb, lefojtott, józan befejezésű középrész váltja fel, amely lizénák és
dísznélküli, megnyúlt, hármas ritmikájú ablaksorával mintegy csökkenti a
szétáradó mozgalmasság erejét. Az oldalak ablaklezáródásai már díszeseb-
bek s egy magasra tolt, csak az ablakközépre kiterjedő keskeny koronázó
ívből állanak, melyet két oldalról a sarkok kagylós és virágfüzéres volutáira
helyezett vázák fognak körül. Csaknem azonos megoldással találkozunk
a két év előtt lebontott Grassalkovich Zsuzsanna-ház (Veres Pálné-utca 8.
sz.) kapuzatának lezáró díszítésében is, ami még jobban igazolja a helyi
kölcsönhatásokat, esetleg szerzőközösséget.

Az összefogó lezárást a plasztikai díszekkel koronázott tympanon adja

meg, melynek gazdag térkitöltésében oly elemeket vélünk találni, amit
Mayerhoffer stílusára, ha már ilyenről beszélhetünk, jellemzőnek tartunk.
Azok a trófeáktól körülvett, vagy játékos puttók, avagy az erőt szimbolizáló
ágaskodó állatok által tartott éles szegélyű címerek, melyek eddig a hatalmi
öntudatnak voltak hirdetői, itt egészen más értelmezést kaptak. A házastár-
sak egyesített címerei bizonyos benső tartalommal, elágazó naturalisztikus
virágfüzérek és gazdagvonalú rokokós díszek egymásba fonódásával hatal-
mas, pompázó dekorációként kerülnek a homlokzatra. És ebben a helyi
stílust megteremtett virágcsokorszerű gazdag tömörségben van valami a
magyar díszítőművészet felfogásából, ami erősen emlékeztet ötvös- és hím-
ző művészetünk naturalisztikus ornamentikájának duzzadva pompázó já-
tékára. Amint itt a Péterffy- és Neffezer-család egyesített címerei foglalnak
helyet az oromzaton, hasonló szellemben és elrendezésben találjuk meg a
báró Rudnyánszky J. által átépített nagytétényi kastélyon, a báró Podma-
niczky-testvérek aszódi kastélyának két szárnyépületén s báró Bujanovszky
rákoskeresztúri kastélyán az alapítócsaládok festői címeres dekorációját is,
melyek mind az 50-es, 60-as években nyerték nagy részben még ma is meg-
őrzött eredeti alakjukat.

Már a díszítő részletek, korábban felismert szerkezeti egyezőségek s egyéb

adatok következtetései révén is e kastélyokban egy körülbelüli időmegegye-
zést és szerzőségbeli közösséget kell feltételeznünk a pesti Péterffy-palotá-
val, mely, mint Mayerhoffer hiteles alkotása, biztos támpontot ad az általa
közvetített hatások és egyénisége ösztönadó szerepének felismerésére. An�-
nyi bizonyos, hogy a hildebrandti körből kikerült mester Magyarországon
egy átvett formanyelvből érlelte ki egyéni művészetét. Megjelenése mégis új
irányt jelentett hazai barokk építészetünkben, mert nemcsak mesterének,

126
Hildebrandtnak hatását visszatükröztető alkotásokkal, hanem egy közös
nevezőre hozható sajátos helyi forma megnyilatkozással is elég gyakran
találkozunk emlékanyagunkban. S ha csak annyit is elfogadunk, hogy a
Péterffy-palota annak az építészeti szellemnek egyik hajtása, amit mi Gras-
salkovich stílusnak nevezünk, akkor e fontos probléma megoldásánál jog-
gal gondolhatunk Mayerhofferre, aki mintegy félszázados, kizárólagosan
magyarországi működésével (81 éves korában halt meg Pesten) ennek az
egységes művészeti iránynak egyik alapvető mestere lehetett.

Ha elgondoljuk, hogy mintegy ötven év óta mennyi művészi értékű műem-

lékünk esett áldozatul városrendezési programunknak, úgy bizonyos aggo-
dalommal gondolunk e még ma is hangulatkeltő bájos palota jövőjére is,
mert az elmúlt idők ezen itt maradt emlékének mihamari eltűnésével ismét
szegényebbek leszünk egy értékes kultúrbizonyságunkkal.
Réh Elemér.

[Henszlmann-Lapok, a Budapesti Kir. M. Pázmány Péter Tudomány-Egyetem

Művészettörténeti Intézetének Közleményei, 1930, 8. sz.]

10

Grábovszky ház

A Pesti Barnabás utca 2. számú épületet Proberger Jakab, az első pesti serfőző
céh főcéhmesterének háza helyére Péterffy János ítélőtáblai ülnök építtet-
te 1755-től 1756-ig. Ez az épület a pesti barokk világi építészet úgyszól-
ván egyetlen fennmaradt emléke. A Belváros rendezése ugyanis az előző
századfordulón megpecsételte az egy- vagy kétemeletes, szűkebb utcákba
épült régies házak sorsát, mivel útjában álltak a város terjeszkedésének. Az
utolsó barokk palotákat a 20. század közepén bontották el. Kivételt csak
ez, a Mayerhoffer András által tervezett, szerény méretű Péterffy-palota je-
lentett. Péterffy özvegye, Nefferer Katalin az épületet 1782-ben végrendele-
tileg Oberg Antónia bárónőre hagyta, aki 1800-ban huszonhatezer forintért
eladta Macsenka Konstantin görög kereskedőnek. Az ő özvegye ment férj-
hez Grabovszky Athanáz kereskedőhöz, s az épület 1888-ig e család tulajdo-
nában maradt. Tőlük Kriszt Ferenc vendéglős vásárolta meg az ingatlant.
Az 1930-as évek közepén Wydler Károly lett az új tulajdonos, aki 1938-ban
helyreállította az épületet, amelyben már a 18. század végén kocsma mű-
ködött. 1831-ben itt nyílt meg a Hasslinger-féle, „Buda Városához” címzett
vendéglő. 1864-től 1941-ig a Kriszt család három generációja vezette kezdet-
ben Fehér Hajó, majd Kriszt néven, 1923-tól ismét „Buda Városához” cégérezve.
A fogadó és vendéglő akkor élte aranykorát, amikor az előtte elterülő régi
Városház téren működött a hetipiac. Nappal a piaci árusok, este a város elő-

127
kelő urai és polgárai látogatták. Az 1931. évi centenáriumon vette fel az ét-
terem a „100 éves” nevet, s emléktáblát is avattak az évforduló alkalmából.
A 19. század elejétől Grabovszky Athanáz e házában működött egy
román irodalmi szalon, melynek állandó vendégei között ismert szemé-
lyiségeket találunk: Petru Maiort, Samuil Micu-Claint, Gheorghe Şincait,
Dinicu Golescut, Zaharie Carcalechit, Dimitrie Ţichindealt, Teodor Aaront,
Damaschin Bojincăt, Moise Nicoarăt, Eftimie Murgut, Emanuil Gojdut és még
sokan másokat. A ház ura nagyon jó kapcsolatot ápolt a m oldvai és hava-
salföldi írókkal is, főleg Dinicu Golescuval. Idővel a pesti egyetem román
diákjai közül is többen látogatták a Grabovszky-szalont, ahol komoly iro-
dalmi, történelmi, egyházi vitákat és tanácskozásokat tartottak. Megfordult
itt a kor minden jelentősebb írója és gondolkodója. Ebben az épületben
körvonalazódott és erősödött meg a pesti román nemzeti mozgalom is.
Eszméiket abban a Biblioteca românească (Román könyvtár) című irodalmi
folyóiratban közölték, amelynek publicistái között a későbbi nagynevű ro-
mán irodalmárok, politikai vezetők, tanárok, jogászok és újságírók egya-
ránt feltűntek. Grabovszky nagyon gazdag könyvtárat gyűjtött össze, regáti
lapokra és könyvekre is előfizetett. A Román Tudományos Akadémia ma is
sok Grabovszky-hagyatékból származó kéziratot őriz.
Az épület az erdélyi és magyarországi román egyház szempontjából is
nevezetes. Atanasiu Saguna (később felvett nevén Andrei Şaguna), az er-
délyi és magyarországi Román Ortodox Egyház érseke – a háztulajdonos
unokaöccse – gimnáziumi és jogi tanulmányai idején, 1823–1829 között
szintén itt élt.

[Maria Berényi, Poveştile caselor. Români în Buda şi în Pesta / Tales of houses.

Romanians in Buda and Pest / Mesélő házak. Románok Budán és Pesten, Buda-
pesta – Budapest, 2011, p. 55–70. ]

11

A kisdiákok patrónusa

Néhány nap előtt olvastam a lapokban, hogy Grabovszky Szilárd meghalt.

Rövid két sor volt csak. Pedig az öreg Grabovszkyval ismét egy eredeti típus
veszett el. Ez a genre nem lesz többé.
Egy régi nyárspolgár (előkelő patrícius pesti családból) szögletes, de jó-
szívű, aki vagyoni helyzeténél fogva (egypár nagy háza volt a fővárosban)
agglegényi életet élvén, szeretett a nagyurakhoz dörgölőzni, de a polgári
tulajdonságok minduntalan kiütöttek rajta, s közmondásossá váltak a nyá-
jaskodásai: »Jó reggelt, jó reggelt, excellenciás uram, ejnye de pompásan néz
ki, olyan kövér, mint egy szopós malac.«
Hanem a nyárspolgáriasságból nemcsak a rosszat tartotta meg: a mo-

128
dortalanságot, de a jókat is; szívesen adott jó célra (persze a maga módja
szerint), s szűkebb világában játszotta a pénzszóró nábobot, de csak kicsi-
ben. Gonosz elméncek »hatosos nábob«-nak nevezték el ezért.
Legnagyobb kedvtelése és specialitása volt: a kisdiákokat portálni. An�-
nyira polgár volt, hogy még a pazarlás sportjában is a legolcsóbb minőséget
kereste ki.
Az iskolai esztendők kezdetén bejárta az egyes tanintézeteket, s kikérte
a tanároktól a legszegényebb diákok lajstromát.
Ezeket ő aztán felosztotta falanxokra, divíziókra, csoportokra, s hatosá-
val meginvitálta ebédre.
Mindennap hat diák ebédelt nála, némelykor csak öt. Mert a hatodik
mindig precarius volt.
A hatra felosztott ebédlő csoportok mindenikének volt egy feje: »a me-
nücsinálók«. Ez tisztség volt, de veszedelmes. Könnyen lett a diák »fekete
macská«-vá.
Mert a menücsináló tartozott az ebédnap kora reggelén beállítani az
öregúrhoz, egy saját fantáziája szerint elkészített menüvel. (Így biztosította
magának Grabovszky, hogy a konyhája folyton pezsgett a változatosságtól.)
A menüs diákot oly prozopopeiával fogadta, mint egy fejedelem a mi-
niszterét, akivel referáltat.
– Nos, amice, mit eszünk? Lássuk a medvét!
Mire a diák benyújtotta nagy félénken a javaslatot.
Az öreg föltette a pápaszemét, összeráncolta a homlokát, s úgy nézte át
az egyes ételek neveit, mindeniknél megállva és elgondolkozva.
– Hm, nem lesz rossz - mondá egy-egy sikerült ételideára, mosolyogva.
– Valde bene. Ember vagy!
Ráírta az étlapra »Vidi«, mire a kisdiáknak ki kellett vinni az iratot, to-
vábbi intézkedés céljából a szakácsnénak, aki mint alkotmányos végrehajtó
közeg sokszor tett arra diffikultásokat, s még egyszer megföllebbezte Gra-
bovszkyhoz. Az öregúr valóságos salamoni ítéletet hozott ilyenkor; sokszor
azonban drákóit is, ragaszkodván az étlap pontjaihoz.
De ha rossz menüt állított össze a diák, az öreg gúnyosan nevetett, s ös�-
szeszakította a céduláját. Habes stultum caput, amice. Nem érdemled meg a
jó ételt. Itt van öt hatos. Ebédelj meg rajta a »Fekete macská«-ban.
Így nevelt Grabovszky bácsi mesterségesen a szegény kisdiákokból
gourmandokat. Úgy is halt meg az iskolai év végeztével, mikor már haza-
szaladtak a kisdiákok.
Bizony megérdemel a szegény jó öreg egypár nyomtatott sort a sok jó
ebédjeiért. Azért mondom nyomtatott sort, mert nyomtatatlanul rengeteg
hexameter-pentameter himnusz, óda és epigramm őrzi emlékét a diákok
világában.

[Mikszáth Kálmán: Cikkek és karcolatok, III. 1888 , (76. kötet)]

129
 NOTE

  1. Maria Berényi, Cultură românească la Budapesta în secolul al XIX-lea, Giula, 2000,

p. 5–47.
  2. Füves Ödön, Statisztikai adatok Pest és Buda 1687–1848 közt polgárjogot nyert görög
származású lakosairól, in „Antik Tanulmányok”, 1963, nr. 3–4, p. 236–237.
  3. Nicolae Iorga, Istoria literaturii în secolul al XVIII-lea, vol. 2, p. Bucureşti, 1901, p.
254.
  4. Th. Capidan, Aromânii. Dialectul aromân. Studii lingvistic, Bucureşti, 1932, p. 78.
  5. Ibidem., p. 82.
  6. Maria Berényi, idem., p. 5-47.
  7. Füves Ödön, Pesti görög háztulajdonosok, in „Antik Tanulmányok,” 1970, nr. 1, p.
49–54.
  8. Virgil Molin, Din istoricul parohiei române ortodoxe din Pesta (1788), in „Mitropolia
Banatului,” 1966, nr. 4–6, p. 256–261.
  9. Th. Capidan, Macedoromânii. Etnografie, istorie, limbă, Bucureşti, 1942, p. 213.
10. Virgil Molin, ibidem, p. 261.
11. Bácskai Vera, A vállalkozók előfutárai, Budapest, 1989 p.137.
12. Ibidem.
13. I. Boros, Grabovszky, unchiul Metropolitului gr. ort. rom. Andreiu Şaguna şi familia
Grabobszky, in: „Transilvania”, 1927, nr. 5–6, p. 206–208.
14. Gheorghe Tulbure, Activitatea literară a mitropolitului Andrei Şaguna, Bucureşti,
1909, p. 10.
15. Ioan Lupaş, Mitropolitul Andreiu Şaguna. Monografie istorică, Sibiu, 1911, p. 21.
16. Rokken Ferenc, Az Erzsébethíd és a belváros szabályozása, in „Tanulmányok Bu-
dapest Múltjából”, Budapest, 1934, p. 55.
17. Maria Berényi, Poveştile caselor / Tales of houses/ Mesélő házak, Budapesta-Budapest,
2011, p. 42–45.
18. Keith Hitchins, Ortodoxie şi naţionalitate. Andrei Şaguna şi românii din Transilvania
1846–1873, Bucureşti, 1995, p. 34–35.
19. Maria Berényi, Cultură românească la Budapesta în secolul al XIX-lea, Giula, 2000,
p. 40.
20. Ioan Bianu, Nerva Hodoş, Dan Simionescu, Bibliografia românească veche 1508–1830,
Tomul III, Bucureşti, 1912–1936., p. 436–437.
21. Acad. Cornelia Bodea, Prima Societate a Femeilor Române (1815) şi contemporanii
ei, in: „Memoriile secţiei de ştiinţe istorice şi arheologie”, Editura Academiei Române,
Seria IV, Tomul XXI, 1996, p. 117.
22. Ioan Bianu, Nerva Hodoş…, ibidem, p. 554.
23. Acad. Cornelia Bodea, ibidem., p. 117.
24. Andrei Veress, Bibliografia româno-ungară (1781–1838), vol. II, Bucureşti, 1931,
p. 280–281.
25. Keith Hitchins, ibidem., p. 30.
26. Ioan Lupaş, ibidem., p. 22.
27. Nicolae Popea, Archiepiscopul şi Metropolitul Andreiu Baron de Şaguna, Sibiu,
1879, p. 5.
28. Ibidem., p. 20.
29. Ioan Lupaş, ibidem., p. 20.
30. Bácskai Vera, ibidem., p. 138.
31. Mitropolitul Andreiu baron de Şaguna. Scriere comemorativă la serbarea centenară a
naşterii lui. Sibiu, 1909, p. 429.
32. Grabovszky Konstantin, a kereskedést az 1840-es évektől György fiával társulva
folytatta: cége után 1847-ben viszonylag csekély, nyolcforintnyi adót fizetett. Az

130
 1840-es évek végén halt meg, az általa szerzett, illetve az Athanázról rászállt
vagyonról – a nemesi birtok kivételével – 1853-ban meghalt özvegye, Mutovszky
Katalin végrendelkezett. (…)
  Grabovszky Konstantinnak négy gyereke volt az anya halálakor életben: Er-
zsébet lánya, Balassa Konstantin őrnagy felsége és három fia: György, Anasztáz
és Konstantin. Leltár hiányában az összvagyonról nincsen képünk: az özvegy
640 forintot hagyott kegyes célokra, a pesti görögkeleti egyházra, iskolára, az e
hitfelekezethez tartozó szegényeknek, a ráckevei templomnak (ezen belül 200
forintot Shaguna püspöknek emlékül) 60 forintot a cselédeire, 1800 forintot
pedig rokonai között rendelt elosztani. A kereskedést társára, Györgyre hagyta,
akinek négy év leforgása alatt kellett testvéreit kielégítenie.
A két fiatalabb fiú az 1871/72.évi címtárban hivatalnokként szerepeltek, és
a régi családi házban laktak. Ott élt György is, aki immár kicsinyben folytatta a
posztókereskedést. Üzleti tevékenysége háttérbe szorult ipari és hitelérdekeltsé-
gei mögött: igazgatósági tagja volt az Osztrák Nemzeti Bank fiókintézetének, a
Pesti Kereskedelmi Banknak, a Pesti Hazai Első Takarékpénztárnak, alelnöke a
Király Serfőzdének, a Salgótarjáni Vasműnek, a Pécsi Brikettgyárnak és az Első
Magyar Gépgyár Rt.-nek. Pályája végén tehát a gazdasági élet vezérpozícióiba
került.
(Bácskai Vera, ibidem., p. 137–138.)
33. Bácskai Vera, ibidem., p. 138.
34. Maria Berényi, Viaţa şi activitatea lui Emanuil Gojdu 1802–1870, Giula, 2002, p.
134.
35. XIV/I. 1875. évi június hó 30-án tartott rendes közgyűlés jegyzőkönyve [502.] 492. Gra-
bovszky György fővárosi törvényhatósági bizottsági tag halálának bejelentése
[250/a.] [Előterjesztés] Elnöklő főpolgármester úr szomorú kötelességet teljesít,
midőn utólagosan bejelenti, hogy a városi közügyek körül érdemekben gazdag
Grabovszky György fővárosi bizottsági tag a közelebbi napokban hirtelen halál-
lal kimúlt. A közgyűlés érzelmével vél találkozni azon indítványában, hogy a
boldogultnak érdemei törvényhatósági jegyzőkönyvünkben megörökíttessenek,
s erről a boldogult testvére értesíttessék.
[Határozat] A közgyűlés ezen gyászjelentést fájdalmas érzettel veszi tudomásul,
mert a boldogult személyében a fővárosi törvényhatóság egyik oly kitűnő tag-
ját nélkülözi örökre, ki részint mint szab. Kir. Pest városának számos éveken
keresztül volt képviselője, részint az egyesített főváros törvényhatóságának bi-
zottsági tagja, a körébe vágó szakügyekben alapos ismereteivel és tevékeny mun-
kásságával a városi közügyekben kitűnő szolgálatokat teljesített. Midőn tehát a
közgyűlés a boldogultnak érdemeit törvhat. Jegyzőkönyvében megörökíti, erről
egyszersmind a boldogult családjának visszamaradt tagját jkv. Kiv. [jegyzőköny-
vi kivonaton] értesíteni határozza.
(Budapest Levéltára, Közgyűlési jegyzőkönyvek)
36. Transilvania, 1876, nr. 9, p. 9.

131
 FAMILIA MOCIONI

Originea şi membrii familiei

În patria lor erau porecliţi Moceanu sau Muciană, care vine de la numele de
Mocidani, dat românilor din Aspropotam din Tesalia. Patria lor era provin-
cia Aspropotam din Tesalia de nord-est, locuită numai de români. Acolo
Mociani sau Muciană era o mare familie. Mocionii care au emigrat în Unga-
ria şi în Banat se trăgeau din ramura care locuia la Moscopole. Ei fac parte
din valul de familii macedoromâne care s-a aşezat în Ungaria, la Viena sau
la Pesta în secolul XVIII.

Una dintre cele mai celebre familii din rîndul căreia s-au ridicat generaţii
de intelectuali celebri, luptători neînfricaţi pentru drepturile românilor din
Ungaria şi Banat, este şi familia Mocioni. Familia era originară din Mosco-
pole, cel mai mare şi înfloritor oraş al macedoromânilor din nord-estul
Thessaliei, care a fost complet distrus de Ali Paşa în 1788. Tradiţia familiei
spune că doi fraşi Mocioni se înrolaseră sub steagurile armatei creştine încă
din anii primului război austro-turc. Unul dintre ei a căzut în bătălia de la
Zenta din 1697, cînd Eugeniu de Savoya a înfrînt oastea sultanului, iar cel
de-al doilea a pierit în războiul următor, într-una din luptele care au dus
la trecerea Banatului şi a Timişoarei sub stăpânire habsburgică. Alături de
alte familii, Mocioneştii au imigrat în Banat, pentru a se pune la adăpost şi
pentru a-şi proteja averile agonisite.

La sfîrşitul secolului al XVIII-lea, datorită înnobilării separate a doi dintre

membrii familiei de origine macedoromână Mocioni, iau naştere cele două
ramuri nobiliare distincte: ramura „Mocioni alias Popovici” şi ramura de
Foeni. În cadrul scenei socio-politice a Imperiului Austro-Ungar, membrii
ambelor ramuri nobiliare se remarcă prin acţiunile consecvente de susţine-
re a cauzei ortodoxiei româneşti. Totodată, familia Mocioni îşi confirmă
statutul de elită prin achiziţionarea a numeroase moşii în Banat şi prin con-
struirea aici a unor impresionante ansambluri rezidenţiale: la Foeni (jud.
Timiş), la Căpîlnaş şi Bulci (jud. Arad), la Birchiş (jud. Arad, ars în 1944) şi
la Vlaicoveţ (astăzi în Serbia). 

Linia Mocioni de Foen au obţinut de la împăratul Iosif al II-lea moşia Foen,

o parte ca donaţie, iar alta prin cumpărare, diploma nobiliară obţinută cu
acest prilej fiind reconfirmată în 1805 de împăratul Francisc I, care se pro-
clamase împărat al Austriei după desfiinţarea Sfântului Imperiu Roman de
Naţiune Germană. Curînd, familia Mocioni avea să dobîndească un impor-
tant rol politic, bisericesc, cultural şi economic în viaţa românilor din pro-

132
vincie şi nu numai. Negustori de vite iscusiţi, ei au ştiut să-şi sporească ave-
rea cu fiecare generaţie, iar prin educaţia aleasă primită în familie şi şcoală
au urcat treptele ierarhiei sociale, ajungînd să facă parte din elita vremii.
Familia Mocioni s-a remarcat în viaţa publică românească încă din prima
jumătate a secolului al XIX-lea, prin Ioan Mocioni de Foen (1780–1854).
El este şi cel care a construit conacul familiei de la Foeni, între anii 1806
şi 1810, una din reşedinţele familiei în Banat. Tot la Foeni se află şi cavoul
familiei iar pe frontispiciul porţii de la intrarea în mausoleu era săpat bla-
zonul familiei.

Mocioneştii făceau parte dintre marii proprietari ai Banatului. Bazele averii

acestui neam fuseseră aşezate temeinic, încă din secolul al XVIII-lea, fiind
cunoscut faptul că negustorii din Balcani, între care mulţi macedoromâni,
înfiinţaseră, pe tot cuprinsul Imperiului Habsburgic, numeroase societăţi
cu scop lucrativ. La sfîrşitul domniei Mariei Therezia, numai în Ungaria şi
Transilvania existau 21 de companii şi bănci, 26 de biserici, opt capele şi 23
de şcoli, coordonate ori deservite de către „greci” (denumire sub care erau
cuprinşi sîrbi, albanezi, mecedoromâni, etc.). În plus, mişcarea capitalurilor
se concentrase într-o asemenea măsură în mîinile acestor negustori, încît
împăratul Iosif al II-lea a hotărît, în 1774, obligarea lor la prestarea unui ju-
rămînt de supunere faţă de Coroană, la aducerea familiilor rămase în locu-
rile de origine, precum şi la cumpărarea de bunuri imobiliare în cuprinsul
Imperiului.

„Familia Mociu-Moceanu-Mocsonyi-Mocioni a fost, printre aromâni, uni-

că, din cîte se cunosc. Ne referim bineînţeles nu numai la poziţia ei pe plan
european, ci mai cu seamă pe plan naţional.
Ea este originară din Tessalia şi este înrudită îndeaproape cu faimosul
căpitan Andruţă Veru, unul din eroii naţionali ai aromânilor. Începutul
prosperităţii ei este strîns legat de creşterea oilor, de valorificarea produse-
lor acestui patruped atît de strîns legat, în general, de soarta băştinaşilor de
pe ambele maluri ale Dunării. Prosperitatea luînd proporţii, ea începe să
practice comerţul cu ridicata organizînd, în vederea acestui scop, caravane
care-i duceau mărfurile, de acum diversificate, pînă în cele mai îndepărtate
centre comerciale ale Imperiului Otoman. Cunoscînd o acsensiune vertigi-
noasă, locurile natale curînd nu au mai putut-o cuprinde. De aceea familia
Mocioni se mută, după cum se şi cuvenea, de timpuriu, la Moscopole unde
va fi fi consederată curînd, printre cele mai înstărite. Aveau curţi şi case
măreţe, precum şi o biserică proprie, ornată cu rare podoabe de cult din aur
şi argint, ca şi mulţime de covoare orintale. Cultul în această biserică a fost
săvîrşit permanent numai de preoţi membri ai familiei.
Îndeletnicirea de negustori a îngăduit Mocioniştilor să sesizeze de tim-
puriu schimbările ce se profilau în structura politică-militară a Turciei. Ele

133
le-au îngăduit să-şi extindă comerţul în ţările cucerite de musulmani în
centrul Europei. Negustorind pe urmele învingătorilor, Mocionieştii, încăr-
cîndu-şi averile pe catîri, au pornit în pribegie voită spre Ţara Românească,
Moldova, Transilvania, Ungaria şi Austria.”1

Familia Mocioni (varianta maghiară Mocsonyi) se numără printre familiile

de frunte macedoromâne din Ungaria. Membrii acestei familii, alături de
mulţi alţi macedoromâni întreprinzători, s-a integrat în viaţa economică a
Ungariei şi Austriei. Au creat întreprinderi comerciale prospere, au pătruns,
prin căsătorii, în rîndurile nobilimii din cele două ţări.
„Fapt istoric incontestabil, ce rezultă dintr-un arbore genealogic de la
sfîrşitul secolului al XVIII-lea, e însă că un „Constantinus Motsonyi”, presbi-
ter greco-neunit a venit, în anul 1747, din Macedonia în Ungaria şi a murit
la Pesta în etate de 110 ani.
Preotul Constantin Mocioni a avut – ne informează geneologia – 5 fii,
dintre care numai doi sunt amintiţi cu numele: Andrei, înnobilat şi Mihaiu,
cari „pe lîngă numele de Motsonyi” îl poartă şi pe cel de „Popovits”, pentru
că tatăl lor a fost preot.
Cunoaştem, însă, şi pe al treilea fiu al preotului Constantin Mocioni,
cu numele Petru, care nefiind probabil, căsătorit, prin testamentul său din
14 aprilie 1759, l-a instituit drept moştenitor universal al său pe fratele mai
mic, Andrei, cu obligaţia să-i dea bătrînului lor tată, cît timp va trăi, „una
sută florini anual” şi să împlinească următoarele legate pioase:
Spitalului din Pesta: 100 fl.
Bisericii parohiale din Pesta: 100 fl.
Bisericii Sf. Gheorghe din Pesta: 100 fl.
Bisericii din Ierusalim: 100 fl.
Bisericii Sf. Munte din Turcia: 100 fl.
Bisericii Sf. Atanase din Moscopolea, locul său de naştere: 100 fl.
Şcoalei de acolo: 100 fl.
Testamentul s-a publicat în Senatul din Pesta la 3 nov. 1775, cînd – pro-
babil – a decedat testatorul.”2
Fiii preotului Constantin Mocioni au găsit în capitala Ungariei un teren
prielnic profesiunii lor de comercianţi. Făcînd negoţ în stil mare, prin iscu-
sinţa şi hărnicia lor au ajuns la o bunăstare materială, numărîndu-se printre
fruntaşii breslei neguţătoreşti şi printre membrii de seamă a coloniei mace-
doromâne din Pesta. Familia Mocioni a avut 17 case în capitala Ungariei.3
Mihai şi Andrei, fiind căsătoriţi, sînt străbunii celor două linii, înnobi-
late separat, în care se ramifică familia Mocioni, la sfîrşitul secolului al XVI-
II-lea. Familia se scindează în două ramuri, una la Pesta, cealaltă în Ungaria
de Nord la Miskolc şi Tokaj.

Creîndu-şi treptat o situaţie, Andrei întemeietorul liniei Mocioni de Foeni,

134
Dimitrie Mocioni Mihai Mocioni

Eva Kefala Ioan Mocioni

135
a cerut, în 1780, şi a obţinut de la împăratul Iosif al II-lea moşia Foen din
Banat, ca donaţie mixtă adică plătită în parte şi cu bani.
„În 1782, înainte de a primi confirmarea înnobilării sale, Andrei a fost
împuşcat de un necunoscut, în timp ce se afla în casa administratorului său.
Ca atare diploma de înnobilare, în cadrul căreia se stipulau drepturile de
care urmau a se bucura descendenţii lui Andrei , inclusiv acordarea dome-
niului Foen, a fost emisă pe numele soţiei sale, Ecaterina Mocioni, născută
Cojoca (care a trăit pînă în 1824) şi fiilor săi. Eliberată la 28 februarie 1783,
diploma a fost înregistrată, conform obiceiului, în 9 august acelaşi an la
capitlul din Cenad şi reconfirmată de împăratul Francisc I al Austriei la 10
mai 1805 prin emiterea unei noi diplome. Pentru recunoaşterea publică a
drepturilor înserate, această nouă diplomă, a fost publicată la 6 august 1827
în comitatul Torontal şi la 21 aprilie 1828 în comitatul Caraş.”4

Membrii celei de-a doua ramuri a familiei, al cărui prim reprezentant a fost
Mihai Mocioni, şi-au avut îndeobşte sediul la Tokaj şi au fost înnobilaţi ca
armalişti (adică fără donaţiunea unei moşii şi fără predicat) la 1 iunie 1798.
Diploma a fost emisă sub semnătura împăratului Francisc I. Mihai Mocioni
a posedat o avere considerabilă, situîndu-se printre fruntaşii breslei negus-
toreşti din colonia macedoromână din Pesta.
Mihai, care dobîndeşte vii, case şi pămînt în Tokay, orăşelul cu vinuri
renumite din nordul Ungariei, e străbunul liniei „de Mocioni”. Harnicii săi
fii: Petru, Dimitrie, Gavril, Ioan şi Mihaiu Popovics alias Motsonyi sunt dis-
tinşi, pentru meritele lor militare, prin diploma din 1 iunie 1798, a împă-
ratului Francisc I, cu privilegiul de „nobili armalişti”, adică fără donaţiunea
unei moşii.
În diplomele nobiliare ale ambelor linii, numele Muciand/Moceani/
Mocioni al membrilor înnobilaţi ai familiei e scris cum se pronunţă, cu
ortografie ungurească Motsony/Mocsonyi, la care s-a adaugat şi cel de Po-
povics (Popovici), pentru descendenţa lor din preotul Constantin Mocioni.
Mihaiu Mocioni (decedat prin 1789), întemeietorul liniei armaliste, s-a că-
sătorit, în 1761, cu Eva de Kefala, fiica nobilului Ioan de Kefala senior şi a
soţiei sale, Ecaterina Pesthy, alias Zivkovicz, cu proprietăţi în Komaron, casă
la Pesta, case, vii şi pământ arabil în Tokaj, Teteny şi Tarczal.5
În timp de 28 de ani, cît a durat viaţa lor familială, s-au născut 16 co-
pii, din care au rămas în viaţă 5 fii: Petru, Gavril, căpitan Dimitrie, Ioan,
căpitan (Rittmeister) Mihai şi 3 fete: Maria, măritată cu baronul Mihai Hor-
vath, Elena, măritată cu Naum Derra, şi Ecaterina, căsătorită cu Pellenga
Diamandi.
După moartea (la 30 Aprilie 1808) energicei şi vrednicei lor mame, Eva,
văduvă timp de 19 ani, „care n-a făcut lux, ci şi-a aflat fericirea îngrijind de
copiii, pe care i-a crescut în frica lui Dumnezeu”, fraţii moştenesc averea
rămasă de la părinţi, evaluată la 178.555 florini. Ioan, în 1805, cînd a îm-

136
plinit douăzeci şi patru de ani, şi-a luat o parte de moştenire, începînd să se
ocupe cu negoţul. Fraţii Petru, Gavril şi Dimitrie nu şi-au împărţit averile
moştenite, ci le-au gospodărit împreună.6
Prin testamentul său, din 2 februarie 1822, căpitanul Dimitrie îşi lasă
întreaga sa avere lui Gavril, cu care a lucrat împreună la sporirea ei. Dacă
în răstimp ar deceda, o va moşteni Mihai, care în războaiele cu Napoleon
a făcut cinste familiei şi ţării, cu condiţia să poarte de grijă celor patru or-
fani ai lui Petru, decedat la 26 decembrie 1814, şi să le dea o bună creştere.
Dacă Mihai se va însura, jumătate din avere va reveni orfanilor, iar cealaltă
jumatate copiilor pe care i-ar avea din căsătoria sa. Bisericii „greceşti” din
Tokaj şi săracilor acelei biserici, le lasă cîte 100 florini.7
Un testament identic a făcut, la timpul său, şi Gavril şi astfel averile
acestor fraţi, fără descendenţi, le-au moştenit orfanii lui Petru.
Petru Mocioni, cel mai bătrîn dintre cei cinci fii ai lui Mihai Mocioni,
după ce şi-a terminat studiile la liceul piariştilor din Pesta, fiind primul
între colegii săi de clasă, s-a căsătorit cu Ecaterina de Karacsonyi (Caracioni)
şi a avut doi fii, Alexandru şi Mihai, şi două fiice, Maria şi Eva. Alexandru
moare tînăr şi astfel partea bărbătească a acestei linii e redusă, la începutul
secolului al XlX-lea, la un singur bărbat, Mihai (născut în 8 noiembrie 1811;
decedat în 14 octombrie 1890).
Mihai Mocioni studia Dreptul la Academia din Kassa (Caşovia sau Kosi-
ce). Terminîndu-şi studiile, îl aflăm candidat (adlatus) în cancelaria avoca-
tului Andrei Nedeczky din Pesta, iar la 23 ianuarie 1832 intră practicant în
administraţia judeţului Pesta.8
La 2 februarie 1836 se căsătoreşte cu Ecaterina, fiica lui Ioan Mocioni de
Foen şi a soţiei sale, Iuliana Panaiot. Din această căsătorie se născură 5 bă-
ieţi şi o fată: Ioana, născută în septembrie 1836, Petru, născut în 22 septem-
brie 1837, Iuliu, născut la 13 martie 1839, Sever, Alexandru şi Eugen, din
care rămîn în viaţă numai cei doi mai tineri: Alexandru (decedat la 1 apri-
lie 1909) şi Eugen (decedat la 26 mai 1901). Alexandru Mocioni, căsătorit
în 1880 cu văduva Elena Mocioni de Foen, născută Somogyi de Gyongyos
(1840–1915), n-a avut descendenţi.9 Eugen Mocioni, căsătorit în 28 iunie
1882 cu Terezia Horvath de Zalaber, fiica generalului şi consilierului intim
Ioan Horvath de Zalaber (1828–1905) şi a soţiei sale, Emanuela, baroneasă
de Coletti, a avut cinci copii: Ecaterina, născută în 24 iunie 1883, măritată
în 19 ianuarie 1917 cu contele Eugen Teleki; Eugenia, născută în 20 sep-
tembrie1884, decedată la 5 august 1937; Petru, născut la 26 august 1885,
decedat la 25 iunie 1915; Alexandru, născut la 8 martie 1887, decedat la 22
august 1926; Ioan (Ionel), născut la 20 martie 1893, decedat la 3 octombrie
1930. Prin moartea lui Ionel Mocioni, fost prefect al judeţului Severin, linia
armalistă a familiei de Mocioni se stinge în descendenţa ei bărbătească.

Andrei Mocioni, seniorul ramurei cu predicatul „de Foen”, şi-a sfîrşit în mod

137
tragic laborioasa sa viaţă.10 Căsătorit cu Ecaterina Cojoca (decedată la 12
aprilie 1824), a avut patru fii: Petru, Constantin, Naum şi Ioan, membri
fruntaşi ai coloniei macedoromâne din Pesta. Naum (decedat 29 iunie 1807)
e unul din fruntaşii şi ctitorii bisericii „greco-macedoromâne” din capitala
Ungariei. Cei trei nu au avut descendenţi. Al patrulea, Ioan (1780–1854), s-a
căsătorit în 1804 cu Iuliana Panaiot (1787–1858); exemplara lor viaţă famili-
ală a fost dăruită cu 18 copii, din care rămîn în viaţă 5 băieţi, Petru, Andrei,
Antoniu, George şi Lucian, şi 2 fete: Ecaterina, măritată, în 1836, ultimul
vlăstar al ramurei ce se mutase la Tokaj, şi Ana, măritată în 1845 cu agentul
de Curte, dr. Ioan Dobran.11
Dintre fiii lui Ioan Mocioni de Foen, Petru (1808–1858), asasinat mi-
şeleşte, Andrei (1812–1890), căsătorit în 1859 cu Laura Cernovici, fiica lui
Petru Cernovici de Macea şi Orosinul mic, şi Lucian (1826–1854), care era
în pragul căsătoriei sale cu una din fetele baronului Gheorghe Sina, cînd a
căzut victima unui accident, n-au avut descendenţi. Antoniu (1816–1890),
căsătorit cu văduva Iosefina, contesă Sztáray (născută baroneasă Brudern),
a avut doi fii: Zeno (1842–1905) şi Victor (1845–1904), dintre care cel din
urmă n-a întemeiat familie. Gheorghe (1823–1887), căsătorit în 1859 cu Ele-
na Somogyi de Gyongyos (1838–1915), a avut două fiice: Livia, născută în
21 februarie 1860 şi măritată, în 1880, cu contele Andrei Bethlen (decedat
în 1898), fost ministru al agriculturii în Ungaria, şi Georgina, născută în 15
septembrie 1867 şi măritată cu contele Rudolf de Bissingen şi Nippenburg
(1857–1905), membru de drept în Casa (Camera) Magnaţilor.12 Din căsăto-
ria lui Zeno Mocioni de Foen, fiul lui Antoniu, cu baroneasa Maria Fischer
de Szalatnyay, Budamer şi Macsko, văduva contelui Béla Sztáray, s-a născut,
la 1 februarie 1882, Antoniu Mocioni de Foen, ultimul vlăstar de sex bărbă-
tesc al acestei linii.

Familia Mocioni (însumînd 48 de membri, reprezentînd, în timp, 7 genera-

ţii) a jucat un rol de frunte în viaţa românilor din Ungaria, fiind cunoscu-
tă, ca una din cele mai prestigioase familii româneşti din Budapesta. Prin
activitatea lor, membrii familiei au intrat în istoria naţional-politică a Ba-
natului. Ei au condus viaţa politică a românilor de aici timp de opt decenii.
Mocioniştii au jucat în Banat un rol asemănător cu cel al Goleştilor în Ţara
Românească şi al Hurmuzakeştilor în Bucovina13

Ioan Mocioni (1780–1854)

Născut din părinţii Andrei şi Ecaterina, născută Cojoca. Şi-a făcut studiile
secundare şi filozofice în colegiul evanghelic din Pojon, iar cele juridice la
Pesta, unde în 1803 obţine diploma de avocat.
Din căsătoria lui cu Iuliana Panaiot, o aromâncă din colonia din Pesta,
s-au născut 18 copii, cei mai mulţi bărbaţi excepţionali.14 Ioan Mocioni de

138
Foeni şi-a educat, ca şi înaintaşii lui, familia în spiritul devotamentului faţă
de valorile neamului românesc şi s-a impus el însuşi ca factor politic, confe-
sional şi cultural în viaţa românilor din fostul regat al Ungariei.
În anii 1805–1848, Ioan Mocioni activează ca econom pe moşia din
Foeni. În zilele de 15–17 mai 1848 a participat la adunarea de la Blaj şi
este cooptat în delegaţia, condusă de Andrei Şaguna, însărcinată de Marea
Adunare Naţională să ducă împăratului, la Olmutz, „petiţia” care cuprindea
cererile poporului român din Transilvania.
A fost un fidel al lui Şaguna în tot cursul vieţii sale, ambii desfăşurînd o
activitate pentru înfiinţarea unei episcopii româneşti la Vîrşeţ.15
Ioan Mocioni de Foeni, cumpără în 1853 de la conţii Zichy domeniul de
6000 iugăre de la Căpîlnaş cu suma de 260.000 florini.

Ecaterina Mocioni (1808–1878)

Ecaterina Mocioni, fiica cea mare a lui Ioan Mocioni şi mama lui Alexandru
şi EugenMocioni, a locuit la castelul din Căpîlnaţ aflat în judeţul Arad, care
a fost construit pe un domeniu cumpărat în 1853 de tatăl ei de la familia
conţilor Zichy. Ea se căsătorise în 1836 cu Mihai Mocioni din ramura Tokaj,
stabilind astfel o alianţă între cele două linii principale ale familiei. Împre-
ună au construit, în centrul satului, în cea de-a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, castelul, cu parter şi etaj, proiectul aparţinînd lui Otto Wagner,
un cunoscut arhitect în epocă. Sursa de inspiraţie a fost Micul Trianon de
la Versailles, castelul fiind construit într-un stil eclectic, cu elemente domi-
nante neoclasice. „Faţada este decorată cu coloane de piatră terminate în
capiteluri corintice şi despărţite de uşi masive, deasupra cărora se află cîte o
fereastră pătrată. În partea superioară, o coroniţă dantelată, lucrată artistic,
se întinde pe toată lungimea faţadei. La intrare se află două rînduri de trepte
de marmură în formă de semicerc iar din salonul castelului se putea ajunge
pe uşile aflate între coloane pe o terasă întinsă. În faţa castelului trona un
cerb de piatră. Interiorul, cu încăperi spaţioase, se remarcă şi el prin atenţia
care a fost acordată finisajelor, la care frapează jocurile de culori calde şi bo-
găţia elementelor decorative, mai ales cele din fier forjat şi lemn, şemineele
şi lămpile, care impun un aer de nobleţe întregului spaţiu. Într-o încăpere
a castelului se afla o bibliotecă valoroasă, iar într-o altă cameră Ecaterina
Mocioni avea o mică farmacie pe care o folosea pentru nevoiaşii din comu-
nă şi împrejurimi, cărora le acorda asistenţă medicală, medicamente şi alte
ajutoare. A sprijinit totodată, mulţi tineri români din şcolile secundare şi
superioare, pe care i-a ajutat sa-şi termine studiile, a sprijinit toate manifes-
tările culturale româneşti care aveau loc şi a rămas în amintirea celor care
au cunoscut-o pentru dărnicia şi filantropia ei. În spatele castelului se întin-
dea un parc imens, de aproximativ opt hectare, cu remarcabile specii den-
drologice şi aranjamente florale. Şi astăzi, fosta reşedinţă a Mocioneştilor

139
din Căpâlnaş este unul dintre cele mai frumoase castele din judeţul Arad.”16
Cît timp a trăit, Ecaterina de Mocioni a fost figura dominantă a Căpîl-
naşului, sprijinind, alături de fratele ei, Andrei, toate manifestările culturale
româneşti din vremea sa.
La moartea survenită în 19 ianuarie 1878 Iosif Vulcan a publicat în Fa-
milia o odă de 7 strofe a cîte 8 versuri din care reţinem prima:
Iar durere mare jale,
Plînge naţia română,
Din cununa frunţii sale
Iarăşi a căzut o stea.
A pierit o fiică bună
Ce cu stimă te-a iubit
Şi cu dînsa împreună
Şi s-a frînt un scut muncit.17

Ecaterina Mocioni a decedat în etate de 71 de ani. Mai jos redăm din anun-
ţul de doliu al familiei:
„Rămăşiţele pămînteşti a scumpei decedate se vor binecuvînta în ziua
de 21 ianuarie după miazăzi la 3 ore în „Grand Hotel Hungaria” după ritul
greco-oriental, de aci se vor transporta la Foen şi se vor depune acolo pentru
odihna eternă în mormîntul familei.
Parastasul se va celebra în Budapesta în 2 martie nainte de miazăzi la
10 ore în biserica greco-română.”18
„Pentru Catarina Mocioni s-a ţinut parastasu la 2 martie în biserica gre-
co-română din Budapesta, asistînd afară de familia gelitoare, toată colonia
română de aicea, un număr mare de stimători ai repausatei, şi mulţime de
popor, care a umplut toate unghiurile bisericei.”19

Petru Mocioni (1808–1858)

S-a născut în 18 octombrie 1808 la Pesta, fiind al doilea dintre cei nouă
copii ai lui Ioan Mocioni şi Iuliana Panaiot. Este fratele mai mare al lui
Anton şi Andrei Mocioni. Şi-a făcut studiile secundare în vechiul colegiu
romano-catolic din Sárospatak, iar cele juridice la Universitatea din Pesta,
unde, în 22 iunie 1830, obţine diploma de avocat. Terminîndu-şi studiile,
intră în serviciul comitatului Caraş, apoi Torontal.
În anul 1847 acest comitat îl alege deputat în dieta din Pojon. Acolo se
alătură Partidului Conservator şi adoptă o atitudine mai moderată. Se re-
marcă prin talent oratoric şi o cultură vastă. Ţinuta sa energică şi bărbăteas-
că îi aduce multe conflicte. Ca membru al dietei participă în 1847 la adop-
tarea legii prin care Congresul naţional bisericesc al Mitropoliei sârbeşti de
la Carloviţ, de care aparţineau şi românii ortodocşi din Banat şi Crişana,
urmează să cuprindă un număr de 100 de deputaţi aleşi, cu respectarea lim-

140
 Ecaterina Mocioni

Iuliana Mocioni născută Panajot

Ecaterina Mocioni Petru Mocioni

141
bii naţionale. Era primul pas major către autonomia românilor ortodocşi de
sub jurisdicţia sârbească.
Era adversar al lui Kossuth, în 1848 de la tribuna dietei, el a susţinut
adeseori dreptul românilor la deplina egalitate fiind, în acelaşi timp, spriji-
nitor al lui Şaguna. A fost chemat la Viena ca bărbat de încredere al româ-
nilor din Banat. Împreună cu ceilalţi delegaţi: A. Şaguna, Al. Şterca Şuluţiu,
Simion Bărnuţiu, Timotei Cipariu, Aaron Florian, Teodor Şerb, Constantin
Pomuţ (originar din Giula, fratele lui Gheorghe Pomuţ), Vincenţiu Babeş a
lucrat şi a luptat pentru egalitatea politică a naţiunii române faţă cu celelalte
naţionalităţi conlocuitoare.
Decepţionat de lipsa de înţelegere a autorităţilor faţă de cerinţele româ-
nilor, pleacă iniţial de la Viena, dar se reîntoarce în anul următor, de data
aceasta pentru a ocupa un post de consilier la Curtea de Casaţie de la Viena.
În 1856 se retrage definitiv din serviciul statului austriac şi se dedică admi-
nistrării averii familiei.
În dimineaţa zilei de 1 octombrie 1858 se afla în casa sa din Pesta.
Acolo avea un portar ungur împotriva căruia primise numeroase plîngeri
din partea locatarilor. Chemîndu-l pe portar la el şi mustrîndu-l pentru cele
făcute, îi spuse că nu-l va mai ţine în slujba sa. La prînz Petru Mocioni plecă
în oraş şi se întoarse la orele 13 jumătate. Portarul îl aştepta la poartă şi cînd
acesta a intrat, s-a repezit asupra lui şi i-a străpuns pieptul cu un cuţit lung.
Cu toate încercările de a-l salva, Petru Mocioni nu a putut fi salvat. Trupul
neînsufleţit al lui Petru Mocioni a fost dus la Foeni şi înmormîntat la 4
octombrie. Ucigaşul a fost prins imediat şi dat pe mîna autorităţilor. Avea
să fie pedepsit cu doar cîţiva ani de închisoare. Contemporanii au văzut în
uciderea lui Petru Mocioni un asasinat politic.20

Andrei Mocioni (1812–1880)

S-a născut în 27 iunie 1812, fiind al doilea fiu al seniorului Ioan Mocioni
de Foen şi al soţiei sale, Iuliana Panaiot. În familie, unde se mai vorbea
dialectul macedoromân, primi o educaţie aleasă şi românească, influenţată
fără îndoială şi de curentul naţional ce s-a născut şi manifestat în primele
decenii ale secolului al XIX-lea, în viaţa culturală şi socială a coloniei româ-
ne din capitala Ungariei.
Studiile secundare şi universitare le-a făcut în Budapesta. Terminîn-
du-şi, în anul 1832, examenele de drept, a fost introdus în gospodăria moşi-
ei familiale din Foen. Intră în viaţa publică la 1836, în vîrstă de 26 ani, fiind
chemat la slujba de vicenotar (subsecretar) la prefectura judeţului Torontal.
În 1843 e ales primpretor (protojude districtual). Prin distinsele sale calităţi
personale şi prin activitatea pe care o are în aceste funcţii, în curînd se an-
gajează la rolul de conducător în viaţa publică a judeţului. În dezbaterile ce
aveau loc în parlament şi în adunările judeţene (congregaţiile comitatense)

142
 Andrei Mocioni Parlamentarul Andrei Mocioni

Parlamentarul Antoniu Mocioni Antoniu Mocioni

143
între cele două curente, conservator-progresist şi liberal-revoluţionar, An-
drei Mocioni se alătură Partidului conservator-progresist.21
În 1848–49, dimpreună cu fraţii săi, se alătură în luptele pentru drep-
turile românilor, sprijinind pe Andrei Şaguna. Participă la luptele politice
ale românilor ca şi la marea adunare naţională de la Blaj din 3/15 mai 1848.
Ca să nu fie prins a fost silit să pribegească în Ţara Românească de unde
revine, în Banat, în 1849. Domeniul şi casele de la Foeni le-a găsit devastate
pagubele ridicîndu-se la 26 000 coroane. E despăgubit de stat şi, în urma
intervenţiilor lui Andrei Şaguna, e numit comisar districtual în părţile Ba-
natului.
După înăbuşirea revoluţiei şi pacificarea ţării, în urma insistenţelor
fruntaşilor români şi îndeosebi ale episcopului Andrei Şaguna, guvernul
din Viena îl cheamă la postul important de „comisar suprem districtual” al
provinciei Banat. În această calitate, reorganizează provincia dezorganizată
în timpul războiului civil şi aşează în funcţii publice o mulţime de români.
Nemulţumit de evoluţia situaţiei politice A demisionat, apoi în 1856 s-a
retras la moşia sa de la Foeni, nemulţumit de faptul că nu poate îmbunătăţi
soarta românilor. S-a căsătorit în 1859 cu Laura Cernovici (Csernovics).
Ajutorarea sistematică a tinerimii române de la şcolile din ţară şi stră-
inătate de către familia Mocioni a început pe la anul 1859, respectiv, 1861.
În acest timp, Mocioni a chemat la Foeni pe prietenul său, Vincenţiu Babeş,
şi discutînd posibilităţile şi modalităţile de realizare, elaborară împreună
„planul subvenţionării literaturii române şi ajutorării tinerimii studioase”.
Andrei Mocioni, seniorul familiei, cîştigă pentru acest scop şi pe fraţii săi,
Antoniu şi Gheorghe, şi pe sora sa, Ecaterina, şi astfel cota destinată scopu-
rilor de binefacere în bugetul lor familial creştea an de an, ajungînd, pe la
1867, la suma anuală de 10.000 florini (25.000 franci), la care Andrei Moci-
oni, capul familiei, contribuia cu rate duble.22
În 1860, la insistenţele lui Şaguna, revine din nou în arena poli-
tică. Înaintează împăratului mai multe memorandumuri în care cere
drepturi politice şi religioase românilor din Transilvania şi Ungaria.
Acestea au fost respinse rînd pe rînd. Urmarea a fost că Andrei Mo-
cioni a refuzat să-şi mai execute mandatul de deputat. A fost vreme
cînd i s-a oferit postul de guvernator al Transilvaniei dar l-a refuzat.
În schimb a stat neclintit alături de Şaguna sprijinindu-l pe acesta în
toate acţiunile pentru reînfiinţarea mitropoliei transilvane.
În 1866, cu ocazia înfiinţării Societăţii Academice Române, An-
drei Mocioni şi Vicenţiu Babeş au fost aleşi să reprezinte Banatul.
Andrei Mocioni a fost un mare filantrop. Pentru studenţi a stabilit
burse în valoare de 20.000 coroane aur iar în 1863, cu ocazia unei
cumplite foamete care a bîntuit în Banat, a creat un fond de 6.000
galbeni pentru a veni în ajutorul a 400 familii.

144
 Gheorghe Mocioni
Parlamentarul Gheorghe Mocioni

Zeno Mocioni Lucian Mocioni

145
 În 1869 se declară pentru pasivitatea politică şi se retrage definitiv
din viaţa politică. A decedat la 5 mai 1880 la moşia sa din Foeni.23

Antoniu Mocioni (1816–1890)

S-a născut în 16 ianuarie 1816. A urmat studiile secundare şi superioare la

Budapesta, înrolându-se apoi în armată ca locotenent într-un regiment de
husari, dar după căsătorie a renunţat la serviciul militar, ocupîndu-se de
administrarea moşiilor soţiei sale din Ungaria de nord. În 1858 a cumpărat
domeniul din Bulci, fostă proprietate a abaţiei romano-catolice din comu-
nă, unde a pus bazele unei gospodării model prin sistemul de exploatare
a terenurilor. Ulterior şi-a extins proprietatea, cumpărînd marele domeniu
„Pusta Sân-Paul” din hotarul comunei arădene Curtici. La alegerile din
1865, Antoniu Mocioni a candidat în circumscripţia Şiria, împotriva can-
didatului guvernamental, Ioan Bohuş, care avea proprietăţi în zonă. A ob-
ţinut mandatul de deputat cu o majoritate absolută de 2.288 de voturi. Tot
în circumscripţia electorală Şiria a candidat Antoniu Mocioni şi la alegerile
parlamentare din primăvara anului 1869. În anii anteriori, concomitent cu
demersurile deputaţilor naţionalişti din dieta anilor 1865–1868, Antoniu
Mocioni a făcut un adevărat turneu pentru a susţine egala îndreptăţire a
popoarelor nemaghiare din Ungaria, cîştigîndu-şi foarte multă popularita-
te. Convingerile sale politice pot fi sintetizate în cuvintele pe care le-a rostit
la Timişoara, cu ocazia prezentării programului naţional: „Nici un deputat
să nu-şi poată vinde încrederea poporului pentru vreo dregătorie”. Antoniu
Mocioni a cîştigat şi alegerile pentru dieta din 1872–1875 în circumscripţia
Şiria, când a fost proclamat şi candidat al alegătorilor români din circum-
scripţia bihoreană Aleşd. Presiunile făcute de guvernul Tisza s-au soldat cu
înfrîngerea lui la alegerile din 1875, ceea ce l-a făcut să se alăture aripii
politice care adoptase atitudinea pasivistă. De-a lungul celor zece ani în
care a fost deputat în dieta maghiară, Antoniu Mocioni a fost preşedintele
clubului parlamentar al naţionalităţilor, a fost o prezenţă activă în viaţa
bisericească a a românilor bănăţeni şi ardeleni, susţinînd despărţirea ierar-
hică de biserica sîrbă, a sprijinit, alături de întreaga familie, aşezăminte de
cultură, a fost directorul „Asociaţiunii naţionale” din Arad. Activitatea lui a
fost strîns legată de începuturile instituţiilor prin care s-au pus bazele orga-
nizării economice şi financiare ale românilor bănăţeni şi ardeleni, el avînd
un rol hotărîtor la înfiinţarea băncii „Albina”.24
Antoniu Mocioni a fost respectat de către alegători, chiar a devenit erou
al versului popular, din care reţinem:
Frunză verde de secară,
Haideţi toţi s-alegem iară
Pe Mocioni din Banat
Să ne fie deputat.

146
 Parlamentarul Alexandru Mocioni
Tînărul Alexandru Mocioni

Alexandru Mocioni Bătrînul Alexandru Mocioni

147
 Nu ne trebuie renegaţi,
Ci români adevăraţi!25

Gheorghe Mocioni (1823–1887)

Un alt fiu al lui Ioan Mocioni, care a fost părtaş la tumultoasa viaţă politi-
că a Banatului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost Gheorghe
Mocioni (1823–1887). Născut la Budapesta, a urmat în capitala maghiară
cursurile facultăţii de drept, ocupîndu-se apoi de administrarea domeniilor
sale din Vlaicoveţ şi Birchiş. În 1859 s-a căsătorit cu Elena Somogyi Gyon-
gyos, cu care a avut două fiice.
A intrat în politică în 1865, alături de fraţii săi Andrei şi Antoniu, şi a
fost ales deputat în dieta maghiară a circumscripţiei electorale Moraviţa,
cu o majoritate zdrobitoare. La alegerile din 1869 pentru următoarea le-
gislatură, deşi guvernul l-a susţinut pe Atanasie Raţ, candidatul partidului
condus de Francisc Deák, Gheorghe Mocioni cîştigase încrederea români-
lor, dovedindu-le că „are sentimente naţionale şi se bucură de încrederea
poporului” şi a cîştigat un nou mandat, cu 922 de voturi faţă de cele 315
obţinute de contracandidatul său. Alegătorii lui Gheorghe Mocioni i-au fă-
cut, la Vîrşeţ, o primire entuziastă, au organizat în cinstea lui un banchet
şi întreg oraşul a fost în sărbătoare. Gheorghe Mocioni a obţinut în aceeaşi
circumscripţie un al treilea mandat, pentru dieta din anii 1872–1875, ulti-
ma din care a făcut parte. În anii în care a fost deputat în dieta maghiară,
Gheorghe Mocioni a susţinut, la rîndul său, politica naţională a românilor,
a fost membru marcant al clubului deputaţilor naţionalişti din parlamentul
ungar şi şi-a adus contribuţia la toate acţiunile cu caracter naţional cu care
a fost contemporan. În viaţa bisericească a fost deputat în sinodul eparhial
din Caransebeş şi a sprijinit cu generozitate tinerii români care doreau să-
şi continue studiile. A murit la 27 februarie 1887 şi a fost înmormîntat în
cripta familiei de la Foeni.26

Alexandru Mocioni (1841–1909)27

Cea mai importantă personalitate a acestei familii istorice este Alexandru

Mocioni. El şi-a uimit contemporanii prin profunda gîndire politică, eru-
diţie şi inegalabilă generozitate de „mecenate” – toate aceste calităţi fiind
puse în slujba afirmării etniei româneşti, aflată sub stăpînirea dualismului
austro-ungar. În acest sens, ceea ce a rămas mai puţin cunoscut, pînă în
prezent, este aprecierea emblematică pe care i-a făcut-o Mihai Eminescu,
în ziarul „Timpul” (din 13 iunie 1881, p. 1), apreciindu-i temeinica pre-
gătire intelectuală şi judicioasa orientare politică, Mocioni fiind, totodată,
„cunoscut pentru înalta sa onorabilitate”. Genialul gazetar de la „Timpul”,

148
 Alexandru Mocioni junior
Eugen Mocioni

Ionel Mocioni Membrii familiei Mocioni

149
preţuind conţinutul unei Scrisori a lui Mocioni către alegătorii din Lugoj, afir-
ma că: „Punctul său de vedere, dovedind o cugetare vastă şi adîncă asupra
întregii dezvoltări a Ungariei, merită a fi comunicat cititorilor noştri”. Şi,
înainte de a reproduce scrisoarea în „Timpul”, Eminescu scrie în notiţa sa
lămuritoare: „…putem felicita pe românii bănăţeni că au între ei un bărbat
c-o atît de înaltă cultură şi aşa de largi vederi”28.

Studiile

Precum mai sus aminteam, Alexandru Mocioni a fost cel mai distins vlăs-
tar al familiei şi una dintre cele mai reprezentative personalităţi din via-
ţa publică a românilor din Ungaria şi Transilvania, în ultimele decenii ale
veacului al XIX-lea. S-a născut în 4 noiembrie 1841, la Pesta, şi a crescut în
sînul familiei Mocioni, sub supravegerea mamei sale Ecaterina, care i-a in-
suflat o educaţie românească şi ortodoxă. Îndrumătorul său de studii a fost
studentul Atanasie Marienescu, ajuns ulterior doctor în drept şi academician.
Studiile secundare le-a făcut la liceul piariştilor din Pesta. După terminarea
lor, s-a înscris la Universitatea din Pesta, unde a început să studieze dreptul.
Şi-a continuat pregătirea, timp de trei ani, la Viena şi şi-a terminat studiile la
Universitatea din Gratz – unde şi-a susţinut şi doctoratul în drept.
Despre Alexandru Mocioni, marele său biograf şi rectorul Academiei
Teologice din Arad, dr. Teodor Botiş, precizează că „ vorbea, pe lîngă limba
maternă, cu accent bănăţean, limbile germană, maghiară, franceză şi engle-
ză.” Dăruit cu un talent excepţional  şi avînd din tinereţe nobila pasiune a
cărţii, el a fost predestinat pentru misiunea de mare cinste şi răspundere pe
care avea să-o joace nu numai în arena luptelor politice şi bisericeşti, ci şi în
viaţa culturală a românilor bănăţeni.
La scurt timp după ce şi-a terminat studiile şi-a început activitatea po-
litică.Pentru început a întreprins o călătorie de studii în Elveţia şi Belgia
– ţări polietnice – cu scopul de a studia legislaţia privitoare la egalitatea în
drepturi a naţionalităţilor conlocuitoare. În acest fel s-a documentat serios,
cu argumente din drept şi cu exemple practice din aceste ţări, considerate
cele mai avansate din punct de vedere legislativ, pentru a susţine şi el cauza
drepturilor românilor din Ungaria.29

Deputat în parlamentul Ungariei

Debutul lui Alexandru Mocioni pe scena politică a avut loc la scurt timp
după terminarea studiilor. Monarhul a convocat noua Dietă pentru ziua de
10 decembrie 1865 iar Mocioni a împlinit vîrsta legală de 24 de ani în data
de 4 noiembrie, ceea ce i-a permis să participe la alegerile pentru deputaţi.
S-a înscris drept candidat pentru mandatul românilor din circumscripţia
Rittberg (Tormac, judeţul Timiş). Contracandidatul său a fost consilierul

150
austriac Winkler, mare proprietar, susţinut de guvern. În ciuda presiunilor
din partea guvernului, Mocioni a obţinut majoritatea de voturi. Cu toa-
te acestea, preşedintele electoral nu a putut accepta răsturnarea de situaţie
şi, sub pretextul unei bătăi între alegători, nu a consemnat majoritatea de
voturi. În al doilea tur de scrutin, Alexandru Mocioni a obţinut o majori-
tate zdrobitoare, o victorie răsunătoare, dată fiind diferenţa de vîrstă şi de
susţinere dintre cei doi candidaţi. A urmat contestarea alegerilor, pe motiv
că Mocioni este încă minor, dar contestaţiile nu au fost acceptate, deoarece
Dieta urma să se formeze la o lună, după ce Mocioni ar fi împlinit vîrsta
legală. Astfel, Alexandru Mocioni a ajuns, la vîrsta de numai 24 de ani, unul
dintre cei mai tineri deputaţi din Camera ungară.
Intrat în Parlamentul maghiar în primul său ciclu parlamentar (1865–
1869), Alexandru Mocioni şi-a scandalizat colegii atunci cînd a început ple-
doaria pentru drepturile naţionalităţilor conlocuitoare, nerecunoscute poli-
tic la acea dată. Se considera atunci că numai naţiunea maghiară trebuie să
fie reprezentată în Parlament, lucru pe care Mocioni l-a combătut categoric.
Primele sale discursuri l-au transformat rapid într-unul dintre cei mai fai-
moşi, dar şi cei mai redutabili adversari politici. Primul său proiect de lege
a vizat protejarea prin lege a drepturilor naţionalităţilor conlocuitoare din
Ungaria, cu accent pe protejarea drepturilor românilor. A constituit un club
parlamentar al românilor, susţinuţi fiind şi de sîrbi.30
În 1867, Alexandru Mocioni a început o campanie publicistică în ziarul
Albina şi în mai multe ziare străine din Viena şi Praga, a polemizat cu publi-
caţiile guvernamentale şi a cerut categoric în parlament recunoaşterea „prin
legi fundamentale egalitatea de drept a popoarelor ţării, ca individualităţi
naţionale, concludînd în arondarea administrativă a ţării în circumscripţii,
după naţionalităţi.”31
În 1868, deputaţii români şi sîrbi, i-au încredinţat conducerea luptei
pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor din Austro-Ungaria. La întru-
nirea fruntaşilor români de la Timişoara, din luna aprilie a aceluiaşi an,
convocată de Mocionişti, s-a discutat despre măsurile, ce se cereau luate,
faţă de proiectul întocmit de guvern împotriva naţionalităţilor nemaghiare,
naţionalităţi, ce alcătuiau două treimi din populaţia ţării. Adunarea a stabi-
lit normele de acţiune şi s-a redactat un memoriu semnat de 300 persoane,
publicat în cele mai răspîndite ziare, în care s-a cerut energic rezolvarea
urgentă a problemei, pe baza deplinei egalităţi în drepturi.32
În dezbaterile purtate în parlament, cu prilejul prezentării poziţiilor
faţă de legea naţionalităţilor, s-a observat, foarte clar, lupta dintre aristo-
craţia maghiară şi reprezentanţii naţionalităţilor, care în virtutea afirmării
şi emancipării naţionale, caracteristică secolului al XIX-lea, luptau pentru
libertate naţională.
În parlament, Alexandru Mocioni s-a dovedit un luptător neîntrecut.
S-a remarcat îndeosebi prin discursul rostit la dezbaterea proiectului de lege

151
asupra egalei îndreptăţiri a naţionalităţilor, cînd în numele clubului naţio-
nalist român a prezentat părerea naţionalităţilor. Participînd la discutarea
acelei legi, a dat guvernului următorul avertisment: „Sau renunţaţi la su-
premaţia artificială şi vă împrieteniţi cu deplina egală libertate a naţiona-
lităţilor nemaghiare sau renunţaţi la ori ce libertate şi la ori ce dezvoltare
naţională.”33
Alexandru Mocioni a pledat pe argumentarea logică pe care o furniza
dreptul popoarelor de a se dezvolta în mod nestînjenit. Acesta este un prin-
cipiu fundamental, pe care civilizaţia europeană l-a afirmat pentru stator-
nicirea unor relaţii de cooperare între naţiuni. Proiectul de lege prezentat,
argumentat, susţinut şi apărat de Mocioni a arătat că parlamentul nu poate
rezolva problemele naţionale decît pe bază de drept. În acest fel, Mocioni a
atins prin intervenţia sa una dintre problemele statului multinaţional aus-
tro-ungar. El a stabilit o corelaţie între libertatea naţională şi existenţa sta-
tului austro-ungar, argumentînd că, în perioada mişcărilor naţionale, care
au cuprins Europa, limba naţionalităţilor va exercita o influenţă hotărîtoare
asupra existenţei statului.
Tot în 1868, în noiembrie, cînd guvernul a prezentat proiectul de lege a
naţionalităţilor, Alexandru Mocioni a luat parte la discuţiile, în care au fost
angajaţi toţi deputaţii români, în frunte cu Vincenţiu Babeş, cel mai apropiat
colaborator şi sfetnic al familiei şi intimul său, şi după ce a precizat: „…nu
numai că nu le dă naţionalităţilor drepturi, ci le deneagă chiar condiţiunea
principală a oricărei dezvoltări, adică nici existenţa nu le-o recunoaşte naţi-
unilor existente în ţară”,34 a refuzat să participe la discuţiile speciale.
Ciclul parlamentar 1865–1868 s-a încheiat la 10 decembrie 1868. În
Epistola deschisă, către mulţi Alexandru Mocioni a explicat alegătorilor, naţi-
unii române asuprite, conţinutul legii naţionalităţilor, care a fost votată şi
care nega existenţa legală a naţiunii nemaghiare.
Ideile, susţine autorul în acest articol, oricît ar fi de sublime, dacă le au
numai puţini indivizi şi mulţimea nu le cunoaşte, apar şi dispar ca nişte
umbre neputincioase, dar cînd sînt însuşite de mase atunci se naşte o putere
generală, binefăcătoare,generală pentru ca nu i se poate opune nici o putere
omenească şi binefăcătoare pentru că duce la progresul omenirii.

La al doilea ciclu parlamentar 1869–1872 a primit mandatul din partea Lu-

gojului. Această alegere a fost şi ea boicotată de forţele guvernamentale, con-
trariate de ascensiunea românilor în viaţa politică prin intermediul unor
personalităţi de seamă, mai ales ale Mocioneştilor, consideraţi un „club pri-
mejdios”. Alegerile de la Lugoj au fost pe toate căile obstrucţionate, în final
fiind considerate nule, întrucît au fost clar în defavoarea candidatului gu-
vernamental Szentes. Cu toate acestea, la al doilea tur de scrutin, Mocioni a
cîştigat fără drept de apel. În acest ciclu parlamentar, Mocioni şi-a continuat
munca începută. Cu toate că a întîlnit în continuare o opoziţie furibundă

152
din partea partidelor parlamentare, chestiunile ridicate de el cu privire la
drepturile naţionalităţilor şi-au făcut treptat locul în dezbaterea parlamen-
tară şi în cea publică.35
Numeroasele sale intervenţii în Parlamentul de la Budapesta, deşi ex-
trem de critice faţă de politica de forţă pe care guvernanţii au adoptat-o
faţă de minorităţi, au fost deosebit de bine primite de presa contemporană.
La 1870, comentînd intervenţia lui Alexandru Mocioni pe marginea Legii
Municipiilor, ziarul maghiar de opoziţie Magyar Újság notează: „Alexandru
Mocioni, prin splendida sa predare, a pus în adevărată admiraţie pe mai
mulţi, chiar şi pe unii guvernamentali. Întreaga Cameră i-a ascultat cu cea
mai mare atenţie cuvîntarea, care a ţinut aproape două ore şi care, între
toate discursurile, ce s-au rostit în parlamentul ungar de la 1861 încoace, îşi
revendică dreptul de a fi una dintre cele mai excelente. Cu sistem, cu erudi-
ţie şi cu fineţea lui Hyperides, a dat asalt asupra înţelepciunii guvernului.”
Legat de admirabilele discursuri ale lui Alexandru Mocioni, majoritatea
publicate în Cartea de aur …a lui T. V. Păcăţeanu, a făcut carieră în epocă
şi o discuţie, purtată pe holurile Parlamentului de la Budapesta, între Ale-
xandru Mocioni şi primul ministru maghiar. I. Andrássy, care îl acuza pe
fruntaşul român, că îl pune mereu în încurcătură faţă de deputaţii maghiari
cu solicitările privind drepturile românilor transilvăneni. La această acuză,
Alexandru Mocioni ar fi răspuns, sec: „Anexaţi la România cele trei milioa-
ne de români transilvăneni şi scăpaţi de necaz.”36
În acest ciclu parlamentar, printre altele, Alexandru Mocioni a prezen-
tat primul proiect de lege pentru înfiinţarea unui teatru românesc dar şi pe-
tiţia tinerilor români dornici a dezbate proiectul de lege privind înfiinţarea
unei universităţi în limba română, la Cluj.37
În această perioadă, activitatea politicienilor români din Parlamentul
Ungariei a început să piardă din forţa iniţială. Mocioni a continuat să sus-
ţină cauza, însă rezultatele au întîrziat să se arate.

În 1872 a fost reales în cercul Radnei însă în 1874, cu convingerea că luptele

parlamentare pentru românii din Ungaria sînt zadarnice, Mocioni a renun-
ţat la mandatul său. Cînd în 1881 alegătorii din Lugoj i-au oferit din nou
mandatul, Mocioni i-a refuzat declarîndu-se cu hotărîre pentru pasivitate,
deşi la conferinţa de la Sibiu să decretase pasivitatea numai pentru românii
din Ardeal. Dar renunţarea la mandat nu a însemnat că Mocioni s-a retras
din orice activitate politică. Prin publicistică, apoi în conferinţele naţionale
el a ţinut să-şi spună totdeauna cuvîntul şi să-şi precizeze poziţia cu privire
la ţinuta politică a românilor din Ungaria.38

153
Activitatea politică

Spirit viu şi aprig, cu o inteligenţă sclipitoare – Nicolae Iorga spunea despre

Alexandru Mocioni că „este un om cu a cărui minte ne mîndrim” – s-a im-
pus destul de repede în fruntea elitei românilor din Transilvania, în ceea ce
priveşte lupta pentru cîştigarea de drepturi naţionale. Alături de alţi frun-
taşi bănăţeni, Alexandru Mocioni a convocat la Timişoara, pe 7 februarie
1869, o Conferinţă naţională a tuturor românilor din Banat şi Ungaria, ar-
gumentînd că „în viaţa constituţională lupta pentru idei, pentru reforme şi
drepturi, se mijloceşte prin partide politice”. Alexandru Mocioni a propus
noului partid principiile liberalismului şi ale democraţiei, iar cei 500 de de-
legaţi au susţinut atît programul, cît şi înfiinţarea primului Partid Naţional
al românilor transilvăneni.

Conferinţa de la Timişoara a fost o acţiune reuşită de punere în practică a

ideilor lui Alexandru Mocioni. La 27 ani el a fost ales preşedintele Partidu-
lui Naţional. Programul partidului a fost elaborat cu ajutorul lui Vincenţiu
Babeş. Organizatoric, noul partid trebuia să aibă un comitet naţional cen-
tral, cu sediul la Timişoara, comitete naţionale în fiecare comitat şi comitete
cercuale, în fiecare circumscripţie electorală, unde exista populaţie româ-
nească.
Programul adoptat cuprindea nouă puncte, din care cele mai impor-
tante au fost: recîştigarea autonomiei Transilvaniei; folosirea limbii româ-
ne în administraţie şi în justiţie în ţinuturile locuite de români, precum şi
numirea în aceleaşi ţinuturi, de funcţionari români sau care cunosc bine
limba română; revizuirea legii naţionalităţilor într-un spirit mai favorabil
lor; lupta împotriva tendinţelor de asuprire naţională şi de maghiarizare
forţată; lărgirea dreptului de vot asupra tuturor cetăţenilor, care plătesc o
contribuţie directă, sau chiar introducerea votului universal. Un punct la fel
de important, prevedea conlucrarea frăţească „cu toţi aceia care mai vîrtos
vor ţinea cont de interesele şi bunăstarea poporului peste tot”.39
Prin urmare, în aceasta zi s-a constituit Partidului Naţional al Româ-
nilor din Banat şi Crişana iar preşedinte a fost ales Alexandru Mocioni,
iar după patru luni, prin fuzionarea partidului bănăţenilor şi crişenilor cu
Partidul Naţional Român din Transilvania, locul său a fost preluat de Ilie
Măcelariu.

Scopul întregii sale activităţi a fost rezolvarea problemei naţionale a româ-

nilor din Transilvania. S-a opus înaintării Memorandului românilor din
Transilvania la Curtea imperială, în 1892, spunînd că nu este momentul
oportun pentru aşa ceva şi, mai ales, că nu se poate „pîrî regele la împărat”,
fiind vorba despre aceeaşi persoană. Dar a sărit în apărarea memorandiş-
tilor, atunci cînd aceştia au fost întemniţaţi la Vác şi la Seghedin. În vara

154
Genealogia familiei Mocioni

Blazonul familiei Mocioni

155
anului 1892, a fost invitat personal şi a fost primit la Castelul Peleş de către
regele Carol I, iar cei doi s-au consultat despre problemele românilor din
Transilvania şi despre căile de soluţionare a lor. Nu dispunem de nici o in-
formaţie despre conţinutul discuţiilor, care s-au purtat la Peleş între Carol
I şi Alexandru Mocioni, deoarece ambii au păstrat o tăcere strictă în acest
sens. Avem doar mărturia lui Eugen Mocioni, fratele lui Alexandru, care îi
spunea lui Teodor Botiş, că toată viaţa Alexandru n-a vrut să-i vorbească
despre cele discutate cu Carol I, spunînd că sînt probleme prea importante
ca să le poată divulga, dar că rezultatele se vor vedea cu timpul.40

În anul 1894, cu ocazia procesului Memorandumului – deşi anterior se pro-

nunţase, alături de alţi politicieni, împotriva înaintării memoriului Curţii
vieneze, socotind că în acel moment nu era oportună – Alexandru Mocioni
a cerut întregului popor român să-şi afirme solidaritatea cu semnatarii săi.
Aceasta, fiindcă guvernul maghiar a socotit de cuviinţă să aducă în faţa in-
stanţei de judecată pe cei ce solicitaseră, în numele milioanelor de români
din Transilvania şi Banat, tratament nediscriminatoriu pentru toate naţio-
nalităţile din imperiu. Lucru pretins de Alexandru Mocioni, încă în 1872,
cu următoarele cuvinte: „Pentru politica aceasta îndreptată adeseori în con-
tra noastră […] nu naţiunea maghiară, ci numai şi numai partida guverna-
mentală poate să fie responsabilă. De aceea, lupta noastră politică are să fie
îndreptată numai în contra acestei partide, dar nicicînd în contra naţiunii
maghiare, cu care în cele din urmă avem în toată privinţa interese solidare.”
În anul 1893, pentru că se simţea nevoia unei tribune de luptă a ro-
mânilor bănăţeni împotriva abuzurilor autorităţilor maghiare, Alexandru
Mocioni a subvenţionat apariţia ziarului Dreptatea la Timişoara, condus de
Cornel Diaconovici şi Valeriu Branişte. Dreptatea s-a implicat în apărarea drep-
turilor memorandiştilor şi a cauzei susţinute de aceştia, motiv pentru care
procesele de presă, intentate publicaţiei româneşti de autorităţi, au început
să se ţină lanţ. De pildă, pentru articolele sale antiguvernamentale publica-
te în Dreptatea, Valeriu Branişte a fost condamnat la doi ani de detenţie, în
închisoarea de stat din Vác.41

Referitor la gîndirea sa naţională, George M. Marica remarca următoarele:

„Alexandru Mocioni e spirit politic cu cea mai temeinică cultură filozofică.
Opera lui dovedeşte nu numai o bună pregătire ştiinţifică, bazată atît pe
o adîncime teoretică a problemelor ce-l preocupau, cît şi pe o informare
empirică (în ce priveşte cele sociologice), dar şi o minte deosebit de ascu-
ţită... Chestiunea care l-a preocupat mai mult, ca de altfel pe toţi fruntaşii
ardeleni şi bănăţeni ai epocii, din motivele relevate, a fost cea naţională. Nu
numai cu prilejul discutării ei, dar şi a altor teme importante, Alexandru
Mocioni se remarcă prin poziţia sa adesea înaintată, cu toate că prin origi-
nea sa socială – mare moşier – ar fi fost mai simplu şi mai avantajos pentru

156
el să treacă în lagărul aristocraţiei maghiare. Nu s-a limitat doar să pledeze
platonic cauza românească, dar a contribuit, împreună cu întreaga familie,
cu sume însemnate de bani la ajutorarea celor lipsiţi, în special a tineretu-
lui, la studii.”42

Promotor şi mecenat al culturii româneşti

Alături de ceilalţi reprezentanţi de marcă ai familiei, Alexandru Mocioni s-a

implicat şi în sprijinirea culturii româneşti din Transilvania. În Scrierile sale,
Vasile Pîrvan precizează că „vrednicii nobili de Mocioni sunt cei mai mari
binefăcători în viaţă ai românilor de peste munţi.”
Doar în anul şcolar 1865/1866, Mocioneştii au întreţinut 36 de bursieri
români la universităţile din Viena şi Budapesta, dintre aceştia Victor Babeş şi
Coriolan Brediceanu atingând nivelul excelenţei.
Alexandru Mocioni a contribuit în 1870, substanţial, la înfiinţarea „So-
cietăţii pentru fond de teatru român”, donînd, cu această ocazie, 1850 de
florini, a patronat Societatea Academică „Petru Maior” a studenţilor români
din Budapesta, a acordat 12.000 de coroane Liceului din Brad şi încă 5000
de coroane pentru alte şcoli româneşti.
Pe lîngă susţinerea, în exclusivitate, a ziarului Albina, Alexandru Moci-
oni a subvenţionat consistent şi revista Luceafărul, scoasă, începînd cu anul
1902, la Budapesta, de către un grup de studenţi români, în frunte cu Octa-
vian Goga, Ioan Lupaş, Ioan Lepădat, Alexandru Ciura şi Octavian C. Tăslăuanu.
Al. Mocioni a fost din tinereţe şi pînă la sfirşitul vieţii sale patronul Societăţii
„Petru Maior” din Budapesta. Studenţii din capitala Ungariei au primit de la
el oricînd ajutor financiar şi spiritual. Referindu-se la mecenatul Alexandru
Mocioni, Valeriu Branişte îşi amintea că „de cîte ori, în avînturile noastre
generoase, ne poticneam de ideea că nu sunt bani, era gata soluţia: „să dee
Mocioni!”… Dar nu numai în cele publice, ci şi în cele particulare”.43
Cu energie şi cu maximă responsabilitate, Alexandru Mocioni a direcţi-
onat activitatea culturală a românilor înspre ridicarea gradului de cultură, a
păstrării obiceiurilor naţionale şi a trimiterii tinerilor capabili la studii. Prin
aceasta, Alexandru Mocioni s-a gîndit să ridice o nouă generaţie politică în
fruntea românilor transilvăneni, generaţie care să poată face faţă marilor
deziderate naţionale şi culturale.

Iosif Vulcan, după o mai îndelungată vizită a sa la Bucureşti, a luat iniţiativa

şi a publicat în Familia, în două numere consecutive, articolul Să fondăm teatrul
naţional (1869). După ce a caracterizat teatrul ca pe o înaltă şcoală morală,
umanitară şi patriotică, prin care poate fi cultivată limba, Vulcan a expus po-
sibilităţile concrete ale acţiunii de instituire a teatrului în limba română. Se
propunea formarea de comitete filiale pentru adunarea contribuţiilor băneşti,
se recomanda organizarea, în beneficiul fondului de teatru, a unor reprezen-

157
taţii cu actori diletanţi (care ar putea fi îndrumaţi de M. Millo), a unor concer-
te şi serbări populare.44
Pe lîngă discuţiile purtate prin Familia şi Federaţiunea, Vulcan a avut tot-
odată numeroase întrevederi şi cu deputaţii români din Budapesta, – Familia
apărea atunci în capitala Ungariei- şi îndeosebi cu Alexandru Mocioni şi Iosif
Hodoş.
Pregătirile de constituire a Societăţii pentru fondul de teatru român au avut
loc în 1870, în casa lui Alexandru Mocioni din Budapesta, el fiind ales vi-
cepreşedinte, pentru ca în 1876 să fie ales preşedinte iar în 1882 să devină
preşedinte de onoare pe viaţă.45
Cu cît zel a propagat Alexandru Mocioni interesele acestei societăţi, o
dovedeşte nu numai faptul că s-a înscris în 1870 membru fondator cu con-
siderabila sumă de 1.850 florini, vărsată integral imediat, ci şi următorul
incident, caracteristic, publicat de Iosif Vulcan:
„Alexandru Mocioni se afla la masa de şah în Casina naţională din Bu-
da-Pesta, cînd s-a apropiat de dînsul Contele Teodor Andrássy, fratele mai
mare al fostului Ministru de interne, cu lista de subscriere pentru teatrul
maghiar.
Alexandru Mocioni desfăcînd lista a zis:
Subscriu bucuros o sumă cît de mare, dar sub o condiţie: să subcrii şi tu
aceeaş sumă pe lista mea!
Mă rog, cu plăcere, răspunse Teodor Andrássy.
Atunci scoate Alexandru Mocioni lista pentru Societatea de teatru român
şi o predă lui Adrássy. Acesta priveşte lung şi după ce înţelege despre ce este
vorba, zice:
Să mă ierţi, dar aceasta eu nu o pot subscrie!
Regret – răspunse Alexandru Mocioni – atunci nici eu nu sunt în situaţia
de a subscrie pe lista ta.”46

Gestul suprem de filantrop al lui Alexandru Mocioni a fost înfiinţarea, în

1872, a Băncii Albina din Sibiu, căreia – împreună cu unchiul său Antoniu
– i-a asigurat din averea lui capitalul social de 300.000 de florini şi a con-
dus-o pînă în mai 1874.

Dar activitatea lui pe tărîm cultural a fost deosebit de intensă mai ales în-
tre anii 1901–1905, cînd Alexandru Mocioni a fost ales în unanimitate şi
a îndeplinit funcţia de preşedinte al ASTREI. Atunci s-a construit muze-
ul ASTRA de la Sibiu, tot atunci s-a pus la punct biblioteca, s-au înfiinţat
noi şcoli româneşti şi s-au inaugurat marile concursuri corale între românii
transilvăneni. Alexandru împreună cu vărul său, Zeno, a dăruit 24.000 de
coroane pentru realizarea muzeului acestei instituţii.
Personalitate culturală apreciată, a contribuit ca ASTRA să-şi îndepli-
nească chemarea cultural-naţională. Ales ca preşedinte al ei prin aclamaţie,

158
 Casa Mocioni din piaţa Vörösmarty din Budapesta în anii 1880

Monograma lui Alexandru Mocioni de Franz Liszt, prietenul lui Alexandru

la colţul casei din piaţa Vörösmarty din Mocioni
Budapesta

159
în 1901, în adunarea general ţinută la Oraviţa, în septembrie 1902, şi-a de-
finit concis concepţia sa despre cultura românească şi despre misiunea ei.
„Fireşte, numai cultura adevărată are această putere conservatoare, iar cul-
tura adevărată nu poate fi alta, decît numai şi numai naţională… şi precum
caracterul naţional se manifestă în limbă, în modul de gîndire şi simţire,
în datinele şi moravurile, în tradiţiunile şi idealurile naţionale, în poezia şi
industria naţională, în portul naţional şi în altele, aşa şi cultura naţională
are să îmbrăţişeze întreaga viaţă naţională în toate manifestaţiunile ei. Ea
are să conserve, să cultive şi unde e trebuinţă să mobilizeze toate elementele
naţionale ale vieţii poporului. Ea are să dezvolte conştiinţa naţională, baza
culturii naţionale, sentimentul religios, baza moralităţii; patriotismul, baza
virtuţiilor cetăţăneşti, spiritul economic, baza prosperării naţionale, simţul
estetic, baza nobleţei inimii, cu un cuvînt, cultura naţională are să dezlege
toate puterile latente ale poporului, ca astfel să fie asigurată, în bunul tutu-
ror pericolelor ameninţătoare, existenţa naţională a poporului român din
Ungaria”47

Susţinător al Bisericii Ortodoxe Române

În gîndirea lui Alexandru Mocioni, ca şi în cea a înaintaşilor săi, Biserica,

pe lîngă înalta chemare sacră şi morală, a avut, în calitatea sa de instituţie
recunoscută de un stat străin, o chemare istorică şi o responsabilitate în faţa
istoriei.
„Colaborator apropiat al mitropolitului Andrei Şaguna, încă din vremea
episcopatului, Alexandru Mocioni a fost mereu în primele rînduri ale apă-
rătorilor cauzei Bisericii ortodoxe române din vestul Carpaţilor, dîndu-şi
aportul la redactarea Statutului şagunian în spirit democratic. Ca membru
permanent în consiliul parohial din Capolnaş, în adunarea eparhială a epi-
scopiei Caransebeşului, în congresul naţional bisericesc al Mitropoliei Si-
biului, cu prestigiul, experienţa şi cu posibilităţile sale materiale, el a fost
sprijinitorul convins al Bisericii. Despre misiunea ei şi-a spus convingerile,
în cuvîntările prilejuite de comemorarea lui Şaguna în 1898, la congresul
naţional bisericesc din anul următor, la instalarea mitropolitului Meţianu
în 1899 şi în lucrarea sa „Religie şi ştiinţă”, publicată în 1905. Donază pen-
tru construirea bisericii catedrale din Sibiu 60.000 coroane de aur, sumă
impresionant de mare.”48
Mult a contribuit Alexandru Mocioni şi la susţinerea şi asigurarea drep-
turilor enoriaşilor români ai bogatei şi frumoasei Biserici Ortodoxe Greco-Va-
lache din Pesta. După decesul preotului român al acestei biserici, Ioanichie
Miculescu, la finele anului 1887, majoritatea grecilor – maghiarizaţi –au
hotărât, în adunarea parohială din 6 februarie 1888, eliminarea limbii ro-
mâne, în care se făceau serviciile divine din două în două săptămîni, şi nu-
mirea unui preot de naţionalitate macedoromână, care să slujească numai

160
în limba greacă. Ministrul Cultelor a aprobat această hotărîre, fără a mai
asculta forul bisericesc competent. În faţa acestei nedreptăţi, Al. Mocioni
s-a înfăţişat în fruntea unei delegaţii, compusă din fruntaşii români din
Budapesta: Gheorghe Şerb, Atanasie M. Marienescu şi N. Mutso, la împăra-
tul Francisc Iosif, şi a cerut respectarea ordinii de drept, respectată în trecut
în biserica greco-românească din Pesta. Suveranul a promis reexaminarea
acestei chestiuni dar ministrul maghiar a respins din nou cererea români-
lor. În defavoarea românilor s-a terminat şi procesul intentat de Al. Mocioni
şi de ceilalţi enoriaşi români pentru repunerea lor în drepturile avute.49
Pentru a păstra caracterul românesc şi ortodox al urmaşilor săi, Alexan-
dru Mocioni a impus, în vara anului 1901, tuturor membrilor familiei sale
o convenţie:
„Dorinţa mea este ca voi să luptaţi pentru susţinerea şi înflorirea fami-
liei şi să păstraţi în toate împrejurările caracterul ei tradiţional, naţional şi
confesional.
Acei membri ai familiei, cari ar nesocoti aceste obligamente, să fie ex-
cluşi din sînul ei asemenea ramurilor uscate. Descendenţii de sex bărbătesc
îşi vor ţinea drept datorie necondiţionată, ca toţi copiii lor, fără deosebire
de sex, să fie botezaţi şi crescuţi în sînul bisericii ortodoxe. În cazul unor
căsătorii cu persoane de altă confesiune creştină, să se pretindă ca o condi-
ţiune „sine qua non” trecerea acestora la biserica noastră. Dacă s-ar întîmpla
ca între descendenţii de partea bărbătească să fie vreunul care într-atîta s-ar
uita de datorinţele sale, încît din ori şi ce cauză s-ar lăpăda de biserica sa,
sau nu ar insista, ca confesiunea greco-orientală să fie religiunea copiiilor
săi, - un astfel de apostat să fie privit ca atare şi de ceilalţi mebri ai familiei şi
ca unul ecsclus din sînul familiei să piardă beneficiul moştenirii favorizate,
rezervată descendenţilor de sex bărbătesc.”50

Compozitor şi pianist

Alexadru Mocioni a fost şi un bun compozitor şi un pianist desăvîrşit. Firea

sa de artist a fost moştenită, se pare, de la mama sa, Ecaterina, gîndurile şi
frămîntările sufletului său meditativ revărsîndu-se în creaţii muzicale şi în
interpretări la pian de mare distincţie. Datorită poziţiei sociale a familiei, a
avut parte în tinereţe - împreună cu fratele său Eugen - de o educaţie muzi-
cală îngrijită; a studiat pianul la Budapesta şi compoziţia la Viena. Muzica a
ocupat, de altfel, un loc de seamă în preocupările întregii familii.51
Muzica lui Alexandru Mocioni s-a cîntat la Budapesta, s-a cîntat la Vie-
na şi s-a cîntat la Praga. Compoziţiile lui au fost publicate la Viena şi avem
informaţii sigure că, cel puţin o lucrare, (Marşul Funebru, scris în memoria
mamei sale), a fost înregistrată pe placă de gramofon. Cea dintîi compoziţie
muzicală, „Pensees fugitives pour le piano” datează din anul 1864, cînd
Alexandru Mocioni avea 23 de ani.

161
 A studiat pianul şi violoncelul cu cei mai renumiţi profesori de la Bu-
dapesta şi de la Viena, iar de Franz Liszt l-a legat o prietenie puternică. Liszt
l-a vizitat adeseori în casa din Budapesta din piaţa Gizella, şi adeseori au
făcut muzică de cameră împreună sau au cîntat la pian la patru mîini.
În perioada 1860–1880, la reşedinţa din Budapesta a lui Alexandru Mo-
cioni s-au ţinut cele mai bune serate muzicale din capitala Ungariei. Nu
venea oricine la aceste reuniuni muzicale, ci, pe lîngă fraţii Mocioni şi Franz
Liszt, veneau celebrităţi, precum Vilmos Deutsch sau Dragomir Krancsevics,
dirijorul Operei din Budapesta vreme de aproape trei decenii (1873–1901).
S-a făcut muzică serioasă, muzică de talie europeană, s-au interpretat piese
celebre sau creaţii personale ale celor prezenţi, piese nu mai puţin celebre.52
Cultul şi pasiunea pentru muzică s-a manifestat şi la conacurile de ţară
ale familiei; în castelul de la Căpîlnaş, reşedinţa lui Eugen, distracţia zilnică
şi aproape unică a fost muzica. În zilele de recepţie s-au executat adevărate
concerte de muzică clasică la cele două piane de salon. Al. Mocioni şi Fr.
Liszt au acompaniat-o adesea pe Therezia Horvath, soţia lui Eugen, a cărei
voce deosebită i-a fermecat pe oaspeţi.53
Alexandru Mocioni s-a stabilit în 1890, cînd s-a căsătorit cu văduva Ele-
na Mocioni de Foen, la conacul solitar Birchiş, unde a mutat şi o parte din
bibliotecă. Din păcate,de aici s-a păstrat doar o parte infimă din scrierile
sale (inclusiv muzicale), restul manuscriselor, documentelor, scrisorilor şi
întreaga bibliotecă au ars, odată cu conacul, în 1918.54
La Birchiş, la pianul din camera de muzică, şi-a depănat Alexandru o
parte din gînduri şi din frămîntările sale sufleteşti, dînd frîu liber imagina-
ţiei sale muzicale. Prima sa compoziţie, intitulată „Pensees fugitives”, pen-
tru pian, a fost o suită de şase piese, scrise în anul 1864. Va fi urmată de o
altă suită de şase piese scrise în anul 1865, ambele dedicate mamei sale,
Ecaterina. În memoria ei, scrie un „Marche funebre” pentru pian, o arie so-
lemnă şi impresionantă, din care răbufneşte durerea pierderii fiinţei dragi.
În 1879 compune „Şase lieduri” pentru voce, cu acompaniament de pian,
dedicate reginei – poete Carmen Sylva, pe atunci principesă a României.
Urmează alte „Şase lieduri” pentru voce şi pian, scrise în anul următor şi
dedicate cumnatei sale, Therezia, soţia lui Eugen.
Din multitudinea de piese muzicale, reţinem doar o „Sonată mare”
pentru pian şi violoncel – dedicată fratelui său Eugen – sonată care avea să
fie cîntată la Praga, într-un mare concert public, chiar cu o zi înaintea dece-
sului lui Alexandru Mocioni, la 31 martie 1909.55
Compoziţiile lui Alexandru Mocioni au fost tipărite pe cheltuială pro-
prie, în centre muzicale importante, dar şi în ediţie proprie. Toate lucrările
amintite au fost interpretate în concerte publice. Operele muzicale s-au re-
marcat prin bogăţia de idei şi prin superioritatea tehnicilor componistice.
Spre deosebire de creaţia compozitorilor transilvăneni contemporani lui, le-
gată organic de muzica populară, lucrările lui Alexandru Mocioni- care, deşi

162
Casa Mocioni din piaţa Vörösmarty
din Budapesta în 1918

Palatul lui Antoniu Mocioni din

Budapesta pe bulevardul Erzsébet
nr. 18.

163
poseda temeinice studii componistice, a compus doar ca amator- sunt prin-
tre primele de factură cultă, datorită asimilării tradiţiilor clasico-romantice.
Dacă în planul istoriografiei politice, Alexandru Mocioni a fost conside-
rat unul dintre întemeietorii Partidului Naţional Român din Banat, Ungaria
şi Transilvania şi, alături de Aurel C. Popovici, doctrinarul ideii naţionale
a românilor transilvăneni, pe plan muzical, Alexandru Mocioni a fost cu
siguranţă un întemeietor. Alexandru Mocioni este primul mare compozitor
român de sonate pentru violoncel şi unul dintre întemeietorii muzicii de ca-
meră din spaţiul etnic românesc. Că aceste lucruri se petreceau la Budapesta
sau la Viena, este cu atît mai valoros din punctul  nostru de vedere, cu cît
Alexandru Mocioni face parte din primele generaţii de elite intelectuale ro-
mâneşti, pe care Andrei Şaguna sau Simion Bărnuţiu doreau să le vadă cît
mai repede ridicate din rîndul românilor ardeleni, pentru apărarea dreptu-
rilor naţionale, serios ameninţate în monarhia dualistă.
Rămîn înscrise cu litere de aur în paginile istoriei naţionale cuvintele pe
care Alexandru Mocioni le-a rostit în vremea în care a fost preşedintele ASTREI:
„Astfel, domnilor, lupta pentru cultură este luptă pentru existenţă naţională”.56

Apostolatul lui Alexandru Mocioni pe terenul luptei naţionale şi îndeosebi

erudiţia lui creatoare de opere intelectuale şi artistice a primit, în ultimii ani
ai vieţii sale, o meritată recunoaştere şi din partea Academiei Române, care
i-a oferit un loc între membrii ei activi. Bolnav şi în imposibilitatea de a-şi
îndeplini obligaţiile cerute de această demnitate, declină de la sine înalta
distincţie.57
Moştenirea intelectuală şi artistică a acestui demn reprezentant al unei
familii nobiliare, a cărei membri au înfăptuit o operă politică, filantropică
şi de mecenat cultural importantă, rămîne remarcabilă.

Alexandru Mocioni şi-a încheiat existenţa lumească în conacul de la Birchiş

pe 1 aprilie 1909, într-o cameră al cărei interior a fost astfel descris de ziarul
Tribuna: „Mobilierul odăii din lemn simplu de brad, vopsit într-o culoare
aproape primitivă, două sofale şi cîteva fotoliuri, o oglindă mare, un birou,
două mese şi un lavabou. De nu ar fi fost cîteva necesarii de argint şi alte
mărunţişuri, te-ai fi crezut într-un interior de casă umilă. Lipsa fasturilor
spune lămurit caracterul ales, frumos, dintr-o bucată, al acestui om nobil.”

Alexandru Mocioni s-a impus în fruntea luptei românilor pentru drepturi

naţionale, fiind un veritabil doctrinar al acesteia. „Alexandru Mocioni n-a
fost rege, dar a fost regele gîndirii luminate şi judecăţii înţelepte în toate
treburile noastre obşteşti din ultimele decenii. Vorba lui cumpătată, sfatul
lui temeinic a fost în cele din 4-5 decenii aproape pretutindenea hotărîtor,
şi nu odată am dat greş, cînd nu l-am ascultat…” – spunea Patriarhul Miron
Cristea la înmormîntarea fruntaşului bănăţean.

164
Un biograf, Traian Biriş, a notat despre el: „prin eleganţa sa spirituală şi
morală, a acţiunilor şi atitudinilor sale, prin tăria de caracter şi stăpînirea
de sine şi-a spus răspicat cuvîntul, privind problema naţională în toate îm-
prejurările, atît în presa maghiară în dietă, cît şi în întruniri publice privind
problemele româneşti…
Păşind cu mîndrie şi intrasigenţă caracterului său macedoromân a ajuns
în culme. Tradiţiile româneşti şi străbune ale familiei sale, înrădăcinate în
ţărîna românească nimeni şi nimic nu le-a putut înstrăina şi îndepărta de la
pilduitoarea împlinire a înaltelor obligaţii morale, moştenite şi impuse lui
prin aceste tradiţii.”58

Eugen Mocioni (1844–1901)

Fratele mai mic al lui Alexandru Mocioni, a beneficiat de o educaţie la fel

de îngrijită ca toţi ceilalţi membri ai familiei, urmînd liceul piarist din Bu-
dapesta şi Timişoara şi studiind apoi la universităţile din Viena şi Graz,
unde şi-a obţinut şi titlul de doctor în drept.
După terminarea studiilor, la doar 24 de ani, a devenit un militant activ
pentru drepturile naţionale ale românilor şi a reprezentat în dieta maghiară
din 1869–1872 circumscripţia electorală din Sînnicolau Mare, fiind cel mai
tînăr deputat al dietei din acei ani. În discursurile în dietă ca deputat a sus-
ţinut ideile şi programul lui Alexandru Mocioni, reprezentând, asemenea
celorlalţi membri ai familiei, curentul naţionalist. În 1871, la dezbaterea
proiectului legii administrative, Eugen Mocioni a propus ca funcţionarii co-
munali să fie obligaţi să folosească limba locuitorilor comunei iar aceasta să
fie şi probă de examen pentru ocuparea posturilor administraţiei comuna-
le. La discuţiile purtate pe marginea legii electorale, a susţinut, împreună cu
Alexandru Mocioni, desfiinţarea censului şi votul universal, direct şi secret,
ca o condiţie esenţială a democraţiei, în care toţi cetăţenii să aibă drepturi
politice egale. Unul din argumentele aduse în favoarea celor susţinute de el
a fost acela că e nedrept ca într-un stat să fie obligatoriu serviciul militar ca o
îndatorire care poate avea drept consecinţă cea mai mare jertfă pentru stat,
în timp ce un drept politic, precum cel electoral, e nesocotit.
La alegerile pentru dieta din 1872–1875, alegătorii naţionalişti din cir-
cumscripţiile Sînnicolau Mare şi Făget l-au proclamat pe tînărul Eugen Mo-
cioni candidatul lor dar a pierdut în faţa candidaţilor români care susţineau
guvernul şi care s-au bucurat din plin de sprijinul acestuia. „Mocionismul”
devenise un adevărat curent care trebuia compromis şi anihilat şi sprijinirea
simpatizanţilor lui Francisc Deák era un mijloc de a minimaliza politica na-
ţionalistă a unui grup de oameni politici români în care Mocioneştii jucau
un rol de frunte.
Eugen Mocioni s-a retras, alături de fratele său, din politica activă,
rămînînd însă implicat în alte domenii ale vieţii publice şi susţinînd toate

165
iniţiativele lui Alexandru Mocioni. Pînă la sfîrşitul vieţii a făcut parte din
toate congresele naţionale bisericeşti şi din Sinodul eparhial din Arad, a
sprijinit viaţa culturală şi economică a românilor din regatul maghiar şi
n-a încetat nici o clipă ca, în timpul său liber, să se ocupe de propria sa
instruire. Printre preocupările sale un loc important îl avea muzica clasică
şi pianul, cărora le dedica cel puţin două ore pe zi, fiind şi primul profe-
sor de muzică al copiilor săi. Căsnicia sa cu Therezia Horváth a fost una
fericită şi împreună s-au ocupat de educaţia celor cinci copii la castelul din
Căpîlnaş, pe care îl avea în proprietate împreună cu fratele său. Eugen Mo-
cioni a murit subit în 1901, la Budapesta, unde se afla pentru a consulta
un medic specialist, şi a fost înmormîntat în capela familiei de la Foeni.59

Petru Mocioni (1885–1915)

Cel mai mare fiu al lui Eugen Mocioni s-a născut în 1885, la Căpîlnaş, şi
a urmat şcoala primară şi primele clase secundare la liceul ortodox-român
„A. Şaguna” din Braşov, pe acestea din urmă continuându-le la liceul ro-
mano-catolic al piariştilor din Budapesta, unde şi-a luat şi bacalaureatul, în
anul 1903. Cum familia decisese ca el să devină agricultor pentru a admi-
nistra proprietăţile familiei, a făcut studii de specialitate la academia agrico-
lă din Magyar-Ovár, pe care le-a completat cu numeroase călătorii de studii
în străinătate. În paralel, s-a implicat însă şi în viaţa publică, fiind unul din
membrii consiliului de administraţie al băncii „Timişana” şi preşedintele
comitetului parohial din Căpîlnaş. Lui i se datorează renovarea bisericii din
localitate, în 1913 şi nu în ultimul rînd s-a preocupat de starea culturală
a locuitorilor din aşezare. În timpul primului război mondial a luptat ca
sublocotenent în rezervă al regimentului de dragoni „Arhiducele Josef” pe
frontul rusesc, unde şi-a găsit sfîrşitul în vara anului 1915, în asaltul de la
Iaryczov-Stary. Avea doar 30 de ani. A fost îngropat provizoriu în cimitirul
din localitate iar la sfîrşitul anului, osemintele sale au fost aduse şi înhuma-
te în mausoleul de la Foeni, alături de ceilalţi membri ai familiei.60

Alexandru Mocioni junior (1887–1926)

Născut în 1887 la Budapesta, Alexandru, cel de-al doilea fiu al lui Eugen
Mocioni şi nepotul de frate al celei mai ilustre figuri a familiei, Alexandru
Mocioni, al cărui nume l-a purtat, a făcut studiile primare şi secundare la
Braşov şi Budapesta, împreună cu fratele său mai mare, Petru, continuîn-
du-le apoi la facultatea de drept a universităţii din Budapesta, unde, în
1909, a obţinut titlul de doctor în ştiinţe juridice şi de stat.
Înzestrat fiind cu o inteligenţă sclipitoare şi o vastă cultură, familia i-a
hărăzit o carieră diplomatică, astfel încît a urmat înalta şcoală de diploma-
ţie din Viena, pe care a terminat-o în mod strălucit, şi a fost numit în corpul

166
Castelul Mocioni din Foeni

Castelul Mocioni din Foeni

167
diplomatic al monarhiei, din care reprezentanţii românilor lipseau aproape
complet. A fost practicant pe lîngă guvernatorul maghiar din Fiume, apoi
secretar la legaţiile austro-ungare din Belgrad şi Constantinopol iar la sfîr-
şitul primului război mondial, la cea din Kiev. În timpul războiului a fost
mobilizat ca sublocotenent iar apoi locotenent în rezervă la un regiment de
dragoni şi a luat parte la campaniile de pe frontul rusesc. După dezmem-
brarea imperiului austro-ungar a părăsit cariera diplomatică şi viaţa publică
şi a trăit retras pînă în 1926, cînd s-a stins din viaţă, prematur, la 39 de ani,
fiind înmormîntat în capela familiei.61

Ionel Mocioni (1893–1930)

Cel mai mic fiu al lui Eugen Mocioni, Ionel, s-a născut în 1893 la Căpîlnaş
dar a rămas orfan de mic copil, căci tatăl său a încetat subit din viaţă cînd
Ionel avea doar opt ani.
Responsabilitatea creşterii şi educaţiei celor trei băieţi şi a celor două
surori mai mari, Ecaterina şi Eugenia, a fost asumată de unchiul lor, Alexan-
dru Mocioni. Ionel Mocioni a făcut studiile primare la şcoala confesională
ortodoxă română din Lugoj iar cele secundare, aidoma fraţilor săi mai mari,
la Braşov şi Budapesta. A obţinut cu succes diploma de bacalaureat şi a stu-
diat apoi dreptul la Budapesta. În timpul primului război mondial a fost
înrolat într-un regiment de husari şi a făcut serviciul militar pe frontul din
Budapesta şi Galiţia, avînd gradul de stegar.
La sfîrşitul războiului, în 1918, a participat la consfătuirile Consi-
liului Naţional Român Central de la Arad care au precedat negocierile
cu delegaţia guvernului maghiar condusă de Oszkár Jászi, iar după
eşuarea acestora a plecat împreună cu Viorel Tilea pentru a duce un
memoriu la conferinţa de pace de la Paris.
În 1919 a fost numit de Consiliul Dirigent membru în comisia
condusă de Alexandru Vaida Voevod care avea să reprezinte Ardealul,
Banatul şi Crişana la lucrările conferinţei. După alipirea unei părţi a
Banatului istoric la Regatul României Mari, a îndeplinit funcţia de se-
cretar pe lîngă primul prefect român al judeţului Caraş-Severin Ghe-
orghe Dobrin şi a fost ales deputat în primul parlament al României
Mari.
Ulterior, a fost numit, prin Decret Regal, în corpul diplomatic al
ţării, cu rang de secretar de legaţie şi a fost detaşat la ministerul Afa-
cerilor Străine, dar, din motive familiale, a fost nevoit să se reîntoarcă
în scurt timp la Căpîlnaş. Urmînd tradiţia familiei, a fost deputat în
adunarea eparhială a Episcopiei Aradului. În 1928, după venirea la
putere a Partidului Naţional Ţărănesc al cărui membru devenise după
fuziunea Partidului Naţional Român din Ardeal cu Partidul Ţărănesc
al lui Ion Mihalache din Vechiul Regat, a fost numit prefect al judeţu-
168
Castelul Mocioni din Birchiş

Castelul Mocioni din Căpîlnaş

169
lui Severin, funcţie pe care a ocupat-o pînă la moartea sa, în 1930. La
Lugoj, reşedinţa judeţului, a organizat orfelinatul şi spitalul judeţean,
a sprijinit şcolile şi a ajutat bisericile şi instituţiile culturale, contribu-
ind la îmbunăţirea situaţiei acestora cu fonduri din propria sa avere şi
cu salariul său de prefect.62

Cei trei fii ai lui Eugen Mocioni au fost ultimii descendenţi pe linie bărbă-
tească a uneia din ramurile familiei Mocioni de Foen. De cea de-a treia ge-
neraţie a Mocioneştilor care a fost prezentă în viaţa publică – fiii lui Eugen
Mocioni şi unicul fiu al lui Zeno Mocioni – s-au legat mari speranţe, dar toţi
s-au stins din viaţă prematur şi, o dată cu ei, şi linia bărbătească a familiei.
Timp de trei secole, fiecare generaţie a familiei Mocioni, din cele şapte
cunoscute, adăuga antecesorilor noi figuri reprezentative, care se remarcau
atît în lupta pentru drepturile românilor din Banat, Transilvania şi Părţile
Ungureşti, cît şi în viaţa religioasă, economică şi culturală a poporului pe
care-l slujeau. Şi, odată cu aceasta, creştea bineînţeles şi autoritatea familiei,
prestanţă, care a trecut de graniţele Imperiului, în alte ţări. Drept urmare,
numele Mocioni, sau Mocsonyi, cum era grafiat în Ungaria, a fost înscris
în enciclopedii, monografii şi studii consacrate personalităţilor pe care le-a
dat acest popor. Educaţia naţională, pregătirea aleasă, calităţile umane şi
resursele financiare de care dispuneau, le-a permis implicarea cu succes în
diferite domenii ale vieţii. Unii au intrat în serviciul statului, fiind promo-
vaţi în funcţii politice şi administrative, alţii, sau chiar aceiaşi, au ocupat
poziţii înalte şi în domeniul ecleziastic, economic şi cultural. Cu toate că
s-au înrudit cu familii maghiare, sîrbeşti sau germane, au păstrat un con-
servatorism ortodox neclintit şi s-au delimitat de curentul de maghiarizare.
Familia Mocioni a fost printre puţinele excepţii care au reprezentat aristo-
craţia românească în fosta Ungarie.
Din căsătoria lui Mihai – din ramura armalistă Mocioni – cu Ecaterina
Mocioni de Foen se naşte generaţia „de aur” a luptătorilor pentru cauza ro-
mânilor din monarhie: Ioan, Petru, Iuliu, Alexandru, Eugen şi Emilia. După
1820, toţi descendenţii ambelor ramuri de Mocioni îşi desăvîrşesc studiile
la mari universităţi din Budapesta, Viena, Graz etc., devenind doctori în
drept, filosofi sau economişti. Evident, fiind mari proprietari de pămînt sau
bancheri, mocioneştii îşi continuă afacerile, dar, în paralel, constatăm o tot
mai mare aplecare a lor înspre activitatea intelectuală propriuzisă şi, mai
ales, înspre susţinerea şi coordonarea activităţilor politice a românilor din
Banat şi Ungaria.

170
Castelul Mocioni din Vlaicovaţ

Mausoleul familiei Mocioni

din Foeni

171
 ANEXE

Mocsonyi család
A XVII. sz. második felében Makedoniából bevándorolt család. Egyik ősük,
Péter, mint tábori pap vesz részt Eugen harcaiban s el is esik. A ma két ágra
oszlott család ősei Mihály és András. Ezek később Pesten telepszenek meg
s mint igen vagyonos kereskedők nagy befolyással voltak a kereskedelem s
iparra, ezenkívül a közéletben is fontos szerepük akadt. 1780. András utó-
dai a bánáti foeni birtokot kapják katonai érdemeik és pénzügyi áldozatai-
két elismerésül, majd 1783. nemesi oklevelet »de Foeni« előnévvel. A másik
ág ősének, Mihálynak egyik utóda Péter 1804. kap nemességet, ki ekkor
már Tokajon lakott. A két ág később összeházasodott s ebből ered Sándor
(szül. 1842.) és Eugen (szül. 1844.), kik mind ketten foglalkoznak politiká-
val; Sándor azonban a bölcsészeti irodalmat is műveli. A román politikusok
ultrái vagy nem értik vagy nem akarják őket megérteni. M. Péter tagja volt
az 1847-iki pozsonyi rendi országgyűlésnek mint Torontál vármegye képvi-
selője. Stadion gróf miniszter még 1848. meghívja mint a románok bizalmi
emberét Bécsbe. 1852 máj. nyíltan szemébe mondotta Schwarzenbergnek,
hogy csak hitegeti és kijátsza a románokat. Testvére Andrással egyetemben
sokat tett a román egyháznak a szerbtől való elválása és a szebeni érsek-
ség megalapítása érdekében. 1858. meggyilkolták. Utána András egyedül
vezette a M.-ak közül a románok ügyét. Pesten végzett egyetemi tanulmá-
nyai után 1836. torontál vármegyei aljegyző lett s 1843. járási főszolgabíró.
A szabadságharc elnyomása után a bánáti vidék kerületi kormánybiztosa
lett. 1858. testvérével Péterrel küzd, 1860. tagja volt a bécsi »verstärkter Rei-
chsrath«-nak, hol azt indítványozta, hogy a monárkiát nemzetiségi alapon
szervezzék. A románság érdekeinek védelmére egy lapot alapított, melyet
jóformán maga tartott fenn. 1860. azt indítványozta, hogy a Bánátot kap-
csolják Erdélyhez, melyhez régebben is többször tartozott. Midőn ez nem
teljesült, a passzivitás politikáját mondotta ki. Majd csak egyházának a szer-
bektől való végleges elválásáért s a román érsekség megalapításáért fáradt,
később a mérsékelt tartózkodó politikát ajánlotta. Megh. 1880 máj. 17. V.
ö. Babes V., Notite biografice asupra vietii si activitatii lui Andrei Mocioni
(Bukarest 1883).

[Pallas Nagylexikon]

172
 2

Mocsonyi András

Andrei Mocsonyi, Mocsony vagy Mocioni de Foen (magyarul: fényi Mocsonyi

András) (Pest, 1812. június 27. – Fény, 1880. május 5.) magyarországi román
politikus, Alexandru Mocsonyi anyai nagybátyja.
Ioan Mocsonyi (1780–1854) és Iuliana Panaiot (1787–1858) fia. Apai
ágon moscopolei aromán kereskedőcsaládból származott. Nevüket Mocso-
nyi, Mocsony, Motsonyi, Mocioni de Foen formában is használták, de ko-
rábban még a Popovics nevet is viselték. 1783. február 28.-án, nagyapja,
Mocsonyi-Popovich András (Andrei Mocioni), valamint gyermekei Péter,
Konstantin, János és Naun, nemességet és címert szereztek, valamint Foen
uradalmát donatio mixtaként II. Józseftől.
1836-tól Torontál vármegye aljegyzője, 1843-tól főszolgabíró, a Kon-
zervatív Párt híve volt.
1849 után a Bánát területét magába foglaló Temesvári polgári kerület
főbiztosává nevezték ki. Erről a tisztségéről 1852-ben lemondott. 1858-ban
visszavonult foeni birtokára és 1859-ben feleségül vette Csernovics Laurát,
Csernovics Péter lányát.
1860-ban részt vett a birodalmi alkotmány kidolgozása céljából felállí-
tott Birodalmi Szenátusban. Itt szeptember 24-én tartott beszédében a biro-
dalom természetes alkotóelemeiként az egyes népeket jelölte meg. Javasolta
a nemzetiségi számarány szerinti képviseletet a községekben, a kerületek-
ben és a koronatartományokban, az egyes nemzetiségek nyelvén történő
népoktatást és középfokú oktatást, valamint minden keresztény egyház
egyenlőségét. Az ókonzervatív főnemesek lépten-nyomon megvonták tőle a
szót. Majláth György a történeti jogokat a nemzetiség nevében lábbal tipró
Garibaldihoz hasonlította. Memorandumot intézett a császárhoz a Bánát
autonómiájának a fenntartásáért. Szeptember 18–19-én ugyanezen célból
Temesváron gyűlést is szervezett. Decemberben tizenkét kézjeggyel ellátva
még egy utolsó memorandumot terjesztett az uralkodó elé, hogy legalább
ne Magyarországhoz, hanem az Erdélyi Nagyfejedelemséghez csatolják a
tartományt. Az események hatására 1861 első felében alkotmányos célki-
tűzése ismét megváltozott: a birodalom románjait egyesítő új koronatarto-
mány vált eszményévé. 1861 áprilisában Lugoson Eftimie Murgu ellenében
országgyűlési képviselőnek választották, de azonnal le is mondott a man-
dátumáról.
1865 és 1871 között a bánáti szerb és román ortodox egyház szétválásá-
ról folytatott tárgyalásokon a román tárgyalóbizottság egyik vezetője volt.
1865-ben ismét beválasztották az országgyűlésbe. 1866 áprilisában Bécs-
ben megalapította az Albina című folyóiratot, melynek igazgatását politikai
hívére, Vincenţiu Babeşre bízta.

173
 1866-ban a Román Akadémiai Társaság alapító, 1870-től tiszteletbeli
tagja volt. 1867. február 26-án Torinóban meglátogatta Kossuthot. 1869-ben
a politikai élettől foeni birtokára vonult vissza.

[https://hu.wikipedia.org/wiki/Andrei_Mocsonyi]

Mocsonyi Sándor

Alexandru Mocsonyi (Mocioni, de Mocioni), foeni Mocsonyi Sándor (magya-

ros névalak); Pest, 1841. november 4. – Birkis, 1909. április 1.) magyarorszá-
gi román politikus, zeneszerző. Andrei Mocsonyi unokaöccse anyai ágon.
A balkáni vlach származású foeni Mocsonyi család 1783. február 28.-
án II. József magyar királytótl szerzett armálist. Apja foeni Mocsonyi Mi-
hály (1811–1890), anyja foeni Mocsonyi Katalin (1806–1878) volt. A szülei
harmadfokú unokatestvérek voltak. A pesti piaristákhoz járt gimnáziumba,
apja házitanítóként Atanasie Marienescut fogadta mellé. A vakációkat a csa-
ládi birtokon, a bánáti Foenben töltötte. Jogi tanulmányait Pesten, Bécsben
és Grazban végezte. Tudatosan készült a politikusi pályára, körutazást tett
Belgiumban és Svájcban, hogy megismerje a nyugat-európai többnemzeti-
ségű államokat.
1865-ben Rittberg mandátumával lett országgyűlési képviselő. Felké-
szültsége és kiváló szónoki adottságai a huszonéves fiatalembert hamar
vezérszerephez juttatták a nemzetiségi képviselők között. 1867-ben az Eöt-
vös-féle törvényjavaslattal szembeni nemzetiségi ellenjavaslat megalkotója,
amely föderatív alapon szabályozta volna a hivatalos nyelv kérdését. A ma-
gyarországi nem magyar népek sorsának kulcskérdését a nyelvi jogokban
látta. Publicisztikái a Reform, a Zukunft, a prágai Politik és más lapok hasáb-
jain jelentek meg.
1869. január 15-én megjelent programadó írásában megállapította,
hogy a magyar uralkodó osztály ahelyett, hogy az ország népeinek szövet-
ségét kereste volna, természetellenes szövetséget kötött az ausztriai német
politikai osztállyal, amely a többi nép ellen irányul. A megszületett nem-
zetiségi törvényt a természetes jogokkal ellenkezőnek nevezte, mivel nem
ismeri el a nem magyar nemzetek létét az országban.
1869. január 26-án a temesvári vigadóban megalakult Román Nemzeti
Párt elnökévé választották. 1869–1872-ben Lugos, 1872-től Máriaradna vá-
lasztókerületét képviselte az országgyűlésben. 1874-ben lemondott képvi-
selői mandátumáról, de pártelnöki tisztségét megtartotta.
1874-től a teleket Budapesten, az év többi részét vlajkoveci birtokán töl-
tötte. Lassanként a magyar politikai rendszerrel szembeni passzív ellenál-
lás hívévé vált. Pártelnökként ellenezte a Memorandum benyújtását, ezért

174
1890–1892-ben Vincenţiu Babeş-sel együtt a Tribuna célkeresztjébe került.
1893-ban a Tribuna ellensúlyozására megalapította a temesvári Dreptateát.
Feleségül vette gyöngyösi Somogyi Ilona (1839–1915) úrnőt, az anyai
nagybátyjának, foeni Mocsonyi György (1823–1887) úrnak az özvegyét.

[https://hu.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Mocsonyi]

Mocsonyi ház
A Váci u. 2. számú sarokházban (Vörömarty tér 2.) töltött el évtizedeket
Mocsonyi Sándor. A ház sarkán a cégértartó vasállvány M. S. betűi még ma
is emlékeztetnek erre.
A telken álló korábbi házban sok üzlet és vállalkozás működött, köz-
tük Mayer György fotográfus műterme és Joksch Anasztáz 1836-tól működő
zeneiskolája. A mai épület Kallina Mór építész tervei alapján 1877 elejére
készült el, de sok szakmai kritikát kapott, mivel a tér építészeti arculatához
túlságosan egyszerűnek tartották. Az új épületben is helyet kaptak különfé-
le üzletek, többek között Winkle Nándor metszet- és rámakereskedése, de a
ház bérlői közé tartozott a Függetlenségi és 48-as (Károlyi) Párt is, amely-
nek helyisége a tér azon oldalán volt, ahol ma a bejárat feletti kis erkély lát-
ható. Erről az erkélyről hangzottak el 1918. október 28-án – az ún. lánchídi
csata előtt – a forradalmi lelkesítő beszédek.
A Mocsonyiak a 18. században Macedóniából érkeztek Magyarország-
ra. Sohasem vallották magukat görögnek, mert a macedóniai románság hat
nemzetsége közül a legműveltebből, a moszkopolok nemzetségéből szár-
maztak. A macedorománok (arománok) nyelvében a „Mocion” ragadvány-
név móc eredetre utal. A később két ágra szétvált család ősei Mihály és And-
rás voltak, akik Pesten telepedtek meg. Vagyonos kereskedők lettek, s nagy
befolyással voltak az iparra, de a közéletben is fontos szerepet vállaltak
magukra. Tőkéjük egy részét ők is házingatlanokba fektették. A Mocsonyi
család tagjai 17 házat birtokoltak Pesten. 1780-ban András utódai kapták
katonai érdemeik és pénzügyi áldozataik elismerésül a bánáti, foeni bir-
tokot, majd 1783-ban nemesi oklevelet „de Foeni” előnévvel. A másik ág
őse, Mihály egyik utóda, az akkor már Tokajban élt Péter, 1804-ben kapott
nemességet. A két ág későbbi egyesítéséből született Sándor (1841) és Eugen
(1844).
Alexandru Mocioni, azaz Mocsonyi Sándor (1841–1901) magyarországi
román politikus, zeneszerző. A pesti piaristákhoz járt gimnáziumba, apja
Atanasie Marienescut fogadta mellé házitanítónak. Jogi tanulmányait Pes-
ten, Bécsben és Grazban végezte. Tudatosan készült a politikusi pályára,
körutazást tett Belgiumban és Svájcban, hogy megismerje a nyugat-európai

175
többnemzetiségű államokat. 1865-ben lett országgyűlési képviselő. Felké-
szültsége és kiváló szónoki képességei a huszonéves fiatalembert hamar
vezérszerephez juttatták a nemzetiségi képviselők között. 1867-ben megal-
kotta az Eötvös-féle törvényjavaslattal szembeni nemzetiségi ellenjavasla-
tot, amely föderatív alapon szabályozta volna a hivatalos nyelv kérdését. A
magyarországi nem magyar népek sorsának kulcskérdését ugyanis a nyelvi
jogokban látta. A Reform, a Zukunft, a prágai Politik és más lapok hasábjain
publikált. 1869. január 15-én megjelent programadó írásában megállapí-
totta, hogy a magyar uralkodó osztály ahelyett, hogy az ország népeinek
szövetségét kereste volna, természetellenes szövetséget kötött az ausztriai
német politikai osztállyal, amely a többi nép ellen irányul. A megszületett
nemzetiségi törvényről azt tartotta, hogy ellenkezik a természetes jogok-
kal, mivel nem ismeri el a nem magyar nemzetek létét az országban. 1869.
január 26-án a temesvári vigadóban megalakult Román Nemzeti Párt elnö-
kévé választották. 1869–1872-ben Lugos, 1872-tól pedig Máriaradna válasz-
tókerületét képviselte az országgyűlésben. 1874-ben lemondott képviselői
mandátumáról, de pártelnöki tisztségét megtartotta. Lassanként a magyar
politikai rendszerrel szembeni passzív ellenállás hívévé vált. Sokat tett a ro-
mán egyháznak a szerbtől való elválása és a szebeni érsekség megalapítása
érdekében.
Tagja, illetve kezdeményezője több bánáti, erdélyi, valamint más ma-
gyarországi román irodalmi és kulturális egyesületnek. Anyagi támogatást
nyújtott a Pesten megjelenő román újságoknak, mecénása volt a Pesten ta-
nuló román hallgatóknak, s a Petru Maior Kör különböző tevékenységeit is
bőkezűen pénzelte. Bécsi tanulmányi évei alatt zenét is tanult. Több általa
szerzett zeneművet elő is adtak. A mai Vörösmarty tér és Váci utca sarkán
lévő palotájukban a Mocsonyiak gyakran rendeztek matinékat és zenei es-
teket. Liszt Ferenc is gyakran volt vendég a Mocsonyi-házban, aki barátságos
viszonyt ápolt Alexandru Mocionival.
Iosif Vulcannak sikerült megnyernie a színház-ügy felkarolására is.
Mocioni 1870 februárjában Váci utcai házába invitálta az összes budapesti
román értelmiségit, s egyesületet alapítottak „Román színház-alap szerzési tár-
sulat” elnevezéssel. Működésüket nyolcezer forintos tőkével kezdték meg.
Az egyesület székhelye 1895-ig Budapest, azután pedig 1914-ig Brassó volt.
Működésük során vándorszíntársulatot alakítottak, amely bejárta a román
településeket, s évről-évre színműpályázatokat is kiírtak.

[Maria Berényi, Poveştile caselor. Români în Buda şi în Pesta / Tales of houses.

Romanians in Buda and Pest / Mesélő házak. Románok Budán és Pesten, Buda-
pesta – Budapest, 2011, p. 18–23.]

176
 5

Activitatea filantropică a familiei Mocioni

Familia Mocioni, asemenea celorlalţi macedoromâni, a sprijinit cu ajutoare

băneşti multe acţiuni, instituţii cultural-naţionale. Pentru crearea unei in-
telectualităţi bine pregătite, problema de care au fost preocupaţi bănăţenii
şi crişenii încă în 1848, adunînd fonduri prin colecte şi întemeiînd fundaţii
importante, Mocionieştii îşi aduc marele aport încă din 1859. În 1867, suma
donată de ei reprezintă 10.000 florini, la care Andrei se alătură cu 20.000 fl.
Cu banii lor văd lumina tiparului multe din lucrările cărturarilor bănăţeni.
În 1855, cînd plăteşte tiparul pentru cartea „Marc Aureliu”, tradusă din latină
de Mihai Velceanu, Andrei dăruie 550 fl, „cu scopul acesta, să aibă în viitor
a se privi ca o donaţie pentru mijlocirea tipăririi cărţii româneşti”, donaţie
mereu argumentată. În marea foamete de la 1863 din Banat, Mocioniştii în-
treţin 400 familii greu încercate şi intervin pe lîngă guvernul român şi con-
ducerea imperiului pentru ajutorarea satelor năpăstuite. Familia Mocioni a
dat o mînă de ajutor în mod sistematic tinerimii române de la şcolile din
ţară şi străinătate. De exemplu, în anul şcolar 1865-66, aveau 36 de bursieri:
studenţi la universităţile din Viena şi Budapesta, la academiile de drept din
Oradea şi Debreţin, la liceele din Budapesta, Oradea, Debreţin, Arad, Timi-
şoara, Seghedin, Lugoj, Nagykőrös, Szarvas şi Vîrşeţ.
Andrei Mocioni, membru al Academiei Române, înfiinţează la Viena
ziarul Albina, pe care mai tîrziu l-a editat la Budapesta. Pe vlăstarii familiei
Mocioni îi mai întîlnim printre membrii fondatori ai ASTREI. Andrei Mo-
cioni a fost membru fondator, donînd 200 fl. De asemeni Zeno Mocioni
a fost unul dintre românii care au susţinut de mai multe ori acţiunile aso-
ciaţiei sibiene. Din sumele donate de el s-au cumpărat mii de cărţi pentru
bibliotecile poporale de la sate. Zeno şi Alexandru Mocioni au donat 24.000
coroane (1903) pentru „Casa naţională” a ASTREI. Alexandru Mocioni, de
la 1901 pînă la 1904 a fost preşedintele acestei societăţi culturale. Din ple-
iada de intelectuali face parte Antoniu Mocioni. De numele lui se leagă în-
temeierea, în 1862, a societăţii culturale „Asociaţiunea naţională arădană
pentru cultura poporului român”. Iar de numele lui Alexandru Mocioni e
strîns legată renumita societate culturală-teatrală a românilor din Transilva-
nia şi Ungaria, „Societatea pentru fond de teatru român”. Membrii familiei
Mocioni au patronat cu sume considerabile şi Societatea „Petru Maior” a
studenţilor români din Budapesta.

[Maria Berényi,Rolul filantropilor şi mecenaţilor în formarea vieţii naţional-cultu-

rale a românilor din Ungaria în secolul al XIX-lea, In: Smpozion”, Giula, 2007,
p. 25-27.]

177
 6
Către inteligenţa română din Budapesta
Paralel cu discuţiile purtate în presă şi în parlament pentru un teatru româ-
nesc, demarează şi acţiunea concretă în vederea realizării acestui deziderat.
La începutul lunii decembrie 1869, are loc în casa lui George Mocioni o în-
trunire a intelectualilor, a deputaţilor români din Pesta, la care este invitat
şi Iosif Vulcan. Se discută problema întemeierii teatrului românesc şi se ho-
tărăşte ca după Crăciun să fie convocată toată „inteligenţa” română, care
să decidă instituirea unui comitet ce urma să adune ofertele pentru teatru.
În luna februarie 1870, intelectualitatea se întruneşte de două ori la
George Mocioni. La cea de-a doua reuniune au fost prezenţi aproape toţi
deputaţii români din parlament. Preşedinte al adunării a fost ales George
Mocioni, iar secretar Iosif Vulcan. Cu toţii au fost de acord că este necesară
crearea teatrului românesc. S-au înţeles că trebuie convocată o adunare ge-
nerală cu toată intelectualitatea. În acest scop, s-a întocmit şi lansat un apel
Către inteligenţa română din Budapesta, prin care aceasta era convocată pe
data de 28 februarie, pentru a lua hotărîri serioase. Apelul, semnat de toţi
deputaţii prezenţi plus, I. Vulcan, a fost tipărit pe foi volante şi publicat în
Familia, cu următorul text:
„Necesitatea înfiinţării unui teatru naţional pentru românii de dincoa-
ce de Carpaţi se simte de întreaga românime.
Aceasta necesitate este una dintre cele mai ardente. Aşa ne spun o mul-
ţime de voci, ce în toată ziua ne sosesc de prin toate părţile; aşa ne şopteşte
inima şi ne spune priceperea noastră.
Deci un început serios şi regulat pentru realizarea ideii nu se mai poate
amîna, căci fiecare minut pierdut involvă daune imense şi responsabilitate
mare faţă cu viitorul.
Conform opiniunii publice manifestată şi în publicitate şi în particular
– precum spuserăm mai sus – acel început ar fi să se facă în Budapesta, prin
mijlocirea inteligenţei naţionale concentrată aici.
Deci subscrişii ne luăm voia a ruga pe toţi inteligenţii români din Bu-
dapesta să binevoiască a se întruni la 28 faur st.n. după miazăzi la patru
oare, în refectoriul redutului orăşenesc, pentru a se consulta în privinţa
aceasta şi a stabili măsurile necesare.

Pesta, 10 faur 1870

Antoniu Mocioni, Georgiu Mocioni, Alexandru Mocioni, Ion Eugeniu

Cucu, Sigismund Popovici, Iosif Pop, dr. Aureliu Maniu, Vichentie Bogdan,
Sigismund Borlea, Iosif Hodoş, Ladislau Butean, Baziliu Jurca, Lazar Iones-
cu, Petru Mihályi, Demetriu Ionescu, E. B. Stănescu, V. Babeş, Iosif Vulcan.”

[Familia, 1870, nr. 8, p.93]

178
 7
Hymen
Dl. Dr. Victor Babeş, distinsul profesor la Facultatea de medicină a Universi-
tăţii din Budapesta, astăzi: 1 mai îşi va serba cununia cu domnişoara Iosefi-
na Torma, fiica dlui Carol Torma profesor la aceeaşi universitate; cununia va
avea loc după miazăzi la 6 ore, în Biserica greco-română din Budapesta; naş
va fi dl Alexandru Mocioni.

[Familia, 1886, nr. 16, p. 195.]

8
De la societatea „Petru Maior”
În 4 noiembrie st.n. a.c. [1906 n.n.] s-a desvelit în localul societăţii stu-
denţilor Români din Budapesta, “Petru Maior”, bustul unuia dintre cei mai
mari binefăcători ai acelei societăţi, ca şi al tuturor instituţiunilor noastre
culturale din această ţară, – al dlui Alexandru Mocsonyi. Cu această ocazie s-a
amintit, din partea sociatăţii „Petru Maior”, în cuvinte de mulţumită şi de
laudă, toate faptele mai însemnate din viaţa publică a dlui Mocsonyi şi s-a
vorbit şi de meritele şi activitatea literară filozofică a D-sale, prin care şi-a
încununat activitatea publică.
La această sedinţă solemnă a sociatăţii „Petru Maior” a luat parte în-
treaga studenţime din Budapesta şi o însemnată parte din colonia româ-
nă de acolo. Afară de cuvîntul prezidentului, Pompiliu Nistor, care a arătat
meritele dlui Mocsonyi în cariera publică a D-sale şi afară de disertaţia dlui
O[nisifor] Ghibu care a vorbit despre studiile filozofice ale dlui Mocsonyi –
îndeosebi despre „Religiune şi ştiinţă” –, s-a cîntat de corul şi de orchestra
societăţii şi s-a declamat. Îndeosebi publicul a rămas satisfăcut de prestaţiu-
nile dlui N. Brătianu, – desigur un viitor artist de-al nostru.
Bustul e făcut de regretatul sculptor C. Liuba, mort anul acesta în Bu-
cureşti.

[Luceafărul, 1906, nr. 21–24, p. 473.]

9
A végzetes találkozás
E cím alatt irja Jókai Mór a következőket:
Amikor Szigligeti koporsóját föltették a gyászszekérre a nemzeti szín-
ház előtt, több percig nem lehetett megindulni. A Kerepesi sugárút túlsó

179
oldalán egy másik gyászmenet állta el az utat: hatlovas gyászhintón koszo-
rúkkal rakott érckoporsó. A két gyászpompa vetekedett egymással nagysze-
rűségben. Végre megindult egymás mellett mind a két örökhazába utazó,
ugyanazon gyászzene vezénylete mellett. – Arra a másik koporsóra e név
volt írva: Mocsonyi Katalin.
Milyen csodálatos végzése a sorsnak!
Ez a hölgy volt egy időben, hosszú éveken át, Szigligetinek és családjá-
nak leghívebb pártfogója, barátnője; házához úgy jártak, mintha otthon let-
tek volna. A nemes hölgy jószívűségével a lelkes honleány buzgó ragaszko-
dását hazájához‚ is párosítá. Akik az ötvenes években fiatalok voltunk, még
emlékezünk arra a kifejezésteljes arcra, mely a nemzeti színháznak egyik
földszinti páholyában minden este megjelent. Még fiatal, hódító, szépség,
görög arcéllel, magasra felvont fekete szemöldökkel, szoborszerű magatar-
tással. Akármi darabot adtak, ő ott volt, jött a darab elején, s ott maradt
végig; nem járt a színházba causeriákat végezni; csak a művészetért jött, lá-
togatókat nem fogadott el, csendesen ült ott, még nem is tapsolt csak mikor
Szigligetinek egy-egy műve aratott tetszést, akkor mozdította meg ö is tapsra
kezeit s akkor lehetett látni, hogy milyen az arca, mikor mosolygott?
Ez időben történt az, hogy a Mocsonyi családnak egyik férfi-tagja, de-
rék, mindenki által szeretett férfi – és buzgó magyar hazafi, jószágára utaz-
va, a lovak által elragadt szekérből kiugrott s oly szerencsétlenül, hogy a
köpenye zsebében levő pisztoly elsült s a golyó a szívén ment keresztül.
Igen rövid idő múlva újabb baleset érte a családot. Egy másik fivér a
házmestere által meggyilkoltatott. A háziúr fenyítő kezet emelt a cselédre,
ez pedig heves fejű, kiszolgált katona volt s dühében kést ragadt az urára és
megölte.
Egy akkori szépirodalmi lap (melynek a nevét is elfeledtem már) elég
gyöngédtelen és igazságtalan volt, e két balesetből oly gúnyiratot szerkesz-
teni, mely a gyászba borult családot a legmélyebben sérté. (Gyászoló nőket
sértegetni!)
A tolhegygyel gyilkolás azonban mindig meg volt engedve nálunk, csak
a késsel gyilkolón lehetett megtorlást keresni.
A gyilkos-házmester egyszersmind a nemzeti színháznál is sok éven át
szolgált, portás volt: annak a martialis alakjára is sokan fognak emlékezni
még.
A vizsgáló bíróság adatokat gyűjtött a gyilkos előélete felől, s a nemzeti
színház igazgatóságát is felhívta a bizonyítványadásra.
Szigligeti, a nemzeti színház akkori titkára oly értelmű bizonyítványt
adott ki a vádlottról, mely szerint az a nemzeti színháznál mindig becsüle-
tesen viselte magát s ott semmi vétséget nem követett el.
Az elkeseredett gyászoló családnak: minden eddigi baráti indulata mély
haraggá változott át a bizonyítvány miatt.
Szigligeti azt mondta; „Sajnáló… mást. mint ami igaz, nem bizonyítha-

180
tok. Ha én testvéremet ölte volna meg, akkor sem tudnék mást bizonyítani.”
S a törvényszék, a gyilkos fedhetetlen előéletét tekintve, nem ítélte azt
halálra, hanem csak hosszú börtönbüntetésre.
E naptól fogva az eddigi pártfogónő, jó barátnő szívében csak elkesere-
dés lakott ez eddigi kedvenc költő s ennek egész családja iránt.
„Sohase találkozzunk ez életben többé!” ízené neki; s attól a naptól
fogva nem lehetett őt látni páholyában.
Szigligeti tűrte a veszteséget, pedig az érzékenyen eshetett neki; vis�-
szafizette a tőkét, amit a pártfogó család kölcsönzött neki kis svábhegyi vis-
kója építésekor: eladta a viskót, de nem adta el lelke meggyőződését: – „Én
nem írhattam mást, mint ami igaz.”
Azóta már majd egy negyed század múlt el.
A büszke hölgy megtartotta szavát, hogy az egykori jó baráttal s annak
családjával ne találkozzék többé, hogy a nemzeti színház előtt meg ne áll-
jon többé.
Hanem mikor a költő koporsóját kihozták a színház előcsarnokából,
akkor ö is eljött oda, a maga koporsójában, – kibékülni – s aztán mentek
egymás mellett szépen, ugyanazon gyászinduló hangjaitól vezetve, oda, a
hol nincsen harag többé.
Ilyen jelenetet csak a sorsnak szabad kigondolni: költőnek nem.

[www.epa.hu/01500/01594/00011/pdf/Nemere_EPA01594_1878_0035.pdf]

10

Mocsonyi Péter (fényi)

birtokos és országgyűlési követ, M. János, ki 1805-ben nemes lett, és Po-

najoth Julianna fia, 1843-ban Torontál országgyűlési követe volt és ezt a
megyét az 1847. országgyűlésen is képviselte. Stadion gróf miniszter 1848-
ban meghívta mint a rumének bizalmi emberét Bécsbe. 1852-ben nyiltan
szemébe mondotta Schwarzenbergnek, hogy csak hitegeti és kijátsza a ru-
méneket. Testvére Andrással sokat tett a rumén egyháznak a szerbtől való
elválása és a szebeni érsekség megalapítása érdekében. Utóbb a cs. kir. sem-
misítő főtörvényszék tanácsosa volt. 1858. okt. 1. házmestere, kit arczul
csapott, bosszúból meggyilkolta Pesten.
A rumének érdekében írt czikkei a rumén és külföldi lapokban jelentek
meg, országgyűlési beszédei pedig a Naplókban.
Nagy Iván, Magyarország Családai VII. 527. l.
Pallas Nagy Lexikona XII. 715. l.

[https://www.arcanum.hu/hu/online-kiadvanyok/Lexikonok-mag yar-
irok-elete-es-munkai-szinnyei-jozsef-7891B/m-96B16/mocsonyi-peter-fe-
nyi-9A759/]
181
 11

Román követség jön Budapestre

Mocsonyi Antal, az új román budapesti követ 1920 augusztus 2-án érkezik

Budapestre. Mocsonyi budapesti többszörös háziúr s igen jól ismeri fővá-
rosunkat és társadalmi viszonyainkat. Az új román követ rokonságban van
több magyar főúri családdal és úgyszólván haza jön. A budapesti román
követség kérdésének megoldását nagy küzdelmek és minuciózus tárgyalá-
sok előzték meg s a megegyezés leginkább azért volt sürgős, mert a szabad
forgalom helyreállítása magasabb szempontokból is elkerülhetetlen szük-
séggé vált.

[http://www.huszadikszazad.hu/1920-julius/politika/a-kormanyzo-megke-
gyelmezett-harom-halalraiteltnek-es-egyeb-hirek]

12

Cripta familiei Mocioni din Foeni

 
Arhitectura funerară desemnează o categorie de obiecte aflate la graniţa în-
tre sacru şi profan, între etern şi efemer. Monumentele funerare se întrupea-
ză ca forme materiale, arhitectonice, ale memoriei, fiind deopotrivă opere
de artă şi mărturii ale trecutului. Capelele funerare ale păturii înstărite din
fostul Imperiu Austro-Ungar, proiectate şi construite de arhitecţi şi meşteri
celebri, erau încărcate a priori cu o puternică valoare identitară şi jucau un
dublu rol simbolic – mărturie a unor destine apuse şi amintire a datoriei
de a purta spre viitor numele şi visele moştenite. Astăzi, multe dintre aces-
te monumente se găsesc în cadrul cimitirelor urbane; altele, nu puţine la
număr, sunt capelele de familie, amplasate în puncte semnificative ale do-
meniilor nobiliare, fiind aşezate atât în incinta ansamblurilor de reşedinţă,
cât şi în modestele cimitire săteşti. Unul dintre aceste monumente funerare
este capela Mocioni, construită pe fosta moşie a familiei din satul Foeni,
judeţul Timiş.
 
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, datorită înnobilării separate a doi dintre
membrii familiei de origine aromână Mocioni, iau naştere cele două ramuri
nobiliare distincte: ramura „Mocioni alias Popovici“ şi ramura de Foeni. În
cadrul scenei socio-politice a Imperiului Austro-Ungar, membrii ambelor
ramuri nobiliare se remarcă prin acţiunile consecvente de susţinere a cau-
zei ortodoxiei româneşti. Totodată, familia Mocioni îşi confirmă statutul de
elită prin achiziţionarea a numeroase moşii în Banat şi prin construirea aici
a unor impresionante ansambluri rezidenţiale: la Foeni (jud. Timiş), la Că-

182
pâlnaş şi Bulci (jud. Arad), la Birchiş (jud. Arad, ars în 1944) şi la Vlaicovăţ
(astăzi în Serbia).
 
Ramura Mocioni de Foeni, după cum afirmă şi atributul nobiliar, primeşte
la înnobilare, în regim de donatio mixtae, domeniul de la Foeni. Moşia va
fi considerată ulterior leagănul întregii familii şi va reprezenta un eferves-
cent centru cultural-politic al zonei şi un reper al luptei pentru afirmarea
românilor din Banat. Întărind caracterul identitar al locului şi completînd
ansamblul reşedinţei deja existente, capela funerară familială, ridicată aici
la sfîrşitul secolului al XIX-lea, urma să găzduiască defuncţii ambelor ramuri
nobiliare Mocioni. În acest scop – după colaborarea cu Otto Wagner, arhi-
tectul care proiectează palatul Mocioni din Căpâlnaş – este contractat unul
dintre colaboratorii timpurii ai arhitectului vienez, Mór Kallina. Numele lui
Kallina este deja consacrat în epocă, arhitectul fiind unul dintre favoriţii no-
bilimii maghiare şi proiectantul unor clădiri reprezentative ale Budapestei –
de exemplu, sinagoga din strada Rumbach, proiectată în colaborare cu Otto
Wagner, şi clădirea eclectică a Centrului cultural Budai Vigadó.
 
Conform inscripţiei aflate la interior, capela a fost terminată în anul 1900,
fiind ridicată într-un stil clasicizant sobru şi monumental, în concordanţă cu
moda epocii. La nivelul întregului volum, pus în valoare sculptural de jocul
de umbre şi lumini al stucaturilor şi al feroneriei, se evidenţiază faţada prin-
cipală. Compoziţia elaborată a acesteia se axează pe marcarea accesului: uşa
masivă din metal decorat este înconjurată de ornamente în stuc şi încadrată
de două coloane impunătoare din marmură; deasupra, înnobilînd întreaga
faţadă, se află blazoanele în piatră ale celor două ramuri ale familiei Moci-
oni. În interior, sub praful aşternut de-a lungul anilor de uitare, se mai păs-
trează şi astăzi plăcile de marmură ale mormintelor familiei, candelabrele
din fier forjat şi trapa funerară din metal, gravată minuţios în spirit oriental.
Aflată în imediata vecinătate a palatului Mocioni şi a unuia dintre podurile
conservate din timpul dominaţiei otomane, capela familiei Mocioni com-
pletează valorile patrimoniale ale satului Foeni şi dă mărturie, la rându-i,
despre istoria uitată a acestui colţ de ţară.

[ht t p://monumenteuit ate.org /ro/monument /68/Foeni-Moc ioni#.

ULjCWuTqnZc]

183
 NOTE

  1. Corneliu Albu, Lumina din trecut. Aspecte din lupta Transilvaniei pentru independenţă
şi unitate naţională, Bucureşti, 1992, p. 130.
  2. Teodor Botiş, Monografia familiei Mocioni, Bucureşti, 1939, p. 16.
  3. Füves Ödön, Pesti görög háztulajdonosok, În: „Antik Tanulmányok”, 1970, nr. 1, p.
51.
  4. Maria Dogaru-Dimitrie Stoi-Augustin Mureşan-Ioan Popovici, Heraldica în slujba
cercetării istorice: Evoluţia însemnelor heraldice aparţinând familiei Mocioni, In „ Ziri-
dava”, Arad, 1996, p. 395–396.
  5. Ioan Caragiani, Studii asupra Românilor din Peninsula Balcanică, 1891, p. 110.
 6. Ibidem, p. 122.
 7. Ibidem, p. 138.
  8. Gazeta Transilvaniei, nr. 42, 1854, p. 12.
 9. Ibidem, p. 13.
10. Vincenţiu Babeş, Notiţe biografice asupra vieţii şi activităţii decedatului Andrei Moci-
oni, In „Analele Academiei Române”, ser. II, tom. IV, Bucureşti, 1883, p. 355–356.
11. Ibidem, p. 360–363.
12. Teodor Botiş, ibidem., p. 30.
13. Maria Berényi, Familia Mocioni, În. „Almanah. Publicaţie a Societăţii culturale a
românilor din Budapesta” 2000, p. 137–143.
14. C. Albu, ibidem., p. 132.
15. Ibidem., T.Botiş, ibidem., p. 26.
16. https://www.pressalert.ro/2015/08/castelele-mocionestilor-i-unde-sunt-inmor-
mantati-cei-mai-multi-membri-ai-familiei-care-a-lasat-banatului-zeci-de-mo-
numente-foto/
17. C.Albu, ibidem., p. 134.
18. Familia,1878, nr. 15, p. 25
19. Familia, 1878, nr. 16, p. 95.
20. C. Albu, ibidem., p.132., T. Botiş, ibidem, p. 29.
21. G. Diaconovich, Enciclopedia Română, Tom. III, p. 304–305.
22. Teodor. V. Păcăţianu, Cartea de Aur, vol. II, p. 48
23. T. Botiş, ibidem., p.31., C. Albu, ibidem., p. 135–136.
24. https://www.pressalert.ro/2015/07/timisoara-uitata-antoniu-si-gheorghe-moci-
oni-fratii-care-au-luptat-in-dieta-maghiara-pentru-drepturile-romanilor-bana-
teni/
25. C. Albu, ibidem., p. 133.
26. https://www.pressalert.ro/2015/07/timisoara-uitata-antoniu-si-gheorghe-moci-
oni-fratii-care-au-luptat-in-dieta-maghiara-pentru-drepturile-romanilor-bana-
teni/
27. Maria Berényi, Alexandru Mocioni (1841–1909), In:„Lumina 2009”, Red. Elena
Munteanu Csobai, Giula, 2009, p. 3–13.
28. Valeriu Branisce, Pagini Răzleţe, p. 163–164.
29. Cornel Diaconovici, Enciclopedia română, vol. III, Sibiu, 1904, p. 303–307.
30. Cornel Diaconovici, ibidem.
31. Aurel E. Peteanu, Din galeria marilor dispăruţi ai Banatului. Alexandru Mocioni,
Lugoj, 1934, p. 10.
32. Ion B. Mureşianu, Alexandru Mocioni (1841–1909), In: „Mitropolia Banatului”,
1979, nr. 4–6, p. 338.
33. Corneliu Albu, ibidem., p. 137.
34. T. V. Păcăţeanu, Cartea de aur sau luptele politice naţionale ale românilor de sub
coroana ungară, Vol. IV, Sibiu, 1904, p. 479.
35. Cornel Diaconovici, ibidem.

184
36. Doru Sinaci, Arădeanul Alexandru Mocioni, In: Glasul Aradului (www.glsa.ro),
23 martie, 2009.
37. Cornel Diaconovici, ibidem.
38. Maria Berényi, Familia Mocioni, În. „Almanah. Publicaţie a Societăţii culturale a
românilor din Budapesta, 2000, p. 142–143.
39. Cuvîntarea lui A. Mocioni la Conferinţa din 26 ianuarie 1869 la Timişoara, In: „Dra-
pelul”, 1896, nr. 53.  
40. Doru Sinaci, Arădeanul Alexandru Mocioni, In: Glasul Aradului (www.glsa.ro), 23
martie, 2009
41. Dan Floriţa-Seracin, Centenar A.  Mocioni, In: „Neamul Românesc”, 9 aprilie,
2009.
42. G. Em Marica, Studii de istoria şi sociologia culturii române ardelene din secolul al
XIX-lea, I, Cluj, 1977, p. 284.
43. Maria Berényi, Cultură românească la Budapesta în secolul al XIX-lea, Giula, 2000
p. 95–112.; Doru Sinaci, Arădeanul Alexandru Mocioni, In: Glasul Aradului (www.
glsa.ro), 23 martie, 2009
44. Familia, 1869, nr. 29, p. 337-338. şi nr. 30, p. 349–351.
45. Maria Berényi, Cultură românească la Budapesta în secolul al XIX-lea, Giula, 2000,
p. 116–121.
46. Familia, 1870, nr. 15, p. 178.
47. Teodor Botiş, ibidem., p. 330–331.
48. Ion B. Mureşianu, ibidem., p. 341.
49. Babes Emil, A budapesti görög-oláh egyházközség. Tényvázlat, Budapest, 1909, 49 p.;
Maria Berényi, Familia Mocioni, În. „Almanah. Publicaţie a Societăţii culturale a
românilor din Budapesta, 2000, p. 142–143.
50. Doru Sinaci, Arădeanul Alexandru Mocioni, In: „Glasul Aradului” (www.glsa.ro),
23 martie, 2009.
51. Teodor Botiş, ibidem., p. 366.
52. Doru Sinaci, Alexandru Mocioni, o mare personalitate arădeană, In: „Glasul Aradu-
lui” (www.glsa.ro), 2 februarie, 2009.
53. Teodor Botiş, ibidem., p. 366.
54. Ibidem.
55. Elena Rodica Colta, Preocupările bibliofile ale familiei Mocioni, În: „Simpozion.
Comunicările celui de al XVII-lea simpozion al cercetătorilor români din Unga-
ria.”, Giula, 2008, p. 65–84.
56. Doru Sinaci, Alexandru Mocioni – un om al timpului său, În: „Arca”, Arad,
nr. 7-8-9, 2007
57. Doru Sinaci, Alexandru Mocioni, o mare personalitate arădeană, In: „Glasul Aradu-
lui” (www.glsa.ro), 2 februarie, 2009
58. Ion Iliescu, Alexandru Mocioni, un virtual membru al Academiei Române, În: „Ori-
zont”, Timişoara, 1978, nr. 38, p. 6.
59. https://www.pressalert.ro/2015/08/timisoara-uitata-eugen-mocioni-aprig-apara-
tor-al-romanilor-din-banat-ce-scoli-a-urmat-si-cum-s-a-facut-remarcat/
60. http://www.pressalert.ro/2015/08/w-timisoara-uitata-vietile-de-poveste-ale-ce-
lor-trei-fii-din-una-din-cele-mai-importante-familii-banatene-ce-educatie-au-
primit-si-ce-succese-au-avut-copiii-din-familia-mocioni/
61. Ibidem.
62. Ibidem.

185
 FAMILIA NAKO

Originea

La sfîrşitul secolului al XVIII–lea, au sosit în Banat mai multe familii de

macedoromâni şi greci din Macedonia. Se estima că au venit 427 de greci
şi macedoneni, cu nume ca: Diamandi, Scarlato, Gheorghiades, etc. Dintre
românii macedoneni, fraţii Ciril şi Cristofor Nako au fost cei mai bogaţi.
Fraţii Nako – Cristofor si Ciril – comercianţi înstăriţi, au cumpărat în 1781
şi 1782 moşii în Banat (Comloşu Mare, Teremia Mare şi Sînicolaul Mare)
şi au dobîndit titlurile nobiliare corespunzătoare. Familia Nako cuprinde
două ramuri: ramura conţilor (descendenţii lui Cristofor) şi ramura nobili-
lor (descendenţii lui Ciril).

Familia Nako (varianta maghiară Nákó) s-a numărat printre familiile de

frunte macedoromâne din Ungaria. Membrii acestei familii, alături de mul-
ţi alţi macedoromâni întreprinzători, s-au integrat în viaţa economică a Un-
gariei şi Austriei.

Familia Nako ajunsă în Ungaria, provine dintr-o foarte veche familie din
Macedonia. În arborele genealogic al acesteia, se aminteşte, în anul 1382,
un Cipriano Nako. Acesta a fost căsătorit cu fiica unei familii Rolenz. Din
căsătoria lor, primul născut a fost un fiu, Cyrill. Lui i-au urmat, pe rînd, în
ordine descrescătoare: Constantin, Christoph, Gregor, Theodor, Abraham I,
Abraham II. Abraham II a avut la rîndul lui doi fii, pe Cristofor şi Ciril.

Aceşti doi fraţi, Cristofor şi Ciril Nako – pe atunci supuşi turcilor – s-au
ocupat, în localitatea lor natală, cu comerţul. În jurul anului 1760, Cristofor
a plecat în Ungaria, Austria şi a făcut comerţ în oraşele Presburg şi Viena,
pe cînd, fratele său Ciril, rămas acasă, i-a asigurat marfa necesară, cum ar
fi: cereale, fructe exotice şi multe alte lucruri. Cînd, în anul 1770, Cristofor
a ajuns la armată a fost urmat şi de Ciril şi se pare că, chiar şi aici, cei doi
s-au ocupat de comerţ.
Astfel, cei doi fraţi au închiriat, în zona Grob, Sînnicolaul Mare şi Be-
şenova Veche, o mare parte din pămînturi şi au înfiinţat, pe această propri-
etate, o spălătorie de lînă. De aici au furnizat pentru armată lînă, animale
pentru tăiat şi cereale. În anul 1780, tot ei au înfiinţat, la Viena, o asociaţie
de comercianţi, la care s-au înscris destul de mulţi oameni. Afacerea lor s-a
dezvoltat tot mai mult, încît au ajuns cunoscuţi în tot mai multe localităţi,
astfel că însuşi împăratul Iosif al II-lea i-a cunoscut şi i-a vizitat, de mai
multe ori, la Viena.1
În 1781, la îndemnul împăratului Iosif al II-lea, cei doi fraţi au cumpă-

186
rat, la licitaţie, mari suprafeţe de teren în Banat. Domeniul familiei Naco
(Nacu sau Nákó, în ungureşte), cum ajunsese în scurt timp să fie cunoscut,
administrat în comun de cei doi fraţi, cuprindea moşii în Sînnicolaul Mare,
Comloşu Mare şi Teremia Mare. Trei ani mai tîrziu, fraţii au şi fost înnobi-
laţi cu rangul de moşieri (nemeşi) de Sînnicolaul Mare. Cristofor şi Ciril au
administrat gospodăria împreună. Din cîştigul anual, dar şi din pagubă, au
împărţit totul egal. Afacerea celor doi fraţi a rezistat timp de 20 de ani, pînă
în 10 mai 1801, cînd a urmat împărţirea averilor.
În 1801, prin tragere la sorţi, moşia din Sînnicolaul Mare le-a rămas
urmaşilor lui Cristofor, iar Teremia – Comloş, urmaşilor lui Ciril. Cristofor
şi Ciril, sînt străbunii celor două linii, înnobilate ulterior separat, în care s-a
ramificat familia Nako, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Aşadar, familia se
scindează în două ramuri, una la Sînnicolaul Mare cealaltă în Comloşul-Mare
şi Teremia Mare.2

Familia Nako – Ramura de Sînnicolau Mare

Cristofor Nako avea moşia la Sînnicolau Mare. Aici un iobag român, săpînd,
a dat de multe podoabe de aur, pe care Nako le-a dăruit împăratului Fran-
cisc I. Aceasta comoară este păstrată în „Kunsthistoriches Museum” din Vie-
na. Pentru acest gest, Nako a primit de la împărat rangul de grof. Viaţa ro-
manţioasă şi bogăţia lui Nako, l-au inspirat şi pe romancierul maghiar Jókai
Mór. În romanul său intitulat Cigánybáró descrie viaţa acestui macedoromân
din capitala Ungariei.3

Ca şi ceilalţi macedoneni, şi Cristofor Nako a fost mecenat, a sprijinit cul-

tura română. Cu ajutorul său, în Sînnicolaul Mare s-a înfiinţat „Şcoala agri-
colă”. Şcoala a fost înfiinţată pe moşia sa. În testamentul redactat la Viena
– căci mai tîrziu el s-a stabilit în capitala Austriei – în anul 1799, Naco cerea
urmaşilor săi să înfiinţeze şi să susţină, din veniturile moşiilor sale, o şcoală
de agronomie în Sînnicolaul-Mare, cu scopul de a ajuta la ridicarea econo-
mică a ţăranilor. Conform dorinţelor exprimate în testament, şcoala trebuia
să aibă clădiri bune, corespunzătoare scopului urmărit, şi pămînt suficient
pentru experienţe. Elevii urmau să fie recrutaţi dintre cei mai buni absol-
venţi ai „şcoalelor triviale” şi să provină din familii iobăgeşti de pe moşiile
familiei Naco. Prevedea ca în fiecare an vor fi primiţi cîte 12 bursieri: 3 ger-
mani, 3 români, 3 maghiari şi 3 sîrbi. Întreţinerea acestora în şcoală, hrana,
îmbrăcămintea, cărţile şi rechizitele necesare, erau suportate din fondurile
lăsate prin testament. În afară de aceşti 12 bursieri, puteau fi primiţi ca
elevi solvenţi şi copiii iobagilor de pe alte moşii. Elevii care vor termina
şcoala agricolă, se vor înapoia în satele lor ca agricultori luminaţi sau pot
deveni învăţători. Îndată după absolvire ei vor fi ajutaţi cu cîte 100 florini
din averea donatorului, pentru a-şi întemeia gospodării care să servească

187
drept model şi celorlalţi ţărani. Cel mai bun absolvent al şcolii agricole va
fi trimis la şcoli superioare de agricultură pentru specializare, în acest caz
va primi anual un stipendiu de 300 fl. Acestea erau dorinţele exprimate de
Cristofor Naco.
Organizarea şcolii a fost încredinţată lui Tessedik Sámuel (originar din
Szarvas) care avea o serioasă pregătire agronomică şi pedagogică, era un
spirit progresist, adept al ideilor luministe. În anul 1801, Tessedik elaborea-
ză un plan amănunţit pentru organizarea şcolii din Sînnicolaul Mare. El
propune ca alături de însuşirea cunoştinţelor teoretice din diferite ramuri
ale agriculturii, elevii să facă experienţă pe un lot situat în apropierea şcolii,
spre a învăţa cultivarea unor plante puţin cunoscute. Şcoala şi-a început ac-
tivitatea în anul 1801, a fost condusă de Incze János, un elev al lui Tessedik,
şi a activat cu bune rezultate pînă în anul 1811, după care decade. În 1887
încetează de a mai funcţiona ca şcoală particulară şi devine şcoală de stat.4

Alexandru Nako (1785–1848)

După decesul lui Cristofor Nako, fiul acestuia, Alexandru, a crescut sub in-
fluenţa unui pater (călugăr) iezuit, ceea ce explică şi convertirea sa la ro-
mano-catolicism la vîrsta majoratului. Considerînd că a fost dezavantajat
în momentul împărţirii domeniilor, Alexandru Nako a iniţiat un proces
în acest sens, care s-a încheiat în anul 1844. Acest proces, al cărui verdict
a confirmat împărţirea iniţială, a dus la o distanţare şi mai mare între cele
două părţi ale familiei Nako.
În anul 1803, la vîrsta de 18 ani, tînărul conte Alexandru a trecut la con-
fesiunea romano-catolică şi s-a căsătorit, în anul 1808, cu contesa Theresia
Festetics de Tólna, născută în 15 aprilie 1787 la Viena, fiică a negustoru-
lui imperial-regal (k. uk.) Ignácz Festetics de Tólna şi al soţiei sale, contesa
Batthyány de Német Ujvár. Soţia contelui Alexandru provine deci din cele-
brul neam de nobili croaţi al conţilor de Festetics, al căror palat se află în lo-
calitatea din Ungaria Keszthely, în apropiere de lacul Balaton. Prin această
căsătorie, familia Nako a fost primită în cele mai înalte cercuri aristocratice
ale imperiului.
În 26 februarie 1813, contele Alexandru a fost ridicat, de către împăratul
Franz I, la rangul de nobil. În anul 1824 (sau 1827) acesta a cumpărat, în
Districtul 1 al Vienei, pe strada Dorothee, la nr. 11, de la banca Arnstein &
Eskeles, palatul „Eskeles“, care mai tîrziu a fost redenumit „Nako“, nume
cu sonoritate la Viena. Clădirea, într-o stare deplorabilă, a fost renovată şi
reconstruită cu mari eforturi financiare din partea contelui. Reconstrucţia
a fost terminată în anul 1830, după care contele Alexandru s-a mutat cu
familia şi cu toţi servitorii în noul palat. Fiul lui, Coloman, a vîndut, mai
tîrziu, palatul. În zilele noastre, această casă găzduieşte Muzeul Evreiesc din
Viena.5

188
Cristofor Nako Blazonul familiei Nako

Ciril Nako şi soţia

189
Coloman Nako (1822–1902)

Contele Coloman Nako s-a născut pe data de 22 februarie 1822 şi a fost bo-
tezat în domul „Sfîntul Ştefan” din Viena, petrecîndu-şi cea mai mare parte
a vieţii la Sînnicolau Mare. A moştenit de la tatăl său o avere considerabilă
şi a fost, alături de soţia sa, Berta Gyertyánffy de Bobda, probabil cel mai
important reprezentant al aripii de Sînnicolau Mare a familiei Nako.

Şcoala agricolă, care nu a funcţionat în timpul Revoluţiei de la 1848–1849,

a fost închisă în anul 1855. În anul 1863, Coloman a reorganizat şcoala şi
a numit-o, în memoria bunicului său, Şcoala agricolă. Institutul „Kristof”.
Pentru funcţionarea acesteia, a donat 24 de pogoane şi toate clădirile ne-
cesare. Anual erau admişi 12 elevi din Sînnicolau Mare, care erau educaţi
gratuit şi primeau câte 16 creiţari pentru achiziţionarea de rechizite şcolare.
Dacă elevii, care terminau cursurile şcolii, îşi fondau propria gospodărie,
primeau o sumă de 42 de florini pentru înzestrarea ei. Cei cu rezultate ex-
celente la învăţătură obţineau un ajutor anual de 124 de forinţi pentru con-
tinuarea studiilor pînă la vîrsta de 24 de ani. Şcoala a fost preluată de stat
în anul 1887, sub egida Ministerului agriculturii. În acest context, au fost
închiriate 100 de pogoane cadastrale, iar şcoala a devenit o şcoală agricolă
regală. Numărul elevilor acestei şcoli varia în general între 45 şi 55, iar de
pregătirea lor se ocupau, pe lîngă directorul şcolii, trei profesori permanenţi
şi doi plătiţi cu ora.6

Castelul familiei Nako, care împodobeşte şi în prezent partea centrală a

oraşului, a fost construit în anul 1864. La vremea respectivă acesta era un
veritabil muzeu de artă. Astfel, pe lîngă bibliotecă, care cuprindea 5.000 de
volume şi un altar de Cinquecento, în salon se aflau picturi ale mai multor
artişti şi, nu în ultimul rînd, ale soţiei contelui, Berta. Imaginea era întregită
de o colecţie bogată de porţelanuri de Delft, piese de orfevrărie germană şi
dulapuri sculptate şi intarsiate.7 În jurul castelului se afla un amplu parc,
amenajat cu rafinament.8 O bună parte din amenajările interioare ale caste-
lului au dispărut sau au fost distruse în anii tulburi de la sfîrşitul Primului
Război Mondial.

Printre instituţiile de utilitate publică din Sînnicolau Mare a căror edificare

se datorează familiei Nako se numără şi spitalul din localitate. După moar-
tea soţiei sale, Berta, în anul 1882, contele Coloman a construit în memoria
acesteia spitalul, în curtea căruia a fost amplasată o statuie reprezentînd-o
pe Sfînta Berta. La început, spitalul a cuprins doar cîteva paturi şi funcţio-
na cu un singur medic, dr. Löwenstein, care era şi medicul familiei Nako.
Clădirea solidă a spitalului beneficia încă de la început de curent electric,
livrat de moara Prohaska din apropiere. Spitalul, modern pentru vremea

190
Vitrina casei Nako din strada Váci din Budapesta

Coloman Nako

191
respectivă, a fost administrat de familia Nako pînă în anul 1915, fiind trecut
apoi sub administraţia comitatului Torontal şi, ulterior, sub cea a statului
român.9

Coloman, care a deţinut diverse funcţii economice şi politice (de exemplu,

deputat al comitatului Torontal în parlamentul maghiar sau membru al
consiliului directorial al Societăţii de Căi Ferate din Imperiu), a avut şi alte
contribuţii la dezvoltarea edilitară modernă a oraşului Sînnicolau Mare.În
strînsă legătură cu numele său a stat construcţia liniei ferate Timişoara –
Sînnicolau Mare – Szeged, via Cenad, şi a liniei Arad – Sînnicolau Mare
– Kikinda, via Valcani. Fără îndoială că un rol important în acest sens l-a
avut faptul că era membru în consiliul directorial al Căilor Ferate. În altă
ordine de idei, a fondat societatea Aranka, pentru protecţia faţă de inunda-
ţii, a cofinanţat construirea digului pe Mureş şi expansiunea unui sistem de
desecare funcţional.10 Dintre celelalte contribuţii ale lui Coloman Nako la
dezvoltarea edilitară a oraşului pot fi menţionate următoarele: înfiinţarea
unei tipografii, înfiinţarea unei asociaţii de patinaj, amenajarea parcului
orăşenesc şi donarea terenului intravilan necesar construirii unei biserici
ortodoxe.11

În domeniul artistic, merită menţionată contribuţia soţiei lui Coloman,

Berta. Era o pianistă talentată, care îşi fermeca contemporanii prin stră-
lucirea interpretărilor ei. A avut o orchestră proprie de ţigani din Makó,
cu care a dat concerte şi spectacole, deseori în scop caritabil. S-a aflat în
corespondenţă cu unii dintre marii muzicieni ai vremii, precum Richard
Wagner sau Franz Liszt, care s-au exprimat în mod elogios cu privire la
persoana contesei şi la apariţiile acesteia pe scena Teatrului Naţional din
Budapesta.12 Chiar dacă a urmat şi cursuri la Şcoala Superioară de Pictură
din Viena, Berta Nako a fost mai mult un artist autodidact. Cu toate aces-
tea, poate fi considerată discipol al lui Ignaz Raffalt şi al lui Friedrich von
Amerling. A avut succes în acest domeniu în primul rînd ca portretistă. În
portretele ei a acordat o atenţie deosebită ţigăncilor, însă a avut o aborda-
re aparte, modernă, a acestui subiect atît de popular în secolul al XIX-lea.
Personalitatea ei feminină a transferat-o şi asupra modelelor de ţigănci din
portretele sale şi a înnoit astfel convenţiile de pînă atunci, privitoare la re-
prezentarea acestora.13

Dincolo de preocupările ei artistice, Berta şi-a creat un bun renume şi graţie

acţiunilor de caritate întreprinse de ea. Acest stil de viaţă al soţilor Nako,
care presupunea cheltuirea unor sume mari de bani, a făcut din reşedinţa
lor din Sînnicolau Mare un nucleu important al vieţii sociale din Banat de
la vremea respectivă, dar a avut şi o influenţă negativă asupra resurselor
financiare ale familiei. Cu toate acestea, se poate aprecia că cei doi, conţii

192
Castelul Nako din Sînnicolaul Mare, 1868

Castelul Nako din Sînnicolaul Mare

193
Coloman şi Berta Nako, au fost cei mai importanţi reprezentanţi ai familiei
Nako din Sînnicolau Mare, aducînd o contribuţie importantă la dezvoltarea
urbană modernă a acestei localităţi.

Declinul mai accentuat al acestei ramuri a familiei a început odată cu fiul

lor, Alexandru, care a fost tot timpul bolnăvicios şi a avut o relaţie încordată
cu părinţii săi. Fiul acestuia, un alt Alexandru, a fost ultimul reprezentant
masculin al acestei părţi a familiei Nako. Acesta din urmă a ocupat mai
multe funcţii publice, precum deputat în parlamentul maghiar sau guver-
nator al oraşului Fiume şi al ţărmului croat, aflat sub administrarea guver-
nului maghiar.14 S-a ocupat cu organizarea şi modernizarea moşiei de la
Sînnicolau Mare şi a susţinut fondarea unei şcoli superioare de fete. Stilul
său extravagant de viaţă depăşea însă posibilităţile sale financiare, astfel
că, pentru a acoperi datoriile, începînd cu anul 1912, a iniţiat o înstrăinare
radicală a bunurilor familiale. În contextul acestor probleme financiare, pa-
siunea sa pentru jocuri de noroc i-a adus sfîrşitul în anul 1923.

Familia Nako – Ramura de Teremia (Comloşul Mare)

Cel mai tînăr, Ciril Nako s-a stabilit la Viena. El s-a căsătorit cu Rosina
Haggi Scarlatir. Din căsătoria lor, în 14 septembrie 1786, la Drogreni (Ma-
cedonia) s-a născut fiul lor, pe care l-au botezat, în capela grecească din
Tesalonic, după ritualul greco-ortodox, cu numele de Iosif. După ce copilul
a împlinit un an, i-a murit tatăl. La 4 octombrie 1787, la Viena
Iosif Nako s-a căsătorit cu Constanţa, fiica lui Johann Siffani de Uj Becse
şi a Fatimei Papapoliso. El însă a murit timpuriu, din cauza unei grele su-
ferinţe (tuberculoză pulmonară), în 8 iulie 1816, la Viena. Trupul său a fost
dus la Biserica din Nakófalva, în 19 iulie, iar de acolo, în data de 21 iulie, a
fost dus la Comloş şi înmormîntat în Biserica Ortodoxă Română.
La moartea sa, pe lîngă soţie au mai rămas şase minori orfani, dintre
care a supravieţuit doar un fiu, cel născut în Comloş, la 16 septembrie 1814,
Ioan. Cu toate că soţia a condus averea lăsată de soţul ei, comitele Ludwig
Udvarnoky de Kis-Jaka i-a recomandat să accepte, ca el să fie curatorul aces-
tei averi.
La rugăminţile văduvei şi pentru siguranţa poştei, i s-a cerut lui Udvar-
noky să se mute în satul acela lung, denumit după locuitori chiar „Lunga”,
ce făcea legătura între Comloş şi Nakófalva. Satul Lunga a fost întemeiat la
1824, pe moşia contelui Ioan Nako. Acesta a decis să înfiinţeze o aşezare,
pentru a stabiliza forţa de muncă, de care avea nevoie pentru propria moşie.
El a împărţit terenul în loturi de case, pe care le-a dat la 138 de familii de
români şi 100 de familii de germani, toţi fiind folosiţi la lucrările agricole
pe moşia lui Nako. La început, satul s-a numit Constanţia, în cinstea mamei
contelui Nako. Administraţia maghiară i-a schimbat numele, în 1888, în

194
 Biblioteca castelului Nako din Sînnicolaul Mare

Tînărul Ioan Nako Ioan Nako

195
Kunszöllős, după numele unui lăcaş, care a existat aici din 1743. După 1909,
reprimeşte denumirea de Constanţia sau Constanţa, ca după unirea Banatu-
lui cu România localitatea să fie numită oficial Lunga.
Constanţa Nako, s-a stins din viaţă la 16 noiembrie 1825, la Livorno în
Italia, pe cînd era la tratament, şi tot acolo a fost şi înmormîntată.

Ioan Nako (1814–1889)

Unicul fiu rămas în viaţă, Ioan Naco, a fost încredinţat de unchiul său, con-
tele Alexandru Nako, tutorelui său, comitelui Ludwig Udvarnoky, care i-a
şi administrat averea. Însă această hotărîre a fost anulată, când împăratul a
numit pe Ignác Hertelendy comite de Torontal. Prin numire, Ignác Herte-
lendy a devenit el tutorele tînărului orfan şi administratorul averii acestuia.
Ioan Nako, fiul lui Iosif Nako şi nepotul lui Ciril Nako, a fost crescut şi edu-
cat la Viena şi la Pesta, unde a studiat dreptul, timp de 3 ani, la Universitatea
Regală din Pesta. În anul 1838, cînd a ajuns la majorat, a preluat averea
rămasă de la tatăl său şi a devenit proprietarul moşiei Teremia (Marienfeld).
Făcea parte din a treia generaţie de nobili. Cele două anterioare agoni-
siră suficient, pentru ca el să poată dispune domneşte de posesiunile pros-
pere: să călătorească, să tocmească supraveghetori de încredere, să locuiască
în Pesta şi în Viena.
Prin diploma nobiliară din 8 aprilie 1840, Ioan Nako a obţinut titlul
de „von Marienfeld” (de Teremia) şi, astfel, numele lui complet a devenit:
Johann Nako von Nagyszentmiklos et Marianfolde (mai tîrziu Nagytere-
mia).
Ioan Nako s-a căsătorit, în 1835, cu Anastasia Vucetici din Triest şi a avut
o singură fiică, Mileva. Tinerii căsătoriţi, împreună cu fiica lor, au stat la
început mai mult în Pesta şi Viena. În scurtele lor şederi în ţinutul natal, au
locuit în Cenadul Sîrbesc, în castelul construit de Iosif Nako, în 1810, apoi,
din 1840, s-au mutat în castelul construit de Ioan Nako în Comloş.15
Din acest an, familia lui Ioan Nako a petrecut mult timp în noul castel,
ridicat în centrul Comloşului. Pentru a dispune de un spaţiu mai mare,
nobilul a expropriat casele din vecinătate. În locul acestora a amenajat un
parc luxos, ce se întindea pe zece hectare, devenit, în scurt timp, cea mai
frumoasă plantaţie de acest fel din Banat. Pentru îngrijirea lui, moşierul a
adus grădinari experţi din străinătate. Porţile din fier forjat, care dădeau în
curtea interioară, au fost realizate la Viena.
Domeniul familei Nako mai cuprindea conacul, format din două aripi,
separate de poartă monumentală, o sală de teatru şi clădirile administrative
adiacente. Dintre acestea, cea mai mare era hambarul, după cum povestea
călătorul german Franz Xaver Eckert, în 1857:
„Este aici un castel nobiliar, al cărui moşier se numeşte Nako, dar care
de mulţi ani este mereu absent. Parcul castelului este foarte mare şi îmbină

196
utilul cu plăcutul. Clădirea cea mai mare este hambarul moşierului, cu trei
nivele şi o lungime de 100 de picioare”.16
Intrarea se făcea pe o poartă somptuoasă din fier forjat, deasupra căreia
se afla blazonul familiei, iar aceasta era păzită de un majordom. Parcul,
inspirat dintr-o celebră grădină vieneză, avea mai multe alei acoperite cu
pietricele de marmură albă, care legau colţurile acestuia de un rondou aflat
în centru. Tot aici mai fuseseră amenajate două movile artificiale, una din
ele fiind folosită ca scenă pentru spectacole, la care participau sătenii, cu
prilejul unor sărbători.

Palatul Nako – Gresham din Budapesta

În zona cea mai distinsă a oraşului Pesta, pe malul Dunării, aproape de

capul Podului cu lanţuri, Mayerffy Ferenc a cumpărat, în 1814, mai multe
loturi, cu scopul de a construi un palat. Însă, peste cîţiva ani, a vîndut aceste
loturi comerciantului Deron Antal.17
Pe locul palatului Gresham, în primele decenii ale secolului al XIX-lea,
în jurul pieţei Széchenyi de azi, numită atunci piaţa de descălecare (Kirako-
dó tér), se aflau un şir de palate proiectate de renumitul arhitect Hild József.
Pe partea dreaptă a pieţei, se afla cel mai impozant palat al oraşului Pesta,
zidit de comerciantul Deron Antal, în 1827, şi cumpărat de macedoromânul
Ioan Nako-Nákó János, în anul 1833. Contemporanii, ca de pildă Toldy Fe-
renc, care şi-a cultivat gustul pentru arhitectură la Londra şi Paris, a spus că
palatul Nako, cu două etaje, a fost la vremea aceea cea mai pompoasă clădi-
re din Pesta. În anul 1869 arhitectul Puscher József a ridicat şi al treilea etaj.
Înainte de a se construi edificiul Academiei Maghiare, încăperile vaste ale
palatului Nako au servit ca loc de întrunire a oamenilor de ştiinţă. Primul
etaj era propriu – zis sediul provizoriu al Academiei Maghiare. În palat au
locuit mai multe personalităţi cunoscute, printre ca şi Clark Ádám, proiec-
tantul Podului cu lanţuri, sau pictorul Barabás Miklós, care a pictat cel mai
cunoscut portret a lui Emanuil Gojdu.
În 1880, Palatul Nako a fost cumpărat de Societatea de Asigurare Gresham.
Clădirea a fost demolată în 1903. Între anii 1904-1906 a fost clădit, în stil
secession, palatul Gresham de azi, după proiectele fraţilor Vágó József şi
Vágó László, respectiv Quittner Zsigmond. Construcţia a costat circa 3 mi-
lioane de coroane. Aici s-au găsit cele mai moderne apartamente de lux şi
birouri ale epocii.18

În anul 1912, în Palatul Gresham (la etajul 2), şi – a avut sediul Consulatul
General al României din Budapesta. În această perioadă (din 1906), Consul
general era George C. Derussi. Consulatul Român la Budapesta s-a înfiinţat
la sfirşitul anului 1879 şi a început să funcţioneze din februarie 1880. Pri-
mul Consul general a fost Eugen Voinescu.19

197
 În 1952, palatul a fost naţionalizat (a intrat în posesia statului). După
1990 palatul a trecut în mîna mai multor proprietari. În fine, în 1999, clă-
direa a fost cumpărată de Gresco Rt. Renovarea interioară şi exterioară a
palatului s-a terminat în anul 2004. De atunci, aici funcţionează cel mai
scump hotel de lux din capitală, Four Seasons.
Printre numeroasele sculpturi de piatră ale palatului, în partea de sus a
faţadei, poate fi văzut relieful lui Sir Thomas Gresham, întemeietorul bursei
din Londra.

Teatrul lui Nako din Comloşul Mare

Ioan Nako, în castelul său familial din Comloşul Mare, şi-a înfiinţat pro-
priul teatru, cu toată recuzita necesară, de cea mai bună calitate. Nobil ge-
neros, prezentabil şi ambiţios, cu o educaţie corespunzătoare statutului său
social, Ioan Naco a studiat, de plăcere, tehnica şi arta vocală la Viena, cu
compozitorul şi profesorul de canto italian Luigi Guglielmi.
A fost un împătimit al teatrului. Bogat şi erudit, el şi-a manifestat într-un
mod original afinitatea pentru muzică şi teatru: în castelul său nobiliar din
Comloş şi-a înfiinţat propriul teatru, „un teatru de curte”, după modelul (se
subînţelege, la scara corespunzătoare) teatrelor de la Curtea regilor Franţei
şi de la curţile celor mai cunoscuţi conţi mghiari.20
A fost primul teatru de acest gen din istoria Banatului. Sala avea o scenă
şi o lojă pentru moşier. Singurul spectator din lojă era contele, a cărui ţinută
era întotdeauna impecabilă: frac, mănuşi albe şi joben. Încăperea era dotată
cu toate lucrurile necesare desfăşurării spectacolelor, iar în prelungirea ei se
mai afla o clădire, care adăpostea recuzita teatrului.
Pentru spectacolele permanente, Nako a angajat o trupă de artişti şi o or-
chestră, din care făceau parte 21 de muzicieni, din Boemia. Acestora le-a asi-
gurat locuinţă, cu încălzire şi iluminare, precum şi un salariu lunar în bani
şi cereale, în timp ce capelmaistrului i-a oferit în plus şi o parte din banii
încasaţi pentru biletele de intrare la spectacol. Pe lîngă acestea, orchestra mai
putea să cînte la petrecerile din comună, dar numai cu acordul moşierului.21
Mai tîrziu, Ioan Nako a ţinut, în palatul său din Comloş, două orchestre
particulare: una cu instrumente de corzi şi una cu instrumente de suflat. În
jurul anului 1860, cele două orchestre aveau circa 20 de instrumentişti, în
cea mai mare parte din Cehia. Timp îndelungat, dirijorul orchestrei a fost
maestrul Luigi Guglielmi. Nako a avut un foarte mare respect faţă de artistul
italian. În 1847 i-a plătit cheltuielile de tipografie, pentru editarea operei
Buda liberata, scrisă de Guglielmi în limba germană.
Nako a adus la Comloş şi alţi specialişti foarte renumiţi, regizori, core-
grafi şi scenografi de la Teatrul german şi de la Teatrul naţional din Pesta.
La fiecare stagiune, pe scenă au evoluat actori şi cîntăreţi profesionişti
italieni şi germani, au fost angajate trupe şi directori, iar, alături de ei, ade-

198
Ioan Nako, 1831 Ioan Nako

Anastasia Nako

199
sea a apărut pe scenă însuşi amfitrionul, Ioan Nako, în roluri de tenor.
Pe scena teatrului său, totul a ţinut de o oarecare pompă: costumele
confecţionate din cea mai scumpă mătase au fost brodate cu aur şi argint
şi tivite cu hermelină. Coroanele au fost din aur pur, iar brîiele de argint şi
aur. Mînerul sabiei a fost împodobit cu diamante. Coifurile şi calpacele au
fost de asemenea de aur şi argint pur. Decorul, foarte scump, a fost realizat
de cei mai buni scenografi din Viena şi Pesta.22
Reprezentaţiile erau organizate foarte minuţios, fiind tipărite chiar şi
afişe, cu distribuţie şi toate celelelte detalii, ce ţin de spectacol. Cînd o fi
început Teatrul lui Nako să funcţioneze? Nu am găsit un răspuns categoric.
În orice caz, din anul 1844 s-a păstrat un inventar, compus din 22 pagini,
de format 35×21 cm, care cuprinde o listă cu 547 obiecte diferite: costume,
recuzită, decoruri, arme, bijuterii, pene decorative, tricouri de balerini, etc.
Un inventar atît de bogat nu putea fi al unui teatru începător. Teatrul trebuie
să fi debutat cu cîţiva ani mai înainte, poate chiar din 1840, cînd s-a finali-
zat construirea palatului. De remarcat, însă, că inventarul, o lume de basm,
era plin de costume siciliene, italiene, dalmaţiene, spaniole, franţuzeşti, al-
baneze, toate luxos ornate, însă lipseau din el costumele populaţiilor, ce
locuiau în Comloş şi împrejurimi, adică costumele româneşti, sîrbeşti, ger-
mane, maghiare.23
Nako a invitat la Comloş numeroase trupe de teatru. Aşa a ajuns aici,
de pildă, şi Déryné cu trupa sa. Pe scenă, alături de operă şi piese muzicale,
s-au jucat şi piese dramatice sau piese populare. În una dintre acestea, au
jucat şi bunicii lui Bartók Béla. La spectacolele date la conac se aduna toată
aristocraţia din împrejurimi şi chiar din zone mai îndepărtate, precum şi
funcţionarii moşiilor din jur. Sătenii aveau acces şi ei la spectacole, însă
trebuiau să plătească o taxă minimă de intrare.
Spectacolele în acest teatru, care s-au prezentat pentru Ioan Nako, prie-
tenii lui şi nobilii din împrejurimi, au avut, în general, un caracter caritabil,
şi, după cum am amintit, deseori pe scenă a evoluat şi amfitrionul, Ioan
Nako, în roluri de cîntăreţ de operă (tenor), scenograf sau regizor.24
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la opera din Milano, a apărut
o nouă cîntăreaţă, fermecătoare, frumoasă, cu o voce bună, de care s-a vor-
bit în întreaga Italie şi Austrie.
După o scurtă hotărîre, Ioan Nako a trimis un intermediar la ea, ca să
afle cum ar putea să vină la o prezentare pe scena din Comloş. Pretenţiile
cîntăreţei, pentru a accepta să vină, au fost de 1000 florini şi un însoţitor,
care să o aducă şi să o ducă înapoi.
Masa, care s-a oferit, la această reprezentaţie, cîntăreţei dar şi celor care
au venit din lung şi lat, oaspeţilor, a costat foarte mult, cheltuielile acestei
seri s-au ridicat la o sumă, cu care se putea cumpăra două moşii. Aceeaşi
reprezentaţie, cu mare fast şi cheltuială, a urmat şi la Pesta şi Viena, unde
Ioan Nako avea cîte un palat.25

200
 Castelul Nako din Comloşul Mare

Teatrul şi rondoul de flori în castelul Nako din Comloşul Mare

201
Trupa lui Pascaly şi Eminescu pe scena teatrului lui Nako
 
Anul 1868 este unul din cei mai generoşi ani ai biografiei poetului. Emi-
nescu era atunci secretar şi sufleur în trupa lui Pascaly. După stagiunea de
iarnă a teatrului bucureştean Millo-Pascaly, care nu dăduse rezultate dorite,
artiştii s-au împărţit în două grupe, cu scopul de a pleca fiecare în turneu,
crezînd că vor avea mai mult noroc în oraşele din provincie. În Moldova
a plecat trupa condusă de Matei Millo, iar în Transilvania, artiştii rămaşi,
ataşaţi de Mihail Pascaly, printre care şi Mihai Eminescu. Din compania
lui Pascaly făceau parte artistele: Matilda Pascaly, Maria Gestianu, Catinca
Dumitrescu şi Maria Vasilescu, pentru care Eminescu avea un sentiment
deosebit de admiraţie, apoi artiştii Mihai Pascaly, Ioan Gestianu, Ioan Să-
peanu, Simion Bălănescu, Petre Vălescu, Victor Braivald şi Mihai Eminescu.
Întîiul popas al turneului a fost la Braşov, unde trupa lui Pascaly a sosit
pe data de 16 mai 1868. Al doilea popas al trupei a fost la Sibiu. Au fost pri-
miţi cu aceeaşi dragoste şi cu aceleaşi elogioase aprecieri, strecurate chiar
şi-n presa germană. Din Lugoj, unde s-a deplasat în continuare trupa lui
Pascaly, un corespondent al Albinei de la Pesta îl trecea şi pe Eminescu în
rîndul actorilor, ceea ce, pare-se, concordă şi cu alte relatări, ce-l amintesc
pe tînărul poet făcând figuraţie în Răzvan şi Vidra a lui Haşdeu. Acelaşi co-
respondent elogiază felul în care domnişoara Maria Vasilescu, “pronunţă
limba cea dulce românească, cu efect plăcut”, şi-i conferă titlul, în aparenţă
modest, de “mărgea preţioasă a societăţii dramatice”. De la Lugoj, compania
teatrală a sosit la Timişoara, unde a dat reprezentaţii în serile de 28, 30 şi
31 iulie 1868.26
La reprezentaţiile teatrului românesc în Timişoara au venit să asiste
şi Vincenţiu Babeş, împreună cu Alexandru Mocioni, deputaţi în dieta de la
Budapesta. Alexandru Mocioni avea atunci 27 de ani şi era cel mai tînăr
membru al parlamentului maghiar. La spectacole a luat parte, împreună
cu familia şi suita sa de prieteni, şi Ioan Nako din Comloşul Mare. El i-a
invitat pe artiştii români să-şi facă timp, să vină şi la conacul său, pentru
a da reprezentaţii în faţa populaţiei locale. Se ştie că artiştii români s-au
deplasat, împreună cu Mihai Eminescu, într-o echipă mai redusă, dar nu
s-a putut afla data, cînd au fost la Comloşul Mare, şi nu se ştie, ce piese au
jucat. Probabil acest lucru s-a întîmplat într-una din zilele următoare, cînd
făceau pauză la Arad.
Proiectul de a continua turneul de la Arad, prin Pesta, la Viena, a trebuit
să fie modificat. S-au îmbolnăvit cîţiva actori cu roluri principale, de care
nu se putea lipsi teatrul, iar Matilda Pascaly, după prima reprezentaţie de la
Timişoara, a dat naştere unui copil. Al treilea spectacol n-a mai avut loc la
3 august, ci la 31 iulie, iar repertoriul a trebuit modificat, programîndu-se
piese, în care Matilda Pascaly nu mai avea rol.27
Despre naşterea copilului relatează şi revista Familia astfel: „În numărul

202
 Palatul Nako din Budapesta

Palatul Nako din Budapesta în anii 1870

203
trecut amintirăm de fericita înmulţire a familiei dlui Pascali la Timişoara;
acuma un corespondinte ne mai împărtăşeşte, că nou născutul s-a botezat
miercuri în 5 august în suburbiul Fabric, dîndu-i-se numele Andrei Claudiu,
şi că naşul a fost Andrei Mocioni, substituit de dl căpitanu orăşenesc Petru
Cermenea.”28 Botezul a fost săvîrşit de protopopul Melentie Drăghici, perso-
nalitate cunoscută a mişcării naţionale din Banat.
De la Timişoara, trupa s-a dus la Arad, unde a stat aproape o lună. Aici
ţăranii din comitatul Zărandului au venit, cale de două zile pe jos, ca să
vadă teatrul românesc. Comunitatea românească din Arad i-a oferit lui Pas-
caly un pocal de argint. În Arad, Pascaly, împreună cu soţia sa, a fost găzduit
în casa avocatului arădean Ioan Popovici-Desseanu (originar din Bichiş). În
această casă, Iosif Vulcan a făcut cunoştinţă personală cu marele poet român
Mihai Eminescu, care, în 1865, debutase în foaia pestană Familia. Redactorul
şi directorul Familiei i-a schimbat şi numele din Eminovici în Eminescu. Cu
ocazia acestei întîlniri, Vulcan a obţinut de la Eminescu poeziile La o artistă
şi Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august 1868.29
Fiind trupa descompletată, din cauza îmbolnăvirii unor actori, repre-
zentaţiile de la Arad au avut loc cu pauze între ele. Turneul n-a mai putut
fi continuat, conform planului, pînă la Budapesta şi la Viena. În pauzele
dintre spectacolele de la Arad, artiştii, grupaţi în formaţii mai mici, s-au
deplasat prin centrele româneşti, unde fuseseră stăruitor invitaţi, şi au im-
provizat reprezentaţii cu program redus, oferind publicului comedii sau alte
piese, după posibilităţi.
Astfel au ajuns să dea spectacole şi la Comloşu Mare, chemaţi fiind la
domeniile familiei Naco. Desigur Ioan Naco le-a pus la dispoziţie artiştilor
români toate mijloacele de transport şi le-a plătit şi onorariile cuvenite. Tru-
pa lui Pascaly a auzit despre Ioan Nako, că e mare iubitor de teatru. Au aflat
despre el că făcea multe călătorii la Pesta şi Viena, în stagiunile teatrale,
numai cu scopul de-a participa la spectacole.30
Despre vizita lui Mihai Eminescu în această fruntaşă comună din nor-
dul Torontalului, unde a venit în vara anului 1868, cu o echipă a companiei
de teatru Pascaly, ca să dea reprezentaţii, s-au păstrat cîteva menţiuni scrise
de protopopul Dr. Ştefan Cioroianu din Comloşu Mare. Multe amănunte nu
se cunosc. Se ştie că şi poetul Iulian Grozescu, originar din Comloş, a stăruit
pe lîngă Eminescu, să vină, într-o zi de pauză, cu cîţiva artişi la Comloşu
Mare, să prezinte piese pe scena lui Nako.
Despre această prezenţă a lui Mihai Eminescu şi a formaţiei teatrale în
Comloşu Mare a rămas şi o mărturie scrisă într-o carte bisericească, pe care
o ţinea la mare preţ, pentru valoarea ei documentară, protopopul Dr. Şte-
fan Cioroianu. El vorbeşte de menţiunea înregistrată în această carte, bine
păstrată printre cele vechi din Biserica Ortodoxă Română de la Comloş.31

204
Palatul Nako din Budapesta a avut 162 de camere şi 180 de fereştri. Deasupra clădirii e
blazonul familiei.

Palatul Nako din Budapesta în anul 1903, înainte de demolare

205
Artistul şi mecenatul Ioan Nako

Ioan Nako a fost un susţinător al artelor, muzicii şi teatrului. I-a plăcut fru-
mosul şi elegantul şi în arhitectură. A avut palate frumoase şi impozante în
Pesta, Viena şi Comloşu Mare.
Ioan Nako a fost însă atras şi de artele plastice şi picta şi el. La Pesta,
între anii 1840–1850, s-a afirmat ca peisagist. Lucra în plein air, plecînd la
peisaj, spre mare, dar a lucrat foarte mult şi pe malul Dunării, nu departe
de palatul său.
Prima expoziţie, la care a participat, a fost cea din 1840, care a fost or-
ganizată de Pesti Műegylet,32 societate în care a fost membru activ. El a expus
numai peisaje, dintre care două ne sînt cunoscute. Şi anume Tengeri táj şi
Hajótörés.33
Avem impresia că Nako a pictat şi desenat pentru sine, mai ales peisaje.
Nu se cunoaşte opera sa, poate se găsesec tablouri pe la particulari. În co-
lecţii publice nu se află decît lucrările mai sus amintite, păstrate acuma la
Galeria Naţională Maghiară din Budapesta. Nako a folosit culori foarte în-
chise, iar trăsăturile peisageistice sunt cele caracterisitice epocii romantice.

Fiind negustori bogaţi şi iubitori de cultură, macedoromânii din Austro-Un-

garia au contribuit considerabil la mişcarea naţional-culturală românească.
Mediul din Viena şi Budapesta a fost favorabil dezvoltării conştiinţei naţiona-
le a aromânilor stabiliţi în aceste două centre.
Dintre familliile distinse din Pesta şi Viena, care au făcut foarte mult şi
pentru cultura şi ştiinta din Ungaria, le enumerăm pe cele ale lui, Sina, Dum-
ba, Nako, Gojdu, Mocioni, Grabovszky, Manno, Muciu, Derra, etc. Prosperi-
tatea financiară, de care s-au bucurat unii membri ale acestor familii, le-a
permis să susţină material diferite acţiuni şi manifestări culturale româ-
neşti din Ungaria, să susţină material studenţii români din Transilvania,
Banat şi Maramureş aflaţi la studii la Pesta, dar în acelaşi timp să suţină ma-
terial şi diverse iniţiative, care s-au finalizat prin întemeierea unor instituţii
reprezentative ale statului maghiar, precum Academia Maghiară, Academia
Militară „Ludovika”, Academia Comercială sau Teatrul Naţional Maghiar.

Ioan Nako a făcut numeroase acte de binefacere în Comloş, Cenad, Bu-

dapesta şi alte părţi. A dăruit mult pentru scopuri culturale, filantropice şi
bisericeşti. Spre exemplu, în Biserica din Cenadul Mare, la proscomidier, se
află un potir de argint aurit cu inscripţia: „Donat de Ioan Nako din Sînmiclă-
uşul mare 1834”.34
La fel ca tatăl său, Iosif Nako, şi Ioan s-a implicat activ la infiinţarea
unor importante instituţii, precum: Academia Militară „Ludovika” din Pesta.
Iosif Nako, în 1809, cînd au început înscrierile de ajutorare pentru constru-
irea şi înfiinţarea acestui edificiu, s-a găsit printre membrii fondatori, cu

206
10.000 Frt. În anul 1884, Ioan Nako înfiinţează o Fundaţie pentru ajutora-
rea studenţilor, care studiază la Academia Militară din Pesta. În altă ordine
de idei, a susţinut cu suma de 5.000 florini Maticî Srpska, al cărei membru
era. Donaţia sa a permis înfiinţarea primei fundaţii literare pur sârbeşti.35
Însă, cele mai importante contribuţii financiare ale sale, au fost cele
care au servit la întemeierea Teatrului Naţional din Pesta şi, în mod deosebit,
la înfiinţarea Academiei Maghiare, suma donată fiind de 10.000 de florini.
În plus, pînă la construirea sediului Academiei Maghiare, forul ştiinţific
maghiar fondat de Széchenyi István a activat în palatul Nako din Pesta.

A fost şi boem Ioan Nako?

Precum am amintit mai sus, Ioan Nako a fost căsătorit cu Anastasia Vucetici
din Triest. Ea a fost o soţie bună, care s-a implicat în afacerile soţului şi nu
arareori, pe cînd acesta era călătorit, a luat hotărîri sau a comunicat poziţia
familiei în diferite probleme. Ioan şi Anastasia Nako au avut trei copii. Din-
tre aceştia au murit o fiică, la vîrsta de doi ani jumătate, şi un fiu la cîteva
luni. Singura moştenitoare, care le-a rămas, a fost fiica născută la 25 august
1838, Mileva.36
În „Cronica familiei Nako”, apărută în cartea profesorului Hans Dipli-
ch, din 1983, se spunea despre nobil că „a fost un iubitor al fastului, înclinat
spre risipire, a cărui pasiune spre jocuri costisitoare a înghiţit sume uriaşe”.
Stilul de viaţă risipitor al lui Ioan Nako l-a adus în pragul falimentului, iar
moşia a fost pusă sub supraveghere, pentru asigurarea plăţii datoriilor.

El a lăsat administrarea averii sale, directorului său, fără a se interesa de

ceva.
Ioan Nako a fost un conservator, care nu a acceptat uşor lucrurile noi.
Astfel pe drumul de la Seghedin spre Timişoara, care trece prin Comloş, a
fost prevăzut să se facă o cale ferată. Proiectul era făcut însă consilierul sa-
tului Comloş şi Jimbolia l-a informat pe Nako că, prin întretăierea cîmpului
lui, o să aibă numai pagubă, existînd şi pericolul de incendiu, din cauza
locomotivei care emană flăcări, astfel că Nako nu a plătit onorariul avoca-
tului, în cazul care se va hotărî să obţină construirea căii ferate.
Cheltuielile acelui lung proces, viaţa de huzur a proprietarilor, dar şi
greşelile administratorilor proprietăţilor au dus la datorii foarte mari pro-
prietarului. Cînd, în anii 1870, datoria a trecut de 1000, s-a pus sechestru
pe averea lui Ioan Nako.
Palatul lui din Pesta a fost vîndut în 1880, fabrica de bere şi o parte din
pămînturi au fost închiriate. Administrarea pămînturilor s-a făcut într-un
mod foarte riguros. Proprietarului de pămînt i s-a dat o rentă, iar restul s-a
folosit, pentru a ţine proprietatea spre îngrijire.37

207
La începutul anilor 1880, Ioan Nako s-a retras în palatul său din Viena,
unde a trăit tot restul vieţii lui în tăcere.
Anastasia a murit, la Viena, în 1875, dar a fost adusă şi înmormîntată,
în cripta familiei, din Biserica Ortodoxă Română din Comloş.
Ioan Nako a murit la Viena în data de 19 martie 1889. Trupul neînsu-
fleţit, al celui care, în viaţa lui, nu a urcat într-un tren, a fost dus cu trenul
pînă la Kikinda, apoi dus la Comloş, în 25 martie, şi înmormîntat în cripta
familiei la Biserica Ortodoxă Română, alături de alţi membri ai familiei,
printre care tatăl său şi soţia lui.

Mileva Nako – Ducesa de San Marco (1838–1926)

Ioan şi Anastasia Nako au avut trei copii, dintre care o fiică la vîrsta de doi
ani jumătate şi un fiu de cîteva luni au murit. Singura moştenitoare care le-a
rămas a fost fiica născută la 25 august 1838 Mileva. Era o fată foarte frumoa-
să, înzestrată cu dar artistic şi căreia tatăl i-a angajat un pictor din Germania
care să o înveţe să mînuiască penelul. Doar că între pictorul care era şi tînăr
şi Berta s-a înfiripat o poveste de dragoste şi au vrut să fugă împreună. Pic-
torul, care a trecut şi prin Timişoara, a lăsat o descriere frumoasă a oraşului
de pe Bega. Tatăl Bertei s-a prins, l-a pus în diligenţă pe pictor şi l-a trimis
înapoi, iar fata (care avea 18 ani) a fost destul de repede măritată, în 1856, cu
Giulio Capece Zurlo Duca di San Marco, un bărbat mult mai în vîrstă decît
ea. Soţul ei un duce iubitor, înţelegător, a fost cancelarul ultimului rege al
Siciliei şi Neapolei, Franz al II-lea, care după eşecul lor la tron a fost dus în
exil. Doamna ducesă de San Marco a fost doamnă de companie a reginei Ma-
ria de Neapole38. Ducele şi ducesa au petrecut primăvara, după căsătoria lor,
la Comloş în noul castel. În anii care au urmat vara o petrecea la castelul lor
din Ischl, toamna la Viena, iar iarna pe riviera franceză din Cannes, dar din
cînd în cînd ajungeau şi pe la Comloş. La Viena şi Ischl, au trăit foarte retraşi
cu toate că nu au dus lipsă de nimic. Căsnicia lor a rămas fără copii. Ducele a
murit pe neaşteptate la Ischl în 6 noiembrie 1888 unde a şi fost înmormîntat.
Rămasă văduvă ducesa sa ocupat de activităţi filantropice şi şi-a gă-
sit liniştea prin multe binefaceri, care au alcătuit viaţa ei de atunci încolo.
Comloşul a fost ajutat foarte mult de către Ducesa de San Marco. În anul
1889 ea a adus de la Graz, călugăriţe care erau din ordinul Sfîntului Vicenţiu
de Paul, ca ele să predea în Comloş la şcoala germană de fete. După venirea
lor au fost cazate în vechea casă de bolnavi (spital). În anul 1892, datorită
ordinelor date de ducesă, din vechiul hambar a început să se construiască
o nouă şi modernă şcoală pentru fetele cu internat, dar şi locuinţe pentru
călugăriţe. După doi ani în anul 1894, restul hambarului a fost extins şi
amenajat într-un azil pentru bolnavi şi oameni bătrîni. Surorile care lucrau
în acest azil s-au dăruit trup şi suflet muncii lor, au ajutat mulţi bolnavi şi
credincioşi din Comloş dedicîndu-se aproapelui lor.

208
În locul palatului Naco din Budapesta,
Palatul Gresham, 1909

Mileva Nako

Blazonul Nako San Marco

209
 În anul 1896 ducesa a dus la pictat toate geamurile din biserică (ro-
mano-catolică) la Academia de Artă din München, iar interiorul l-a renovat
după planurile aceleiaşi academii sub îndrumarea Pictorului Josef Sommer
din München Apoi sa ocupat şi de renovarea exterioară a bisericii implicîn-
du-se în refacerea acoperişului şi turnului iar ambele cruci au fost aurite. În
următorul an 1897 a fost pardosit sanctuarul bisericii şi pus un gărduleţ în
locul unde se lua cuminecătura. Tot în acelaşi an, o asociaţie de cultură a
trimis scaune sculptate pentru sanctuar, un nou tabernacol pentru altar şi
pentru altarul Sfintei Fecioare Maria. În următorul an a adus un baldachin
pentru biserică şi sfîntul mormînt, iar în anul 1910 s-a pus şi ceasul din turn.
A ajutat şi bisericile din Nakovo, Cenad şi Teremia, cu multă plăcere şi
cu un exemplu demn de urmat. În Nacovo ca şi în Teremia a făcut o grădini-
ţă, o şcoală populară, de fete, prima sub conducerea călugăriţelor sărace din
ordinul Notre Dame, iar ultima sub conducerea milosteniei călugăriţelor
din ordinul sfîntului Vicenţiu de Paul. Pentru cei cu boli nevindecabile, a
fost ajutată de alţi oameni cu rang din Budapesta, denumită „Haus der Bar-
mherzigkeit” (Casa milosteniei), iar apoi a dat-o ca să fie condusă de stat.
În Budapesta, sub îndrumarea ei, s-a înfiinţat după datină un azil pentru
fete denumit „Guten Hirten” (Buni păstori). Tot aici a construit o biserică
impunătoare, cu o criptă, în care l-a adus mai apoi din Ischl pe soţul ei şi l-a
înmormîntat. Pe aceeaşi criptă şi-a înscris şi numele ei, dorinţa ei fiind ca
ea să fie înmormîntată alături de soţul ei.
În 1917 preotul greco-catolic Nicolae Brînzeu a fost numit în postul ră-
mas vacant la Comloş, ocazie cu care a cunoscut-o pe ducesă. Prin interme-
diul episcopului romano-catolic Gattfelder a luat legătura cu ducesa care sa
oferit al ajuta cu cele necesare. Preotul a fost impresionat de personalitatea
sa fapt ce îl va determina peste ani să scrie că era o „femeie foarte evlavioasă
ajutase mult biserica noastră”39.
Datorită războiului mondial şi timpului de după război, donaţiile şi
binefacerile ei au luat tot mai mult amploare, prin bunăstarea tuturor oa-
menilor şi prin planurile ei de viitor. Tulburările provocate de război dar şi
noua reorganizare a Europei prin trasarea noilor graniţe au determinat-o pe
ducesă să se retragă la Comloş, trăind în linişte ultimii ani ai vieţii sale pînă
în 3 februarie 1926, cînd a decedat la vîrsta de 88 de ani. După cum a fost
dorinţa ei trupul neînsufleţit a fost dus la Budapesta şi înmormîntată ală-
turi de soţ, în biserica catolică din Pesta „Jó Pásztor”, pe care ei au ctitorit-o.
Nu au avut copii, şi astfel cu ea s-a stins ramura nobilă al cărei începător a
fost Ciril Nako.40

Înainte de a muri Ducesa Mileva de San Marco din Comloşu Mare, ajunsă
la venerabila vîrstă de 88 de ani, a dispus vînzarea conacului. Prin moartea
Ducesei Mileva dispărea o familie care timp de un secol a marcat profund
istoria Banatului şi a Ungariei.

210
 ANEXE

Nákó család

Pest és Bécs egyik befolyásos görög családja a Nákó család volt. Őseik
„Christophoros és Cyrillos (a későbbiekben Kristóf és Cyrill) már bécsi la-
kosok, amikor a délmagyarországi kincstári jószágok elárverezése alkalmá-
val, 1781-ben a Torontál vármegyében található Nagyteremiát (Máriaföld),
1782-ben pedig Nagyszentmiklóst vásárolták meg a kincstártól. Kristóf és
Cyrill 1784. február 27-én nyertek címeres nemeslevelet, 1784. május 28-án
pedig Nagyszentmiklósi előnevet.” A testvérek kereskedelmi tevékenysége
nemcsak a török magyar osztrák területekre terjedt ki, hanem az Orosz Bi-
rodalomra, Hollandiára és Itáliára is. Nagyszentmiklós 1787-ben vásártar-
tási jogot is kapott, mely jelentős mértékben fellendítette a kereskedelmet.
Erre nagy szükség volt, ugyanis Torontál vármegye a török hódoltság után
az enyészet képét nyújtotta: a lakatlan táj mocsárrá vált. 1790-ben a csa-
lád kezdeményezésére telepesek érkeztek ide: németek, franciák, szerbek.
1807 és 1820 között Nagyszentmiklós volt a vármegye központja. A Nákó
uradalom igencsak híressé vált, amikor 1799-ben Kristóf báró egyik földmí-
vese rátalált arra a régészeti leletre, amelyet„Nagyszentmiklósi aranykincs”
néven jelenleg Bécsben őriznek. Még ebben az évben báró Nákó Kristóf ko-
rában egyedülálló módon szegény sorsú jobbágyai gyermekei számára „Kis
mezőgazdasági iskola” néven tanintézményt hozott létre . Ugyanő Pesten a
„Hét Választófejedelem” fogadó és kávéház jogának birtokába jutott. (A Tö-
rök Birodalomban kávéméréssel leginkább a keresztény ráják foglalkoztak:
görögök, szerbek, örmények.) Ezek a XVIII. századi pesti kávéházak erede-
tileg ún. dohányzóházak voltak, ugyanis e tevékenységet csak zárt térben
lehetett művelni. A pipásházak látogatói a dohányzás mellett kávét is ittak,
és lassan a két funkció ötvöződött. így alakult ki a kávéház egyik jellegzetes
fajtája, ami a görögökre is jellemző, a keleties típus. 1815-ben a kávésjoggal
rendelkező polgárok megalakították testületüket, s két görög is a társaság
tagja lett: Nákó báró és Palikucsevnyi János. Az elnöki tisztet a szintén gö-
rög származású Boráros János töltötte be, aki Pest vármegye táblabírája és
Pest város főbírája volt.

Kristóf fia, Sándor (1785–1848) 1813-ban grófi rangot kapott. Az ő fia Kál-
mán (1822–1902) a magyar főrendiház örökös tagja (1861), kamarás (1850),
belső titkos tanácsos, a közéletben, a politikában futott be fényes karriert.
Feleségül vette az örmény származású Gyertyánffy Bertát, akinek portréját
napjainkban a Szépművészeti Múzeum őrzi. A nemesasszony bécsi palotá-
jában a főúri élet egyik központját alakította ki az 1860-70-es években. Tár-

211
saságában gyakoriak voltak a festők, pl. F. Amerling, A. Pettenkofen, zene-
szerzők, pl. Liszt és Wagner. A Nákók Bécs mellett Pesten és Schwarzau-ban
rendelkeztek reprezentatív palotákkal.

Kálmán gróf neje elvesztése után, emlékére Nagyszentmiklóson 30 ágyas

kórházat, Pusztaporgányon pedig 100 tanuló számára mintaiskolát alapí-
tott. 1864-ben kastélyt építtetett Nagyszentmiklóson, ahol 5000 kötetes
könyvtárat és műkincsek sokaságát találta az utazó. 1882-ben alakult meg
Kálmán gróf vezetésével az Arankavidéki Belvízvéd és Levezetési Társulat,
ugyanis már a 70-es évektől égetővé vált a belvizek szabályozásának kér-
dése, így az Arankát 1886–1894 ben már csatornává alakították a hajózás
könnyebbé tétele érdekében. A társulat elnöke a fia, Sándor (1846-1889)
volt. A csatornák alapvetően fontosak voltak a mezőgazdaság és szállítás
szempontjából. Sándor gróf nagyszentmiklósi uradalma 8000 kat.holdat
tett ki, angol telivér és félvér ménes is volt itt, emellett állattenyésztésre és
gabona termesztésre specializálódott.

Pesthez a Nákókat két ház kötötte: az egyik a Váci utca 9.szám ház és a
Lipótváros egyik ékessége, a Hild József által tervezett Nákó-palota (a mai
Gresham palota helyén). Előbbiben volt pl. a Selyembogár című kereskedés
is, ahol jegyet lehetett váltani a reformkor kedvelt közlekedési eszközére,
a gyorskocsira. Eisler János ügynöksége ezen a helyen biztosította a Pest-
Szolnok-Arad járatot.

Utóbbi az ún. Rakpiacon épült, mely az 1830-as évekre a gazdasági és kul-

turális élet központjává vált. A Lánchíd 1839-es megépítése ráadásul növelte
az akkor már Kirakodó térre átkeresztelt terület tekintélyét. A kiteljesedést
az Akadémia önálló épületének elkészülte hozta meg 1865-ben. A telek,
amelyre a Nákó palota épült, az 1830-as évek elején került a görög Derra
család tulajdonába. Ők építtették fel az akkoriban két emeletes klasszicista
palotát, melyet gróf Nákó János vett meg az 1830-as évek végén, s közel 40
évig a család tulajdonában maradt. A Lánchíd építői, maga Clark Ádám is
a palota lakója volt, itt dolgozta ki a híd végleges terveit. Itt lakott továbbá
1835-36-ban a magyar romantika nagy festője Barabás Miklós. Marastoni
Jakab fotóművész műterme is itt volt (1841), ő készítette el Kossuth első és
egyetlen idehaza készült fotográfiáját. A Magyar Tudós Társaság az Akadé-
mia elődje míg önálló épülete el nem készült, a Nákó-ház első emeletén
kapott otthont.

Nákó Sándor és János mecénási tevékenysége a nemzeti katonai intézet, a

Ludovica megalapítását is segítette. Az alapkövet József nádor tette le 1830-
ban, itt a hadiismereten kívül bölcseleti, jogi tanulmányok mellett több
nyelven történt az oktatás, mintegy hatéves képzés keretében. Ebbe az inté-

212
zetbe vallási és polgári rang rangbéli különbsége nélkül 13-15 éves ifjak jár-
hattak. Az alapítók között találjuk még gr. Esterházy Miklóst, Grassalkovich
Antal herceget, gróf Illésházy Istvánt is. A Nákók a Magyar Tudományos
Akadémia alapításához és székházának felépítéséhez is több ezer forinttal
járultak hozzá, így az egyik legjelentősebb görög származású mecénás csa-
láddá váltak.

János gróf leánya, Mileva is arisztokratához méltóan adakozott, leányneve-

lő intézetet alapított, ispotályt a gyógyíthatatlan betegek számára. Kálmán
gróf unokája Sándor (1871–1923) Fiume kormányzója, a főrendiház örökös
tagja, honvéd huszárkapitány, aki a Monarchia szempontjából rendkívül
fontos kikötő korszerűsítését, s a hajózás szabályozását tűzte ki céljául.

[Szabó Krisztina, Örökhagyók és Örökösök – Görög családok a magyar múlt-

ból, In:” Görög Örökség. A Görög Ortodox Diaszpóra Magyarországon a
XVII–XIX. században”, Budapest, 2009, p. 74–75.]

Nákó Kálmán
Apja Nákó Sándor (1813-ban kapja meg a grófi rangot), anyja Festetics Teré-
zia grófnő. A gazdag makedóniai család 1780 körül költözik Magyarország-
ra. Kiváló tagja Nákó Kristóf (1725–1800), akinek nagy érdemei vannak a
magyar mezőgazdaság fölvirágoztatásában. A Törökországból áttelepedő
család hatalmas vagyonnal érkezik. Egy sajátos balkáni etnikumhoz tar-
toznak, amely makedoromán, újgörög macedón, vagy éppen cincár néven
ismert. Saját nyelvükön arománoknak nevezik magukat. Az arománok zárt
kereskedelmi társaságokba tömörülnek, és az örmények és zsidók mellett,
kézbe veszik a Monarchia pénzforgalmát, marhakereskedelmét, gabona- és
bőrexportját.
Nákó Kristóf több szerb és örmény családdal osztozik a hatalmas bánsá-
gi kamarai bérleteken, majd amikor erre lehetősége adódik, ezeket örökáron
megváltja. Így kerül a Nákó famíliához két nagy torontáli kincstári birtok:
1781-ben a kikindai járáshoz tartozó Nagyteremia, más néven Máriafölde (ma:
Teremia Mare) és 1782-ben Nagyszentmiklós. Ezáltal a zágrábi püspökség,
meg Csekonics József mellett Torontál egyik legnagyobb földesurává válik.
Bár országszerte a bánsági jobbágyok helyzete a legjobb, a feudális kötelékek
zavaróan hatnak a termelésre. Nákó Kristóf érdekeltté akarja tenni a földmű-
veseket a termények előállításában, de látnia kell, hogy mennyire járatlanok
és tudatlanok. A helyzeten nem kényszer alkalmazásával kíván segíteni,
hanem a műveltségi szint emelésével, az ésszerű gazdálkodás fortélyainak
elsajátításával. 1799-ben végrendeletileg úgy rendelkezik, hogy a jobbágyok

213
törekvő fiai számára mezőgazdasági uradalmi iskolát nyissanak, ahol a ta-
nítás ingyenes, a tanszerek beszerzésére pénzt kapnak, a tehetségesebbek
pedig ösztöndíjat is a továbbtanulásra (24 éves korig évi 128 forintot). Tizen-
két diák számára biztosít bennlakást: három magyarnak, három románnak,
három szerbnek és három németnek. Az iskola tanrendjét a kor ismert me-
zőgazdasági szakírója és pedagógusa, Tessedik Sámuel állítja össze, az alapí-
tó kívánalma szerint. Az iskola 1801 októberében indul, s 1948-ig állt fenn.
A nagyszentmiklósi gazdasági iskola európai jelentőségű, hagyomány és
fontos neveléstörténeti tény, jóllehet az utódok nem sáfárkodtak az előd-
höz méltó módon, nem gondoskodtak az iskola kellő ellátásáról. Az állam
1863-ban előbb kötelezi őket, hogy a végrendelet szellemében járjanak el,
majd 1887-ben átveszi a tanintézetet. Ebben az időszakban két Bartók ve-
zeti az iskolát: Bartók János és Bartók Béla, a zeneszerző nagyapja és apja. A
tanodát Kristóf Intézetnek nevezték, de a környéken csak Bartók-iskolaként
emlegetik.

Nákó Kristóf nevéhez fűződik a „nagyszentmiklósi aranykincs” felfede-

zése is, hiszen 1799-ben az ő birtokán bukkantak a földbe rejtett mesés
leletekre. Nákó Kristóf fia a grófi címet elnyerő Sándor, Kálmán apja. Kál-
mán ifjúkorának regényes mozzanata, ahogyan 1842-ben Nákóné Gyer-
tyánffy Berta grófnőt, a művészet és a jótékonyság nagyasszonyát az apai
ellenkezést kijátszva elveszi feleségül. Az ifjú pár 1848-ban, Sándor gróf
elhunytával veszi birtokba a nagyszentmiklósi uradalmat. A helybeliek ha-
mar megkedvelik az ifjú grófnőt, aki korának legtanultabb asszonyai közé
tartozik. Kiválóan fest – reneszánsz stílusban készült Madonnája ma is
látható a nagyszentmiklósi katolikus templomban –, jó stílusérzékkel ír,
főként az útleírás műfajában jeleskedik, a zongorajátékban meg valóságos
virtuóz. Cigány muzsikusokból zenekart alakít, velük lép fel jótékonysá-
gi hangversenyeken otthon és Budapesten, 1860-ban a nagyszentmiklósi
születésű nyelvész, Révai Miklós szobra felállításának javára koncerteznek.

Kálmán 1850-től császári és királyi kamarás, a főrendiháznak 1861-től

tagja. Az Iparművészeti Társulat alapító tagja, az Osztrák-Magyar Ál-
lamvasutak és az Anker Biztosító igazgatótanácsi tagja. Főleg az ő érde-
me az Aranka csatornázási társulat megalakítása, amely Torontálban a
maga nemében úttörő. Nagyszentmiklóson neje emlékére és neve alatt
40 ágyas kórházat alapít, Puszta-Porgányon pedig 100 tanuló számá-
ra mintaiskolát nyit. A nagyapja által alapított földmíves-iskolát, mely az
ötvenes években megszűnt, 1864-ben új életre kelti és támogatja. Nagy-
szentmiklósi kiterjedt birtoka a legkiválóbb mintagazdaságok egyike.
Mindezek ellenére Nákó Kálmán valójában csak neje halála után, 1882-ben
lép közéleti pályára. 1887 után a nagyszentmiklósi kerület országgyűlési
képviselője s Torontál vármegye közéletében nagy szerepet játszik. Mind a

214
képviselőházban, mind a delegatióban több ízben korelnökként működik.
Írásai jelennek meg a Vadász- és Versenylapban, emlékére lovas-díjat alapí-
tanak.

[http://www.monitorpress.eu/hu/ro-hu/kultura/1494-novobatzky-karoly]

A Nagyszentmiklósi földmíves-iskola működése 1863–1889 között

A Torontál megyében fekvő nagyszentmiklósi mezőgazdasági iskolát a

macedóniai származású Nákó Kristóf alapította az 1799. évben, „legszegé-
nyebb” jobbágyainak fiai részére. Balás Árpád közlése, valamint az Orszá-
gos Levéltárban őrzött és az 1863. évből fennmaradt iratok szerint, a „Kis
mezőgazdasági iskola” 1800-ban nyílt meg 24 hold földön az uradalom
egyik ódon épületében. A parasztgyermekek elméleti és gyakorlati oktatá-
sát a mezőgazdaság összes ágában egy tanító végezte. A Bécsből hazánkba
települő Nákó Kristófra hatással volt Mária Terézia iskolatörvénye (Ratio
Educationis 1777), valamint a II. József-féle oktatási reform. Kapcsolatban
állt Tessedik Sámuellel, akinek tanácsait kikérte és meghallgatta. Az alapí-
tás idejét tekintve Nagyszentmiklós a mezőgazdasági iskolák sorában az
elsők között foglalt helyet s csupán Szarvas (1779) és Keszthely (parasz-
tiskola, 1798) előzte meg. Nákó az iskolai oktatás megszervezésében jó
példákra támaszkodott. Szarvason Tessedik olyan intézményt hozott létre,
mely gyakorlati tanok útján terjesztette a gazdasági ismereteket, végezte a
népművelést, ügyes gazdákat nevelt nemcsak a környék, de az egész ország
számára. Keszthelyen gr. Festetics György Georgikonjából (1797) képzett
gazdatisztek kerültek ki, míg a parasztiskolából: tanult gazdasági cselédek,
munkafelügyelők jutottak hatalmas birtokaira, hogy a szakmunkás szük-
séglet mindenkor biztosított legyen. Nákó Kristóf és fivére Cirill, bécsi ös�-
szeköttetéseik révén – árverés útján szerezték meg a kincstártól 1781-ben
Nagyteremit, 1782-ben Nagyszentmiklóst, 1784-ben pedig azt a pusztát,
mely később Nákófalva nevet kapott. Ezek a régi magyar települések a Dél-
vidék sok részével együtt, az évszázados török uralom alatt nagyrészt el-
pusztultak, a föld pedig művelés hiányában terméketlenné vált.

A Tisza-Maros közben a török kivonulása után a nagybirtok mellett, főleg

kisebb parasztbirtokok keletkeztek. Korszerűsítésre, a hagyományos gaz-
dálkodással való felhagyásra, csak kellő tőkével rendelkező nagybirtokos
volt képes. Ahol ez a feltétel nem volt meg, ott tovább folytatódott az avult
gazdálkodás, ragaszkodás a hagyományos múlthoz, melynek legfőbb képvi-
selője az újítások iránt közömbös jobbágyság volt. Nákó Kristófnak ahhoz,
hogy birtokain korszerű haladó gazdálkodást folytathasson, gondoskodnia

215
kellett műveltebb mezőgazdasági lakosságról, a gyéren lakott területek be-
népesítéséről. Érkeztek is német, román, szerb települők elhanyagolt birto-
kaira, Makó környékéről pedig magyar családok. Hogy birtokainak jövedel-
mezőségét fokozhassa, tanult, ügyes szakmunkásokra, gazdasági cselédekre
volt szüksége. Ezt a célját a „kis mezőgazdasági” iskolából kikerülő végzett
fiatalok munkaerejének tervszerű kihasználásával óhajtotta elérni. Ugyan-
is minden gazdanövendék legalább két éven át köteles volt a család 7000
holdas birtokának valamelyik részében az előírt „állomáshelyet” elfoglalni,
ott a meghatározott munkát – bérfizetés mellett – legjobb tudása szerint vé-
gezni. Ezek az ifjú gazdák természetesen jó gyakorlatot szereztek, s később
saját gazdaságukban maguk is hirdetői lettek az új gazdálkodási rendszer-
nek. Az iskolának ez a Nákó Kristóf végrendeletén nyugvó rendezése 1855.
évig állt fenn. A szabadságharc alatt átmenetileg szünetelt az oktatás, amint
azt Borovszky közléséből ismerjük.

Az 1848-as törvények a jobbágyságot felszabadították, a jobbágyi viszonyt

véglegesen eltörölték, tehát az iskola, melyet Nákó Kristóf a „legszegényebb
jobbágyainak fiai” részére alapított, eredeti céljával ellentétbe került, annak
fenntartása az örökös Nákó Kálmán részére, jelen formájában már nem lát-
szott kötelezőnek.

Nem szabad szem elől tévesztenünk azt, hogy a Nákó családnak is komoly
érdekei fűződtek ahhoz, hogy birtokairól ne maradjanak el a tanult gazdák,
akik az iskolából évente mint új munkaerők kerültek ki. Sok huzavona, a
fenntartás költségeinek tisztázatlansága, közömbösség, elzárkózás az álla-
mosítás elől – mégis odavezetett, hogy Nákó Kálmán 1855-ben bezáratta
az iskolát, amely az 1848 utáni kor új szellemének már nem felelt meg, nö-
vendékeinek száma pedig úgyis folytonosan apadt. Ez a szünetelés 1863-ig
tartott. A Helytartótanács ugyanis indokolatlannak tartotta az iskola ön-
kényes bezáratását, ragaszkodott Nákó Kristóf végrendeletében foglaltak
betartásához s annak mint alapítványi intézménynek további fenntartását
látta szükségesnek; a megszüntetés miatt kártérítésre kötelezést helyezett
kilátásba; s hogy a fenntartási költségek a kincstárra terhet ne rójanak, pert
indított az alapító örökösei ellen.

A Helytartótanács ilyen intézkedése a Nákó család tekintélyét bántotta, mi-

ért is Nákó Kálmán nem várta be a hosszadalmas per kimenetelét, hall-
gatott Nagyszentmiklós gazdáinak ismételt kérésére, és a végrendelet 8. és
13. szakaszaira utalva „bőid. nagyatyja emléke iránti kegyeletből ezen föld-
míves oskolát, saját ösztönéből, visszaállította”, illetve 1864. október 1-én
megnyitotta. Egyidejűleg kötelezte magát az iskola folyamatos fenntartásá-
ra. Nyilatkozatában mindenben azonosította magát az alapító akaratával, s
a „mezőgazdasági iskolának helyiségéül ismét azt az épületet, a hozzátar-

216
tozó s bekerített, illetőleg körülárkolt 24 hold föld területtel” szánta, „mely-
ben az oktatás, keletkezésétől fogva 1855-ik évig gyakoroltatott.”

[Szabó Miklós szerk.: A Magyar Mezőgazdasági Múzeum Közleményei

1964 (Budapest, 1964), Dr. Valkó Arisztid, A nagyszentmiklósi földmivesiskola
működése 1863–1889 között, p. 201–202.]

Hét választófejedelem ház

A Váci utca és környéke, mint Budapest egyik legrégibb sétálóutcái több
olyan történelmi látnivalót is felölel, amelyek különlegességként szolgálnak
az arra látogatók számára.
Az egyik ilyen látnivaló, a Hét választófejedelem ház, amely a Váci utca 9.
és Aranykéz utca 5. szám alatt található.
Az épület eredetileg két külön telken állt. Északi felén, 1686 után Steinö-
der Tamás kocsmáros telepedett le. Későbbi tulajdonos Schröder György
molnár utódai 1748-ban a telket felosztották, majd az ingatlant, a rajta lévő
romos házzal 1757-ben újabb örökösök egyesítették. Több tulajdonosvál-
tás után az ingatlan a 19. század elején Takácsy György kezébe került, aki
1824-ben szerette volna eladni Raics Sámuelnek. A szomszédi elővételi jog
alapján a mai egyesített telek déli részének tulajdonosa, gróf Nákó Sándor
föllépett vásárlóként, de jogát csak 1840-ben tudta érvényesíteni.
A telek déli részét 1686 után Werlein kamarai adminisztrátor szerezte
meg, majd átengedte Kovács János marhahajcsárnak, záros határidőn belü-
li építési kötelezettség mellett. Kovács halála után Werlein özvegyét feslett
életmódjára való hivatkozással kiseprűztette a városból. A telket Lenner Já-
nos ácsmester vette meg, házépítési kötelezettséggel. Feltehetően ő – talán
korábban elkezdett építkezés befejezőjeként – építette meg a telken a „Hét
Választófejedelemhez” címzett fogadót, amelynek fogadósjogát is megkap-
ta. Lenner fiának özvegyétől 1777-ben vette meg az ingatlant Heusler Se-
bestyén. Ő tovább működtette a fogadót, 1791-ben kávéházat is nyitott az
épületben, aztán 1800-ban eladta az épületet nagyszentmiklósi Nákó Kris-
tófnak. Örököse, (immár) gróf Nákó Sándor 1840-ben egyesítette a két in-
gatlant és még abban az évben háromemeletes új bérházépületet emeltetett.
A korábbi Hét Választó a 19. század eleji Pest nevezetes épülete volt. A
bérházban a korábban a Váci utcára néző kávéházat, az Aranykéz utca felé
rendezték be, helyét a Váci utcai fronton nyolc üzlethelyiség foglalta el.
Nákó, – aki 1855-ben elismertette kávésjogát a pesti kávésok testületé-
vel – 1862-ben bérbe adta házát Förster Jánosnak.
Aranykéz utcai homlokzatán utcatábla (Asszonyi Tamás, 1975.) találha-
tó. A kapualjban Liszt Ferenc 1823-as pesti hangversenyének emléktáblája.

217
Az udvari homlokzatok utcai szárnyában a második és harmadik emeleten
6-6 oszlopos nyitott folyosó, zömök oszlopokkal és tömör mellvédfallal.
Két háromkarú lépcsőház található az épületben. A középső és a déli udvar
belső oldalán poroszsüveges függőfolyosó van, szecessziós korlátrácsokkal.
A Váci utcai lépcsőház korlátrácsánál két 19. századi allegorikus női akt
szobor található.
A Hét választófejedelem-ház, volt Nákó-ház három épületes ház 15 ab-
lakkal. Udvarán, két oldalon emeletenként dóroszlopos folyosó van, másik
felén ennek megfelelő féloszlopos tagolás. Lépcsőházában három allego-
rikus női aktszobor látható a 19. század második feléből. Klasszicista ház,
Hild József tervezte egy régebbi fogadó helyére 1840-ben, Nákó József ré-
szére. A fogadó egykori dísztermében Liszt Ferenc hangversenyezett 1823-
ban, 11 éves korában, sok bált is rendeztek benne. Már 1777-ben ismert
volt, mint Zu den 7 Kurfürsten-szálló. Fogadó jellege 1840-ben megszűnt,
majd 1862-től 1902-ig Nemzeti Szálló néven működött. Udvarát a hajdani
Corso Mozi részére beépítették, ekkor épült át a bejárata is. Jelenleg a Pesti
Színház működik a mozi helyén. Homlokzatának bal sarkában a híres sze-
cessziós virágüzlet, a Philantia maradt meg e stílus emlékeként. A virágüz-
letet Kőrössy Albert tervezte 1909-ben.

[https://hu.wikipedia.org/wiki/H%C3%A9t_v%C3%A1laszt%C3%B3feje-
delem_h%C3%A1z]

A Nákó-palota
A Lipótváros 19. századi fejlődésében jelentős és jól megfigyelhető szerepet
játszottak a módos kereskedők által vezetett pesti görögök. Ez a 18-19. szá-
zad során egyre növekvő számú etnikum, valójában nem is tekinthető a szó
szoros értelmében görögnek. Schwartner Márton és Fényes Elek, a múlt szá-
zad legkiválóbb hazai statisztikusai, cincároknak, azaz balkáni vagy ma-
cedóniai románoknak nevezik őket, akik átvették a görögök nyelvét, vallá-
sát és egyéb szokásait. A 17. századtól az ő kezükben összpontosult a török
fennhatóság alatt álló Balkánt a román fejedelemségekkel és Magyarország-
gal összekötő közvetítő kereskedelem. Érdekeik képviseletére és védelmére
kereskedelmi társaságokat hoztak létre, és ezek segítségével, valamint szor-
galmuknak, kiváló diplomáciai és üzleti érzéküknek köszönhetően komoly
vetélytársaivá válhattak a hazai kereskedőknek, amit az utóbbiak által a
hatóságokhoz e tárgyban benyújtott számtalan panasz is bizonyít.
A 18. század második felében megkezdődött és egyre gyorsuló ütem-
ben folytatódott ezen görögök letelepedése és kolóniává szeveződése Pest
városában. A városi hatóságok kezdetben még csak szemet hunytak e felett,

218
de idővel egyre inkább támogatóivá váltak a folyamatnak. Tették mindezt
a magyar kereskedők szinte folyamatos ellenkezése mellett, mivel a város
számára biztos és jelentős bevételi forrást jelentett a görögök adója. A 19.
század elején kezdődött meg nagyobb mértékű letelepedésük. Egyre töb-
ben nyertek polgárjogot, és gazdasági erejüknek, valamint számarányuk-
nak megfelelő helyet kértek és kaptak a város politikai életében.
Ezt a belvárosban lassanként kialakuló görög kolóniát sokan „görög ud-
varként” emlegették. Sok sikeres életútnak a kiindulópontját jelentette ez az
„udvar”, de az egyik legérdekesebb és témánk szempontjából a legjelentő-
sebb karriert a Nákó család futotta be Pest életében. A Nákók egy hosszú és
regénybe illő út végén érkeztek Pestre szülővárosukból, a macedóniai Doge-
rionból (Dogrinosz) Mária Terézia uralkodásának utolsó éveiben.
A hagyomány szerint a család alapítója Krisztoforosz Dogrinosz nevé-
hez a Nakosz utónév csúfnévként ragadt hozzá, melynek jelentése „szőrös-
képű, dússzakállú”. Ez a generációk óta kereskedelemmel foglalkozó famí-
lia a XVIII. század végi balkáni török hadjáratok és a napoleoni háborúk
során tett szert igazán jelentős vagyonra, s az érkezésüket követő néhány
esztendőben két jelentősebb uradalmat is megvásároltak. A birtokszerzés-
sel együtt magyar nemesi címet is szerző Nákó Kristóf fia, Sándor 1816-ban
már grófi rangot kap, sőt néhány évvel később feleségül veszi az évszázados
főnemesi hagyományokkal rendelkező Festetics grófnőt, Teréziát. A harma-
dik generációs Kálmán pedig már a király belső titkos tanácsosa és a magyar
főrendiház örökös tagja. Később Kristóf dédunokája egészen a fiumei kor-
mányzói posztig emelkedett. Ezután azonban több említést nem találunk a
család tagjairól, így valószínű, hogy fontos szerepet már nem játszhattak a
magyar közéletben. Kalandos, meseszerű fordulatokban gazdag történetük
szinte minden eleme visszaköszön a világ egyik legismertebb romantikus,
zenés darabjában, a Jókai által ihletett és Johann Strauss által komponált A
cigánybáró című operettben.
Pesthez a Nákókat két ház kötötte: az egyik a Belvárosban egy Váci-ut-
cai ház, a másik a Lipótváros egyik ékessége, a Hild József által tervezett
Nákó-palota.
A későbbi Nákó-palota a dunaparti Ács téren épült (népszerű nevén a
Rak-piac), mely nevét az 1790-es árveréseken itt telket vásárló néhány ács-
ról kapta. A Rakpiac első háza, a Széchenyi által oly kedvelt Diana-fürdő
épülete 1822-ben épült fel, s hamarosan követte azt a Nákó-palota, az Ull-
mann-ház (a későbbi Európa szálló), a Koburg-palota, valamint a Kereske-
dőség Háza (a későbbi Lloyd-palota). Ez utóbbiban kapott helyet többek kö-
zött a kereskedelmi csarnok, a tőzsde elődje is, s így a tér az 1830-as évekre a
gazdasági és kulturális élet központjává vált. A Lánchíd 1839-es megépítése
ráadásul tovább növelte az akkor már Kirakodó térre átkeresztelt terület
tekintélyét. Az Akadémia épületének helyét azonban egészen az 1838-as
árvíz nyomán végrehajtott folyószabályozásig a Duna medre foglalta el. A

219
feltöltés következtében viszont új házhelyek jöttek létre, melyek szabályo-
zására 1856-ban került sor. Így az Akadémia önálló épületének elkészültére
egészen 1865-ig várni kellett. A Ferenc József tér elnevezéssel a budai hely-
tartótanács 1858. április 25-i rendeletének közzétételétől találkozhatunk.
A tér rendezését és parkosítását az 1870-es évek végére valósították meg.
Az impozáns parkon belül szökőkutak és öt szobor felállítását is tartalmazta
a terv. A tér közepén Ferenc József lovasszobra az uralkodót a kardvágás pil-
lanatában ábrázolta volna. Ennek két oldalán Szent István és Mátyás alakjai
mintegy 18-20 láb magas oszlopokra állítva néztek volna szembe egymás-
sal. A tér szélein az Akadémia előtt Széchenyi, a Lloyd-palota előtt Deák
szobrai álltak volna. A szűkös anyagi lehetőségek következtében azonban
csupán a terv egyes részei valósulhattak meg, a Széchenyi és a Deák szobor.
Mindezt később – a századfordulón – két kisebb képzőművészeti alkotással
egészítették ki, nevezetesen Szarvas Gábor és Salamon Ferenc mellszobrai-
val. Az Újépület 1898-as lebontásával és helyén a Szabadság tér kialakításá-
val a 20. századra a Ferenc József térnek méltó vetélytársa akadt.
Ez a mai Széchenyi tér, mely története során a magyar gazdasági, tár-
sadalmi és kulturális élet sok fontos intézményének és eseményének adott
otthont. Az említett híres palotasor, a Lánchíd és a Duna Gőzhajózási Tár-
saság kikötője mellett ez a tér adott volna otthont Széchenyi tervei alapján
a Nemzeti Színháznak is.
Itt állították fel továbbá 1867-ben Ferenc József magyar királlyá koro-
názásának ceremóniájához elengedhetetlen ún. koronázási dombot is. Ide
kerültek még a Magyar Tudományos Akadémia és a Pesti Magyar Kereske-
delmi Bank székházai is. A Nákó-palotán belül is sok jelentős intézmény
volt található.
Az az 1046 négyszögöles telek, melyre a Nákó-palota épült és melyet
két korábbi tulajdonosától 1808-ban csere útján Mayerffy Ferenc sörgyáros
szerzett meg, a korábbi városrendezési tervek még 28-as és 29-es számmal
jelölték, bár helyrajzi számként már a 754-es számot kapta. Az új tulajdonos
1812-ben engedélyt kért a telek beépítésére egy Pollack Mihály által terve-
zett háromemeletes épülettel, amelyet azonban a Szépítési Bizottmány nem
engedélyezett. Mayerffytől eztán 1814. november 17-én a területet az erede-
tileg rajta levő két épülettel együtt Frühwirth József és társai vásárolták meg,
akik 1827. január 18-án adták tovább 100,000 bécsi forintért Deron Antal
nagykereskedőnek. Ő volt az, aki Hild József tervei alapján a múlt század
második-harmadik évtizedében felépíttette az akkoriban kétemeletes, a kor
divatját követően jellegzetes, klasszicizáló stílusú palotát, amelyet a görög
származású gróf Nákó János vett meg 230,000 forintért. Az építők gondos-
ságát jól példázza, hogy az 1838-as nagy árvizet az épület jelentősebb károk
nélkül vészelte át. A palota csaknem negyven évig maradt a Nákó-család tu-
lajdonában, mígnem aztán 1872. január 6-án vásárolta meg tőlük az 1869-es
alapítású Franco-Magyar Bank 1,080,000 Ft-ért, továbbá 2,000 db aranyért.

220
 Az 1873-as bécsi tőzsdekrach azonban megingatta a bank pozícióit és
az ismétlődő rendkívüli közgyűlések hiába próbálták stabilizálni az inté-
zet állapotát. 1876 nyarára tarthatatlanná vált a helyzet, így a június 26-án
megtartott utolsó közgyűlés a felszámolás mellett döntött. Az ingatlan ke-
zelése tehát a felszámoló biztosok kezébe került át. Az elhúzódó felszámo-
lási folyamat eredményeképp az épületet jóval az 1872-es vételi ár alatt ér-
tékesítették 740,000 Ft-ért 1880. január 9-én. A vevő az a londoni székhelyű
Gresham életbiztosító társaság volt, amely később ezen a helyen építette fel
az új városképet meghatározó székházát.
A Nákó-palota Pest első palota jellegű bérházainak egyike, s talán leg-
monumentálisabb magánépülete volt. A Dunára néző építményt három ol-
dalról is utcák határolták. 75 ablakos főhomlokzata a Ferenc József tér 5-6.
száma, a 60 ablakos déli szárny a Mérleg u. 2-4., míg a 45 ablakos északi
szárny a Zrínyi u. 1. alá esett, s a három épületrész összesen 162 szobával
rendelkezett.
Az építési engedély mellől a tervek elvesztek, így a palota képét csak a
fennmaradt ábrázolások alapján ismerjük. Az épület mintegy 80 méter szé-
les, 24 tengelyes volt, és ezt az osztott homlokzatot 6+12+6 arányban alakí-
tották ki, melynek kissé kiemelkedő középrészén az emeleteket 13 ión pi-
laszter fogta keretbe. A klasszicista homlokzatalakításban szokatlan módon
két kaput találhattunk, melyek nem középen, hanem a középrész mindkét
végén helyezkedtek el. Ezáltal középen a megszokott nyílás helyett falfe-
lületet hagyott Hild József. A nyílásokat a földszinten íves, az emeleteken
vízszintes lezárással tervezte meg, s a középrész első emeleti ablakai fölé,
hangsúlyos pozícióba domborművek is kerültek. Az épület homlokzatát fe-
lülről egy központi és négy-négy mellékszoborral díszített mellvéd zárja le
ünnepélyesen. A szakirodalomban elfogadottan az épület terveit Hildnek
tulajdonítják, mivel elrendezése, köztük homlokzati rendszerének kialakí-
tása, nagyban hasonlít más munkáihoz. Ezek után nem csodálkozhatunk a
kortárs Toldy Ferenc elragadtatott szavain:
„A néző nem győzi csodálni a művész bátorságát és bizodalmát, mellyel ily sú-
lyú szikladarabokat, látszató legnagyobb könnyűséggel, felfügesztett, s nem tagad-
hatom, némi titokzatos borzadás fogott el, midőn lábam e remekek lengő alapjaira
először bocsátkozott.”
1869-ben Pucher József az épületet egy harmadik emelettel toldotta
meg.Valószínűleg a 70-es években Ybl Miklós is készített terveket a palota
átalakítására és belső modernizálására, de megvalósításukra később nem
került sor.
Ez az impozáns épület – hasonlóan a tér többi palotájához – a század
folyamán jónéhány érdekes és fontos lakóval büszkélkedhetett. A negyve-
nes években a Nákó-házat főként angolok lakták: nemcsak a Lánchíd építői,
hanem maga a brit származású főépítész, Clark Ádám is itt talált ideiglenes
otthonra, s e falak közt dolgozta ki a híd végleges terveit. De itt lakott 1835

221
és 1836 között a magyar romantikus festészet jeles képviselője, az erdélyi
származású Barabás Miklós is, aki II. emelet 19-es számú műteremlakásá-
ban készítette el Bihar vármegye megbízásából Széchenyi István életnagy-
ságú portréját. Marastoni Jakab, a velencei származású, világviszonylatban
is említésre méltó fotóművész szintén itt állította fel, Magyarországon elő-
ször, daguerreotíp műtermét 1841 júniusában. Ő készítette ez év júliusában
Kossuth első és egyetlen idehaza készült fotográfiáját. Kortársai festőként
is ismerték, sőt az ő nevéhez fűződik az Első Magyar Festészeti Akadémia
1846-os megalapítása is. Almásy Balogh Pál, az Angol-Magyar Kereskedel-
mi Társulat egyik kelet-európai képviselője, s egyben reformkori újságok
– köztük a legfontosabb, a Pesti Hírlap – közismert publicistája is az épület
második emeletén tartott fenn lakást.
E neves személyiségek mellett, sok jelentős intézmény történetének sza-
kaszai is e palotához köthetők. Volt szó például a Városháza ideköltözteté-
séről. A Magyar Tudós Társaság, a későbbi Magyar Tudományos Akadémia,
1831-ben, majd 1862 és 1864 között, míg önálló épülete – szintén e téren,
1865-ben – el nem készült, a Nákó-ház első emeletén kapott otthont. Ló-
nyai Menyhért pénzügyminiszter, majd miniszterelnök a 70-es években a
magyar országgyűlés céljaira szerette volna megvásárolni és átalakíttatni az
épületet. Lónyai 1873-as bukása után ugyan ez a téma lekerült a napirend-
ről, de a 70-es, 80-as évek során a palota legnagyobb részét a földművelés-
ügyi, ipari és kereskedelemügyi minisztérium foglalta el.

[Szelke László, Titkok, legendák, sorsok A Gresham- palota története és angolszász

kapcsolatai, Doktori (PHD) Éteketés, 2012, DOI: 10.15774/PPKE.BTK. 2013.
004, p. 11–18.]

Nákó János házának átalakítása a Franco-Magyar Bank részére

Az egykori Ferenc József tér az 1830-as évek végére Hild József (1789–1867)
koncepciójának köszönhetően Közép-Európa legszebb városi terévé ala-
kult. A másfél évtized alatt egy tervezői gondolatban, klasszicista formában
született munkák a reformkori Pest fokozatosan erősödő polgárosodásának
reprezentatív köz- és magánépületei. A Duna-parttól a Vigyázó Ferenc ut-
cáig húzódó kétemeletes házak földszinti nyílásai ívesen, míg az emeletiek
egyenessel záródtak. A Dunai-fronton nyolcvan méter hosszú Nákó-ház a
Mérleg és Zrínyi utca közti telken, a Gresham-palota helyén állt. 1869. júni-
us elején Pucher József (1836–1904) építőmester a tulajdonos, Nákó János
megbízásából harmadik emelet ráépítésére kért engedélyt. A jól értesült Fő-
városi Lapok már április közepén megjelent írásában féltette a tér megszo-
kott képét a tervezett változtatástól: „A Lánchíd tér arányosságát csakugyan

222
megrontják azzal, hogy a Nákó-házra még egy emeletet építenek.” A tanács azon-
ban bízott a kivitelező mögött meghúzódó Ybl Miklósban, és 1869. július
1-jei ülésén a kétemeletes épület megfelelő teherbíró képességét feltételez-
ve megadta az építési engedélyt. Az építési hatóság dokumentumai között
lévő tervek mellett az Ybl-hagyatékban még két újabb homlokzati változat
is fennmaradt erre az épületre. Az építész tervváltozatai egyikén klasszicis-
ta középületet képzelt el középrészén timpanonnal, a harmadik emeleten
pedig kariatidákkal, míg másik elgondolása szerint neoreneszánsz köntös-
be burkolta volna a bérházat. Ybl végső megoldásában tiszteletben tartotta
elődje munkáját; megemelte a koronázó-párkányt és a meglévő két eme-
lethez hasonló kialakítással egy újabb szintet illesztett. A kivitelre került
változatot Weinwurm Antal felvétele őrizte meg számunkra, amely nem
felel meg egy az egyben egyik variánsnak sem. Nemcsak a homlokzat képe
változott az átalakítás során, hanem az igényeknek megfelelően belül is
korszerűsítették a bérházat. Bár ekkor még Nákó János tulajdonában volt
az épület, annak modernizálása már az 1872-ben birtokba került új tulaj-
donos, az építési engedély kiadásának évében – 1869-ben – alakult Fran-
co-Magyar Bank érdekeit szolgálta. A pár évig prosperáló bankot az 1873-as
tőzsdekrachot követően 1876 nyarán felszámolták. A bérház hatalmas mé-
reténél fogva korábban is befogadott közintézményeket. Az Akadémia pa-
lotájának elkészültét megelőzően néhány évig itt ülésezett a tudós társaság,
sőt az 1870-es évek elején felmerült országházzá alakításának gondolata
is. A megújult épület 1880-ban a Gresham Életbiztosító Társaság kezébe
került, amely 1905–1907 között Quittner Zsigmond (1859–1918) – ill. az ő
irodájában dolgozó Vágó József (1877–1947) – tervei által építtette fel, az új
építészeti ízléshez igazodva, szecessziós székházát.
Hidvégi Violetta

[http://ybl.bparchiv.hu/temak/nako-janos-hazanak-atalakitasa-franco-ma-
gyar-bank-reszere]

7
Castelul Nako de la Comloş, sub semnul ducesei Berta, care l-a
cucerit şi pe Împărat

Conţii Nako au lăsat judeţului Timiş, de-a lungul timpului, două castele, la
Sânnicolau Mare şi la Comloşul Mare, ambele sub semnul artelor secolelor
XVIII–XIX. Cel din Comloş, cunoscut, de asemenea, ca şi castelul San Mar-
co, este renumit pentru că faptul aici s-a amenajat primul „teatru sătesc”
din Imperiu, dar şi pentru legătura acestuia cu ducesa Mileva, despre care se
spune că l-a fermecat pe Împăratul Franz Iosif.

223
Istoricul Ioan Haţegan relatează că istoria castelului din Comloşul Mare
se leagă de numele fraţilor Cristofor şi Ciril Nacu (maghiarizat Nako), ne-
gustori înstăriţi de origine aromână, din Macedonia. În 1781, la îndemnul
împăratului Ioszef al II-lea, cei doi au cumpărat la licitaţie mari suprafeţe
de teren în Banat şi şi-au împărţit moşia, astfel că domeniul din Sânnicolau
Mare le-a rămas urmaşilor lui Cristofor, iar Comloşul, fiului lui Ciril, Iosif
Nacu. Din castelul Nako de la Comloş se mai păstrează o parte din vechea
construcţie, pe care Primăria a modificat-o. În spatele castelului era un parc
unde a fost amenajat primul teatru sătesc din Monarhie. Pentru îngrijirea
luxuriantului parc, Iosif Nacu (Nako) a adus grădinari din străinătate, iar
porţile din fier forjat, realizate în atelierele vieneze, purtau blazonul famili-
ei, fiind distruse, însă, în perioada comunistă.

Castelul îşi datorează numele – San Marco- Bertei Mileva, soţia ducelui San
Marco, de care îl leagă o poveste frumoasă şi în concordanţă cu adevărul
istoric. Se spune că aceasta era atât de fermecătoare încât însuşi împăratul
Franz Josef al II-lea a făcut o mare pasiune pentru ea, făcându-i cadou de
nuntă parcul din jurul castelului, o copie a unei grădini vieneze, amenajate
de mari specialişti din Imperiu.

„În 1838, soţia contelui Ioan Nako a adus pe lume o fetiţă, pe Berta Mi-
leva, care avea să fie ultima descendentă a lui Ciril Nacu. Era o fată foar-
te frumoasă, înzestrată cu dar artistic şi căreia tatăl i-a angajat un pictor
din Germania care să o înveţe să mânuiască penelul. Doar că între pictorul
care era şi tânăr şi Berta s-a înfiripat o poveste de dragoste şi au vrut să
fugă împreună. Pictorul, care a trecut şi prin Timişoara, a lăsat o descriere
frumoasă a oraşului de pe Bega. Tatăl Bertei s-a prins, l-a pus în diligen-
ţă pe pictor şi l-a trimis înapoi, iar fata (care avea 18 ani, n.r.) a fost des-
tul de repede măritată, în 1856, cu Giulio Capece Zurlo Duca di San Mar-
co, un bărbat mult mai în vârstă decât ea. Au avut o căsătorie normală şi
s-au remarcat atât la Sânnicolau, cât şi la Budapesta şi la Viena, prin Salo-
nul artistic. Berta era o femeie frumoasă, impozantă, mânuia penelul, mai
scria şi poezii şi în casele lor de la Budapesta şi de la Viena se adunau, de
toamna până primăvara, cât stăteau acolo, pleiade de artişti budapestani
şi vienezi. Erau celebri în epocă”, relatează cercetătorul Ioan Haţegan.
La 50 de ani, Berta Mileva a rămas văduvă şi a trăit singură la Comloş, până
la 88 de ani. Neavând urmaşi, ea a donat conacul statului român în anul
1926 cu condiţia îngrijirii acestuia. După moartea ducesei Berta Mileva de
San Marco, această condiţie nu a fost, însă, din nefericire, îndeplinită. Potri-
vit legendelor locale, Berta îşi iubea atât de mult caii încât, la moartea sa, a
decis ca toţi să fie împuşcaţi, deoarece ea considera că un cal de sânge nobil
nu trebuie să fie pus la jug. Cenuşa lor – pentru că au fost incineraţi – a fost
împrăştiată în parcul castelului.

224
Castelul Nako din Sânnicolau Mare a avut o stea mai norocoasă, având
şansa de a se fi păstrat intact. Clădirea nu a fost doar un monument arhi-
tectural, ci şi un veritabil muzeu în care erau expuse mii de obiecte de o
valoare inestimabilă, aflate în colecţia personală a familiei Nako. În salonul
domnesc erau expuse picturi realizate de Nako Kalman, renumit în epocă,
dar şi picturi ale maeştrilor Lenbach şi Schrottsberg, din anii 1840-1850,
precum şi piese de mobilier sculptate, cu încrustaţii, din Ţările de Jos, o sta-
tuetă Carducci din Veneţia etc. Într-o cameră erau expuse trofeele nobilului,
aduse după prima expediţie pe care o efectuase în Africa.

Salonul de primire a oaspeţilor era împodobit cu obiecte de artă din argint,

un giuvaer vechi german, sculpturi în bronz şi dulapuri încrustate, picturi
din secolul al XV-lea. Sufrageria era decorată cu o colecţie de porţelan antic
japonez, precum şi cu câteva copii după Rembrandt şi Tizian, care com-
pletau valorile muzeului. După 1919, toate acestea s-au pierdut fără urmă.
După Primul Război Mondial, familia Nako s-a mutat în Ungaria, iar vasta
proprietate, înconjurată de o imensă pădure de brad, precum şi cele 1.500
de jugăre de pământ, cu ferme, grădini, sere de iarnă şi livezi, au fost vându-
te pe parcele. Castelul a fost împărţit în două, pădurea a fost devastată, iar
mobila a fost împrăştiată cu bucata.

La începutul veacului trecut, castelul a servit drept primă şcoală agricolă

din România, iar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a folosit ca
sediu al gărzii fasciste, cazarmă şi depozit de armament. Între anii 1949 –
1951 şi 1953 – 1955, aici a funcţionat şcoala de tractorişti, din nou, şcoala
agricolă, iar în 1975, castelul a fost preluat de Primăria Sânnicolau Mare,
care a amenajat Muzeul Bartok Bela, inaugurat în 1981. În prezent, castelul
adăposteşte Casa de Cultură şi Muzeul Oraşului.
Lucian Paulescu

[https://www.ziuadevest.ro/castelul-nako-de-la-comlos-sub-semnul-duce-
sei-berta-care-l-a-cucerit-si-pe-imparat/]

8
Nagykomlós, Nákó kúria
A macedón származású família két tagja a 18. században került a mai
közigazgatás szerinti Temes megyébe és gyapotkereskedelemből szerzett
vagyont. A török kiűzése után a birtokokat nem adták vissza egykori tu-
lajdonosaiknak, hanem osztrák császári tulajdonba kerültek. A napóleo-
ni háborúk idején az udvarnak szüksége volt pénzre és kiárusította a te-
rületeket. A Nákó grófok is vásároltak itt birtokokat, és ekkor két ágra vált

225
a család: a nagykomlósi (bánátkomlósi) és a nagyszentmiklósi Nákókra.
Gróf Nákó Sándor dúsgazdag földbirtokos vett egy udvarházat Nagykomló-
son, amelyet 1840-ben átépíttetett unokája, gróf Nákó János, ki egyébként
a nemesi ág utolsó férfisarja volt. 1835-ben, gróf Nákó János házasságot köt
Vuchetich Anastáziával és ebből a frigyből születik, 1837 augusztus 30-
án egyetlen gyermekük gróf Nákó Anna Mileva. Amikor eladósorba került,
Capece Zurló Gyula nápolyi kamarás kérte meg a kezét, aki a San Marco
hercege címet viselte. A házasság létre is jött, ám gyermekük nem szüle-
tett. A pár először Nápolyban élt, de az ottani forradalmi felfordulás után
végül Nagykomlóson telepedtek le. A herceg, aki sokat betegeskedett, 59
éves korában halt meg az ausztriai Bad Ischlben 1888-ban. Az udvarháznak
két szárnya van, melyet egy monumentális kovácsoltvas kapu választ el, e
fölött a családi cimerek vannak elhelyezve. Az épületet egy csodálatos park
övezte amely nem kevesebb, mint tíz hektár volt. Az a legenda járja hogy a
park még Ferenc József császár esküvői ajándéka volt, és miniatűrben egy
híres bécsi kertet reprodukált. A fákat a XIX. század második felének ele-
jén ültették és a park sétányait apro, finom, fehér márványkővel szorták
tele. San Marco hercegné szül. Gróf Nákó Anna Mileva birtokait elõször az
1918–1919-es katonai megszállás során fosztották ki; majd pedig Trianon
kényszerdiktátuma után a határon túlra került gazdaságait végleg tönkre-
tették. Még élete során férje tudtával a család képző- és iparműv. gyűjt-ét
az esztergomi prímási múzeumnak hagyta, azzal a kikötéssel, hogy a Bad
Ischlben (Au.) és a Nagykomlóson lévő gyűjt-t csak halála után szállítsák a
múzeumba. Az anyag a hercegné halála után 1926: érkezett Esztergomba.
A hercegné az anyag zömét képező kerámiagyűjt. kézzel írott katalógusa
végén följegyezte a képzőműv. tárgyakat is. A jegyzékben 59 festmény és 9
metszet szerepelt. Később Lepold 49 képet és 10 grafikát vett jegyzékbe. A
kerámiagyűjt. eredetileg 1081 db-ból állt benne a híres salzburgi kályha és
498 szelence (sok miniatűrrel díszítve), 24 zománcos, ezüst és arany zsebó-
ra, ónkupák, legyezők, gyűrűk és illatszertárolók tartoznak a gyűjtemény-
hez. A hercegné 1926-ban halt meg 88 éves korában még előtte átadta az
államnak a birtokot feltéve, hogy jobboldala a polgármesteri hivatal legyen
és soha nem lehetett elidegeníteni. A másik szárnyat és a parkot hamarosan
egy Arad-i ügyvédnek adták el és a kommunista rezsim létrejötte után a
termelőszövetkezet irodái működtek itt. A parkot teljesen kiirtották és he-
lyén futballpályát és mezőgazdasági gép tárolót létesítettek. Rendszer váltás
után az ingatlant visszaszolgáltatták az ügyvéd örököseinek, azok peddig
eladták egy olyan helyi lakosnak, aki újjáépítette az épületet, anélkül, hogy
figyelembe venné a történelmi műemléképületre vonatkozó törvények által
előírt szabályokat. A városháza ugyanezt tette, így a lakosság körében is-
mert udvarház mint a régi San Marco kúria felismerhetetlenné vált.

[https://keflor.blogspot.com/2017/07/nagykomlos-nako-kuria.html]

226
 9

Az Esztergomi Keresztény Múzeum harmadik nagy gyűjteménye a

San Marco család kerámia-, kép- és szelence gyűjteménye

San Marco herceg a nápolyi Capese–Zurlo családból származott, mely érté-

kes műgyűjteménnyel rendelkezett. A herceg felesége a magyar származású
Nákó Anna Mileva grófnő volt.

A Nákó család Makedóniából 1780 körül költözött Magyarországra, ahol

királyi adományként nyerte el a nagyszentmiklósi uradalmat, majd 1813-
ban a grófi rangot. A San Marco házaspárnak nem volt gyermeke, állan-
dó lakhelyük az ausztriai Ischl volt. A hercegnének Nagykomlóson is volt
kastélya, ahol szívesen tartózkodott. Férje az egész műgyűjteményét az
Ischl-i villában helyezte el. A grófnő, férje halála után még több időt töltött
Nagykomlóson, és vagyonát jótékony célokra fordította. Óbudán két nagy
intézményt alapított: a gyógyíthatatlan betegek kórházát, és az elhagyott
nők otthonát. Ezek az intézmények a szívéhez nőttek, ahol családi sírbol-
tot is létesített a Jó pásztorról elnevezett otthon kápolnájában. Ide temet-
tette férjét, itt kívánt ő is nyugodni. Jogi tanácsadója és a család legjobb
barátja Beck Vladimir, az osztrák legfőbb állami számvevőszék elnöke volt.
1917-ben készített első végrendeletében minden vagyonát intézményei
fenntartására hagyta, és azokat az esztergomi érsekfennhatósága alá helyez-
te. 1924-ben közölte a hercegné Beck Vladimirrel, hogy a San Marco-gyűj-
teményt még életében az esztergomi Keresztény Múzeumnak akarja ado-
mányozni. Beck ezt közli Csernoch János prímással, aki az ügy intézésével
ismét Gerevich Tibort és Lépőid Antalt bízta meg. Az első megbeszélésre
1924. július 18-án kerül sor Budapesten.t Itt elhatározzák, hogy Gerevich
személyesen tárgyaljon Beckkel, de Gerevich augusztus 24-én azt írja Le-
poldnak, hogy nem tud utazni, mert most szervezik a II. művészettörténeti
tanszéket, amelynek ő lesz a professzora. Gerevich újabb levele Lepoldhoz
1925. január 29-én kelt, amelyben ismétlen arra kéri, hogy utazzék Bécsbe,
mert ő beteg, de ha felépül Párizsba kell mennie az Ipolyi-ügy tárgyalására,
azonkívül Lépőid jobban tud németül és ugyanúgy van megbízatása a San
Marco-ügyben, mint neki. Levelét így fejezi be: „…ha e két dolgot, Ipolyi és
San Marco – a jó Isten segítségével szerencsésen végrehajtjuk, generációkra
újra megalapoztuk a prímási múzeumot, s az után igazán beszélhetünk Ma-
gyar Vatikánról.” Lépőid azonban egyedül nem vállalta az átvételt, mégha
az egyenlőre csak jelképes lett volna is. A hercegné óhaja ugyanis az volt,
hogy amíg ő él az Ischl-i villát ne ürítsék ki, bár ez idő szerint az ő állandó
tartózkodási helye Nagykomlós. Az átvételt Beck mégis sürgeti, mert a her-
cegné már 87 éves.

227
1925. június 30-án végül is megtörtént a jelképes átvétel és az összes tárgy
egyenkénti azonosítása a hercegné 1898-i Maurice féle francia nyelvű kata-
lógusa és Gerevich egy újabb jegyzéke szerint.

Fél év múlva, 1926. február 3-án Nagykomlóson, 88 éves korában meghalt

a hercegné. A szívéhez legközelebb álló két alapítványa a „Jó pásztor” inté-
zet és az „Irgalomháza” adja ki a magyarnyelvű gyászjelentést. A Jó pásztor
kápolnája kriptájába temették el férje mellé.

[Prokoppné Stengl Marianna, Az Esztergomi Keresztény Múzeum története

(1977), p. 14–15.]

NOTE
 1. Sergiu Soica, Despre Comloş. Documente Articole Traduceri, Timişoara, 2007, p.
141–142.
  2. Mara Carpencu Pop, Un domeniu demn de nobili, In: „Timpolis”, 7–10 septembrie
2006.
  3. Pásztor Mihály, A százötven éves Lipótváros, Budapest, 1940, p. 59–68.
  4. V. Ţîrcovnicu, Contribuţii la istoria învăţămîntului românesc din Banat (1780–1918),
Bucureşti, 1970, p. 63–64.
  5. Hans Haas, Neamul de nobili Nákó de Nagy-Szentmiklós, Reşiţa, 2011, p. 26–27.
  6. Borovszky Samu, Magyarország vármegyéi és városai, Budapest, 1912, p. 264.
  7. Borovszky Samu, ibidem., p. 90.
  8. Hans Haas, ibidem., p. 34.
 9. Istoria spitalului din Sânnicolau Mare, http://www.spitalorasanescsannicolaumare.
ro/docs/ISTORICULSPITALULUI.pdf, 27. 03. 2015.
10. Hans Haas, ibidem., p. 43-45.
11. Borovszky Samu, ibidem., p. 198.
12. Hans Haas, ibidem., p. 37–39.
13. Bellák Gábor, Görög festők a 19. századi Pest-Budán, In: „Görög örökség”, Nyíregy-
háza, 2010, p. 49.
14. Borovszky Samu, ibidem., p. 547–548.
15. Sergiu Soica, ibidem., p. 144–146.
16. Mara Carpencu Pop, ibidem.
17. „(…) A Kóburg hercegi ház mellett emelkedett a Nákó-palota, melyet a Mér-
leg-utca választott el az előbbitől. A lipótvárosi telekkönyv tanúsága szerint
1808-ban Frühwirth József és Kietreiber Ferenc vettek telkeket a Mérleg-utca,
Kirakodó-tér és Szarka-utca (ma Zrínyi-utca) találkozásánál, amelyeket mindkét
tulajdonos rövidesen elcserélt Mayerffy Ferenc budai és kőbányai ingatlanaival.
Telekkönyvileg csak 1814 november 17-én írták át Mayerffy nevére az ily módon
keletkezett egységes telektömböt, amelynek területe 1046 négyszögölet tett ki.
A következő tulajdonos Deron Antal nagykereskedő lett lett, aki 1829. március
19-én megvásárolta 100.000 bécsi értékű forintért a házhelyet Mayerffytől az
1827 január 18-án kelt adás-vételi szerződés alapján. Deron Antal pár esztendő
leforgása alatt meghalt, özvegye pedig gyermekei nevében értékesítette a már ak-
kor beépített ingatlant, amelyet 1833. június 3-án nagyszentmiklósi Nákó János
szerzett meg 230.000 váltóforintért. A lipótvárosi telekkönyvben 28., később
295. számmal jelölték meg a telket, melynek területét a Mérlegutca, Kirakodó-tér
és Szeka-utca határolták, tehát három homlokzati része volt. A ház építéséért

228
 elsőízben Mayerffy Ferenc folyamodott a Szépítő Bizottmányhoz 1812-ben.
A terveket Polláck Mihály építész készítette és pedig háromemeletes házra. A
Szépítő Bizottmány a tervek jóváhagyása érdemében nem nyilatkozott, az ügy
tehát befejezetlenül maradt. (Verschönerungs Archiv 758.) Ennek okát két szem-
pontból magyarázhatjuk meg: vagy volt a Szépítő Bizottmánynak már egységes
elgondolása a Kirakodó-tér házainak épitési módozataira nézve, mely szerint
csak kétemeletes házat lehetett építeni, vagy nem volt, ami természetesen a jó-
váhagyás elhúzódását eredményezte. A későbbi évek az első feltevést igazolták,
mert a Kirakodó-tér palotái mind két emelet magasakra készültek (…).”
(Dr. Rokken Ferenc: A Ferenc József tér, In: „Tanulmányok Budapest Múltjából 2.
„Budapest, 1933, p. 52–53)
18. „(…) A Gresham helyén korábban is ház állott, Hild József a régi Pest varázslatos
városképi együttesét alkotta meg a mai Roosevelt tér helyén lévő Kirakodó téren,
melyet az akkori Európa legszebb terének tartottak. A két-három emeletes klas�-
szicista paloták sorában állt a híres Nákó-ház, mely Pest legmonumentálisabb
magánépülete volt. A nagy műveltségű irodalomtudós, Toldy Ferenc, aki Lon-
donban, Párizsban és Itáliában csiszolta építészeti ízlését, így írja le az 1834-ben
megjelent Hazai Almanachban: „Itt vonul el párhuzamosan a folyóval mintegy
negyvenöt ölnyi hosszúságú, három felől zabadon álló Nákó-palota, melynek
termeiben az Akadémia tartja gyűléseit. Az egész mű kétemeletnyi, kiálló köze-
pét tizennégy félmagaslatú jóniai rendbeli oszlop díszíti, s olasz tetejét egy ékes
kő ballustrad veszi körül. A milly nagyszerű és fényes ezen palota külseje, olly
meglepők annak lebegő hágcsói, mellyeknél pompásabbat láthatni sok helyt, de
mesterségesebbet és merészebbet sehol sem. Az épület nyugat-éjszak szögleté-
ben található kerek hágcsó, melly világítását üveg tetején által nyeri, száztizenöt
lépcsőből áll, s a földszinttől padlatig, csak egyik végével falba eresztve, már-
vány testével szabadon leng, e mellett szinte ölnyi szélességű, s három helyt, hol
az emeletek belé nyílnak, egy-egy négyszegölnyi tér ad helyt a pihenőnek.
Megjegyzést érdemel, hogy a lépcsők szélessége s magassága fokonként csak
néhány vonalnyival fogy, s a járó sem rengést nem érez rajta, sem fáradást. A
délnyugati kapuszínbe nyíló hágcsónak, mely szegletformára van alkotva, csak
felső harminczhárom lépcsője lebeg, de épen e forma, a nagyobb szélesség s
az osztályok lebegő masszáinak roppantsága, mint nekem látszik, gondolatban
még bátrabb, s számolásra nehezebb feladása a mesterségnek. A néző nem győzi
csodálni a művész bátorságát és bizodalmát, mellyel illy súlyú szikladarabokat,
látszató legnagyobb könnyűséggel, felfüggesztett, s nem tagadhatom, némi ti-
tokzatos borzadás fogott el, midőn lábam e remek lengő alapjaira először bo-
csátkozott. Azóta hasonlót, de kisebbet, sokat láttam, s szemem Hildnek ezen
kedvenczeiben bízni kezd (…).
        (…) A Nákó család gazdagságáról legendák keringtek, ez ragadta meg Jókai
fantáziáját is, aki egy Nákóról mintázta a Cigánybáró alakját. Az új kereskedői,
iparosi, bankári réteg reprezentációs igényét fejezi ki a Kirakodó tér pompás pa-
lotasora, melyet Hild József kivételes művészi igényességgel valósított meg. A
tér frontjának középső épületét Deron Antal nagykereskedő építtette, és 1833-
ban került Nákó János tulajdonába. (Széchenyi István megvalósult eszméje, a
Magyar Tudós Társaság a ház első emeletén talált ideiglenes otthonra.) 1869-
ben Pucher József építész háromemeletesre bővítette a palotát, melyet 1903-ban
lebontottak, és 1906-ban épült helyére a máig álló szecessziós Gresham-palota
– Budapest egyik legértékesebb ingatlana (…).”
   (Erki Edit, A Gresham és a Nákó, In: „Népszabadság”, 1998. november 5. p. 40.)
19. Calendarul „Poporului Român”, Red. Dimitrie Birăuţiu, Budapesta, 1912, p. 83–87.
20. Stevan Buganski-Claudiu Călin Traian Galetan-Sergiu Soica: Din trecutul Com-
loşului, Timişoara, 2008, p. 4–5.
21. Mara Carpencu Pop, ibidem.

229
22. „Nákó János, gazdag Torontál-megyei földbirtokos, nagy rajongója volt a zené-
nek. Bécsben egy Luigi Guglielmi nevű olasz zeneszerzőnél és énektanárnál ké-
peztette hangját s olyan nagyra becsülte mesterét, hogy a magyar zenekultúra ér-
dekében Pestre akarta hozni. 1845-ben meghal a Nemzeti Színház énekmestere,
Binder Sebestyén, a ekkor Nákónak sikerült Guglielmit a helyére szerződtetnie.
    Guglielmi mindössze egy évig maradt a Nemzeti Színház kötelékében. Ekkor
Nákó János nagykomlósi kastélyának színházában alkalmazta az olasz mestert
és egymás után mutatta be operáit meghívott közönség előtt. A Nákó-féle kas-
télyszínházról részletes beszámolót közölt a Honderű egyik 847-iki számában
a lap szerkesztője, Petrichevich Horváth Lázár, aki maga is nagy zenerajongó
és Guglielmi művészetének lelkes pártfogója volt. A „Heti szemle” c. rovatban
megjelent tudósítást gazdag adatanyagára és nagy forrásértékére való tekintettel
teljes egészében adjuk közre.
    „Nákó János úr komlósi kastélyában m. hó 27-én adatott az első olasz opera.
Nákó J. úr, maga szenvedélye énekes, sokat áldoz a művészet e szép nemének
pártolása-, honosítására. A legízletesebb festményű díszítmények, pompás ru-
határ és minden más szükségesekkel ellátott csinos színházak fogadja be a vidék
minden zenekedvelő lakóit.
   A dalkar tizennyolc fiatalhangu derék műkedvelőkből, a zenekar pedig 36
tagból áll – kik között nem egy jeles művész. Sugó, hajfodrász és gépészek a
legavatottabb, a legműértőbbek. – Az egyes partiekra hölgyek közöl Nicolai ma-
estronak egy már a milánói Scalaszinpadon is tetszéssel föllépett jeles tanítvá-
nya Stradion Paula kisasszony és Sgra Callista Fiorio, a legjobb olasz contraaltok
egyike, különös dicséretre méltók, miként az ismeretes Paltrinieri, meg az olasz-
országi szinpadokról a komlósi stagionéra meghozatott Smitter és Fiorio urak a
legművészibb követelések szerint is megütik mértékét egy derék bariton, basso
és basso buffónak. A tenorszerepeket maga a műmecénási háziúr – ki egyszers-
mind igen értelmes rendező is – szokta olly buzgó szorgalommal, mint dicsére-
tes műmagasztaltsággal elénekelni. Az egésznek összetartó ékköve Maestro Gug-
lielmi, a Nemzeti Színház volt énekmestere. E derék műszerző egyike most az
olasz operaírók legjelesebjeinek. Buffo nemben ma legelső (…).
   E jeles compozitort egy évig vala szerencsés saját tagjai közé számíthatni a
nemzeti színház, s bár dalműveit minden díj nélkül e nemzeti színpadnak
fölajánlotta, bár azokhoz Nákó úr saját fényes ruhatárát felajánlani szíveskedett,
bár egy-két legjelesebb műveinek – ritka önmegtagadással – magyar bajtársa bí-
rálata alá bocsátani elég szerény vala; bár csekély magunk, kik a művek becsét
ismertük, nem keveset fáradoztunk annak színpadra hozásában: mindamellett
mégis daczára ama világhíres magyar vendégszeretetnek, nem vala képes nem
csak hogy adatni benyújtott műveit, sőt azokban az illetők még bele sem tekin-
tette, sőt bár próbakép annak még csak nyitányát sem mutatták be nekünk sem
Bertay úr, sem Ráday gróf, sem senki.
    A derék maestrót kikergette állásából a marakodó irigység, buta elfogultság és
más számosnál számosb eredendő bűnei magyar színpadoknak. Guglielmi úr,
ki bécsi fényes állását szilárd hangulatúnak látszott ígéretek fejében a nemzeti
színpad melletti soványka hivatalért odahagyta olly remény fejében, miszerint
tagja levén egy nemzeti műintézetnek, szabadabb mezeje nyiland egyszersmind
zenetehetségeinek kifejtésére – azon hibás számításra alapított reményeit füstbe
menni, bécsi biztos állását chimaerákért feláldozni, s a nemzeti színház melletti
hivatalától azon ürügy alatt búcsút venni kényteleníttetett, mert mondának ők,
a pénztár énekmestert fizetni nem győz. Igazi okának azonban az állíttatik (…).
    A három első előadás a komlósi színpadon volt. M. hó 27-d. 31-d s.f. h. 8-d es-
téjén. Ezidén a staggio Guglielmi úrnak Buda liberata (Buda visszavétele) czimű
művével nyittatott meg. (…).
    Az említett előadás jótékony czéllal lévén összekötve, s ezen első dalmutatvány

230
 egyszersmind a Nagy Becskereken Verzár tudor úr fáradhatatlan közremunkálá-
sa által újonnan fölállitott kisdedóvoda alaptőkéjének gyarapítására 470 pengő
forintot jövedelmezvén: Nákó úr illykép a kellemest hasznossal vegyítni, s a mű-
vészet oltárára áldozott fölöslegét egyúttal az emberiség javára is kamatoztatni
érti. Meg kell itt még említenünk, hogy ő maga Nákó Jánosné assz. egész nya-
ratszaka több mint 200 háziszegénynek osztja ki saját kezeivel a jótékonyság
tápláló áldásait. A szini előadásokat pompás vacsora követi (egy kertben e czélra
fölállított és igen szépen díszített színsátorban), mellynek bevégeztével a vendé-
gek újra a színházterembe vezettetnek, s viradtig tánczolva vigadnak.
    Luigi Guglielmi operái közül egy sem került színre a pesti magyar és német
színházban. Egyik, talán éppen legjelentősebb művének német nyelvű szöveg-
könyve azonban megjelent 1847-ben Pesten Nákó Jánosnak ajánlva:
    Die Befreiung Ofens /Buda liberata/. Oper in drei Acten von Giacomo Sacchero. Die
Musik ist eigens Komponirt und dem wohlgeborenen Herrn Johann Nákó von Nagy-
Szent-Miklós gewidmet von Luigi Guglielmi. Pesth, 847, Gedruckt bei Landerer und
Heckenast. 24 p.
     Valószínű, hogy ez az eddig ismeretlen szövegkönyv Nákó János anyagi támo-
gatásával jelent meg abból a célból, hogy felhívja a pesti színházak figyelmét
Guglielmi munkásságára. Ezt a feladatot azonban mint láttuk nem tudta betöl-
teni czélját (…).”
   A nagykomlósi előadások díszleteiről azonban fennmaradt néhány adat. A
Petrichevich Horváth Lázár által említett szép díszleteket Engerth János készí-
tette. Engert mint festő és díszítő 1810 után a pesti német színházban kezd-
te pályafutását, s itt működött a harmincas évek közepéig. Ezután a Nemzeti
Színházhoz került s feltűnést keltett szép díszleteivel. Többek között ő készítette
Weber A bűvös vadász és Donizetti Marino Faliero c. operáinak díszleteit is. 1845-
ben azonban már kilépett a színház kötelékéből és Nákó János nagykomlósi
kastélyszínháza részére dolgozott. Megfestette a színház előfüggönyét és több
olasz opera díszleteit.”
   (Staud Géza, Magyar kastélyszínházak 3. (Színháztörténeti könyvtár 15.), Buda-
pest, 1964, p. 105–110.)
23. Stevan Buganski-Claudiu Călin Traian Galetan-Sergiu Soica, ibidem., p. 5–6.
24. Kastélyszínházak Magyarországon, In: „Magyar Színháztörténet 1790–1873”. Szerk:
Kerényi Ferenc, Budapest, 1990, p. 28.
25. Sergiu Soica, ibidem., p. 147–148.
26. Maria Berényi, Cultură românească la Budapesta în secolul al XIX-lea, Giula, p. 113–
115.
27. Aurel Cosma, Prin Timişoara de altădată, Timişoara, 1977, p. 119–123.
28. Familia, 1868, nr. 27, p. 323.
29. Maria Berényi, ibidem.
30. Aurel Cosma, ibidem. p. 120.
31. Sergiu Soica, ibidem., p. 160–162.
32. „ (…) A művészeti egyesületet 1839-ben – a szervezett művészeti élet intézmény-
rendszerének hiánya miatt – külföldi, elsősorban ausztriai mintára eladással
egybekötött kiállítások rendezésére, ill. kortárs képzőművészeti alkotásokról
készült műlapok kiadására és terjesztésére hozták létre. Első elnöke Trefort Ágos-
ton volt. Első kiállításukat 1840-ben a pesti Redoute-ban (Vigadó) rendezték
meg. Bár a műegyletet szinte megalakulásától s az első kiállításoktól kezdve sok
hazai bírálat, sajtótámadás érte azért, hogy túl nagy teret enged a külföldi – főleg
német és osztrák – művészek alkotásainak, a művészeti közélet fejlesztésében és
a kortárs művészet iránti érdeklődés felkeltésében és növelésében játszott sze-
repe vitathatatlan. 1859-ben, a következő évben sokszorosításra és terjesztésre
kerülő műlapra kiírt történeti festménypályázat első díját a kritika és a közön-
ség megelégedésére Madarász Viktor kapta meg a Hunyadi László siratása című,

231
 Párizsban is nagy sikert aratott festményével. Az 1869-ben feloszlott egyesület
feladatát később részben a Magyar Képzőművészeti Társulat vette át.(…)”
   (Szvoboda G.: A Pesti Műegylet megalakulása és első kiállítása 1840-ben, In: „Ars
Hungarica”, 1980, 2. sz., p. 281–321.)
33. „(…) AZ ELSŐ MAGYAR MŰVÉSZKIÁLLÍTÁST a Pesti műegylet (a jelenlegi Kép-
zőművészeti Társulat) 1840 évben rendezte. Külön katalógus erről a kiállításról
valószínűleg nem jelent meg és így mindössze valami prospektusféle lehetett az,
melyet egy-egy nevesebb magyar lapnak a társulat elküldött. Megjegyezzük még
azt, hogy bár e prospektus a művészek magyar származását rendszeresen feltün-
tette, több helyen mégis elhanyagolta, holott úgy a művész magyaros neve, mint
a mű magyaros tárgya ezt kívánatossá tette volna, így több elfelejtett művész-
nél nehéz lesz annak a megállapítása, vajjon magyar volt-e. Az itt megemlített
magyar művészek munkáit 1840-ben az Athenaeum közölte, szóról szóra úgy,
amint a prospektus azokat felsorolja. (…)
    – Nákó János (Pesten, Rakpiac, saját ház): 4–5. (A rajnai zuhatag‚ s egy sweizi
várostáj.) (Művészet, Szerk: Lika Károly, 1909, 6. sz., p. 397–416.)
34. Gheorghe Cotoşman, Comuna şi bisericile din Giridava-Morisena-Cenad, Ed. II-a,
Timişoara, 2009, p. 82.
35. Képviselőházi irományok, 1881–1886. XVII. kötet. 650. sz.
36. Stevan Buganski-Claudiu Călin Traian Galetan-Sergiu Soica, ibidem., p. 7.
37. Sergiu Soica, ibidem., p. 148–149.
38. Nicolae Brînzeu, Memoriile unui preot bătrân, ediţia a II-a, Timişoara, 2015, p. 250.
39. Ibidem.
40. Stevan Buganski-Claudiu Călin Traian Galetan-Sergiu Soica, ibidem., p. 7.

232
 FAMILIA SINA

Fiind negustori bogaţi şi iubitori de cultură, macedoromânii din Austro-Un-

garia au contribuit considerabil la mişcarea naţional-culturală românească.
Mediul din Viena şi Budapesta a fost favorabil dezvoltării conştiinţei naţiona-
le la aromânii stabiliţi în aceste două centre.
Dintre familliile distinse din Viena, care au făcut foarte mult şi pentru
cultura şi ştiinţa din Ungaria, le enumerăm pe cele ale lui Sina şi Dumba.

Una dintre cele mai bogate familii din Ungaria, dar şi din Europa la un mo-
ment dat, a ajuns să fie în secolul al XIX-lea, familia Sina. Această familie de
macedoromâni, originară din Moscopole, prin cei patru reprezentanţi ai ei, a
contribuit în mod considerabil la susţinerea şi afirmarea mişcării culturale
româneşti din Austria şi Ungaria, dar şi la susţinerea bisericii ortodoxe din
aceste ţări.

Familia Sina a ocupat între 1788–1876 un loc de frunte în colonia aromânească
din Austria si Ungaria. După stabilirea la Viena, a ajuns celebră în lumea fi-
nanciară europeană, prin mulţimea întreprinderilor şi prin marea instituţie
financiară creată. Familia baronului Sina a făcut parte dintre reprezentanţii
aromânilor care au făcut o carieră excepţională în Europa secolelor XVIII si
XIX.
Povestea familiei Sina începe la Moscopole, la jumătatea secolului al
XVIII-lea, în metropola aromânilor, oraşul cel mai prosper din Balcani, care
în acea vreme devenise placa turnantă a comerţului între Occident şi Orient,
între Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană controlat de Habsburgi
şi Imperiul Otoman. Aici îl găsim pe Simeon Gheorghe Sina, primul dintre
bărbaţii familiei Sina, cei care care aveau să ajungă faimoşi în Europa.

Pe Sina îi putem urmări de la Moscopole la Viena, cu etape la Sarajevo şi în

Croaţia. Baronii Sina de Hodoş şi Chisdia au fost o familie de bancheri şi
întreprinzători pe timpul Imperiului Habsburgic. Ei au fost, pentru mai pu-
ţin de un secol, una din cele mai bogate şi puternice dinastii din punct de
vedere economic din imperiu, fiind cei mai crînceni concurenţi a familiei
Rothschild. Toţi succesorii de sex masculin au purtat – vreme de trei gene-
raţii – şi numele de „Simion”.

Simeon Sina (1753–1822)

La Viena, primul atestat cu numele de Sina a fost Georg Sinna Popovich în

1780, despre care nu se cunosc foarte multe informaţii. Însă cel care va face
cu adevărat pentru prima dată cunoscut numele de Sina în Imperiul Habs-

233
burgic este Simeon Sina (1753–1822). El a venit de la Moscopole în Imperiul
Habsburgic încă în timpul Mariei Tereza şi a ajuns la Viena, trecînd prin
Bosnia. Era negustor de bumbac şi tutun turcesc, din care a făcut o avere
considerabilă.
S-a născut în anul 1753 în Moscopole. A fost fiul unuia din fruntaşii
aromâni, care în anul 1788 a condus un grup de conaţionali pe drumul emi-
grării spre nord, în ţinuturile austriece, după ce locurile lor natale au fost
devastate de turci şi albanezi. Grupul respectiv s-a oprit iniţial la Slavonski
Brod (actuala Croaţie), iar o parte a continuat drumul spre Viena sau Pesta.7
Simeon Sina, ca de altfel şi ceilalţi macedoromâni, şi-a adus în noua pa-
trie şi întreaga avere adunată de mai multe generaţii sub formă de monede
de aur „dosite” în oale cu miere de albine sau ciubere cu brînză. Profitînd
de Edictul de toleranţă emis de împăratul Francisc I, el a dezvoltat rapid o
societate de cultivare şi comercializare a tutunului, a bumbacului şi a bunu-
rilor alimentare şi a sporit averea familiei.
În felul acesta a reuşit ca banca pe care o va fonda la Viena să devină a doua
din Austria, după cea a lui Rothschild. Pentru Sina ca şi pentru Rothschild,
„marele salt înainte” pare să fi fost Blocusul continental impus de Napoleon
sau mai bine zis arta de a ocoli blocusul.4 Pe lîngă aceasta, s-a ocupat cu culti-
varea tutunului în cantităţi considerabile, după metode moderne. Tutunul era
articolul de care se simţea mare lipsă în epoca războiului ruso-turco-austriac.
De asemenea, a asigurat o dezvoltare extraordinară torsului şi ţesutului de
bumbac. A ajuns să exporte tutun şi pînze în Franţa şi Italia.5
Simion a fost căsătorit de două ori. Prima soţie (1782) a fost Irene Czippe
(1767–1793) cu care a avut un fiul, pe Gheorghe Simeon Sina (1782–1856) iar
a doua (1802) a fost Katharina von Gyra (1777–1843). Cu aceasta a avut de
asemenea un fiu, pe Ioan Simeon Sina (1804–1869).
Siminon Sina a fondat, în 1798, o casă de comerţ angro în Niş . Începînd
cu anul 1803, l-a făcut pe primul său fiu Gheorghe Simeon partener în în-
treprindere.
După ce s-a mutat la Viena în 1811, bătrînul Sina a devenit supus al
imperiului austriac, primind permisiunea de a conduce o firmă de comerţ
angro şi acolo. În consecinţă, a fondat în capitala austriacă „Casa de comerţ
angro şi bancară Sina”. După achiziţia domeniilor din Banat Hodoş şi Chis-
dia el şi fiii săi au fost ridicaţi, pentru merite deosebite în sprijinirea econo-
mică a Ungariei şi Austriei, în 3 aprilie 1818, la rangul de nobili maghiari
cu titlul „de Hodoş şi Kisdia”.6
În urma morţii tatălui său, în 1822, primul născut, Gheorghe Simeon,
a preluat casa bancară sub nume propriu, fratele său vitreg, Ioan Simeon,
rămînînd doar acţionar. La 26 iulie 1832, cei doi fraţii au fost numiţi baroni
maghiari, iar la 8 martie 1838 şi baroni austrieci. De atunci banca s-a denu-
mit „Bankhaus Baron von Sina”. Pe lîngă aceasta au obţinut, în 1836, dreptul
de a purta acest titlu în Boemia, Moravia şi Silesia.

234
Gheorghe Simeon Sina (1782–1856)

Primul urmaş a lui Simeon Sina a fost Gheorghe Simeon Sina (1782–1856).
Despre el se spune că „a fost un adevărat geniu comercial”.8 Prin dezvoltarea
afacerilor cu industrializarea bumbacului, pe care îl importa din Orient,
Gheorghe Sina a reuşit, în scurtă vreme, să domine aproape toată industria,
tot comerţul şi mai ales finanţele din monarhie. Serviciile făcute imperiu-
lui, energia investită de Sina în afaceri şi foloasele aduse populaţiei austri-
ece, prin vastul său sistem comercial şi industrial, l-au făcut pe împăratul
Francisc I ca în anul 1818 să-i recunoască meritele ridicîndu-l şi pe el, ală-
turi de tată, la rangul de cavaler.9
A fost unul din cei mai renumiţi întreprinzători şi bancheri austrieci,
membru al Camerei Magnaţilor maghiari, precum şi consul general grec la
Viena, în timpul Imperiului Habsburgic. A fost un susţinător al artelor şi
al arhitecturii vieneze. Baronul a fost considerat ca cel mai bogat om din
Austria după familia Rothschild.
Din averea adunată de tatăl său, a construit o prestigioasă bancă. Şi el a
fost mare negustor, dar în afară de bumbac şi tutun, a ştiut să se folosească şi
de oportunităţile oferite de produsele ungureşti. Vindea lîna din Ungaria fa-
bricilor cehe şi morave şi furniza tutun unguresc comercianţilor francezi şi
italieni. Înainte de a deveni bancher şi antreprenor, s-a ocupat de construi-
rea căilor ferate. După În titlul de baron în Ungaria (1822) şi după intrarea
în rîndul magnaţilor unguri, în 1832 a primit şi titlul de baron în Austria.
Numele lui s-a păstrat pentru posteritate şi datorită faptului că a fost cel
mai asiduu susţinător al proiectelor contelui Széchenyi. A purtat de grijă nu
numai Academiei din Pesta, dar a construit o academie şi la Atena, pentru
greci, cu un milion de forinţi, şi a cheltuit în jur de două sute de mii de fo-
rinţi pentru a dota şi a asigura funcţionarea Observatorului astronomic din
Atena. De asemenea, a susţinut material multe evenimente de binefacere şi
numeroase iniţiative culturale în Ungaria. Găsim numele lui printre spon-
sorii Muzeului Naţional, ai Teatrului Naţional, ai Cazinoului Naţional, ai
bazilicii Sfîntul Ştefan, dar şi printre fondatorii şi sponsorii unor orfelinate,
creşe, spitale, bănci, societăţi de asigurări din Pesta. I s-a decernat titlul de
cetăţean de onoare în Buda, Arad şi Seghedin. Numele său a rămas înscris şi
în lumea literară şi ştiinţifică. Editarea ziarului Budapesti Szemle, redactat de
Csengery Antal a pornit cu sprijinul lui. De asemenea, el a fost mecenatul şi
abonatul publicaţiilor româneşti din Pesta şi din Viena.
Cu timpul, Gheorghe Simeon Sina a ajuns să posede – în Ungaria, Austria,
Cehia, Moravia şi în Principatele Dunărene – 99 domenii cu peste 240.000
iugăre, ce făceau concurenţă domeniilor conţilor de Eszterházy şi care toate
au fost investite cu inventarele „fructus instructus” cele mai bogate. În felul
acesta a devenit nu numai bancherul cel mai bogat al imperiului, ci, totodată,
şi unul din primii latifundiari ai Ungariei. A avut palate superbe în Ungaria,
Austria, Grecia, Italia, Veneţia, Paris şi în toate capitalele Europei.

235
 În urma dispariţiei familiei Grassalkovich din Gödöllő proprietatea aces-
teia, cu vestitul palat a fost cumpărată de Sina. Afacerile lui de import şi ex-
port erau atît de considerabile, încît plătea, anual, la vama cisleitană, un mili-
on fl. taxe vamale.10 Casa bancară Sina a avut legături cu toată Europa şi întreg
Orientul. La aceasta bancă, generalul Kisselef şi-a păstrat, prin 1831, caseta cu
valori.
A fost în bune relaţii cu famillile macedoromâne din Pesta. Cu corifeii
Şcolii Ardelene Samuil Micu Clain, Petru Maior şi Gheorghe Şincai, care erau
cenzori şi corectori la Tipografia din Buda, a purtat adeseori discuţii foarte
interesante. De asemenea, a finanţat apariţia cărţilor româneşti la această
tipografie, înscriindu-se ca prenumerant al acestora. (v. Anexe)

Podul cu Lanţuri porneşte peste Dunăre din piaţa Széchenyi. Ideea construi-
rii unui pod care să lege Buda şi Pesta a fost prezentă, sub diferite forme, pe
agenda Locotenenţei, încă din timpul domniei lui Iosif al II-lea (începînd
din 1780–1790). Membrii Asociaţiei pentru pod (Budapesti Hídegyesület),
constituită în 1832, l-au ascultat adînc impresionaţi pe groful Széchenyi Ist-
ván, care a arătat că podul prin construcţie era, pe deoparte, un monument
industrial în domeniul transporturilor, iar pe de altă parte, o realizare teh-
nică deosebit de modernă, deoarece cu zece ani înainte, nimeni nu ar fi
putut construi un asemenea pod, nicăieri în lume.
Studiul pentru proiectul de construcţie a fost întocmit pe baza
experienţelor adunate de Széchenyi în Anglia. El l-a elogiat pe bancherul
din Viena, Gheorghe Sina, pentru finanţarea construcţiei, tot aşa cum a elo-
giat personalităţile, care au avut un rol primordial în realizarea podului, în
persoana a doi englezi cu acelaşi nume: proiectantul William Tierney Clark
şi arhitectul Adam Clark, cei care au supravegheat lucrările la faţa locului.
Dieta a votat începerea lucrărilor de construcţie prin legea numărul XXVI.
din 1836, iar acestea au început în 1839, piatra de temelie fiind pusă de
către comandantul austriac de oşti din timpul războaielor napoleoniene,
arhiducele Carol, pe data de 24 august 1842, în barajul de închidere de pe
malul dinspre Pesta.
Gheorghe Sina, care avea relaţii cu Ungaria, a luat parte la activitatea de
reconstrucţie a Budapestei. În calitate de acţionar principal, alături de contele
Széchenyi István a contribuit la construirea Podului cu lanţuri din capitala Un-
gariei. Este interesant de remarcat aici că Sina introducea în afacerile sale şi pe
alţi macedoromâni, în special pe descendenţii acelor familii care au părăsit
împreună cu familia sa locurile natale, la 1788, sub conducerea lui Papa-Iani
şi a bătrînului Sina.
Astfel, cînd Gheorghe Simeon Sina a preluat – în calitate de acţionar
principal – întreprinderea Podului cu lanţuri din Budapesta, el s-a adresat
pentru confecţionarea furniturii de lemn a construcţiei, lui A. Popovici din

236
 Simion Sina senior Gheorghe Sina, 1818

Gheorghe Sina, 1839 Gheorghe Sina

237
Slovenski-Brod (Slavonia), care nu e altul decît descendentul lui Papa-Iani,
scriindu-i că această nouă concesiune va fi şi pentru el un cîştig foarte bun.11
Suspendarea podului cu ajutorul lanţurilor s-a realizat în vara anului
1848. Széchenyi însă nu a mai putut trece peste Podul cu lanţuri finalizat.
Destinul necruţător a făcut ca, pe data de 20 noiembrie 1849, podul să fie
inaugurat şi deschis pentru circulaţie de către generalul Julius Haynau, co-
mandant suprem al împăratului în timpul represiunilor ce au urmat după
lupta pentru independenţă. Cu toate acestea, opera de artă şi-a îndeplinit
misiunea istorică, de a uni cele două oraşe surori. Pe pilonul podului au fost
încrustate cu litere de aur numele lui Széchenyi şi, alături, pe merit, şi cel al
macedoromânului Gheorghe Sina.

Proprietarul al unei averi uriaşe, Gheorghe Simino Sina nu a putut să nu

achiziţioneze şi nenumărate proprietăţi în toate ţările Europei, unde îşi des-
făşura activitatea financiară. De cele mai multe ori, erau domenii ce apar-
ţinuseră unor familii nobile, care scăpătaseră. Lista acestor domenii, care îi
aparţineau în cadrul Imperiului, cuprinde aproape treizeci de proprietăţi.
Pentru memorie vom menţiona cîteva din cele aflate în Transilvania: Bistri-
ţa, Arad, Topliţa, precum şi domeniul Dudeşti, cumpărat dela familia Dud-
escu, în Muntenia.

Castelul din Gödöllő, cumpărat de George Sina în 1850, şi moştenit de Simeon

Sina după moartea acestuia, în 1856, nu a fost decît o investiţie financiară.
În cursul celor paisprezece ani cît au fost proprietarii castelului, membrii
familiei Sina nu au locuit la Gödöllő şi, în cele din urmă, l-au vîndut unei
bănci belgiene în 1864.

În arhitectura arădeană, un loc deosebit de important îl ocupă şi azi clădi-

rea Catedralei Ortodoxe Române cu hramul „Naşterea Sf. Ioan Botezatorul”.
Biserica a fost construită între anii 1862–1865, în stil baroc. Lucrările au fost
conduse de arhitectul Czigler Antal, originar din Giula. La ridicarea biseri-
cii, principalii sponsori au fost familia Mocioni şi bancherul Gheorghe Sina de
la Viena, care au făcut donaţii deosebite pentru ridicarea lăcaşului de cult
pentru arădenii, care în acel moment istoric nu aveau o biserică catedrală.12

În anul 1882, Episcopia Aradului, sub conducerea lui Ioan Meşianu, a in-
tervenit pe lîngă baroneasa Ifhigenia Sina din Viena (văduva lui Simeon
Sina) pentru a dona diecezei o parte din intravilanul său din Arad pentru
construirea unei clădiri noi pentru Institutul teologic-pedagogic. (v. Ane-
xe). Noua clădire a fost construită până în anul 1885, iar din anul şcolar
1885–1886 institutul s-a mutat în noua clădire. Aşa Aradul a beneficiat de
generozitatea familiei Sina.

238
 Podul cu lanţuri

Podul cu lanţuri finanţat de Gheorghe Sina şi Széchenyi István a fost primul pod care a
legat Buda şi Pesta

239
Domeniul Călacea s-a aflat pentru o perioadă de timp în proprietatea ban-
cherului vienez Gheorghe Sina, cel mai mare proprietar din Banat. Acesta
a întreţinut relaţii bune cu românii din Călacea, dar şi cu alţi români de
seamă din imperiu, cum ar fi Andrei Şaguna. El s-a dedat mai multor acte
de binefacere în favoarea românilor din Călacea, printre care a sprijinit şi
biblioteca românească.

Sina a avut merite mari în înfiinţarea Institutului Politehnic (în prezent

Universitatea Tehnică) din Viena. De asemenea, l-a însărcinat pe arhitectul
Theophil Hansen cu construcţia observatorului din Atena (1845) precum
cu planificarea unei universităţi în capitala greacă.

Pentru extinderea Bisericii Greceşti din Viena l-a angajat tot pe arhitectul
Teophil Hansen, care îşi desfăşura activitatea la Atena. Colaborarea fructu-
oasă cu Hansen l-a determinat pe acesta din urmă să se stabilească la Viena,
unde a realizat proiectul clădirii Consiliului Imperial din Viena, actuala
clădire a Parlamentului Austriei.

„În capitala Imperiului austro-ungar, Sina construieşte palatul Sina, în

spatele Domnului Sf. Ştefan, pe partea stîngă. Din păcate, el a ars într-un
incendiu şi a fost reconstruit. Actualmente, clădirea aduce cu palatul isto-
ric Sina, dar este puţin diferită. Acest baron Sina de Hodoş şi Chizdia, în
calitate de ambasador, la recepţia pe care o oferă pentru construcţia pala-
tului, îl invită pe Strauss să încînte auditoriul cu cîteva compoziţii proprii.
În cinstea lui, Strauss compune polca grecească. Şi azi, dacă intrăm pe pa-
gina de internet a lui Strauss, vedem că polca grecească a fost compusă în
onoarea baronului Sina. La balul de recepţie, cînd Strauss doreşte să cînte
polca grecească, îl întreabă pe baron cui doreşte să o dedice. E o enigmă şi
azi deoarece baronul a spus că o dedică baroanei Maria de Sina de Hodoş
şi Chizdia. O săptămînă întreagă Viena vuieşte deoarece nicio femeie din
familia Sina nu se numea Maria. Nu se ştie nici azi cine era Maria. S-ar pu-
tea să fi fost o fiică rezultată dintr-o legătură extraconjugală a baronului.”13

La 18 mai 1856, baronul Gheorghe Simeon Sina a murit în vîrstă de 74 de ani.

A fost căsătorit cu Ecaterina Derra14 şi a avut un singur fiu, pe care îl boteză
după obiceiul strămoşesc, cu numele bunicului, Simeon. Acestuia îi lăsă în-
treaga avere, evaluată la circa 80 milioane florini.15
La moartea sa, statul îi datora 3 milioane fl. După George Simon o stra-
dă a fost denumită, postum, Sinagasse în sectorul vienez 22, Leopoldstadt
(1877), mai înainte Jägergasse.

Întemeietorul Casei Sina, cea de-a doua putere financiară la Viena după
Banca Rotschild, Gheorghe Sina a servit ca model pentru personajul central
din romanul „Omul de Aur” (Aranyember) al lui Jókai Mór.

240
 Podul cu lanţuri (1870)

Blazonul familiei Sina pe

pilonul podului cu lanţuri

Groful Széchenyi István

241
Ioan Simeon Sina (1804–1869

Al doilea fiu, provenit din a doua căsătorie a bătrînului Simeon Sina, Ioan
Simeon Sina (1804–1869), a fondat în anii patruzeci al secolului al XIX-
lea pe propriatatea sa din Szent-Miklós în Ungaria una dintre cele mai mari
fabrici de zahăr din sfeclă de zahăr din Austria, a cărei rentabilitate însă a
scăzut în timpul anilor extremi. Avînd pierderi materiale semnificative, a
preferat închiderea fabricii.
A rămas însă co-partener al băncii fratelui său, dar cu o anuitate de
numai 60.000 fl. pe an. De atunci, vienezii l-au poreclit întotdeauna, spre
deosebire de fratele său vitreg extrem de bogat Gheorghe, „Sina cel sărac”.
Totuşi el a jucat pentru mai mulţi ani un rol important în societatea viene-
ză. Ioan Sina a ocupat posturi oficiale înalte. A fost, între altele, director al
Băncii Naţionale, a căii ferate de stat şi preşedinte al cunoscutei societăţi
„Donaudampfschiffahrtsgesellschaft”. Din motive de sănătate, a fost forţat
să demisioneze din toate aceste funcţii la Viena, şi într-o dimineaţă, la în-
ceputul anului 1869, ziarele au raportat, că a murit de apoplexie la micul
dejun. Ioan Simeon Sina a fost căsătorit cu Marie von Nicarussi (n. 6 aprilie
1818), însă soţii nu au avut copii.16
Ca şi alţi membri ai familiei, Ioan Simeon Sina a sprijinit foarte mul-
te lucrări şi acţiuni de binefacere, printre care enumerăm şi biserica din
Lébény, care în 1841 a fost distrusă într-un incendiu. El a finanţat întreaga
renovare a acesteia, între 1862–1865, ca patron al parohiei .17 (v. Anexe)
De asemenea, la fel ca şi fratele său vitreg, Gheorghe, şi el l-a ajutat, pe
Andrei Şaguna, cu care erau rude. În 1858 a donat 600 fI, pentru ridicarea Ca-
tedralei din Sibiu.18

Simeon Gheorghe Sina (1810–1876)

Unicul fiul al lui Gheorghe, Simeon Gheorghe Sina (1810–1876) a moştenit o

avere formidabilă şi a continuat afacerile familiei, luînd parte activă la ori-
ce operă de reorganizare economică sau financiară a ţării în care a trăit. A
fost cel puţin tot atît de renumit ca tatăl său, fiind recunoscut în domeniul
organizării vieţii economice şi financiare, ca şi în crearea de instituţii de
binefacere. A contribuit „cu dărnicie, la înfăptuirea Creditului agrar ungar,
la întemeierea Societăţii de asigurare maghiară, la promovarea căilor ferate
şi a navigaţiei cu vapori, la canalizarea fluviilor, la ridicarea şi îndreptarea
agriculturii, s-a îngrijit de şcoala şi de educaţia poporului, a creat Muzeul
Naţional, Spitalul de copii şi alte spitale, leagăne, orfelinate, Institutul or-
bilor, Academia comercială, Teatrul Naţional, Conservatorul, Corpul pom-
pierilor, Casina naţională, Basilica din cartierul Leopold, Casa artelor fru-
moase şi mai presus de toate Palatul Academiei de ştiinţe maghiare; toate îi
vestesc numele ca unui întemeietor”.19

242
 Casa Derra, care a fost moştenită de familia Sina

Baronul Eötvös József decenii de-a lungul Ioan Sina

a locuit în casa Derra-Sina

243
 Victor Papacostea, în opera citată, scrie astfel: „În faţa acestei măreţe
opere, un glumeţ ar putea spune, că baronul Sina a întemeiat… cu ajutorul
ungurilor – statul maghiar însuşi!”20
Simeon Sina între 1856–1876 a dat peste 550.000 fl. pentru scopuri cul-
turale şi filantropice.A ajutat multe întreprinderi culturale şi bisericeşti din
Viena, Pesta, Banat şi Ţările Româneşti. Continuînd tradiţia tatălui său şi el l-a
ajutat pe Andrei Şaguna, donând, pentru ridicarea Catedralei din Sibiu, 3000
fI.21 A sprijinit ani de-a rîndul societatea studenţilor români „România Jună”
din Viena. (v. Anexe)

În 1858, pe Simeon Gheorghe Sina îl găsim ca membru în comitetul de di-

recţie al Academiei Maghiare. La întemeierea acesteia s-a subscris cu 80.000
fl. Portretul său tronează la loc de cinste în sala mare a celui mai important
edificiu al ştiinţelor, din Ungaria.
Palatul Academiei Ungare de Ştiinţe este o clădire dominantă în piaţa
Széchenyi. Familiile macedoromâne au contribuit din plin la realizarea lui.
Academia, această citadelă a culturii maghiare, care avea ambiţia de a ori-
enta dezvoltarea economică, socială şi culturală a ţării, nu dispunea de un
sediu permanent în anii 1850. Între 1825–30, academicienii se întruneau
încă la Bratislava, în sala nobiliară. La Pesta, Academia a închiriat cîteva
săli din palatul Nako, unde îşi ţinea biblioteca şi erau organizate şedinţele
directorilor şi ale comisiilor. În 1859 s-a iniţiat o colectă publică, la apelul
lansat de contele Dessewffy Emil, preşedintele Academiei din acel timp.22
Însă, chiar înainte de începerea colectei, pe data de 14 august 1858, baronul
Simion Sina , membru al dinastiei macedoromâne Sina, a donat optzeci de
mii de forinţi, aceasta fiind prima şi cea mai mare donaţie pentru ridicarea
edificiului Academiei. Baronul a redactat la Viena scrisoarea şi Actul de con-
stituire, prin care fixa condiţiile de folosire a donaţiei.23 Pentru recunoaşte-
rea meritelor sale, în 1858, Sina a fost ales membru al conducerii Academiei.
Sina a susţinut şi Teatrul Naţional, acordînd subvenţii chiar şi pentru
institutul de pensii al teatrului. De asemenea, a susţinut material colecţia de
numismatică a Muzeului Naţional, precum şi pe unii pictori maghiari (Izsó
Miklós, Barabás Miklós).24

Deşi era macedoromân, deşi venea des în atingere cu cercurile aromâneşti

din Viena şi Budapesta, deşi luase legătura şi cu societatea românească din
Principate, unde avea rude şi prieteni – totuşi baronul Simeon Sina a fost
un mare filoelen. Nu şi-a uitat patria de origine, devenită între timp Regatul
Greciei. Academia din Atena (pentru care a donat 1.000.000 fl.), o clădire
monumentală, este şi contribuţia sa, opera de admiraţie şi iubire închinată
spiritului elen, în a cărui renaştere, marele bancher macedoromân a crezut cu
pasiune pînă la moarte. (Aproape de Academie – clădire neoclasică constru-
ită de Hansen, vienez de origine daneză- una din străzile din centrul Atenei

244
Fabrica de zahăr a lui Ioan Sina din Mosonszentmiklós (1848) a fost cea mai mare în
Europa la vremea respectivă

Tînărul Simeon Sina Simeon Sina

245
poartă azi numele său.) Recunoscătoare, Grecia îl numeşte ministrul său la
Viena, München şi Berlin.
„Această generozitate faţă de Grecia, familia Sina o împarte de fapt cu
alte familii bogate de origine aromână. De pildă familia Averoff, pentru a nu
cita decît pe cea mai ilustră. Aceasta l-a determinat pe Victor Bérard, celebrul
profesor de la „École des Sciences Politiques” din Paris să spună: „Valahii au
fost, de 50 de ani, binefăcătorii elenismului. Aproape toate monumentele din
Atena, Academia, Observatorul, Polytechnion etc. au fost construite de va-
lahi. Aproape toţi donatorii celebri, ale căror donaţii şi cadouri au sprijinit
statul şi comunităţile greceşti, sunt de rasă valahă: baronul Sina este un valah
din Moskopolis; Dumbas e valah din Nikuliţa; Tuşiţă, Sturnari, Averof sunt
valahi din Meţovo”.25
Cu toată aplecarea baronului Sina spre patria sa de origine, Principatele
româneşti nu i-au rămas cu totul străine. În primul rînd el avea în Bucureşti
rude: familia gramaticului Costache Zehane, care îi era nepot şi era căsătorit cu
Elena Papadopol. În al doilea rînd, avea relaţii cu domnitorul Alexandru Ioan
Cuza. Printr-o scrisoare, Sina îl anunţa pe domnitorul român despre călăto-
ria, pe care vrea s-o întreprindă în Principate şi despre dorinţa de a investi
noi capitaluri în diferite întreprinderi româneşti. În scrisoarea de răspuns din
28/7 iulie 1865, Cuza îşi exprimă regretul că nu l-a putut întîlni pe faimosul
bancher. Încheind, domnitorul român menţionează că, venind în ţară, ban-
cherul macedoromân se va convinge personal că marile capitaluri îşi pot găsi
o întrebuinţare foarte profitabilă în Principatele-Unite.26

Nobilul a avut deja devreme posibilitatea de a acţiona în afaceri bancare sau

industriale independent şi cu bunăvoinţa tatălui său. După moartea părin-
telui, el a fost singurul moştenitor al unei averi imense, dobândind în soci-
etatea austriacă în scurt timp o poziţie în care a fost perceput mai puţin ca
proprietar de mari bogăţii, cît mai curînd ca un folositor al banilor pentru
cele mai nobile scopuri. Pe lîngă sprijinul pentru numeroase instituţii pu-
blice, el a susţinut şi promovat mulţi artişti, pictori, scriitori şi sculptori, dar
şi oameni săraci sau cu probleme financiare, oferind din anii 1840, anual,
în medie peste 100.000 de guldeni. De asemenea a mărit, după preluarea
moştenirii sale, salariile angajaţilor săi de peste tot în mod remarcabil.
În 1857, Simeon de Sina l-a delegat pe cunoscutul arhitect Theophil
Hansen, cu cumpărarea terenurilor necesare pentru construcţia Universită-
ţii de la Atena. Hansen a proiectat planul acestei clădiri deja la dispoziţia lui
Gheorghe Simeon, tatăl lui Simeon. Apoi baronul a sprijinit financiar cea
mai mare parte a construcţiei universităţii. El i-a obligat printr-un codicil pe
moştenitorii săi, ca, dacă suma de un milion fl., avizată pentru construcţia
ei, nu va fi epuizată pînă la moartea sa, banii rămaşi să fie folosiţi pentru
acest scop.
Simeon Sina, a funcţionat din 1856–1858 ca şi consul general grec la

246
Ipfhigenia Sina, născută Ghica Constantin Ghica, socrul lui Simeon Sina

Familia Ghica la moţia din Belatinc, comitatul Zala

247
Viena şi din 1858-1864 ca Ministru Plenipotenţar al Greciei în Viena, Mün-
chen şi Berlin. Când din cauza bolii a fost obligat să renunţe la această func-
ţie, în locul lui a fost numit ginerele său Grigore Ipsilanti.
În acest timp a condus oficial mai departe Banca Baronilor de Sina,
deşi în realitate l-a delegat să se ocupe de aceasta pe unchiul său Ioan Sina.
După moartea rudei sale, şi-a reluat afacerile. Mai departe i-a numit testa-
mentar pe prietenii săi apropiaţi, cavalerii de Metaxa şi de Zechani ca noi
şefi ai întreprinderii.27
În afară de preocupările sale de bancher, diplomat şi moşier, Sina a mai
deţinut multe funcţii înalte. Astfel a fost membru al Casei Magnaţilor din
Ungaria, membru al Senatului dirigent al Academiei de Ştiinţă a Ungariei şi
al Academiei de Arte Frumoase din Viena precum şi director al Consiliului
general de credit bancar ungar.

Simeon Gheorghe Sina a murit la 15 august 1876 în noul Palat Sina, situat
în centrul Vienei, pe Hoher Markt 8-9., şi a fost înmormîntat în Austria, în
mausoleul familiei din Rappoltskischen. Cu acest prilej, academicianul Tóth
Lőrinc a rostit un panegiric în numele Academiei Maghiare, care, după aum
am arătat, a fost una din numeroasele fundaţii ale lui Sina.
Al patrulea Sina a fost căsătorit cu fiica proprietarului Constantin Ghyka de
Desenfalva, alt fruntaş al coloniei macedoromâne din Pesta. (Un Ioan Emanuil
Ghyca de Desenfalva se găseşte pe lista celor care alcătuiau la 1819 Eforia fon-
dului şcolar greco-oriental din Buda.) Din această căsătorie s-au născut 5 fete
şi 1 băiat.28 Fiul şi una din fete au murit.

„Rămas fără descendenţă masculină, Simeon Gheorghe Sina a vizat foarte sus
pentru cele patru fiice ale sale: va căsători două dintre ele cu coborîtori din
domni fanarioţi – un Ipsilanti şi un Mavrocordat –, a treia fiică, cu purtătorul
unui mare nume autriac, contele de Wimpffen; în fine, ultima dintre fete, cu
ducele de Castries. Această fiică va deveni cumnata unui viitor preşedinte al
Republicii Franceze, mareşalul de Mac-Mahon! Ginerii din aceste familii atît
de înalte au avut grija – cel puţin cei doi occidentali – să risipească cît ai bate
din palme superba zestre a soţiilor lor”29
Astfel, una dintre cele mai mari averi din Europa, devenită zestrea celor
patru fete, moştenitoarele ultimului baron Sina de Hodoş şi Chizdia, se va
risipi în cele patru zări.

248
 Simeon Sina cu soţia sa

Anastasia Sina, fata lui Simeon Sina Ipfhigenia Sina, fata lui Simeon Sina

249
 ANEXE
1

Act de donaţiune

În sinodulu eparchialu din anulu curinte Preasânţia Sa Dlu Episcopu

diecesanu aduse la cunoscinţa sinodului îngrigirea ce a luatu pentru înfiin-
ţarea unui seminaru diecesanu, în care scopu Pr. S. S. a recursu la mariui-
mitatea Dnei Baronesa de Sina, rugîndu-o ca să doneze ori să cedeze diecesei
pre lângă unu preţu moderatu casele din strada „Sina” şi „Păunii” din Arad
pentru fondulu seminarían.
În urmarea acestei rugări Dna Baronesa de Sina prin documentulu din
8/20 Noemvre a. c. în scopulu promovărei culturei religióse morale a do-
natu diecesel române gr. or. arădane unu intravilanu de 1000 cadastrale.
Cătră acesta, inmediatu lângă acelu intravilanu, consistoriulu eparchialu a
cumpărat din realităţile Dnei Baronese unu locu cu unu magazin mare în
preţu de 8000 fl. v. a. care va fi transformatu în localu seminariulu. Hârtia
de douaţiune a Dnei Baronese de Sina este aceasta:
Înspirată de pietate şi condusă de dorinţa mea sinceră de a contribui
şi eu după putinţă la lăţirea dumnezeesciloru învăţăturli ale adevăratei
morale creştine, aşa precum se propagă acestea după principele bisericeí
nóstre greco-orientale – în sînul poporului aparţinetoriu acestei confessi-
uni, şi spre a poté şi eu veni în ajutoriu diecesei greco-orientale a Aradu-
lui la înfiinţarea unul seminariu în Aradu pentru crescerea preoţiloru şi
înveţătoriloru, a cărui trebuinţă este atât de multu semţită, am aflatu de
bine a dona diecesei greco-orientale a Aradului din întravilanulu meu, afla-
toru pre teritoriulu oraşului liberu regiu Arad, descrisu în protocolulu cărţii
funduarie Nr. 143 sub A + 3 Nr. top. 1204 şi constătătoriu din 2666 cadas-
trale liberu de orice sarcină partea situată cătră strada Sina cu o suprafaţă în
mărime de 1000 cadastrale, aşa precum se află ea astăzi, şi pre cum se vede
din planulu alăturatu, ca parte întregitoare la acestu documentul în carele
partea donată este încisă între literile A B C D şi colorată galbenu – cu acea
destinaţiune din partea mea ca donatoriă, ca acestu arealu nici odată se nu
se poată întrebuinţa spre altu scopu, decât spre zidirea şi susţinerea unui se-
minariu pentru creşcerea preoţiloru şi înveţătoriloru – spre care scopu şi-a
datu deja învoiela şi sinodulu eparchialu gr. or. din Aradu în şedinţa ţinută
la 27 Aprile a.c.
La aceasta decisiune a mea mă vedu îndemnată, cu atât mai vârtos, cu
cât prin acesta stradă, care poartă numele neuitatului meu bărbatu se va orna prin
unu institutu demnu, menitu, a promova scopurile, ce le urmăresce religiunea
creştină.
Mai departe me învoiescu, ca numitulu arealu în mărime de 1000

250
 Clădirea Academiei Maghiare de Ştiinţe

Mauzoleul familiei Sina

251
cadastrale fără ulteriora ascultare a mea la cererea şi pre spesele numitei
diecese să-se descrie în cartea funduarie, de pre numele meu, se formeze
unu complecsu separatu, şi să-se înducă acolo, ca proprietate eschisivă a
diecesei greco-orientale a Aradului pre lângă condiţiunea aretată mai sus, şi
se treacă în posessiunea legală şi eschisivă a acestei diecese.
Pentru adeverirea celoru de sus am semnatu acestu documentu cu
mâna mea proprie, lângă care semnătură urmează şi legalisarea notarială a
subscrierii mele.

Viena, în 8/20. Noemvre 1883.

Ifigenia Baronesa Sina, m. p.
[Biserica şi Şcoala, 1883, nr. 49]

Mihai Eminescu: Dare de samă despre mişcarea literară a

românilor în anul 1819
Avem înaintea noastră un volum dintr-un fel de revistă românească, din
a. 1820, numită Biblioteca. Acest mănunchi conţine sub titlul „izvodul căr-
ţii” o dare de samă despre mişcarea spirituală a românilor în anul 1819.
Reproducem următoarele:
(…) Ciudat rol joacă în aceasta dezvoltare „românii din Makedonia, ce lăcu-
iesc sub stăpînirea crăimei Ungariei”. Deşi n-au fost dedaţi a citi româneşte,
totuşi cumpără cărţi sau ajută la tipărirea lor. Ei îşi aduc în biserica din Pesta
un preot român din Banat, care asemenea e traducător de cărţi, căci se zice
că el va publica un op intitulat Teofron. Tot de români macedoneni, între
care se află şi „filozofi întregi” se numără prea învăţatul Dimitrie Darvar (din
Viena), „carele mai multe cărţi au dat la lumină în limba grecească”. Emanoil
Ghica de Dejanfalva (tot român) ajută tipărirea unui lexicon sîrbesc, Simeon
Gheorghe Sina cumpără cărţi româneşti pe sama tinerimii din satele sale. Constantin
Ghica, Zenobie Pop, în fine Mihail Boiagi (cunoscutul actor al gramaticei ma-
cedoromâne) care scrie o carte numită Lumea închipuită (Orbis pictus). Ar fi
interesant de-a şti dacă Boiagi n-a scris cumva aceasta carte în dialectul ma-
cedonean chiar. Teodor Tyrca dă 5000 fl. Ajutori pentru tipărirea lexiconului
sîrbesc. Tot între macedoromâni se găsesc oameni care întreţin tineri români
cu „hrană, îmbrăcăminte şi ajutorinţă” la şcoalele superioare din Pesta. Ei
sînt fraţi şi se numesc Atanasie si Constantin Grabovschi. Cel puţin 50 de fami-
lii macedoromâne se văd interesîndu-se de dezvoltarea culturei româneşti.

[Convorbiri literare, 4 iulie 1876 ]

252
 3
Prenumeranţii Bibliotecii Româneşti (1829)
redactată la Buda, de către Zaharia Carcalechi
Viena Ex.
Împărăteasca şi Crăiască Bibliotecă 1
Prea învăţ, şi mărit. Domn. Bartolomeus Copitar C. C. a Cărţilor Revizor, şi
mădulariu Corespondenţii de înalte învăţ, din Varşau, şi însoţiet. de Liter.
din Cracau 2
Prea măritul Domn Georgie S. Sina Director la Naţional. Banc şi nobil de
Hodoş şi Cizdia 5
Prea învăţ. Prof. D. Mihail Boiagi 1
Cinstiţi Dom. Crippner şi fiul k. k. Priv. Neguţător, mari de Indich (Văpsele)
1
[Transilvania, 1905, nr. III, p. 128.]

4
Die Romanen der österreichischen Monarchie. Heft. I–III. Wien,
1849–1851.
Cuprinde o culegere de documente asupra evenimentelor din Transilvania
din anii 1848-1851 cu rapoartea ale lui Avram Iancu, Simeon Balint şi Axente
Sever, culese în Munţii apuseni.
Cartea a fost redactată de A. T. LAURIAN, iar după alţii de Ioan Maiorescu
şi tipărită cu banii baronului SINA.
B. Acad. Rom. Bucureşti S. 6557–8577 şi alte exemplare

[A. Veress, Bibliografia română-ungară,vol. 3. Românii în literatura ungară şi un-

gurii în literatura română: 1939–1878, Bucureşti, 1935]

5
Marele foc din 1847 (Bucuresti)
(…) Bancherii şi oamenii de afaceri au dat: M. Obrenovici, cneazul sârb
(31.500 lei), fraţii Ghermani (22.650), fraţii Xenocrat (6.300), L. Zerlendi
(3.150), baronul Sina din Viena, prin Gh. Opran (20.000), Hagi Pop, pe ace-
eaşi cale (2.000). Hillel Manoah, bancherul al cărui contoar arsese deopo-
trivă, a constituit un comitet care a strâns ajutoare din Moldova, împreună
cu spătarul Vasilache Alecsandri, din străinătate şi de la Giurgiu (…)

[http://www.bibmet.ro/Uploads/Biblioteca_Bucurestilor_2005_nr3.pdf]

253
 6

Széchenyi István levelezése Sina Györggyel

51 Georg Sina bárónak

Bécs, 1836. május 20.

Méltóságos Báró!

Engedje meg, hogy a kérést, melyet Önnek legutóbb élőszóval előadtam,

most még egyszer e sorok által megismételnem szabad legyen. A Pesti Ca-
sino Társulatnak, melynek szerencséje Önt is tagjaihoz számíthatni, óhaja,
hogy végre saját helyiségekkel bírjon, így e célra Pest városának egy meg-
felelő negyedében egy házat vásároljon, s ezt igényei szerint alakítsa ki, és
rendezze be.

Önnek Pesten két háza van, amelyeket fekvésütk a Társulat számára kívá-
natossá tesz. Az egyik a Híd utcában szorosan a Kemnitzer-féle ház mellett
van, a másik a színházzal szemben a Hid utcában egy sarokház.

Arról van szó tehát, hogy Ön hajlandó volna-e, és milyen feltételekkel e

házak egyikét a Társulatnak átengedni. Hogy Ön számos köztisztelt embert
összekapcsolna, amennyiben e Társulat jobb megalapozását segítené, nem
kell Önnek mondanom, mert azt Ön ugyanolyan jól tudja, mint én, s így
csak arra szorítkozom: kérni Önt, méltóztassék az Önhöz intézett kérdésre
nekem hamaros és szíves választ adni; nekem, akit kérem, hogy Ön a Társu-
lat fizető kezesének, egyszóval képviselőjének tekintsen.

Megragadom az alkalmat, hogy Önt legkiválóbb tiszteletemről újból és új-

ból biztosítsam, ki vagyok Méltóságod legkészségesebb szolgája

Bécsben, 1836. május 20-án

gr. Széchenyi I.

55 Georg Sina bárónak

Pest, 1837. Március 12.

Méltóságos Báró, Igen tisztelt Barátom!

Mielőtt Orsovára utazásomat megkezdem, a pesti híd-ügyben Önnel közöl-

nöm kell a következőket.

254
Tegnap Ő cs. Fenségénél, a főherceg Nádornál jelentkeztem, s mikor a szó
Önre fordult, Őfőméltósága így szólt:,,Kívánatos volna, hogy Sina báró va-
lamilyen nyilatkozatot, ha csak főbb vonásokban is, mihamarabb beküld-
jön, hogy az országos bizottságot még a tavasz eltelte előtt összehívhassam,
és a nyár legalább előmunkálatokra fordíttassék, mert különben nagyon
is sok időt vesztünk” S mikor azt kérdeztem, szabad-e ezt Őfőméltósága
nevében Önnel közölnöm, Ő cs. Fenségétől nemcsak az engedélyt, hanem
egyenesen az utasítást kaptam ezt megtenni.

Április 1-én bizonyosan újra itt leszek; küldjön Ön tehát addig hozzám
nyilatkozatot, melyet Ő cs. Fenségének benyújtandok. Ám ha Ön addig el-
határozásra nem juthatna, úgy küldje hozzám – mint arra Önt legutóbbi
levelemben kértem – legalább embereinek egyikét néhány napra, s én nem
kétlem, hogy eredményre jutunk.

A főherceg az országos bizottságot elegendő ok nélkül semmiképp nem hív-

hatja össze. Az Ön első nyilatkozatára például ezt nem tehette, mert arra a
bizottság mást nem mondhatott volna, mint ami már a 26. törvénycikkben
tisztán olvasható. A törvény az első lépés, és ezt kormány és nemzet egye-
sülten megtette; a második lépést most a vállalkozóknak kell tenniök.

Valóban úgy hiszem, hogy szinte elegendő volna, arnennyíben Önnek ag-
gályai volnának, ha Ön a főhercegnek és a bizottságnak valami ilyesmit
mondana: Buda és Pest között állandó összeköttetés megalapítását vállalni
kívánom, amennyiben az technikai és pénzügyi tekintetben megvalósítha-
tó. Mindenekelőtt azonban a tárgyat olyan egyénekkel kell megvizsgáltat-
nom és olyanokkal kell terveket készíttetnem, kik hasonlót már teljesítettek.
Ez pedig nagy kiadások nélkül el nem végezhető. Ezért mindenekelőtt Ő cs.
Fenségétől és az országos bizottságtól oly biztosítékot óhajtok, miszerint
minden ezt illető kiadásom megtéríttetik abban az esetben, ha Buda és Pest
között állandó összeköttetés létrehozása akár más vállalkozóknak adatnék,
akár a legmagasabb kormányzat vagy maga az ország által vállaltatnék.

Ő cs. Fensége erre következőleg a küldöttséget tüstént összehívhatná, és az

Ön részéről az első lépés megtörténne, és a többi reá következne. Ám jobb,
sokkal jobb volna, ha Ön azon nyomban az ügyet kezébe venné.

Lehetetlen minden finomabb árnyalatot írásban úgy megtárgyalni, mint

élőszóban. „Hidat”, „egy hidat” például soha nem mondanék, hanem „ál-
landó kapcsolat megalapítását”, mert ez utóbbi nem zár ki két hidat, s kö-
zelebbi megvizsgálás nyomán talán kiderülne, hogy a vállalkozók számára
két híd építése előnyösebb.

255
Tiszteljen meg kedvező válasszal mihamarabb, és tartson meg jóindulatá-
ban.

Pesten, 1837. március 12-én.

Az Ön kész sz[olgája] és b[arátja] gr.
Széchenyi István

92 Georg Sina bárónak

Pest, 1839. március 16.

Méltóságos Báró úr!

Igen tisztelt Barátom!

Önnek f. hó 14-kén kelt levele végre meghozta a rég óhajtott hírt! Hála
Istennek! A hosszas várakozás majdnem kifárasztott. Most már egy percet
sem mulaszthatunk el, hogy mind a további engedményeket, mind egyéb
dolgokat, melyek még megvitatandók és megállapítandók lesznek, minél
hamarább folyamatba indítsuk. Engedje meg tehát, hogy röviden némely
dolgokra figyelmeztessem Önt.

Most arról van szó, hogy a Duna Buda és Pest közt szabályoztassék! Az
országgyűlés bizonyára meg fogja pendíteni e tárgyat. Ez igen kedvenc té-
mája a főherceg nádornak, ki ez ügyben igen illetékesnek tartja magát. Én
már láttam a szabályozási terveket. Mindenekfelett az van tervben, hogy
a Duna a két város közt összeszoríttassék úgy, hogy a Nákó-féle ház és az
aerarialis raktárak közti tér, mely jelenleg mintegy 240 ölnyi széles, 185
ölnyire szoríttassék össze. Mindez igen helyesen van, mert a rövidebb híd,
ha jelentékenyen nem is olcsóbb, de mindenesetre tömörebb és szilárdabb
lesz. Minthogy azonban Clarknek mindaddig meg van kötve a keze, és ő
tökéletesen kimerítő részletes tervvázlatokat szolgáltatni nem képes, míg
nemcsak a hely, hanem a híd megfeszítésének hosszúsága is az utolsó hüve-
lyig megállapítva nincs, szerfelett fontos, hogy ezen ügy rögtön és de facto
elintéztessék, azaz, hogy be ne várjuk, míg az emlitett szabályzási terve-
zetek elkészíttetnek, megvizsgáltatnak, ellenőriztetnek, kijavíttatnak stb.,
mire tán 10 év sem volna elegendő, hanem hogy a főherceg rövid úton a
szélességet, például 200 ölre meghatározza, Clark ezen alapon tervét el-
készítse, és a hidat ennek értelmében felépítse stb., és így a Dunának a két
város közti szabályozása a híd építésétől függjön, nem pedig megfordítva, a
híd építése az ingatag szabályozási tervezetektől.

A jövő magyar országgyűlés, úgy mondják sokan, à peu près meddő leend!

256
Én ezúttal ezen téma mellett sem harcolni, sem ellene küzdeni nem aka-
rok; annyi azonban bizonyos, hogy ezen országgyűlés, mint „vészfelhő”,
mely felettünk tornyosul, és amelyből minden percben villámok készülnek
lecsapni, a hídra nézve is a legüdvösebb következésű lehet. Igy például az
országgyűlésnek véleményem szerint igen nagy hasznát lehet venni, hogy
biztosítsa Önnek az angol vas szabad behozatalát, és az aerarialis raktárak
szabad átengedését. Mert ha e tekintetben ellenzés mutatkozik is, igen kön�-
nyű lesz egy hangot találni, mely hasonló panaszdalokat fog zengedezni.
„Hogyan? Midőn a magyar nemesség feláldozza 800-dos jogait, késedel-
meznek-e egy kis vasért, holott az összeköttetés biztonsága nem kísérle-
tekre fogna alapíttatni. Hogyan? A kormány vonakodik silány raktárakat
átengedni, melyeket amúgy is kisajátítni lehet, és semmit sem akar tenni a
nagy cél elérésére, minthogy a nemzet tesz mindent!” stb. Kérem tehát Önt,
vegye szívére ezen kevés, de hitem szerint az életből merített sorokat, és
játssza Ön szerepét a jó vészfelhő alatt!

A kormány két nagy pontot nyert: 1. hogy a magyar nemesség végre szintén
fizet valamire; 2. hogy a kormány de facto szentesített ott, hol csak felügyel-
nie kellett volna. És ez okból itt a perc most, midőn a kormány oly két szép
pontot nyert, a vasat ingyen beengedni, és a raktárokat ingyen átengedni.

A fúratások ma vagy holnap alkalmasint be fognak fejeztetni; eredményéről

azonnal értesíteni fogom Önt.

A legnagyobb sietséggel írtam e sorokat. A főherceg Alcsuton van. Mihelyt

megérkezik, azonnal kihallgatást kérek.

Június 5-ke előtt nehezen fogok Pozsonyba utazni.

Pest, márc. 16-án 1839.

Széchenyi István

119 Georg Sina bárónak

Pest, 1846. április 12.

Méltóságos Báró,

Igen tisztelt Barátom!

A pesti híd miatt valami döntőt kell határoznunk. Ami engem illet, egészen
közöttünk szólva, kissé szorongani kezdek. Clark A[dam] igen gyengén van.
Tierney úgyszintén, és éppen ezért nagyon ingerlékeny, mi több, bensőjük-
ben bizonnyal nem teljesen harmonizálnak, mégpedig természetesen; mert

257
az idősebb az ifjabbnak jó szívvel mit sem szán, míg utóbbi ezt túlságosan
igazságtalannak találja, semhogy mélyen sértett ne legyen, mi okon már
olyan jeleket sejtetett, s ezt tudom, mintha már egyáltalán nem óhajtana
visszatérni. Tierney öreg, mégis nélkülözhetetlen személy. Ez a balszeren-
csés lánc-história – félek tőle – még nagy zavarba hoz bennünket. Howard
és Tsa. urakat perelni mit sem ér. Mert még a legjobb esetben is annyi időt
vesztenénk, hogy a jutányosabb áru láncok és a bennünket esetleg megille-
tő kötbér a vesztett időért átkozottan sovány kárpótlás volna. Úgy hiszem,
bizton feltehető, hogy a híd 300 ezer forintot hozni fog. Félévnyi nyert idő
eszerint 150 ezer volna, nem számítva azokat a kamatokat, melyeket most,
anélkül hogy jövedelmünk volna, folyvást fizetnünk kell, és amelyek végül
bennünket bizonnyal fölfalnak, ha nem iparkodunk minden energiánkkal
a hidat befejezni.

Ön, igen nagyra becsült Barátom, államunkban, sőt Európában bizonnyal

a legpraktikusabb kalkuláns, és a Híd-társulat az Ön lángeszének kétsé-
gen kívül megtakarított százezreket köszönhet; ám ennek ellenére gyakran
nem értettem, éspedig a kincstári raktáraktól kezdve a láncok megrendelé-
séig, s mind ez idáig sem értem meg, hogy az időt, ezt a legeslegnagyobb
földi kincset, mily kevéssé vette Ön mindig számba! Az én számításom
szerint a kincstári raktárakról folyt alkudozásokban több mint egy évet
vesztettünk, hogy talán 30 ezer forinttal kevesebbet fizessünk. A lánc-ügy-
ben, attól félek, ugyanez fog ismétlődni! Tierney megcsömörlött, és mint
Ön tudja, a végletekig sértődékeny – ha túlontúl keményen nekimennek –,
vagy ha észreveszi, hogy becsületességében kételkednek, akkor végtére tán
egészen kiáll a hámból; mitől aztán persze semmi ragyogó eredmény nem
várható. Úgy hiszem, a dolgokat úgy kell vennünk, ahogyan vannak, s nem
ahogyan lenniük kellene. Ha Howard és Tsa. nem a becsület lovagjai, à la
bonne heure, vigye őket az ördög. Hiszen nem arról van szó, hogy jogainkat
megőrizzük, vagy Angliában az embereket móresre tanítsuk, hanem hogy a
hidat mihamarább biztos és dús jövedelemre megnyissuk!

Őszintén megvallom Önnek, hogy a tetvészkedés a láncokkal, csak hogy

azokból néhányat megtakarítsunk, engem mindig nagyon nyugtalanított,
mert majdnem bizonyos voltam abban, hogy úgy fog történni, ahogyan
megtörtént! – Ha Talakini és Tsa. azt jelenti, hogy itt a hídnál túlságosan
lassan dolgoznak, ami teljességgel igaz, akkor méltán azt válaszolhatni Ön-
nek: „Nem túlságosan lassan, hanem a láncok szállítását tekintve túlságo-
san gyorsan dolgoznak, amennyiben nem Pesten, hanem Angliában van
akadozás.” Mától kezdve a híd bizonnyal két év múlva megnyílhatna, ha a
láncok nem késnek. A mondottakat, igen tisztelt barátom, szokott jóindula-
tával szívlelje meg:

258
Én rögtön húsvét után akartam Bécsbe indulni, most Vásárhelyi hirtelen
elhunyta miatt csak valamivel későbben mehetek. Ám ha Bécsben leszek,
kérni fogom Önt, hogy Goldschmidttel és Wodianerrel a mondottakról le-
hető leghamarabb tanácskozzunk. Mert félek, hogy egy tartandó közgyű-
lésen, mit végül is egyszer meg kell tartanunk, nem keveseknek ugyanúgy
eszükbe ötölhetne, mint nekem már régen eszembe jutott, hogy emitt és
amott mégis tán, csekély pénznyereségért nagy időpazarlás tétetett. Bár Vá-
sárhelyi halott, mégis remélem, hogy a Bizottság felmentő határozatát ma-
gammal oda felhozhatom.

Végre, hogy Apponyi színen van! – Meg nem mondhatom, ennek mennyire
örvendek. Remélem mármost, hogy legközelebb valami derekasat és össze-
függőt hozunk életre; most a győri vasút miatt kell concentráltan és egyesült
erőkkel cselekednünk; itt a pillanat:

A legbarátságosabban üdvözlöm Önt, és van szerencsém kiváló tisztelettel

maradni az Ön
legkészségesebb barátja és szolgája
Pesten, 1846. április 12-én.

131 Georg Sina bárónak

Pest, 1848. május 10.
Méltóságos Báró,

Igen tisztelt Barátom!

Május hó 6-án kelt becses levele rendben kezemhez érkezett. Amikor a bu-
da-pesti lánchídhoz az odavaló láncok szállítását illető felvilágosításaiért
lekötelezve köszönetet mondok, kérem Önt, hogy ez esetben nemrégen tett
megjegyzéseimet semmi esetre se tekintse szemrehányásnak, ellenkezőleg,
csupán újabb bizonyítékául erős óhajomnak, hogy ezt a nemcsak Önnek,
hanem az országnak is dicsőségére váló nagyszerű művet mihamarabb el-
készülve láthassam.

A Dresler és Kayser urakkal kötött szerződést az itteni hídépítési irodától

előkérém. Eszerint a szerződők kötelesek a szállítást Londontól Pestig 3
hónap alatt végrehajtani, holott ez, mint Adam Clark úr mondja; még a je-
lenlegi vontatott menetben, a szokásos hajózással is 2 hónap alatt volna vé-
gezhető; s ha egyes tárgyak gyorsabban szállíttattak volna, ahogy ez külön
megbízások folytán egyes esetekben. történt, igy például a múlt télen, míg
az általános szállítás még mindig az említett eredeti szerződésen alapul. A
legnagyobb időveszteség pedig mindenesetre a Dunán látszik bekövetkez-
ni; minek a jövőre nézve minden áron elejét kellene venni:

259
Az éppen megérkezett láncszállítmány 17 nappal ezelőtt érkezett Kehlhe-
imbe, ott 2 napig átrakták, és 1 napig Engelhardzellben a vámon tartóztat-
ták; a többi 14 napot a szokásos hajózás lassú menete igényelte; mely alatt
minden szellőcskére megállni szokás.

Javaslom ezért hathatós orvoslásul a jövőre a következőket:

1. Minden vasalkatrészt directe Frankfurtból Pestre, éspedig oly hajókba

rakni; melyek gőzösökkel vontathatók, minden időt rabló átrakásnak ezzel
elejét veendő.

2. Engelhardzellben a vámtárgyalás felől előre megállapodni, hogy ott fel-

tartóztatás már ne történjék.

3. A Dunára érkezvén, mindenesetre azonban Linztől kezdődőleg minden

hajó vontatóhajótól mozgattassék.

E rendszabályokkal, az átrakások és vámtárgyalások elkerülése révén 3 nap,

és a tényleges menetidőből 8–10 nap volna nyerhető.

A tárgyat ismételten jóindulatú figyelmébe ajánlva, maradok, mint eddig,

tisztelettel az Ön készséges barátja és szolgája.

[Széchenyi pesti tervei, Szerk.: Bácskai Vera-Nagy Lajos, Budapest, 1985]

A Lánchíd Részvénytársaság
Az 1836. évi XXVI. törvénycikk rendelte el a híd megépítését. Ennek alap-
ján a törvényhozás 30 tagú Országos Küldöttséget választott az építkezés
ügyeinek intézésére, melynek elnöke József nádor, egyik tagja pedig Széche-
nyi lett. Széchenyi 1837 januárjában nyilvános felhívást tett közé, melyben
felszólította a vagyonos embereket, hogy vállalják el a költségek viselését,
illetve minden hozzáértő szakembert, hogy ötleteikkel, tapasztalataikkal
segítsék elő a jelentős építmény megvalósítását. Ennek számottevő ered-
ménye nem lett. Ezután Széchenyi az Országos Küldöttség nevében is fel-
kérte Sina Györgyöt, hogy vállalja el az építkezés pénzügyeinek intézését,
aki némi habozás után 1837. február 25-én kelt levelében a megbízást elfo-
gadta, és hamarosan megalapította a Lánchíd Részvénytársaságot, melynek
elnöke lett.
A bécsi Salomon Rothschild és a pesti Wodianer Sámuel és Fia bankház
később szintén társult, ők együttesen az 1839-től kiadott részvények egy-

260
harmadát vették meg, míg Széchenyi azok 3%-át; a többi kiadást Sina maga
fizette. A híd 13-szor annyiba került, mint amennyibe az ezzel egy időben
épült Nemzeti Múzeum.
A híres angol építőmérnök és hídtervező, William Tierney Clark, akit
Sina Pestre hívott, három különböző lánchíd-tervet mutatott be. Az első
a Nákó-ház (ma a Gresham-palota áll a helyén) vonalában, a második a
Belvárosi plébániatemplom vonalában építendő háromnyílású függőhíd, a
harmadik pedig az angolkisasszonyok zárdájának vonalában (Irányi utca)
építendő gyalogos híd volt.
Wodianer meghívására Clarkkal egy időben Pestre érkezett George
Rennie angol mérnök, neves hídépítő is, aki négy javaslattal állt elő: három-
nyílású függőhíd, kétnyílású lánchíd (egyetlen pillérrel a Duna közepén),
ötnyílású öntöttvas híd, illetve hétnyílású boltozott kőhíd létesítése.
A megbízók egyike sem vállalt felelősséget a megfelelő tervváltozat ki-
választására, ezért Sina György, Clark beleegyezésével, két angol mérnököt
kért fel szakértőnek. John Plews és Samuel Slater részletes helyszíni tanul-
mányaik alapján terjesztették elő szakvéleményüket, amely három pontból
állt: a) minél kevesebb mederpillér legyen; b) az alapozás legyen kifogástalan; c)
a híd ne a folyó legkeskenyebb részén épüljön. A véleményük amiatt is figye-
lemreméltó volt, hogy a lánchidas megoldásokat pártfogolták, holott a két
mérnököt a hagyományos, boltozott hidak és az alapozások szakértőiként
ismerték. A megbízók így elvetették a boltozott megoldásokat és azon vál-
tozatokat is, amelyek a hidat a Gellért-hegy környékére tervezték. A reális
változat így a háromnyílású lánchíd maradt, a kétnyílású középpilléres vál-
tozatot maga a tervezője, Rennie is csak másodsorban javasolta, a lengések
bekövetkeztének nagyobb veszélye miatt.
Az Országos Küldöttség elé Széchenyi javaslatára a Nákó-ház vonalá-
ban építendő háromnyílású lánchíd terve került, az 1838. szeptember 18-
án tartott ülésen Clark tervváltozatát elfogadták. Írásba foglalták a szerző-
dést, amely felhatalmazta a Sina által alapított Lánchíd Részvénytársaságot
a híd megépítésére. Eszerint a hidat Willam Tierney Clark terve alapján,
háromnyílású lánchídként a Nákó-ház vonalában kell felépíteni, és annak
pilléreit kőfalazattal kell kiképezni.
A hídépítés ellenzői a törvényjavaslat tárgyalása során még utoljára
megpróbálkoztak a terv meghiúsításával: érvük az volt, hogy felesleges ezt
a munkát angol szakemberekkel végeztetni. Főleg a Hoffmann testvérek és
Maderspach Károly vashámor-tulajdonosok ajánlatára, valamint a vállala-
tuknak a hídépítés terén elért újításaira hivatkoztak. Maderspachék valóban
építettek vashidakat, úttörő jellegű szerkezetük a vonórudas ívhíd techno-
lógia volt, melynek segítségével 56 méteres nyílást is sikeresen áthidaltak.
A Pestet és Budát összekötő hídra vonatkozó ajánlatukban a legnagyobb
nyílás 114 méter lett volna a Clark által tervezett 202 méteres helyett.
Széchenyi a lényeget abban látta, hogy egy tapasztalt szakember irá-

261
nyítsa a munkálatokat. Tisztában volt a híd ügyét fenyegető veszéllyel, és
el akarta kerülni a bukást. Tartott attól, hogy Maderspachék nem lesznek
képesek megbirkózni a feladattal, ugyanis a tapasztalataik meglehetősen
hiányosak voltak az alapozások terén. Tekintve a munka során előfordult
azzal kapcsolatos nehézséget, valószínű, hogy nem tudták volna megfelelő-
en elvégezni a feladatot. Végül Széchenyi sikeresen rávette a törvényhozók
többségét, hogy a szerződést jóváhagyják, amit az 1839. május 14-i szente-
sítés után törvénybe iktattak, mint 1840. évi XXXIX. törvénycikket.
A magyar nemzet nevében József nádor, a Lánchíd Részvénytársaság ré-
széről pedig Sina György által aláírt szerződés kimondja, hogy a részvény-
társaságnak saját költségén kell két mederpillérű lánchidat építenie. Fontos
pont, hogy amíg a szerződés érvényben van – 87 éven keresztül – a hídtól
egy-egy mérföld távolságon belül más híd nem építhető, valamint hogy a
hídon átkelőknek vámot kell majd fizetniük. A híd közelében csak a rész-
vénytársaság beleegyezésével létesíthető bármely másfajta átkelőhely vagy
kompjárat. A hídon beszedett vámból származó jövedelem a részvénytár-
saságot illette, amely a fenntartási költségeket is állta. A szerződés a híddal
kapcsolatos tulajdonjogi, pénzügyi és egyéb kérdéseket is rendezte.

A híd építése (1840–1849)

A híd építésének gazdasági és politikai kérdéseit a szerződés létrehozásával

és jóváhagyásával sikerült rendezni, ezután kezdetét vette az építés meg-
szervezése és elindítása. Sina felszólította W. T. Clarkot, a híd tervezőjét,
hogy tegye meg a megfelelő intézkedéseket az építkezés megkezdésére.
Mivel a tervező nem tudott mindig a helyszínen lenni, így korábbi mun-
katársát, a kellő gyakorlattal rendelkező angol mérnököt, Youngot jelölte
ki helyettesének, melyhez Széchenyi is hozzájárult. Young azonban – be-
tegsége miatt – nem tudta elvállalni a megbízatást. Ekkor jött számításba
Clark Ádám, mint építésvezető. Széchenyi és W. T. Clark is ismerte a fiatal,
pályafutása elején álló skót mérnököt, akit a Hunter & English cég küldött
1834-ben a Dunagőzhajózási Társasághoz, kotróhajó tervezésének és kivi-
telezésének lebonyolítására.
Mivel munkájával már korábban is bizonyított, így remélhető volt, hogy
eleget tud tenni a megbízásnak. W. T. Clark így Clark Ádámot alkalmazta a
munkálatok állandó helyszíni irányítására. 1840 tavaszán szervezték meg
a híd alapozásához szükséges anyagok szállítását. A tölgyfát a szlavóniai er-
dőkből, a vörösfenyőt Stájerországból, a téglát Steinberger és Lechner pesti,
illetve Csekő és Christen óbudai téglavetőjéből hozatták. A cementet a bu-
dai parton létesített égető- és őrlőüzemben állították elő, a szükséges már-
gát a bácskai Belcsényből rendelték.
Az alaptesteket jászolgát építésének segítségével sikerült lefektetni. A
pillérek és a hídfők előre kijelölt helyét hármas cölöpsorral vették körül – a

262
cölöpsorok egymástól való távolsága 1,5 méter volt –, ezek közül a kavicsot
kikotorták és a réseket vízzáró agyaggal töltötték ki. Az így létrehozott léte-
sítményből kiszivattyúzták a vizet és leástak a talaj teherbíró részéig. Ez a
művelet több ezer cölöp leverését igényelte, jó részük ma is a Duna fenekén
nyugszik. A cölöpök egyenként 15×15 hüvelyk (38×38 centiméter) kereszt-
metszetűek, 20-24 méter hosszúságúak voltak, fenyőfából készültek. Ezek
végére vasrudakat erősítettek, majd 1,7 tonnás verőkossal, 6,7 méteres ejtési
magassággal ütötték helyükre a cölöpöket. Leverésük darabonként körül-
belül 400 ütést igényelt. A cölöpfalakat két méterenként gerendarostély-dú-
colás és függőleges andráskeresztes merevítés egészítette ki. A víz sodrása
ellen kőszórás, az uszadék által okozott rongálások ellen jégtörők biztosí-
tották az építmény védelmét.
1840. július 28-án verték le az első cölöpöt a budai mederpillérnél. A
cölöpök leverése két évig tartott, volt, hogy egyszerre nyolcszázan is részt
vettek a munkálatokban. Angliai szakmunkások (gépkezelők, vasszerelők,
előmunkások – mintegy 60 család) is költöztek Magyarországra, a túlnyo-
mórészt helybéli munkások irányítására. A külföldi munkások hetibére 24-
25 Ft volt, míg a magyarok ennek a felét kapták.
Elsőnek a pesti hídfő alapgödre készült el, ahol 1842. augusztus 24-
én megtartották a Lánchíd alapkőletételi ünnepségét, több száz meghívott,
többek közt a nádor részvételével.
A híd pillérei a Duna medrében, teherbíró talajon állnak, az alapsík a
hídfőknél 5,1 m-re, a budai pillérnél 12,6 m-re, a pestinél 7,3 m-re a nulla
vízszint alatt. A mederpillérek magasabbak mint 55 m, illetve 60 m. A pil-
lérek felmenő falazatai mauthauseni faragott gránitkővel burkoltak, ami-
ből a pillérek jégtörő élei és a szerkezeti talpkövek is készültek, utóbbiak a
merevítőtartók és a láncnyergek saruit hordozzák. A kapuzatok az azokat
övező és koronázó párkányokkal a klasszicista építészet jegyeit mutatják, az
acélszerkezet architektúrájával kiváló összhangban vannak.
A láncok a kapuzatok tetején lévő sarukra támaszkodnak, majd a
hídfőknél kialakított föld alatti lehorgonyzó betonkamrákban végződnek.
A láncok lemezkötegekből állnak; az egyes lánctagok hosszát a függesztőru-
daknak az egész hídon egységes, egymás közötti távolsága határozza meg.
A függesztőrudak felváltva csatlakoznak az egymás felett elhelyezett lánc-
kötegeknek egyik majd másik egységébe.
Az öntvényeket és a láncok vasanyagát Clarkék angliai vashámorokból
rendelték. A Hunter & English nevű cég szállította a lehorgonyzó sarukat
(200 t) és az öntöttvas láncnyergeket, a Howard & Ravenhill a függesztőru-
dakat, a lánclemezeket, és a merevítő szélrácsokat (1630 t), Harvey a lánc-
felhúzó csigasorokat. A lehorgonyzó nyolc darab acéltömböt a bécsi Norris
szállította. Az öntöttvas kereszttartók (300 t) Andrássy György dernői, más
öntvények később – többek közt – Ganz Ábrahám (1814–1867) budai öntö-
déjében is készültek. A teljes, hídba beépített vasanyag összsúlya 2146 t volt.

263
 1846. október 2-án indult az első vasanyag-szállítmány, ezt pedig rend-
re követte a többi. A szállítást Angliából vízi úton oldották meg, a Majnát a
Dunával összekötő hajózócsatornán keresztül, melyet éppen ebben az év-
tizedben építtetett újjá I. Lajos bajor király. A láncok szerelésének céljára
úszóállvány készült, ezen szerelték össze a láncokat, oly módon, hogy egyik
végüket bekötötték a lehorgonyzást szolgáló lánckamrába, majd a láncot
akkora darabon fektették ki, amekkorát a hídnyílás áthidalása igényelt. A
lánc másik végét egy, a parton álló gőzgép emelte fel a pillér tetejére, láncfel-
húzó csigasor segítségével. Ez a szerkezet akkoriban újdonságnak számított
mind műszaki, mind gazdaságossági tekintetben. A partra állított gőzgép
által szolgáltatott húzóerőt a csigasoron kívül görgők közvetítették a láncok
végeire. A láncot két hüvelyk (51 mm) vastagságú tömbvasból kovácsolták,
a gép által kifejtett húzóerő elméletben 21, a gyakorlatban kb. 30 tonna
lehetett.
A láncok szerelése meglehetősen gyorsan haladt. 1848. március 28-án
kötötték be az első láncvéget a pesti lánckamrában, július 8-án már a kö-
zépső hídnyílás első láncának beemelése folyt, az utolsó beszerelését júli-
us 18-án kezdték meg. Mindhárom hídnyílásban négy-négy láncfelhúzásra
kellett sort keríteni. Tizenegy gond nélkül ment végbe, azonban az utolsó-
nál baleset történt. A láncot felhúzó csigasor egyik láncszeme szétpattant, a
lánc rázuhant az úszóállványra, melyet összetört, majd beleesett a Dunába.
A műveletet az állványról szemlélő emberek, köztük Széchenyi István, szin-
tén a Dunába estek. A baleset során egy munkás életét vesztette, valamint
négy hét késést eredményezett a munkálatokban, mivel ennyi időre volt
szükség, mire sikerült kiemelni, majd helyére tenni a vízbe zuhant hídlánc-
szakaszt.
A szabadságharc idején az építkezés lelassult, hol az egyik, hol a má-
sik hadviselő fél akarta a majdnem kész hidat átjárhatatlanná tenni, ezzel
meghiúsítva az ellenség átvonulását. Az osztrák csapatok 1849 januárjában
megszállták Pestet, és a hidat a katonák számára ideiglenesen átjárhatóvá
kellett tenni. Megoldásként a kereszttartókra hosszanti irányban vastag
pallókat helyeztek, majd azokon január 5-én és 6-án 70 000 katona, egy
lovasregiment, valamint 270 ágyú kelt át, hogy Pestet elfoglalhassa. Ké-
sőbb, a honvéd hadsereg közeledtével az osztrákok visszavonultak Budára
és megkezdték a híd felrobbantásának előkészítését. Clark Ádám a láncok
lehorgonyzásának felrobbantását a lánckamra elárasztásával, a szivattyúk
szétszerelésével és némely alkatrész összetörésével előzte meg. 1849 tava-
szán, a budai Vár ostroma a pesti Duna-parti házsort a Várból ágyúzó oszt-
rákok egy lövedékkel eltalálták a Lánchíd budai pillérének északi oldalán a
part felőli hídnyílás első lánckötegének szélső lánclemezét. A május 21-én
a hídpálya felrobbantására a hídra helyezett négy mázsa lőpor is sérüléseket
okozott, nyolc kereszttartó és a csatlakozó szerkezetek tönkrementek. Életét
vesztette a híd felrobbantásával megbízott Alnoch ezredes is. Néhány héttel

264
később a visszavonuló magyar csapatok parancsnoka, Dembinszky tábor-
nok akarta felégetni a pályaszerkezetet, de erről Clark Ádámnak sikerült őt
lebeszélnie.
Korlátozott átjárás már a híd teljes elkészülte előtt megindult a hídon:
Elsőként 1849. január 1-jén Kossuth rendeletére Bónis Sámuel országbiztos
kocsija haladt keresztül rajta, mely gránátosok kíséretében a magyar Szent
Koronát vitte Budáról a Debrecenbe induló vonathoz. Hivatalos személyek
és a katonaság is átjárt már a hídon a szabadságharc idején, később pedig
a polgárok számára is használhatóvá vált a járda. Hajnik Pál rendőrfőnök
az év pünkösdjére (május 27–28) már rendeletben is engedélyezte a gyalo-
gosok átjárását, amit csak a hajóhíd felállítása után tiltott meg Láng Ignác
pesti városkapitány.
Miután a két várost visszafoglalták a honvédektől, Wussin őrnagy 1849.
július 11-én elrendelte a hídépítés befejezését. A dernői vasöntödében ké-
szültek az új kereszttartók, melyek hamarosan megérkeztek és a helyükre is
kerültek. A pillér sérülését nem javították ki; de a sérült lemez cseréjét, amit
csak a lánc tehermentesítésével lehetett volna kivitelezni, úgy oldották meg,
hogy ezen lemezköteghez mindkét oldal irányából egy-egy fele vastagságú
pót-lánclemezt szereltek. Ebben a kötegben így tizenkét lemez volt, míg a
többiben tizenegy, illetve tíz.
Az építészeti részletek klasszicista stílusúak. A Marschalkó János által
alkotott, díszítőelemként szolgáló négy kőoroszlánt csak 1852-ben állítot-
ták fel, a budai hídfőnél lévők talapzatára pedig jobbra a Széchenyi- és balra
a Sina-címer került, melyet Gál András öntött. A kapuzatokat oroszlánfej-
ként kiképzett boltzáradék, és a fölé helyezett, lombkoszorúkkal körülvett
koronás magyar címer díszítette.

A Lánchíd átadása (1849)

A híd hivatalos átadására 1849. november 20-án került sor, a szabadságharc

leverése utáni terror és megfélemlítés légkörében. A ceremóniát - a szabad-
ságharc miatti megalázó gesztusként - Haynau, az osztrák katonai és polgá-
ri főparancsnok vezette, aki alig 6 héttel előtte Aradon kivégeztette az aradi
vértanúkat. Az ünnepségen a felsorakozott katonaság és néhány járókelő
vett részt, a hangulat nem volt ünnepi, beszéd sem hangzott el. (A budai
hídfőn az átadás időpontjaként november 21-e olvasható, ami a vámszedés
kezdetét jelzi.) Az elkészült hídon vám gyanánt a gyalogosok 1 krajcárt, a
teherrel közlekedő gyalogosok 2 krajcárt, tehenet kísérők 3, kis szekérrel
közlekedők 5, nagy szekérrel közlekedők 10 krajcárt fizettek. A Lánchidat
megálmodó Széchenyi István soha nem ment át a kész hídon, az átadás
idejére már a döblingi elmegyógyintézetbe vonult vissza.
Clark Ádámhoz írt egyik levelében olvasható, hogy mennyire szerette
volna megérni ezt a pillanatot: „Igen és igen bízom, hogy a Mindenható mind-

265
kettőnket megtart addig, amíg megláthatjuk nagy művünk létrejöttét.” Széchenyi
nem láthatta készen élete nagy alkotását, viszont Clark Ádám egészen ha-
láláig gyönyörködhetett művében, amelyért fő munkavezetője, James Teas-
dale és ő is két-kétezer aranyforint prémiumot kapott. A számára felajánlott
magyar nemességet nem fogadta el, ősi skót nemességére hivatkozva, ám
az I. Ferenc Józseftől ajándékba kapott dohányszelencéjét egész élete során
nagy becsben tartotta. Clark temetésekor, 1866-ban a Lánchídon gyászlo-
bogó lengett.
A hídon omnibuszjárat is közlekedett. A két vontató ló mellé a budai és
a pesti hídfőnél, illetve az Alagút Duna felőli bejáratánál egy harmadikat is
fogtak, melynek segítségével vontatták fel a kocsit a híd közepéig, valamint
végig az Alagúton. A lovat menet közben a híd közepénél kifogták és vissza-
vezették a hídfőhöz, illetve az Alagút bejáratához.
A főbefektető Sina György 87 évre kapott hídvám-szedési jogot, de az
1867-es kiegyezést követően a magyar kormány az 1870. évi XXX. törvény-
cikk alapján[1] megváltotta a hidat Sina fiától és örökösétől, Sina Simontól,[2]
és a híd az állam tulajdonába került.
1899-ben, a Lánchíd átadásának 50. évfordulóján döntöttek a „Széche-
nyi lánchíd” név felvételéről.
A törvény, amely a Lánchíd építését elrendelte, intézkedett arról is, hogy
a Lánchíd Részvénytársaságnak a hajóhídból származó jövedelem elma-
radása okán kártalanítást kell Buda és Pest számára fizetni; a részvénytár-
saság évi 12-12 ezer forintot fizetett ki a városoknak e címen. Eközben a
vámbevételek jelentős növekedésnek indultak, majd a maximumot 1871-
ben érték el, ami pontosan 723 462 forintot tett ki. Ez bőven fedezte az éves
fenntartási költségeket, melyek általában 10-18  ezer, kivételes esetekben
30-35 ezer forintba kerültek. A jövedelem bőségen fedezte a 6,25 millió
forintos építési költség törlesztését és annak kamatait.
A budai hídfő baloldali kőoroszlánjának talapzatán található Sinai-cí-
mer, alul szalagon a családi jelszó: „Servare intaminatum”, azaz megmaradni
feddhetetlennek olvasható.
A korabeli hídépítési technikának megfelelően nem készült a hídon a
maihoz fogható funkciójú merevítőtartó, így a kereszttartók által közvetí-
tett terhelés majdnem teljes egésze a függesztőrudakra, valamint a láncok-
ra adódott át. A függesztőrudak és a kereszttartók a jelenleginél sűrűbben,
egymástól 1,8 méteres távolságban követték egymást, a mozgó teher vala-
melyes megoszlását pusztán a jelenlegi merevítőtartók helyén állt andrás-
keresztes fatartó közvetítette. A faszerkezet alkalmazásából és a merevítő-
tartó hiányából következett, hogy W. T. Clark lánchídjának vasszerkezete
elég csekély tömegű volt, alig több kétezer tonnánál. Azonban a hídláncok
teherbírása a híd megnyitása után még sok-sok évvel is megfelelt a követel-
ményeknek.
A híd faszerkezetének illesztéseinél jelentkező kopás, illetve a nem

266
megfelelő merevítés a forgalom hatására lengésben nyilvánult meg. Eleinte
ez nem volt jelentős, viszont évtizedekkel később egyre jobban feltűnt. A
bizottság, melyet a Lánchíd megerősítésére hoztak létre, 1873 márciusában
Reitter Ferenc mérnök jelentése alapján állapította meg, hogy a főtartót al-
kotó láncok teherbírása megfelelő, a kereszttartók is elégségesek, mivel a
túlzott igénybevétel hatására csak 3 tört el közülük.
A budai hídfő jobboldali kőoroszlánjának talapzatán található Széche-
nyi-címer, alatta I. Széchenyi György esztergomi érsek jelmondata van lati-
nul („Isten velünk, ki ellenünk?”)
Javaslatot tettek a 13 mázsát meghaladó tömegű járművek áthaladásá-
nak megtiltására, valamint a közeljövőben forgalomba helyezendő Margit
hídra való átterelésére. A fakocka-burkolat alatti pallók vaslemezre történő
kicserélése során előálló többlet terhelést elbírták volna a láncok, viszont
a kereszttartók nem, így ezeknek cseréje is egy időben lett volna esedékes,
erre azonban ekkor még nem volt szükség. Kisebb átalakításokat végeztek
a hídon 1893-ban, a lánckamrákat kibővítették, ezáltal a lehorgonyzások
könnyebben hozzáférhetővé váltak, így az időnkénti felülvizsgálatokat
megbízhatóbban hajthatták végre.
A Margit hidat, Budapest második állandó hídját 1876-ban nyitották
meg, miáltal a Lánchíd forgalma – főleg a teherforgalom – csökkent, vi-
szont a gyalogosforgalom nőtt, főleg azután, hogy 1896. július 20-án meg-
indították a budai rakparton a villamosközlekedést. Ezt a vonalat tizenhá-
rom évvel később dél felé meghosszabbították. A budai hídfőben a villamos
aluljáróját 1907. július 31-én adták át.
A híd ötvenéves fennállása alkalmából, 1899. november 18-án a Ma-
gyar Mérnök- és Építész Egylet ünnepi ülésen emlékezett meg a Lánchíd
megalkotóiról. Zelovich Kornél professzor javasolta a Széchenyi lánchíd el-
nevezést.

[ht t ps:// hu.w i k ipe d ia .or g /w i k i/S z % C 3% A 9c he ny i _ l% C 3% A1n-

ch%C3%ADd]

Széchenyi István egyszer sem kelt át rajta – a Lánchíd története

Már az építését megelőzően akadtak bonyodalmak, mert többen ellenez-

ték Budapest első hídjának felhúzását. A munkálatok alatt Széchenyi István
egyszer beleesett a Dunába, de épségben partra tudott úszni. A második
világháborúban felrobbantották a németek. Budapest egyik legikonikusabb
építményének emlékei.
1821-ben masszív dunai jégzajlás borzolta a pestiek mindennapjait. Szé-
chenyi Istvánban egy ilyen macerás átjutás során vetődött fel a gondolat egy

267
esetleges állandó átkelő építéséről (addig ideiglenes hidakon lehetett átjutni
a túlpartra). Sokat kellett várni, míg az ötletből rendelet lett: 15 évvel ké-
sőbb mondta ki az országgyűlés az első magyarországi Duna-híd építését.
A projektnek azonban szép számmal akadtak ellenzői; a magyar mérnö-
kök ilyen kaliberű hidak építésében nem rendelkeztek kellő tapasztalattal,
plusz az ellentábor az alapok kimosódásától, a híd esetleges összeomlásá-
tól, a jégfeltorlódástól, ehhez kapcsolódóan pedig árvíztől tartott.
Testületet alakítottak az ügyek intézésére, melynek elnöke természete-
sen Széchenyi lett. Több befektetővel tárgyalt, akik közül egy bécsi ban-
kárral, bizonyos Sina Györggyel tudott megegyezni. Ő hívta Pestre a Temze
folyó fölött ma is álló lánchidat tervező William Tierney Clark mérnököt.
Széchenyi első teendőjeként 1832. február 10-én megalapította a Hídegy-
letet. Feladata a vállalkozás problémamentes véghezvitelének biztosítása
volt, mind gazdasági, mind politikai értelemben. Az egyesület tagjainak
nagyobb része a legtöbb adót fizető polgárok közül került ki. A “Hídember”
barátjával, Andrássy Györggyel tanulmányúton vett részt Angliában saját is-
mereteinek bővítése érdekében, többek mellett felkereste korának legismer-
tebb tervezőit, köztük a már említett Clarkot. Széchenyi az Országos Kül-
döttség nevében felkérte Sinát, hogy vállalja el az építkezés pénzügyeinek
intézését, aki 1837. februárjában elfogadta a megbízást, és megalapította a
Lánchíd Részvénytársaságot.
Clark három különböző tervvel érkezett. Az első a Nákó-ház (ma a
Gresham-palota áll a helyén) vonalában, a második a Belvárosi plébáni-
atemplom építendő háromnyílású függőhíd, a harmadik az Irányi utcai
angolkisasszonyok zárdájának vonalában felhúzandó gyalogos híd volt. A
három terv közül az elsőre szavazott a Hídegylet, így William Tierney Clark
névrokonának, Adam Clarknak vezetésével elkezdődhetett az építkezés. Ér-
dekesség, hogy szerződés mondta ki: 87 éven keresztül a hídtól egy-egy
mérföld távolságon belül nem építhető újabb átkelő, valamint hogy a hídon
áthaladóknak vámot kell fizetniük.
Az első cölöpöt 1840. július 28-án verték le a budai mederpillérnél.
Csak a cölöpök leverése két évig tartott, pedig előfordult, hogy egyszerre
nyolcszázan dolgoztak rajta. Az alapkövet nagyszabású ünnepség keretében
1842 augusztusában több száz meghívott vendég előtt az V. Ferdinánd ki-
rályt képviselő József nádor tette le.
A grandiózus munka érthetően lassan haladt, ráadásul az 1848-as for-
radalom és szabadságharc eseményei is  „elvonták a figyelmet”, nem be-
szélve egy balesetről, melynek következtében Széchenyi a Dunában kötött
ki. Történt, hogy 1848 nyarán leszakadt az utolsó, még beemelés előtt álló
elemet tartó csigasor vonólánca, amely elragadta a hidat és a rajta álló Szé-
chenyit. Szerencsére épségben ki tudott úszni a partra.
Korlátozott áthaladásra már a hivatalos átadás előtt lehetőség volt (így
vitték a Szent Koronát a Debrecenbe induló vonathoz), ami formálisan 1849.

268
november 20-án történt meg. Megfélemlített légkörben, ünnepi beszédek
hiányában az a Haynau osztrák főparancsnok vezette a ceremóniát, aki pár
héttel korábban kivégeztette az aradi vértanúkat. A gyalogosoknak 1, a te-
herrel közlekedőknek 2, a tehenet kísérőknek 3, a kis szekérrel áthaladók-
nak 5, a nagy szekérrel érkezőknek 10 krajcár volt a hídpénz. Széchenyi
István amúgy nem volt jelen az átadáson ás soha nem ment át az elkészült
hídon, mert még előtte elmegyógyintézetbe került.
A híd megépítésének teljes költsége 6, 575 millió forintot tett ki, 380
méter hosszú, 14.5 méter széles és 2146 tonna súlyú lett, építése idején a vi-
lág egyik legkorszerűbb függőhídja volt. A felhajtóknál 1850 óta Marschalkó
János négy híres kőoroszlánja őrködik – melyeknek a legendával ellentét-
ben van nyelvük, csak alulról, a járda szintjéről nem látszódnak – a Szé-
chenyi lánchíd elnevezést 1899 novemberében, az átadás 50. évfordulóján
tartott ünnepség óta viseli.
Éveken át húzódott a híd megerősítése, melyet 1914 telén kezdtek el és
nagyjából másfél évvel később fejeztek be. Az első világháború utáni javítá-
sok következtében 1919 októberében újfent lezárták a hidat, hogy felszed-
jék a fakockáit, melyeket a Margit híd burkolására használtak fel. A Lánchíd
is új burkolatot kapott ekkor, úgyhogy 1924-ben áthaladhatott rajta az első
budapesti autóbuszvonalak egyike.
Az 1930-as években jelentősen megnövekedett a forgalom a hídon,
villamosok, és lóvontatású kocsik nehezítették a haladást, a forgalmat ren-
dőrök irányították. A közlekedés megkönnyítése érdekében jelzőlámpát
szereltek fel, illetve megkezdődött az aluljáró építése a pesti hídfő alatt.
Utóbbi munkálatait csak a második világháborút követő újjáépítések alatt
tudták befejezni.
A háború – ahogyan az várható volt – szinte végzetes következmények-
kel járt. 1945. január 18-át mutatott a naptár, amikor a visszavonuló német
hadsereg az Erzsébet híddal együtt utolsóként a Lánchidat is felrobbantot-
ta. A függesztőrudak közül elsőként a pesti oldalon lévő, aztán a középső
zuhant a Dunába, a budai “csak” kettétört. A pesti horgonykamra teljesen
megsemmisült, a budai épségben megúszta a detonációt.
A helyreállítási munkálatok a világháború befejeztével szinte azon
nyomban megkezdődtek. Az eredeti terveken csupán kis mértékben vál-
toztattak: szélesebb lett az útszakasz, mindkét hídfő új gyalogátkelőhelyet
kapott, és a korábban már megkezdett alagút megnyílt a gyalogosok és a
közúti forgalom számára. A felújított Lánchíd ünnepélyes átadása napra
pontosan száz évvel az első hídavatás után, 1949. november 20-ára datá-
lódott.
Újabb komoly felújítása a hetvenes évek elejéig kellett várni. Újraasz-
faltozták az útburkolatot és mintegy 60 tonnányi festéket felhasználva újra
mázolták az egész hidat. 1975-ben avatták fel Borsos Miklós alkotását, a há-
rom méter magas „0” kilométerkő szobrot – innen számítják a magyarországi

269
egyszámjegyű főútvonalak kilométereit. A híd, no meg a Váralagút teljes fel-
újítására 1986-ban érkezett el az idő, és mivel a híd valamennyi részét érin-
tették, csak a gyalogosok és a közforgalmi autóbuszok haladhattak át rajta.
A Széchenyi lánchíd százötvenedik születésnapját 1999-ben nagysza-
bású bulival ünnepelték: a hidat feldíszítették, a jubileum tiszteletére nagy-
gyűlést szerveztek a Magyar Tudományos Akadémián, ahol felidézték a híd
történetének lényeges eseményeit, maga a híd pedig új világítási rendszert
kapott ajándékba. Jó ideje időszerűvé vált a szigetelés és a burkolatok, vala-
mint a vasbeton pályalemez cseréje.

[https://welovebudapest.com/2017/04/11/szechenyi-istvan-egyszer-sem-
kelt-at-rajta-a-lanchid-tortenete/]

A Sina család Magyarországon

(…) Sina Simonnak egy fiúgyermeke született, aki fiatalon meghalt, s vele
kihalt a család férfi ága. Azt remélte, hogy lányai magyar főurakhoz men-
nek majd feleségül, ebben azonban csalódnia kellett, s egyes feltevések
szerint megbántottsága miatt hagyta el Gödöllőt, majd az országot. (…)

Ennek kapcsán érdemes fölidézni Derra Naum feleségének végrendeletét,

melyből más forrásokhoz hasonlóan jól tükröződik az a kettősség, ami so-
káig végig kísérte az idegen hazába került görögök törekvéseit: miközben
minden tekintetben igyekeztek alkalmazkodni az új haza viszonyaihoz,
próbálták megőrizni görögségüket is. Derra Naurnné, akinek családja a ne-
mesi rang megszerzésével eljutott a magyar társadalmi hierarchia legfelső
szintjére, 1842-ben úgy rendelkezett, hogy halála után fiait csak akkor il-
leti meg az örökség, ha azonos vallású lányokkal kötnek házasságot, orto-
dox hitükön megmaradnak és gyermekeiket is ebben a vallásban nevelik.

(…) Míg tehát Sina Simon számára komoly csalódást okozott, hogy úgy vél-
te, lányait nem találták elég előkelőnek a magyar arisztokraták, más esetben
a görögök maguk emeltek bizonyos korlátokat a teljes beilleszkedés elé. (…)

Sina György 1809-ben feleségül vette Derra Katalint, Derra Naum lányát, aki-
nek családja csak később, 1820-ban kapott nemességet. A címeradományo-
zással a nagykereskedésből vagyont szerzett jómódú pesti polgárnak erköl-
csös élete, udvarhű magatartása és háborús szolgálatai kerültek elismerésre.

Derra Naum Pesten, Budán és Miskolcon is nagy értékű ingatlanokkal ren-

delkezett. A társadalmi emelkedés motivációja nála erősebb volt, mint görög

270
társainál, külsőségekben is igyekezett követni a magyar arisztokraták élet-
módját. Fiai közül Anasztáz kezdetben részt vett apja üzleteiben, de később
inkább a politika iránt érdeklődött. 1839-ben mint földbirtokos és táblabíró
szerzett polgárjogot és vezető szerepet töltött be a Hídegyesületben. Társasági
kapcsolatai kiterjedtek voltak, igazi nemesi életmódra utaltak, estélyein Szé-
chenyi is gyakran megjelent. Tekintélyét, befolyását jelentősen növelte, hogy
nővére, Katalin Sina György felesége volt. 1848-ban tagja volt az Ellenzéki Kör-
nek, fia, Konstantin pedig honvédhadnagyként harcolt a szabadságharcban.

A nemesi címer pajzsát egy haránt vágás osztja ketté, jobb oldalon kék hát-
térben az arany oroszlán a karddal hadi érdemekre utal, fején a korona, az
udvarhűség jelképe. Ugyanez a motívum ismétlődik a sisak fölötti koronán
két elefántagyar között. A címerpajzs másik felében arany bőségszaru látha-
tó, körülötte aranyméhek röpködnek. A pajzsot jobbról piros-arany, balról
kék-ezüst takaró borítja.

Sina Simon apjához hasonlóan görög származású feleséget választott Gyika

Iphigenia személyében, aki szintén nemesi család tagja volt. A Gyika család
a Sina ősükhöz hasonlóan Moschopolisból származott, talán még ebből az
időből való a családok ismeretsége.” Az örmény származású Gyika család tag-
jai is kereskedéssel alapozták meg vagyonukat, elsősorban szőrmekereskede-
lemmel foglalkoztak. Konstantin Emanuel Gyika jelentős anyagiakkal ren-
delkezett, s igényességét jelzi, hogy bécsi évei alatt gyermekei mellé nevelőt
foglalkoztatott Bartholomeos Kopitar, a neves szláv nyelvész személyében.

Magyarországon Temes és Krassó megyében vásárolt jelentős birtokokat.

I. Ferenc császár 1813-ban Gyika Konstantin Emánuelnek és feleségétől,
Dadányi Anasztáziától született gyermekeinek, Györgynek, Annának, Ka-
talinnak, Máriának és Aspasiának nemességet és címert adományozott.

Ezzel elsősorban a kereskedelemben tanúsított fáradhatatlan igyekezete ke-

rült elismerésre és az a nemes szándék, mellyel jó anyagi helyzete következ-
tében a szegény sorsú családokat rendszeresen támogatta. Az oklevél kiemeli
önzetlen hazafiságát, amit azzal bizonyított, hogy a francia háború idején
50 lovas katona kiállítását vállalta teljes felszereléssel. 1817-ben a Temes
megyében lévő Dézsánfalva nevű birtokot és előnevet kapta a császártól.

A családi címer vörössel és ezüsttel hasított pajzsának bal felében vörös

mezőben ezüst ökörfej, a jobb oldalon pedig ezüst mezőben koronás zöld
dombon repülni készülő sólyom látható, amely csőrében fekete keresztet
tart. A sólyom általában a vadászat legfontosabb madara, de a Nap felé
fölszálló sólyom a fény jelképe is lehet. Az ökör mint békés, türelmes állat
vallási értelemben az erények közül a türelem attribútumaként szerepel, de

271
ebben az esetben bizonyára inkább a világi tartalma érvényesült: a kereske-
dői tevékenységre, a korai időszak marhakereskedelmére utalt.

A Gyika család női ágon egy újabb görög nemes családhoz kapcsolódik: Kons-
tantin Emanuel Gyika felesége, Anasztázia a Dadányi családból származott.
Dadány Naumnak és testvérének, Miklósnak II. József császár 1784-ben ne-
mességet és a Torontál megyei Gyülevész nevű birtokot adományozta. Az ok-
levélben indoklásként nem konkrét érdem szerepel, hanem az a több oklevél-
ben szinte ugyanazokkal a szavakkal ismétlődő általános megfogalmazás,
miszerint a császári házhoz és a magyar koronához való hűségüket és állha-
tatosságukat mindenkor kimutatták, szolgálatukat önzetlenül felajánlották.

A családi címer pajzsa a Sina család címeréhez hasonló természeti képet áb-
rázol: világoskék háttérben a sötétkék tengerhői kiemelkedő fehér sziklacso-
port felé fehér galamb repül. A pajzs fölső részében jobb oldalon ezüst félhold,
bal sarkában hatágú arany csillag látható. A pajzs fölötti koronán a kék szár-
nyak közül fehér egyszarvú emelkedik ki. A jelkép-együttesnek ez esetben
feltehetőleg a vallási tartalma kapott jelentőséget: a kőszikla Jézus szimbó-
luma lehet, az Újszövetségben őt nevezik élő kőnek. A galamb a Szentlélek
jelképe, míg az egyszarvú átvitt értelemben Krisztus megtestesülését jelenti.

A görög nemesi címerek jelképeit vizsgálva megállapítható, hogy egy ré-

szüknél a címerpajzsban a magyarok körében elfogadott, gyakran használt
szimbólumok szerepelnek. Más esetekben a jelképek egyértelmű utalást
tartalmaznak tulajdonosuk tevékenységére, érdemeire. Több görög család
címeréhen szerepel a kereskedői foglalkozásra utaló jellegzetes keleti áru-
cikk a gyapot ábrázolása, de előfordul a mérleg is, a gyakran ábrázolt kard
és az oroszlán vagy a levágott török fej pedig a bátorság, a hadi érdemek
jelzése. (…)

[Kerényi B. Eszter (szerk.): A Sina család Magyarországon (Gödöllői Múzeu-

mi Füzetek 6. Gödöllői Városi Múzeum, 2004) Papp Izabella: Görög nemesek
Magyarországon]

10

Derra család

(…) a nemességbe való erőteljesebb beilleszkedési törekvés a Derra család

pályáját jellemezte, amelyet rokoni szálak fűztek báró Sina Györgyhöz is. A
család pesti ágának alapítója, Athanász, Moskopoljéból származó vászon-
kereskedő az 1770-es években telepedett le Pesten, 1772-ben a Belvárosban
vett házat, 1784-ben nyert polgárjogot. Rövidesen követte őt fia (vagy test-

272
vére), Naum, aki szintén vászonkereskedőként nyert polgárjogot 1793-ban.
Felesége az 1783-ban nemesített Mocsonyi, másképpen Popovich, görög-
keleti kereskedő lánya volt, ő maga 1820-ban nyert nemesi rangot, a város-
nak az 1805. évi ínség idején nyújtott 10000 forint kamatmentes kölcsön
elismeréséül. Ugyanez évben folyamodott nagykereskedői jogért, amit el
is nyert, és cégét haláláig, az 1840-es évek elejéig működtette. Tőkéjének
jelentős részét ingatlanokba fektette: több háza és mezőgazdasági ingatla-
na volt Pesten, Budán és Miskolcon, ehhez járult a morodai nemesi birtok.
Naum tehát a nemesítés után sem hagyott fel üzleti tevékenységével, öt fia
közül feltehetően csak Anasztáz vett részt egy ideig az apai cégben. Ön-
álló kereskedést nem folytatott, erre következtethetünk abból, hogy 1839-
ben mint földbirtokos és táblabíró szerzett polgárjogot. Úgy tűnik, hogy
inkább a közéleti, politikai szerep iránt vonzódott. Vezető szerepet töltött
be a Hídegyesületben, ennek igazgatója is volt, így került kapcsolatba Szé-
chenyivel, aki estélyein és ebédjein is megjelent, mint ahogy ő is meghívást
kapott a gróf – igaz, polgári vendégek és vállalkozási társai számára rende-
zett – vacsorájára. Szintén nemesi családból származó felesége a Nőegylet
egyik vezetője volt. Derra társadalmi presztízsét nyilván növelte, hogy nő-
vére, Katalin révén az egyik legnevesebb és legvagyonosabb bécsi bankár,
Sina György sógora volt. Ennek is szerepe lehetett Széchenyivel való gya-
kori érintkezésében. Vagyona, összeköttetései és liberális politikai nézetei
egyengették befogadását a nemesi körökbe: 1848-ban tagja lett az Ellenzéki
Körnek, fia, Konstantin a szabadságharcban honvédhadnagyként szolgált,
és a forradalom bukása után Londonba emigrált. A nemesi életformába való
beilleszkedés tehát Anasztáz esetében nem a birtokai jövedelméből élő, tét-
len földesúrrá válást jelentette, testvéreinek pályája azonban már inkább
emlékeztet a nemesedett polgárról kialakult sztereotípiára.
Naum özvegye 1847-ben bekövetkezett halálakor öt fiára, két lányára,
valamint elhalt harmadik lányától származó unokájára testálta vagyonát. A
fiúk közül Konstantin, aki egy időben Sina báró pesti megbízottja volt, né-
hány hónappal később követte őt a sírba (az ő lányát, Katalint az özvegyen
maradt édesanya, a szintén vagyonos kereskedőcsaládból származó Dum-
csa Anna nevelte fel, és adta feleségül Vrányi Györgyhöz). Anasztáz 1851-
ben hunyt el, három gyermekének jelentősebb gazdasági vagy politikai sze-
repéről nincs adatunk. Anasztáz fivére, Mihály földbirtokosként szerepel a
hagyatéki eljárásban, és a végrendelkező megítélése szerint tékozló életet
élt, hasonlóan két másik fivéréhez, a főhadnagyi rangot betöltő és éppen
csődeljárás alatt álló Sándorhoz és Naumhoz. Utóbbi, mivel – anyja tilalma
ellenére – feltehetően nem görögkeleti vallású lányt vett feleségül, nem ré-
szesült a vagyonból, és csaknem nincstelenül halt meg 1868-ban. Inkább a
lányág mutatkozott sikeresnek: mint tudjuk, Katalin Sina báró felesége volt,
és Ilona is nemeshez ment férjhez, de ők mindketten Bécsben éltek.
A Derra-vagyon tehát nem bizonyult olyan tartósnak, mint a két má-

273
sik nemesített családé, amelynek tagjai még 1873-ban is előkelő pozíciót
foglaltak el a pesti virilisták rangsorában. A Derrák neve ekkor már nem
szerepelt a legnagyobb adót fizetők között.
A görög kereskedők a 18. századtól fokozatosan betagolódtak a pesti
polgári társadalomba, némelyük a nemesség részéről is befogadást talál.
Görög identitásukat azonban nem adták fel. Erről tanúskodnak a görögke-
leti egyházra és elsősorban a görög templomra és iskolára tett kisebb-na-
gyobb adományok. Kiemelkedő bőkezűséget tanúsított Takátsy György
1820-ban elhalálozott apja, Konstantin, aki tizenkétezer forintos kegyes
adományainak mintegy kétharmadát testálta a görögkeleti egyházra, első-
sorban a görög-oláh templomra. Ötezer forintot szánt a pesti görög isko-
lának, az esetben, ha a „macedon vallach befolyástól szabad marad”, azaz
valóban görög iskola lesz.
Nemcsak pesti egyházközösségükhöz, de hazájukhoz is szorosan kö-
tődtek, annak sorsa nem volt közömbös számukra. A 18. század végén még
az első generáció kereskedelmi és rokoni kapcsolatai révén állandó össze-
köttetésben voltak a hazaiakkal. E kapcsolatot erősítette, hogy a magyaror-
szági görögök egyik szellemi vezére, Zavirász György egy ideig Pesten élt,
gazdag könyvtárát is a pesti görög egyházra hagyta. Pesten is megalakult a
titkos Baráti Társaság, mely szoros kapcsolatban állt Rigasz Velesztinlisz bé-
csi mozgalmával. A görögök nemcsak figyelemmel kísérték, de támogatták
is a görög szabadságharcot. Takiadzisz Miklós pesti görög kereskedő veje,
Lászánisz György Ipszilandi Sándor belső munkatársa lett, és 1821-ben,
amikor Ipszilandi seregéből sebesültek érkeztek Pestre, a görög lakosság
minden módon támogatta őket. Egy más ügyben keletkezett tanúvallomás-
ból tudjuk, hogy Vrányi Konstantin tizenötezer forinttal segítette a szabad-
ságharcosokat. E véletlenszerű szórványadatok csak jelzései annak, hogy a
görög közösséget, pesti kötődésük, jelentős gazdasági pozíciójuk és társa-
dalmi befogadásuk ellenére, milyen szoros szálak fűzték Görögországhoz.

[Bácskai Vera, A görög kereskedők szerepe a főváros polgárosodásában, In: „Buda-

pesti Negyed”, 2006, 4. szám.]

11
Eötvös József elfelejtett pesti Erzsébet téri lakhelye: a Sina-ház
A soknevűséget és a névváltást tudván konzekvensen az Eötvös halálakor
szereplő Erzsébet tér 10. címet lelhetjük fel korábbi adatokban is. Eötvös
Békés megyei vonatkozásait feltáró tanulmányában Elek László tette közzé
Eötvös „Bulla Mihály ácsmester úrnak tisztelettel”küldött, 1860. október
19-én kelt meleg hangú, saját kézzel írt levelét, melyben a jó nevű orosházi
iparos fővárosi gyógykezelésében ajánlott fel segítő közreműködést, bíztat-

274
va, ha Pesten jár, keresse fel: „lakásom az Új téren Báró Sina ház 10 szám,
második emelet”.(…)
Ez a cím szerepel szinte végig némileg különböző alakokban 1857-től
1865-ig lakása címeként Eötvös Loránd pesti piarista gimnáziumi bizonyít-
ványaiban. Az 1. osztályban, az 1857/1858-as tanévben az „Atyjának vagy
gyámjának neve, állapota, lakhelye” rovatba azt írták: „Atyja Jósef, Akadé-
miai elnök, Pest”, a „Ki visel reá gondot?” kérdésnél pedig azt, hogy „Lakik
Szüleinél, újtér, B. Sina-ház 10. szám”. (…)
Eötvös és családja tehát legkorábban igazoltan 1854-ben élt a Sina ház-
ban, valószínűsíthetjük azonban, hogy már két évvel előbb is ide költöztek,
1852 őszén, mikor először nem mentek a Svábhegyről Velencére.
Ismerjük a korabeli nevet és címet, melyik sarkon állt tehát az épület?
Ismét csak a Budapest teljes utcanévlexikonából tudható, hogy a lipótvárosi
Fürdő utcát, ami nevét onnan kapta, hogy a sarkán állt a mostani belügymi-
nisztériumi épület helyén a Diana fürdő, „Pest elegáns fürdője és szállodája,
amelyet a XVIII. században épült Sóház lebontása után (1822) Hild József
tervei alapján építettek fel”, ma József Attila utcának hívják, a Bálvány utca,
ami egykori nevét az itt található „»Zum Götterbaum« (A bálványfához)
nevű vendéglőről” kapta, ma Október 6. utca. Halász Imre visszaemléke-
zéséből logikusan az következik, hogy Eötvösék Pesten a mai József Attila
utca 16. számú házban éltek, a második emeleten, lakásuk ablakai pedig dél
felé, az Erzsébet térre néztek (és talán saroklakásként nyugatra, az egykori
Bálvány utcára). Az azonosítást egyértelművé teszi, hogy Déry Attila, a Bel-
város–Lipótváros topográfiája összeállítója szerint a jelenleg József Attila
utca 16. szám alatti épületnek, aminek másik címe Október 6. u. 1., egykori
címe 1861 körül Erzsébet tér 10. szám volt.(…)
Elsétálva azonban ide, az Erzsébet tér felől a ház tetejére felpillantva
azzal szembesülhetünk, amit a műemléki topográfia is számon tart: ezt
az épületet Derra-háznak hívják. Az épület Eötvös és nyilván kortársai által
történt másik tulajdonos szerinti elnevezése eltér Eötvös korábbi pesti lak-
helye, a Wodianer-ház névváltásának okától. Itt tudniillik két igen gazdag
görög kereskedőcsalád egyesült, a Derra és a Sina, azáltal, hogy báró Sina
György „1809-ben feleségül vette Derra Katalint, Derra Naum lányát, akinek
családja csak később, 1820-ban kapott nemességet”. A háznak Eötvös ittla-
kása idejében egyrészt az 1783-tól 1856-ig élt Sina György görög kereskedő
és bécsi bankár, a Lánchíd megépítésének fővállalkozója, majd nagyobb
részt fia, Sina Simon (1810–1876) bécsi bankár (elsősorban az Akadémia
épülete megépítésének támogatója, de egyéb magyar kulturális intézmé-
nyek mellett a Nemzeti Színház mecénása) lehetett a tulajdonosa. Sina Si-
monról egyébként Kerényi B. Eszter azt írja díszes emlékkönyvében a róla
szóló második, Simontornya látképével illusztrált oldalon, hogy „erősen
kötődött Magyarországhoz. Józsa Zsigmond személyében magyar nevelője
is volt”, ugyanakkor „barátság fűzte Eötvös Józsefhez és Deák Ferenczhez”.
(…)
275
 Eötvösnek erről a pesti lakásáról – főként a svábhegyi villával, de akár
a gellérthegyi fiatalkori nyári lakással szemben, amiről Kemény Zsigmond
naplója révén van részletes képünk – alig tudunk valamit. Azon a kevésen
kívül, ami Halász Imre visszaemlékezésében szerepel a könyvállványok-
tól körülvett dolgozó szobáról, Ráth Mórtól értesülünk az egyik szoba két
díszéről. Ráth kiadóként kereste fel Eötvöst, hogy összes művei megjele-
néséről beszéljenek, eszmecseréjük végeztével pedig ezt írja visszaemléke-
zésében: „Mély megilletődéssel távoztam tőle, távoztam azon teremből,
melynek egyedűli dísze Gőthe nagy arczképe, Gőthének (ugyhiszem Rauch
után modellirozott) nagy szobra, és Kaulbach a reformácziót ábrázoló nagy
kartonjának aczélmetszete volt.” A gyászhíradásokból is csupán egyetlen
mondatból tudunk következtetni a méretére, hiszen azt írták a Pesti Napló
1871. február 6-i esti számában olvasható tudósításban: „A közönség közül
igen kevesen, mindössze vagy százan juthattak be roppant tolongás közt
ezen helyiségekbe, hogy részt vegyenek a beszentelési szertartáson.” Külö-
nös, hogy Eötvös mindkét lipótvárosi lakása épületét (ti. a Wodianer- és a
Sina házat) ugyanaz a kiváló építész tervezte, jelesül Hild József.
A muemlekem.hu szakmai honlap utolsó, 2010. január 8-i állapotfel-
mérése szerint „makulátlan külsejű, a klasszicizmus szép példája” épület
felkeresését mindenkinek csak javasolni lehet. Igazán arról nevezetes, hogy
a nagy pesti árvízkor nagy megrökönyödést keltve a Duna felőli szárnya
összeomlott – az eseményt több rajz is megörökítette, majd Barabás Miklós
is megfestette. Ezúttal Déry Attila mondatait idézem a ház történetéről és
külsejéről: „Az épület telkét 1789-ben vette meg a várostól Leszár Mátyás
kereskedő. Kétemeletes házának építése 1798-ban befejezetlenül abbama-
radt. Az ingatlant 1807-ben Derra Naum görög kereskedő vette meg, aki
befejezte az építkezést. Az 1810-es évek elején már valószínűleg készen
álló kétemeletes ház a szépülő Pest újvárosának nevezetes épülete lett. A
József Attila utcai középső rizalit fölött a főpárkányon egyenes mellvéd ül,
amelyen a DERRA-HÁZ felirat olvasható. Háromszakasos csehboltozatos
kapualj, pilasztertagolású falak, hevederek. Háromkarú, négy orsópilléres
főlépcsőház, klasszicista balluszteres korlát. Függőfolyosók későbarokk
konzolokon, klasszicista folyosórácsok. A vastagabb konzolok az 1800 kö-
rüli építési periódusból valók, a keskenyebbek az 1838-as helyreállításkor
és emeletráépítéskor készültek. Az udvar keleti falánál vörös márvány fali-
kút; tetején 1964-ben még megvolt egy kisméretű klasszicista szobor, ülő
fiúalak.”
A szakirodalomban az ismertetett okból alig szerepel Eötvös itteni la-
kása. Erős Zoltán irodalmi topográfiájában helyesen megadja ezt a hely-
színt, igaz, helytelenül jelzi az ittlakás kezdetét és az emeletszámot: „József
Attlia u. 16. (Fürdő u.) Eötvös József a Hild József által Derra Naum görög
kereskedő részére 1839-ben épített háromemeletes ház első emeletének a
mai Erzsébet térre néző részét lakta 1867-től haláláig, 1871. február 2-ig.”

276
Emléktábla természetesen nem található a házon; a Wodianer-ház mellett
itt sem jelöli semmi, hogy itt élt, alkotott, és ebben a házban érte a halál
Eötvös Józsefet.(…)

[Devescovi Balázs, Eötvös József elfelejtett pesti Erzsébet téri lakhelye: a Sina-ház,
In: „AETAS”, 31. évf. 2016. 2. szám]

12

A görög, aki magyarrá akart válni

Hatalmas vagyona miatt már életében legendák övezték. Kiváló üzleti érzé-
ke mellett a magyar és a görög nemzet néhány alapintézményét az ő önzet-
len támogatása tette lehetővé. Sina Simonnak, az aranyembernek azonban
nem hagyták, hogy szándékát követve magyarrá legyen.
A 48 éves arisztokrata óriási összeget, 80 ezer forintot ajánlott fel a
Magyar Tudományos Akadémia megépítésére. Ez volt a legnagyobb magána-
domány, amit az akadémiának bárki valaha is felajánlott, így az építkezés
nem sokkal később megindulhatott. Emellett vagyonának jelentős részét
fordította gazdaságfejlesztésre, folyamszabályozásra, gőzhajózásra, vasút-
építésre, iskolákra és színházakra. Felvilágosult magyar hazafinak tartotta
magát, országa fejlődését akarta előmozdítani.
Nem Széchenyi Istvánról van szó, hanem barátjáról, báró Sina Simon-
ról, egy dúsgazdag görögországi aromán eredetű család utolsó férfisarjáról,
aki 1858-ban tette önzetlen felajánlását. Az Osztrák–Magyar Monarchia
legvagyonosabb embere volt, családjánál csak a Habsburgok és a katolikus
egyház volt gazdagabb. Öt országban voltak hatalmas birtokai és házai. Ő
azonban magyar, mégpedig jó magyar akart lenni mindenáron.
Pénzét elfogadták, de magyarrá lenni nem engedték. A magyar mellett
felépítette a görög tudományos akadémiát is, amely halála után felvette a
nevét. A budapesti akadémia falára csak néhány éve kerülhetett ki róla egy
emléktábla.
A macedóniai görög eredetű Sina (Σíνας-) család a törökök elől mene-
kült Szerbiába, onnan pedig a Habsburg Birodalom területére, majd éppen
a törökökkel való kereskedelemből alapozták meg óriási vagyonukat. Ehhez
némi szerencse is kellett – legalábbis Jókai Mór egy feljegyzése szerint: „B.
Sina gazdagságának eredete, jön török szökevény gazdag gabonahajón, az
útközben meghal, ő marad örököse.” Az író tovább is szőtte a legendát a
nagyapáról, id. Sina Györgyről, akiről az Aranyember című regény címszerep-
lőjét mintázta. Más források szerint az élelmes kereskedő gyapottal üzletelt
a macedóniai török pasával, aki nem jól őrködhetett a rábízott országrészen,
mert selyemzsinórt kapott a szultántól. A kivégzett pasa pénze üzleti partne-
rénél maradt, aki meg is alapította belőle a bécsi Sina-kereskedőházat.

277
 Annyi bizonyos, hogy a családfő a 19. század elején villámgyorsan le-
mondott az Oszmán Birodalom állampolgárságáról, és hamarosan már
osztrák alattvalóként lett a legnagyobb bank tulajdonosa. Nem sokkal ké-
sőbb a császári udvar is az üzletfelei közé tartozott. I. Ferenc érdemei elis-
meréseként 1818-ban osztrák, majd négy évvel később magyar bárói címet
és Temes megyei birtokokat adományozott neki.
A Sina Bank az alapító fia, ifj. Sina György irányítása alatt érte el fej-
lődésének tetőpontját. Hiteleztek cégeknek, arisztokrata családoknak és
államoknak is, igazi konkurenciájuknak talán csak a Rothschild-bankház
számított. Sina György vagyonából Magyarországon, Ausztriában és Cseh-
országban óriási földbirtokokat vásárolt tönkrement arisztokratáktól. Ös�-
szesen 240 ezer hold birtokosa lett, azaz nagyobb területen gazdálkodott,
mint az Esterházyak. Egy magyarországi görög arisztokrata lányt, Derra
Katalint vette feleségül, és házasságukból 1810-ben született meg egyetlen
fiuk, Simon.
Sina György már a magyar gazdasági fejlődés egyik motorja volt. Részt
vett a Duna Gőzhajózási Társaság megalapításában, ötven gőzhajójuk járt
Bécsből és Pest-Budáról a Fekete-tengeren át a török kikötőkig. Mint Széche-
nyi István barátja és magánvagyonának kezelője, aktívan részt vett a gróf
legfontosabb álmainak megvalósításában. Részese volt a Tisza szabályo-
zásának, a Duna-Tisza csatorna és a budai hengermalom építésének, vala-
mint a magyar vasúti hálózat kiépítésének is. Legfontosabb tette azonban
az volt, hogy Széchenyi mellé állt az első állandó Duna-híd megépítésekor,
és a Lánchíd Rt. elnökeként sikerült meggyőznie más bankárokat is, hogy
vegyenek részt a beruházás finanszírozásában. Sina György még egyfajta
Habsburg Birodalmi világpolgárnak tekintette magát.
Nem úgy fia, Simon, aki különös vonzalmat érzett a monarchia rebellis
népe, a magyarok iránt. Amikor édesapja 1856-ban meghalt, Bécsnek szinte
egész lakossága ott tolongott a gyászmenetben. A temetésen tiszteletét tette
Deák Ferenc, a magyar ellenzék vezére is, akitől a mesés vagyon 46 éves
örököse azt kérte, hogy „legyen vezére s tanácsadója a magyar hazafiság
pályáján, mert ő inkább akar lenni magyar nagybirtokos és hazafi, mint
üzletember és világpolgár”.
Rejtély, miért akart a görög-aromán-osztrák férfi mindenáron magyarrá
lenni, hiszen apja Bécs mellett Itáliában, Franciaországban és Angliában
taníttatta, s csak a nyarakat töltötte a család simontornyai birtokán. Ilyen-
kor magyar nevelő is foglalkozott vele, akitől a görög, a német, az angol, az
olasz és a francia után a magyar nyelvet is megtanulta.
Ő is egy magyarországi görög földbirtokos család lányát vette el: Ghyka
(Gyika) Iphigenia öt lányt és egy fiút szült neki. Hamarosan tragédia árnyé-
kolta be a család életét: előbb az egyik kislány, majd nem sokkal később a
kisfiú is meghalt váratlan betegségben. Talán ez is hozzájárult, hogy Sina
Simon egyre inkább a jótékonykodásra kezdett koncentrálni.

278
 Sokban különbözött konzervatív, szigorú üzletember apjától. Lovagia-
san pazarló hajlamnak köszönhető, hogy Magyarország egyik legnagyobb
mecénása lett. Ha kellett, gyorsan adott, például árvizek vagy más termé-
szeti katasztrófák idején, többnyire azonban hosszú távon hasznot hozó
kezdeményezéseket támogatott. Szőlészeti és kertészeti szakiskolát hozott
létre, alapítója volt a Magyar Gazdasági Egyesületnek, és az ő pénzéből je-
lentek meg a kor legfontosabb folyóiratai, a Gazdasági Lapok és a Budapesti
Szemle. A Nemzeti Színház, a Képzőművészeti Főiskola és a Nemzeti Múze-
um egyik legfontosabb magántámogatója volt, de a legnagyobb összeget a
Magyar Tudományos Akadémia székházának felépítéséhez nyújtotta.
A legtöbb magyar ma is tudja, hogy Széchenyi hatvanezer forintot
ajánlott fel az akadémia alapítására, de azt alig néhányan, hogy az addig
különböző ideiglenes bérleményekben működő intézmény székházának
megépítésre Sina Simon ennél is nagyobb összeget, nyolcvanezer forintot
adományozott 1858-ban.
A Bach-korszakban már nem volt szokás a „nemzet mívelése” érdeké-
ben nyilvános alapítványt tenni, de Sina adománya sokakat csatlakozásra
buzdított, bár egyik felajánlás nagysága sem közelítette meg az övét. Ráadá-
sul ugyanebben az évben egy másik akadémia is neki köszönhette a szüle-
tését. A török uralom alól felszabadult fiatal Görögország Sina Györgyöt,
majd halála után a fiát kérte fel bécsi képviselőjének. Sina Simon sosem
járt görög földön, de örömmel vállalta népe képviseletét. Amikor felmerült,
hogy Athénban is létre kellene hozni egy tudományos akadémiát, ő állt a
kezdeményezés élére. 1859-ben I. Ottó görög király már az alapkőletételen
mondhatott köszönetet Sina Simonnak, aki hozzájárult „Hellas újbóli föle-
melkedéséhez”.
A családnak palotája volt Bécsben és Velencében, de ennek ellenére
úgy tervezték, hogy tartósan Gödöllőn fognak letelepedni. Felújították a
Grassalkovichoktól megvásárolt kastélyt, a nem sokkal korábban pusztító
tűzvész után újjáépíttették a helyi templomot és iskolákat, adományaikkal
sokat tettek azért, hogy a kis falu elegáns nyaralóhellyé váljon.
Hosszan készülődtek a királyi házaspár gödöllői látogatására. A sza-
badságharc idején az osztrák csapatok feldúlták a kastély melletti pavilont,
amelyben a magyar királyokat bemutató arcképcsarnok volt kiállítva. Sina
Simon felújíttatta az épületet, a tönkrement képeket restauráltatta, a hiány-
zó királyi portrékat pedig a legnevesebb magyar művészekkel megfesttette.
Mások mellett megrendelője és mecénása volt Barabás Miklós festőművész-
nek és Izsó Miklós szobrásznak is.
A művészekkel való viszonyára jellemző a róla feljegyzett anekdota:
Sina megkért egy tehetséges fiatal festőt, hogy írjon valamit az emlékköny-
vébe. Úgy tűnik, a tehetséghez szemtelenség is párosult, mert a festő le is
írta, amit a mecénáshoz forduló legtöbb magyar legfeljebb csak gondolt:
„Adjon nekem 100 ezer frankot, Sina úr, és felejtsen el örökre!” A báró –

279
ahelyett hogy megsértődött volna – így felelt: „Ön sokkal szeretetreméltóbb
annál, hogy érdemes volna elfelejteni. És sokkal tehetségesebb annál, hogy
a henyélésre alkalmat nyújtsak önnek.” Azzal ösztöndíjat adott a festőnek.
A család gödöllői élete nem tartott sokáig. Sina Simon fia halála után
úgy tervezte, hogy lányait magyar főúri családok fiaihoz fogja feleségül
adni, hogy ezzel biztosítsa a család teljesen magyarrá válását. Ezt a szán-
dékát a magyar arisztokrácia elutasította: amikor Gödöllőn táncmulatságot
rendezett, hogy négy lányát bemutassa a környék ifjúságának, alig érkeztek
látogatók. A legvalószínűbb, hogy a magyar főnemesi ifjak egyszerűen ran-
gon alulinak tartották, hogy olyan családba házasodjanak be, ahol a nagy-
szülők még „török bazárosok” voltak.
Sina Simon nagyon csalódott volt a sértésnek is beillő fiaskó után. Csa-
ládjával együtt elutazott Gödöllőről, és soha nem tért vissza. Néhány év-
vel később a kastélyt is eladta. Négy lányának a magyar királyné, Erzsébet
segített férjet találni, mindegyiküket európai arisztokraták vették el. Sina
érdeklődése egyre inkább sosem látott második hazája, Görögország felé
fordult, ahol jobban megbecsülték. A görög akadémia felépítése után ő fi-
nanszírozta az athéni csillagvizsgáló megalapítását is, amiért a hálás görög
csillagászok krátert neveztek el róla a Holdon.
Az egyik legnagyobb magyar mecénás 1876-ban, 65 évesen halt meg bé-
csi otthonában, néhány évvel később felesége is követte. Sina Simon lányai
szinte végzetszerűen rossz házasságokat kötöttek. A legnagyobb, Anasztá-
zia egy nőcsábász osztrák báróhoz ment hozzá, akitől később elvált, örök-
ségét pedig jótékony célokra fordította. Eleni egy görög herceg felesége lett,
férjével együtt rulett-függővé váltak, és egész egyszerűen eljátszották vagyo-
nukat. Iphigeniát egy francia arisztokrata vette el, aki szintén féktelen játék-
szenvedélyének hódolva apasztotta a Sina-örökséget, amíg meg nem halt
fiatalon, vérbajban. Irene a görög miniszterelnök fiához ment hozzá, akit
később elhagyott, vagyonát görögországi régészeti kutatásokra fordította.
Így esett, hogy Sina Simon halála után néhány évvel nyomtalanul el-
tűnt a 19. század legnagyobb családi cégbirodalma.
Nyáry Krisztián

[https://index.hu/tudomany/tortenelem/2016/12/26/sina_simon/]

13
Sina János (Niš 1804. január 16. – Bécs 1869. május 4.)
Sina György bankár, kereskedő féltestvére. 1842-ben vásárolta meg Sina
György féltestvérével együtt a mosonszentmiklósi kastélyt és uradalmat. A
Sina testvérek 1849-ben megalapították a mosonszentmiklósi cukorgyárat,
amely akkor Európa legnagyobb cukorgyára volt, amely másfél évtizedig

280
uralta Bécs és Pest-Buda cukorpiacát. Az üzem működtetéséhez, amely a
kor minden technikai újításait is felhasználta, Morvaországból hozattak
nagy számban szakmunkásokat. 1856-tól Sina János vette át egyedüliként a
birtok és gyár irányítását. A templom kegyuraként jelentős összeggel támo-
gatta a mosonszentmiklósi templom toronysisakjának cseréjét és a lébényi
templom restaurálását. A lébényi evangélikusok iskolaépítésére is több ezer
téglát adományozott. Ő alapította Ásványráró mellett a róla elnevezett Já-
nos-majort. Halála után örökébe Mosonszentmiklóson Sina Simon lépett
Moson Megyei Életrajzi Lexikon

[http://mmel.nansoft.hu/?o=szc&c=522#C522]

14

A kolera pusztít, a kiegyezés fellendülést hoz

(…) 1841-ben hatalmas tűzvész pusztított a faluban, 86 épület égett le, a két
templom is súlyos károkat szenvedett.

1844 tavaszán báró Sina György és testvéröccse, báró Sina János vásárolták
meg a lébény-szentmiklósi uradalmat. Az új tulajdonosok már 1845-ben
hozzákezdtek egy később európai hírűvé lett cukorgyár, a „Fabrika” építé-
séhez. Az üzem – amely Európa ekkor legnagyobb és legjobban vezetett
cukorgyára volt – a hatvanas évtizedben jelentkező pénzügyi válság és az
európai piacot is elárasztó, olcsó amerikai nádcukor következtében tönkre-
ment, így 1865-ben beszüntette működését.

1848 márciusában a forradalmi lelkesedés Lébényt is megérintette, 152 lé-

bényi férfi jelentkezett a nemzetőrség soraiba, és a honvédsereg tagjaként
29 lébényi férfi vett részt a küzdelmekben. A háborús viszontagságok mel-
lett a kolera is sújtotta a települést. 1862–64 között, három éven át zajlottak
a Sina János által 20 000 forinttal támogatott helyreállítási, felújítási mun-
kák a Szent Jakab-templom belső tereiben. 1872-ben megkezdték és 1879-
re befejezték a műemléktemplom külső restaurálását is. Ekkor nyerte el a
templom mai formáját.

A kiegyezést követő gazdasági fellendülés hatása Lébényben is megmutat-

kozott. Gyarapodtak a gazdák, épült, szépült, fejlődött a falu. 1890-ben 420
ház volt a községben, lakosainak száma 2800. Közben a Sina-uradalom is
gazdát cserélt, 1884 végén gróf Wenckheim Frigyes és felesége, Wenckheim
Krisztina vásárolta meg. 1 800 000 forintot fizettek érte.

[lebeny.hu/tortenet/a-kolera-pusztit-a-kiegyezes-fellendulest-hoz]

281
 15
Lébény története
Az országos és helyi eseménytörténet 1849 késő nyarán újra egy istencsa-
pással folytatódott. Már a hadi jelentésekben szerepelt a katonákat is pusz-
tító kolerajárvány dühöngésének ténye. Egész családok haltak ki, és az ak-
kor még naponta vezetett krónika azt írta, hogy a faluban megint sok ház
maradt üresen.
Ekkoriban már néhány év óta és a szabadságharc idején is báró Sina
Simon János dúsgazdag bankár volt mind Lébény, mind Szentmiklós föl-
desura. A család feje, az országos politikában akkor már jól ismert, görög
származású mágnás, Sina Simon György a Török Birodalomból települt ha-
zánkba. Birtokvásárlásai, iparteremtő beruházásai és közéleti szerepe révén
hamarosan meghatározó tagja lett a Habsburg Birodalom társadalmi elit-
jének. Hazai tevékenységének elismeréseképpen I. Ferenc császár és király
hodosi és kizdiai bárói címmel nemességet adományozott neki.(…)
A Bécs és Szőny között a század közepén épülő vasút tulajdonos-főrész-
vényeseként nagy lehetőségeket látott a félúton elhelyezkedő birtokban,
melyet 1844-ben 757 500 forintért vásárolt meg a Zichyektől. Azonnal hoz-
zá is fogott egy vidéki óriás üzem, a „Sina-féle gőz-szeszgyár” és egy cukor-
gyár – ahogy errefelé nevezték, a Fabrika – felépítéséhez.
Felvilágosult gazdaságszervező tevékenységének kiteljesedésében nagy
szerepet játszott gróf Széchenyi Istvánhoz fűződő szoros barátsága. (…)
A Simon János báró halála óta hanyatlásnak indult birtokot a Wenckhe-
im család Sina Iphigénia bárónőtől 1885-ben vásárolta meg.

A tisztes ipar

A modern idők első jeleként, 1844-ben, báró Sina Simon János burgonya-
szeszgyárával kezdte meg a környék bekapcsolását a kapitalista áruterme-
lésbe. A szeszgyár működésének hamarosan véget vetett a burgonyavész, a
kor nagyvállalkozói szellemiségét megtestesítő báró azonban nem adta fel:
két évvel később ugyanitt építette fel Magyarország egyik első cukorgyárát.
A századfordulóig működő, osztrák, cseh és morva szakembereket foglal-
koztató üzem fél évszázados jelenléte megváltoztatta a község mindennap-
jait annak ellenére is, hogy helyi munkaerőt alig alkalmazott.
A helyi mezőgazdasági ipar kezdeteinek mozgatója vitathatatlanul ez a
vasútépítést is szervező bécsi bankár volt. Élelmiszer-termelő üzemei egy-
szerre három irányba mutató újításokat hoztak a falu mindennapjaiba. A
lakosság régi tőzegkitermelési technikáját a Hanságban merőben új, gépe-
sített, mondhatni nagyüzemi technika és technológia váltotta fel. A burgo-
nya és az új terményként megjelenő cukorrépa megindult hódító útjára, és
a községek határában a hagyományokhoz szokott emberek szeme láttára

282
egy addig ismeretlen gazdaság, a kapitalista termelési rendszer nagyüzeme
bontakozott ki.
A cukorrépa termelésére alapozott üzemet a hansági tőzeg energiájá-
val működtették. A tőzeget a Bormászpusztától nyugatra elterülő, a régeb-
bi kézi kitermelés módjáról Figuráknak nevezett dűlőben bányászták, és
kiszárítás után a mintegy tíz kilométeres csatornán szállították a gyárhoz.
A főleg gépi erővel ásott árok sorra nyelte el a nagy súlyú gépeket. A folya-
matos szállítási nehézségek, többek között a dereglyék elsüllyedése miatt
kénytelenek voltak ökrös szekereket alkalmazni. Ez az újabb költség csak-
nem megrendítette a báró anyagi helyzetét.
De nem ez, hanem a század második felében megjelenő olcsóbb nád-
cukor jelentette a vállalkozás végét. A kedvező terméseredmények ellenére
egyre inkább gazdaságtalanná vált a répacukorgyártás, pedig az üzem már
az első tíz év után négyszázezer mázsát dolgozott fel, és évente több mint
kétszázötven vagon cukrot állított elő. Az 1865-ben végleg beszüntetett ter-
melés után az épületek nagy részét elbontották, anyagukat, főleg a téglát, a
faluban megindult nagyarányú házépítkezéseken használták fel. Az üzem
megmaradt részét Rimmler Lajos felügyelő a század utolsó évtizedében
malommá alakította át, a cukorgyári épületben pedig az új uraság rendezett
be gabonaraktárat és magtisztítót. (…)

[Thulner István, Lébény, Száz magyar falu könyvesháza, 2003]

16
Mosonszentmiklósi cukorgyár
A Mosoni-síkság délkeleti részén Győr, Mosonmagyaróvár és Csorna kö-
zötti háromszögben fekszik valamennyi említett várostól 20-20 km-re. Itt
hozta létre Sina György Simon Európa legnagyobb cukorgyárát.
Báró Sina György Simon, a cukorgyár létrehozója (Niš, 1782. november
20. – Bécs, 1856. május 18.) sikeres üzletember, nagybirtokos Széchenyi
István barátja és bankára volt. Ő finanszírozta és részt is vett Széchenyi
Istvánnal a Lánchíd megépítésében, valamint a Tudományos Akadémia
megépítésének is mecénása volt. Támogatta Széchenyi vasútépítési és fo-
lyamszabályozási vállalkozásait is. Az Osztrák Nemzeti Bank igazgatója,
Görögország bécsi főkonzulja és fontos szerepe volt abban, hogy a győri
vasútvonalat végül mégis megépítették, és átadták a forgalomnak 1855 de-
cemberében. Állítólag róla mintázta Jókai az aranyember regényének Tímár
Mihály alakját. 1832-ben bárói címet kapott. Birtokai voltak Ausztriában,
Cseh- és Morvaországban, a Balkánon. Magyarországon 29 uradalom és
240 000 hold föld tulajdonosa volt.

Szentmiklós abban az időben a vármegye 10 leggazdagabb községe közé

283
tartozott. 1844 tavaszán Széchenyi István tanácsára Sina György és féltestvére
János, megvette a Zichy családtól a Lébény-Mosonszentmiklós uradalmat
757.500 forintért, ez a birtok 1885-ig volt a családé. A báró már akkor tudta,
hogy a Bécs-Szőny vasútvonal a birtokán fog áthaladni, s nagy lehetőséget
látott benne. A (Bruck-Győr vasút) építése szintén a nevéhez fűződik.
Sina báró 1845-ben már hozzá is fogott egy óriási üzem felépítéséhez,
a cukorgyár 1848-ban épült meg. Főépülete többszintes, 18 áztatómedence,
18 víznyomásos sajtoló és 16 gőzkazán működött benne. 1 millió mázsa
répa feldolgozására tervezték a hatalmas gyárat. Ekkora mennyiséget nem
tudtak termelni, ezért a cukorrépa nagy részét, 50-100 ezer mázsát a ma-
gyaróvári Habsburg és a kapuvári Esterházy uradalom biztosította, és maga
a szentmiklósi Sina-birtok is termeltetett. Fénykorában évi 320 ezer mázsa
cukorrépát dolgozott fel, a melléktermékként képződő melaszt és szeletet
a birtokon állattenyésztésben, valamint a falu sajtgyárában és a helyben
működő Sina-féle Gőz szeszgyárban hasznosították. Sina báró közel száz
cseh és német illetőségű munkást telepített le a cukorgyár mellett, házak
is épültek nekik. Az üzem körüli egy új településrész épült fel, amely ma is
megvan, ezt korábban Fábrikának hívták, ma a neve Gyártelep.

Báró Sina György Simon 1845-ben csatornát építtetett, hogy a hansági tő-
zeget mai Gyártelep területére szállíttassa. Ezzel akarta fűteni cukorgyára
kazánjait. Főleg szentmiklósi embereket alkalmazott a tőzeg szállítására. A
tőzeget Borászpusztától nyugatra, a Figuráknak nevezett dűlőről bányász-
ták és kiszárítás után szállították Ottó majorból a gyárba. Az ásott árok sor-
ra nyelte el a nagy gépeket, ami a folyamatos szállítást nehezítette. Az ökrös
szekerekkel való szállítás tovább nehezítette az anyagi költségeket.

A miklósi cukor Budapest-Bécs piacán és a Monarchiában is nagyon keresett

volt, szinte egyeduralommal rendelkezett.

Az Európa-szerte híres cukor gyártását 1866-ban be kellett szüntetni, mert

gazdasági alapját a pénzkrízis, valamint a piacon az olcsó nádcukor megje-
lenése meggyengítette. Az a tény is, hogy a túlméretezett gyárba már nem
tudták megfelelő távolságból gazdaságosan szállítani az alapanyagot, mind
hozzájárult a gyár bezárásához.

1885-ben Sina János báró örököse, Sina Iphigénia bárónő eladta az uradal-
mat Wenckheim Frigyesnek.

Az egykori cukorgyár területén a Gyártelep épületében központi magtárat,

raktárakat, műhelyeket, egyik régi épületben 1892-ben gőzüzemű malmot
alakítottak ki. E gazdasági telep az uradalom közepén, a vasútállomás mel-
lett volt. A gyártelep ma is áll, a mosonszentmiklósi vasútállomás mögött
északra, legutóbb vetőmagüzemként is működött. A rendszerváltás után

284
eladtak némely gépeket, csökkentették a létszámot, de még mindig folyt
gyártás, gabona feldolgozás a területen, ami végül 2003-ban teljesen leállt.
Az új tulajdonosnak az épületegyüttes, a nagy múltú gyár nem volt fontos,
az épület lebontására irányuló törekvését támogatta a település vezetése. Az
épület eredeti magas tetejét még a Kádár-korban lapos tetőre cserélték.

A volt cukorgyár épületében született 1855. október 12-én Nikits Artúr, a

budapesti Operaház karnagya.

[http://kitud.kkmk.hu/web/guest/wiki/-/wiki/Main/Mosonszentmik-
l%C3%B3si%20cukorgy%C3%A1r]

NOTE
  1. Maria Berényi, Cultură românească la Budapesta în secolul al XIX-lea, Giula, 2000,
p. 5–47.
  2. Corneliu Albu, Lumină din trecut. Aspecte din lupta Transilvaniei pentru independenţă
şi unitate naţională, Bucureşti, 1992, p. 117.
  3. Füves Ödön, Statisztikai adatok Pest és Buda 1687–1848 közt polgárjogot nyert görög
származásu lakosairól, în „Antik Tanulmányok”, 1963, nr. 3–4, p. 236–237.
  4. I. Arginteanu, Istoria românilor macedoneni din timpurile cele mai vechi pînă în zilele
noastre, Bucureşti, 1904, p. 274.
  5. Anastase N. Hâciu, Aromânii. Comerţ, industrie, arte, expansiune, civilizaţie, Focşani,
1936, p. 357.
  6. „Un sîrb, Petrovici, angajează un credit la banca de Sina şi cumpără cu creditul luat foar-
te multe terenuri, aproape un sfert din suprafaţa judeţului. Acest sîrb nu reuşeşte să-şi
plătească creditul şi terenurile ajung în proprietatea băncii bancherului de Sina. În mo-
mentul în care acesta intră în posesia terenurilor, domeniile de Hodoş şi Chizdia,
dobîndeşte şi titlul nobiliar şi va lua numele de Georg Simeon Sina de Hodoş şi Chizdia.”
(Victor Papacostea, Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică, Bucureşti, Edi-
tura Eminescu, 1983, p. 411–415.)
  7. Victor Papacostea, ibidem., p. 411–415.
 8. Révai Nagy Lexikona, XVI. köt. Budapest, 1924, p. 821.
  9. Révai, ibidem.
10. Anastase N. Hâciu, ibidem, p.358.
11. 4. D. I. Popovici, Despre aromâni. O ţinţarima, Bucureşti, 1934, p. 22, nota 2.
12. Maria Berényi, Poveştile caselor. Români în Buda şi Pesta/Tales of houses. Romani-
ans in Buda and Pest/Mesélő házak. Románok Budán és Pesten, Budapesta-Bu-
dapest, 2011, p. 36.
13.  (Răzvan Emilescu, Steliu Lambru) http://old.rri.ro/arh-art.shtml?lang=2&-
sec=40&art=75572
14. Familia Derra a fost una din cele mai distinse familii macedoromâne din Budapes-
ta. Între cei mai însemnaţi membri ai acestei familii a fost Naum Derra, mare „ne-
gustor şi cetăţean” al oraşului. Soţia sa, Maria Derra era născută nobilă de Zettry
şi se găsea la 1815 în fruntea Societăţii femeilor macedoromâne din Budapesta. La
aceeaşi dată îi găsim în capitala Ungariei şi pe Atanasie şi Constantin Derra. (Victor
Papacostea, ibidem., p. 413, nota 13.)
15. Révai Nagy Lexikona, ibidem.
16. https://ro.wikipedia.org/wiki/Familia_Sina
17. http://lebeny.hu/tortenet/a-kolera-pusztit-a-kiegyezes-fellendulest-hoz

285
18. Biserica Catedrală din Sibiiu. Istoricul zidirii, 1857–1906. De Dr. Ilarion Puscariu,
Dr. E. Miron Cristea şi Mateiu Voileanu. Cu 24 ilustraţiuni şi 3 facsimile. Sibiiu,
Tipariul Tipografiei Arhidiecezane, 1908, p. 20.
19. Révai, Ibidem.
20. V. Papacostea, ibidem, p. 414
21. Biserica Catedrală din Sibiiu. Istoricul zidirii, 1857–1906. De Dr. Ilarion Puscariu,
Dr. E. Miron Cristea şi Mateiu Voileanu. Cu 24 ilustraţiuni şi 3 facsimile. Sibiiu,
Tipariul Tipografiei Arhidiecezane, 1908, p. 20.
22. Maria Berényi, Poveştile caselor. Români în Buda şi Pesta/Tales of houses. Romani-
ans in Buda and Pest/Mesélő házak. Románok Budán és Pesten, Budapesta-Bu-
dapest, 2011, p. 34.
23. „Alapító-levél. Azon meleg részvétemet, melylyel a magyar nemzeti miveltség s tu-
dományosság ügye, és az Ezen szent célok előmozdítására hivatott magyar akadé-
mia iránt viseltetem, tettleg is bebizonyítani óhajtván s kiindulva azon szempont-
ból, miszerint kívánatos, hogy az említett magyar tudományos anya- intézet saját
állandó lakhelylyel bírjon, hol nemes munkálkodását, kényelmesen folytathassa
s gyűjteményeit biztosan elhelyezhesse: következő alapítványt teszek: Ezennel az
alapítók sorába lépek nyolczvanezer pengő forinttal úgy, hogy ezen összeget nyolc
éven át, évenként tíz-tízezer pengő forintjával fogom az akadémia pénztárába lefi-
zetni. Az első tízezer forintnyi részlet le fog fizettetni általam folyó 1858-ik évi
november 1-én mindaddig, míg a nyolcvanezer forint tőke befizetve lesz.
    3. A hátralevő részletektől száztóli ötös kamatot fogok fizetni.
   4. Kivánom pedig, hogy ezen alapítványom kamataival együtt kizárólag az
akadémia épületére fordítassék, melyben hogy az akadémia sokáig virágozzék és
nemes rendeltetésének mind inkább és sikeresebben megfeleljen, lelkem legbuz-
góbb vágyainak egyike.
    Bécs, Augusztus 14-én 1858.
Báró Sina Simon”

(Magyar Tudományos Akadémia Könyvtára, Kézirattár)

24.Horváth Endre, Az újgörögök, Budapest, 1943, p. 61.
25. Neagu Djuvara, Diaspora aromână în secolele XVIII şi XIX, în „Aromânii. Istorie,
limbă, destin”, Bucureşti, 1996, p.1 15.
26. V. Papacostea, ibidem, p. 415.
27. https://ro.wikipedia.org/wiki/Simeon_de_Sina
28. Anastasia (n. 8 octombrie 1838, Viena - d. 24 februarie 1889, Viena) s-a căsătorit
pe 11 ianuarie 1860, la Vevey, cu contele Victor Ägidius Heeremann von Wim-
pffen (n. 24 iulie 1834, Hietzing - d. 22 mai 1897, Battaglia), consilier secret,
preşedinte al căilor ferate austriece-de sud-vest (Austria Inferioară), inspector
general al telegrafelor austriece de stat în Ministerul Imperial al Comerţului
(1876), scriitor etc.
   Irena (n. 4 august 1843 - d. 1881, Île de France, Paris) s-a căsătorit la 19 mai
1864 la Paris cu Gheorghe Mavrocordat, boier mare şi întreprinzător, care a clă-
dit Casa Mavrocordat (Palatul Copiilor) la Vaslui în 1883-1892. Fiul acestora a
fost George (n. 1865, Île de France, Paris - d. 1939, Nisa).
    Elena (n. 12 martie 1845, Viena - d. 16 octombrie 1893) s-a căsătorit pe 23 no-
iembrie 862 cu diplomatul şi ministrul plenipotenţiar la Viena Grigore Ipsilanti
(n. 17 septembrie–1835 - d. 19 februarie 1886, Paris) din familia domnească.
    Iphigénie (n. 1 iulie 1846, Île de France, Paris d. 27 iulie 1914, Viena) s-a căsă-
torit 1) pe 24 mai 1864 la Paris cu Edmund Charles de la Croix, Duc de Castries
(n. 16 aprilie 1838, Chateau Castries, Corsica - d. 19 aprilie 1886, Île de France,
Paris), cumnatul preşedintelui francez, mareşalului Patrice de Mac-Mahon; 2) pe
25 octombrie 1887 cu Emmanuel vicomte d’ Harcourt (n. 23 iunie 1844 - d. 18
septembrie 1928), ofiţer de cavalerie francez.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Simeon_de_Sina
29. Neagu Djuvara, ibidem, p.115.
286
 FAMILIA DUMBA
Sterie Dumba (1794–1870)

O altă familie macedoromână care a mers pe urmele lui Sina a fost Dumba.
Ea a început cu Sterie Dumba (1794–1870), care a ajuns cu alţi refugiaţi la
Viena, căutandu-şi de lucru la negustorii macedoromâni. După o şedere de
scurtă vreme în capitala Austriei, Sterie Dumba a început afaceri proprii,
îndeletnicindu-se în particular cu importul bumbacului, ceea ce i-a înlesnit
crearea unei industrii textile.1
Sterie Dumba s-a născut în Blatsa, un sat aromânesc în nordul Greciei.
Nemulţumit de orizontul comunei sale natale, a părăsit-o şi s-a stabilit la
Seres, ca argintar, unde s-a mai ocupat cu comerţul de bumbac şi de tutun şi
unde a mai făcut şi agricultură, pe moşia proprie Humondos. Dar destinul a
făcut ca, foarte repede, nemulţumit şi de orizontul îngust pentru el al aface-
rilor la Seres şi însufleţit de succesele lui Sina, să părăsească şi acest centru.
În tovărăşia fratelui sau Nicolae, şi-a luat toiagul pribegiei şi, după un drum
de trei luni cu caravanele, a ajuns la Viena, unde, pe la începutul secolului
al XIX-lea, se va lua la întrecere cu Sina.
S-a angajat în serviciul lui Sina şi, totodată, a lucrat şi pe cont propriu, în
comerţul cu bumbacuri şi piei aduse din Tracia şi Macedonia. Mai tîrziu, au
venit şi fraţii săi Teodor – ginerele lui Capechi din Seres- care s-a ocupupat
cu acelaşi negoţ şi Rafail, care a făcut negoţ la Orşova, unde a şi murit fără
urmaşi.2
Sterie şi fiii săi Mihail şi Nicolae au deţinut o vreme moşiile Bragadiru-Te-
leorman, cu 21000 pogoane (dintre cari 8000 baltă), vîndută în 1910 lui
Negroponte, şi alta Afumaţi-Ilfov, vîndută, după război, tot lui Negroponte.
Dacă blocus-ul continental a îmbogăţit pe mulţi negustori aromâni şi,
în special, pe Sina, cu importul de bumbacuri prin Vidin, războiul de sece-
siune din America avea, să-i îmbogăţească pe Sina al III şi pe mulţi alţii, dar,
în proporţii considerabile, şi pe membrii familiei Dumba. Războiul ame-
rican a provocat o mare criză a bumbacului, resimţită de toată industria
textilă din Europa. Şi, de data aceasta, aromânii au diminuat criza textilă în
moharhie. În vreme ce Simeon Sina se aproviziona cu bumbac pe căile deja
cunoscute de la bunicul şi tatăl său, Sterie Dumba şi ceilalţi au organizat
transportul cu corăbiile pe la Triest, prin reprezentanţi şi agenţi la Seres,
toţi aromâni, între care unchiul lor Valoiani, Sterie Caramciu, Sterie Duro,
Kapechi, etc. Bogăţiile realizate au fost considerabile.
(Se zice că, în urma acestei concurenţe, a intervenit o răceală între Dum-
ba şi Sina, la care a contribuit şi faptul că Dumba a cumpărat moşia Braga-
diru în care ţinea mult şi Sina).3
Sterie în 1817 se află deja la Viena. Doi ani mai tîrziu, a întemeiat, îm-
preună cu cei doi fraţi ai săi, o firmă comercială, care apoi a devenit firma

287
„Gerbüder Dumba”implicată mai ales în relaţiile comerciale dintre Austria şi
Imperiul Otoman. Sterie Dumba a dobîndit la Viena o poziţie proeminentă,
făcînd parte, între altele, din conducerea Băncii Naţionale a Austriei. Nu
şi-a uitat conaţionalii aromâni din Grecia, ocupîndu-se de ridicarea învă-
ţămîntului de acolo. În acelaşi timp, a întreţinut relaţii strînse cu Moldova,
unde a fost numit mare agă. Nu s-a folosit niciodată de acest titlu, dorind
să rămînă un simplu cetăţean.4 (De altfel familia Dumba nu a dorit şi nu a
primit titlurile nobiliare ce i-au fost oferite.)

Mihail Dumba (1828–1894)

Mihail Dumba (1828-1894) şi fratele său Nicolae, au moştenit de la tatăl lor,

Sterie, banca „Gebruder Dumba” şi au fost în relaţii cu toate statele din Eu-
ropa. Mihail a avut fabrică de textile la Tattendorf în Austria de jos.5
Cei doi fii ai lui Sterie Dumba au dobîndit şi poziţii proeminente în
viaţa economică şi politică a Austriei. Astfel Mihail Dumba a ajuns chiar
director al Băncii Naţionale a Austriei şi consulul general grec în Austria.
Ca şi tatăl lor, fraţii Mihail şi Nicolae Dumba au întreţinut strînse legă-
turi economice cu România, fiind proprietarii unor moşii în Ilfov. Pentru
meritele lor în ridicarea producţiei agricole, fraţii Dumba au fost decoraţi
de guvernul României. Nu este de trecut cu vederea nici contribuţia fraţilor
Dumba la educaţia culturală şi religioasă a ţăranilor de pe moşiile lor.6

Nicolae Dumba (1830–1900)

Dintre fiii lui Sterie, Nicolae Dumba (1830-1900) a fost un excelent cunos-
cător al stărilor economice din Austria, dînd ţesătoriilor sale din Wiener
Neustadt o nouă organizare şi, fiind în acelaşi timp, un mare mecenat al
artelor. Ca reprezentant al coloniei macedoromâne s-a interesat întotdeau-
na de nevoile ei, şi, în calitate de membru în dietă şi în senatul imperial, a
susţinut interesele românilor. La Viena există şi astăzi o stradă care poartă
numele acestei familii: „Dumbastrasse”.7

Nicolae Dumba, renumit comerciant, a fost consilier intim al împăratului

Francisc Iosif şi membru în casa magnaţilor. Fiind un mare amator de muzică,
în 1856 a fost ales vicepreşedinte al Societăţii de muzică. El a protejat Şcoala
de pictură din Viena şi îndeosebi pe tînărul pictor Makart. Palatul său a fost,
timp îndelungat, centrul vieţii artistice din Viena. În 1870 a intrat în viaţa
politică şi a făcut o carieră strălucită. Pe lîngă toate, a patronat „România Jună”,
cercul de lectură al studenţilor români din Viena. 8 (v. Anexe)
A devenit o importantă personalitate a vieţii financiare (vicepreşedin-
te al Băncii Comerciale din Viena), politice (membru al Parlamentului),
dar şi culturale a Austriei, ajungînd unul dintre cei mai activi sprijinitori,

288
mecena al artei vremii sale. Lista funcţiilor şi contribuţiilor sale în acest
domeniu este impresionantă: conducător al „Kunstverein” (asociaţia artiş-
tilor), curator al unor muze, iniţiator al ridicării unor construcţii şi monu-
mente (palatul său din Parkring, care a fost decorat de Gustav Klimt, ale
cărui lucrări împodobesc şi Castelul Peleş), colaborator al „Akademie der
bildenen Kunste” (Academia de Arte Plastice), promotor al unor investigaţii
arheologice, consilier al Ministerului Culturii şi Învăţămîntului, sprijinitor
al unor asociaţii muzicale, între care „Musikverein” (calitate în care a cola-
borat cu „prietenul său”, bucovineanul Eusebiu Mandicevschi). Una dintre
cele mai importante contribuţii ale lui Nicolae Dumba se leagă de donarea
către Arhiva „Franz Schubert” a unei importante colecţii de autografe şi
manuscrise.9
Pentru milioane de oameni de pe întreg globul, Anul Nou începe cu
concertul festiv al Filarmonicii din Viena, dar puţini ştiu că frumoasa clădi-
re în care are loc concertul există datorită lui Nicolae Dumba. Wiener Mu-
sikverein (Asociaţia Muzicală Vieneză), prescurtată de obicei Musikverein,
este o sală de concerte din districtul Innere Stadt al Vienei, Austria. Ea este
sediul orchestrei Filarmonicii din Viena.
Datorită acusticii sale, „Sala Mare”(în germană Großer Saal) este consi-
derată una dintre cele mai bune săli de concerte din lume, alături de Kon-
zerthaus din Berlin, Concertgebouw din Amsterdam, Symphony Hall din
Boston şi Teatro Colón din Buenos Aires. Nici una din aceste săli nu au fost
construite în epoca modernă, pornind de la analiza acusticii lor, şi, cu ex-
cepţia parţială a Teatrului Colón cu o formă de potcoavă, toate au o formă
lungă, înaltă şi îngustă.
Această clădire este situată pe Dumbastraße/Bösendorferstraße, în spa-
tele Hotelului Imperial, lîngă bulevardul Ringstraße şi rîul Viena, între Bö-
sendorferstraße şi Karlsplatz. Ea a fost construită ca sală nouă de concerte
de către Gesellschaft der Musikfreunde, pe o bucată de teren pusă la dispo-
ziţie, în 1863, de către împăratul Franz Joseph I al Austriei. Proiectul său a
fost realizat de către Theophil Hansen în stilul neoclasic al unui templu gre-
cesc antic, cuprinzînd o sală de concerte şi o sală mai mică pentru muzică
de cameră. Clădirea a fost inaugurată la 6 ianuarie 1870. Cel mai important
donator a fost Nicolae Dumba, al cărui nume a fost dat de către guvernul
austriac uneia dintre străzile din jurul Musikverein.
Nicolae Dumba a rămas în istorie pentru patronajul său în domeniul
culturii: construieşte sediul Filarmonicii din Viena, interiorul Academiei
din Antena, donează 50.000 de guldeni Societăţii Corale din Viena, donea-
ză peste 200 de manuscrise originale ale lui Schubert oraşului Viena, etc.
Prieten apropiat al lui Wagner, Strauss (care a compus cunoscutul vals „Du-
nărea albastră” în palatul Dumba), el l-a descoperit şi susţinut pe Schubert,
a fost prieten şi susţinător al lui Klimt, Makart, Kundmann.10

289
Nu există enciclopedie serioasă a Austriei ori Ungariei care să nu-i pome-
nească numele. La 35 de ani, a devenit vicepreşedinte al Băncii Imperiale.
În 1863 s-a căsătorit cu Maria Manno (1845–1936), fata macedoromânului
Ştefan Manno, marele negustor şi bancher în Budapesta şi a Constantinei
Kapra de Jupa. Din aceasta căsătorie s-a născut unica lor fată, Irina, în 1864.
Tot atunci a fost ales în Dietă şi, la scurt timp, în Senatul Imperial, unde
a susţinut, prin discursuri strălucite, interesele Regatului Român, fiind cel
mai generos sprijinitor al tuturor întreprinderilor culturale şi sociale ale Ro-
mânilor. Acest Mecena al artelor, a susţinut financiar ridicarea splendidei
statui a lui Mozart la Viena şi a oferit mai bine de 20.000 de ducaţi socie-
tăţii literare „Junimea Română”, societate a studenţilor români din capitala
autriacă.11

În anul 1877 Nicolae Dumba împreună cu fratele său, Mihai, şi-au construit
în orasul Liezen o vilă, proiectată de arhitectul Heinrich von Ferstel. Picto-
rul Rudolf von Alt , care a fost oaspetele familiei între 1879 şi 1880, a imor-
talizează într-un tablou interiorul acestei vile, demolată în anul 1960. După
moartea lui Nicolae Dumba, în 1900, soţia lui Maria s-a retras în acest oraş
austriac. În această vilă şi-a petrecut şi Sofia Ioanovici (soţia lui Gheorghe
Ioanovici de Duleu din Budapesta, fostul secretar de stat şi unul dintre cei
mai buni prieteni ai lui Andrei Şaguna) ultimul an al vieţii, alături de sora
sa. Sofia Ioanovici (născută Manno) moare în anul 1901, fiind înmormîn-
tată în acest oraş din centrul Austriei.12

De-a lungul timpului proprietarii mai importanţi ai moşiei Bragadiru au

fost domnitorul Grigore al IV-lea Ghica (prima parte a secolului al 19-lea,
pînă în anul 1834), doamna Eufrosina Ghica – soţia domnitorului (între
anii 1840–1855), fraţii Mihail şi Nicolae Dumba – oameni politici şi mari
proprietari din Viena (între anii 1855–1900), Irina Dumba – fiica lui Nicolae
Dumba (între anii 1900–1910), latifundiarul Gheorghe Negroponte (între
anii 1910–1930).
Fraţii Dumba au construit în localitatea Bragadiru un conac – ruinele
zidului de împrejmuire există şi azi –, iar în 1898 primăria – azi gradiniţă-
precum şi biserica „Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavriil” (înainte în localitate
a existat o biserică cu hramul „Sfânta Adormire”, construită de un anume
Orbescu, înainte de 1800). Gheorghe Negroponte a construit un conac pe
locul unde fusese satul Scăeşti, din care însă nu s-a păstrat nimic. Locali-
tatea Bragadiru s-a mărit considerabil după primul război mondial, prin
asimilarea satului Roiba ce se înfiripase în partea sa de sud.13
In comuna Bragadiru a existat, încă din anul 1874, şi un local modern
de şcoală, construit de proprietarii de atunci ai moşiei, fraţii Mihail şi Nico-
lae Dumba de la Viena.14

290
Sterie Dumba Mihail Dumba

Nicolae Dumba Maria Dumba, născută Manno

291
Macedoromânul Nicolae Dumba, consilier al împăratului Francisc Iosif I
(1830–1916), „darnicul sprijinitor al artelor la Viena, darnic din venituri-
le pe care i le furnizau imensele domenii din România. Nicolae Dumba
a fost preşedintele – şi nu de formă – a nenumărate comitete culturale şi
artistice. În cele mai multe cazuri, el era iniţiatorul. Două dintre cele mai
maiestuoase statui din Viena – a lui Goethe şi a lui Schiller – au fost înălţate
graţie muncii şi jertfelor personale ale lui Dumba. Şi multe din realităţile
cele mai preţioase ale muzeelor vieneze fac parte din tezaurul adunat de el.
Nicolae Dumba punea o pasiune şi o ardoare fără seamăn în serviciul pe
care şi-l impusese: ridicarea artistică a Vienei. De aici i s-a tras şi moartea.
Era bolnav cînd a aflat că la Veneţia se tratează vînzarea unui foarte preţios
obiect istoric şi artistic. El ar fi considerat ca o mare nenorocire ca obiectul
să ajungă în altă parte decît la Viena. Cu tot ordinul medicilor de a evita o
asemenea călătorie, Dumba a alergat la Veneţia. Oboselile şi celelalte nea-
junsuri ale voiajului i-au grăbit moartea…”15

Prinţul Rudolf a iniţiat şi patronat o comisie a unei enciclopedii, care să

descrie Monarhia Austro-Ungară. În cadrul acestui proiect s-au editat 21
volume. Din partea Ungariei, printre alţii şi Jókai Mór a fost membru al
acesteia. Între coordonatorii acestei monumentale lucrări s-a aflat şi Nicolae
Dumba. În martie 1900, a făcut o vizită la Budapesta, ca să se întîlnească cu
autorii maghiari. Atunci a murit subit, la 23 martie 1900 la Budapesta, în
casa cumnatului său, Gheorghe Ioanovici de Duleu, fostul secretar de stat,
casa situată pe strada Kiraly nr.57.16

Moare la vîrsta de 70 de ani, i se organizează funeralii de stat. Pentru merite-

le sale în domeniile artei şi ştiinţei, Nicolae Dumba a fost înscris în „Cartea
de aur” a Vienei. Nicolae Dumba a fost un mare mecenat al vieţii artistice
din Viena. Prin testamentul său, a donat oraşului Viena valoroasa colecţie
de peste 200 de manuscrise muzicale (autografe), îndeosebi ale lui Schu-
bert, al cărui amic a fost. Dumba a fost ales cetăţean de onoare al oraşului
Viena la 25 iulie 1890, şi îşi doarme somnul de veci în Cimitirul central al
oraşului, pe aleea compozitorilor, între J. Brahms şi Johann Strauss fiul.
Trupul său neînsufleţit a fost depus în clădirea Societăţii „Prietenii Muzicii
din Viena”, al cărei inimos sprijinitor a fost de-a lungul vieţii sale.
Johann Strauss (fiul) a compus valsul Dunărea Albastră (Kék Duna
keringő)la o premieră în Palatul Dumba pe Ringstrasse.
La dispariţia lui Nicolae Dumba, ziarele vremii îl portretizează ca fiind
unul dintre cei mai importanţi oameni ai secolulului al 19-lea.
Nicolae Dumba, după moartea sa, a lăsat o avere de treizeci de milioa-
ne, printre care multe proprietăţi se găseau în România.17

Nicolae Dumba a fost membru de onoare a mai multor instituţii. Pentru

292
 Nicolae Dumba, 1873 Nicolae Dumba, 1900

Certificatul de cetățean de onoare al

Vienei al lui Nicolae Dumba

293
activitatea sa multilaterală a primit mai multe decoraţii, printre altele:
Membru (1870) şi membru de onoare al Academiei de Arte Frumoase
din Viena (1880)
Membru de onoare al Prietenii Societăţii de Muzică din Viena (1877)
Cetăţean de onoare al Vienei (25 iulie 1890)
Crucea comandantul lui k. Ordine austro-Imperial de Leopold
Ordonanţa de Fier Crown. Clasa II
Crucea de Cavalerul a Ordinul Franz Joseph
Imperial otoman Mecidiye Medalia Clasa II
Mare Comandor Crucea de k. Greacă Mântuitorul Ordine
Mare Ofiţer al k. Ordinul român al Coroanei de România, etc.18

Irina Dumba (1864–1920)

Precum am amintit, Nicolae Dumba şi soţia sa, Maria Dumba, născută

Manno, a avut o singură fată, pe Irina Dumba (1864–1920), destul de bol-
năvicioasă. În 1887, s-a bolnăvit de o boală pulmonară cronică, de care a
suferit întreaga viaţă. Acest lucru poate să fi fost principalul motiv pentru
care ea a rămas necăsătorită.19
Ultimii ani de viaţă i-a petrecut în Elveţia, la Leysin, în Cantonul Vaud.
A murit acolo la 26 martie, 1920. Corpul neînsufleţit a fost transferat la Vie-
na şi îngropat în mormîntul de onoare al tatălui ei din Cimitirul Central.
Maria Dumba a supravieţuit fiicei ei şaisprezece ani. A murit la 26 octom-
brie 1936, în Tattendorf, şi după trei zile a fost înmormîntată pe partea
laterală a soţului şi a fiicei sale.20
Maria şi Irina au continuat intenţiile nobile ale lui Nicolae Dumba. Toa-
te activităţile care a devenit deja o tradiţie în timpul vieţii sale au fost men-
ţinute de cele două femei. Irina, ca unică moştenitoare, a încercat să ducă
mai departe opera şi activitatea tatălui său. A depus o muncă de caritate şi
de binefacere. A încercat să ducă la bun sfîrşit lucrurile începute de tatăl său,
Nicolae Dumba.

Situată pe malul lacului Afumaţi, Biserica cu hramul „Adormirea Mai-

cii Domnului” a fost construită în anul 1696 de boierul Constantin Can-
tacuzino, alături de zidul din incintă şi de conac, toate acestea for-
mînd Ansamblul Fostei Curţi a Stolnicului Constantin Cantacuzino.
Timp de aproape un veac, biserica şi conacul au fost în proprietatea familiei
de boieri Cantacuzino. În 1781, Moşia Domnească de la Afumaţi (conacul
şi biserica) a fost preluată de Alexandru Vodă Ipsilanti (Domn al Ţării Ro-
mâneşti şi al Moldovei în 1774–1782 şi 1796–1797), care a întemeiat aici o
mănăstire de maici, a construit clopotniţa al cărei clopot este folosit şi în
prezent, a ridicat zece chilii pentru călugăriţe şi a împrejmuit curtea biseri-
cii cu ziduri foarte înalte. În acelaşi timp, Ecaterina Ipsilanti, soţia domnito-

294
 Palatul Dumba din Viena

Biroul lui Nicolae Dumba în palatul său din Viena

295
rului, a ridicat ziduri grandioase pentru cele două intrări (în partea nordică
şi sudică), dar şi zece locuinţe pentru fetele sărace.
În anul 1821 Domeniul de la Afumaţi, moştenit de celălalt Alexandru
Ipsilanti (conducătorul grec al revoluţi narilor eterişti), a fost prădat şi rui-
nat de armatele turceşti. În 1834, boierul Alecu Schina a dobîndit biserica
şi moşia prin căsătoria cu descendenta domnitorului Alexandru Ipsilanti,
Maria, timp în care cei doi au donat lăcaşului vase sfinte şi un chivot de
argint, păstrate şi azi.
Negustorul Sterie Dumba din Viena (de origine macedoromân) a cum-
părat în 1845 Domeniul de la Afumaţi şi a delimitat proprietatea bisericii
cu două ziduri ca mai apoi să o cedeze comunei Afumaţi, restul moşiei
rămînînd în posesia sa.
În anul 1890, fiul lui Sterie Dumba, Nicolae Dumba a început lucrări de
restaurare a picturii, de reînnoire a mobilierului şi a stranelor, lucrări care,
după cum mărturiseşte inscripţia aşezată în pridvorul bisericii, au fost duse
la capăt de soţia (Maria Dumba născută Manno din Budapesta) şi fiica aces-
tuia, Irina Dumba.21

Constantin Dumba (1856–1947)

Un alt membru cunoscut al familiei Dumba, care a dobîndit, în calitate

de diplomat, posturi dintre cele mai proeminente, a fost Constantin Dumba
(1856–1947). El a fost al doilea fiu al lui Theodor Dumba (1818–1880), văr
prim cu Nicolae Dumba. ( Constantin Dumba e nepotul, şi nu fiul lui Nico-
lae Dumba, cum se scrie greşit în foarte multe părţi.) După ce a îndeplinit
misiuni diplomatice la Londra, Petersburg, Roma, a devenit şeful misiunii
diplomatice a Austro-Ungariei la Bucureşti, în calitate de consilier de legaţie.
În perioada în care a îndeplinit această funcţie (ianuarie 1894-decembrie
1895), Constantin Dumba s-a confruntat cu serioase probleme, legate mai
ales, de manifestările care au urmat Procesului Memorandumului. După
alte misiuni diplomatice la Belgrad, Paris, a devenit ambasador la Washin-
gton. După primul război mondial, Constantin Dumba a depus, în cadrul
Ligii Naţiunilor, eforturi susţinute pentru asigurarea păcii în Europa.22

Rolul familiilor macedoromâne, Sina si Dumba, în dezvoltarea unei Ungarii

şi Austrii burgheze, a comerţului şi a sectorului bancar din Imperiul Aus-
tro-Ungar este incontestabil. Propăşirea lor materială ascendentă a contri-
buit cu prisosinţă la integrarea lor socială în cercurile superioare din aceste
ţări. Familiile macedoromânilor sosiţi din Balcani au fost unite, chiar după
integrarea în elita urbană ungară şi austriacă. Aceste familii şi-au asumat un
rol din ce în ce mai important în viaţa publică, economică, au jucat un rol
important chiar şi în politica de nivel naţional.
Prin intermediul primelor instituţii create de macedoromâni în deceni-

296
 Irina Dumba Constantin Dumba

Theodor Dumba, tatăl

ambasadorului
Constantin Dumba

297
ile de început ale secolului al 19-lea, s-au manifestat aceleaşi tendinţe clare
de construire identitară a neamului, de accesare a valorilor culturii, de dez-
voltare a limbii şi a literaturii – ca cele ale ungurilor şi austriecilor din acele
timpuri. Macedoromânii din Viena şi Budapesta au contribuit de asemenea
la crearea sistemului instituţional al naţiunii majoritare, la unele realizări
de anvergură ale epocii. Prin ei, Viena şi Pesta au devenit adevărate centre
ale culturii şi vieţii publice româneşti.
Nenumărate clădiri vieneze şi budapestane păstrează şi astăzi aminti-
rea unei înfloritoare existenţe româneşti, purtată cu demnitate şi mîndrie
de iluştrii oameni ale acestor familii nobile care, odinioară, le-au ridicat,
le-au locuit.
În orice caz, faptele, clădirile rămân, peste vremuri, dovada de netăgă-
duit că, în capitala ungară şi austriacă, au existat oameni energici şi inven-
tivi, mînaţi de necruţătoarea istorie din locurile lor natale, ale Balcanilor şi
ale altor locuri, spre aceste plaiuri, pe care şi-au pus amprenta, oferindu-le
culoare, strălucire – căci omul sfinţeşte locul. Familiile macedoromâne Sina
şi Dumba au jucat un rol important în modernizarea Austriei şi Ungariei,
deoarece au fost avuţi, generoşi şi uniţi.

ANEXE
1

Familia Dumba şi Viena.

– Comunicare de H. P. P. –

Câţi din românii, cari au trăit în Viena şi s’au bucurat de frumuseţile artis-
tice şi de parcurile minunate ale acestui oraş, vor şti că dacă oraşul acesta
a adunat atâtea bogăţii de artă şi dacă are atâtea monumente de seamă şi
parcuri, pentru cari îl poate invidia multe oraşe mari – este a se mulţumi,
în mare parte, şi unei familii de aromâni, familiei Dumba?
E cu cale să ne reamintim faptul acesta istoric, mai cu eamă acum, când
contribuţia noastră la fostul imperiu habsburgic trebue să fie cât se poate de
evidenţiată, ca să se vadă marea nedreptate ce ni s’a făcut ca neam.
Mai mult decât oricare document oferit din partea românească va pu-
tea pleda pentru noi un articol scris în 1915 în jurnalul vienez »Neue Freie
Presse«, care – se ştie – numai binevoitor nu ne-a fost. Foiletonul, din care
traducem părţile marcante e intitulat „Die Damba” (cei din familia Dumba)
şi e scris de criticul şi esteticianul Hugo Wittmann, colaboratorul stabil al
jurnalului, care subscria cu iniţiala cunoscută: W.).
Cele ce constată criticul vienez trebue să fie luate la cunoştinţă de opi-
nia noastră publică, deoarece este o contribuţie a noastră la frumuseţile

298
 Membrii familiei Dumba în palatul din Viena

Mormîntul lui Sterie şi

Mihail Dumba

299
Vienei, o contribuţie, care nu poate fi desconsiderată. De sigur, cum spune
şi H. Wittmann, artiştii vienezi nu au fost plăsmuiţi de mecenaţii Dumba,
dar tot atât de adevărat este că evoluţia artistică a fost sprijinită din greu de
această familie de neguţători bogaţi cu gust de artă, ca familiile neguţăto-
reşti italiene ale Renaşterei.
Aici mai amintim că familia Dumba a fost o sprijinitoare mare a socie-
tăţii studenţeşti »România Jună« din Viena şi că ani îndelungaţi a fost pro-
tectorul de onoare al serbărilor şi balurilor »membrul în consiliul imperial
Nic. Dumba«. »Tata Dumba« a ajutat pe mulţi studenţi români, iar la jubileul
de 25 de ani a fost protectorul societăţii »România Jună« (1896).
Urmeze câteva pasagii marcante din art. menţionat (31 Oct. 1915):
„Aromânii… se zice că sunt foarte iubiţi în Balcani. Sunt tari în negoţ, deş-
tepţi în comerţ, dăruiţi cu spirit negustoresc şi la curtea Sultanului mulţi
din ei au arătat ce poate să aducă sârguinţa şi perseveranţa, dacă sunt spri-
jinite de raţiune, deşteptăciune şi de o anumită artă de vieaţă, vicleană.
Despre aceasta ştim să povestim, de altfel, noi, cei din Viena, o poveste şi
mai frumoasă. Putem să exemplificăm cu două dovezi strălucite că chiar şi
dintr’un macedonean luat de atât de departe poate să ajungă un vienez bun,
un vienez autentic şi adevărat, un vienez excelent – e vorba (de familiile) Sina
şi Dumba.”
Mai cu seamă numele ultim ne sună urechilor noastre ca şi când ar avea
sunetul autohton întreg. O seamă de bărbaţi de valoare l-au purtat şi-1 mai
poartă încă, fiecare remarcabil în felul său şi unul din purtătorii numelui
acestuia a fost chiar vestit intre vienezi, mai mult decât aceasta, a fost po-
pular. »Dumba«, spuneai de câteori vorbeai despre el, sau »der Nickel Dum-
ba«, şi marii bărbaţi din piatră şi din aramă: Schubert, Mozart, Beethoven,
Makart se cutremurau pe piedestale lor de câteori auzeau numele, fiindcă
bărbatului acestuia îi mulţumeau doară fondarea monumentelor lor.
Dacă era vorba să se grăbească întruparea vre-unei opere de bun-obş-
tesc, sau chiar o întreprindere artistică şi dacă la început, nu înainta între-
prinderea, nu se temea nimeni de rezultatei cel bun, fiindcă fiecare gândea:
»Dumba are s’o facă«. Şi o »făcea«, întotdeauna şi de câteori i se da prilejul.
De ce se atingea el, puteai fi sigur că o să reuşească. Se pricepea, cunoştea
taina cum sileşti norocul să te asculte, în urma puterii unui surîs. Chiar nu-
mai numele lui era o promisiune de victorie şi niciodată nu s-a întâmplat ca
să nu se fi ţinut de promisiune.
De sigur trăiesc încă sute între noi, cari l-au cunoscut în floarea bărbăţi-
ei sale. A fost un bărbat nespus de frumos (wunderschdn), de sigur unul din
cei mai frumoşi din câţi au trăit vreodată. Şi calitatea aceasta corporală, care
apare atât de adeseori împărechiată cu proprietăţi sufleteşti neprietinoase
şi – în urma acestora – are o influinţă mai curând respingătoare, decât atrac-
tivă – n’a avut la dânsul nici un gust respingător. Era cu desăvârşire scutit
de o vanitate idioată şi in relaţiile sale cu oamenii se arăta atât de natural şi

300
 Înştiinţarea
decesului lui
Nicolae Dumba

Mormîntul lui Nicolae Dumba în cimitirul central din Viena

301
de vienez, aşa de gemutlich vienez (cu bonhomie v.), iar în colţul gurii avea
un surîs aşa de fin, ştrengăresc-vienez, când conversa, încât uitai tot ce va fi
fost omul acesta, şi pe bărbatul cel frumos, şi pe cel bogat, şi pe acela, care
ocupa nenumărate posturi de onoare, mai pe urmă şi pe acela de Excelenţa
sa dl consilier intim, şi vedeai numai şi numai pe unul singur, pe Dumba,
pe vienezul vienez din Macedonia. Ceva exotic tot mai plana împrejurul
lui, deşi numai împrejurul exteriorului lui. Culoarea brunetă a feţii, stră-
lucitoare mat ca abanosul, – noaptea neagră a părului şi bărbii lui, focul
întunecat al ochilor – toate adevereau fără de apel că antecesorilor omului
acestuia le-a lucit un soare mai sudic. În internul lui un vienez, cel mai bun
de pe lume, a rămas în afară… exemplarul de lux al unui om din Balcani,
omul cel frumos din munţii Haemos.
Dacă a curs sânge grecesc în vinele lui, cine o poate şti? Ca să te cunoşti
în labirintul acela de popoare a peninsulei aceleia, trece aproape peste pu-
terile omeneşti. L-am ţinea bucuros mai curând de descendentul rămăşiţei
aceleia de popor interesant şi străvechi a aromânilor sau a macedo-valahi-
lor, de cari am vorbit mai sus şi de care se ţine, de sigur, şi familia Sina.
Sineştii au venit încă înainte de Dumba în Austria. Bătrânul Sina, bu-
nicul baronului Sina, mort în 1876, a fost antecesorul, înaintaşul, lui i-a
urmat, venit încă de şi mai jos, din sud – din Larissa în Tessalia – aşa se zice
– tatăl lui Nicolae Dumba al nostru, fondatorul casei comerciale celei mari,
posesorul a mai multe fabrici şi fabrici de tors, ziditorul palatului familiar
din colţul străzii Zetlitz şi a bulevardului (Ring) împăratului Wilhflm, con-
sul general otoman, de altfel numit, simplu de tot, Sterio (Sterie) Dumba,
nu baron, nu domnul de…, ci simplu, burghez, Sterie Dumba. întocmai ca
bătrânul Sina a venit şi el ca copil sărac pe un car plin de bumbac până la
Viena. Şi-a cerşit de la căruţaşi reşedinţa-i aieriană din vârful carului, s’a
vârât astfel, ca un contrabandist, în felul acesta vesel, de calfă de meseriaş,
în ţară străină, unde-l aşteptau milioanele.
Sterie Dumba a murit în 1870. loan Nordmann al nostru, crescătorul
fiilor săi, ni 1-a descris într’un panegric, ca pe neguţătorul » cu vederi largi,
ca pe unul din acei atotputernici ai pieţei comerciale, precum puteau să în-
florească în vechile oraşe germane imperiale. Când s’au întreprins primele
încercări în Austria cu fabricele de tors şi când oprirea continentală a măr-
furilor ieftine a mutat vămile obicinuite, s’a hotărât el să deschidă, pe riscul
propriu, o cale comercială spre Orient. A introdus bumbac macedonean şi
acesta a fost izvorul bogăţiei sale. Şi-a probat destoinicia şi în export, apro-
vizionând Turcia cu napi de zahăr. Era neobosit în sfătuirea austriacilor şi a
ungurilor că teritorul lor mondial şi acela al Orientului sunt avizate unul la
altul şi ceeace învăţa pe alţii a dovedit-o singur cu fapta-i rodnică.
Fiul său, Nicolae, a rămas credincios bumbacului şi tot aşa nici sfecla n’a
avut să se plângă că ar fi desconsiderată din partea lui. Şi pentru dânsul erau
negoţul şi industria profesiuni serioase; cumpăra şi vindea, socotea la pro-

302
cente şi procente la procente, supraveghia cu ochii în patru şiruri nesfârşite
de fusuri, cari sfârăiau în fabrică, în cele negustoreşti jucă însă, totuş, rolul
unui epigon. Scopul cel mai propriu, cel mai adevărat al vieţii sale pămân-
tene a fost acela de a iubi arta şi de a ajutora cu toată dragostea pe artişti
şi să dispună peste artă şi artişti ca pe provedinţă vecinie activă, care nu
refuză niciodată. Într’o artă cel puţin, în aceea a muzicei, se apropia până
la rangul unui artist. (Urmează câteva laude la vocea lui de tenor – cum
cânta din Schubert şi cum »toate-inimile sburau spre el«, când îl ascultau în
saloane.) Şi era aceeaş voce, care în ziua următoare găsea accente puternice,
în »Landtag«, împotriva intoleranţei şi a puterii întunerecului, care discuta
cu cunoştinţe de specialist bugetul statului, în »Reichstag«, sau care refera
despre labirintul politicei externe, în delegaţiuni. În fiecare din domeniile
acestea a prestat ceva remarcabil (stellte er seinen Mann), inima lui însă
bătea pentru artă. Era cuprins de un extaz aproape tot atât de mare când era
vorba de pictură, ca şi de muzică, şi nu mai puţin pentru literatură, cât pen-
tru arta severă a sculpturii. Totdeauna, nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta.
Ca preşedinte a »societăţii de cântări de bărbaţi, vieneze« (»Wiener Mănner-
gesangverein«) a adus la bun sfârşit proiectul ridicării unui monument lui
Schubert în parcul orăşenesc, şi pentru opera de artă a găsit totodată şi pe
artistul, pe atunci încă tînăr, aproape necunoscut, Carol Kundmann.
A sprijinit în activitatea lor pe Tilgner, Weyr, Hellmer (trei sculptori re-
marcabili – Trad.) La începuturile lor şi pentru tînărul (pictor) Makart ar
fi sărit în foc, atât de entuziasmat era el de minunăţia de culori, cu care
umplea iubitul zeilor pânzele sale gigantice şi puternice. Nu l-a făcut pe
Makart, fiindcă un artist ajunge el însuş prin sine, dar i-a ajutat să se ridice
cât mai repede«.
(Urmează o descriere amănunţită cum a comandat lucrări de artă dela
Makart, cu toate că nu primea dela tatăl său, bătrânul Dumba, bani prea
mulţi, ca să-i risipească. O glumă reuşită îl arată ca pe neguţătorul, care se
pricepe şi la negoţ: cum s’a rămăşit odată că un portretist scump are să-l
portreteze pe lângă preţul obicinuit a-i cere de la alţi muritori şi nu del a
»Dumba«, căruia voia să-i ia două preţuri. Dumba a rugat pe membrii co-
mitetului unei societăţi de pensiune a orfanilor şi văduvelor, cari voiau să-l
sărbătorească la jubileul de 25 de ani al societăţii, să comande portretul său
de la pictorul cel scump. Pentru societate a pictat pictorul cu preţul obici-
nuit – Dumba a câştigat rămăşagul, dar şi suma câştigată a dat-o orfanilor
şi văduvelor sărace).
»…Din entuziastul de artă a ajuns cu timpul un gurmand al artei (Fe-
inschmecker), care îşi iubeşte pe Makart al său, fără ca să il confunde cu
Tizian, care face propagandă pentru Tilgner fără ca să-l ţină dea’doilea Do-
natello. Bărbatul ajuns la o maturitate mai mare ştie acum mai înainte de
toate că, afară de artă şi viaţă de artist, mai există încă multe altele, cari
pretind cu insistenţă ajutorul său, mizeria omenească d. e. Ceeace a dat an

303
de an Dumba pentru scopuri artistice a fost foarte mult, era însă mult îna-
poia rubricei mult mai mari a bugetului său de binefacere. N’a fost operă de
iubire de de aproapele, căreia să nu-i fi oferit el sprijinul său, căreia să nu-şi
fi deschis el punga. Nu vrem să uităm nici faptul că bărbatul, care a coman-
dat odaia Makart, care a numărat, numai aşa, cu mâna darnică, miile pe
masă, a fost acelaş om, care a dus în îndeplinire, mai târziu, sanarea primei
casse de păstrare din Austria de jos şi al cărei curator suprem, stimat de toţi,
a rămas până la sfârşitul vieţii sale. Flottwell (eroul din piesa lui Raimund:
»Risipitorul« – Trad.) ca conducător de cassă de păstrare – drăgălaş tablou
din viaţa vieneză de atunci. Dar antiteza nu se potriveşte întru toate. Dum-
ba n’a fost un Flottwell, mai cu-seamă în anii maturităţii sale de loc, a fost,
totuş, un neguţător, fiul tată-său şi ştia el prea bine că conducerea îngrijtă
a casei sale comerciale, că cruţarea cuminte a averei familiare, adunate din
greu, pe încetul, îşi va avea efectul neapărat pentru o activitate rodnică a
sa în afară. Chiar şi pentru ca să servească artei n’avea voie să desconsidere
această condiţie. Fără de negustor era lipsit de putere amicul artei.
Spre norocul său a aflat în afacerile comerciale cel mai efectiv (puternic)
ajutor la fratele său mai mare Mihail. Acesta, un om mai mult al singurătă-
ţii, a păşit rar de tot în lume şi în privinţa recerinţelor artistice era satisfăcut
cu un loc de stal într’un abonament la operă«.
(W. mai aminteşte şi pe Dr. Dumba, care pe atunci era reprezentantul
Austro-Ungariei în Washington.)
»…Nicolae (Dumba) rămâne bărbatul cel mai vestit al familiei Dumba.
Odinioară a fost pretutindeni în Viena – lua parte la toate întreprinderile
de caritate, era încărcat până peste puterile sale (uberbiirdet) cu posturi de
onoare. Neuitate sunt însă meritele sale în privinţa vieţii artistice din Viena.
Lăudăm splendoarea Vienei celei nouă, monumentalele ei clădiri minuna-
te, străzile ei pline de lumină, numărul imposant al monumentelor ei –
Dumba a fost unul din bărbaţii, care a creiat aceste splendori – dânsul a stat
în rândurile dintâi, ale bărbaţilor acestora. Multe lucruri nu s’ar fi înfăptuit
fără de ajutorul lui. Oraşul (Viena) a avut, nu-i vorbă, şi înainte de dânsul
pe mecenaţii săi – dar partea cea mare s’a ocupat numai cu teatrul, şi numai
cu teatrul.
Dumba n’a lăsat de dorit nici în domeniul acesta – dar’ terenul său spe-
cific a fost ogorul nelucrat al artelor plastice, de cari nu s’a ocupat nici unul
înainte de dânsul cu atâta succes. În maniera sa de manifestare, nefăţărită,
fără de pompa fraseologiei – a contribuit din greu, ca să se lărgească, să se
ridice, să se noblliteze viaţa vieneză, ca să se îmbogăţească cuprinsul ei cu multe lu-
cruri minunate. El a fost cel mai credincios administrator al gloriei artistice a
oraşului acestuia, conducătorul idealismului vienez. (»Der Geschăftsfuhrer des
wiener Idealis-.mus«). Nici odată însă – şi aceasta trebue să ţi-o evoci mereu
în memorie – nici odată nu s›a mărginit activitatea sa numai asupra artei.
…De câte ori ne gândim la el, de tot atâtea ori dorim să trăiască, iarăş,

304
între noii Nu mai este un Dumba? Dacă este, să păşească şi să urmeze cără-
rii luminoase lăsate de acest bărbat, de acest prietin al oamenilor, de care poţi
spune că a întinerit, într’adevăr, acest epitet îmbătrânit…«

[Transilvania, 1926, nr. 5. p. 167–173.]

Necrolog

Mihai Sterie Dumba, unul din şefii marei case comerciale „Fraţii M. Dumba”
din Viena, fratele dlui Nicolae Dumba, membru în senatul imperial din
Viena, a încetat din viaţă în săptămîna trecută.

[Familia, 1894, nr, 50, 11/23 decembrie, p, 600.]

Nicolae Dumba

Ilustrul senator şi consilier intim al Maiestăţii Sale, Nicolae Dumba, de ori-

gine macedoromân a murit repentin Sâmbătă în Budapesta, unde mersese
să-şi viziteze rudele. Dumba s’a născut în Iulie 1830 în Doebling lângă Vie-
na; studiile le-a urmat în gimnasiul academic din Viena, apoi se consacra
carierei comerciale şi după o lungă călătorie de studii în Orient luă conduce-
rea marei ţesătorii Tattendorf lângă Wiener-Neustadt. Marele său entusiasm
pentru musică şi artele frumoase îl puse în contact cu toate cercurile artisti-
ce, fiind considerat în cel mai înalt grad ca un adevărat Mecena al artelor. În
1856 luă conducerea societăţii artistice, fu ales vice-preşedinte al societăţii
de musică şi preşedinte al societăţii de cant. Casa sa a fost un timp înde-
lungat centrul vieţei artistice a Vienei. În viaţa politică întră în Iunie 1870,
când alegatorii din Wiener-Neustadt îl aleseră deputat în Landtag. La 1885
a renunţat la realegere şi a fost numit membru în senat. A avut un rol im-
portant în delegaţiunea Austriei, unde în calitate de raportor al comisiunei
afacerilor de externe a rostit discursuri de mare importanţă pentru regatul
Român. Nicolae Dumba urma să-şi serbeze în acest an a 70-a aniversare a
naşteriii sale. În cercurile amicilor săi se făceau mari preparative spre a ser-
bători într’un mod deosebit pe acest bărbat atât de popular în Viena. Se află
actualminte sub presă un mare
Album-Dumba, care conţine dedicaţii ale celor mai eminenţi autori şi
învăţaţi. A lăsat în urma sa o avere de 30 milioane, printre care multe pro-
prietăţi în România

[Foaia Diecezană, 1900, nr. 12. p. 6.]

305
 4

Consemnarea oferteloru incurse pentru balulu românu din Viena,

ţienutu în 2 marte st. n. a. c. în favoarea „Cabinetului de lectura romanu,” din

locu.
Prin Dn’a patron’a balului, Maria de Filisianu 150 fl., deosebitu »pentru
cabinetu 50 fl.; Br. Sina 100 fl.; Domnii Angelu Frondianesca propr., B. G.
Popoviciu comerciante, ambii din Viena, Demetriu de Filisianu propr. în
România, Cav. Nicolau Dumba din Viena, câte 50 fl.; fraţii Zinner din Viena
70 fl.; Dna de Marenzeller 52 fl.; Dna Aspasia Popoviciu 30 fl.; Dnu Dr.
Alessandru Popoviciu, medicu în Viena 25 fi. Domnii Petru Sanculoviciu
comerciante, principele Ypsilanti, Em. P. Maniu corner., Mihailu Dumba,
I. Scanoviciu, fraţii Zaoharia propriet. toti d’in Vien’a si generalulu Meta-
xa consulul Greciei, câte 20 fl.; Dna Ludovica Zinnburg din Vien’a 25 fl.;
Domnii Florea Stancescu comerc. în Craiova, generalulu Trajanu Doda în
Cracovia, Weber locotenentele Austriei inferiore , E. Purceloff propr. în Ba-
sarabia, Vasiliu C. Ioanoviciu comerc, G. Metaxa, G, Chilaiditi, St. Zlatcu,
A. Oeconomu, Gianopulo, Curthi, Dr. Aureliu Maniu, ministrulu Banhans,
consil. Dr. Tomasciucu, consil. Georgiu Angyalu, de Stamati, toti din Viena
si N. Diamandi din Oradea-Mare, câte 10 fl.; Domnii Papazoviciu comerc.
în Braila, Teofilu Bendela archimandritu, câte 15 fl.; Dnu directoru de Bilka
din Viena, 11 fl.; Dnu Teodoru Dumba din Viena 30 fl.; (…)
Suma totală: 1362 fl. 80 cr. Spesele balului 792 fl. 02 cr.; remâne deci
unu venitu curatu de 570 fl. 78 cr. – Offertele ce voru mai incurge, se voru
publica.

[Federaţiunea, 1872, nr. 31, p. 123.]

5
Comitetulu balului român din Viena

vine a-şi împlini datorinţa, publicând acele oferte marinimoase, cari până
în ziua de astăzi au incursu în favorulu fondului pentru unu Cabinetu de
lectură, ce este a se înfiinţa de cătră societatea academică din Viena „România
Jună.”
Au contribuit:
Escel. Sa, dl ministru presied. prino. Auersperg, 10 fl., dl direct, de po-
litia Lemonier 15 fl., dl de Filisianu 40 fl., dl br. Simonu Sina 50 fl., dl Mihaiu
Dumba 30 fl., dl Teod. Dumba 50 fl., diu George de Metaxa, consululu grecescu
50 fl., (…)

[Albina, 1873, nr. 20. p.4.]

306
 6

Internatul român din Viena.

Sâmbătă în 27 Nov. c. s-a întrunit la invitarea dlui Dr. Sterie Ciurcu colo-
nia română din Viena la o consfătuire pentru înfiinţarea unui internat pen-
tru universitari români. Între cei presenţi am remarcat pe dl prof. Dr. Teclu,
Dr. Mera, Dr. Doctor, Dr. lliuţ, prof. Stefuleseu. Dr. Preda, Mihalescu, Micşescu.
Sircu, Dr. Crăciun şi mulţi membri ai „României June”. Dintre deputaţii buco-
vineni au fost presenţi bar. Hormuzachi şi bar. Yasilco; D-rul George Popovici
fiind împedicat, s-a cusat. Adunarea a fost presidată de dl Dr. Ciurcu şi a
ales o comisiune revizuitoare, care va da decurînd un raport asupra banilor
încurşi cu ocasiunea jubileului „României June” pentru înfiinţarea interna-
tului; un comitet, care are să studieze modalităţile sub cari s-ar putea realisa
proiectul, având şi acesta mandatul de a raporta cât de curând. Aceasta în-
treprindere promite cel mai frumos resultat, mai ales înteresându- se pentru
ea cu zel viu şi Escelenţele lor d-nii Dumba şi Racin. („Patria”)

[Tribuna poporului, 1897, nr, 224, p.1181.]

Balul „României June” din Viena

Societatea academică soc.lit. „România Jună” învită la petrecerea ca dans ce
va avea ioc Vineri în 4 Martie st. n. a. c. sub Protectoratul Exc. Sale Dlui
Nicolae Dumba, consilier intim al Majest. Sale, etc. în sala festivă Hotel Con-
tinental.

[Tribuna poporului, 1898, nr. 27, p.131.]

8
Petrecere românescă în Viena.

Membrii societăţii literare „România Jună” vor aranja la 4 Martie n. o petre-

cere pusă sub patronatul Dlui Niculae Dumba. Venitul curat se va adauga la
fondul pentru ridicarea unui internat românesc în Viena.

[Unirea, 1899, nr. 8. ]

307
 9

luliu Moisil: Viaţa studenţilor români din Viena în a doua

jumătate a sutei a XIX-a
– Amintiri –
(…) În carneval studenţii români aranjau „balul românesc”, care era tot aşa de
strălucit ca ori care alt bal de elită vienez. Un comitet de studenţi era pus de
obicei sub protectoratul Arhiducelui Rainer, unul din membrii familiei impe-
riale, care şi-a câştigat cele mai mari merite la adresa Românilor. O cunună
de patronese din societatea înalta vieneză contribuia în modul cel mai sigur
la reuşita balului. Astfel au fost doamnele: Angelina de Bălăceanu,
Măria Nicolae Dumba, Măria Bar. Hye von Glineck nasc. Filişianu, Dna E. de
Marenzeller nasc. Bibescu, Tereza E. Kanitz, Celestina de Oppolzer-Mautner-Mar-
khof. Protectorul nostru cel mai puternic era Nicolae Dumba, membru în
senatul imperial şi membru de onoare al »României june«. Balul se ţinea
totdeauna într-un local din cele mai alese, de obicei în Grand Hotel, de pe
Kărnthner-Ring sau în Musikvereinssăle. Venitul balului se vărsa la fondul
societăţii „România jună”.

[Arhiva someşană, 1936, nr.18, p. 375.]

10

Cartea nouă a domnului Tocilescu

În cea urmă şedinţă publică a Academiei Române, dl Gr. G. Tocilescu a de-
pus monumentala sa lucrare „Despre monumentul de la Adam-Klissi”, la care a
lucrat aproape 12 ani şi care a apărut nu de mult la Viena în două ediţiuni,
una germană şi alta română, graţie generosităţii dlui senator macedoromân
din Viena Nicolae Dumba, care a dat spesele tipăririi. Cu aceasta ocasiune,
dl dr. Gr. G. Tocilescu într-o frumoasă improvizaţie a mulţumit membrilor
Academiei de îndemnul şi sprijinul ce i-au arătat pentru studiul acestei ope-
re mari.

[Familia, 1895, nr. 48, p. 574.]

11
Monumentul mareşalului Radetzky

S-a desvelitu în Viena Duminecă în 24 Aprile. Radetzky a fostu celu mai

mare beliduce al Austriei în seclula presentă. Monumentulu s-a inauguratu

308
în presenta Monarchului, arhiducelor şi a altora demnitari înalţi. Archidu-
cele Albrecht a ţinut unu discursu. Monarchul a zis că acesta monumentu va
anunţa generaţiunilor viitoare virtuţile militare ale lui Radetzky. Seara a fost
representaţie de gală la operă. Cu asta ocasiune Niculae Dumba, membru al
casei seniorilor, a fostu decorat cu crucea de Comandoru al ord. leopoldinu.

[Minerva, Bistriţa,1892, nr. 9, p. 91.]

12

Dezvelirea monumentului lui Mozart

S-a săvârşit la 21 Aprilie a. c. cu mare pompă în Viena. Monumentul renu-
mitului artist şi compositor musical, a fost construit de sculptorul Victor
Tilgner, care murise numai acum înainte cu câteva zile de serbarea desvă-
lirei. La ceremonia desvălirei monumentului a asistat şi Măjestea Sa, mai
mulţi archiduci, demnitari de curte, miniştri austriaci, corpul diplomatic,
generalitatea şi numeroşi membri de amendouă camerele austriace. D-nuI
Dumba, preşedintele comisiuni pentru aragiarea festivităţi a ţinut o vorbire, la care
răspunse împăratul. Urmă apoi desvălirea monumentului, între sunetele mu-
sicei, care cânta o arie din opera „Zauberflote”, compusă de marele maestru.
G. T.

[Biserica şi Şcoala, 1896, nr.20, p.159.]

13

Alisandru Capra de Jupa.

Marţi în 28 Noemvrie (10 Dec) a. c. s-a înmormântat marele proprietariu
Alisandru Capra din Jupa lângă Caransebeş.
Pompa cu care s-a sevârşit înmormântarea dânsului sânt dovada cea
mai bună despre stima şi simpatiile, de care fericitul în Domnul s-a bucurat
în viaţă.
Servitul funebral 1-a celebrat Prea Sânţia Sa Domnul Episcop diecesan
al nostru, Nicolae Popea, asistat de Prea Cuvioşia Sa protosincelul, Filaret
Musta, de protopresviterul tractual, Andreîu Ghidiu şi de preoţii I. Stoian
din Caransebeş şi Lazar Văsiîu din Jupa; pe lângă aceasta a mai cântat un
cor compus din teologi şi din pedagogi, şi condus de amândoî magistrii de
cântări de la institutele noastre diecesane.
Afară de rudeniile: Ilustritatea Sa D. George Ioanovicîu proprietariu mare
în Duleu şi fost secretariu de stat reg. ung. D. Nicolae Dumba, bancariu în
Viena şi deputat în Keichsrat, cu familiile, apoi Doamna Ragâlyi născută Man-

309
no, cu familia, – au dat reposatului onoarea cea din urmă: Ilustrităţile lor
DD. Victor Mihalyi, episcopul gr. cath. al Logojului; Emerich Jakabffy, co-
mitele suprem al Comitatului Caraş-Severin cu DD. Béla Litsek vice-Comite
şi Ştefan Antonescu, preşedintele sedriei orfanale comitatense; iteverendi-
simul D. R. Weitersheim, dechan rom. cath. din Caransebeş cu d. capelan
Sulyok. D. vice-colonel în pens. Mihalyi de Apşa, DD. proprietari mari din
vecinătate H. Bňsz din Vaka-Boului, Marcovicîu din Jena, Jakabffy din Zagu-
jeni, Dna Manziarli dia Delineşti s. a. apoi mai mulţi onoraţiori din Caran-
sebeş şi din pregiur.
Reposatul a fost dintr-una din cele multe şi distinse familii române,
care în secolul al XVII şi al XVIII fugind de asuprirea turcilor, au venit din
Macedonia şi s-au aşezat prin oraşele din Ungaria, Transilvania şi Banat şi
chiar în Viena, întemeind biserici şi şcoale şi rădicând astfeliu vaza şi îm-
bunătăţind foarte mult soartea Românilor de aici. Familia reposatului a ve-
nit din Moscopolis, capitala Macedo-Valachiei, pe la finea secolului trecut şi
s-a aşezat în Ungaria unde apoi prin muncă onestă, la începutul secolului
presinte părintele reposatului, Constantin Capra, şi-a aquirat bunul din Jupa
dimpreună cu nobilitatea ungurească. Fiului Alisandru i-a dat o crescere
distinsă, acesta şi-a făcut studiile în Viena şi în Pojon unde a absolvat drep-
turile; dar neavând aplicare la diregătorii s-a ocupat cu studii economice şi
şi-a administrat bunul seu, pe lângă aceea se mai ocupa cu deosebită plăcere
de ştiinţe şi de arte.
Reposatul era de un caracter adevărat nobil, pentru acea se şi bucura de
stima tuturor carii îl cunosceau. Era cruţătorîu dar tot deodată şi generos.
Alisandru Capra n-a fost nici odată însurat, el a murit june şi n-are moş-
tenitori direcţi.
Consângenii au dat următoriul anunţ funebral:
Subscrişii în numele lor propriu şi al numeroşilor consângeni anunţă
cu adâncă durere reposarea repentină a Domnului Alesandru Capra de Jupa
întâmplată în 8. 1. c. dimineaţa, în al 69-lea an al vieţii sale.
Rămăşiţele pământeşti ale în Domnul fericitului se vor aşeza spre eter-
nă odihnă după ritul gr. or. în cripta familiară din Jupa în 10. 1. c. la 2 oare
postmeridiane.
Parastasul se va ţinea în biserica din loc în 11. 1. c. la 10 oare dimineaţa.
Jupa, în 8. Decemvre 1889.
Fiei ţerîna uşoară!
Sofia George Ioanovics născ. Manno, lrma Maria Nicolae Dumba născ.
Manno, Pelagia Manno, nepoate. George Ioannovics, Nicolae Dumba, nepoţi.
Văd. Isabella Constantin Manno născ. Bagălyi, nepoată. Irina Dumba, Ecatari-
na Manno, Măria Luisa Manno, strănepoate. ŞtefanManno, Alesandru Manno,
strănepoţi.

[Foaia Diecezană, 1889, nr. 48. p. 5.]

310
 14

Mulţămită publică

Subscrişii în numele comunei bisericesc! din Jupa, venim a mulţămi Iluştri-

lor Domni
Nicolae Dumba, Georgiu loanoviciu, Ilustrelor Doamne Irma Măria Dum-
ba, Sofia loanoviciu şi Ilustrei Domnişoare Pelagia Mano, cari donară spre
înfrumuseţarea s. biserici gr. or. rom. din această comună un policandru
măreţ şi un clopot de 600 Chile, ce fu rădicat în turnul s. biserici tot pe
spesele Ilustrităţilor Sale, şi care clopot conţine icoana s. Nicolae şi inscrip-
tiunea următoare:
„Spre eternisarea reposatului Alesandru Capra proprietarul din Jupa,
moscenitorii lui – vrând a deplini şi dorinţa locuitorilor de aici – au donat
acest clopot comunei bisericesci ortodoxe române din Jupa la anul 1891.
fie ca această campană se vestească credincioşilor temerea de Dumnezeu, –
acum şi pururea amin”.
Primească dar Ilustrele familii mulţămirile comunei bisericesci, care cu
lacrămi de bucurie le aduce; eară pentru Ilustra familie de Capra, ce a trecut
din vieaţă, pururea se vor aduce în s. biserică rugăciuni întru eterna odihnă
a sufletelor reposaţilor ei.
La rădicarea acestui clopot festivitatea a decurs aşa, că: Duminecă
dimineaţa în 8/20. Decemvrie a. c. dela 8–9 oare s-a sfinţit clopotul prin
Prea On. Domn Protopresviter Andrefu Ghidiu, asistat de preotul local Lazar
Vasîîu. Părintele Protopresviter ţinu o cuvântare despre însemnătatea clo-
poterol bisericesci, care mişcă adânc inimile credincioşilor.
După finirea ceremoniei maestrul venit din Bpesta rădică clopotul şi
după aşezarea lui se trasă la parastasul pentru reposaţii Constantin, Rosalia,
Alesandru şi Ioan de Capra, la care parastas de asemenea a pontificat Prea
On. D. Protopresviter şi preotul local şi fiind de faţă tot poporul; eară în
numele Ilustrelor familii asistând Domnul Constantin Patyanshy. După fi-
nirea parastasului preotul local ţinu o cuvântare, în care arătă cum inimile
nobile devin nemuritoare prin binefaceri; aminti apoi că reposaţii au lăsat
fundaţiune bisericii de 500 fl., şcoalei 500 fl., pentru preot 2000 fl., şi pen-
tru învăţătoriu 1500 fl., care fundaţiuni se află în îngrijirea susamintitelor
Ilustre familii Dumba, Ioanoviciu şi Manno, pe care bunul Dumnezeu să le
învrednicească totdeauna de graţia sa cea nemărginită.
– Jupa la 10/22. Decemvrie 1891.
Lazar Vasîîu, preot. Georgiu Stan, învăţătoriu.

[Foaia Diecezană,1891, nr. 50, p.8.]

311
 15
Dr. C. Dumba agent diplomatic la Sofia
Ziarele vieneze ne aduc ştirea, că M.Sa împăratul Francise losif a numit pe
dl Dr. Constantin Dumba, actual consilier pe lîngă legaţiunea austro-unga-
ră din Paris, agent diplomatic la Sofia, în locul baronului de Call, numit
ministru al cemerciului în cabinetul Körber. Dl Dr. Constantin Dumba a
funcţionat câţiva ani, şi anume până la 1896, ca prim-secretar al legaţiunei
austro-ungare din Bucureşti, bucurându-se de stima şi simpatiile întregei so-
cietăţi alese din capitala României. Dl Dr Dumba este un diplomat consu-
mat şi îşi reservă încă o frumoasă carieră.

[Tribuna poporului, 1900, nr. 22, p, 8.]

16
Palatul Dumba din Viena, Parking nr. 4
Palatul Dumba a fost construit în anii 1865–1866 de către cei mai celebri ar-
hitecţi vienezi Johann Romano Ringe, August Schwendenwein, Lanauberg.
Lucrările au fost comandate de Nikolae Dumba şi fratele său Mihai. Palatul
e mare, e la colţ în formă de U, în stilul neo-renascentist din Viena. Indus-
triaţul şi politicianul de origine macedoromană a fost cunoscut în primul
rînd ca un patron al artelor din Viena şi iubitor de muzică. Astăzi, palatul
e mai degrabă discret, avînd apartamente la cele cinci etaje şi la parter sînt
mai multe magazine.
Palatul a fost cunoscut în principal datorită interiorului său amplu şi
superb. Biroul ornat şi mai multe salonae ale palatului a fost create de ce-
lebrul artist Hans Makart. În afară de el Gustav Klimt şi Friedrich Schilcher au
fost încă implicaţi. În timpul celui de-al II-lea război mondial în palat a fost
incendiu, mai ales uşile ornate au ars. Fostul interior bogat, cu toate acestea,
a fost reţinut pe unele acuarele de Rudolf von Alt sau în fotografii.

[https://www.wien.gv.at/wiki/index.php/Dumbapalais]

17
Repere teleormănene: Fraţii Mihail şi Nicolae Dumba,
proprietarii moşiei Bragadiru
Fraţii Mihail şi Nicolae Dumba, proprietarii moşiei Bragadiru între anii 1855
şi 1900, fac parte dintr-o familie de macedo-români, stabilită la Viena.
Tatăl lor, Sterie Dumba (1794–1870), născut la Blaţa, în Macedonia, a

312
lucrat ca argintar şi a făcut comerţ cu bumbac, tutun şi piei de animale în
Macedonia, prosperând.
Cofondator al firmei „Fraţii Dumba”, Sterie a fost directorul Asociaţiei
negustorilor din Orient, efor al comunităţii ortodoxe din Austria, consul
general al Imperiului Otoman la Viena şi Mare Agă pe lângă prinţul Mihail
Sturdza al Moldovei.
Mihail Dumba, fiul cel mare al lui Sterie, s-a născut la 5 noiembrie
1828, la Viena. A avut o fabrică de textile în Austria, a fost director la Nati-
onalbank din Viena (1870–1878), membru în Consiliul Bancar Austro-Oto-
man, preşedintele Comitetului pentru Marele Comerţ şi consul general al
Greciei la Viena.
Drept recunoaştere pentru activitatea lui, a fost decorat cu ordinul oto-
man „Megidie” şi cu medalia austriacă „Coroana de Fier”.
A murit la 4 decembrie 1894, la Viena.
Nicolae Dumba este fiul cel mic al lui Sterie. S-a născut la 24 decembrie
1830 la Viena şi a fost industriaş, bancher, vicepreşedinte al Băncii Impe-
riale de Comerţ, membru al mai multor comitete bancare, industriale şi
feroviare (Marcel Ţena, Valeriu Bazavan, „Istoria localităţii Bragadiru”).
Mare iubitor de artă, a fost vicepreşedintele Societăţii Austriece a Amici-
lor Muzicii, a finanţat societatea literară de la Viena şi alte asociaţii cultura-
le româneşti, implicându-se în viaţa românilor din Imperiul Austro-Ungar.
A desfăşurat şi o activitate politică, fiind membru în Dietă, senator im-
perial şi consilier imperial intim, primind titlul de cetăţean de onoare al
Vienei.
Cei doi fraţi Dumba au reorganizat ţesătoriile înfiinţate de tatăl lor, au
condus societatea bancară „Fraţii Dumba” şi au avut trei moşii în Ţara Ro-
mânească: Bragadiru (judeţul Teleorman), Afumaşi (judeţul Ilfov) şi Lilieci
(judeţul Ialomiţa).
Nicolae Dumba a fost căsătorit cu Maria (1845–1935), cu care a avut o
fiică, Irina Dumba (1863–1926), care a fost proprietara moţiei Bragadiru în
primul deceniu al secolului al XX-lea.
S-a stins din viaţă la 23 martie 1900 la Budapesta, dar mormântul lui
este la Viena, lângă cel al lui Beethoven.
Ca un omagiu adus familiei Dumba, în Viena există o stradă cu acest
nume.
Fraţii Mihail şi Nicolae Dumba au fost proprietarii moţiei Bragadiru în
perioada 1855–1894, iar între anii 1895 şi 1900, proprietar a fost Nicolae,
căci Mihail decedase.
Fraţii Dumba au construit în comuna Bragadiru în anul 1874 o şcoală
cu etaj, destinată copiilor sătenilor. Localul primăriei (devenit sediul poş-
tei) a fost ridicat de Nicolae în anul 1898. Tot el a ctitorit în 1899 biserica
Sfinţii Voievozi, în care se slujeşte şi astăzi.
Cornelia Rădulescu

[http://www.ziarulmara.ro/?p=64890]
313
 18

Comuna Bragadiru, Teleorman

De-a lungul timpului proprietarii mai importanţi ai moţiei Bragadiru au

fost domnitorul Grigore al IV-lea Ghica (prima parte a secolului al XIX-lea,
până în anul 1834), doamna Eufrosina Ghica – soţia domnitorului (între
anii 1840–1855), fraţii Mihail şi Nicolae Dumba – oameni politici şi mari
proprietari din Viena (între anii 1855–1900), Irina Dumba – fiica lui Nicolae
Dumba (între anii 1900–1910), latifundiarul Gheorghe Negroponte (între
anii 1910–1930). Fraţii Dumba au construit în localitatea Bragadiru un co-
nac – ruinele zidului de împrejmuire există şi azi – în anul 1872 o şcoală cu
etaj – nu mai există astăzi – iar în 1898 primăria – azi gradiniţă, precum şi
biserica „Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavriil” (înainte existase biserica „Sfânta
Adormire”, construită de un anume Orbescu înainte de 1800). Gheorghe
Negroponte a construit un conac pe locul unde fusese satul Scăeşti, din
care însă nu s-a păstrat nimic. Localitatea Bragadiru s-a mărit considerabil
după primul război mondial, prin asimilarea satului Roiba ce se înfiripase
în partea sa de sud. Comuna Bragadiru a dat trei eroi în Războiul de Inde-
pendenţă, patru eroi în Războiul Balcanic din 1913 şi un număr de 164 eroi
în Primul Război Mondial, numele lor fiind înscrise pe monumentul din
curtea bisericii. În cel de-al Doilea Război Mondial tributul de sânge al co-
munei Bragadiru a fost de 118 eroi. Este de menţionat şi faptul că Bragadiru
a fost unul din focarele importante ale răscoalei ţărăneşti din 1907.
Populaţia comunei Bragadiru a atins maximul în anul 1959, când a în-
registrat 7199 locuitori.

[http://www.wikiwand.com/ro/Comuna_Bragadiru,_Teleorman]

19
Dumba Miklós (1830–1900)

Dumba Miklós, a ki a múlt héten Budapesten magyar rokonai látogatása

alkalmával hirtelen és váratlanul meghalt, egyike volt az osztrák főváros
és az osztrák politikai élet kitűnőségeinek; ismeretes volt arról is, hogy
hazánk iránt mindig rokonszenvvel viseltetett. Ausztria politikai életében
évtizedek óta igen előkelő szerepe volt, s Bécs közművelődési, jótékony-
sági, irodalmi és művészi egyesületei úgy ismerték őt, mint minden jónak
és szépnek nemes ízlésű és bőkezű támogatóját. A mint iskoláit elvégezte,
a kereskedői pályára lépett; de alig tette meg nagy keleti tanulmányútját,
visszavonult a számok rideg világából, hogy anyjától örökölt nagy vagyonát
és tehetségét hajlamaihoz közelebb álló téren értékesítse.

314
 Szülővárosa, az osztrák főváros közéletében akart szerepelni, mely
ekkor még – a hetvenes évek elején – nagy szükségét érezte az ideálisabb
czélokért küzdő tevékeny szellemeknek. Harmincz évig működött mint
politikus, s ez alatt a harmincz év alatt honfitársainak becsülését érdemel-
te ki, s harmincz évi közéleti tevékenysége szerezte meg számára azokat
a nagy kitüntetéseket, a melyekkel őt az uralkodó elhalmozta. 1870-ben
küldte Bécsújhely az alsó-ausztriai tartománygyűlésbe. Itt kezdődött poli-
tikai pályája, s innen jutott a képviselőházba, melynek 1885-ig volt tagja s
a hol rendesen közgazdasági kérdések tárgyalásánál szólalt fel, széleskörű
szakismereteknek s teljesen független gondolkozásmódnak adván jeleit. A
baloldalhoz és pedig annak liberális árnyalatához tartozott. Midőn a bal-
oldal Dél-Tirol közigazgatási elkülönítésének kérdésénél Herbst elnököt a
szavazásnál cserben hagyta, Herbst állásáról leköszönt és helyére Dumbát
választották. Az urak házának 1885-ben lett tagjává, 1896-ban pedig a tit-
kos tanácsosi méltóságot kapta Ő Felségétől, ki tehetségeit és erélyességét
egyaránt nagyra becsülte. A delegáczióban mint a külügyi bizottság előadó-
ja, legújabban pedig a kvóta-bizottságban is nagy tevékenységet fejtett ki s
a tárgyalások alkalmával nem egyszer adta jelét őszinte magyarbarát érzel-
meinek.
A politika azonban soha sem emésztette föl teljes tevékenységét, s igazi
elemében akkor érezte magát, ha a zajos tárgyalási termekből a Parkringen
fekvő palotájának szegletszobájába menekülhetett, a hol rendesen a csá-
szárváros íróit és művészeit gyűjtötte össze maga köré.
Görög eredete ép úgy mutatkozott arczvonásaiban, mint a művésze-
tek kedvelésében. A képzőművészetek mellett nagyon kedvelte a zenét is,
s hogy Schubert oly népszerűvé tudott lenni Bécsben, az főleg a Dumba
buzgólkodásának köszönhető. Hogy mennyire szerette és tisztelte ezt a dal-
költőt, a Schubert-kiállításon láthatták a bécsiek. Itt olyan gyűjteményt mu-
tatott be a mester leveleiből és eredeti hangjegyeiből, mely valóban páratlan
a maga nemében. Nemcsak kedvelője, de lelkes művelője is volt a zenének.
Fiatalabb éveiben szép tenor hangjával, mint jeles Schubert-énekes szere-
pelt s bizalmasabb barátai még pár éve is hallottak tőle nagy művészettel
és érzéssel előadott Schubert-dalokat. A zene kedvelése mindvégig egyik
fő szenvedélye maradt. Még élte utolsó napjaiban is a filharmonikusok s
a férfi dalegylet érdekében buzgólkodott, azon fáradozva, hogy ezeknek a
testületeknek a párisi kiállításon való megjelenését lehetővé tegye s a bécsi
zene diadalait szaporítsa.
Különösen bírták érdeklődését a képzőművészetek is. Ahol művészeti
tervek kiviteléről volt szó, ott Dumba nem hiányozhatott. Ha emlékbizott-
ság alakúlt: annak ő volt született elnöke. Az új-Bécsnek harmincz évvel ez-
előtt még, a császári ház által emelt politikai jellegű emlékeken kívül, nem
volt nyilvános emlékszobra. Schubert, Schiller, Beethoven, Grillparzer,
Mozart, Makart a Dumba Miklós buzgólkodásánat köszönhetik, hogy az

315
utókor érczalakjaikat láthatja. Az újabb festő-nemzedéknek nem volt nála
lelkesebb pártfogója. Dumba nem az a főrangú maecenás volt, a ki több
más sport mellett a képek sportját is gyakorolja; komoly szeretettel csüggött
a művészeteken, s nem csak pártfogója, hanem valóságos munkatársa is
volt minden jóravaló művésznek.
Mikor Makart nagy festményét, »Caterina Cornaro«-ját befejezte s az
ünnepeltetés daczára sem talált megrendelőkre, Dumba így szólott hozzá:
»Menjen el Velenczébe, maradjon ott, ameddig akar és ne tegyen mást, csak
szemlélődjék. Azután jöjjön vissza és ékesítsen föl nekem egy egész szobát.«
Makart csakugyan elment Velenczébe, s a mikor visszatért Bécsbe, meg-
teremtette Dumba dolgozószobáját, mely a maga nemében elsőrangú mű-
vészeti látványosság s kétségkívül egyik legmaradandóbb emléke a nagy
kolorista lángelméjének.
A szoba, melynek faragott, barna fából való építészeti díszítését is maga
Makart tervezte, nem másolata az olasz renaissance hasonló alkotásainak,
hanem minden izében eredeti erőtől duzzadó műve egy lázas fantáziájú
képírónak. A szoba falai a kereskedelem, a mezőgazdaság és művészetek
köréből mutatnak jeleneteket, mig a plafon egészen a zene dicsőítésének
van szentelve.
Dumba más bécsi művészeket szintén örömest és sokszor foglalkoztatott.
Zenetermét egészen Klimt Gusztáv díszítette, a Matsch által tervezett pazar-
fényü ebédlőbe pedig Zumbusch, Kundmann, Hellmer és Veyr mintázták
a szebbnél-szebb szoborműveket. Dumba nagy kegyelettel csüggött a régi
Bécs emlékein s ennek a kegyeletnek nem csak azzal adott kifejezést, hogy
a bécsi kongresszus idejéből való bútorokat gonddal gyűjtötte, hanem azzal
is, hogy a lerombolt régi épületekről nagy értékű vizfestményeket készítte-
tett. Alt Rudolf legszebb műveit az ő szobáiban csodálhatják az amateurök.
Dumba abban különbözött bécsi gyűjtő-társaitól, hogy míg ezek leginkább
jeles franczia és angol, szóval külföldi müveket vásároltak, ő kizárólag csak
a bécsi művészek ecsetjét és vésőjét foglalkoztatta, ez által is bizonyságát
adván annak, hogy Bécs művészeti életének föllendítése még nemesebb czél
gyanánt lebegett előtte, mint a saját mű-szeretetének kielégítése.
És csakugyan, ez a kiváló ember akkor érezte magát legjobban, ha iró-
és művészbarátai körében szülővárosa műizlésének fejlesztéséről, Bécs mű-
emlékeinek szaporításáról tanácskozhatott.
Így mutatja be őt Temple Jánosnak «Egy ülés Dumba Makart-szobájá-
ban czímű festménye is. Asztala mellett ülve látjuk a lelkes amateurt, amint
kezében Makart szobrának Tilgner által készített kis mintáját tartja, s annak
szépségeit a nála egybegyűlt bécsi nevezetességeknek: Angeli-nak, Alt Ru-
dolfnak, Kundman-nak, Zumbuschnak és másoknak magyarázza. Ez a kép
kitűnően jellemzi a lelkes embert s a finom ízlésű műbarátot. Bécs ennek
a kiváló fiának a halálával sokat veszített, mert Dumba nemcsak a polgári
erényeknek, hanem a műszeretetnek is valóságos típusa volt.

316
 Nála jobban még senki meg nem érdemelte a »díszpolgár« czímet.
Dumba Miklós márczius 22-én este érkezett Bécsből Budapestre, s ezút-
tal is sógorához, Joannovics György nyugalmazott kultuszminiszteri állam-
titkárhoz szállt, kinek neje Manno Zsófia, Dumba nejének nővére. Családi
körben töltötték az estét vidám beszélgetés között. Másnap, 23-ikán reggel
tíz órakor Dumba a Kaplony-utcza 9. szám alá hajtatott, s itt lapunk szer-
kesztőjét, Nagy Miklóst kereste föl, hogy az »Osztrák Magyar Monarchia
Írásban és képben« vállalat ügyében értekezzék vele, a mely munka német
kiadásának Dumba, mint Rudolf trónörökös bizalmasa, már kezdettől fog-
va egyik főintézője volt. Érdeklődéssel tekintette meg a magyarországi rész
még meg nem jelent pár száz rajzát is, s végűl elkérte Zala György czímét,
mert meg akarta nézni műtermében a készülő Andrássy-szobrot, s aztán
másfél órai időzés után a szerkesztőségből jókedvűen távozott. 12 óra után
néhány perczczel érkezett vissza Király-utcza 57. szám alatt levő szállásá-
ra. Alig nyitotta ki neki az ajtót a család egyik fiatal nőrokona Andrejévics
Melanie k. a., Dumba megszédült, jajszó nélkül összeesett, s – meghalt,
a nélkül, hogy egy perczre is magához tért volna. Szívszélhűdés ölte meg
a 70 éves öreg urat. A rögtön oda hívott orvosok már csak a halált kons-
tatálhatták. A gyászhír gyorsan terjedt el a fővárosban, s egy óra felé már
egymást érték a ház előtt a kocsik, résztvevő tudakozódókat hozva. Különö-
sen képviselői körökben, kik közt az elhunytnak igen sok jó ismerőse volt,
nyilvánult élénken a részvét. Széll Kálmán miniszterelnök, a mint a gyászos
esetről értesült, nyomban részvétiratot intézett az elhúnyt özvegyéhez.”

[Vasárnapi Újság, Budapest, 1900. április 1.]

20
Öt nemzedék: a Mannó család története

A család alapítója

A család első pesti képviselője, a görögkeleti vallású Manno Demeter a ma-

cedóniai Bitoliából származott. 1776-ban hagyta el Törökországot és Bécs-
ben telepedett le, majd ismeretlen időpontban Pestre költözött. A tanácsi
iratokban 1802. október 9-én jelenik meg először a neve: e napon tette le a
hűségesküt. A családtagokra vonatkozó adatokat tartalmazó iratok többsé-
ge: BFL XI. 1136. 4–6., 142–144. doboz. A Demeterre vonatkozóak a 4. do-
bozban találhatóak. (…) Deklarálta magát az osztrák császár alattvalójának
és kötelezte magát arra, hogy a jövőben török alattvalóval nem lép társaság-
ba. E napon kelt adásvételi szerződése Neumayer Miklóssal, akitől 50 000
forintért és további 1000 forint áldomáspénzért megvette a Váci utca 375.
számú házat.5 Ugyanezen a napon mint háztulajdonos, polgárjogot is nyert.
A fennmaradt iratokból jövedelemszerző tevékenységéről semmi sem tud-

317
ható meg. Feltehetően korábban, talán még Bécsben is bőrkereskedéssel
foglalkozott, erre következtethetünk abból, hogy házvásárlási, illetve há-
zassági szerződésének, valamint végrendeletének tanúi többnyire görögke-
leti bőr- és egyéb árukkal kereskedők közül kerültek ki. A tanácsi iratok
között nem található folyamodása a kereskedelmi jogért, nem szerepel a
címtárakban sem, a végrendelet sem említ üzleti tőkét, így feltételezhető,
hogy ha folytatott is kereskedelmi tevékenységet, ezt valamelyik cégbe tár-
sulva, csendestársként tehette. De az is lehetséges, hogy Bécsből áttelepülve
tőkéjét ingatlanba fektette, és – mint a későbbi évtizedben számos görög ke-
reskedő társa – a házbérjövedelemből, illetve tőkehiteleinek kamataiból élt.

Első feleségétől, Tusche Juliannától három gyermeke származott: a felte-

hetően még Bécsben született Anna (1795–1855), a pesti születésű János
(1803–1847) és Zsófia (1804–1876). Felesége halála után 1811-ben elvette
özv. Blana Miklósné, Zsúró Pelágiát (1771–1819), aki első házasságából két
gyermeket, Illést és Máriát hozta a háztartásba. Második feleségétől szár-
mazott továbbá negyedik gyermeke, István (1811–1888). Manno Demeter
1815-ben 58 éves korában hunyt el. Végrendeletében utolsó akaratának
végrehajtóiul a szintén Macedóniából származó kereskedő hitsorsait jelölte
ki, és őket bízta meg kiskorú gyermekeiről való gondoskodással.

Mannó István életútja

István 1830-ban kiváló eredménnyel fejezte be a kétéves jogi kurzust. Gya-

kornoki munkáját 1831-ben a Pest megyei jegyzői hivatalban, a bécsi kan-
cellárián, illetve 1831–1832-ben Máhr Antal pesti ügyvéd mellett végezte.
1833-ban, 22 éves korában, letette az ügyvédi esküt. Noha István számára
minden feltétel adott volt ahhoz, hogy – hasonlóan más görög kereskedő-
családok fiaihoz – ügyvédi vagy hivatalnoki pályára lépjen, ő mégis a nagy-
kereskedői pályát választotta.
Csak találgatni lehet a motivációját. Talán a gyakornoki pályáján meg-
tapasztalta a hivatali élet szürkeségét, esetleg a lassú előmenetel és a cse-
kély fizetés nem kecsegtette ifjúkora úri neveltetéséhez méltó életszínvonal
fenntartásának vagy emelésének lehetőségével. Örökrésze 1833-ban, nagy-
korúsításakor 1000 forint tőkét, valamint a Váci utcai ház ekkor már 8000
forintos lakbérjövedelmének egynegyedét tette ki. Ha növelni akarta vagyo-
nát, lukratív kereső tevékenységet kellett választania. A minta adott volt: ro-
konsága, gyámjai, apja végrendeletének végrehajtói mind kereskedők voltak.
Tőkéje önálló nagykereskedés folytatásához nem volt elegendő, így a vég-
rendelet egyik végrehajtójánál, a szintén bitoliai származású Macsó György
cégében kezdte pályafutását. Felkészülését e pályára jelzi, hogy az iratok
között található, nyelvtanulással kapcsolatos jegyzetek, feladatok, szótá-
rak mellett könyvelési, számviteli jegyzet és néhány tucat kamatszámítási

318
feladat is fennmaradt. Elképzelhető, hogy először könyvelőként működött
egykori gyámja, Macsó György cégében, majd csendestársává lépett elő, leg-
alábbis erre következtethetünk utóbbi 1839-ben kelt első végrendeletéből,
amelyben „társát”, Mannó Istvánt jelölte meg utolsó akarata végrehajtójául.
1841. január 1-jén Macsó György és társa bizományi és szállítmányozási
céghirdetményben tudatta, hogy a cég e naptól Macso & Manno néven fut,
Macsó György és Mannó István cégjegyzése mellett. A társulási szerződést
valamivel később, február 28-án kötötték meg, amely a cég fő profilját török
áruk bizományi árusításában, bel- és külföldi áruk Törökország számára
való felvásárlásában, valamint váltó- és leszámítolási ügyletek lebonyolítá-
sában jelölte meg. A szerződés kimondta, hogy a társuló felek nyereségben
és veszteségben egyenlő arányban osztoznak, a terheket egyenlően viselik.
A szerződés szerint Mannó feladata a főkönyv és az egyéb üzleti könyvek
vezetése, valamint a belső és külső bizományosokról való gondoskodás. A
cég nem tartozott a legjelentősebbek közé: a tulajdonosok nem léptek be a
Nagykereskedő Testületbe, a polgári kereskedelmi testület tagjaiként 1847-
ben a IV. adóosztályba sorolva évi 12 forintot fizettek. Mannó 1842-ben
nyert felvételt a Pesti Polgári Kereskedelmi Testületbe nagykereskedőként,
1847-től pesti polgárjoga is volt. Mannóra a liberális reformerek nem an�-
nyira üzleti sikerei vagy nagy vagyona, hanem a testületi kereskedőtársai
többségénél magasabb műveltsége, szélesebb látóköre miatt figyeltek fel.
István ugyanis nemcsak saját cége jövőjével törődött, hanem tapasztalatai
és olvasmányai alapján véleményt alkotott az ország gazdasági kérdéseiről,
elsősorban a kereskedelmi és hitelviszonyok fejlesztéséről. Nézeteit való-
színűleg először a Kereskedelmi Kaszinóban, annak tagjaként fejtette ki.
Nyilván jó felkészültségének tulajdonítható, hogy az 1840-es évek második
felétől különböző tisztségekre választották, és hogy – irathagyatéka tanú-
sága szerint – különböző vám- és kereskedelmi előterjesztésekről kérték ki
a véleményét. 1846 januárjában, 35 évesen a Hazai Első Takarékpénztár
éves közgyűlésén a részvényesek beválasztották a kölcsönök jobb biztosí-
tásának, illetve a részvényportfolió bővítésének lehetőségeit kidolgozó bi-
zottságba, amelynek, számos tekintélyes kereskedő mellett, Kossuth is tagja
volt. Ellenjegyzője volt a kudarcot vallott Pesti Kereskedelmi Társaságnak,
olyan vagyonos és tekintélyes nagykereskedők mellett, mint Dumcsa De-
meter és Weisz Bernát Ferenc. 1846-ban a Polgári Kereskedelmi Testület-
ben, a nagykereskedői osztály kilépett képviselői helyére, egyszerű tagból
tisztségviselővé Mannó Istvánt és Frölich Frigyest választották meg. 1846-
ban Kossuth Lajos, mint az Ipartestületi Bizottság elnöke, felkérte Mannót,
hogy mint a „Kereskedelmi Osztály tisztelt, a haza közügyeihez viseltető
nemes indulatairól ismeretes tagja”, lépjen be az Iparműtári Bizottmányba.
A felkérést, arra hivatkozva, hogy e tisztségre vannak méltóbbak is, nem fo-
gadta el. A Magyar Kereskedelmi Társaság 1847. márciusi 13-i közgyűlésén
Dumcsa Demeter és Weisz Bernát mellett választmányi tagnak választották.

319
Mindezen előzmények után nem meglepő Mannó meghívása 1848. április
végén az ország kereskedelmi és pénzügyi viszonyairól tartott megbeszé-
lésre, valamint májusban a hiteléleti szabályok kidolgozására összehívott
értekezletre. 1848. május 5-én osztálytanácsnoki rangban, évi 2500 forint
fizetéssel kinevezést nyert a Kereskedelmi Minisztériumban. Röviddel ez-
után, július 18-án, a Pénzügyminisztérium és a Kereskedelmi Bank között
június 16-án megkötött szerződés értelmében az egyik legtekintélyesebb
kereskedő-bankár, Malvieux társaságában Kossuth kinevezte bankigazgató-
nak, amit a főváros osztrák megszállásáig töltött be. 1861-ben és 1867-ben
igen sok szavazattal Pest város képviselő-testületébe taggá választották, és
számos bizottság munkájában vett részt. Közreműködött a pesti görög–va-
lach gyülekezet életében is. Kulturális érdeklődését és civil elkötelezettségét
tanúsítja, hogy az 1870-es években pártoló tagja volt a Nemzeti Zenedének
és tagja a Magyar Képzőművészeti Társaságnak, illetve a Magyar Termé-
szettudományi Társulatnak. Közéleti tevékenysége mellett jelentős szerepet
játszott a gazdasági életben is. 1853-ban meghalt cégtársa, Macsó György,
aki 1846-ban kelt utolsó akaratában általános örökösévé és végrendelete
végrehajtójává jelölte ki. Az örökség 75 972 forint cégvagyonból valamint
arany- és ezüstneműből állt 76 503 forintos összértékkel, ehhez járult még
egy meg nem nevezett értékű Kertész utcai házhely. Ettől kezdve Mannó
István egyedüli tulajdonosa lett a cégnek, melynek törlését 1876-ban kérvé-
nyezte a Kereskedelmi és Váltótörvényszéknél. Kereskedelmi tevékenysége
mellett az 1860-as évektől ipari és banki érdekeltségei is voltak, ezt jelzi az
Első Budai Gőzmalom Rt., a Királyi Egyetemi Nyomda Rt., az Első Magyar
Általános Biztosító Rt. és az Első Magyar Iparbank Rt. cégekben elfoglalt
igazgatósági tagsága. Első ingatlanvásárlása 1847-ben egy Városmajor ut-
cai kert volt, a vételár mindössze 4370 forintot tett ki. Az 1849-ben 28 500
forintért vásárolt Király utcai kétemeletes ház képezte – 1853-ban kelt vég-
rendelete szerint – üzleti tőkéjét. A kétemeletes épületet 1853-ban Hild Jó-
zsef építésszel átalakíttatta. A kereskedelmi tőkének ingatlanokba fektetése
– a görögkeleti kereskedőcsaládok jellemző gyakorlatához hasonlóan – a
Mannó István visszavonulását megelőző éveket jellemzi. Először földbir-
tokokat vásárolt: 1869-ben 16 000 forintért az 1500 holdas dámosi pusztát
szerezte meg, majd 1871-ben árverésen 67 000 forintért megvette Nyáry
Pál nyáregyházi elkobzott birtokát az örökösöktől. Később majd fia, annak
halála után unokája és dédunokája gazdálkodott itt. Ezután egy sor pesti
bérházat vásárolt: 1872-ben sógorával, Kapra Sándorral fele részben a Király
utca 3. számú házat 290 000 forintért, 1875-ben a Rákóczi út 29. számú
háromemeletes hatalmas sarokházat 65 000 forintért, majd a Keleti pálya-
udvar felépítésének értéknövelő hatását felismerve 135 000 forintért meg-
vásárolta a 10 720 forint házbérjövedelmet biztosító, a mai Rákóczi út 82.
számú épület helyén állt házat és a mellette lévő, Huszár utcába nyúló telke-
ket. A következő években átépítés eredményeképpen a Rákóczi úti épületet

320
háromemeletesre alakította át, és két kétemeletes házat emelt a csatlakozó
telkeken. Mannó István 1888-ban, 77 éves korában hunyt el. Az 1890-ben
felvett leltár alapján hagyatékának cselekvő állapota 1 100 742 forintra rú-
gott, ebből az ingatlanok értéke több mint 1 millió forintot tett ki – ezen
belül a nyolc pesti ingatlané 942 350 forint volt –, az értékpapíroké 54 525
forintot, a passzíva 199 878 forintot tett ki, azaz tisztán 900 864 forintot
hagyott négy gyermekére.

Mannó István családi élete

István 1841-ben – azaz ugyanabban az évben, amikor Macsó Györgynek

nyilvános társa lett –, 30 éves korában kötött házasságot a zsuppai szüle-
tésű Kapra Katalinnal, az 1821-ben nemesített Kapra Konstantin görögkeleti
kereskedő lányával. Felesége korai – 1854-ben, 39 éves korában – bekö-
vetkezett halála után István nem nősült újra. A házasságból négy gyermek
született: Zsófia [Sophie] (1842–1901), Szilárd (1844–1888), Mária (1845–
1936) és Pelágia (1847–1917). A lányok iskoláztatásáról nem maradt fenn
adat, feltehetően otthon, nevelőnőktől, magántanítóktól, olvasmányaikból
szerezték ismereteiket. Elméjük csiszolódásában nyilván szerepet játszottak
az apjuknál gyakorta megforduló írók, tudósok, művészek is. Több nyelven
beszéltek, szórványosan fennmaradt levelezésük művelt, a mindennapok
gyakorlati dolgaiban jártas hölgyeknek mutatják őket. Szilárd képességei,
úgy tűnik, inkább közepesek lehettek. 1857-ben, 13 éves korában (!) fejezte
be az elemi iskola negyedik osztályát, majd 1858 és 1863 között elvégezte
a pesti piarista gimnázium I–VI. osztályát, az utolsó osztályt magántanuló-
ként. Az iskolai értesítők szerint tanulmányi eredményei közepesek voltak,
a szöveges jellemzések őt szórakozottnak, szorgalmát változónak vagy ha-
nyatlónak minősítették. Nyilván gyenge tanulmányi eredményei is közre-
játszhattak abban, hogy István nem nevelte fiát cége örökösének. 1864-ben
1200 forinton megváltotta fia katonai kötelezettségét, majd az ő kezelésébe
adta a nyáregyházi birtokot. A család sokáig a Váci utcai házban élt, de a
régi, négyszobás lakás csakhamar szűknek bizonyult a népes család számá-
ra, így feltételezhető, hogy újabb lakásösszevonásra, átalakításra kerülhe-
tett sor. Az 1857. évi népösszeírási ív adatai szerinta 6 szobából, kamrából,
konyhából álló lakásban élt az akkorra már megözvegyült István négy gyer-
mekével és Zsófia nővérével. A gyermekeket nevelőnő gondozta, a család
kényelméről egy szakácsnő, két szobalány és egy konyhalány gondoskodott.
Az 1860-as évek közepén – feltehetően a Váci utcai ház háromemeletessé
való átépítése idején – költözött a család a Király utcai (ma 57. számú) ház
első emeleti lakásába. E ház maradt a Mannó család és leszármazottai pesti
lakóhelye az 1950-es évekig. A lakás és az egyes szobák berendezését rész-
letesen bemutatja az 1890-ben, Mannó István 1888. évi halála után felvett
hagyatéki leltár. Az ekkor már csak hajadon lányával, Pelágiával megosztott

321
lakás 5 szobából állt, bár, mivel sem második hálószoba vagy egyéb női
lakószoba berendezésének nincs nyoma, elképzelhető, hogy a leltározás
során Pelágia lakrészét nem vették számba, így a lakás akár nagyobb is le-
hetett. Bár hagyatéka alapján Mannó István a nagypolgársághoz sorolható,
lakása és annak berendezése nem nevezhető nagypolgárinak, inkább a jó-
módú középpolgárság felső rétegének lakásviszonyait tükrözi. Összehason-
lítva a Gyáni Gábor által vizsgált 12 nagypolgári, illetve felső középosztályi
hagyatéki leltárral, a lakás méretei megütik a Gyáni által vizsgáltak átlagát,
a 70 leltári tétel (ami 114 darab bútort jelent) jelentősen, értékük viszont ki-
sebb mértékben elmarad amazokétól. Ez akár a leltározás hiányosságának
is tulajdonítható, mert egyetlen dísztárgy, világítóeszköz vagy értékesebb
szőnyeg sem szerepel benne. A Gyáni által vizsgált családok egyikének sem
volt ugyanakkor olyan gazdag könyvtára, mint Mannónak: a leltározó a
nappaliban „900 kötet különböző régi tudományos és szépirodalmi köny-
vet” regisztrált. Sajátos adalék Mannó életstílusához a két különböző szo-
bában is található hangjegyállvány, jóllehet hangszer nem szerepel a leltár-
ban. Mannó István ismert volt zeneszeretetéről, hiszen pártoló tagja volt a
Nemzeti Zenedének, és Pelágia szép hangját is feljegyezte a visszaemlékező
unokaöccse, lehetséges tehát, hogy a Mannó-házban meghívott zenészek
vagy barátok muzsikáltak.

A harmadik generáció: Mannó István gyermekei

Szétváló utak: polgárok, nagypolgárok, földbirtokosok

Mannó István gyermekeinek kiházasításakor nemcsak a vagyon játszott

szerepet, de legalább ilyen mértékben számított a beházasulók társadalmi
állása, liberális elvei és magas műveltsége.

Mannó Máriát a nála 15 évvel idősebb Dumba Miklós (1830–1900) liberális

politikus, kereskedő és ipari vállalkozó, neves műgyűjtő és mecénás, képvi-
selő, majd élete végén az osztrák főrendi ház tagja vette el, házasságukból
egy lánygyermek, Irén származott. Dumba számos művészeti egyesületnek
volt vezető tagja, kezdeményező szerepet játszott a bécsi Musikverein és a
Parlament épületének, valamint számos köztéri szobornak a létesítésében.
1865–66-ban palotát építtetett a Ringstrassén: a dolgozószoba mennyezetét
Hans Makart, a Schubert-szobáét (ahol gazdag Schubert-kézirat- és - kotta-
gyűjteményét őrizte) Friedrich Schilcher festette, a zeneszobában pedig két
Klimt-festmény függött. Élénk társasági életet éltek: Mária fennmaradt ven-
dégkönyve igen előkelő és művelt látogatók bejegyzéseivel ékes, de gyakran
található bennük adat magyarországi rokonok látogatásáról is. Bécsi palo-
tájukon kívül számos egyéb ingatlannal rendelkeztek: Liezenben hatalmas
vadászkastély, Tattendorfban, a szövőgyáruk mellett kétemeletes kastély,
Romániában pedig nagy földbirtokuk volt. Dumba Miklóst 1900-ban Bu-

322
dapesten érte a hirtelen halál, amikor részt vett az Osztrák–Magyar Monar-
chia írásban és képben című kötetek szerkesztőségi ülésén. (…)

Mannó Pelágia pártában maradt. Unokaöccse így emlékezett meg róla:

„Pézsi néni igen tehetséges finom lelkű, a Kápra féle melankóliára hajla-
mos, gyönyörű hanggal megáldva. Szokásaiban végtelen szerény és egysze-
rű. Nagyapám halála után a vagyont ő kezelte. Ritka bájos volt kortársai le-
írása szerint. Mind igen műveltek voltak, 4-5 nyelvet beszéltek. Nagyatyám
házában igen sokan fordultak meg. Írók, tudósok, művészek. A testvérek
közötti viszony a lehető legjobb volt, odaadással szerették egymást, mindég
készek voltak egymás segítésére. Anyagiakban egymással szemben teljesen
érdektelenek, úgy hogy a vagyon meg sem volt osztva közöttük. Ez még a
mi generációnkban sem történt meg.” A levéltárban őrzött iratok is megerő-
sítik a testvérek között – és a tágabb rokonsággal – fennálló szoros kapcso-
latot, és a teljes egyetértést az örökség tárgyában, de „melankóliára” nem
utal semmi. Pelágia levelezése és végrendelete tükrében inkább igen agilis,
gyakorlatias érzékkel megáldott hölgynek tűnik, aki jelentős vagyonát in-
gatlanvásárlásokkal és spekulációval növelte. Láthatóan ő volt a vagyongya-
rapítók utolsó képviselője.

Mannó Szilárd 1874-ben (vagy 1873 végén) kötött házasságot az ősi nemesi
családból származó Ragályi Miksa főispán és de la Motte Lujza grófnő lá-
nyával, a katolikus vallású Izabellával (1850–1901). E házassággal a Mannó
családban megszakadt a görögkeleti családokra általában jellemző feleke-
zeten belüli párválasztás. Ragályi megyei követként vett részt a pozsonyi
országgyűlésen az 1840-es években, 1848–49-ben előbb nemzetőrként,
majd kormánybiztosként, illetve Tolna megye főispánjaként szolgálta a for-
radalom ügyét. Letartóztatták, négy évet töltött a josefstadti várbörtönben.
Szabadulása után visszavonult birtokára, 1861-ben országgyűlési képviselő
lett. A Ragályi-birtokok nagy része a másik ágra szállt, Miksa csak Jákfal-
vát és Bábonyt bírta, de ezeket is eladni kényszerült. A birtokokat Mannó
István (Izabella jövendő apósa) vette meg és használatra Ragályinak adta.
Mannó Szilárd és Ragályi Izabella házasságából négy gyermek: két lány és
két fiú született.

Mannó István életkörülményei – amennyire a szórványosan fennmaradt

adatokból megítélhető – polgári, felső középosztályi szinten mozogtak. Ezt
tanúsítják lakásviszonyai, tudósokból, művészekből álló baráti köre is. Fia,
birtokosként inkább nemesi mintát követett, Mannó István, aki maga soha-
sem folyamodott nemesi címért, gazdálkodásra szánt fia társadalmi emel-
kedését házasságával is meg kívánta alapozni. Lánya, Mária dúsgazdag férje
révén a nagypolgári mintába illik. Feltehetően éppen Mária kezdeményezte
1896-ban a Király utcai ház család által lakott első emeletének nagystílű

323
átalakítását, bár a ház a Király utca Nagykörúthoz közeli részén elegánsnak
korántsem mondható miliőben állt. Fennmaradt ennek az átalakításnak a
különböző helyiségek funkcióját is feltüntető tervrajza. A tervező az emele-
tet csaknem kétszeresére kiterjesztette a kert felé, a II. emelet méretei válto-
zatlanok maradtak. Az új szárnynak a kertre néző közepén alakították ki a
reprezentációs helyiségeket: az 1898-ból származó módosított terv szerint
egy 78 négyzetméteres ebédlő került ide, ahhoz csatlakozott a kert felé egy
46 négyzetméteres télikert, amely az 52 négyzetméteres teraszra nyílt. A
szalontól balra, a függőfolyosóról egy hatalmas, 82 négyzetméteres ruhatár
nyílt: minden adottság megvolt tehát a nagy, reprezentatív vendégfogadás-
hoz. A régi szárny Király utcára néző oldalán öt egymásba nyíló szoba he-
lyezkedett el. Volt még egy, külön előtérből megközelíthető, udvarra néző
hálószoba az épület baloldalán, hozzá csatlakozott a lakás egyetlen fürdő-
szobája, bejárattal a fehérneműraktárhoz. A fentieken kívül négy, udvar-
ra néző, a lépcsőházból jobbra és balra nyíló előszobából megközelíthető
vendégszoba is szerepel a tervrajzon. Bár az egymásba nyíló szobákon, va-
lamint a fedett átjárón és a függőfolyosón át a hatalmas lakás átjárhatónak
tűnik, valamelyest elkülönült a Joannovicsék és a Pelágia által használt lak-
rész, amely a lépcsőházból balra és jobbra nyíló előszobából külön is meg-
közelíthető volt. A 13 szobás, három cselédszobás és külön cselédkonyhás
lakás – nem is beszélve a kiegészítő helyiségekről – valóban nagypolgári, és
még csak nem is akármilyen nagypolgári szintet képviselt, különösen egy
Király utcai bérházban. Vajon mi késztethette a Mannó örökösöket ilyen
pazar otthon kialakítására? 1896-ban a három örökös közül csak a hajadon
Pelágia, valamint Zsófia lakott a házban, férjével, Joannovics Györggyel.
Az 1900-as évekbeli levelezése, valamint az 1917-ben kelt hagyatéki leltá-
ra alapján igen gazdag Pelágia, egyedülálló nő létére aligha élhetett ilyen
nagyvonalú társadalmi életet. Vagyonos és jelentős közéleti személyiség
volt viszont Joannovics György, felesége révén részese a Mannó-örökség-
nek és a birtokukban levő házak nem csekély bérjövedelmének. A repre-
zentatív társas élethez megfelelő számú személyzet állt rendelkezésükre:
Joannovicsné végrendeletében megemlékezett a két inasból, három szolgá-
lólányból és egy szakácsnőből álló cselédségről, valamint ápolónőjéről. A
fényűző lakást lakói nem sokáig élvezhették. Elsőnek Mannó Zsófia hunyt
el Liezenben, 1901-ben, őt férje követte 1909-ben. Pelágia 1917-ben bekö-
vetkezett haláláig, ismeretlen számú cseléd mellett, valószínűleg Andree-
vics Melanie-val osztotta meg a hatalmas lakást. Andreevics Melanie „mint
Pézsi néni védence és barátnője Buziásról került a családunkba és később,
mint végrendeletileg biztosított jogokkal rendelkező családtag volt hivatott
dédszüleim pesti házát Pézsi néni szellemében tovább vinni”. Pelágia évi
2311 korona évjáradékot hagyományozott neki, és úgy rendelkezett, hogy
őt illeti a Király utcai ház Pelágiára eső részének haszonélvezeti, továbbá az
egész emeletet magában foglaló lakás használati joga, valamint „a házban

324
található mindennemű, a ládákba elcsomagolt berendezési tárgyak, búto-
rok, szőnyegek, függönyök, csillárok, könyvek, ruhák, asztal- és ágyneműk
és különféle egyéb ingóságok”. Tételes felsorolásuk a budapesti leltár 1–153
tétele alatt található, értékük 6544 koronát tett ki 1917-ben. Pelágia hagya-
téka egyébként 2 859 435 korona értékű volt. A 704 006 korona passzíva
levonása után az örökösök – Dumba Miklósné és Mannó Szilárd gyermekei
– 2 155 428 koronán osztozkodhattak. Az ingatlanok – négy pesti és egy bu-
dai ház, egy nagyszöllösi birtok és a zsuppai birtok inventáriuma – összér-
téke csaknem két és félmillió koronára rúgott, az ingóké pedig több mint
811 ezer korona volt. Pelágia Andreevics Melanie-nak biztosított jogait az
1936-ban elhalálozott Dumba Miklósné is megerősítette végrendeletében:
a hölgy 1938-ban bekövetkezett haláláig a lakásban élt. Melanie számára a
lakás nyilván túl tágas lehetett, és csak Pelágia lakrészére tartott igényt. Az
I. emelet 2. számú lakásba (feltehetően ez lehetett Joannovicsék lakrésze)
1919-ben Mannó Szilárd Katalin nevű lánya költözött be, férjével, Morvay
Jenő pénzügyminiszteri tisztviselővel. A lakás átjárhatósága, a reprezen-
tatív helyiségek közös használata az 1930-as évek végéig fennmaradt. Ezt
tanúsítja Mannó István dédunokájának a lakás leírásához csatolt, a tervrajz-
zal megegyező vázlata: „Az épület utcai frontja 2 emeletes, emeletenként
11-11 ablakkal. […] Oldalszárnyanként 10-10 udvarra néző ablakkal. […]
Utcai frontja 5 szobás, középen nagy, háromablakos szalon, ettől jobbra,
balra egy-egy 2 ablakos nappali szoba, majd egy-egy ugyancsak kétablakos
alkovos hálószoba. A hátsó traktuson az ebédlő, csukott és nyitott teraszok.
Az épület belső berendezése dédapám remek ízlését dicsérte. Csodálatosan
szép bútorainak egy része még ma is látható a tétényi kastély múzeumban.”

[Bácskai Vera, Öt nemzedék: a Mannó család története, Korall, 2011, 44.szám]

325
 NOTE
  1. Th. Capidan, Macedoromânii, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucu-
reşti, 1942, p. 84.
  2. Anastase N. Hâciu, Aromânii. Comerţ, industrie, arte, expansiune, civilizaţie, Focşani,
1936, p. 364.
  3. Anastase N. Hâciu, ibidem, p.365.
  4. Alexandru Popescu, Viena românească, Bucureşti 2000, p. 81–83.
  5. Anastase N. Hâciu, ibidem, p. 365.
  6. Alexandru Popescu, ibidem., p. 81–83.
  7. Th. Caphidan: ibidem., p. 84.
  8. Victor Papacostea, Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică, Bucureşti, Editura
Eminescu, 1983, p. 415.
  9. Alexandru Popescu, ibidem., p. 81–83.
10. Prof. J. M. Tzafettas, Dr. E. Konecny: Nikolaus Dumba: A dazzling figure in imperila
Vienna, 2015
11. http://magazinmr.ro/iulie%202005.pdf
12. https://www.liezen.at/de/stadtchronik/personen/nikolausdumba.html
13. http://www.wikiwand.com/ro/Comuna_Bragadiru,_Teleorman
14. http://scoalasfintiivoievozibragadiru.info/date-generale/
15. Constantin Graur, Cu privire la Franz Ferdinand, Bucureşti, 1935, p.409-410.
16. Maria Berényi, Poveştile caselor. Români în Buda şi Pesta/Tales of houses. Romani-
ans in Buda and Pest/Mesélő házak. Románok Budán és Pesten, Budapesta-Bu-
dapest, 2011, p. 72.
17. V. Papacostea, ibidem, p. 415.
18. https://de.wikipedia.org/wiki/Nikolaus_Dumba
19. http://www.ennstalwiki.at/wiki/index.php/Irene_Dumba
20. http://www.tattendorf.at/nicolaus-dumba.html
21. http://www.parohiaafumati1.ro/
22. Alexandru Popescu, ibidem., p. 81–83.

326
 ZAHARIA CARCALECHI (1784–1856)

În Cetatea Budei, la numărul 6 din Piaţa Szentháromság, funcţiona Tipografia

Universităţii din Buda, unul dintre cele mai mari centre în care s-a editat
carte românească în acea vreme – luînd în considerare şi tipografiile din
Ardeal şi pe cele de dincolo de Carpaţi. Între1780 şi1830, s-au tipărit aici
peste 200 de cărţi româneşti.
În 1777, Maria Tereza a mutat la Buda Tipografia Universităţii din Nagy-
szombat, fondată de episcopul de Pécs, Telegdi Miklós, în 1577. Tipografia a
devenit cunoscută, avînd importanţă nu numai pentru naţionalităţile care
trăiau pe teritoriul de atunci al Ungariei, ci şi pentru popoarele învecinate.
Vînzătorul de cărţi Zaharia Carcalechi a fost cel care a propagat cel mai mult
ediţiile româneşti ale tipografiei, vînzînd cărţile apărute la Buda pe tot cu-
prinsul Ţării Româneşti şi al Moldovei.
Tipografia universitară a editat marea majoritate a cărţilor pentru mi-
norităţile naţionale din Ungaria, – astfel şi cărţi în limba română, pentru
românii greco-catolici din Ardeal, – cărţi bisericeşti, manualele şcolare, pu-
blicaţii ştiinţifice, beletristică şi cărţi de propagare a cunoştinţelor. O bună
parte a acestor publicaţii erau tipărite, conform tradiţiei de atunci, cu carac-
tere chirilice, dar s-au publicat şi o serie de scrieri cu caractere latine.
Iluminismul românesc a fost reprezentat, în primul rînd, de scriitorii
aşa-numitei Şcoli Ardelene: Samuil Micu-Clain, Gheorghe Şincai şi Petru Ma-
ior. Tipografia Universităţii din Buda a jucat un rol important în edificarea
carierei acestora, în desfăşurarea activităţii lor ştiinţifice, fiind toţi angajaţii,
revizorii, cenzorii, corectorii Tipografiei. O placă comemorativă aminteşte
azi de aceşti corifei. Reprezentanţii Şcolii Ardelene au argumentat, pentru
prima oară, originea istorică şi lingvistică latină a românilor, ceea ce a avut
o mare influenţă asupra dezvoltării culturii şi sentimentului naţional co-
mun al românilor din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească.
La începutul secolului al XIX-lea, cei trei lucrau la Tipografia Univer-
sităţii din Buda ca cenzori sau corectori şi au avut un rol considerabil în
editarea celor o sută de volume româneşti care au apărut şi prin munca lor.
Petru Maior a publicat, în 1812, Istoria pentru începutul românilor în Dachia,
cea mai eficientă operă dintre cele editate de membrii triadei, în privinţa
popularizării teoriei continuităţii daco-române. Apogeul activităţii lor îl
constituie dicţionarul de revigorare şi latinizare a limbii, Lexicon Budense,
editat în Buda în patru limbi (Lexicon românesc-latinesc-unguresc-nemţesc).
Activitatea membrilor triadei ardelene a avut o mare influenţă şi asu-
pra formării conştiinţei naţionale a macedoromânilor din Pesta. În această
perioadă, sunt publicate la tipografia din Buda operele macedoromâne ale
lui Mihai Boiagi şi Gheorghe Roja. Aceste opere abordează tema originii şi a
limbii macedoromânilor.

327
 Prima revistă românească de cultură şi ştiinţă a apărut tot la Buda, în
1821, cu titlul „Biblioteca Românească”, redactată de Zaharia Carcalechi, autor
de origine macedoromână. Editarea revistei a fost susţinută şi de Széchenyi
István.1

Editorul şi publicistul Zaharie Carcalechi s-a născut în 1784 la Braşov, într-o

familie macedoromână. E fiul negustorului Gheorghe Constantin Carca-
lechi, macedoromân stabilit la Braşov, şi al Mariei Ciurcu, vară cu gramatis-
tul Dimitrie Eustatievici.2
Carcalechi, după o perioadă de ucenicie la o şcoală de comerţ din Buda,
ajunge prin 1812 „ferlegher” (editor) al Tipografiei Universităţii, îngrijin-
du-se de fapt de desfacerea tipăriturilor în ţările române şi de procurarea
manuscriselor. În acest an se căsătoreşte. În matricola Bisericii Ortodoxe
Greco-Române din Pesta se găseşte următoarea însemnare scrisă în limba
greacă: „1812. 16 Septemvrie s-a cununat Zaharie Karkalek din Bressovo în
I-a căsătorie cu fecioara Anastasia Pufke, prin preotul Teodor Gheorghevici.
(Bressovo=Braşov).”3
Negustoria propriu-zisă îi displăcea tînărului braşovean, îl preocupa
mai mult gîndul cultivării sale spirituale: „Eu de vreo cîţiva ani încoace, de
cînd – smulgîndu-mă din braţele părinţilor mei – am ieşit la lume –, am
început a călca şi ţări streine, cu un neastîmpărat dor de a-mi întinde şi a
lăţi cunoaşterile, care de la părinţi, în vîrsta cea mai crudă, cam pe subţire
le-am cîştigat, căci putinţa lor nu era prea mare. Eu, după putinţa şi sudorile
mele, curînd am făcut aceea înaintare cu care, fie că nu e prea mare, totuşi
sînt deplin îndestulat…” – scrie Carcalechi în 1825.4 Îndemnul de a-şi în-
mulţi cunoştinţele îl apropie de Tipografia Universităţii din Buda, devenită
– prin rîvna lui Ioan Onişor, Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior
– un puternic focar de cultură românească.
Conducera tipografiei îl angajează pe Carcalechi ca „ferlegher”, poa-
te şi datorită insistenţelor lui Petru Maior, care îndeplinea aici, din 1809,
funcţia de cenzor şi corector al cărţilor româneşti. Verleger înseamnă editor;
rosturile adevărate ale lui Carcalechi au fost însă, la început, altele: pe de o
parte el trebuia să procure diferite lucrări în manuscris, alcătuite de învăţaţi
români, care urmau să apară la Buda, iar pe de alta, să aibă grija desfacerii
tipăriturilor în limba română, cu deosebire la cititorii din Transilvania, Ţara
Românească şi Moldova. Editor şi autor de cărţi va ajunge Carcalechi mai
tîrziu, la capătul cîtorva ani de trudnică iniţiere în negustoria cu cărţile.
Tipografia l-a plătit pentru ostenelile sale în perioada 1812–1834.
Prima informaţie valoroasă despre activitatea lui Carcalechi la Buda
datează din 1817, cînd tipografia scoate un Calendariu…, întocmit cu toate
cele de lipsă, cu istorii foarte frumoase, cu 6 închipuiri; calendarul se vindea „la
dumn.(ealui) Zaharie Carcalechi, ferlegherul cărţilor Crăieşti tipografii”. În
primul său calendar, publicat în 1817, sub titlul de Ghenealoghia Înpăraţilor

328
şi Crailor din toată Europa… Calendariu pe anul dela Hristos 1817 şi în celelal-
te calendare se găsesc scrieri istorice şi literare, sfaturi practice, informaţii,
reţete, anecdote, listă a cărţilor recent apărute, etc. Calendarul publicat în
1825 are titlul Carte de mînă pentru naţia românească. Publicaţia cuprinde, ca
parte literară, istorioare morale, fabule, anecdote şi proverbe. În acest calen-
dar publică un studiu de anatomie cunoscutul doctor Alexandru Teodori,
Scurtă arătare despre om şi despre întocmirile sale, eseu educativ, scris în spiritul
ştiinţific al vremii.

Tot în 1817 Carcalechi activează şi pe alte planuri. Se găsea atunci la Braşov,

de unde adresează tipografiei, la 1 februarie, o scrisoare în limba germană.
Scrisoarea vesteşte plecarea sa iminentă la Iaşi şi transmite rugămintea de a
i se trimite acolo un catalog de cărţi. Şederea în Moldova a durat 3 luni, răs-
timp în care Zaharie Carcalechi achiziţionează manuscrise pentru tipografie
şi abonează pe diverşi boieri moldoveni la un ziar românesc; ziarul urma să
apară la Buda, în timpul cel mai scurt. Carcalechi în scurt timp renunţă să
scoată ziarul de teama concurenţei lui T. Racocea şi Budai-Deleanu, despre
care auzise că aveau sub tipar cîte o gazetă la Cernăuţi şi Lemberg. Această
renunţare i-a adus unele neplăceri din partea boierilor moldoveni, care sesi-
zează întîrzierea agenţiei consulare din Iaşi. Aceasta cere desluşiri tipografiei
budane, arătîndu-se ea însăşi interesată de difuzarea unor asemenea gazete
în Moldova, avînd în vedere veniturile ce le-ar aduce imperiului.5

În astfel de împrejurări, Zaharie Carcalechi scoate de sub tipar în anul 1821

prima publicaţie periodică românească din Transilvania şi Ungaria Bibliote-
ca românească în 12 părţi, după numărul celor 12 luni. Întîia oară tipărită pentru
naţia românească prin Zaharia Carcalechi, ferlegheru de cărţi a Crăieştii şi mai
marei Tipografii din Buda a Universitatei Ungariei Partea I, cu o figură.
Volumul din 1821, cuprinzînd peste 200 de pagini, se deschide cu un
fel de articol-program, Iubitorilor de ştiinţă, scris în termeni calzi: „Nu am
avut mai mare vrere în inima mea, nici n-am aflat mai de lipsă a fi decît a
putea sluji neamului meu cu tipărirea cărţilor româneşti folositoare. După
putinţa mea, am socotit că de lipsă ar fi o bibliotecă ca aceasta în 12 părţi,
ce va cuprinde tot feliul de lucuri, a tipări, pentru mulţămirea a toată starea
românească.
Rogu-vă primiţi această frumoasă şi folositoare carte spre lauda neamu-
lui, spre binele patriei.
Fiind eu încredinţat că veţi afla mulţămirea de osteneala mea, mă voi
socoti cel mai norocos a sluji neamului meu.”
Partea întîi a acestei publicaţii este dedicată „de oun neam născutului şi
onoratului Boeriu George Oprian adevărat patron cultivirii româneşti, căci
au binevoit din tot venitul Dumnealui pe an a da un leu de la sută pentru
tipărirea cărţilor româneşti”.

329
 Conţinutul primului volum a Bibliotecii e destul de variat: literatură, is-
torie şi articole de popularizare a ştiinţei, de propagandă culturală, infor-
maţii, îndrumări practice şi varietăţi.
La sfîrşitul volumului Izvorul cărţilor (p. 165–180) reprezintă un indice
bibliografic antrenant. Se publică o listă a autorilor de cărţi româneşti şi a
mecenaţilor care au încurajat răspîndirea publicaţiilor în 1820, cu aprecieri
mari şi cuvinte grandilocvente de recunoştinţă.6 Înşişi negustorii ca atare
sînt îndemnaţi să achiziţioneze nu numai mărfuri, ci şi cărţi, după exem-
plul unui sîrb din Craiova, care, de cîte ori călătoreşte la tîrgul din Leipzig,
aduce cu el şi o seamă de opere româneşti tipărite la Buda.
Semnalările bibliografice şi pomelnicul susţinătorilor „luminării” la
români sînt neselective; de aceea, alături de „preacinstitul” Petru Maior,
de „mult prea învăţatul” Alexandru Beldiman, de Veniamin Costachi, Ioan
Teodorovici, C. Conachi, George Boiagi, Eufrosin Poteca ş.a., figurează Ior-
dache Bălşucă, Şerban Negel, Naum Petrovici, Ioan Zăgujeanu, Atanasie şi
Constantin Grabovsky ş.a. Acestora Carcalechi le aduce vorbe de laudă.
Din elogii se împărtăşesc şi membrii coloniei macedoromâne din Pesta.
Ataşamentul deosebit al lui Carcalechi faţă de ei se datoreşte, cred, şi faptul
că însuşi „ferlegherul” Tipografiei crăieşti din Buda se trăgea dintr-o famile
macedoromână. Dar, indiferent de acest amănunt, ceea ce impresionează
este încadrarea promptă a macedoromânilor în curentul general de lumi-
nare a poporului român şi dăruirea cu care ei îşi ofereau economiile pentru
înfăptuiri de interes cultural. Printre cei mai generoşi sînt amintiţi: Naum
Jembo, Nicolae Rujea, Vasile Buciu, Ştefan Vitali, Sterie Fardi, Gh.N.Maciu,
Toma Cuişor, Mihail Trandafir, Todor Caragea, Ilie Blana, Dimitrie Ziva etc.7
Om cu întinse relaţii, cultivate cu o rară asiduitate şi artă, şi înzestrat
cu un simţ comercial fără greş, Carcalechi a reuşit să-şi cîştige aproape 250
de abonaţi, a căror evidenţă a tipărit-o la sfîrşitul volumului, sub titlul de
Preavrednicii şi preaiubitorii de procopsirea neamului românesc, ce bine au voit a
se prenumăra la această „Bibliotecă”, arătaţi după a, b. Prenumeraţi la 1, 2, 5,
10 ori chiar 15 exemplare, abonaţii erau recrutaţi din Iaşi, cei mai mulţi,
Bucureşti (35 exemplare), Craiova, Sibiu, Cerneşti, Roman, Focşani, Caran-
sebeş, Făgăraş, Lugoj, Buda, Pesta. Aria largă de răspîndire a revistei şi pre-
cumpănirea abonaţilor din Ţara Românească şi Moldova arată orientarea
lui Carcalechi înspre cei de dincolo de Carpaţi şi oferă indici grăitori pentru
estimarea justă a locului ocupat de această publicaţie în istoria naţional-cul-
turală românească.
Aproximativ jumătate dintre abonaţi sînt persoane notorii: Veniamin
Costachi, mitropolit; Alexandru Balş, mare vistier; Gh. Vîlcu, „învăţătoriu”
la Socola; Dinu Negruţ, tatăl lui Costache Negruzzi; Ilie Kogălniceanu, pă-
rintele lui Mihai Kogălniceanu; poetul Costache Conachi; Dionisie Lupu,
mitropolit a toată Ungrovlahia; Grigore Rîmniceanul; Ioan Tomici, proto-
presbiter al Caransebeşului; Vasile Moga, episcop; etc.8

330
 Calendariu editat de Zaharia Carcalechi la
Zaharia Carcalechi Buda în 1818

Coperta Bibiliotecii Româneşti, 1830 Coperta Bibiliotecii Româneşti, 1821

331
 Abia la începutul anului 1829 apăru al doilea număr a revistei (seria
II-a), cu titlul Biblioteca românească sau adunări de multe lucruri folositoare,
întocmită în 12 părţi, întâia oară tălmăcită de prea învăţaţi bărbaţi, şi tipărită
pentru Neamul Românesc prin Zaharie Carcalechi isvoditorul acestei biblioteci. La
Buda în Crăiasca Tipografie a Universităţii Ungariei, 1829. În anii 1829–30 apar
patru părţi, iar în 1834 apar nouă părţi, aşa că în total, Carcalechi tipăreşte
14 părţi din a sa Biblioteca românească.
Biblioteca românească îşi dobîndeşte notorietatea mai tîrziu, în 1829–
1830 şi 1834, cînd editorul său, Z. Carcalechi, reuşeşte să scoată nouă
numere, patru în primii doi ani, restul în ultimul an.
Utilitatea revistei face ca autorul ei în 1829 să şi-l asocieze ca ajutor
pe Damaschin Bojincă,9 „la înalta tablă crăiască a Ungariei jurat notarius”.
Bănăţeanul Bojincă, viitorul jurisconsult, reorganizator al şcolii din Mol-
dova, profesor al Academiei Mihăilene, ministru de justiţie al Moldovei şi
autor al mai multor scrieri de preţ, o va redacta aproape în întregime. Mai
colaborează la revistă G. Cuciuranu (moldovean, aflat pe vremea aceea la
studii la Pesta), Constantin Lecca (braşovean, în aceaşi situaţie),10 avocatul
şi mecenatul Emanuil Gojdu, şi în special Ioan Maiorescu (student teolog în
anul IV, semnînd cu numele de Ion Trifu).
Fără să fi corespuns tuturor aşteptărilor, în special ale locuitorilor din
Muntenia şi Moldova, care se pare că au pregetat să se aboneze în număr
mai mare în 1829 – de aici apelurile mai dese către ei –, Biblioteca româneas-
că a ştiut să-şi însuşească cerinţele şi idealurile epocii, oglindind îndeosebi
aspiraţiile românilor din fosta monarhie austriacă. Revista e însufleţită de
idealul luminării, militînd în favoarea culturii şi a răspîndirii de cunoştinţe
în rîndurile poporului. E tema de bază a programului cu care se prezintă
editorul în faţa cititorilor săi şi în 1829. În acest scop, el cere conaţionalilor
înstăriţi, îndesosebi boierimii din principate, să promoveze instruirea prin
constituirea de fundaţii care să tipărească scrieri româneşti, ca şi prin crea-
rea de burse de studii pentru tinerii merituoşi.
Prin programul publicaţiei se anunţă că vor primi loc scrieri din dome-
niile: Istoria Românilor, Istoria Universală, traduceri, „romanţuri”, sfaturi
de practică agricolă, gospodărească sau de negoţ, precum şi interesante păr-
ţi din istoria Ţării Româneşti, a Moldovei, Ardealului şi Banatului, fără să
neglijeze însă cultura românească.
În volumul I, din 1829, D.Bojincă publică scrieri istorice. Se mai publică
multe informaţii, anecdote, lista prenumeranţilor. Partea a II-a e dedicată
boierului Grigore Băleanu şi cuprinde Istoria romanilor a lui Bojincă. În vo-
lumul III se publică două discursuri: unul al lui Simeon Marcovici la des-
chiderea şcoalelor naţionale din Bucureşti şi unul al lui Emanuil Gojdu,
Cătră străluciţii boieri ai Ţării Româneşti şi ai Moldovei. În acest apel Gojdu se
adresează oamenilor înstăriţi cu rugămintea să ajute scrierea şi tipărirea
cărţilor „în limba patrioticească”. În continuare, Gojdu stăruie prin cuvin-

332
tele: „Aceasta e cea mai învăpăiată a mea naţională dorire… să pot în unii
patrioţi mai vîrtos în aceea, de la care nu puţin atîrnă viaţa şi înflorirea lim-
bii naţionale, cît de mică îmboldire şi învăţătoare aţîţa şi a le deştepta inima
spre pornire către fericirea de obşte, norocos mă voi ţinea, iară mîngîierea
mea în lume pereche nu va avea. Pentru că nu este mai mare mîngîiere, mai
adevărată îndestulare decît simţirea fericirii şi a mărirei neamului.”11 Dar
Gojdu nu se mulţumea să adreseze apeluri şi îndemnuri. Cu toate că să gă-
sea la începutul carierei sale avocăţeşti, nu a întîrziat să ofere sprijin bănesc
atît pentru revista Biblioteca românească cît şi pentru Calendarul românesc, pe
care îl tipăreşte învăţătorul român din Pesta, Ştefan P. Niagoie.
Gojdu şi colaboratorii revistei, aducea ca un exemplu bun de urmat ide-
ile şi faptele filantropice ale contelui Széchenyi István. Despre activitatea
contelui, se scrie de la bun început în Biblioteca românească. În unul dintre
primele numere, Széchenyi era prezentat ca întemeietor al Academiei Ma-
ghiare, fiind descrisă scena în care acesta oferă veniturile sale pe un an.12 În
anul 1830 Zaharia Carcalechi pe paginile revistei sale salută convorbirile
purtate de Széchenyi la Bucureşti şi impresiile bune consemnate de
scriitorul maghiar în presă despre starea românilor, notînd: „Acest bărbat
ca un mare patriot în Ungaria şi vrednic de vecinica pomenire, trecând prin
Ţara Românească au arătat că foarte doreşte ca prin aborcorăbiile (Dam-
pfschif) să fie mai mare comunicarea între noi şi Ungaria. Acest bărbat şi-
au arătat a sa voinţă în cartea [scrisoarea n.n.] de la 13 septembrie care au
scris-o din Bucureşti, unde se laudă înaintarea românilor noştri.” Exemplul
lui Széchenyi nu a stîrnit interes numai în rîndul maghiarilor, el devine
un model şi pentru colonia macedoromână din Pesta. Importanţa acestei
personalităţi se poate vedea şi din faptul că îi este dedicat ultimul număr al
Bibliotecii româneşti (1834 nr. 9), unde i se reproduce un articol din periodi-
cul maghiar Társalkodó (13 octombrie 1834), despre călătoria sa pe Dunăre
şi despre primirea cordială care i s-a făcut la Bucureşti. Acest articol a fost
tradus de colaboratorul revistei, Petru Moaler-Cîmpianu. Sigur că editorul
Carcalechi, cînd s-a oprit la contele Széchenyi, omul de stat şi cărturarul
maghiar cu vederi înaintate, s-a gîndit la el ca la un simbol al mecenatului,
care să pună în mişcare protipendada din Principate, determinînd-o să facă
la fel pentru cultura românească.
„Ar mai trebui menţionat faptul că [gazeta n.n.] se adresa unui public
foarte larg, inclusiv claselor de mijloc, bucurîndu-se de o audienţă excep-
ţională în tot spaţiul românesc, ilustrată în numărul mare de abonaţi (773
cu 858 exemplare), proveniţi din toate provinciile (40 centre de colectare,
răspîndite în toate provinciile). Pe categorii de abonaţi, prioritatea aparţine
lumii bisericii, preoţilor de sat în primul rînd, prin care periodicul a pă-
truns în mediul rural; în al doilea rînd se situează şcoala; urmează boierii
din Principate, clientala lui Carcalechi, negustori şi meşteşugari, cei mai
mulţi provenind din oraşele vestice (Banat-Arad), jurişti, funcţionari, artişti

333
şi oameni de litere, militari, nobili români din Transilvania şi Banat, femei,
diferite instituţii de cultură din monarhie.”13
Listele „prenumeranţilor” Bibliotecii, tipărite la sfîrşitul a trei numere, do-
vedesc de fapt pătrunderea revistei pe toată aria românismului. Ele înfăţi-
şează un public iubitor de slovă, din Principate, continuă cu impresionantul
număr al învăţătorilor, preoţilor, funcţionarilor, elevilor, preparanzilor, etc.
În 1829 în Ţara Românească, Transilvania şi Ungaria revista lui Carcalechi
avea 451 de abonaţi. Dintre aceştia, abonaţii din Pesta erau:
Ioan Teodorovici, parohul român 1 exemplar(e)
Atanasie Grabovsky nobil de Apadia 2 „ „
Alexandru Lepora 1 „ „
Anastasie Derra nobil de Moroda 1 „ „
Anastasie Ghica 1 „ „
Anastasie Pometa 1 „ „
George Lazar şi fiul K.L. 1 „ „
George Dziko 1 „ „
George Muciu 1 „ „
Georgiu Maciu 1 „ „
George Korda 1 „ „
Dinca Ziko 1 „ „
Dimitrie Ioanovici din Braşov
auditoriu filozofiei 1 „ „
Emanuil Gozsdu jurat 1 „ „
Ioan Papacosta econom 2 „ „
Ilie Blana 1 „ „
Constantin Grabovsky 1 „ „
Constantin Macinka 1 „ „
Constantin Nicolae 1 „ „
Marco Mandrino 1 „ „
Mihail Trandafil 1 „ „
Mihail Karkalics 1 „ „
Naum Derra nobil de Moroda 1 „ „
Nicolae Malageţ 1 „ „
Petru Kazakovics 1 „ „
Sterio Vitali 1 „ „
Spiridon K. 1 „ „
Ştefan Boros 1 „ „
Ştefan Niagoi, învăţător român 1 „ „
Mai toţi abonaţii din Pesta erau de origine macedoromână.

În cele nouă numere ce se succed în 1834, Carcalechi va stărui ca şi în trecut,

asupra istoriei. Caracterul educativ, combativ şi patriotic al revistei va fi în-
ţeles de la Şincai şi Maior, foşti cenzori ai Tipografiei din Buda. Cultura nea-

334
Groful Széchenyi István a finanţat
„Biblioteca Românească” Constantin Lecca, colaborator al lui
Carcalechi

Alecu Beldiman Clădirea Tipografiei din Buda

335
mului era de altfel una din pasiunile sale, o însuşire ce-l ridica pe iubitorul
şi popularizatorul ei deasupra negustorului. Carcalechi deja în 1818, cerea
unui cunoscut din Bucureşti, »partea a doua şi a treia a Istoriei Românilor
cea în limba grecească… avînd mare lipsă de a le ceti, fiindcă am început
a tipări Istoria Românilor în româneşte… ca aşa să putem lucra mai bine
pentru neamul românesc«, pasiune »spre care din fire am plecare« şi care îi
desluşeşte faptul că e roman şi ca »toţi românii sînt romani… cu minţi age-
re, talenturi ascuţite, însuşiri cu un cuvînt întocmite spre orice maestrie«.
După plecarea lui Bojincă în Moldova, Carcalechi încredinţează conducerea
redacţională tînărului student teolog Ioan Trifu, Maiorescu de mai tîrziu, şi
pictorului Constantin Lecca ce lucrase cu gust portretele principelor pentru
părţile anterioare. Aceştia nu-i dezmint încrederea. Scriu frumos şi înaripat
despre Ştefan cel Mare, despre Dragoş şi despre literatura din Principate,
elogiind poeziile lui Vasile Cîrlova şi ale altor poeţi ce se ridicară după 1830,
din care timişoreanul Petru Lupulov, profesor la o şcoală superioară în Zara
Dalmaţiei, va tipări o antologie la Buda, în 1845.
Intenţiile editorului au fost mari. În 1829 Carcalechi socotea să publice
anual cîte 12 „cărţi”, plan care s-a redus numai la 9 în răstimp de 5 ani.
După 1834, Biblioteca românească n-a mai putut fi continuată nici sub aceas-
tă formă, deşi Carcalechi, într-un articol din 1 decembrie 1834, indicînd
condiţiile apariţiei ei viitoare, lăsa să se înţeleagă că revista sa e asigurată.
E păcat că aceste „scrisori curătoare”, cum numeşte el Biblioteca românească,
s-au oprit tocmai cînd începuse să-şi lărgească orizontul. Oricum, cu toată
viaţa sa scurtă, periodicul de la Buda s-a înscris în istoria culturii româneşti,
datorită întîietăţii sale în timp, înţelegerii stringenţei luminării conaţionali-
lor, căci toţi din jurul lor le-ar fi luat-o înainte, şi în special din propaganda
în favoarea ei. Conducerea Bibliotecii s-a gîndit şi la instruirea femeilor, so-
cotită de asemenea un imperativ al vremii. E conştientizată universalitatea
culturii - românii trecuţi prin şcoli nu s-ar deosebi întru nimic de intelectu-
alii celorlalte popoare -, dar totodată îşi dă seama de problemele pe care le
pun unele aspecte ale ei în ce priveşte conştiinţa naţională, exprimîndu-şi
dorinţa ca tinerii instruiţi să nu se ruşineze de naţiunea lor.14

Carcalechi scoate la Tipografia din Buda o serie de cărţi. În 1818 el tipăreşte

o traducere a lui Eufrosin Poteca din D. Darvari. Tălmăcirile lui Alexandru
Beldiman din S. Gessner (Moartea lui Avel) şi Voltairea (Tragedia lui Orest)
sînt tipărite şi prefaţate de Carcalechi şi tot el publică Însemnările călătoriei
mele (Buda, 1825) ale lui Dinicu Golescu.

„Se naşte acum întrebarea, cît de numeros era publicul cititor al cărţilor
amintite şi care era sfera lor de răsdpîndire. Cu alte cuvinte, în ce măsură
mişcarea de înviorare economică şi culturală, stîrnită în rîndurile spiritelor
iluministe ale românilor din imperiu, a reuşit să contribuie la crearea teme-
liei necesare luptelor pentru emanciparea naţională”.15

336
 Autori, mecenaţi şi cititori se dovedesc uniţi în servirea aceloraşi ţeluri,
nutrind interese comune. „Cînd vînzarea cărţilor nu putea fi scontată nici
printre şcolari, ca în cazul manualelor, nici la bîlciurile care asigurau mai
ales desfacerea volumelor de literatură populară sau religioasă şi nici nu
acoperea lipsa de cărţi de ritual simţită în bisericile şi mănăstirile de peste
munţi, ca să îndemne pe tipografi să-şi investească propriul lor capital în
ele, atunci difuzarea lor trebuia asigurată înainte de a intra la tipar, prin liste
de subscripţie. Aceste liste de prenumeranţi figurau apoi la sfîrşitul cărţii,
însemnînd cu toată cinstea cuvenită rangul social sau ocupaţia diferitelor
»feaţe«.”16 Cititorii, cei mulţi, figurează, zeci şi sute adesea, în calitatea lor
de prenumeranţi. Acest fapt dovedeşte că şi-au achitat cu anticipaţie preţul
exemplarelor solicitate.
Astfel Zaharia Carcalechi, editorul şi răspînditorul cărţii româneşti ti-
părită la Buda, vrea să desfacă în Principate 6400 volume de cărţi cuprin-
zînd 14 titluri: îndrumări pentru economie de cîmp, cărţi poporale, şcolare
şi bisericeşti (trioade, minee, psaltiri, cavasiere, evanghelii, octohiuri), or-
ganizînd la Iaşi un depozit de carte românească tipărită la Buda. Dezvol-
tîndu-se gustul pentru lectură, tot mai mulţi cititori se înscriu ca prenu-
meranţi la cărţile de valoare: 1500 prenumeranţi din Ţara Românească la
Hronica rumânilor a lui Gh. Şincai editată în 1844 la Buda, 300 exemplare
prenumerante din Principate la Diregătoriul bunei creşteri a lui D. Bojincă,
300 exemplare din Antropologia lui Pavel Vasici sînt rezervate de Carcalechi
pentru a fi trimise în Principate, 415 prenumeranţi din Moldova la Geografia
braşoveanului Nicola Nicolau, mitropolitul Neofit susţine financiar tipări-
rea Macrobioticii lui Pavel Vasici etc.17
„În genere, serviciul de colectori însărcinat cu strîngerea de abonamen-
te era îndeplinit de protopopi pentru subscripţiile de la sate sau de librării,
tipografii şi negustorii anume însărcinaţi cu acest rol din diferitele centre
urbane. În afară de figura lui Zaharia Carcalechi, ferlegherul Cr. tipografii
de la Buda, care se ocupa cu difuzarea cărţilor peste munţi în Ţara Româ-
nească şi Moldova, din listele de »Praenumerationum Collectores«, publica-
te la prospectele din 1806 şi 1814 ale Dicţionarului lui Clain, putem deduce
că pentru localităţile de altă limbă a imperiului se făcea apel, am zice pe
cale oficială, negustorească, la legătorii de cărţi şi librari sau tipografi (Vie-
na, Praga, Pesta, Linz, Lwow, Pressburg, Pécs, Debrecen, Miskolc, Sopron,
Eger etc.) şi pe cale cărturărească, colegială la profesorii sau directorii de
şcoli (Agram, Ungvár, Careii-Mari, Sighet, Caşovia, Zagreb etc.).”18

Zaharie Carcalechi în 1835 se stabileşte la Bucureşti. Aici, după ce se face

cunoscut prin activitatea sa editorială, prin servicii diferite făcute pînă şi lui
Grigorie Cantacuzino, primeşte conducerea Tipografiei Statului. În aceas-
ta calitate întemeiază Vestitorul românesc, gazeta semi-oficială (1837–1855),
Buletinul Oficial al Ţării Româneşti (1837–1839) şi Cantor de avis şi comers, o

337
publicaţie strict oficială, continuată mai tîrziu de fiul său Alexandru, publi-
caţie pentru care lucrase litera de titlul Ştefan P. Niagoie, dascălul şi autorul
de calendare din Buda, plecat din pricina unei greşeli în dragoste şi stabilit
la Bucureşti ca profesor de caligrafie, unde îl găsim în 1839. Tot în Bucureşti
locuia în 1837, la Sf. Sava, pictorul Constantin Lecca. După o rîvnă de mai
bine de patruzeci de ani, fără seamăn în ale culturalizării, în care pune su-
flet, după ce slujise cu destulă credinţă mai multe stăpîniri care-l răsplătiră
cu demnitatea de serdar dar şi cu palme, cum o făcuse odată principele ţă-
rii, Zaharie Carcalechi decedează la Bucureşti, la 6 octombrie 1856.
Cu o dragoste pentru carte, niciodată înfrîntă de greutăţile ivite în lun-
ga şi uimitor de bogata sa activitate, cuprinzînd în sfera sa întregul teritoriu
locuit de români, Zaharie Carcalechi rămîne o figură reprezentativă, în ju-
rul căreia se concentrează în mare măsură începuturile mişcării de renaş-
tere literară şi culturală din primele decenii ale secolului al XIX-lea. Prin
ideile avansate semănate în cărţile, revistele şi ziarele pe care le tipăreşte
pentru prima oară în româneşte, contribuie larg la răspîndirea în mase a
progresului social şi la dezvoltarea gustului pentru citit, ţinînd seama de
trebuinţele celor mulţi.19

ANEXE
1

Cuvîntare de rugăciune a Naţiei Româneşti cătră străluciţii Boeri

a Ţării Româneşti şi a Moldaviei, întocmită de Emanuel Goz sdu

Vincet amor Patriae Virg. Aen. L. IV

Va învinge amorul Patriei Virg. Eneid. K. IV.

Amorul sau dragostea cătră Patrie şi cătră sine însuş au ridicat pe neamuri
pînă la cel mai înalt punct al mărirei. Perşii, de a cărora putere alte neamuri
se cutremura; strălucirea Grecilor, pe care razele blînde şi înfricoşătoare Ro-
manilor putere, care pre toată lumea scutura şi mîna lumea pînă acum n-au
cunoscut, au fost fructul numai a învăpăiatului zel a Patrioţilor, cari arzînd
de pofta spre laudă şi mărirea Neamului şi a Patriei sale, cu însăşi a sa perso-
nală cădere, pentru bunul patrioticesc au lucrat şi bucuros s-au jertfit. Nici
una Naţie au putut oare cîndva să ajungă la apriată şi adevărată strălucire,
unde fiii Patriei mai mult au iubit şi mai tare au preţuit însăşi binele său,
decît pre cel de comun (obşte), şi numai acel Timp se putea numi aurit, în
care Patrioţii se întrecea, cu însăş a sa scădere, a se pune jertfă pe altarul
Naţiei şi a Patriei. Atunci înflorea Patria, care ca o bună născătoare mamă

338
au întins fericirea sa şi preste fiii săi, cari pre ea au rădicat-o. Atunci înflorea
Neamul, şi cu dînsul pe stîlpul Mărirei şedea fiii Patriei, a cărora nume cu
binecuvîntarea tuturor fiilor Neamului în cărţile cele deapururea fiitoare
s-au însemnat prin ştiitorii de a preţui măritele fapte următori, şi a cărora
virtute şi după prefacerea trupurilor lor în cenuşă, au vieţuit, şi deapururea
pînă atunci va vieţui, pînă cînd întru atîta nu se vor strica inimile omenirei,
cît să înceapă a preţui răotatea, iară pe virtute a o urî. Cu însutite puteri se
lupta atunci tot patriotul cu vrăjmaşul Patriei, pentrucă cel mai însufleţit
Genius, adecă: Amorul sau iubirea cătră Neam şi Patrie îi povăţuia inima,
mintea şi vitezele braţe. Aceasta, numai aceasta au născut pe nemuritorii
Iroi ai Neamurilor, cărora mulţămitorii următori cu sfîntă reverinţă înalţă
măestre statue (stîlpi); atunci, numai atunci s-au putut zice prin minunatul
de lume Poetă: „Va învinge Amorul Patriei”.
Amorul cătră Patrie şi Naţie două ramuri de căpetenie avînd, numai în
aşa mod poate rădica pre o Naţie între celelalte, dacă întru amîndouă poate
înapoi pre altele. Generoasa hotărîre spre orice păşire înaltă, şi vitezele iro-
iceşti fapte au lăţit puterea şi au mărit stăpînirea Neamului; iară iubirea lim-
bei patrioticeşti, şi prin aceasta cultivitele ştiinţe, cîştigă adevărata preţuire
a Naţiei, încă şi înaintea acelor Neamuri, care cu ochi pismătereţi se uită la
puterea ei. Aceasta lăţeşte plăcutele raze a luminării şi a culturii spre toată
Naţia, şi face pre Ţeara sa Patria Ştiinţelor şi a sufletelor mari.
Prin aceasta au ajuns vechii Greci la cel mai nalt punct de mărire, şi
pentru aceasta cu reverinţă îi cinstea lumea. Tocmai iubirea ştiinţelor şi a
limbei naţionale au fost cea mai mare cauză, de s-au subpus mai toate ţinu-
turile lumeşti Romanilor, care pînă la adevărata deplinire cultivînd limba
patrioticească, au făcut-o plăcută şi Neamurilor celor altor puteri subpuse,
şi au făcut-o şi cestora limbă mumească, prin care apoi din zi în zi creştea
puterea şi mărirea Neamului lor.
Ci să privim şi la soartea floritoarelor de astăzi Neamuri: Anglia, Franţa
şi Ţeara Nemţească pre lîngă toată patrioticeasca sa jertvire, pînă atunci tot
în cel mai adînc întunerec rătăcea, pînă cînd n-au întrodus în toate trebile
publice, şi în şcoale, în care se creşte tinerimea spre fericirea Patriei, în locul
limbei Latine, pre însăş limba sa cea mumească; pre care apoi cu decurgerea
timpului la aşa deplinire au adus-o, cît scrisele în limba lor cărţi de ştiinţe
şi luminătoare, aşa se cetesc de toată lumea, precum oarecînd se cetea ale
Romanilor şi ale Grecilor.
De acolo vine aceea, că deşi puţine Neamuri se pot lăuda cu atîţia Iroi,
cu cîţi de la natură viteaza Naţie ungurească, a căreia înnăscutul amor cătră
Patrie şi însuşita generositate, gemînd pînă în a optsprezecelea veac sub tris-
tul jug a unei limbi streine, au negrijit a cultivi şi netezi pre însăş limba sa
cea mumească. Şi de aceea aşa de puţin loc cuprinde Literatura ungurească
între învăţatele Neamuri Europeneşti, cît cu mult mai luminat şi mai stră-
lucit ar fi putut cîştiga naltele talente ungureşti limbei patriotice, dacă s-ar

339
fi sîrguit pre dînsa a o cultivi, a o deplini, şi a o lăţi; dacă ar fi scris şi ar fi
învăţat ştiinţele, de care Ungurii deapururea iubitori au fost, în însăş limba
sa cea numească. Carele zel despre iubirea limbei Naţionale bărăbărindu-se
cu mai multe nalte şi de vecinică urmare vrednice fapte, ar fi făcut pre No-
bila ceastă naţie pînă în norocosul acest veac, în care luminarea şi cultivirea
limbelor se vede a fi preste tot Stăpînitoriu Palentă, ar fi făcut-o zic de cel
mai strălucit şi mai puternic Neam.
Şi numai acesta e cel mai de căpetenie al meu scop, iubită Naţie! A
ţîţa în voi vrednicilor strănepoţi a vestiţilor Romani, cari pre ţiitoarele în
multe sute de ani ticăloase necazuri iroiceşte le-aţi învins; a deştepta zic o
înboldire de bine aducătoare şi un foc sfînt patrioticesc cătră Limba noastră
cea mumească! – O! dulce nădejde! Acesta e numai unul meu scop de că-
petenie. – Rabdă-mă dară a vieţui cu măreaţa acea laudă şi cu fericirea acea
mîngîere, ca să pot ajunge cu drept doritul scop Naţional!
În toate părţile geme sufletul Neamului nostru într-un întunerec înfi-
orător; tristă dormitare sau somn a cotropit naltele Româneşti talente; s-au
mai stins oarecînd din lume adoratul (cu reverinţă rugatul sau cinstitul)
Neam Roman, şi cînd toţi ceilalţi credincioşi fii ai lui adecă Frîncii, Italianii
şi Spanii înfloresc, numai noi, numai noi Românii, pre cari Roma în cel
mai călduros al său sîn ne-a purtat, cari cei mai de-aproape a Mamei noas-
tre Roma următori sîntem, numai noi, zic, să gemem în desele mărăcini a
întunerecului? Ci numai acum, acum începe groaznica noapte a se despica
– înfiorata a oarbei neştiinţei întunecime a se răsipi, şi cu zburătoare săgeţi
se arată printre raze lucitoare săpatul mormînt al Neamului. Acolo, acolo în
acea groapă, pe care prin negrijirea cultivirei de limba sa şi-au gătit-o, acolo
dimpreună cu limba va putrezi sufletul şi estimea Neamului, – dacă acum,
cînd se poate, nu se va încuraja lenevirea.
Încă mai o nădejde, mai o încredinţare revarsă supţirile sale raze, sub
scînteia cea mai din urmă a aceia zace înfricoşătoarea şi surpătoarea moarte
a Neamului. – Marele voastre suflete, măriţilor şi spre multe puternicilor
Boeri, Voi vestiţilor următori a marilor Strămoşi Romani, şi spre facerea de
bine aplecata voastră firească simţire, şi naţionala deosebita iubire – aceas-
ta, aceasta una încă e nădejdea scăpării Neamului de perire. De nu te vei
îndura, iubită Naţie, spre tine singură, te îngropi însuşi prin neascultătoarea
ta de rugăciune inimă.
Pentru că ce este perirea unui Neam, cînd nici de un vrăjmaş nu se
nepăciueşte şi alte primejdii nu-l apasă, decît perderea limbei Patriotice,
şi adevărata îngropare în mormîntul întunerecului şi a neştiinţei? Însă cu
perderea limbei îi piere şi numele, piere şi singur neamul, ca să-i fie moartea
deplină, despre care mii de exemple avem. Voi dreptelor Stîlpări Româneşti,
voi adevăraţilor Strănepoţi a mult vestiţilor Romani aţi înfrînt pe vrăjmaşi,
cari vă amărunţa deapururea stingere; aţi învins popoarele cele mai barba-
re; aţi surpat pe de multe veacuri apăsătoarele primejdii; aţi păstrat averile

340
voastre în proprietate nemărginită; totdeauna aţi ţinut în vioroasă floare
pe vrednica de dulce pizmuire Libertate a persoanelor voastre; aveţi ţări,
aveţi două Principaturi binecuvîntate de Dumnezeu; aveţi din însuş sînul
Naţiei voastre două Căpetenii stăpînitoare; aveţi Patrii fericite, care cu însuş
pămîntul Hanaan se pot bărăbări; aveţi o limbă naţională dulce şi preaplă-
cută, care e cea mai credincioasă şi cea mai deaproape fiică a vechei limbi
Romane; deci cu înăscuta voastră generositate veţi învinge şi pre acele gre-
utăţi, care sînt înzelate cu cultivarea limbei voastre, numai să o iubiţi pe
dînsa, că cu lapte de Amazon Roman aţi supt-o şi toată picătura de sînge, ce
bate în vînele voastre, se trage din marele acel neam a căruia şi cel mai mic
cetăţean cu învăpăiată inimă şi-au jertfit viaţa şi toate averile pentru binele
Patriei, şi pentru lauda Neamului său.
Nu cugetarăţi generoaselor Suflete, că aceste greotăţi vor fi neînvinse,
nu! şi numai de veţi vrea, credeţi, că nici un Neam au putut face aceasta aşa
de lesne, ca dulcele Neam Românesc, pre a căruia polire sau cultivire uşoa-
ra ţesătură a limbei, asemănarea acesteia cu limba Latină, sorori-se cere,
ca voi, vrednicilor Patrioţi Boeri! de după credincioasa cătră dînsa fiasca
iubire, să faceţi o micuţă jertfă, carea dulcei voastre mame adecă Naţiei din
marele averi a da puteţi; încă şi aceea cu dreptul se pofteşte, ca arătîndu-vă
fii mulţămitori Naţionalei voastre limbi, cu care toată lumea vă laudă şi vă
măreşte, să ajutaţi scrierea şi tipărirea cărţilor în limba Patrioticească, să le
cetiţi cu bucurie şi să le faceţi cunoscute dulcei voastre Naţie; pre învăţaţii
Neamului să-i patroniţi, şi favorisindu-i să-i scutiţi, întizîndu-le mînă de
ajutor şi dîndu-le ocazie (prilej), ca plăcutele a sudorilor sale fructuri, să le
dea spre folositoare gustare Neamului său.
Aşa va înflori Naţia noastră, aşa îşi va cîştiga loc între celelalte Neamuri
înfloritoare sau cultivite. Şi acuma e timpul cel mai îndemînat, cînd au dat
mîngîioasa pace Neamului nostru siguritatea Legilor sau a Privilegiilor, a
persoanelor şi a averilor: deci nu treceţi aceasta cu vederea, nu negrijireţi
acea bunî ocazie, care spre binele de obşte e cu totul îndemînată, şi ca ume-
zitul cu sudorile Neamului Pom mai curînd să înflorească, păşiţi mai na-
inte cu inimă dreaptă pe calea începută şi veţi ajunge la pusul afară spre
dobîndire scop, adecă la întreaga norocire.
Aceasta e cea mai învăpăiată a mea Naţională dorire, aceasta cea mai
înaltă şi mai apăsătoare a vieţii noastre simţire şi a tuturor cugetare, şi de
voi putea ajunge aceasta în cît de mică parte, sau încă în atîta, cît prin des-
coperirea cugetelor mele acestora să pot în unii Patrioţi mai vîrtos în aceia,
de la cari nu puţin atîrnă viaţa şi înflorirea limbei Naţionale, cît de mică îm-
boldire şi învăpăiare aţîţa, şi a le deştepta inima spre pornirea cătră fericirea
de obşte, norocos mă voi ţinea, iară mîngîierea mea în lume păreche nu va
avea. Pentru că nu este mai mare mîngîiere, mai adevărată îndestulare, decît
simţirea fericirei şi a mărirei Neamului.
A căreia împlinire puneţi în faptă voi străluciţi Boeri, cari precum cu

341
persoana, aşa şi cu puterea Sufletului, a trupului, şi de după ocazie mai
mult decît mine puteţi face spre cîştigarea ei; şi fiţi cu totul încredinţaţi, că
răsplătirea ostenelelor şi măritelor voastre fapte, va fi nemărginită a Nea-
mului cătră voi iubire, fiasca cinstire, reverinţă, aplecăciune, preţuirea din
afară de cătră alte Neamuri streine, şi dulcea îndestularea voastră cu voi
înşivă.

[Biblioteca Românească, vol. III, Buda, 1829, p. 31–36.]

2
Cea mai veche revistă literară românească
Cu totul altfel se înfăţişează cea dintâi revistă literară românească, apărută
la 1821 „la Buda, în crăiască tipografie, purtând titlul: „Bibliotecă Româneas-
că” întocmită în 12 părţi după numărul celor 12 luni, întâia oară tipări-
tă pentru naţiea românească – prin Zaharie Karkaleki, ferlegeru de cărţi a
crăeştii şi mai marei tipografii din Buda a Universităţii Ungariei”. Chiar la
început publică chipul lui Romulus, „strămoşul Românilor”. Partea I e închi-
nată „de bun neam născutului şi onoratului Boeriu George Oprian”, despre
care aflăm, la pagina 170, că este „adevărat patron a culurii româneşti, căci
au binevoit din tot venitul Dumnealui pe an a da un leu dela sută pentru
tipărirea cărţilor româneşti”.

Despre acest harnic tipograf şi răspânditor al cărţii româneşti, ştim numai

atâta, că era Macedo-român de origine şi pe la începutul secolului XIX se
afla în capitala Ungariei, unde venise din Bressovo (Sârbia). În matricula
bisericii macedo-române din Budapesta se găseşte următoarea însemnare
scrisă greceşte: 1812. 16 Septemvrie s’a cununat Zaharie Karkaleki din Bressovo
în I-a căsătorie cu fecioara Anastasia Pufke prin preotul Teodor Georgevici”.
După ce întrerupse încă din 1821 publicarea revistei, care avea 451 ce-
titori, la 1825 el tipări în Buda o „Carte de mână pentru Naţia Românească”,
publicând la pagina 104–112 o „Înştiinţare pentru Biblioteca Românească cătră
Românii din Prinţipaturile Valachiei şi Moldaviei”. În aceasta înştiinţare vorbeş-
te în cuvinte însufleţite despre folosul cărţilor şi deplânge faptul că „de mai
multe sute de mii de lei au cumpărat Românii cărţi greceşti şi ranţuzeşti,
dar cărţile româneşti numai unii patrioţi le cumpără. Spune mie: nu este tot
fiul cel bun dator a cinsti pe tatăl său: aşa şi tot Românul este dator a cinsti şi a
îmbogăţi limba sa. Prea vrednic îi de pomenire, răposatul Ienăchiţă Văcărescu
începuse prin prealuminata Gramatică Românească, ce tipărise, a lumina
neamul: ci moartea cea nesăţioasă ne-au răpit pe acest prea vrednic Bărbat,
pe carele toţi Evropienii cei învăţaţi îl laudă şi în veci îl va pomeni: că în
toate bibliotecile împărăteşti şi crăeşti se află această Gramatică, ca un semn
de laudă a neamului românesc. „

342
 „Eu – scrie mai departe Karkaleki – încă în anul 1821 începusem a da
în tipariu o Bibliotecă Românească, ci pentru nenorocirea ce s’au întâmplat în
Prinţipatul Valahiei şi al Moldaviei cu neodihna şi fuga, n’am putut a o tipări;
iară acum supt stăpânirea acestor prea buni Prinţipi şi Domni Stăpânitori,
care sânt patrioţi adevăraţi, cum şi de mărit neam născuţi boieri şi patrioţi
adevăraţi, nu stau la îndoială că nu va fi această Bibliotecă primită şi preţuită,
fiindcă crăiască Tipografie din Buda acum din nou îmbogăţită cu tot felul
de litere (slove) româneşti, latineşti, nemţeşti, slovenesti şi greceşti... cum
şi cu 24 de teascuri de tipariu…: aşa într’o Tipografie ca aceasta, ce lucră pe
toată ziua peste o sută de oameni şi care are şi crăeşti Ţenzori în toate limbile,
cu mare lesnire poate omul orice carte tipări. Fiind eu cu totul şi în toată viaţa
mea hotărit a sluji neamului meu in tipărirea cărţilor, am hotărît a şi da o Bi-
bliotecă în tipariu în forma acestei cărţi*), care va fi împărţită în 12 părţi şi
fieste care parte va fi de 7 coale de mare şi cu o icoană. Toate 12 părţi vor fi
de 84 de coale, împărţite în 12 materii. In I parte Istoria pe scurt a Romanilor,
năravurile, religia, legile politiceşti, îmbrăcămintea, mâncările, ţeremoniile
şi îngropăciunea lor; în a 2-a din Istoria Ardealului, Ţeara Românească şi Mol-
dova; în a 3-a pentru Literatura Românească, arătând care au fost şi care lucră
şi acum pentru Literatura Românească; în a 4-a din Iconomia de câmp şi a
tot felul de lucruri; în a 5-a pentru toate minunile ce s’au întâmplat în lume,
de la facerea lumii până acum; în a 6-a din Istoria lumii; în a 7-a tot feliul de
poveşti; în a 8-a istorii minunate; în a 9-a pentru creşterea pruncilor; în a 10-a
fiarele cele sălbatice şi mai minunate, şi buruenile cele folositoare şi florile cele
minunate; în a 11-a starea lumii supt câte stăpâniri stă şi câte neamuri şi religii
sânt în lume; a 12-a întâmplările Ţării Româneşti şi a Moldovei, arătând care
au fost patrioţii ţării cei adevăraţi. Preţul acestor 12 cărţi în 84 de coale cu
12 icoane legate va fi cu 4 florinţi şi 48 de crăiţari în bani de argint… Această
Bibliotecă va urma necurmat pe tot anul câte 12 părţi. Acum nu lipseşte alta de-
cât a binevoi neamul a o primi… şi a face o siguraţie măcar numai de 300 de
prenumeranţi, cum făcuse în Moldavia Mărirea Sa Ioan Alexandru Kalimah
un hrisov, ca să se dea din Vistieria ţării pe tot anul 600 de lei Grecului, ce
tipăria în Viena (Logios Ermis)… Toate neamurile Evropiei au făcut fundaţii
pentru tipărirea cărţilor. Ce bunătate, ce norocire ar fi, de ar da toţi Prea
sfinţiţii Episcopi, Arhimandriţi, Egumeni, cum şi măriţii Boieri, fieşte care
pe tot anul numai câte 5 lei, ba şi cinstiţii Preoţi, dacă s’ar face o rânduială,
câte un leu pentru tipărirea cărţilor româneşti, câte cărţi folositoare s’ar pu-
tea tipări neamului, şi dintre acestea cărţi a se împărţi pruncilor celor săraci,
iară celelalte a se vinde cu un cuviincios preţ, ca să poată toţi deobşte cum-
păra cărţi şi să avem, ca alte neamuri, biblioteci de cărţi folositoare. Aceasta
este bunătatea, ce poate face neamului norocire, ca să trăiască în odihnă, ca
să fie creştini buni şi credincioşi supuşi împăratului şi Domnului Stăpâni-
toriu; ca ţăranii mai bine să poată lucra pământul şi să fie mai buni şi mai
chivernisiţi, ca să împodobească Patria. Acum ştiu, că mulţi vor zice, că noi nu

343
avem astădată bani de a da pe cărţi, că am fost în fugă şi în nevoe. Rogu-vă
a scoate din cheltuelile cele de prisos, care numai în zadar se fac şi în adevăr
va eşi o sumă mare de bani de a se putea tipări pe tot anul mai multe cărţi
folositoare. Rămân preasupus în slujba neamului meu Zaharia Karkaleki”.
Fireşte, că era cu mult mai uşor a înfiripa un program, decât a traduce în
fapte numeroasele – puncte „fixate”. Deşi Karkaleki era – după cum spune
însuşi – cu totul hotărît! a sluji neamului în toată viaţa sa, se va fi convins
curând: că înfăptuirea acestui vast program enciclopedic trece preste puteri-
le lui şi ale puţinilor oameni de carte, pe care putea să-i câştitige ca tovarăşi
sau colaboratori la întreprinderea sa literară. Este totuş vrednic de relevat
faptul, că la fixarea acestui program pentru cea dintâi revistă literară româ-
nească s’a ţinut seamă de trebuinţele tuturor categoriilor de cetitori de orice
clasă socială, începând dela principi şi vlădici până la şi ţăranii cei »bine
chivernisiţi«. De altă parte din înşirarea puntelor de program rezultă, că
deşi revista era proiectată să aibă caracter enciclopedic, preocupaţiunea de
căpetenie a editorului o formau totuş chestiunile istorice şi literare, menite
a sădi în sufletul- cetitorilor simţul mândriei şi demnităţii naţionale, pre-
cum şi dorinţa vie a unui progres literar şi cultural mai învederate.
Dela anunţarea programului până la încercarea de a-1 realiza au mai
trecut încă 3 ani de zile. Censorul cărţilor româneşti din tipografia Univer-
sităţii; preotul loan Teodorovici, după ce a revăzut în vara anului 1828 mate-
rialul, care avea să formeze cuprinsul părţii I din Biblioteca Românească, la
28 August 1828 şi-a dat învoirea pentru tipărire.
Pe lângă istoria Romanilor, continuată cu lăudabilă stăruinţă şi îngrijire
în fiecare parte a „Bibliotecii Româneşti” s-au publicat în coloanele acestei
reviste şi numeroase tratate din istoria principatelor române, precum: „Viaţa
prinţipului Dimitrie Cantemir” (p. 1), „Istoria lui Radu Serbau, prinţipului
Ţării Româneşti, carele au domnit dela anul 1602 până la 1610” pe scurt
dedusă de Dam. Bojâncă (p, II), „Vestitele fapte şi perirea lui Mihai Viteazul
prinţipului Ţării Româneşti”, pe scurt deduse de Dam. Bojâncă (p. III şi IV).
„Dragoş întâiul prinţip al Moldaviei”, apoi „Viaţa prinţipului şi eroului Moldaviei
Ştefan cel mare» culeasă de Constantin Leca (în partea a Vl-a).
În fruntea fiecărei părţi este reprodus chipul câte unui voevod român,
trezind astfel în sufletul cetitorilor un interes mai viu pentru conducătorii
din trecut ai poporului nostru. După fiecare chip urmează câte un lung
cuvânt de închinare cătră diferiţi patroni şi mecenaţi ai literaturii şi culturii
române. În termini elogioşi preamăreşte Karkaleki pe mitropoliţii Dionisie
Lupu şi Veniamin Costachi, pe principii Alexandru Dimitrie Ghica şi Mihail
Grigorie Sturza, pe boerii Grigorie Băleanu şi Alexandru Filipescu, iar la în-
ceputul părţii IX din 1834 fumul din cădelniţa tămâierilor sale neobosite se
îndreaptă spre contele Ştefan Széchenyi, »a mai multor mărite comitaturi în
Ungaria asesor şi a prea învăţatei Academiei Ungariei Viţe-president«, care
probabilîi va fi oferit vre-un ajutor bănesc pentru tipărirea revistei.

344
 Din toate punctele fixate de Karkaleki în programul publicat la 1825,
mai ales cele două dintâi, – privitoare la istoria Românilor şi a principatelor
române – au rămas ca nişte stele călăuzitoare ale »Bibliotecii Româneşti« în
tot cunul apariţiei sale. Celelate puncte, de sigur, din cauza lipsei de colabo-
ratori, a fost silit Karkaleki a le lăsa pe planul al doilea sau a le omite
Planul de a tipări în fiecare lună câte o parte a „Bibliotecii” nu s’a putut
duce la îndeplinire. Fiind extensiunea câte unei părţi atât de considerabi-
lă, abia a putut tipări câte 2 părţi (volume) într’un an, continuând astfel
până la 1834. După bunul obiceiu din vechime Karkaleki tipăreşte la sfârşi-
tul părţii I, II şi IV numele tuturor abonaţilor (prenumeranţilor) dându-ne
astfel posibilitatea de a cunoaşte pe cei ce se interesau în prima jumăta-
te a secolului trecut de soartea literaturei şi a ziaristicei româneşti. În Ţara
Românească avea revista lui Karkaleki la 1829 numai 126 de abonaţi, cari se
repartizau astfel: în Bucureşti: 100, în Craiova: 20, în Cerneşti: 5, în Slatina:
1, iar în Transilvania şi Ungaria avea 318 şi anume în Lugoj: 72, în Arad: 45,
în Caransebeş: 40, în Pesta: 38, în Braşov: 30, în Lipova: 30, în Mehadia: 13,
în Făget: 11, în Bucla: 8, în Orşova: 5, în Verşeţ: 5, în Sibiu: 4, în Făgăraş: 2,
în Haţeg: 6, în Trestia: 2, în Oradea mare: 1, în Cernăuţ: 1, în Uzdin: 1, în
Sasreghin: 1, în Ţinţari, Vad, Ohaba câte 1, apoi în centrele mari europene:
7 şi anume: în Viena: 5, in
Paris: 1, în Londra: 1. Laolaltă revista avea cu totul Ia sfârşitul anului
1829, ca şi la 1821, considerabilul număr de 451 abonaţi.

Totuş era de aşteptat, ca principatele române să dea un număr mai însem-

nat de abonaţi pentru o revistă, care împărtăşia de atenţiune mai ales isto-
ria şi viaţa literară a principatelor. De această părere era şi tânărul advocat
român din Pesta Emanuil Gojdu, care fiind totdeauna povăţuit de pornirea
nobilă de a sprijini orice întreprindere salutară, n’a întârziat a veni în ajutor
şi străduitorului Zaharie Karkaleki, publicând în partea III. (pag. 31–36)
a „Bibliotecii Româneşti” un călduros apel cătră „străluciţii boeri ai Ţării
Româneşti şi ai Moldovei”, pe care îi roagă, să sprijinească literatura şi să
iubească limba naţională. „Numai acesta e – scrie Gojdu – cel mai de că-
petenie al meu scop, iubită Naţie! a aţâţa în voi vrednicilor strănepoţi a
vestiţilor Romani, cari pre ţiitoarele în multe sute de ani ticăloase necazuri
iroiceşte le-aţi învins; a deştepta zic o înboldire de bine aducătoare şi un foc
sfînt patrioticesc cătră Limba noastră cea mumească!”

[Ioan Lupaş, Cea mai veche revistă literară românească, In „Anuarul Institutu-
lui de. Istorie Naţională”, I, Cluj 1921–1922]

345
 3

Biblioteca românească

Prima revistă periodică naţională, „Biblioteca românească“, cu circulaţie în

întregul teritoriu naţional, deci şi în Banat, fapt atestat de listele cu sute
de prenumeranţi sau abonaţi nominalizaţi la sfârşitul volumelor, redactată
de bănăţeanul Damaschin Bojincă (1802–1869) împreună cu Zaharia Car-
calechi (1784–1856), în perioada 1821–1834, reflectă un adevărat program
de emancipare culturală şi naţională, reluat apoi în revista „Dacia literară“
apărută abia în 1840, la Iaşi şi în primul program cultural naţional expus în
articolul-program formulat de Mihail Kogălniceanu.

„Biblioteca românească“ a reprezentat un model publicistic enciclopedic,

universal in nuce pentru întreaga cultură naţională, care îl va fi inspirat
pe Ion Heliade Rădulescu să imagineze planul unei „biblioteci universa-
le“, în 1848. Aceasta urma să cuprindă capodoperele literare şi culturale
universale, ca şi pe cei circa 200 de autori ai primei Enciclopedii Române,
sub coordonarea publicistului bănăţean Cornel Diaconovici şi publicată la
Sibiu, între 1898–1904. Dintre cei 200 de autori, îi reţinem şi pe publiciştii
bănăţeni sau care au profesat în Banat: G. Augustini, publicist din Arad,
Valeriu Branişte, redactor la publicaţiile bănăţene „Dreptatea“ şi „Drapelul“,
Aurel Popovici etc.

Aceste începuturi promiţătoare au fost realizate cu mari sacrificii materiale

şi personale. Corifeii presei bănăţene au fost obligaţi să migreze în Transil-
vania şi în principatele Române, pentru a continua realizarea obiectivelor
programului de emancipare culturală, socială şi naţională.

[http://www.bcut.ro/dyn_img/lecturn11/Lecturn11.Pagina2-4.Magarin.pdf]

4
Zaharia Carcalechi

Zaharia Carcalechi (1784, Braşov – 6 octombrie 1856, Bucureşti) – editor şi

publicist.
Fiu al unui negustor aromân, Gheorghe Constantin Carcalechi, stabilit
în Braşov, şi al Mariei (născută Ciurcu), vara lui Dimitrie Eustatievici, Ca-
ratană ajunge, urmând o şcoală de comerţ în Buda, „ferlegher” (editor), din
1812, al Tipografiei Universităţii. Tipăreşte (şi prefaţează) tălmăciri din S.
Gessner, Voltaire şi D. Darvari, datorate lui Eufrosin Poteca şi Alexandru
Beldiman, precum şi însemnările de călătorie ale lui Dinicu Golescu.

346
 Plănuia, la 1817, o „Gazetă românească”, dar abia din 1821, în mai mul-
te serii, scoate „Bibliotecă românească”, prima revistă de literatură în limba
română. Întocmeşte calendare şi, în 1826, un manual, Povăţuitorul tinerimei
către adevărata şi dreapta cetire, pe care, din motive de popularitate, îl atribuie
lui Gh. Lazăr.
În 1834 se stabileşte în Bucureşti, unde primeşte conducerea Tipografiei
Statului. Editează ziarul „Cantor de avis şi comers” (1837–1855), devenit,
în 1843, „Vestitorul românesc”, şi buletinul oficial al Ţării Româneşti. Din
1836 până în 1853, la Buda, face să apară „Almanahul statului din Princi-
patul a toată Ţara Românească”. În 1845 primeşte rangul de pitar, apoi, în
1853, pe cel de serdar.
Modest alcătuitor de calendare destinate satelor şi târgurilor (1818,
1825), cuprinzând sfaturi cu privire la meşteşuguri şi agricultură, pilde mo-
rale, traduceri (Adelaida sau Păstoriţa alpicească, după Marmontel, din ca-
lendarul pe 1825, îi este atribuită), Caratană a continuat, cu un orizont
cultural mai restrâns, dar cu mult spirit practic, strădaniile Şcolii Ardelene
de ridicare a neamului prin intermediul cărţii. Făcea, în „Bibliotecă româ-
nească”, educaţie naţională publicând Istoria romanilor de Damaschin T. Bo-
jâncă, portrete de voievozi, o Viaţă a lui Dimitrie Cantemir.
Informaţiile bibliografice strânse de el în Izvorul cărţilor aveau în vedere
Ţara Românească, Moldova şi Ardealul. Se reproduceau tălmăciri, se făceau
observaţii asupra limbii. Beletristica din „Bibliotecă românească” era fără
pretenţii, reducându-se la povestiri şi anecdote.
Călătoria lui Martinelli la Paris, o prelucrare, pare a-i aparţine. Povăţuito-
rul tinerimei… este o adunare de reflecţii şi exemple neprelucrate trase din
scrierile lui Constantin Diaconovici-Loga. Publicistica sa de după 1834 e
aproape lipsită de interes. Uşurinţa cu care dădea ştiri neverificate, exage-
rându-le, a intrat în domeniul anecdotei. Numele lui Caratană rămâne însă
legat de începuturile presei în limba română.
Opera literară
Povăţuitorul tinerimei către adevărata şi dreapta cetire, Buda, 1826.

[http://crispedia.ro/zaharia-carcalechi/]

Petre Ispirescu ucenic al lui Zaharia Carcalechi

În 1844 adolescentul Petre Ispirescu se opreste înaintea tipografiei lui Zaharia

Carcalechi. Aromân, venit în Valahia din Transilvania pusese pe picioare o ti-
pografie ungurească, tipărise almanahuri populare şi astfel s-a impus drept
unul dintre meş terii de seamă. Acesta este si motivul pentru care tânărul îi
cere să-l primească ucenic. Cum patronul îl văzuse duminicile la strană iar

347
munca nu era puţină, nu ezita să îl accepte. Urmează 14 ore de trudă pe zi
vreme de patru ani. Leac oboselii – cititul cărţilor, scrierea de versuri şi as-
cunderea lor de cunoscuţi dar, mai ales, deprinderea limbii franceze pentru
a putea parcurge noile apariţii sosite din Occident. În 1848 Petre Ispirescu
devine tipograf. Se bucură de un venit deloc modest, de încrederea şefului
său, de oarece prestigiu în cadrul breslei. Însă nici una dintre aceste reuşite
nu îl schimba. Moartea tatălui, ziarele care prezintă extinderea revoluţiei în
Europa, tensiunea aşteptării, scenariile schimbării, zvonurile şi întrunirile
ce transforma viaţa obişnuită a capitalei, toate îi hrănesc dorinţa de a pune
nou început. Imboldul – propunerea, venită din partea lui Carcalechi, de a
se căsători cu una dintre nepoatele sale. Pentru a nu părea nerecunoscător,
în 1854 părăseşte tipografia în care a ucenicit, optând pentru cea a lui Iosif
Compaing, cunoscută pentru publicarea traducerilor din franceză. Dar şi de
aceasta dată viaţa sa se afla doar la început.

[http://www.raftulcuidei.ro/petre-ispirescu-istoria-unui-mester-tipograf/]

Fotografii Bucureştilor (1881–1914)

Contemporan cu Pesky, Iosif Szöllősy (1805–1884) a avut un traseu al cari-
erei destul de sinuos. De fapt, doar cu numele a intrat în istoria fotografiei
bucureştene. S-a născut la 28 noiembrie 1805. Fost lucrător în „Tipografia
Crăiască” de la Budapesta, a venit în Bucureşti cu Zaharia Carcalechi pen-
tru a pune pe picioare, la Hanul Greci, tipografia unde va apărea Cantor de
Avis, ulterior Vestitorul Românesc. După vânzarea acestei tipografii în cur-
sul anului 1857 de către Alexandru Carcalechi, fiul fostului patron şi men-
tor, Szöllősy a intrat într-un pronunţat con de umbră. Îl descoperim abia
în 1870, când, asociat cu E. Graeve, a fondat la parterul Hotelului Brofft
cunoscuta „Librărie Nouă”. La finele anului 1882 şi începutul anului 1883,
a cumpărat atelierul lui Duschek din Strada Franklin 3, diriginte de atelier
fiind Gustav Waber, cunoscutul fotograf de mai târziu cu firma „Fotografia
Nouă”. Din cauza vârstei înaintate, a cedat curând atelierul şi firma tinerei
sale soţii Marie Szöllősy, care, din motive sentimentale, îl va inlocui pe Wa-
ber cu Ioan Spirescu. A fost şi o alegere fericită, marele talent al lui Spirescu
spunându-şi imediat cuvântul. La Concursul general anual al Societăţii Co-
operative a constructorilor şi meseriaţilor români, firma Szöllősy a obţinut
în ziua de 18 septembrie 1883 medalia de aur şi investitura de „fotograf al
Curţii”. Peste un an, la 9 septembrie 1884, Iosif Szöllősy înceta din viaţă,
zice-se dezgustat de infidelităţile consoartei. Solicitată de administraţia Sa-
linei Slanic, firma Szöllősy a fotografiat interiorul salinei recent electrificat.
Albumul obţinut, cuprinzând şase fotografii de format mare, va produce

348
senzaţie la Expoziţia Universală de la Paris din 1889, unde a fost recom-
pensat cu medalia de aur. Trei ani mai târziu, obligată de nevestele furioase
să părăsească oraşul, Marie Szöllősy a vândut „în mare grabă” atelierul lui
Spirescu.

[http://da.zf.ro/dupa-afaceri/internationala-2883600]

7
Ilarie Chendi: Reviste literare în Budapesta
Întâia revistă, tipărită la Budapesta, a fost „Biblioteca românească întocmi-
tă în 12 părţi” a isteţului editor şi răspânditor de cărţi Zaharie Carcalechi.
Revista a început să apară la 1821 şi s’a tipărit, complet Ia 1824, în acea fai-
moasă „crăiască tipografie” din Buda, la care fuseră corectori şi »a cărţilor
revizori« oameni luminaţi ca Samuil Klein, Şincai, Maior şi Teodorovici.
„Biblioteca” apăruse la sfîrşitul epocei de glorie a literaturei noastre istorice.
Colaboratorul ei principal era „prea înveţatul şi învăpăiatul de luminarea
neamului nostru. Damaschin Bojinca”, un epigon al marilor istorici. Şi tot
cuprinsul celor 12 fascicole vibrează de căldura iubirea de neam şi de ado-
raţia trecutului. Pe atunci era o viaţă românească destul de vie în capitala
Ungarie. Colonia macedo-română îşi păstrase încă naţionalitatea. Femeile
române se organizaseră chiar în societare. Tipografia atrăgea interesul puţi-
nilor scriitori din provincie. Calendarul din Buda circula prin toate famili-
ile si desvolta gustul de citit. O revistă prin urmare, era bine-venită. Scopul
revistei lui Carcalechi era de a deştepta dragoste pentru limba românească.
Tinărul macedo-român Emanoil Gojdu, căruia soarta i-a rezervat mai tîr-
ziu un rol măreţ în analele culturale române de peste munţi, a formulat ten-
dinţa asta într-o scrisoare de rugăciune adresată „străluciţilor boeri a naţiei
româneşti şi a Moldovei”, spunând cuvinte frumoase ca cele ce urmează:
„…Şi numai acesta este cel mai de căpetenie al meu scop, iubită naţie, a
aţîţa în voi, vrednicilor strănepoţi ai vestiţilor Romani, cari pe ţiitoarele în
multe sute de ani ticăloase necazuri eroiceşte le-aţi învins, a deştepta, zic, o
îmboldire de bine aducătoare şi un foc sfânt patrioticesc cătră limba noastră
cea mumească.
„În toate părţile geme sufletul neamului nostru într’un întunerec înfi-
orător. Tristă dormitare a cutropit naltele româneşti talente… Şi când toţi
cei-l’alţi credincioşii fii ai neamului roman, adecă Frînciî, Italianii şi Spânii
înfloresc, numai noi Românii, pe cari Roma în cel mai călduros al său sîn
ne-a purtat, numai noi să gemem în desele mărăcini a intunerecului? Ci
numai acum, acum începe groaznica noapte a se despica, înfiorată a oarbei
neştiinţă întunecime a se răsipi şi cu sburătoare săgeţi se arată printre raze
lucitoare săpatul mormînt al neamului românesc. Acolo în acea groapă,
prin care prin negrijirea cultivirei de limba sa ş’au gătit-o, acolo dinpreu-

349
nă cu limba va putrezi sufletul şi estimea neamului, dacă acum, când se
poate, nu se va încunjura lenevirea…” Afară de articole istorice, scrise, ca şi
fragmentul citat, în viguroasa limbă a luî Petru Maior, se pubica prosă dis-
tractivă şi informaţii, iar poesia e din cale afară slab représentată prin strofe
originale de următoarea stângăcie:
…Va veni un ceas odată
Ca să pot aţi arăta
Că te-am iubit din durere,
Dar te rog nu mă uita.
Orî si unde de vei merge
Ori şi ce de vei afla
Socoteşte că-’ţi sunt slugă
Dar te rog nu mă uita.
Şi la iad şi orî şi unde
Voi striga făr a ‚nceta
Că tu eşti amorul meu
Ear te rog nu mă uita…
„Bine înţeleptul şi văzutul domn” Zaharie Carcalechi era într’adevar
un iscusit „verlegher” şi a da răspândire deosebită, în Ardeal şi în ţeara
românească.

[Tribuna, 1904, nr. 42]

8
A Bibliotheca Romaneasca
Az első román szépirodalmi folyóirat, helyesebben periodika, az 1830-
as években Budán jelent meg, az Egyetemi Nyomdában nyomták. Az
irodalom mellett afféle mindenes ismeretterjesztő kiadvány volt. Szer-
kesztője a lapot emelkedett szavakkal gróf Széchenyi Istvánnak ajánl-
ja, mint a román irodalom, tudomány és kultúra támogatójának.
A lap szerkesztője Zaharie Karkaleki görögkatolikus pap, nacionalis-
ta irodalmár és publicista, a nagyromán álmok egyik előfutára volt.
Erdélyben szembekerülve az ortodox egyházzal, működése lehetet-
lenné vált. Ezért „emigrált” az akkor még önálló Erdélyből Magyaror-
szágra, ahol Budán az Egyetemi Nyomda lektoraként kereste kenyerét.
A kiadvány faximiléjének leltári száma a Magyar Vízügyi Múzeum Doku-
mentációs Gyűjteményében: 28–17.669.

ROMÁN KÖNYVTÁR
vagy
Hasznos dolgok gyűjteménye
Összeállították 12 részben, első ízben igen művelt emberek és most má-

350
 sodszorra kiadja
a Román Nemzet számára Zahariie Karkaleki IX. Rész (9)
Budán a Magyar Királyi Egyetemi Nyomdában 1834.
Igen kiváló és igen dicső GRÓF SZÉCHENYI ISTVÁNNAK
Magyarország több neves vármegyéje
táblabírájának Magyarország igen tudós Akadémiája másodelnökének é. m.

IGEN KIVÁLÓ ÉS IGEN DICSŐ GRÓF ÚR!

Ha nem lennék meggyőződve magas és nemeslelkű érzéseidről, dicső

Gróf, azokról az érzésekről, amelyek az őseidtől anyanyelveddel Benned
annyira erősek, mint a mély és könyörtelen vas; minek folytán az Iroda-
lom és a Kereskedelem felvirágoztatásával arra törekszel, hogy Magyaror-
szág nevét ragyogóvá tedd, és egyenrangúvá Európa fejlett Nemzeteivel;
nem jutott volna eszembe, hogy neked ajánljam a könyvet, de Te amikor
teljes erődből nemzeted boldogulásán fáradtál, küzdve a pazarló költeke-
zés ellen, és beutazva idegen országokat, Magyarország uralma alatt álló
más nemzetek és e szomszéd népek műveltségének emelését is gondjaidba
vetted, megmutattad nemes és nagylelkű jellemedet. Bejárva Valachiát és
örvendeztél az előrehaladásnak, amelyet a maiak unokáinál tapasztaltál,
Havasalföld határán Konstantinápoly felé, a kereskedelemnek szent ösz-
tönzést és bátorítást adtál(!) a Románoknak, hogy felébredjenek és össze-
fogjanak a kereskedelem kiszélesítésére; ezért a Román Nemzet hálával
tartozik Neked. Éppen emiatt, méltó vagy arra, hogy egész Magyarország,
mint Árpád igazi unokáját, mint igazi hazafit tiszteljen, és Havasalföld
mint igazságos emberszeretőt és jóakaróját ismerjen. Ezért kívánja, hogy
a Román Könyvtár e kötetének értékét SZÉCHENYI ISTVÁN neve emelje
Magas uraságodnak

Alázatos szolgája
ZAHARIE KARKALEKI
A Könyvtár Krónikása

[Mészáros Vince, Gróf Széchenyi István al-dunai diplomáciai kapcsolatai In:

„Források a vízügy múltjából 8.” Budapest, 1991, p. 107–108.]

9
Széchenyi István 1834. évi kapcsolata az Egyetemi Nyomda
román folyóiratával

Bitay Árpád (1896–1937), a négy évtizede oly váratlan és tragikus hirte-

lenséggel távozott neves irodalomtörténész, ekkor az Erdélyi Múzeum

351
Egylet főtitkára, 1925-ben figyelmeztet Széchenyi és a románok című tanul-
mányában arra, hogy „Széchenyit nemcsak nemzetének létkérdései foglal-
koztatták, hanem a közel és távol élő más népek sorsának, egyéniségének,
sajátosságainak józan, nemes, okulni vágyó tanulmányozására is ráért”.
Cikke összegezéseként idézi Széchenyi 1842. évi nemzetiségvédő akadé-
miai beszédét, melyben – mint mondotta – „napjainkat megszégyenítően,
kisebbségi világprogramot nyújtva fejti fel a nyelv, a nemzetiség és a nemzeti
művelődés véres és könnyes következményeit”. Eddig az időpontig, eddig a
mozzanatig kívánjuk mi is felkísérni tárgyunkat.
Ismeretes, hogy Széchenyi már 1830-tól a Duna-szabályozás felkaroló-
ja, 1833 júniusától a vállalkozás királyi biztosa és megvalósítója. Nem vélet-
len tehát, hogy a harmincas évek hazai magyar és nem magyar értelmisége
– a Hitel és a Világ elismerése mellett – elsősorban ezt a reális, az együttélő
és a szomszédos népek közös gazdasági felemelkedését elősegítő Duna-sza-
bályozási programot tekinti Széchenyi egyik alapművének. Christian Flech-
tenmacher, Moldva erdélyi szász nemzetiségű jogalkotója Széchenyiről szó-
ló röpiratából tudjuk, hogy rendkívüli vállalkozásának híre a nagyvilágba
is eljutott. M. J. Queen, a kor neves angol utazója – a röpirat tanúsága és
Bitay újabb közlése alapján – a helyszínen nézte végig a Vaskapu évszázados
gátat jelentő szikláinak felrobbantását, s a folyam felszabadítását a Tem-
ze-rendezés korábbi munkálataival rokonítja.
Bitay ebben az újabb tanulmányában érthető elragadtatással emlékeztet
arra, hogy Széchenyinek köszönhető a Fekete-tengerig vezető víziút megnyi-
tása, a Duna menti államok és területek: Ausztria, Magyarország, Szerbia, az
egykorú román fejedelemségek, az akkori bolgár terület és Törökország be-
kapcsolódása a nemzetközi kereskedelembe. Ez a gondolat, ez a felismerés
művészi formában jut kifejezésre a Flechtenmacher röpiratában közölt Hu-
nyadi és Széchenyi-ódában. Ebben a szász-moldvai jogtudós és költő „a Béke
héroszának” mondja Széchenyit, aki „Keletet és Nyugatot testvéri ismerőssé
fűzte”, s akinek „nagy művét nemzetek fogják dicsérni nemzeteknek”.
Flechtenmacher lírai szárnyalását érdemes egybevetni a publicitás szin-
te teljes kizárásával megjelent 1839. évi iaşi-i román röpirat két évvel előbbi,
realista fogalmazású előzményével. Szerzője Frantisek Skorpík, Karol Kuz-
mány, a kor ismert szlovák írója és szerkesztője rövid életű besztercebányai
folyóiratában, a Hronka podtatranskábab ad mértéktartó és meggyőző értéke-
lést a Széchenyi nevéhez fűződő Vaskapu-szabályozásról.
Míg a budai Egyetemi Nyomdában Martin Hamulják társszerkesztésé-
ben megjelenő irodalmi almanach, a Zora (1835–1836, 1839–1840 között;
műfajában elsőként a szlovák sajtótörténetben), e műfaj keretei között két-
ségkívül jelentősebb szerepet tölt be a nyelvi és szerkesztési okokból ettől
elmaradó, az irodalmi élet peremvidékén megjelenő besztercebányai lap-
társánál, a Széchenyit méltató Kuzmány-féle folyóirat jelentőségét sem lehet
elhallgatnunk. Sziklay László is kiemeli monográfiájában, hogy Kuzmány

352
folyóirata a fiatalok közlési lehetőségei biztosításával elősegítette a Stúr-is-
kola indulását. Ebben a kis vidéki folyóiratban látott tehát napvilágot az em-
lített cseh-morva nemzetiségű író – magát a cikk alcímében „Morawan”-nak,
morvaországinak mondja – realista Széchenyi-méltatása. Skorpík, a folyói-
rat levelező, tehát nem állandó munkatársa, úgy véli, hogy Széchenyi el-
sőrendű, világraszóló gazdasági tettet hajtott végre. A Vaskapu-szabályozás
megnyitja a cseh-morva ipar termékei számára a távoli piacokat, Georgiát,
Örményországot, Perzsiát. Ennél is tovább megy azonban, amikor korláto-
zott formában és szerényebb szinten felveti az egyetemes emberi érdek és a
korszerű patriotizmus kölcsönhatásáról Babitsnál majd száz évvel később
kifejlett alakjában olvasható nézetet. A cseh-morva író, aki a kor szlovák fo-
lyóiratában írt méltatásában a többi közt sürgeti a Hitel mielőbbi lefordítá-
sát, meggyőződésként vallja, hogy aki így szenteli hazájának életét, elősegíti,
hogy a Haza az egész emberiség javára cselekedjék. Skorpík cikkének van
még egy további, fontos irodalmi vonatkozása. A cseh-morva szerző ugyanis
Karol Kuzmány fordításában a Szerb népdalok és hősregék ekkor már ismert
műfordítójának, Székács Józsefnek a Dunát megfékező s a népek vízi ország-
útjává tevő Széchenyiről szóló verse részletét teszi cikke mottójául.

Ezzel a motívummal érkezünk tanulmányunk második részéhez, Zaharia

Karkaleki, a budai Egyetemi Nyomdában megjelenő első román nyelvű folyó-
irat szerkesztője Széchenyihez fűződő kapcsolatához. Talán nem érdektelen
bevezetésként röviden szólnunk Karkalekinek az egykorú Egyetemi Nyom-
dában betöltött szerepéről, addigi életútjáról. Az első román folyóiratszer-
kesztő kortársi és későbbi értékelése nem mondható különösen kedvezőnek.
Sokan és sokat elmondottak hibáiról, s nem méltányolták eléggé
könyvterjesztési, valamint naptár-, album- és folyóiratszerkesztési munká-
ját. Corneliu Diaconoviciu – ugyanaz, aki 1886 tavaszán nemzetiségi kül-
döttségben Pesten átnyújtja Mocsárynak az ezerkétszáz aláírással ellátott
román szolidaritási emlékalbumot, például a szerkesztő korai tevékenysé-
ge igen szerény elismerése mellett élesen ostorozza Karkalekinek bukaresti
szerkesztői éveiben (1836–1856) a mindenkori hatalom, a feudális udvari
körök iránti lojalitását.
Bennünket azonban nem ez a pályafutását lezáró bukaresti, hanem az
ezt megelőző, mintegy negyedszázadra (1810–1835) terjedő pest-budai ér-
dekel. Ezekben az években Karkaleki a Nyomda terjesztési megbízottjaként
a délkelet-európai könyvterjesztés egyik szervezője. Különösen sok kiad-
ványt juttat – olykor csempészúton is – Moldvába. Ugyanakkor elsőren-
dű kiadási tevékenységet folytat. Nevéhez 1817-ben, 1818-ban és 1825-ben
fontos naptárak, 1835-ben az első román irodalmi almanach szerkesztése
fűződik. Feltehetően moldvai könyvterjesztési akciói során kerülhetett
kapcsolatba a fejedelemség literátus érdeklődésű államférfiával, Alexandru
(Alecu) Beldimannal, aki udvarnagyi és országbírói méltósága révén vezető

353
személyiségnek számított. Karkaleki Beldiman három műfordítását jelen-
tette meg a Nyomdában. Az elsővel, az Ádám halálával időben elkészült. A
második, Voltaire Orestesének Beldiman által készített, 1820-ban megje-
lent román fordítása azonban megkésett. Ezért a késedelemért és a kiadás-
ban előforduló értelemzavaró sajtóhibákért Beldiman eljárást kért az Egye-
temi Nyomdától. A vizsgálat azonban rövidesen lezárult, mégpedig az élete
vége felé járó Petru Maiornak, a Nyomda akkori egyik főrektorának (akkori
címén: cenzorának) javaslatára. Beldiman és Karkaleki egyébként rövidesen
ismét kapcsolatba került. Néhány évvel később, 1825-ben ugyanis Karkal-
eki jelenteti meg Beldiman harmadik műfordítását, Florian francia szerző
Numa Pompiliusról írt történeti munkáját.
Karkaleki tehát mozgalmas és igen tevékeny előzmény után jutott el
a folyóirat utolsó évfolyamában közölt, Széchenyihez intézett ajánlásáig.
Ezt az előzményt összegezve elfogadhatjuk Ion Lupaş és Veress Endre egy-
bevágó végkövetkeztetését. Karkaleki valóban elkövethetett kisebb hibá-
kat egyes kiadványok moldvai terjesztése, mások késedelmes és sajtóhibás
megjelentetése körül. Ezekkel a kitérőkkel szemben, az Egyetemi Nyomda
naptár-, album- és folyóirat szerkesztőjének ekkori mérlege elsőrendűen
pozitív. Naptáraiban irodalmi műfajokat éleszt (anekdota), mintát ad ter-
mészettudományos cikk-közlésre, az 1818. évi naptárban Marmontel Adel-
aide-jének fordítását közli. Ő szerkeszti már távozóban, 1835-ben – mint
jeleztük – az első román irodalmi almanachot. Végül, de nem utolsósorban
az ő nevéhez fűződik a román sajtótörténetben fordulópontot jelentő első
román folyóirat bejelentése (1821) és nyolcévi szünet után a folyóirat, a Bib-
lioteca romaneasca (mai nyelven: Biblioteca românească) 1829–1834 közötti
hat évfolyamának megjelentetése.
Amikor tehát Karkaleki 1834 őszén folyóiratában Széchenyihez inté-
zett üdvözletét, ajánlását közli, már kiadványterjesztői és szerkesztői pálya-
futása zenitjére érkezett. Mindezt figyelembe kell vennünk ahhoz, hogy a
Széchenyinek szóló ajánlást kellőképp értékelhessük.
Szóljunk ezek után magáról az ajánlásról, melynek – mint tapasztalni
fogjuk különös jelentőséget ad az a körülmény, hogy a budai román folyó-
irat utolsó évfolyamában, az utolsó számok egyikében látott napvilágot. Ez
a körülmény is kizárja, hogy a szerkesztőnek távolabbi céljai lettek volna az
üdvözlettel, mely inkább a sikeres, bár mozgalmas budai időszaka búcsú-
akkordjának számít.
Karkaleki a folyóirat 1834. évi 9. részében közölt Ajánlásban hangsú-
lyozza: kiváltképp azért méltatja a folyóiratszám élén Széchenyit, „…mert
amikor Kegyelmed minden erejével nemzete boldogulásán fáradozik, és
idegen országokat jár be, nem kímélvén az ezzel járó mérhetetlen költsége-
ket, ugyanakkor nagy lelkesedést tanúsít más magyarországi és a szomszé-
dos nemzetek művelődése iránt is”. Maga is örömének ad kifejezést, hogy
Széchenyi Havasalföldön átutazva megelégedéssel tapasztalta az itteni elő-

354
rehaladást. Karkaleki ezért „a szomszédos nemzetek művelődése iránt” lel-
kesedést tanúsító Széchenyihez a következő kéréssel fordul: „Engedje meg
tehát Kegyelmed, hogy dicső nevével, a Széchenyi István névvel jelenjék
meg a Biblioteka romaneasca eme része, hogy ezáltal is növekedjék annak
becses volta. Méltóságos uraságodnak legalázatosabb szolgája Zakarie Kar-
kaleki, a Biblioteka szerkesztője.”
Említettük, hogy Diaconoviciu a Román Enciklopédia századfordulói
kötetében, a Karkaleki címszóban – a nemzetiségi kérdés kiéleződése szaka-
szán – milyen elítélőleg szólt annak barokkos-feudális ízű, a mindenkori ha-
talom képviselői iránt tanúsított túlzó lojalitásáról. A hírlapíró és szerkesztő
egész életútjára alkalmazva bizonyára sok elfogadható van ebben a bírálat-
ban. Más a helyzet a Széchenyihez intézett ajánlás esetében. Kétségtelen
ugyanis, hogy a Széchenyihez intézett üdvözletben szintúgy jelen vannak
a barokkos, szinte feudális elemek. Ezek a jegyek azonban általában előfor-
dulnak minden olyan írásműben, amelyet ekkor egy alacsonyabb társadalmi
állású író, művész vagy mas alkotó irodalmi-művészeti ajánlásként intéz egy
magasabb társadalmi osztályhoz tartozó, ez esetben főrangú szereplőhöz.
Ez a hangvétel ebben az esetben egyébként sem túlzó lojalitásból, hanem az
ügy, a maga népe ügyének szeretetéből, öntudatos ápolásából fakad.
Ebben a szellemben nem kevés azonosságot vélünk felismerni a nem-
zetiségi irodalmakkal és sajtóval jó kapcsolatokat tartó Rumy Károly Györ-
ggyel, aki a harmincas évek elején a Világ szerzőjét magasztaló latin nyelvű
poémájában babérkoszorút kér a Hazától Széchenyi számára. Ezért nincs
igaza sem Diaconoviciunak, de a Karkaleki iránt jóval megértőbb Ion Lu-
paşnak sem. Utóbbi ugyanis az első román folyóiratról mondott 1919.
évi bukaresti akadémiai beszédében egy helyütt arról ír, hogy Karkaleki
„tömjénező” hangvétele nyilván annak szól, hogy Széchenyi támogatás-
ban részesítette a folyóiratot. Ha Lupaş úgy tudta, hogy Karkaleki ajánlását
Széchenyi támogatása is ösztönözte, ez semmit sem von le Széchenyi nem-
zetiségi kapcsolatai értékéből s az első Budán kiadott román folyóirat szer-
kesztőjének értékéből, becsületéből. Sajnos azonban, a kutatás jelen állása
szerint ilyen támogatásról nem tudunk. Ha lett volna, a Biblioteka bizonyára
nem szűnik meg az ekkor már ellenzéken álló, kivált a türelmetlen reform-
mozgalommal nyílt ellenzékben lévő, sőt kisebbségbe szoruló Széchenyi
dicséretét közlő Ajánlás megjelenését követő negyedéven belül.
Széchenyi nemzetiségi-szomszédnépi fogadtatásának lényege nem is
ezekben a megalapozatlan és célzatos feltevésekben, hanem – vizsgálódási
eredményeinket összegezve – az író és reformer korát messze meghaladó
gazdasági-politikai Dunareformjában, a terv és akkori megvalósulása iránt
érzett rokonszenvben keresendő.
Széchenyi Duna-szabályozási programjával és annak kivitelezésével ta-
nulmánya első részében legutóbb Pach Zsigmond Pál foglalkozik, széles
tablót vázolva Széchenyi ekkori kelet-, közelebbről délkelet-európai érdek-
lődése indítékairól.

355
 Széchenyit – írja – „a kérdés történeti vonatkozásai nemigen foglal-
koztatták, annál nagyobb aktivitással fordult a jelen szükségletei felé […]
Közvetlen benyomásokat élt át a Balkán-félsziget háború utáni »kríziséről«,
sokban még cseppfolyós hatalmi viszonyairól, politikai állapotáról. Ele-
ven tapasztalatokat szerzett a töröknek a vereség [értsd: az 1828–1829. évi
orosz–török háborúban elszenvedett vereség] utáni aléltságáról. A szultáni
udvarnak olykor látványos külsőségek vagy tétova reformocskák mögé búvó
gyengeségéről, meddő újítási próbálkozásairól, a cári hatalom erőfölényé-
ről, Duna-menti, folyamtorkolati és fekete-tengeri pozícióiról, Havasalföld
függő helyzetéről, Milos fejedelem önállóbb státusáról és törekvéseiről,
a Duna-szabályozás iránti érdeklődéséről. „Nyilvánvaló, hogy a korabeli
nemzetiségi és szomszédnépi visszhang ismert és ismeretlen szerzői ilyen
mélyre nem láthattak. Ők csupán az együttélő és szomszédos népekre egy-
aránt jótékonyan kiható gazdasági reform előfutárát ismerték fel – tuda-
tosan vagy ösztönösen – Széchenyiben. Ezt látta benne, nézete szerint a
románság gazdasági érzéke ébresztőjében, Karkaleki 1834-ben. Skorpík
1837-ben, amikor arról ír, hogy a cseh országrészek árui, termékei az ő Vas-
kapu-szabályozása révén eljuthatnak a nagyvilágba, a távoli piacokra. „A
Béke héroszának”, a népek közelítőjének állít emléket 1839-ben róla szóló
röpiratában és ódájában a szászromán Flechtenmacher. „Széchenyi szól: –
írja Székács a besztercebányai Hronkában Kuzmány által szlovákra fordí-
tott versben – népeknek hozok s viszek áridon [hullámaidon] áldást.” Így
lett a kor nagy gazdasági reálpolitikusa egyben az együttélő és szomszédos
népek gazdasági-társadalmi felemelkedésének reménysége már a harmin-
cas években, a Vaskapu-szabályozás megvalósítása után. Széchenyi erre a
soknépi elvárásra, reménykedésre őszinteséggel és bizalommal válaszolt. A
megajánlása révén létrehívott Akadémián 1842. november 27-én mondott
beszédében a maga ekkor túlfűtött társadalmához, de minden, a nemze-
ti-nemzetiségi kérdésben túlbuzgó néphez és társadalomhoz szól a nem-
zeti antagonizmus, a beláthatatlan veszélyekbe sodró nemzetiségi válság
megszüntetése érdekében. Mert Széchenyi nemzete jobb és biztonságosabb
jövője érdekében kereste a nemzetiségi kérdés megoldásának módozatait.
„Sokszor tölték – mondotta nevezett beszédében – legfeszültebb elmélke-
désben napokat, éjeket, ez életkérdésnek tisztába hozata iránt, mert tudja
az ég, könnyelmű, hirtelenkedő nemzeti újjászületésünk szent ügye körül
soha nem voltam.”
Széchenyi 1834. évi, az első román folyóirat körül alakuló és további
nemzetiségi-szomszédnépi kapcsolatait mind a vázolt egykorú visszhang,
mind nemzetszemléletének a népek közötti megértésre és együttműködésre
utaló időtlen realitása teszi el nem múló, vonzó történeti-gazdasági jelképpé.

[Kemény G. Gábor, Széchenyi István 1834. évi kapcsolata az Egyetemi Nyomda

román folyóiratával, Korunk, 1978, 08 sz. p. 637–642.]

356
 NOTE
  1. Maria Berényi, Poveştile caselor Români în Buda şi în Pesta/Tales of houses Romani-
ans in Buda and Pest/Mesélő házak Románok Budán és Pesten, Budapesta-Budapest,
2011, p. 79–82.
  2. Ioan Lupaş, Cea mai veche revistă literară românească, În: „Studii, conferinţe şi co-
municări”, vol. III., Sibiu, 1941, p. 135.
 3. Înştiinţare pentru »Biblioteca românească, cătră românii din Principaturile Valahiei şi
Moldaviei«, În: „Carte de mînă, împreună cu Calendariul pe anul 1825…, cum
şi ghenealogia a împăraţilor, crailor şi prinţilor din Europa şi alte folositoare
lucruri şi istorii. Cu cinci icoane, Prin Zaharia Carcalechi, ferlegherul cărţilor”,
Buda, 1825.
  4. Iosif Pervain, Studii de literatură română, Cluj, 1971, p. 214–215.
  5. „Cei ce din[tru] dragostea cea negrăită şi din râvna cea fără de asemănare cătră
folosul şi luminare a naţionului românesc nu au întârziat a tălmăci şi tipări cărţi
folositoare în limba acestui naţion, în anul trecut. Preasfincitul părinte protopop
Petru Maior de Dicio Sânmărtin, crăiesc revizor, au dat la lumină Telemachu, tălmă-
cit din limba italienească, cum şi Orthografia română, de sine făcută, întru care
învaţă cum are a se scrie româneşte cu strămoşeştele slove româneşti, întru care
[le] vădeşte că limba românească e mai veche nu numai decât cea frâncească şi
spaniolească, ci şi decât cea italienească de acum; ba şi decât cea latină, ce iaste
în cărţi şi cumcă aceasta din limba românească ce o vorbea poporul român cel
vechi au luat începutul său.
    Preacinstitul şi cucernicul ieromonah Efrosin Dimitrie Poteca, învăţătoriu şcoa-
lelor domneşti, au dat la lumină »Mai înainte gătire spre cunoştinţa de D-zeu«,
ce cu aurite cuvinte grăieşte adevărul întru înaintea cuvîntării? tălmăcită din
limba greacă. Mult prea învăţatul şi de bun neam născutul marele postelnic Ale-
xandru Beldiman au dat la lumină tragedia lui Orest în stihuri şi Moartea lui Avel,
tălmăcită din franţozească, cum şi pre Omer îl are tălmăcit şi preste scurtă vreme
îl va da la lumină, cum şi pe Numa Pompilie. Onoratul dumnealui Naum Petrovici,
case-perţeptor la mărita deputăţie a fundusului şcoalelor româneşti, sârbeşti şi
greceşti, au dat la lumină Methodica şi Pedagogia din limba nemţească; carele şi
acum se gată a da mai multe alte cărţi folositoare la tipari.
    Cinstitul şi cu adevărat cultivirei româneşti râvnitoriu dumnealui Nicola Ni-
colau au dat la lumină Plutarch nou în 2 părţi tălmăcit din limba nemţească etc.
Cinstitul cliric Vasilie Ghergheli de Ciocotici au dat la lumină o carte chemată Omul
de lume.” Între „mult prea învăţăţii şi de bun neam născuţii” boieri moldoveni
care se ocupă cu literatura şi traduc cărţi în româneşte, dar nu tipăriseră nimica
în anul 1819, se citează marele vornic Mihai Murza, marele vornic Constantin
Conachi, marele spatari Iordachi Băluşcă, marele vornic Şerban Negel; iar între
protectorii literaturii româneşti se citează căminariul Enache Dann, Mihail Gri-
gorie Suţu V V., mitropolitul Veniamin Gherasim, episcop de Roman.
    În Vlahia: Alexandru V. V. şi mitropolitul Dionisie. Afară de aceea se notea-
ză cumcă, pentru „folosul de obşte”, mitropolitul a trimis în Italia pe părintele
Efrosim Poteca cu alţi trei tineri români, „ca să înveţe cele mai multe învăţături,
întorcându-se să dea rodul cel mai bun patriei. – Ba şi şcoale mari naţionale ro-
mâneşti s-au făcut, întru care se învaţă: Cuvântarea de D-zeu [teologia], filozofia,
retorica, metodica, poezia şi altele”. Pentru înfrumuseţarea cântărilor bisericeşti
şi lesnirea meşteşugeriei acestori cântări s-au trimis la Buda dascălii româneşti
de muzică Macarie Ieromonahul şi Nil Nicolae Poponea, ca să tipărească într-o
tipografie de acolo cărţile de muzică alcătuite de ei în limba românească. – Un
boier, anume Gheorghe Oprian, dă un leu la sută din tot venitul său pentru tipă-
rirea cărţilor. Ciudat rol joacă în această dezvoltare „românii din Makedonia, ce
lăcuiesc sub stăpânirea crăimei Ungariei”. Deşi n-au fost dedaţi a citi româneşte,

357
 totuşi cumpără cărţi sau ajută la tipărirea lor. Ei îşi aduc în biserica din Pesta un
preot român din Banat, care asemenea e trăducător de cărţi, căci se zice că el va
publica un op intitulat Teofron. Tot de români macedoneni, între care se află şi
»filozofi întregi« se numără prea învăţatul Dimitrie Darvar (din Viena) „carele
mai multe cărţi au dat la lumină în limba grecească”. Emanoil Ghica de Dejanfal-
va (tot român) ajută tipărirea unui lexicon sârbesc. Simeon Gheorghe Sina cumpă-
ră cărţi româneşti pe sama tinerimei din satele sale. Constantin Ghica, Zenobie
Pop, în fine Mihail Boiagi (cunoscutul autor al gramaticei macedoromâne) care
scrie o carte numită „Lumea închipuită” (Orbis pictus). Ar fi interesant de-a se şti
dacă Boiagi n-a scris cumva această carte în dialectul macedonean chiar. Teodor
Tyrca dă 5000 fl. ajutori pentru tipărirea lexiconului sârbesc. Tot între macedo-
români se găsesc oameni care întreţin tineri români cu „hrană, îmbrăcăminte şi
ajutorinţă” la şcoalele superioare din Pesta. Ei sunt fraţi şi se numesc Atanasie şi
Constantin Grabovschi. Cel puţin 50 de familii macedoromâne se văd interesân-
du-se de dezvoltarea culturei româneşti.
   (Mihai Eminescu, Românii din afara graniţelor ţării şi unitatea spirituală naţiona-
lă, Bucureşti, 1998, p. 91–93.)
  6. I. Pervain, ibidem, p. 220–222.
 7. Ibidem, p. 223–224.
  8. Despre colaborarea lui D. Bojincă la Biblioteca românească vezi şi Nicolae Bocşan,
Un istoric uitat: Damaschin Bojincă (1802–1869), În: „Banatica”, Reşiţa, 1971, p.
289–299.
 9. Constantin Lecca (1807–1887) prin 1827 îşi continuă studiile la Buda, aici ia lec-
ţii de pictură. În mediul intelectualilor români din capitala Ungariei, unde se
cultiva tradiţia Şcolii Ardelene, Lecca se formează ca pictor istoric, interesat de
trecutul neamului său. El face să apară în Biblioteca românească primele portrete
litografiate ale domnitorilor Ţării Româneşti şi Moldovei.
10. Biblioteca românească, partea III, 1829, p. 31.
11. Ibidem, partea I, 1829, p. 44., unde se aminteşte şi articolul dietal XXVII, din
1827.
12. Ibidem, partea II, 1829, p. 62–63.
13. Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Timişoara, 1986, p.
190.
14. Ideologia generaţiei române de la 1848 din Transilvania, Red: George Em. Marica,
Iosif Hajos, Bucureşti, 1968, p. 174.
15. Cornelia Bodea, Preocupări economice şi culturale în literatura transilvană dintre anii
1786–1830, În: „Studii. Revistă de istorie”, 1956/Nr.1, p. 97.
16. Ibidem, p. 98–99.
17. Ioan Silviu Nistor, Cultura română modernă şi idealurile naţionale, Bucureşti, f.a.,
p. 34.
18. C. Bodea, ibidem. p.99.
19. Ion B. Mureşianu, Un editor român de la începutul secolului al XIX-lea – Zaharia
Carcalechi, In: „Altarul Banatului”, 1992, nr, 1–3, p. 77.

358
 ANASTASIA ŞAGUNA (1785–1836)

„De cîteori auzim sau citim despre viaţa şi faptele vre-unui bărbat vrednic,
ne simţim îndemnaţi să cercetăm, care este izvorul vredniciei lui. În rîndul
întîi ne întrebăm, din ce părinţi, din ce familie a răsărit bărbatul acela? Care
era moştenirea sufletească, ce a adus cu sine în lume? Ce fel de creştere şi
îngrijire i s-a dat, mai ales din partea mamei sale?
E un adevăr vechi şi lămurit, că toţi oamenii mari au avut în copilărie
parte de cele mai vrednice, mai devotate şi mai credincioase mame, cari,
prin îngrijirea deosebită ce le-au dat, au aşezat întîia ramură, în „cununa cea
neveştejită a măririi“ fiilor lor.
Mamele iubitoare şi înţelepte îşi dau toată silinţa să sădească în sufletul
copilaşilor, mlădios ca o ceară moale, din cea mai fragedă vîrstă toate apli-
cările de folos: cuviinţa şi buna rúnduială, credinţa, dreptatea şi dragostea
pururea biruitoare.
Este ştiut, că omul va urma în vîrsta bărbăţiei şi la bătrîneţă calea, pe
care apucă din tinereţă.
De aceea mamele vrednice, pe lîngă dragostea, ocrotirea şi paza cea ne-
adormită, cu care veghează ziua şi noaptea la căpătîiul copiilor lor, pe lîngă
hrana trupească şi îmbrăcămintea trebuitoare, se îngrijesc să le dea şi hrana
sufletească a credinţii şi a luminii, fără de care nici un om nu poate săvârşi
isprăvi mari în cursul vieţii sale.
Despre mama unui om mare vrem s-aducem vorba în paginile acestea,
despre Anastasia Şaguna, care a dăruit neamului românesc pe unul dintre
cei mai luminaţi povăţuitori, iar bisericei noastre strămoşeşti pe cel mai
mare legiuitor al ei: pe Mitropolitul Andreiu Şaguna.”1

Descendent al macedoromânilor din preajma Moscopolei, Andrei Şaguna

a fost un om providenţial, diplomat şi negociator fără pereche în istoria
Transilvaniei. A fost conştient de chemarea sa, cuvîntarea rostită la Carlo-
viţ, cu ocazia instalării sale ca episcop, nu lasă nici o urmă de îndoială în
această privinţă. În clipa solemnă a învestirii el declară în faţa tuturora: „Tu,
Doamne ştii, că către scopul meu a alerga doresc: pre românii transilvăneni
din adîncul lor somn să-i deştept şi în voe către tot ce-i adevărat, plăcut şi
bun să-i trag”. El şi-a urmărit scopul propus cu luciditate, perseverenţă şi
pricepere deosebită. Activitatea sa în istoria Bisericii Ortodoxe Române din
Transilvania şi Ungaria e una de temelie.

S-a spus pe drept cuvînt, că oamenii mari au avut mame celebre. Credem
că la acelaşi nivel de cinstire stă, în istoria Bisericii Ortodoxe Române, ve-
nerabila mamă a marelui mitropolit Andrei Şaguna (1808–1873), Anastasia
Şaguna (1785–1836). Andrei avea mare recunoştinţă faţă de mama sa, în

359
repetate rînduri spunea cu adîncă admiraţie: „Mamei mele îi datorez dra-
gostea de Dumnezeu şi credinţa ortodoxă, drumul meu în viaţă (chemarea
la Sf. Preoţie) şi duhul de jertfă care m-a călăuzit în toată opera mea.”2

Anastasia Muciu s-a născut în 1785, iar la 18 ani s-a căsătorit cu Naum
Şaguna, care era negustor. Ei erau români macedoneni, care s-au refugiat
la Miskolc, din cauza năvălirii turcilor din Balcani. Evreta Şaguna avea un
fecior, Naum, care deşi tînăr, era văduv căci soţia lui cea dintîi a murit. (Ea
se numea Ecaterina Magiaro din Perlepe, şi a murit prin naştere născînd co-
pilul Gheorghe, tatăl lui Constantin Şaguna, decedat în calitate de general în
armata română. După împărtăşirile acestui general, părintele său Gheorghe
făcuse studii de arhitectură; fiind apoi chemat de Teodor Balş în Ţară, se că-
sători la Galaţi cu Anica Pantazal Costandache, o nepoată de vară a mamei
lui Cuza.3). Într-un vechi „Protocol al Cununaţilor”, păstrat în arhiva Bisericii
Ortodoxe din Miskolc, se găseşte însemnarea în care se spune, că la „1 mai
1802 Naum, fiul lui Evreta Şaguna, după a treia vestire în biserică, a luat în a doua
căsătorie de muiere legitimă pe Anastasia, fiica lui Mihail Muciu şi s-au cununat prin
mine preotul Constantin (Vulp.). Naş a fost Anastasiu, fiul lui Adam Ghergha”.
La anul, la 11 februarie 1803, se naşte primul copil din această căsătorie,
primind numele bunicului Evreta. După trei ani, la 27 august 1806 se naşte
fetiţa, numită Ecaterina. Iar la sfîrşitul anului 1808 s-a născut al treilea copil, i
s-a dat numele Anastasiu, după al mamei sale şi după al bunicului. În „Proto-
colul botezaţilor” din Miskolc s-a păstrat despre naşterea acestui copil urmă-
toarea însemnare: „Anastasiu, fiul lui Naum Evreta Şaguna şi al soţiei sale Anas-
tasia, s-a născut în 20 Decemrie şi s-a botezat şi miruit în 28 Decembrie 1808 prin
mine preotul Constantin Vulco. Naşul lui a fost Anastasiu, fiul lui Adam Ghergha”.
Naum Şaguna şi Anastasia Muciu au adus, din familie, o mare dragoste
de neam, de tărie în credinţa străbună. Pînă în 1814 soţii Şaguna împreună
cu copiii lor au trăit în armonie. Mergîndu-i rău cu negoţul, peste familia
lui Naum Şaguna au venit vremuri grele, cu necazuri şi sărăcie mare, fapt
care a îngrijorat mult pe mamă, care se gîndea neîncetat la buna educaţie
a copiilor săi. Tatăl lui Şaguna, scăpătase materialiceşte, în 1814, ca să poată
salva onorabil de la o prăbuşire financiară, sfătuit şi susţinut de episcopul
catolic din Eger, Ştefan Ficher, împreună cu cei trei copii, trece la catolicism, cu
toată opoziţia soţiei sale. S-au înţeles că copiii pe cheltuiala epsicopiei vor fi
crescuţi în credinţa catolică. Cu toată energia, Anastasia s-a opus acestui act,
şi împreună cu cei trei copii a plecat la Pesta, la tatăl său, cu dorinţa să-şi
crească copiii în Legea ortodoxă. Bunicul ia nepoţii la sine, pentru a le da o
creştere îngrijită, fiindcă tatăl copiilor, din cauza sărăciei nu mai era în stare
a le-o da.
Episcopul Ficher, într-o scrisoare din 7 octombrie 1814, adresată chiar
palatinului (vornicul), îl roagă să binevoiască a da ordin diregătorilor din Mis-
kolc ca cei doi copii mai mărişori ai Anastasiei, Evreta şi Ecaterina, să fie luaţi

360
cu sila de la bunicul lor, ca să-i crească episcopul catolic cu cheltuiala sa, iar
pe cel mai mic, pe Anastasiu, să-l lase deocamdată în grija mamei sale şi a
bunicului pînă la vîrsta de şcoală, urmînd apoi să fie luat şi el spre a fi crescut
în religia catolică.
Rezistenţa Anastasiei a nemulţumit pe arhiepiscopul catolic, Fischer, în
faţa căruia soţul său a declarat că trece la catolicism. De aceea Fischer face o
scrisoare către guvernul ungar, în 1815, în care arată înţelegerea sa cu Naum
Şaguna privitoare la educaţia catolică a copiilor săi, la care soţia sa s-a opus
şi a plecat pe furiş la Pesta. În concluzie, el cere ca cei doi copii mai mari să
fie aduşi cu sila înapoi la Miskolc, iar cel mai mic, Anastasiu, de 5 ani, să
fie lăsat mamei sale pînă la anii de şcoală şi apoi dat preotului catolic din
Miskolc pentru catehizare.
Între timp, Naum Şaguna moare (1815). Anastasia ia soarta copiilor în
mîinile sale şi nu va ceda sub nici o formă presiunilor catolice. Ea face ime-
diat o cerere la împărat să-i dea voie să-şi crească copiii în Legea ortodoxă,
dar este refuzată, pentru că tatăl lor a fost catolic.
Palatinul a împlinit rugămintea episcopului. Abia trec însă cîteva luni şi
episcopul se plînge palatinului într-o scrisoare datată la 16 mai 1815, că co-
piii lui Şaguna au fost ascunşi dinaintea preotului catolic din Miskolc, căru-
ia îi încredinţase dînsul, şi duşi pe furiş la Pesta la neguţătorul Grabovszky.
Acest Atanasiu Grabovszky – unchiul Anastasei – era om cu stare bună, ne-
guţător fruntaş, cu legături întinse. Văduva Anastasia înaintează o petiţie la
curtea din Viena, cerînd să i se dea voie a-şi creşte copiii în religia străbună.
Rugarea ei însă nu e ascultată. Din Viena în 1 iulie 1815 i se dă răspunsul
categoric, că copiii trebuie crescuţi în religia tatălui lor, care a fost catolic.
Anastasia, cu ajutorul rudeniilor sale bogate şi care aveau relaţii influente,
a izbutit a se mai împotrivi cîtăva vreme poruncilor venite de la curte. Abia
trece însă un an, cînd îi soseşte din Viena un nou ordin (30 august 1816), prin
care era cerută să-şi trimită copiii numai decît în grija episcopului Fischer,
spre a fi crescuţi de acesta în credinţa catolică.
Anastasia la 13 septembrie 1816 înaintează către Palatinul ţării o nouă ce-
rere, în care declară, că se va supune ordinului şi va pleca cu copiii la Miskolc,
numai să nu fie despărţiţi de ei. Totodată fraţii ei Gheorghe şi Naum Muciu
iau asupra lor îndatorirea de a o ajuta cu bani, ca să-şi poată creşte copiii şi
promit că nu vor împiedica educaţia, ce era acum definitiv hotărît.4
Copiii au primit educaţie catolică, dar fiind împreună cu ei, mama lor a
ştiut să exercite asupra educaţiei o influenţă statornică şi mult mai hotărîtoa-
re, decît catolicii. Mitropolitul Şaguna îşi aducea şi la bătrîneţe cu drag şi cu
recunoştinţă aminte, cum în vîrsta copilăriei cînd frecventa şcoala catolicilor
din Miskolc, mamă-sa îl învăţa acasă rugăciunile străbune şi cum îl trimitea
duminica şi în zile de sărbători cu prescuri la biserica ortodoxă pentru ridi-
carea căreia au jertfit amîndoi bunicii lui, atît Evreta Şaguna cît şi Anastasiu
Mihail Muciu.5

361
 Acasă, copiilor săi, Anastasia li-a dat o bună şi temeinică educaţie or-
todoxă, iar aceştia, ajungînd la maturitate, părăsesc pe rînd Catolicismul
şi revin la Ortodoxie, declarînd fiecare că fac acest pas nesiliţi de nimeni,
aceasta fiind conştiinţa lor.
În 12 ianuarie 1822, băiatul cel mare, Evreta, ajuns la vîrsta de 19 ani, se
adresează palatinului, în limba maghiară, informîndu-l că părăseşte religia
catolică şi se reîntoarce la legea strămoşilor săi, declarînd că la acest pas nu
este silit de nimeni. În timpul acesta Evreta era angajat la negustorul Dumi-
tru Diamandi din Buda. El ajunge negustor cu stare bună şi cu vază în Pesta.
Ne mai întîlnim şi mai tîrziu cu numele lui: în 18 ianuarie 1848 ajutoră pe
fratele său, atunci vicar în Transilvania, cu suma de 1000 fl., iar într-un ma-
nifest din 21 mai 1848 care a fost alcătuit cu prilejul întîlnirii românilor în
casa lui Emanuil Gojdu, apare iscălit ca deputat al oraşului Pesta.6
Sora, Ecaterina. la 15 noiembrie 1823 încearcă şi ea să se reîntoarcă la re-
ligia ortodoxă. Într-o petiţie adresată din Miskolc către protopopul catolic de
acolo Barkóczy spune că nu de mult ar fi avut prilejul să se mărite după um
om cu stare bună, dar acesta aflînd despre nesiguranţa şi încurcăturile ei, în
care a fost ea adusă în urma apostasiei tatălui său Naum, părăsindu-şi amorul,
s-a retras. Vrînd ea să rămînă în credinţa în care s-a născut şi apropiindu-se
de vîrsta de 18 ani, roagă protopopul să binevoiască a-i împărtăşi înstrucţia
legală de 6 săptămîni.
După multe împiedici, în sfîrşit, la 11 aprilie 1825 şi-a început Ecaterina
instrucţia. În prima zi după ce i s-a comunicat scopul acestei instrucţii, fiind
întrebată din ce motiv vrea să-şi schimbe religia, Ecaterina a răspuns pre-
otului catolic: „Eu nu vreau să-mi murdăresc apa sfinţită din botez, m-am
născut în legea grecească, în aceaşi lege vreau să mor. Dacă pînă acum am
fost crescută în religie catolică şi am urmat-o, la aceasta am fost silită de po-
runca principelui; acestei porunci am fost datoare să mă supun. Acum însă
ca majoră, am scăpat de sub legea aceea şi mi s-a dat voie să aleg între cele
două religii. Deci, eu o aleg pe cea grecească, pentru că numai în privinţa
limbii ne deosebim de cea papistaşă.”
După stăruinţi îndelungate a reuşit în 3 septembrie 1825 să înlăture toate
piedicele şi să treacă de la catolicism la legea ortodoxă.7Despre soarta ulteri-
oară a vieţii sale, în lipsă de documente, nu se prea poate spune nimic sigur.

Anastasiu, copilul cel mai mic, îşi începe studiile elementare la şcoala gre-
co-valahă din Miskolc, apoi la gimnaziul catolic din acelaşi oraş, terminîn-
du-şi cursul superior al liceului la vîrsta de 18 ani, la gimnaziul călugărilor
piarişti din Pesta. La Pesta a locuit la unchiul mamei sale, bogatul negustor
Atanasie Grabovszky, care îşi avea locuinţa în apropierea gimnaziului piarist. În
casa acestuia gimnazistul Anastasiu ajunge să aibă primele contacte cu mai
mulţi intelectuali români de frunte din capitală ca: Petru Maior, Samuil Micu
Clain, Damaschin Bojincă, Dimitrie Ţichindeal, Moise Nicoară, Ştefan P. Nea-

362
Anastasia Şaguna

Andrei Şaguna

Miskolc în secolul al XIX-lea

363
goie, Teodor Aaron, Emanuil Gojdu, Eftimie Murgu, Petru Moaler Câmpeanu,
Andrei Mocioni, Constantin Lecca, Paul Vasici, Partenie Cosma, Zaharie Carca-
lechi, şi alţii. În 1826 se înscrie la Universitatea din Pesta şi în timp de trei ani
studiază filozofia şi dreptul. (Aici îl are coleg pe prietenul său de mai tîrziu, pe
Eötvös József. Ei probabil se cunoşteau de mai înainte, din timpul cînd au studi-
at împreună ultimele clase ale liceului catolic din Pesta.8). Tocmai la începutul
studiilor sale universitare a făcut şi el un pas însemnat, pe care îl făcuse şi
fraţii lui. Ca student de filozofie anul I, la 9 zile, după ce a împlinit vîrsta de
18 ani, la 29 decembrie 1826, s-a întors şi el în sînul bisericii strămoşeşti, dînd
o declaraţie foarte categorică. După multe tărăgănări şi diferite piedici, prin
decretul regesc din 2 septembrie 1828, i s-a îngăduit în sfîrşit şi lui Anastasiu
să revină la religia mamei sale. O comisie, întocmită ad hoc, îl provoca să ex-
plice. Şaguna a răspuns simplu şi fără posibilităţi de replică: „vreau să pot trăi
şi muri în religia în care m-am născut.”9

Cu multă bucurie şi pietate şi adîncă recunoştinţă îşi va aminti Mitropolitul

Şaguna de credincioasa sa mamă, care – în anii copilăriei şi ai adolescen-
ţei – îi lua de mînă şi mergeau împreună – cu prescura şi pausul subsuoară
– la praznicul Intrării în biserică (21 noiembrie), în biserica ortodoxă din
Miskolc, şi le spunea să-şi iubească credinţa şi să rămînă în Legea ortodoxă.
Consemnăm faptul că, în certificatul de şcoală a viitorului mitropolit
Andrei, se spune că el este de religie romano-catolică cu nota eminent la
religie şi limba maghiară. Dar în actul de revenire la Legea ortodoxă – la
vîrsta de 18 ani – Şaguna declară solemn că, deşi la gimnaziile crăieşti din
Miskolc şi Pesta, s-a ocupat în mod sîrguincios cu studiul religiei şi cunoaşte
principiile acestei religii, „convingerea intimă sau inspiraţia mă îndeamnă
să urmez sfintele precepte ale Bisericii greco-orientale. Doresc să trăiec şi să
mor în credinţa mamei mele, care-şi trage originea de la Hristos”.
Cu întoarcerea tînărului Andrei la Ortodoxie, la 29 decembrie 1826,
încetează dureroasa dramă a Anastasiei pentru viitorul fiilor săi. Aici se
sfîrşeşte drumul crucii pe care l-a urcat nobila mamă, vreme de 12 ani, între
1814-1826. Lupta eroică, devotamentul şi jertfa neprecupeţită a venerabilei
Anastasia n-au fost zadarnice. Subliniem că tot la dorinţa mamei sale, tînă-
rul Anastasiu studiază Teologia la Vîrşeţ, apoi se călugăreşte în 1833, luînd
numele de Andrei. Convinsă că şi-a făcut datoria de mamă creştină faţă de
copii şi de Legea străbună, Atanastasia Şaguna trece la cele veşnice în ianu-
arie 1836, la vîrsta de 51 de ani.10
În ziua de 17 ianuarie 1836 a fost înmormîntată de vestitul preot-scrii-
tor Ioan Teodorovici în cimitirul Kerepesi din Pesta, în cripta familiei Grabo-
vszky, unde peste cîţiva ani se sălăşluiră şi rămăşiţele pămînteşti ale copi-
ilor săi, Evreta şi Ecaterina. Ca un fiu credincios şi frate iubitor, episcopul
Şaguna aşează în anul 1849 la mormîntul lor o cruce de piatră cu această
inscripţie:

364
 Sigiliul companiei greco-
macedoromâne din Miskolc

Strada principală din Miskolc unde cele mai multe clădiri au fost construite de
macedoromâni

365
 Mult iubitei sale mame Anastasia
Prea preţuitului său frate Vreta
Şi dulcei sale surori Ecaterina
Ridică monumentul acesta
Andreiu Şaguna, Episcopul Ardealului 184911

Din biografia acestei mame minunate se vede că personalitatea excep-

ţională a marelui mitropolit Şaguna este legată organic de viaţa şi lupta ei.
Preocuparea Anastasiei Şaguna pentru educaţia religioasă era împărtăşită
de cei mai mulţi macedoromâni, în a căror concepţie ortodoxia şi naţiona-
litatea erau legate în mod inextricabil. Biserica nu era numai centrul vieţii
sociale şi culturale, ci, supuşi cum erau presiunilor de asimilare din partea
vecinilor lor mai numeroşi de alte credinţe şi naţionalităţi, ea era şi un scut
în spatele căruia ei îşi puteau păstra vechile lor tradiţii şi limba. Ei erau con-
vinşi că abandonarea ortodoxiei constituia doar un prim pas în procesul de
deznaţionalizare.12

ANEXE
1

Originea şi familia lui Andrei Şaguna (1808–1873)

Andrei Şaguna, prin origine, era „darul cel mai preţios adus neamului în-
treg de către românii de la Pind”, cum afirma cunoscutul om de cultură Ion
Simionescu, fost preşedinte al Academiei Române.
Strămoşii săi, alături de alte sute de macedoromâni, îşi părăsiseră lo-
curile natale, din cauza opresiunii otomane, stabilindu-se în Miskolc, în
nord-estul Ungariei.
Andrei Şaguna s-a născut în acest oraş la 20 decembrie 1808, numit
prin botez Anastasiu. Era al treilea copil al negustorului Naum, din familia
Şaguna, strămutată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea din înflori-
toarea aşezare Grabova, de lîngă vestitul oras Moscopole, din cauza masa-
crelor la care Macedonia fusese supusă lui Ali Pasa din Ianina.

Din Moscopole şi din zona adiacentă au emigrat marile familii macedoro-

mâne care au contribuit decisiv la cristalizarea activităţilor comerciale şi
bancare din Belgrad, Viena şi Budapesta şi, în ultima instanţă la renaşterea
sentimentului naţional românesc din Austro-Ungaria şi Transilvania. Fa-
milia Şaguna, Sina, Ucuta, Darvari, Caracaş, Mocioni, Gojdu etc. au adus
contribuţii majore atît pentru cultura şi civilizaţia popoarelor în mijlocul
unde s-au stabilit, cît şi ideii naţionale române.

366
Casa din Miskolc unde s-a născut Andrei Şaguna şi fraţii săi

Şcoala grecească din Miskolc unde au umblat fraţii Şaguna

367
În noua lor patrie, macedoromânii aduceau cu ei o lungă experienţă şi ca-
pitaluri pe care le-au valorificat rapid, devenind aproape pretutindeni un
factor catalizator al constituirii unei burghezii comerciale şi financiare. Co-
merţul le aduce mari beneficii materiale, ceea ce le înlesneşte posibilitatea
să acapareze o bună parte din traficul cu mărfuri dintre Imperiul Otoman
şi cel Habsburgic şi să cumuleze capitaluri importante. Se formează o pătu-
ră subţire dar potentă şi influentă a banului, care prevalîndu-se de puterea
sa economică, revendică drepturi naţionale. Influenţa lor a fost relevantă,
mai ales asupra populaţiei de la oraşe, unde au pus bazele comerţului. Ma-
cedoromânii stabiliţi pe aceste meleaguri nu s-au mărginit însă numai la
preocupările negustoreşti, ci au contribuit în unire cu negustorii greci, la
menţinerea şi întărirea Bisericii Ortodoxe. Multe biserici sînt clădite din
iniţiativa lor, înzestrîndu-le apoi cu icoane, clopote, odăjdii şi multe cărţi
sfinte. La sfîrşitul secolului al XVIII-lea pot fi enumerate 19 biserici şi capele
greceşti. S-au ridicat biserici la Oradea, Vác, Balassagyarmat, Zimony, Kar-
cag, Kecskemét, Léva, Miskolc, Bichiş, Ungvár, Pesta, Szentes şi Tokaj, iar
capele la Gyöngyös, Diószeg, Nagykanizsa, Sibiu, Sopron şi Nagyszombat.

În istoriografia română se menţionează, că în anul 1606, cîteva familii ma-

cedoromâne se aşează în oraşul Miskolc. Istoricii maghiari datează aşezarea
lor în acest oraş pe la sfîrşitul secolului al XVII-lea. Macedoromânii din
Miskolc erau originari din: Moscopole, Grabova, Lunca, Civara. Harnici şi
isteţi, devin negustori bogaţi. Obţin pe termen lung dreptul de a exerci-
ta comerţul cu amănuntul şi ambulant. În jurul anului 1720 se constituie
Compania comercială grecească din Miskolc. Membrii companiei vorbeau în
limba greacă şi aromână. Tot comerţul de vinuri şi de lemne din Ungaria, ca
şi exportul acestora, era în mîinile macedoromânilor din Tokaj şi Miskolc.
Acest export se îndrepta mai ales spre Polonia, şi mai ales în oraşul Poznan
şi Lublin. Unele familii aşezate în Miskolc au venit din Polonia ca mari ne-
gustori; fraţii Grabovszky, Atanasie Mutovszky, Naum şi Evreta Şaguna, unul
Circu-Kasakovici alături de mulţi alţii cari – nu se ştie din ce motive – s-au
stabilit în Ungaria, mai cu seamă la Pesta şi Miskolc, probabil, ca să diri-
jeze mai bine de aici exportul. Aveau legături comerciale cu Viena, făceau
comerţ de cereale şi vite, frecventau bîlciurile şi tîrgurile din Viena, Pesta,
Nagyszombat şi Debrecen, fiind prezenţi şi la tîrgurile săptămînale în loca-
lităţile din Hegyalja. Comercianţii greci de aici erau foarte bogaţi. Au închi-
riat şi ridicat în centrul oraşului circa 200 de clădiri imobiliare, magazine.
Mai toate magaziile, cafenelele, băcăniile, pivniţile de vin, erau în mîna lor.
„La Mişcolţ e o puternică colonie macedoromână. În preajma anului
1730 se găseau în acest tîrg din nordul Ungariei aproape 300 de negustori
aromâni cu familiile lor. Aici, ei aveau cercul lor aparte, şcoala şi biserica lor.
Oameni înstăriţi şi buni credincioşi, ei au clădit cu cheltuiala lor, la Mişcolţ,
una din cele mai frumoase biserici ortodoxe române din ţara ungurească.

368
 Biserica Ortodoxă din Miskolc ridicată de colonia macedoromână unde a fost botezat
Andrei Şaguna şi fraţii săi, Ecaterina şi Evreta

Evanghelier (1810) în Muzeul Ortodox din

Iconostasul Bisericii Ortodoxe din Miskolc Miskolc

369
 Sunt mîndri şi zeloşi de originea şi trecutul lor. Statornici în legea stră-
moşească, întreprinzători şi chibzuiţi, păzesc cu sfinţenie tradiţia şi obice-
iurile de acasă şi nu se amestecă cu neamuri străine.
Vorbesc mereu cu duioşie de patria îndepărtată. Icoana Moscopolei e
vie în mintea lor. Bătrînii povestesc o grămadă de lucruri minunate asupra
acestei cetăţi vestită în toată Peninsula Balcanică şi restul Europei.
Din gura lor, copiii află cu uimire că, hît departe, la hotarul dintre Ma-
cedonia şi Albania, a fost nu de mult un oraş cu 60 mii locuitori, cu aproape
70 de biserici, cu şcoli înalte, cu oameni învăţaţi şi lume înstărită. Era atîta
bogăţie, belşug şi strălucire, încît femeile umblau cu pantofi împodobiţi „cu
flurii” şi se slujeau de mături care aveau mînerele aurite.
Urma apoi povestea tristă a vremurilor de bejenie, cînd întreg ţinutul
Moscopolei a fost prefăcut în ruină.
Rînd pe rînd au fost distruse Nicoliţa, Linotopea, Nicea, Lînca, Grabo-
va, Sipisca, Bitcuchi şi celelalte sate care se găseau în calea năvălitorilor.
Din aceste locuri uimitor de frumoase au coborît dînşii, mînaţi de nevoi
şi de restriţe, înfruntînd urgia la fiecare pas.
Copiii ascultă cu ochii holbaţi, de parcă ar fi o poveste.
În acest mediu Macedonian, asupra căruia pluteşte umbra Moscopolei,
a crescut şi s-a dezvoltat Andrei Şaguna.”(…)

În 1823, Şaguna a părăsit pentru totdeauna oraşul natal Miskolc şi s-a mu-
tat la Pesta pentru a locui cu familia Grabovszky. A urmat gimnaziul catolic
superior la piarişti pe care l-a absolvit în 1826, ca al şaptesprezelea într-o
clasă de 103 elevi, obţinînd aprecieri deosebite pentru rezultatele la „teolo-
gie”, se înţelege romano-catolică, precum şi „limba maghiară”. Diploma îl
prezenta ca fiind de naţionalitate maghiară şi religie catolică. În realitate,
devotamentul său atît pentru ortodoxie cît şi pentru tradiţiile naţionale ale
familiei sale a rămas ferm în ciuda instruirii sale intense în teologia ro-
mano-catolică şi a folosirii constante a limbii maghiare.
Acasă, mama lui s-a ocupat de formarea sa religioasă şi, neutralizînd
efectele instrucţiei formale în catolicism, l-a învăţat să respecte învăţături-
le morale ale ortodoxiei şi a aprofundat aprecierea lui pentru frumuseţea
ei liturgică. Copiii Anastasiei Şaguna au primit educaţie catolică, dar fiind
împreună cu ei, mama lor a ştiut să exercite asupra educaţiei o influenţă sta-
tornică şi mult mai hotărîtoare, decît catolicii. Mitropolitul Şaguna îşi aducea
şi la bătrîneţe cu drag şi cu recunoştinţă aminte, cum în vîrsta copilăriei cînd
frecventa şcoala catolică din Miskolc, mamă-sa îl învăţa acasă rugăciunile
străbune şi cum îl trimitea duminica şi în zile de sărbători cu prescuri la bise-
rica ortodoxă pentru ridicarea căreia au jertfit amîndoi bunicii lui, atît Evreta
Şaguna cît şi Anastasiu Mihail Muciu. (…)

Singura informaţie precisă despre efectul renaşterii macedoromâne asupra

370
Andrei Şaguna

Crucea Anastasiei Şaguna şi a

copiilor săi Evreta şi Ecaterina din
cimitirul Kerepesi din Budapesta

371
lui Anastasiu Şaguna ne provine de la Nicolae Popea care relatează faptul
că Şaguna a început studierea sistematică a daco-românei la îndemnul un-
chiului său. Nu se ştie precis dacă în familia comerciantului macedoromân
Naum Şaguna din Miskolc se mai vorbea limba română. (…)

După reînfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe Române din Ardeal şi Ungaria, în

senatul României s-au rostit frumoase cuvinte de apreciere şi recunoaştere a
meritelor lui Şaguna: „Acel Şaguna, acel episcop astăzi mitropolit străluceş-
te ca un luceafăr al ortodoxiei, care a cîştigat naţiunii sale de peste Carpaţi
dreptul, după care am vărsat lacrimi secole întregi, şi care în fine a cîştigat
pe cel mai mare dintre toate, autonomia bisericii române de acolo. Toate
aceste prin activitatea sa, prin pietatea sa, şi învăţătura clerului şi a poporu-
lui, pe care îl păstoreşte cu cuvîntul înţelepciunei.”
În stăruinţele sale de a asigura viitorul Mitropoliei române prin legea
specială din 1868, l-a ajutat mult pe Şaguna şi prietenul său baronul Eötvös
József, care era pe atunci ministru de culte şi trăia în bună prietenie cu noul
mitropolit. O dovadă a acestei prietenii este şi scrisoarea lui Eötvös din 16
ianuarie 1870, în care îi scrie lui Şaguna, că nimic nu doreşte mai mult decît
să aibă ocaziune a-i arăta simţămintele de simpatie şi alipire faţă de dînsul.
Apoi adaugă: „Dumnezeu să te ţină şi pe tine ani îndelungaţi, spre binele
patriei şi spre gloria neamului tău, şi să-ţi dăruiască în zilele bătrîneţelor
tale, ceea ce e mai preţios decît orice recunoştinţă şi glorie: conştiinţa, că
toate năzuinţele tale nobile vor produce roadele dorite.”

Cu alegerea sa ca membru de onoare al Academiei Romane (1871), Andrei

Şaguna îşi vede încheiată opera pentru care luptase o viaţă. La 16 iunie
1873, Mitropolitul, împăcat cu sine, îl chema la el pe vicarul Nicolae Popea
şi, înainte de a muri la orele 6 dimineaţa, îi spuse: „Cu mine e gata, Nicolae!
Ce va vrea Dumnezeu! Toate sînt in ordine. Fiţi pe pace, aveţi-vă bine, nu vă
sfădiţi!”31 A murit întristat de neputinţa românilor de a fi într-o simţire, o
voinţă şi un gînd, de aceea ultimul său cuvînt, testamentar, a fost: Trăiţi în
pace, nu vă învrăjbiţi.
A dispus să fie înmormîntat la Răşinari, fără pompă, fără discursuri iar
serviciul divin să fie săvîrşit de un popă sătesc.

Sterie Diamandi scrie: „Departe de tot, la Grabova, un sat în preajma Mosco-

polei, se găsesc mormintele strămoşilor lui Şaguna.
În cimitirul Kerepesi din Budapesta se găseşte o piatră funerară al ma-
mei sale şi a fraţilor săi.
Iar în liniştea de la Răşinar odihnesc osemintele aceluia care s-a trudit
aşa de mult pentru ridicarea neamului său.
Numai simpla înşirare a locurilor unde se găsesc risipite mormintele
unei singure familii, arată tragedia neamului românesc din Macedonia.

372
 Soarta a vrut ca la temelia renaşterii naţionale din Ardeal, să intre jertfa
celui mai însemnat oraş din Macedonia.
E o mare mîngîiere gîndul că de pe urma ruinei Moscopolei, cel puţin
neamul românesc s-a ales cu un cîştig.
Fiul Grabovei doarme liniştit la Răşinari; deşi departe de pămîntul pa-
triei sale, are nespusa mulţumire că se odihneşte în ţarînă românească.”

După moartea lui Andrei Şaguna s-a scris mereu despre multiplele aspecte
ale activităţii sale, mai cu seamă despre cele bisericeşti, culturale şi naţio-
nal-politice. Cel mai apropiat om al său, episcopul Nicolae Popea scria despre
el: „…avea o minte foarte ageră; cuprindea lucrurile la moment; de multe
ori nici nu-l asculta pe om pînă la sfîrşit, că-l întrerupea cu vorbele: Te pri-
cep! Judecata-i era clară, matură, serioasă în toate lucrările fără deosebire,
încît părerea lui avea mare trecere la bărbaţi, ca şi la locurile cele mai înalte.
Memoria lui era extraordinară. Îşi aducea aminte de cele mai îndepărtate
timpuri, de întîmplări care se petrecuseră de mult, istorisîndu-le ca şi cum
ar fi fost din timpul cel mai apropiat. Adeseori cerea acte vechi oficioase din
arhivă, spunîndu-le numărul şi, de multe ori, chiar data lor. (…) Şaguna era
omul care ştia să se adapteze situaţiilor şi posibilităţilor. În biserică era omul
bisericii; după chemarea sa monahală era călugăr, după cea arhierească era
arhiereu; în societate era om de lume, în politică era om de stat.” Despre el
ministrul Eötvös József a afirmat: „Şaguna are minte cît o jumătate de ţară”.
În 1904 Nicolae Iorga făcea o constatare impresionantă: „Puţine nume
sunt aşa de populare în Ardealul românesc ca al lui Andrei Şaguna. Chipul
lui, cu ochii strălucitori şi larga barbă răsfirată e în mintea tuturora şi-n
conştiinţa generală a intrat faptul definitiv că acest maiestuos bătrîn a fost,
de pe scaunul său de arhiereu, un cîrmuitor de oameni şi un îndreptător al
vremurilor…” Eötvös scria despre prietenul său: „Şaguna nu a murit ca să
înceteze a trăi, ci a murit ca să trăiască mai glorios, să trăiască în veci.”

Descendent al macedoromânilor din preajma Moscopolei, Andrei Şaguna

a fost un om providenţial, diplomat şi negociator fără pereche în istoria
Transilvaniei. A fost conştient de chemarea sa, cuvîntarea rostită la Carlo-
viţ, cu ocazia instalării sale ca episcop, nu lasă nici o urmă de îndoială în
această privinţă. În clipa solemnă a învestirii el declară în faţa tuturora: „Tu,
Doamne ştii, că către scopul meu a alerga doresc: pre românii transilvăneni
din adîncul lor somn să-i deştept şi în voe către tot ce-i adevărat, plăcut şi
bun să-i trag”. El şi-a urmărit scopul propus cu luciditate, perseverenţă şi
pricepere deosebită. Activitatea sa în istoria Bisericii Ortodoxe Române din
Transilvania şi Ungaria e una de temelie.

[Maria Berényi, Originea şi familia lui Andrei Şaguna (1808–1873), In. Re-
vista telogică”, Sibiu, 2009, nr. 1, p. 34–48.]

373
 2

Colonia macedoromână din Miskolc şi familia Şaguna

(…) Între companiile greceşti din Ungaria erau relaţii şi familiare, nu numai
de comerţ. Grecii se căsătoreau între ei. Macedoromânii din Miskolc s-au
căsătorit cu semenii lor din Pesta, Eger, Buda, Polonia, Ungvár, Tokaj, Ora-
dea, Gyöngyös, Vác, Balassagyarmat. Era o rudenie de alianţă între familiile
Sarpe, Suka, Pataki, Kilica, Popa şi Popovici. (Aceste informaţii sînt luate din
matricolele căsătoriţilor vol. 1. care cuprinde perioada (1728–1863). Din
anii 1830 găsim căsătorii mixte în rîndul macedonenilor din Miskolc.

Comercianţii greci de aici erau foarte bogaţi, circa 200 de clădiri imobilia-
re, magazine au închiriat şi ridicat în centrul oraşului. Mai toate magaziile,
cafenelele, băcăniile, pivniţele de vin, erau în mîna lor.

Mulţi făceau negoţ „în tovărăşie”. Aceste asociaţii trebuiau să fie declarate
în faţa companiei. Datorită specificului comerţului exercitat de negusto-
rii companişti (aduceau mărfuri orientale pe care le preluau din anumite
localităţi din Imperiul Otoman, deci trebuiau să parcurgă distanţe mari),
pentru o mai bună organizare a tranzitului de mărfuri spre Europa Cen-
trală, atît pentru transport, cît şi pentru vînzare, au simţit nevoia asocierii.
Macedoromânilor din Miskolc comerţul le aduce mari beneficii materiale.
De multe ori au ajutat oraşul cu împrumuturi şi binefaceri.
Fiind înstăriţi ei aveau cercul lor aparte, şcoala, spitalul şi biserica lor.
Epoca de înflorire a coloniei se poate data pe perioada 1770–1830. Erau
dinastii de comercianţi, ca: Pilta, Gerga, Dadányi, Pompéri, Xiffkovics, Levan-
dovszky, Ghiga, Pescariu şi Pataki.
Multe amănunte despre viaţa lor se află în aşa numite Kondice. Se găsesc
două volume (1721–1752; 1721–1793) în arhiva oraşului Miskolc. Aceste
manuscrise cuprind procese-verbale ale tribunalelor companiei, ale alegeri-
lor de juraţi, obligaţii financiare către magistratura oraşului etc.
Ca supuşi străini, comercianţii macedoneni din Ungaria, stăteau sub un
regim special, deosebitor de al celorlalţi locuitori ai ţării. Şi deoarece prin
îndeletnicirea lor de comercianţi erau folositori şi altora, li s-au creat condi-
ţii speciale, de ocrotire, asigurîndu-li-se posibilităţile de aş purta meseria.
Acest aranjament avea un caracter privilegial. Cetăţenii oraşului Miskolc au
manifestat îngrijorare faţă de numărul tot mai mare a negustorilor greci,
care acaparau un tot mai mare capital în mîinile lor. Locuitorii oraşului îi
porecleau, datorită acestei comportări, conducerea companiei în 1812 adre-
sează o plîngere către magistratul oraşului.

În jurul anului 1700 macedonenii din Miskolc şi-au întemeiat o capelă în

374
centrul oraşului (str. Piatz ) azi Széchenyi nr. 12. cu hramul Sf. Naum. Pri-
mul paroh a fost Bendellasz Evratiosz, care a slujit timp de 60 de ani (1726–
1786). Uneori se afla aici şi un capelan pe lîngă preot. Prin anii 1746 e efime-
riu (epitrop) aici moscopolitul Constantin ieromonahul. Acesta e bărbat cult
şi foarte bun teolog, după cum mărturiseşte lucrarea sa religioasă editată
de el însuşi în patria sa, unde poate el e cel dintîi care a introdus şi tipogra-
fia. Bibliograful Zaviras spune despre el „că fost arhimandrit al mînăstării
Sf.Naum, situată în apropierea Voscopolei; bărbat pios, respectabil şi foarte
virtuos, a fost efimeriu al ortodocşilor din oraşul Miskolc”. Capela ortodoxă
din Miskolc în 1782 a fost vizitată de ţarina Caterina II. Ea a donat o icoană
aurită ilustrînd pe Fecioara Maria.

Registre matricole de naştere există din 1726, în acestea găsim nume ca:
Gherca A. Pati Atanas, Anastas Mihail Ghica, M. Giupan, G. Guriciu-Gu-
riţu, George Gramba, Nastu Grabovsky, Atanas al Druia Stiria, Anastas G.
Guriţ, Nicola Şaguna, Atanas al Druia Şuca, Anastasie P. Ciuhadariu, Adam
al lui Mitra Ciacu, Ioan Dimitri, Anastas N. Şaguna, Anastas Vruşu Duru-
ţa, Alexi Didoni, Gherga Lina Naum Kozmiski, Anastasie Mihail Zubanu,
Atanas Nuşa, Atanas Chileafa, Atanas Ioan Dimcea, Mihale Dova, Anastas
Dim. Ciacu, Adam D. Ciacu, Anastas Nastradin, Anastasie Nastu Cruşo-
veanu, Atanas Ioan Pamberi, I. Dimcea, I.Giupanu, Anastasiu Mihai Muciu,
Anastasiu Başkigiu, Anastasiu Linti, Anastas Ciobanu, I. Caludi, Ambrosiu
Livădaru, Vretu Chiria Simcea, Nicolae Şiarpe, Caravlahu de la Ungvari,
Constantin Apostolovici, dascăl Naum Mihale Mociu, R. Fantazi, Ana Nic
Mandua, N. Papa, Mihail Şişia, Pescari, G. Nicolau, Campomare, N. Iancu
Ciuciu sau Giugiu, I. K. Romeu, G. Naum Dona, Procop Dursa, Procop Poli-
zu, Pihti Vretu, Nicolau Coliciu, Dimcea Mucule, Dim. Şimşia, Dimitrie Pu-
lizu, Dimitrie Gunca, D. Coca, D. Diamandi, Dimos Oparacu, Demitrie Pil-
ta, Nastu Ceambicu, Mihai Ndona, G.Cioba, Marcu, Nastu Bartimi, Dimcea
Muculi Bratu, Ştefu Roza, Nicolae Cartită, Em. Mih. Docia, Nacia Pustinici,
George Balan, Gh. Macali, Georg Dadane, Ion Şuca, Ilia Mih. Nişca, C.Pata
Coste Presuca, Const. N. Cata, Naum Papamihale, Mitru Luca, Mih. Nişca,
Nicu, Manole Castorian, Vintacovisci, Ar. Belaski, Ilr. Chiuşia, Mih. Chiosa,
Thed. Ţupată, Nanu Lazăru, Naum Rizia, Const Deft. Foca, Nic. Ţărţărachi,
Naum Ţiţiri, G. Ciomba, Nicolae Boiagi, Ştefan Duşi, Papamihali Călughe-
ru, Pavlu Mărgărit, I. Pulovcshi, Mih. Nastu Veliu, Con. I. Churciu, M. Du-
motrovici, Nauni D. Liveri, Costa Plyasca, G. Cuşculuri, Ilia N. Leru, Mihai
Calai, Ioan Lacomi, Anastasi Gorgumi, Ambrosie Livandovscki, etc.

După ce biserica, clădită de obştea românilor macedoneni la începutul aşe-

zării lor în Miskolc, s-a învechit şi s-a stricat, ei se pregăteau să-şi construias-
că una nouă, mai frumoasă şi mai încăpătoare. În 1784 o comisie formată
din credincioşii Gheorghe Pataky (preşedinte) Francisc Iancovici, Mihai Pilta,

375
Demetriu Pilta, Toma Pescariu înaintează o cerere împăratului Iosif II, pentru
a li se permite să-şi ridice o biserică nouă. În acelaşi an împăratul a încuvi-
inţat cererea macedoromânilor ortodocşi din Miskolc. În 1785 s-au apucat
de zidire, construcţia a durat pînă în 1806 sub conducerea arhitectului Ioan
Adami. Biserica a fost zugrăvită de către Theodosim Ianinka. În 1791 a fost
sfinţit iconostasul, care e cel mai frumos şi mai mare în Europa-Centrală.
Are o înălţime de 16 m şi mai mult de 87 de icoane sînt pictate de către pic-
torul vienez Antoniu Kuchelmeister. Tot de acest maestru sînt zugrăvite în
1807 şi frescele interioare.
Biserica, care e una din cele mai frumoase biserici ortodoxe din Unga-
ria, a fost sfinţită în 1806 de către episcopul din Buda Dionisios Popovici. Pe
faţada bisericii ortodoxe din Miskolc în semn de amintire s-a pus o inscrip-
ţie, în greceşte, pe care scrie:” Această biserică a Sfintei Treimi s-a întemeiat în
1785 pe timpul puternicului Iosif II, regel Ungariei, şi s-a isprăvit în anul 1806,
pe timpul puternicului împărat Francisc II, regele Ungariei, cu cheltuiala fraţilor
valahi din Macedonia”. În cazul coloniilor greceşti din imperiu, în toate privi-
legiile şi actele numeroaselor lor comunităţi bisericeşti era vorba de greci şi
vlahi „Griechen und Walachen”, iar în înscripţia de pe biserica din Miskolc,
era vorba numai şi numai despre vlahi.
Biserica este construită deci cu cheltuiala macedoromânilor, figurînd
printre primii donatori: Ioan Apostolovici, Mihai Ambruş, Teodor Bucio,
Teodor Bratone, Mitre Ciacu, George S. Capri, Adam Czinczifa, Toma Cetiri,
Ioan Csuka, Petru Ciuhadaru, Gheorghe Csoba, Ioan Dohna, Ioan Demşa,
Martin Diamandi, Naum Dadán, Gheorghe Davidovici, Mucutici Demiţa,
Gheorghe Dona, Naum Doda, Naum Demşa, Vzetovsky Demşa, Adam
Czinczifa, Camil Dumşa, Panaiot Diamandi, Demetriu şi Ioan Durza, Ni-
colae Durza, Toma Florian, Naum Ghindali, Adam Gerga, Toma Grabovsky,
Gheorghe Gerga, Mihai Gerga, Naum Gojdu, Kristóf Haris, Nicolae Ioano-
vici, Francisc Ioanovici, Ioan Jakumi, Demetriu Jankocs, Mihai Kállai, Ni-
colae Kalota, Constantin Spiridon, Anastaziu Capmare, Iosif Crişin, Naum,
Toma şi Gheorghe Cosmischi, Teodor Kjurczi, Gheorghe Capmare, Teodor
Cheptinar, Mihai Muciu, Petru Meszjári, Francisc Malageţ, Demetriu Mucu-
lovsky, Pavel Margaret, Nicolae Manula, Ilie şi Mihai Niska, Mihai Ozun,
Gheorghe şi Toma Olasz, Dimitrie Pilta, Mihai Pilta, Evreta Şaguna, Ladis-
lau Pécsi, Toma Pescariu, Ştefan Pova, Naum Mihai Pap, Toma Puştenica,
Gheorghe Pataki, Ioan Pomperi, Gheorghe Pova, Naum Pescariu, Naum şi
Toma Russi, Toma Raici, Gheorghe Roja, Demetriu, Francisc şi Nicolae Şaguna,
Nicolae Şiarpe, Anastas Nicolae Şiuca, Toma Sofronie, Teodor Ştyria, Toma
Szenthé, Petru Staioviciu, Toma Trandafil, George şi Nicolae Tricupa-Cos-
mischi,Toma Uzony, Ştefan Visnovszky, Adam Vzetovszky şi Mihai Jupan.

La Miskolc găsim nume ca: Grabovszky, Muciu, Şaguna, Diamandi, Roja,

Boiagi, Pescariu, Ghica, Gojdu, Mocioni, etc. Aceste nume de familii se gă-

376
sesc şi în sînul coloniei din Pesta. Acest fapt dovedeşte legăturile strînse de
rudenie între cele două colonii macedoromâne. Deák Ferenc, a fost nepot al
lui Deák Péter, colonel de husari şi fiul lui Gábor. El se trage din strămoşi
cari au purtat în Macedonia numele de „Pescari”. Avea relaţii prieteneşti cu
Emanuil Gojdu, macedoromân şi el de origine.

În sînul coloniei din Miskolc s-a aşezat şi a făcut negoţ unul Mihail din
familia Mocioni, care a avut ca soţie pe Ecaterina, fiica lui Ioan Mocioni şi
mama iluştrilor fraţi Alexandru şi Eugen Mocioni.

În decursul anilor au preoţit aici: Constantin Vulpe, Gheorghe Popovici,

Emilian Margó, Gh. Theodorovici, Emil Iancovici, Aurel Moţ, Constantin
Popovici.

După 1830 macedoromânii din Miskolc se asimilează în mod accelerat.

Credincioşii bisericii sînt tot mai puţin la număr. În 1896 erau 45 de cre-
dincioşi. În 1907 încă servea preot român în persoana lui Aurel Moţ, efi-
meriu era un Ardelean, iar cîntăreţ A. Milea originar din Moscopole. Toată
comunitatea se reduce la abia 37 de membri. După primul război mondial
activitatea religioasă a sistat. Din 1949 biserica din Miskolc funcţionează
ca biserică ortodoxă maghiară. Aici s-a instalat Muzeul Ortodox Maghiar,
unde găsim relicve, obiecte de cult, care arată trecutul şi prezenţa diasporei
aromâne din Ungaria. (…)

Membrii coloniei macedoromâne din Miskolc, asemănător altor colonii, au

donat pentru cultura românească, au avut activităţi filantropice, şi s-a ridi-
cat din sînul ei mai multe personalităţi de seamă.
Negustorul de vinuri, marele mecenat şi iubitor de artă şi ştiinţă din Mis-
kolc, George Tricupa Cosmischi, în 1770, pe spezele sale la Veneţia scoate cartea
scriitorului aromân Theodor Cavallioti din Moscopole intitulată „Protopiria”.
Aceasta este prima carte care oferă informaţii asupra dialectului macedoro-
mân. Lucrarea scoasă în tipografia lui Antonie Bartoli, e un fel de cărticică
pentru clasele elementare, scrisă în greaca modernă. Cartea are 104 pagini
şi conţine tot felul de rugăciuni, bucăţi din biblie cu un vocabular din 1170
de cuvinte greceşti, traduse în limba aromână şi albaneză. „Pe pag.3 se află o
scurtă prefaţă fără interes. Pe pag. 40 gravură de lemn reprezentînd Sf. Trei-
me, pag. 5–12 un abecedar grecesc. Pag. 12 o gravură reprezentînd pe Maica
Domnului cu copilul Isus. Vocabularul se află pe pag. 13–59 pe trei coloane
în ordinea alfabetică a cuvîntului grecesc, în coloana a doua sunt cuvintele
macedoromâne, iară în a treia cele albaneze. La sfîrşitul vocabularului pre-
cum şi la pag. 60 şi 80 se află alte gravuri. De la pag. 61 înainte se află o ru-
găciune grecească, învăţături, adagii şi rugăciuni, numerele greceşti şi cifrele
arabe, tabla înmulţirii şi, în fine, un abecedar latin.”

377
 Însemnătatea acestui vocabular, pentru cunoaşterea dialectului aro-
mân, a fost apreciată prima dată de savantul german Johann Thunmann, pro-
fesor la universitatea din Halle, care l-a şi publicat în lucrarea sa „Untersuc-
hungen über die Geschichte der Östlichen europaischen Völker”, Leipzig, 1774.
Thunmann dă informaţii despre activitatea lui Cavallioti, protopopul din
Moscopole, pe care îl numeşte cel mai învăţat dintre aromâni.24 Părerea lui
Zaviras e, că Cavallioti e un »gramatic« genial.
Cavallioti a fost profesor şi protopop în Moscopole. Ca predicator şi om
învăţat a călătorit mult, a ajuns şi în Germania, Ungaria şi Veneţia. „Aci e
locul de a spune, că niciodată contactul dintre Aromânii înstrăinaţi şi cei
rămaşi la vatră n-a încetat. De două sau patru ori pe an veniau din diferite
centre aromâneşti cărvănari şi întîlniau pe conaţionalii lor din străinătate,
cărora le înmînau scrisorile şi darurile de la cei de acasă, şi cărora le împăr-
tăşiau întîmplările de tot soiul. La întoarcere cărvănarii duceau cu sine atît
pe cei cari doriau să-şi revază locurile natale, cît şi banii şi celelalte obiecte
încredinţate lor de cei înstrăinaţi pentru scumpii lor de acasă. Obiceiul cu
felul acesta de cărvănari a încetat de cîteva decenii numai, de cînd căile de
comunicaţie au devenit atît de lesnicioase şi sigure. Printre cărvănari vedem
deseori mergînd şi cîte un preot cu misiunea de a umbla prin toate localită-
ţile, unde se află aşezaţi consăteni, fie ca să le mişte sufletul, cînd încetau de
a-şi mai reaminti de datoriile către rudele lor în lipsă, fie ca persoane mai de
încredere, pentru scumpele daruri trimise de cei înstrăinaţi. Unor astfel de
călătorii datorim prezenţa lui Theodor A. Cavallioti la Mişcolţ [subl.n.], atît
atunci cînd prin îndemnul lui G. Tricupa compune şi tipăreşte vocabularul
greco-româno-albanez, cît şi mai tîrziu, cînd îl vedem figurînd printre abo-
naţii scrierii lui Rosa…”
La sfîrşitul lucrării sale „Măestria ghiovăsirii româneşti cu litere latineşti,
care sînt literele Românilor ceale vechi”, apărute în 1809 la Buda, Gheorghe Roja,
dă o listă a prenumeranţilor aromâni din oraşele din Austria, Ungaria, Ro-
mânia şi Bulgaria. La p. 152, ca abonat îl găsim pe Gheorghe Tricupa Cos-
mischi, alături de Naum Cosmischi (Miskolc), probabil frate sau rudă de al
lui. La p. 153. găsim Vasili Pescaru tot din Miskolc. Numele familiei Şaguna
apare cu pronunţare aromânească: Şăgune, în: Gheorghi Dimitri Şăgune,
Vreta N. Şăgune, Gheorghi Vreta Şăgune, Ioan Şăgune, Naum Şăgune, toţi
din Miskolc p. 153. „Şăgune” (haină de lînă de culoare albă sau neagră”.
Mihail Boiagi în 1813 la Viena publică „Gramatica română sau macedo-ro-
mână”. Şi el dă o listă despre persoanele la care se pot face abonamentele şi
anume: Buda – Gheorghe M. Ciapa; Miskolc – Naum M. Dona; Pesta – Ghe-
orghe Muciu.
Din rîndul coloniei din Miskolc amintim pe Ioan Pompery (1819–1884)
care era avocat, în timpul revoluţiei din 1848 era deputat. Îi apar scrieri
beletristice, din 1857 e membru al Academiei Maghiare. (Dintre macedoro-
mâni, Gheorghe Ioanovici de Dulău (1821–1909), secretar de stat şi colabo-
rator al lui Şaguna, a fost membru al Academiei Maghiare.)

378
 Printre „fraţii români” care au sprijinit clădirea bisericii din Miskolc sînt
menţionaţi şi Evreta Şaguna, bunicul dinspre tată şi Anastasiu Mihail Muciu,
bunicul dinspre mamă a viitorului Mitropolit al Ardealului, Andrei Şaguna.
Şi astăzi în biserica din Miskolc, Sfînta Masă din Altar poartă o inscripţie:
„dăruită de Evreta Şaguna”. (…)

[Maria Berényi Colonia macedoromână din Miskolc şi familia Şaguna, In: „Sim-
pozion”, Giula, 1998, p. 15–35.]

Saguna András (Miskolc, 1809. – Nagyszeben, 1881.)

Mecedóniai-vlach, vagyis bevándorló görög kereskedőcsalád gyerekeként

született. Iskolai tanulmányait a helyi görög iskolában végezte, majd Pes-
ten folytatta, ahol jogot és bölcseletet tanult. 1829-ben belépett az egyházi
rendbe, Versecen elvégezte a teológiát, s itt később tanár is volt. Egyben
az ortodox püspök udvari papja lett. 1833-ban szerzetesi fogadalmat tett,
eredeti nevét megváltoztatta. (Anasztáz helyett András lett.) Az egyházi hi-
erarchiában gyors volt az előre menetele: 1834-ben diakórus, 1835-ben pro-
todiakónus, 1837-ben sincellos, 1838-ban pedig protosincellos lett. Később
a szerb érsek Stratomirovics titkára és a karlócai szeminárium tanára lett.
1842-ben már egy dúsgazdag zárda apátja, 1845-ben teológiai tanár és a Ko-
vil-zárda prépostja. Még nem volt 40 éves, amikor erdélyi román püspökké
szentelték (1848).

A szabadságharc alatt csatlakozott a szerbek magyarellenes mozgalmához,

de saját egyháza szempontjától hasznos és fontos tevékenységet fejtett ki.
Az iskola és művelődésügy területén végzett munkájának fontos eseménye
volt a brassói román főgimnázium megalapítása (1851), majd Nagyszeben-
ben egy nyomda létrehozása (1852). A következő évben politikai napilapot
indított, amely egyben a nagyszebeni metropolita hivatalos lapja is volt.
Fontos dátuma életének az 1864-ik év, amikor elszakadt a szerb egyház-
tól, s ő maga a magyarországi és erdélyi összes románok metropolitája lett.
1865-ben mint egyházi főméltóság a Kolozsváron tartott gyűlésen kérte
Erdély különválását, elkülönítését Magyarországtól. Munkásságát nemcsak
Bécsben az osztrákok ismerték el, (1852-ben bárói rangot kapott), hanem
Bukarestben a románok is. 1871-ben az Akadémia tiszteletbeli tagjává vá-
lasztották. Még ugyanebben az évben elkészítette végrendeletét, amelyben
minden vagyonát és a saját pénzén felállított nagyszebeni nyomdáját is
egyházára hagyta. Egy évtizeddel később halt meg Nagyszebenen.

379
Fő munkái: Compendin de dreptulu cononicu alu unei santei sabornicesci si
apostolesci bisenci. Nagyszeben, 1868. Ebben a kötetben felsorolja mun-
kásságát, amely 67 saját és fordított művet tartalmaz, s ezeket mind 1852
után saját nyomdájában, Nagyszebenben adták ki.

Irodalom: Szendrei János: Miskolcz város története és egyetemes helyirata,

Miskolc, 1911. V. k. 339-341. pp.

[Dobrossy István, Miskolc írásban és képekben 10., Miskolc, 2003. p. 118]

Viaţa unei mame credincioase – Anastasia Şaguna

(…) Poporul nostru, ştiind cât de scumpă şi de hotărîtoare este grija mamei
pentru viaţa orişicui, când vrea să laude pe un om vrednic, se mulţămeşte
a-i zice în graiul pilduitor al Sfintei Scripturi: „Fericit este pântecele, care
te-a purtat, şi binecuvântat sânul, ce ai supt“. Vrea să spună Românul prin
pilduirea aceasta, că sămânţa cea bună a tuturor pornirilor şi învăţăturilor
folositoare se revarsă asupra oamenilor vrednici mai cu seamă prin creşte-
rea şi îngrijirea aleasă a unor mame înţelepte.
E foarte adevărat, că învăţăturile, pe cari le sădeşte mama în sufletul co-
pilului, sunt cu mult mai trainice decât cele împărtăşite prin şcoli. Câtă vre-
me din acestea multe se spulberă si se scutură deodată cu pulberea şcoalei,
cele dintâi rămân adânc întipărite în minte şi, fiind împreunate cu aminti-
rile dulci şi curate de la vatra părintească, niciodată nu se vor stinge cu totul
din inimile simţitoare.

Despre mama unui om mare vrem s-aducem vorba în paginile acestea, des-
pre Anastasia Şaguna, care a dăruit neamului românesc pe unul dintre cei
mai luminaţi povăţuitori, iar bisericei noastre strămoşeşti pe cel mai mare
legiuitor al ei: pe Mitropolitul Andreiu Şaguna.
Mulţi Români din Macedonia şi-au părăsit în veacurile trecute vetrele
străbune din cauza prigonirilor cârmuirii turceşti, care le năpăstuia traiul
şi nu-i îngăduia nici să se roage lui Dumnezeu în limba lor. Fiind oameni
harnici şi pricepuţi aceşti Români drept-credincioşi, după ce luaseră toiagul
pribegiei în mână, se aşezară cu familiile lor prin oraşele mai mari ale Un-
gariei şi Austriei, purtând negoţ întins şi făcând rost de bunăstare materială.
Dar, ori unde ar fi fost ei aşezaţi şi oricât de bine le-ar fi mers treburile,
nu-şi uitau niciodată de fraţii lor rămaşi acasă în suferinţă, sub ploaia de
asupreli păgâneşti. Din prisosul agoniselii lor trimeteau şi acestor oameni
necăjiţi ajutoare.
Pe de altă parte, cei plecaţi pe acasă trăiau pretutindeni în cea mai bună

380
înţelegere şi dragoste frăţească unii cu alţii. După ce apucau mai multe fa-
milii într-un oraş la oarecare stăricică materială, cea dintâi grijă a lor era, să-
şi strângă bani şi clădească o biserică, în care să se poată ruga lui Dumnezeu
aşa, cum au pomenit din moşi-strămoşi.
Astfel se aşezară şi în oraşul Mişcolţ (în nordul Ungariei, comitatul
Borşod) pe la anul 1606 câteva familii de Români macedoneni, cari cu tim-
pul au sporit binişor, aşa încât pe la anul 1728 erau aci vreo 300 de negustori
români cu familiile lor. După ce biserica, clădită de Românii macedoneni la
începutul aşezării lor în Mişcolţ, s-a învechit şi s-a stricat, ei se gândiră să-şi
facă alta nouă, mai frumoasă şi mai încăpătoare. Înaintară deci o rugăminte
cătră milostivul împărat Iosif al II-lea, care iubea pe Români şi voia să le
facă şi lor dreptate. Acest împărat, care a dat voie să-şi zidească şi Românii
dreptcredincioşi frumoase biserici de piatră, cum au zidit pe vremea lui în
Sălişte (Biserica cea mare), în Făgăraş, în Oradea şi în alte părţi, a încuviin-
ţat şi cererea Românilor din Mişcolţ. Astfel ei se apucară şi zidiră, în timp
de vreo 20 de ani, una din cele mai frumoase biserici ortodoxe române câte
se aflau în Ţara Ungurească. Multă osteneală, mari stăruinţi şi cheltueli se
cer la zidirea unei astfel de biserici şi în ziua de azi! Dar în vremea veche se
cereau şi mai multe.
După ce-şi văzură bunii credincioşi isprăvit odorul lor de biserică, în
semn de amintire pentru viitorime, puseră de săpară pe un părete al ei, în
slove greceşti, rândurile următoare: „Această biserică a Sfintei Treimi s-a
întemeiat pe timpul puternicului împărat Iosif al II-lea, regele Ungariei, şi
s-a isprăvit în anul 1806 pe timpul puternicului împărat Francisc al II-lea,
regele Ungariei, cu cheltuiala fraţilor Români din Macedonia“.1
Între aceşti fraţi români, cari nu au pregetat a-şi deschide punga şi a
jertfi din avutul lor pentru a înălţa un frumos altar de închinare Domnului,
se găseşte şi unul cu numele Anastasiu Mihail Muciu.
Acesta era tatăl Anastasiei şi deci bunicul Mitropolitului Şaguna!
Anastasia s-a născut la anul 1785. Părinţii ei s-au îngrijit să-i dea o creş-
tere aleasă, în frica lui Dumnezeu, în cinstea şi tăria credinţei strămoşeşti.
Fata aceasta frumoasă şi cuminte creştea repede, spre bucuria părinţilor săi,
cari aproape pe nesimţite se pomeniră deodată cu fată mare la casă. Şi câtă
grije, câtă sbuciumare, câte nopţi nedormite pe bieţii părinţi când văd, că
fetei lor i se apropie timpul măritişului! Numai bunul Dumnezeu ştie, ce-i
atunci în inima lor. Îi apucă un fel de părere de rău că fetiţa s-a ridicat prea
repede, ar vrea s-o ştie iarăşi mică, s-o mai poată ocroti multă vreme pe
lângă dânşii, în casa şi la masa lor, căci în casă străină nu pot prevedea, ce
soarte o aşteaptă.
De asemenea gânduri şi îndoieli erau neliniştiţi în inimile lor şi părinţii
Anastasiei, când ea trecuse de 16 ani şi întrase în al 17-lea. Pe la casa lor
începură a se ivi peţitorii, mai prea de timpuriu. Pe deoparte bunii părinti
n-ar fi fost bucuroşi, să-şi înstrăineze odorul lor de fată, dar de altă parte

381
se gândeau, că norocul e pleşuv şi dacă nu-l prinzi, când ţi se dă prilej, l-ai
scăpat pentru totdeauna. Mai ştiau apoi că aşa e rânduiala fetelor, să se mă-
rite, când le vine vremea, căci aşa a lăsat Dumnezeu, ca bărbatul „să fie cap
muierii“ şi amândoi fiind un trup, să vieţuiască împreună „păzind hotarele
legii”. Înainte de a li se închide ochii pe veci din pricina bătrâneţelor sau a
vreunei boale neaşteptate, voiau să-şi vadă şi ei fata aşezată într-un fel, ca să
nu rămână singurică în cărările acestei vieţi înviforate. Căci „omul singur
e ca trestia care, bătută de vânturi din toate părţile, nu scoate decât sunete
plângătoare”.
Tatăl Anastasiei, Mihail, avea un prietin cu numele Evreta Saguna, un
om cumsecade si neguţător fruntaş, pe care credinţa sa dreaptă şi tare îl
îndemnase să dăruiască şi el sume frumoase pentru zidirea bisericii din
Mişcolţ. Acest Evreta avea un fecior cu numele Naum care, deşi tânăr, era
văduv, căci soţia lui cea dintâiu, Ecaterina Magiaro din Perlepe, a murit,
după ce îi dăruise un copil: Gheorghe, tatăl lui Constantin Şaguna, care a
răposat în timpul războiului mondial (1914–18) ca general în retragere al
armatei române.
Nădăjduind părinţii Anastasiei, că Naum va fi om de treabă, cu frica
lui Dumnezeu, cu purtări cuviincioase şi cu prindere bună în trebile sale
negustoreşti, s-au simţit înduplecaţi să-şi mărite fata după el. Anastasia ca
o fată cuminte şi ascultătoare, ce era, n-a stat nici o clipă la îndoială, să
urmeze sfatul părinţilor săi. Se va fi simţit poate şi ea atrasă de frumseţa
bărbătească a lui Naum. Astfel într-un vechiu „protocol al cununaţilor” din
Mişcolţ s-a păstrat o însemnare, în care se spune că la „1 Maiu 1802 Naum,
fiul lui Evreta Şaguna, după a treia vestire în biserică, a luat în a doua căsă-
torie de muiere legiuită pe Anastasia, fiica lui Mihail Muciu şi s-au cununat
prin mine preotul Constantin. Naş a fost Atanasiu, fiul lui Adam Gherga”.
Nu trecuse tocmai un an, când Anastasia – deşi încă atât de tânără, abia
împlinise 18 ani, – era mamă fericită. Dumnezeu îi dăruise un fecioraş,
căruia în botez i s-a dat numele Evreta,2 ca să-i facă bunicului o bucurie.
După alţi trei ani, la 1806, în anul când s-a isprăvit frumoasa biserică
din Mişcolţ, familia lui Naum se mai spori şi cu o fetiţă, căreia îi puseră
numele Ecaterina (născută în 27 August 1806 şi botezată în 2 Septemvrie
acelaş an). Iar sfârşitul anului 1808, pe lângă bucuria, pe care o aduce la
casa oricărui bun creştin, sfânta sărbătoare a „Naşterii Domnului“, lor le-a
mai adus şi alt dar, nespus de mare. Cu cinci zile înainte de Crăciunul româ-
nesc, Anastasia cea credincioasă şi statornică în legea părinţilor săi, născu
un băiat sdravăn şi frumos, căruia în botez i s-a dat numele Anastasiu, după
al mamei sale şi după al bunicului. În protocolul botezaţilor” din Mişcolţ
s-a păstrat despre naşterea acestui minunat copil următoarea însemnare :
„Anastasiu, fiul lui Naum Evreta Şaguna şi al soţiei sale Anastasia, s-a năs-
cut în 20 Decemvrie 1808 şi s-a botezat şi miruit în 28 Decemvrie 1808 prin
mine preotul Constantin. Naşul lui a fost Atanasiu, fiul lui Adam Gherga”.

382
 Anastasiu, care era acum al treilea copil la casa lui Naum, a vrut mi-
lostivul Dumnezeu să fie cu timpul bucuria cea mai aleasă a mamei sale
Anastasia şi binefăcătorul cel mai mare al poporului român şi al bisericii
lui dreptmăritoare.
Lângă leagănul lui au străjuit ursitoare şi bune şi rele. Acestea din urmă
şi-au întins mai întâi păinjinişul de mreje lacome asupra lui. Şi era cât pe aci
să ni-l răpească.
Se vede, că de la o vreme norocul nu l-a mai ajutat pe Naum Şaguna
în întreprinderile sale neguţătoreşti, cum ajutase pe alţi Români aşezaţi în
părţile acestea. Şi felul lui de viaţă cam neregulată va fi fost vina scăpătării
lui. Bunăstarea familiei lui era sdruncinată, când numărul membrilor ei
sporise cu al treilea copil – o greutate pentru omul scăpătat, un dar şi o
binecuvântare cerească pentru o femeie credincioasă ca Anastasia! Şi mai
mult însă pentru o biserică despreţuită şi nedreptăţită ca a noastră, căreia
în acest copil i s-a născut un mântuitor.
Anastasia priveghia ziua şi noaptea şi se da ostenelii în toate felurile,
ca să-şi poată creşte cât mai bine frumoasele sale odrasle. Avea să lupte cu
multe greutăţi. Norocul ei era însă, că bunul său părinte Mihail, bunicul
copilaşilor, îi mai întindea câte o mână de ajutor, deoarece de la bărbatul
său Naum puţin sprijin mai putea aştepta, după ce el sărăcise şi scăpătase
cu totul.
Sărăcia şi necazurile nu prea sunt totdeauna sfătuitori buni, adeseori
răpun pe cei slabi de înger, ori îi îndeamnă la fapte vrednice de osândă. Aşa
s-a întâmplat şi cu Naum, care pierzându-şi tăria sufletească de a mai lupta
cu necazurile şi speranţa de a le putea învinge, a lunecat spre un pas foarte
greşit.
Când era copilul Anastasiu de 5 ani, Naum, cu gândul să-şi mai uşureze
soartea sa şi a copiilor săi, a intrat la tocmeală cu arhiepiscopul romano-ca-
tolic din Agria (Eger) Ştefan Fischer, care l-a îndemnat să-şi părăsească, pen-
tru anumite foloase materiale, credinţa strămoşească şi să treacă la biserica
apuseană catolică. Naum nu s-a putut împotrivi ispitei, care l-a înpins în
greul păcat al lepădării de lege. Dar un păcat ca acesta era să aibă urmări
triste pentru familia întreagă, căci el s-a învoit, ca toţi trei copilaşii lui să
fie socotiţi ca credincioşi ai bisericii catolice şi să fie crescuţi, cu cheltuiala
arhiepiscopului din Agria, în credinţă străină.

Aici începe lupta frumoasă şi înălţătoare a Anastasiei, care-şi apără copiii,

ca o leoaică puii, cu toată îndrăzneala şi bărbăţia veghind, ca sufletele lor să
nu se despartă nici-decum de credinţa strămoşească, fiind adânc pătrunsă
de adevărul, că credinţa cea mai sfântă este aceea, în care s-au închinat şi au
răposat părinţii şi strămoşii.
Anastasia se împotrivi deci soţului său Naum cu toată hotărîrea mus-
trându-l pentru târgueala, ce a lunecat să facă cu sufletele copiilor săi. Rugă

383
apoi pe tatăl său Mihail, să-i stea în ajutor, ca să poată împiedeca înstrăina-
rea copiilor săi de credinţa străbună. Bunicul, om de ispravă şi cu inimă mi-
lostivă, luă nepoţii la sine, hotărât să le dea însuş o creştere bună şi îngrijită,
cum părintele lor Naum, din pricina sărăciei şi a slăbiciunii sufleteşti, nu
mai era în stare a le-o da.
Arhiepiscopul catolic însă nu se mulţămeşte cu această schimbare a lu-
crurilor, ci face arătare la „locurile mai înalte“. Scrie palatinului (vornicului)
ţării despre înţelesul, ce l-a avut cu Naum Şaguna pentru creşterea celor trei
odrasle în legea catolică. Fiindcă împotrivirea mamei şi a bunicului e în sta-
re să zădărnicească acum planul lui de cucerire a acestor suflete plăpânde,
roagă pe palatin, să binevoiască a da poruncă deregătorilor din Mişcolţ, ca
cei doi copii mai mărişori ai Anastasiei: Evreta şi Ecaterina să fie luaţi cu
sila de la bunicul lor, spre a-i creşte însuşi arhiepiscopul catolic cu cheltuiala
sa. Pe cel mai mic, pe Anastasiu, să-l lase deocamdată în grija mamei sale şi
a bunicului, până la vârsta de şcoală, iar atunci să fie luat şi el şi crescut în
religia catolică.
Palatinul şi sfatul ţării au împlinit rugămintea arhiepiscopului Fischer,
dând porunca cerută. Împotriva acestei porunci nedrepte şi nelegiuite bu-
nicul copiilor s-a dus cu jalbă până la Împăratul. Aşa îndepărtate valuri
aruncase această pricină, ca o prevestire, că unul din cei trei copilaşi va avea
în viaţa sa mult de lucru cu Impăratul.
În jalba sa spunea Mihail, că lui ca unui bunic i se rupe inima de dure-
re pentru cele ce vede că se întâmplă cu fiica şi cu nepoţii săi. Mai departe
arăta, că ginerele Naum Şaguna, prin felul său de traiu neregulat, a cheltuit
toată zestrea Anastasiei, chiar şi darurile ei de mireasă şi ajutoarele, ce i le-a
mai dat din timp în timp, le-a risipit, a început să se poarte aspru şi furios
cu Anastasia, aşa încât aceasta a trebuit să se adăpostească, dimpreună cu
copiii, la casa părinţilor săi. Deşi îngrijirea acestora l-a costat multe mii, el,
adecă bunicul Mihai, n-a cruţat nici o cheltuială, ca să-i poată creşte potrivit
cu starea lor, precum i-a şi crescut şi hrănit până acum. Iar ginerele, după
ce a rămas lipsit de mijloacele de traiu, ca să-şi verse tot necazul asupra
socrului şi asupra soţiei sale, a mijlocit la arhiepiscopul catolic, să li se ia
copiii şi să fie crescuţi în legea catolică. Dar în nici o lege nu stă scris, că
copiii născuţi înainte de trecerea tatălui lor la catolicism ar putea fi obligaţi
să urmeze credinţa tatălui rătăcit. Este chiar împotriva legii fireşti a-i sili
pe copii, să-şi părăsească credinţa numai fiindcă tatălui lor rătăcit îi place
cutare ori cutare religie. Chiar dacă s-ar face vreo asemenea lege siluitoare,
precum nu este încă, aceea ar privi numai pe copiii ce se vor naşte după
rătăcirea tatălui, iar celor născuţi înainte de aceasta nu li s-ar putea aplica.
Din mila lui Dumnezeu şi a glorioşilor înaintaşi ai împăratului au trecut
acele timpuri grele, în cari libertatea credinţii şi a cugetării era împiedecată,
nesocotită şi surghiunită. Împrăştiindu-se norii aceia întunecoşi, se dă voie
liberă oricui să se închine lui Dumnezeu şi să creadă, cum îi porunceşte

384
inima, mai ales acum, după ce păţaniile timpurilor trecute au dovedit, că
în lucruri de credinţă libertatea, cu cât i se pun mai multe piedeci, cu atâta
creşte mai tare şi în multe ţări din Europa siluirea, ce s-a făcut cugetelor, a
adus cu sine urmări triste. Bunicul Mihail spune mai departe împăratului,
că îngrijirea arhiepiscopului catolic pentru aceşti trei copilaşi este de prisos,
căci are cine îngriji de creşterea lor. Iar Anastasia, dacă i s-ar lua copiii cu
puterea, ar muri de o moarte groaznică, pe care este o datorie creştinească
a o împiedeca.
După zugrăvirea durerii sale şi a Anastasiei, bunicul îşi încheie jalba cu
următoarele cuvinte duioase: „Toate acestea numai părinţii şi le pot închi-
pui şi le pot simţi în adevăr, dar Maiestatea Voastră preaslăvită este ca un
părinte şi anume un părinte al tuturor popoarelor rânduite de Dumnezeu
sub strălucita cârmuire a Maiestăţii Voastre, cel mai bun părinte al lor.
De aceea mă mângăe nădejdea cea mai hotărîtă, că Maiestatea Voastră
veţi asculta părinteşte plângerile cele drepte ale unui părinte şi nu veţi în-
gădui, ca acum la bătrâneţă, dimpreună cu soţia şi cu fiica mea, să ne pră-
pădim de durerea, ce ne-ar pricinui răpirea copiilor. Întemeiat pe nădejdea
aceasta, mă închin ocrotirii preaslăvitei Maiestăţii Voastre mult milostive,
pe mine şi pe nepoţii mei şi plecându-mi genunchii şi înnălţându-mi mâ-
nile, iară şi iară rog pe Maiestatea Voastră preaslăvită, să se milostivească a
porunci comitatului Borsod, ca pe copilaşii amintiţi să-i lase sub îngrijirea
mea părintească, până vor ajunge mai în vârstă, când dacă le va plăcea, să
poată trece la religia catolică fără nici o împotrivire din partea mea, căci eu
nu le voiu pune piedeci. În sfârşit atât pe mine, cât şi întreagă familia mea,
dar mai ales pe desnădăjduita mamă a copiilor des amintiţi o încredinţez
ocrotirii Maiestăţii Voastre preaslăvite şi mult milostive şi aşteptând din
partea Maiestăţii Voastre preaslăvite o hotărîre mângăitoare, cu supunere
adâncă rămân până la moarte al Maiestăţii Voastre preaslăvite cel mai umi-
lit şi totdeauna credincios supus: Mihail Muciu, neguţător grecesc (adecă
ortodox) din Mişcolţ. (Viena, în 27 Februarie 1815).
Iată, cât de frumos şi cu câtă înţelepciune ştia să vorbească neguţătorul
Mihail din Mişcolţ cătră Împăratul, apărând sufletele nepoţilor şi legea stră-
moşilor. Aşa luminează Dumnezeu mintea şi întăreşte inima tuturor celor
ce îndrăznesc să-şi apere credinţa, în care s-au născut şi care trebuie să le fie
mai scumpă decât viaţa.
Deşi atât de frumoase şi mişcătoare, cuvintele bunicului nu s-au în-
vrednicit de răspunsul mângăitor aşteptat de la prea înaltele locuri. Ci peste
câteva zile s-a dat poruncă în scris (5 Martie 1815), ca el să fie silit a-şi da
nepoţii, să fie crescuţi în legea catolică. Porunca a fost trimisă diregătoriilor
comitatului Borşod, dar acestea n-au putut s-o ducă la îndeplinire, căci atât
Anastasia cât şi Mihail sau împotrivit pe toate căile.
De aceea arhiepiscopul Fischer trimite în aceeaş lună (Martie 1815) pa-
latinului o scrisoare, în care se plânge, că pe copiii convertitului Naum Şagu-

385
na i-au ascuns mama şi bunicul lor dinaintea preotului catolic din Mişcolţ,
căruia îi încredinţaseră înaltele porunci, şi i-au dus pe furiş la Pesta, în casa
neguţătorului ortodox Grabovski.
Acest Atanasie Grabovski, unchiul Anastasiei, era om cu stare bună: ne-
guţător fruntaş, cu legături întinse, având mare tragere de inimă pentru toa-
te trebile bisericeşti, şcolare şi culturale. El fusese distins de cătră împăratul,
în semn de recunoştinţă, cu titlul: „nobil de Apadia“. Atanasie obişnuia să
dea multe ajutoare tuturor celor doritori de învăţătură şi înaintare. De aceea
era numit „patronul Românilor” şi învăţătorul Ştefan Popovici îl lăuda (la
1824) pentru dărnicia şi zelul său binecuvântat, zicându-i:
„Unde pentru neam se cere
Lucrezi fără întârziere”…
Căutând Anastasia cu copilaşii săi adăpost la el, lui Grabovski i s-a făcut
milă de o nepoată, care era în acelaş timp mamă îngrijorată de soarta şi de
sufletul copiilor săi. A primit-o deci cu milă şi a ocrotit-o cu dragoste creşti-
nească. Aici a venit Anastasia cu copiii în Martie 1815.
Astfel diregătoriile din Mişcolţ nu putură duce la îndeplinire porunca
de a smulge copiii Anastasiei cu sila de lângă mama lor, ci se mulţumiră cu
o declaraţie din partea bunicului Mihail, care spunea, că nu poate să aducă
copiii din Pesta, ci dacă e vorba, ca ei să fie cu orice preţ crescuţi în religia
catolică, aceasta se poate întâmpla şi în Pesta, unde sunt preoţi şi şcoale ca-
tolice. După ce a sosit această declaraţiune la sfatul ţării (consiliul locţiitor),
a fost îndrumat (în 50 Ianuarie 1816) consiliul oraşului Pesta, să cerceteze,
care e starea adevărată a lucrurilor. De aici s-a trimis un senator cu numele
Ioan Boraroş, care împreună cu preotul şi abatele catolic Pfingstel să facă
cercetare la casa lui Grabovski. Rezultatul acestei cercetări îl comunică con-
siliul în 24 Iunie 1816 palatinului, spunând, că cei trei copii se află în Pesta,
unde au petrecut cu totul 5 luni de zile, că în două rânduri au mai fost în
Mişcolţ, şi odată în Viena, că ei cercetează şcoala grecească şi biserica „gre-
co-valahă“, cresc deci în religia ortodoxă, în care s-au născut şi de care tatăl
lor numai înainte cu doi ani s-a desfăcut, îmbrăţişând-o pe cea catolică. Dar
mama copiilor împreună cu toate rudeniile ei se roagă, să fie lăsaţi copiii în
grija lor, să înveţe religia, în care s-au născut până când se va lua în afacerea
aceasta din partea împăratului o hotărîre definitivă.
Încă înainte de această cercetare Anastasia se adresase şi ea cu o rugare
cătră consiliul orăşenesc din Pesta (24 Martie 1816). Lămurind adevărata
stare a lucrului, ea spunea, că dacă a venit cu copiii săi la Pesta, aceasta n-a
făcut-o nicidecum cu gândul de a-şi bate joc de „poruncile prea înalte“, ci
numai în convingerea, că creşterea copiilor ei pe ea o priveşte mai deaproa-
pe ca pe o mamă şi că aci are rudenii de sânge, de ajutorul cărora se pot
bucura copilaşii ei în aşa măsură, încât stăruinţa arhiepiscopului catolic se
poate socoti ca fiind cu totul de prisos. De aceea declară cu toată sincerita-
tea, că copiii ei n-au cercetat în Pesta biserica şi şcoala catolică, nici n-au fost

386
crescuţi după principiile religiei catolice. Dar cutează a nădăjdui, că pentru
această faptă cu tot dreptul va dobândi iertare, căci ea ca o mamă, s-a simţit
în mod firesc obligată să încerce toate mijloacele iertate pentru a asigura
rămânerea copiilor săi în religia, în care s-au născut şi astfel a-i păstra lângă
sine. De aceea s-a hotărît să meargă dimpreună cu copiii la Maiestatea Sa
preaslăvită, spre a îngenunchia înaintea Lui şi a-i aşterne rugămintea, ca
ceea ce nu permite asprimea legii, să-i permită milostivirea Lui de principe.
Dar fiindcă sosirea Maiestăţii Sale s-a amânat peste aşteptare, nu este vina
ei dacă, neputându-şi duce la îndeplinire această dorinţă de mamă, nici
copiii ei n-au putut fi deprinşi până acum în învăţăturile religiei catolice. Şi
acum nu aşteaptă nimic mai cu dor, decât ca îndată ce va afla despre sosirea
Maiestăţii Sale la Viena, să meargă fără amânare acolo spre a încerca şi cel
din urmă mijloc. Dacă cea mai umilită a ei rugare nu s-ar putea împărtăşi
de mila regească, atunci se declară învoită să cerceteze copiii ei şcoala şi
biserica apuseană-catolică şi să fie instruiţi în principiile acestei religii, dar
să rămână sub grija ei de mamă. Căci copiii aceştia, în afară de creşterea
religioasă, mai au trebuinţă şi de alte lucruri, aşa în rândul întâi de creşte-
rea trupească, pe care mai cu seamă iubirea de mamă le-o poate împărtăşi
înainte de toate. Aceasta nu se poate aştepta în asemenea măsură de la nici
un institut de creştere, oricât ar fi de bun. A smulge copiii de la sânul ei de
mamă, câtă vreme lucrul acesta nu e de neapărată trebuinţă, ar fi atât de
grozav, încât ea ca o mamă îngrijorată de copiii săi, şi care de altfel n-are în
lume altă mângăiere decât pe aceşti copii, ar trebui să se prăpădească sub
povara acestei nenorociri. Nădăjdueşte, că i se va da voie să facă şi această
ultimă încercare. Ca unei mame, care în această convorbire personală cu
Maiestatea Sa îşi află unica şi cea din urmă scăpare, trebuie să-i fie iertat a
căuta adăpost la cea mai înaltă căpetenie a ţării. Pentru aceasta o va scuza
declaraţia, că după această ultimă încercare se va supune fără amânare po-
runcilor date în afacerea copiilor săi. (Semnată: Pesta, în 24 Martie 1816, cea
mai umilită slujnică: Anastasia Şaguna).
În timpul acestor lupte îndârjite, pe cari le purta Anastasia cu nepre-
getată stăruinţă pentru mântuirea copiilor săi, Naum cel scăpătat atât în
privinţa averii, cât şi a religiei străbune, nu mai purta nici o grijă de familia
sa. El întrase în serviciul militar părăsindu-şi soţia şi copiii, fără a se mai
înteresa de soarta lor.
Dar Anastasia, rămasă acum văduvă, era o femeie plină de tărie şi virtu-
te creştinească, pe care nici cele mai înalte porunci nu o puteau îndupleca să
se deslipească de copilaşii săi iubţi. Prin stăruinţa ei minunată şi cu ajutorul
rudeniilor milostive şi iubitoare, izbuti să se împotrivească la început unor
porunci atât de neomeneşti. Iar când nu s-a mai putut nici de cum împo-
trivi, a fost totuşi destul de iscusită şi înţeleaptă, ca prin binefăcătoarea ei
îngrijire de mamă să poată zădărnici toate planurile şi uneltirile păcătoase
ale unor neobosiţi vânători de suflete.

387
 Anastasia a şi călătorit în Iunie 1816 la Viena ca să vorbească cu împă-
ratul în privinţa creşterii copiilor săi. Dar încercarea ei de a se înfăţişa în
audienţă la împăratul, a rămas fără rezultat.
Rugămintea ei nu putea să obţină rezultatul dorit, fiindcă sfetnicii îm-
păratului îi stăteau împotrivă. Astfel din sfatul ţării s-a trimis Maiestăţii
Sale (în 25 Iulie 1816) în afacerea aceasta o încunoştiinţare, că împrejurările
în care trăiesc cei trei copii nu sunt potrivite pentru înrădăcinarea credinţei
catolice în sufletele lor tinere; din întreagă purtarea Anastasiei se vede, că
ea stărueşte cu tot dinadinsul, ca copiii ei să rămână în religia, în care s-au
născut. Pe de altă parte aceşti sfetnici înalţi şi înţelepţi temându-se, că chiar
dacă li s-ar da acestor copii acum creştere catolică, uneltirile de mai târziu
ale mamei şi ale bunicului lor ar putea să zădărnicească această creştere,
roagă cu supunere pe Maiestatea Sa, ca respingând cererea Anastasiei, să
binevoiască a porunci să fie daţi cei trei copii arhiepiscopului catolic din
Agria, spre creştere şi îngrijire părintească.
În urma acestor înştiinţări şi stăruinţe deosebite, eşite chiar din sfatul
ţării, s-a dat din Viena (50 Aug. 1816) o nouă poruncă, prin care Anastasia
era îndrumată să-şi dea copiii numai decât în grija arhiepiscopului Fischer,
ca să fie crescuţi de acesta în credinţa catolică.
Ce să facă acum biata femeie? Sufletul ei de mamă iubitoare şi creştină
virtuoasă s-a cutremurat de gândul, că ar fi cu putinţă, să i se smulgă cele
trei odrasle cu sila dela sânul ei de mamă şi să se pomenească dintr-odată
lipsită de copilaşii, cari erau singura mângăiere a văduviei sale. Ca un jun-
ghiu al morţii a străbătut prin inima ei gândul acesta îngrozitor.
Primejdia era tot mai ameninţătoare şi anevoie se mai putea înlătura.
Anastasia se hotăreşte totuşi să mai facă o încercare. Dacă nu va putea în-
lătura cu desăvârşire primejdia ce ameninţă cu sfâşiere inima ei de mamă
duioasă, cel puţin să o micşoreze!
În 13 Septemvrie 1816 înaintează cătră palatinul ţării o nouă rugămin-
te, în care, prin cuvinte simple dar mişcătoare, declară, că se va supune
poruncii prea înalte şi va pleca împreună cu copiii la Mişcolţ, numai să nu
fie despărţită de ei. – Spune, că dânsa ca o femeie necunoscătoare a legilor,
dar mamă iubitoare a copiilor săi şi-a pus toată stăruinţa şi a încercat toate
mijloacele, ca să-şi ţină copiii în religia în care s-au născut. Dar acum după
ce vede, că toate stăruinţele şi încercările ei au rămas zadarnice, iubirea de
mamă o îndeamnă să se învoiască la orice, numai să poată rămânea lângă
copiii săi, căci altfel ar muri de durerea, ce i-ar pricinui înstrăinarea lor.
Se mângăie, că palatinul va fi aşa de milostiv, să înţeleagă durerea ei, căci
copiii nu pot vieţui fără mama lor, şi să-i încuviinţeze această rugăminte,
aplicând mijloace mai blânde şi respingând pe cele aspre, cari nu sunt nici
în conglăsuire cu legea, nici cu simţul omenesc, nici cu dreptul firii.
Tot atunci au dat si rudeniile Anastasiei, Gheorghe şi Naum Muciu, o
declaraţie de felul acesta, în care promit, că nu vor mai cerca să împiedece

388
creşterea ce era acum cu desăvârşire hotărît să se dea acestor copii, în religia
catolică. Ei se obligă totodată să ajute pe Anastasia cu bani, ca să poată în-
griji însăşi de hrana copiilor săi, dar pretind, să nu fie duşi copiii la Agria, ci
să rămână deocamdată la Pesta.
Sfatul ţării (consiliul locţiitor) hotăreşte însă (în 17 Septemvrie 1816),
ca ei să nu rămână în Pesta, ci să meargă la Mişcolţ sub grija preotului de
acolo şi sub controlul arhiepiscopului catolic din Agria, dar mama lor să
aibă dreptul a îngriji acasă de hrana şi trebuinţele lor.
Copiii ajung astfel toţi trei în mrejile catolicismului cuceritor, după cum
era planul arhiepiscopului Fischer şi cum va fi fost, în clipe de sărăcie şi slă-
biciune sufletească, dorinţa tatălui lor, a rătăcitului Naum Saguna.
Dar Anastasia ca o mamă înţeleaptă şi eroică a ştiut să aibă asupra creş-
terii copiilor săi, – fiind împreună cu dânşii – o îngrijire statornică şi cu
mult mai hotărîtoare, decât s-o fi putut clătina rezultatul oricărei stăruinţe
şi uneltiri din partea catolicilor, cunoscuţi de altfel ca foarte iscusiţi în pri-
vinţa vânătoarei de suflete. Mitropolitul Şaguna îşi aducea şi la bătrâneţă cu
drag şi recunoştinţă aminte, cum în copilărie, pe vremea când cerceta şcoala
catolicilor din Mişcolţ, mamă-sa îl învăţa acasă învăţăturile sfintei noastre
biserici strămoşeşti şi cum îl trimetea Dumineca şi în zile de sărbători mai
mari cu prescuri la biserica românească, pentru ridicarea căreia au ostenit şi
au jertfit amândoi bunicii lui: şi Evreta Şaguna şi Anastasiu Mihail Muciu.
Dorul de jertfire pentru biserică şi neam, care avea să-şi atingă culmea
în rodnica activitate bisericească şi naţională-politică a mitropolitului Şa-
guna, era deci adânc înrădăcinat în tradiţia familiară. Numai Naum a rătă-
cit de la calea cea bună şi plină de virtute a înaintaşilor şi a urmaşilor săi.
Este cu atât mai mare meritul Anastasiei, că în împrejurări nespus de grele
şi neprielnice a izbutit să-şi apere copiii de a cădea în păcatul tatălui rătăcit
şi a ştiut sădi în sufletele lor tinere, cu un rezultat atât de strălucit, credinţa
şi virtutea strămoşilor!
Rezultatele bune ale creşterii religioase, de care a ştiut evlavioasa Anas-
tasia să-şi împărtăşească odraslele, n-au întârziat a se ivi la vreme. După ce a
împlinit băiatul cel mai mare vârsta de 18 ani, a declarat, că dânsul nu vrea
să mai rămână credincios al bisericei catolice, ci se întoarce la credinţa lui
strămoşească, la cea ortodoxă.
A fost trimisă o comisiune care să cerceteze, ce motive îndeamnă pe
tânărul Evreta a părăsi religia catolică, ori nu cumva îl sileşte la acest pas
cineva dintre credincioşii bisericii ortodoxe. În raportul înaintat (la 29 De-
cemvrie 1821) către palatinul ţării, numita comisiune arată, că Evreia n-are
nici un motiv deosebit de a părăsi credinţa catolică, ci rămâne în religia
mamei sale, în care s-a născut, s-a botezat şi a fost crescut. La aceasta îl în-
deamnă mai ales amintirea binefacerilor mamei sale, cum şi împrejurarea,
că nu vrea să se lase înduplecat a mărturisi credinţa catolică. Spre credinţa
bisericii răsăritene nu l-a silit nimeni, ci numai propria lui convingere îl
îndeamnă s-o preţuiască pe aceasta în inima sa mai mult.

389
 Într-o hârtie scrisă ungureşte (12 Ianuarie 1822) şi adresată palatinu-
lui, Evreta declară din nou, că vrea să rămână în religia, în care s-a născut,
căci deşi a fost împărtăşit de instrucţiune catolică, nu simte nici o aplicare
pentru această religie. Nădăjdueşte, că în viitor va fi cruţat de orice siluire în
privinţa convingerilor sale religioase şi cere sprijinul palatinului, ca să poată
rămânea şi pe mai departe în credinţa sa strămoşească.
În timpul acesta Evreta era ucenic la neguţătorul Dumitru Diamandi
din Buda. Diregătoriile au mai încercat ele sã-l suceascã şi să-l încurce. Dar
văzând, că nu mai e nici un chip de a-l abate de la hotărîrea sa, sfatul ţării,
într-un raport cătră domnitor, îşi exprimă părerea, că ar fi bine să i se încu-
viinţeze lui Evreta libertatea exerciţiului religionar. – Ceea ce s-a şi întâm-
plat în 26 Aprilie 1852 (Nr. 5486).
La 15 Noemvrie 1823 încearcă şi sora lui Evreta, Ecaterina, să se întoarcă
la religia ortodoxă. Într-o scrisoare, adresată din Mişcolţ, cătră protopopul
catolic Barkóczy de acolo, spune că nu de mult i s-ar fi dat prilej să se mărite
după un om cu stare bună, dar acesta aflând nesiguranţa şi încurcăturile,
în care a fost ea adusă în urma rătăcirii tatălui său Naum, s-a retras. De
aceea, voind ea să rămână în credinţa, în care s-a născut şi apropiindu-se de
vârsta majoră de 18 ani, roagă pe protopopul a lua asupra-şi instrucţiunea
obicinuită, de 6 săptămâni. Legile de pe atunci adecă cereau, ca cine vrea să
treacă de la religia catolică la alta, să înveţe timp de 6 săptămâni temeiurile
credinţei de la un preot catolic şi apoi să se supună unui examen, spre a
dovedi, că le cunoaşte pe toate, dar deşi le cunoaşte, nu vrea să le urmeze.
Protopopul a cercat s-o împiedece de la pasul acesta. De aceea s-a adre-
sat şi ea cătră palatinul ţării şi amintind cazul fratelui său Evreta, căruia i
s-a îngăduit să rămână în legea strămoşească, a cerut să fie împărtăşită şi ea
de milostivirea Maiestăţii Sale. De altfel nu a tăgăduit râvna inimii sale de a
rămânea în credinţa, în care s-a născut. Care va fi rezultatul examenului de
6 săptămâni? Se va vedea la urmă.
Sfatul ţării a înaintat cererea Ecaterinei la împăratul cu propunerea să
fie respinsă, căci Ecaterina va împlini vârsta legală de 18 ani numai în 27
August 1824. Din Viena a şi urmat în 25 Ianuarie 1824 o hotărîre în felul
acesta. Cu trei zile mai târziu vicarul general din Agria se adresează cătră
palatinul cu o pâră, în care arată că Anastasia şi rudeniile ei au încercat să
înduplece pe Ecaterina, contrar declaraţiei lor din 1816. Cere deci, ca aceştia
să fie mustraţi. Ecaterina să fie dusă în Agria, iar bunicul să fie constrâns a
plăti cheltuelile de întreţinere, spre a se da prin aceasta exemplu folositor şi
altora. Anastasia şi Mihail au fost mustraţi, dar Ecaterina a rămas tot în grija
lor. La 26 August 1824, deci cu o zi înainte de a fi împlinit 18 ani, Ecaterina
înaintează din nou rugare cătră palatinul ţării, sperând, că acum, după ce
motivul, pentru care a fost respinsă întâia ei cerere a dispărut, i se va îngă-
dui şi ei libertatea de a-şi mărturisi credinţa aşa, cum o îndeamnă inima,
după cea mai intimă convingere a ei.

390
 Această rugare a Ecaterinei fu înaintată (în 31 August 1824) acum la îm-
păratul, cu propunerea de a se încuviinţa Ecaterinei instrucţiunea religioasă
de 6 săptămâni şi examenul legiuit. Ecaterina începuse a lua instrucţiune
de la parohul catolic din Mişcolţ, baronul Barkóczy. Dar acesta după câtva
timp pretinde, să fie luată fata de la mamă-sa şi dusă în Agria, căci altfel
toată instrucţiunea lui va rămânea fără rezultat. Anastasia se împotriveşte,
scriind (la 7 Martie 1825) palatinului, că dânsa nu poate să-şi lase fata sa
frumoasă în grija altora, în cari nu poate avea încredere. Dar ca să înlăture
orice bănuială, că dânsa ori rudeniile ei ar încerca să abată pe Ecaterina
de la religia catolică, are de gând so ducă la Pesta într-o mănăstire de că-
lugăriţe, să înveţe acolo între femei de la catihetul Augustin Megele, fiind
departe de oameni greco-ortodocşi, ca în chipul acesta să fie şi mai vădit,
că ea, Anastasia, sau rudeniile ei nu încearcă să pună nici o piedecă, nici să
restrângă libertatea Ecaterinei.
În sfârşit la 11 Aprilie 1825 a început Ecaterina instrucţiunea de 6 săptă-
mâni. În ziua primă, după ce i s-a explicat scopul acestei instrucţiuni, fiind
întrebată, din ce motiv vrea să-şi schimbe religia, Ecaterina a răspuns: „Eu
nu vreau să-mi murdăresc apa din botez ; m-am născut în legea greceas-
că (adecă ortodoxă-răsăriteană) în aceeaşi lege vreau să şi mor. Dacă până
acum am fost crescută în religia catolică şi am urmat-o, la aceasta m-a silit
porunca principelui; acestei porunci am fost datoare să mă supun. Acuma
însă ca majoră am scăpat de sub legea aceea şi mi s-a dat voie să aleg între
cele două religii. Deci eu o aleg pe cea grecească, doar numai în privinţa
limbii ne deosebim de cea papistaţă“.
După aceea i s-a spus, care este temelia de căpetenie a religiei, adecă
Dumnezeu, şi după ce i s-a explicat fiinţa i însuşirile lui, punându-i-se între-
barea: Ce este Dumnezeu? Ecaterina a răspuns: „Înţeleg, ce este Dumnezeu,
dar nu-L pot explica, nici însuşirile nu i le ştiu număra; nici să nu poftească
cinstitul domn (adecă preotul examinator) ca eu să le învăţ acestea şi întreg
catehismul din cuvânt în cuvânt, căci de aşa ceva nu sunt în stare“.
La celelalte întrebări, câte i s-au pus, 42 de toate, în fiecare zi o întreba-
re, a răspuns scurt sau simplu: „nu ştiu”.
După terminarea examenului, capelanul din Mişcolţ, Gaşpar Vezerle, îi
dă un atestat (30 Maiu 1825) în care arată, că deşi a trecut prin examenul le-
giuit, a rămas totuş hotărîtă să urmeze învăţăturile religiei greceşti ortodo-
xe, fiindcă aşa îi dictează conştiinţa şi îndemnul lăuntric al inimii sale. De
aceea nu vrea să se abată de la felul de a se închina lui Dumnezeu întocmai
ca şi strămoşii săi nădăjduind, că fericirea cea vecinică, a vieţii viitoare, o va
găsi în religia, în care a fost născută şi botezată.
Deşi certificatul acesta era prielnic pentru cauza Ecaterinei, vicarul ge-
neral din Agria, Iosif Nováky, a mai încercat totuş, încă odată, să împiedece
întoarcerea ei în sânul bisericii strămoşeşti. În 29 Iunie 1825 scrie palati-
nului, rugându-l să respingă cererea Ecaterinei, căci aceasta n-are nici un

391
motiv să părăsească religia catolică decât doar speranţa, că trecând la religia
ortodoxă, se va putea mărila mai repede.
Dacă s-ar împlini dorinţa Ecaterinei, scrie vicarul, această întâmplare
ar fi păgubitoare pentru credinţa catolică. Consiliul locţiitor însă nu ţine
seamă de cererea aceasta a vicarului catolic, ci în raportul său către rege
(12 Iulie 1825) face propunerea, să i se încuviinţeze şi Ecaterinei libertatea
exerciţiului religios.
Prin hotărîrea din 9 Septemvrie 1825 propunerea aceasta a consiliului
locţiitor a fost confirmată şi la Viena.
Aşadar, după lupte şi străduinţi îndelungate, este redată şi Ecaterina
acum bisericii ortodoxe şi credinţii sale strămoşeşti. Despre soarta de mai
târziu a vieţii sale, în lipsa de documente, nu se mai poate spune nimic si-
gur. Numele ei dispare, de aci încolo, din documente, câtă vreme cu fratele
ei, care ajunge negustor cu stare bună şi cu vază în Pesta, ne întâlnim şi mai
târziu: în 18 Ianuarie 1848 îl găsim ajutorând pe fratele său, atunci vicar în
Transilvania, cu suma de 1000 fl., iar într-o hârtie din 31 Maiu 1848 este
iscălit ca deputat al oraşului Pesta.
La 1849 însă nu mai trăia nici el, nici Ecaterina. Aceasta se ştie cu sigu-
ranţă.
Copilul cel mai mic, Anastasiu, care era sorocit să devină mai târziu epi-
scopul şi mitropolitul Andreiu şi a cărui soartă ne interesează mai deaproa-
pe, şi-a început studiile elementare în şcoala grecească din Mişcolţ, a urmat
apoi tot acolo şi cursul secundar în gimnaziul catolic şi l-a terminat la vârsta
de 18 ani, cu succes eminent, în gimnaziul călugărilor piarişti din Pesta. În
certificatul de încheiere a studiilor gimnaziale se spune, că Anastasiu Şagu-
na ar fi, după religie: catolic, iar după naţiune: Ungur, că a cercetat în mod
cuviincios şcoala şi biserica, obţinând la studiul religiunii nota eminent, iar
în limba maghiară, precum şi „în litere şi ştiinţe“ a fost al 17-lea eminent
între 103 conşcolari ai săi, dintre cari 32 erau eminenţi.
Acest rezultat, atât de frumos, era menit să îndemne pe cei ce se intere-
sau de soarta talentatului tânăr, îndeosebi pe bunul său protector Atanasie
Grabovski, care-i era acum ca un părinte, să nu cruţe nici o jertfă, ci să-i dea
tot ajutorul de trebuinţă la continuarea studiilor. Ceea ce s-a şi întâmplat.
După terminarea studiilor secundare, Anastasiu urmează la „universitatea
crăească“ din Pesta timp de trei ani cursuri de filosofie şi drept, făcând stu-
dii serioase, a căror temeinicie se resimte mai târziu adeseori în scrierile lui,
ca şi în discursurile politice şi în diferite acte, chiar şi în cele oficiale.
Tocmai la începutul studiilor sale universitare a făcut şi el pasul însem-
nat, pe care-l făcuse şi fratele său Evreta, şi sora sa Ecaterina. Ca student
universitar în anul întâi, la 9 zile după ce a împlinit vârsta legală de 18 ani,
s-a întors şi el în sânul bisericii strămoşeşti. În o declaraţie foarte hotărâ-
tă spune, că studiind cu succes eminent în gimnaziile catolice din Mişcolţ
şi din Pesta, şi îndeletnicindu-se în mod sârguincios cu studiul religiunii,

392
cunoaşte din fir în păr temeiurile religiei catolice. Cu toate acestea convin-
gerea intimă sau inspiraţia lui îl îndeamnă: să urmeze sfintele învăţături
ale bisericii ortodoxe. Dar, fiindcă din studiul religiunii a obţinut nota emi-
nent, cere să fie dispensat de obicinuitul examen de 6 săptămâni, pe care în
cazul de faţă îl află de prisos.
Această declaraţie o trimite palatinului şi consiliului locţiitor al ţării,
însoţită de un memoriu, în care pe lângă motivele înşirate mai sus, amin-
teşte şi împrejurarea, că dânsul a aparţinut bisericei ortodoxe până la vârsta
de 8 ani, până la anul 1816. Consiliul locţiitor a trimis o comisiune de 3
inşi, să cerceteze cazul. Această comisiune raportează în 20 Februarie 1827,
că înainte de toate a încercat cu tot dinadinsul să-l înduplece pe Anastasiu
a rămânea şi mai departe în religiunea catolică. Dar observând că această
stăruinţă nu are nici un rezultat, l-a luat cu severitate la întrebări, să afle,
cine sau ce îl îndeamnă să se întoarcă la legea grecească neunită, nu cumva
nişte promisiuni sau ademeniri din vre-o parte? Anastasiu a declarat îna-
intea acestei comisiuni, atât cu graiul cât şi în scris, că dânsul nu se crede
chemat să judece, dacă religia ortodoxă este mai bună şi mai mântuitoare,
decât cea catolică, ci el are o singură dorinţă: să poată trăi şi muri în religia
în care s-a născut. La această hotărîre nu l-a îndemnat nici un fel de silă sau
promisiune din partea rudeniilor. De aceea roagă pe Maiestatea Sa cu cele
mai umilite rugăciuni, să se milostivească a-i îngădui şi lui să-şi urmeze
libertatea conştiinţii fără nici o siluire.
Declaraţiile lui Şaguna şi raportul comisiunii de cercetare le înaintează
consiliul locţiitor (la 1 Maiu 1827) regelui cu propunerea, că fiind Anastasiu
Şaguna deplin orientat în învăţăturile credinţei catolice, să i se îngăduie şi
lui libertatea exerciţiului religios, precum s-a îngăduit şi fratelui său Evreta,
fără a mai pretinde, să se supună obişnuitei instrucţiuni catolice de 6 săp-
tămâni. Din Viena s-a dat însă ordin (la 13 Iulie 1827), că înainte de a trece
la religia ortodoxă, Anastasiu Şaguna să urmeze obişnuita instrucţiune ca-
tolică la vestitul orator şi savant Augustin Popol şi despre rezultatul acestei
instrucţiuni să se înainteze raport în scris.
Acest ordin îl comunică (la 8 August 1827) consiliul locţiitor senatului
universitar şi vicarului catolic din Agria.
Instrucţiunea catolică s-a început în 5 Noemvrie şi a durat până la 18
Decemvrie 1827. Ea ar fi trebuit făcută în prezenţa a cel puţin doi martori,
dar profesorul Popol spune într-o declaraţie a sa din 23 Decemvrie 1827, că
având a face cu un student universitar, n-a aflat de trebuinţă să mai cheme
martori, ci a considerat cazul acesta ca fiind excepţional. Consiliul univer-
sitar aduce această împrejurare şi la cunoştinţa palatinului prin adresa din
4 Martie 1828.
În certificatul dat de Augustin Popol, în 27 Aprilie 1828, asupra acestui
examen, se spune, că Şaguna a ascultat cu atenţiune şi cu modestie, cum
se cuvine unui student universitar, explicarea întregei învăţături catolice.

393
Aceasta însă nu l-a împiedecat să declare la sfârşitul celor 6 săptămâni, că
dânsul vrea să rămână statornic în religia mamei sale, fiind convins, că ră-
mânând în această religie, care-şi trage originea de la Hristos, va dobândi
fericirea cea veşnică.
Pe baza acestui certificat înaintează, la 6 Maiu 1828, consiliul locţiitor
raportul său către rege, propunând, ca precum s-a dat fratelui Evreta şi suro-
rei Ecaterina libertatea să se întoarcă la religia grecească neunită, tot astfel
să i se dea şi lui Anastasiu Şaguna voie să-şi urmeze convingerea proprie.
Regele a confirmat propunerea aceasta prin hotărîrea din 23 Iulie 1828,
care s-a comunicat în 2 Septemvrie 1828 prin consiliul locţiitor, arhiepisco-
pului catolic din Agria, consiliului universitar şi comitatului Pesta, pentru
a încunoştiinţa despre ea şi pe cel mai deaproape interesat, pe eminentul
tânăr universitar Anastasiu Şaguna şi pe cei mai deaproape ai săi.

Aci se curmă sbuciumarea sufletească familiară, care îngrozise atât de mult

între anii 1814–1816 inima Anastasiei şi o va fi neliniştit şi mai târziu, în
toată curgerea celor 12 ani, cât timp şi-a ştiut pe scumpul ei Anastasiu ca
fiind, oficial, de alfă credinţă decât dânsa.
Se cuvine a vesti cu toată stăruinţa meritul deosebit al acestei femei, pe
care neamul românesc şi sfânta lui biserică strămoşească va trebui s-o aşe-
ze, de acum înainte, alături de cele mai luminoase icoane de femei şi mame
române, din trecut. Împreună cu a acestora şi amintirea Anastasiei trebue
păstrată şi cinstită cu sfinţenie. Căci fără sufletul ei de veghe neadormită,
fără îngrijirea ei de înger păzitor, e întrebare, dacă biserica română ortodo-
xă din Transilvania ar fi putut să aibă între cârmuitorii săi un mitropolit
de însemnătatea covârşitoare a lui Andrei Şaguna. S-ar fi putut întâmpla
să-l piardă pentru totdeauna, după ce cu sila fusese trecut din copilărie la
catolicismul stăpânitor, care timp de mai multe veacuri a smuls Românilor
transilvani numeroşi bărbaţi de valoare, le-a înstrăinat destule talente, lă-
sându-i orfani de cei ce prin iscusinţa minţii şi prin mărimea inimii ar fi
putut să dea traiului lor chinuit din trecut forma unei vieţi sufleteşti mai
avântate şi mai senine.
Ar fi fost pentru catolicism un câştig însemnat desigur, dar pentru biseri-
ca noastră strămoşească o nespusă pierdere, dacă o soartă vitregă ar fi voit să
o lipsească de acest neuitat binefăcător, pe care catolicii încercară să-l smulgă
cu sila în persoana lui Şaguna. Şi fără el unde ar sta biserica ortodoxă-română
din Transilvania astăzi? Dacă ar fi lipsit lucrarea mântuitoare a acestui legiui-
tor „puternic în faptă şi în cuvânt”, cine ar mai fi putut „goni pe cei fărădelege,
certându-i“, cine ar fi putut să adune „pe cei risipiţi pieirii“, să-i chivernisească
şi povăţuească spre limanul izbăvirii? Anevoie s-ar fi putut găsi altul, în stare
să îndeplinească în mod atât de strălucit o chemare istorică, religioasă, cultu-
rală şi politică aşa de însemnată, cum a fost a lui Andrei Şaguna.
Amintirea recunoscătoare va trebui deci să pună icoana acestei mame

394
credincioase şi eroice, care a fost Anastasia Şaguna, alături ori chiar mai
presus de a vestitei Doamne Despina, soţia lui Neagoe Basarab. Căci dacă
aceasta a fost creştină bună şi mamă duioasă, tot asemenea era şi Anas-
tasia. Dacă legenda spune despre Despina, că sentimentul ei religios era
atât de adânc şi puternic, încât a fost în stare să se lipsească de podoabele
şi scumpeturile sale, numai ca să vadă pusă sub acoperiş mănăstirea de la
Argeş, în schimb despre Anastasia faptele ei şi mărturiile istorice dau cea
mai grăitoare dovadă, că şi-a jertfit toată tihna vieţii, şi-a pus tot sufletul, ca
să mântuiască pe seama bisericei ortodoxe-române pe fiul său, care avea să
înceapă şi să ducă la bun sfârşit lucrarea de organizare şi desrobire a acestei
sfinte biserici şi a credincioşilor ei, încătuşaţi de veacuri.
Ziua de 29 Decemvrie 1826, când a rostit Şaguna cu toată hotărîrea
dorinţa sa de a se întoarce în sânul bisericii strămoşeşti, este tot atât de în-
semnată ca şi ziua naşterii lui (20 Decemvrie 1808).
De acum înainte soarta lui e aproape hotărîtă schimbându-se spre bine
şi rămânând statornică această întorsătură.
Rugăciunile neîntrerupte ale Anastasiei n-au rămas fără ascultare, căci
pentru sufletele bune si evlavioase a lăsat Dumnezeu bucuria izbânzii.
Ţesãtura iţelor viclene, ce întinseseră din pruncie ursitoarele rele asupra co-
piilor ei, o vede acum căzând destrămată. În sufletul ei uşurat încep să ră-
sară nădejdi mari, mai ales cu privire la viitorul talentatului său Anastasiu,
nădejdi, pe cari acesta în strălucita sa carieră de mai târziu nu numai le-a
împlinit, ci a şi trecut, probabil, departe dincolo de marginile lor. Căci ur-
sitoarele bune, luându-l în paza lor, au început a-i toarce cu iscusinţă firul
vieţii. Şi l-au tors mereu şi cu spor, până când acesta a început a se împleti
cu firele vieţii noastre naţionale-bisericeşti ca un fir roşu, menit să arate
cărările de izbăvire, pe care înaintând românimea transilvană a izbutit să
iasă din prăpastia întunecimei şi a sclăviei de veacuri îndreptându-şi paşii
spre un viitor mai bun, pe care după atâtea veacuri de patimi şi asupriri, îl
merita acum cu prisosinţă. – Şi purtarea copiilor mai mari, a lui Evreta şi a
Ecaterinei, mângăiau în măsură însemnată văduvia Anastasiei. Dar inima
ei sălta de bucurie mai ales când vedea din zi în zi deşteptăciunea, cuviinţa,
ascultarea şi sporul, ce îl făcea iubitul ei Anastasiu în învăţăturile cele mai
înalte şi mai grele.
După terminarea studiilor universitare, în anul 1829, Anastasiu Şagu-
na, urmându-şi îndemnul inimii, dar desigur ascultând şi de sfatul mamei
sale, a plecat la Vârşeţ să înveţe teologia, spre a se face cu vremea slujitorul
acelei biserici şi credinţe a lui Hristos, pentru care s-a luptat cu o îndărătni-
cie atât de sfântă statornica şi eroica sa mamă, Anastasia.
Aci fu primit în casa episcopului Maxim Manuilovici, care era şi el Ro-
mân de origine şi cu bune sentimente româneşti. Studiile teologice le-a is-
prăvit Şaguna repede şi cu rezultat strălucit. Prin deşteptăciunea şi temei-
nicele sale cunoştinţe s-a distins atât de mult printre colegii şi chiar printre

395
profesorii săi, încât cum a isprăvit cursul teologic din Vârşeţ, mitropolitul
sârbesc de pe atunci, Ştefan Stratimirovici, îndată l-a şi chemat ca profesor
de teologie la Carloviţ, unde avea să împlinească şi slujba de secretar al mi-
tropolitului.
Şi din Vârşeţ ca şi din Carloviţ scria adeseori bunei sale mame, Anasta-
sia, totdeauna în cuvinte pline de mângăiere, de dragoste şi de recunoştinţă
fiiască.
Tocmai când era de 25 de ani, – vârsta patimilor, – s-a hotărît să renunţe
la plăcerile ispititoare, pe cari vieaţa le îmbie cu prisosinţă mai ales unui
tânăr înzestrat cu atât de eminente însuşiri trupeşti şi sufleteşti, cum era
Anastasiu Şaguna. Ca să nu-l poată copleşi valurile lumeşti şi „desmerdările
cele grele de purtat“, hotărât să-şi închine toate puterile în slujba cea sfântă
a bisericii şi a credinţii strămoşeşti, la 1 Noemvrie 1855 a intrat în cinul că-
lugăresc, luându-şi în călugărie numele de Andreiu, adecă „întâi chematul“.
În pasul acesta însemnat l-au însoţit, pe lângă binecuvântarea mamei
sale, credinţa puternică într-un ideal religios-naţional şi convingerea, că
numai pe această cale, renunţând cu totul la plăcerile lumeşti trecătoare,
va putea să îndeplinească chemarea cea sfântă a vieţii sale. De mare în-
semnătate este şi numele, pe care Şaguna şi l-a ales în călugărie. Cei ce se
hotărăsc să facă pasul acesta, nu numai pentru a fi călugări şi a rămânea
între zidurile vreunei mănăstiri, la adăpost de luptele şi amărăciunile vieţii
sbuciumate, ci fiindcă se simt chemaţi, – ca tocmai în haina călugărească,
îmbrăcaţi „cu zeaua dreptăţii şi cu pavăza credinţii”, – să păşească pe arena
luptelor aprinse ale neamului şi bisericii lor, nu vor lua la întâmplare orice
nume călugăresc, ci îşi vor alege unul în legătură cu rostul vieţii lor şi care să
arate scopul acestei vieţi. Astfel socotim că Şaguna – care în toate lucrările
sale căuta mai ales legătura cu vechimea cea bună şi frumoasă a vremilor
apostoleşti – când şi-a ales numele Andreiu, se va fi gândit la apostolul cu
acelaş nume, despre care cărţile vechi spun, că a propovăduit el, cel dintâi,
cuvântul Evangheliei în aceste părţi răsăritene, ajunse mai târziu în stăpâ-
nirea neamului nostru.
Şi sburând cu gândul pe aripa sfintelor sale speranţe, tânărul călugăr
de 25 de ani va fi întrezărit atunci, ca într-o îndepărtată geană a viitoru-
lui, lumina de vrajă ce urma să împodobească, odată şi odată, în amintirea
recunoscătoare a unui întreg popor, acest nume de o îndoită însemnătate:
creştinească şi românească.

Evlavioasa Anastasia îşi simţea inima plină de secerişul celei mai curate
bucurii, ştiind pe iubitul său. fiu, călugărul Andreiu, închinat cu întreagă
fiinţa şi viaţa sa bisericei strămoşeşti, pe seama căreia izbutise a-l mântui,
prin lupte atât de grele pentru ea, dar aşa de pilduitoare pentru toţi cei ce
vor şi pot să înţeleagă farmecul sfinţeniei lor.
În vârstă de 51 de ani, cu sufletul împăcat, s-a mutat virtuoasa Anas-

396
tasia la cele veşnice, fiind înmormântată în ziua de 17 Ianuarie 1856, de
luminatul preot Ioan Teodorovici în cimitirul „Kerepesi” din Pesta, în cripta
familiei Grabovski de Apadia, unde cu câţiva ani mai târziu se sălăşluiră
spre odihna de veci, şi rămăşiţele pământeşti ale lui Evreta şi ale Ecaterinei.
MULT IUBITEI SALE MAME
ANASTASIA
PREA PREŢUITULUI SĂU FRATE
VRETA
ŞI DULCEI SALE S(UR)ORI
ECATERINA
RIDICĂ MONUMENTUL ACESTĂ
ANDREIU ŞAGUNA,
EPISCOPUL ARDEALULUI 1849.

Conferinţă ţinută în Sălişte, la 15/28 August 1910 de Ioan Lupaş

1
Vezi cartea decedatului Pericle Papahagi: „Scriitori aromâni în secolul al XVIII-lea”,
Bucureşti 1909, pag. 40.
2
Născut la 11 Februarie 1805

[http://vremurivechisinoi.blogspot.com/2016/12/viata-unei-mame-credin-
cioase-anastasia_15.html]

NOTE
  1. Simion Radu, Icoana unei vrednice mame: Anastasia Şaguna, In: Telegraful Român”,
1986, nr. 25–26 şi 27–28, p. 2.
 2. Ibidem.
  3. Ioan Lupaş, Viaţa unei mame credincioase – Anastasia, mama lui A. Şaguna (1785–
1836), In: „Studii, conferinţe şi comunicări istorice”, vol. III, Sibiu, 1941, p. 177.
  4. Maria Berényi, Colonia macedoromână din Miskolc şi familia Şaguna, In: „Simpozion”,
Giula, 1998, p. 26–28.
  5. Ioan Lupaş, Anastasia Şaguna. Povestea unei mame credincioase, Postfaţă de Mircea
Păcurariu, Editura Scara, Bucureşti, 2000, p. 26.
 6. Ibidem., p. 28.
 7. Ibdem., p. 31–33.
  8. Ioan Lupaş, Mitropolitul Andreiu Şaguna. Monografie istorică, a II-a ediţie, Sibiu,
1911, p. 16–19.
  9. Ioan Lupaş, Şaguna şi Eötvös, Arad, 1913, p. 6.
10. Simion Radu, ibidem., p. 2.
11. Ioan Lupaş, Mitropolitul Andreiu Şaguna. Monografie istorică, a II-a ediţie, Sibiu, 1911,
p. 20.
12. Keith Hitchins, Ortodoxie şi naţionalitate. Andrei Şaguna şi românii din Transilvania
1846–1873, Bucureşti, 1995, p. 31.

397
 ANASTASIA POMETA (1796–1863)

Era fiica negustorului macedoromân Constantin Pometa, la 20 de ani, în

1816 s-a căsătorit cu negustorul român Dumitru Vulpe. Acesta, în urmă cu
doi ani, în 1818 a decedat. Clădirea de pe strada Váci, numărul 26 (Casa
Vulpe) a fost construită în 1890, după planurile lui Hauszmann Alajos. La
începutul secolului al XIX-lea, casa Vulpe era în proprietatea lui Dumitru
Vulpe. Imobilul a fost demolat în 1888. Aici a locuit Anastasia Pometa, pri-
ma soţie a lui Emanuil Gojdu, care rămăsese văduvă foarte devreme, după
decesul primului său soţ, Dumitru Vulpe, care a murit de tînăr.1

Vulpe, asemenea multor membri a coloniei macedoromâne din Pesta, a fi-

nanţat multe iniţiative bisericeşti şi culturale. La sfîrşitul lucrării sale, re-
numitul Gheorghe Roja anexează o listă a prenumeranţilor aromâni din
Austria, Ungaria, România şi Bulgaria, din care se vede cît de numeroase
erau famillile macedoromâne aşezate în vechea Monarhie Austro-Ungară.
Multe nume de familii ne sînt cunoscute, ca: Dumitru Vulpe (Pesta) p. 150.2

Anastasia, în 30 iunie 1832, după 14 ani de văduvie, s-a căsătorit cu Ema-

nuil Gojdu. Slujba cununiei a fost săvîrşită de preotul scriitor Ioan Teodo-
rovici, iar naş a fost Atanasiu Grabovszky, unchiul lui Şaguna. Astfel între
Şaguna şi Gojdu se înjghebaseră legături prieteneşti încă din tinereţe. Vă-
duva, ca zestre, aduce 32.000 de florini, pe care Gojdu o augmentase cu
veniturile considerabile ale sale. Cu averea sporită, Gojdu a cumpărat casa
din str. Király.
„Cu astfel de porniri altruiste a reuşit Emanuil Gozsdu să-şi creeze o
atmosferă prielnică în capitala Ungariei, unde societatea maghiară şi cea ro-
mână îl distingea deopotrivă socotindu-l vrednic de toată încrederea şi sim-
patia. După ce în cariera sa de advocat a obţinut, mai ales în procese penale,
cîteva succese răsunătoare, i se deschideau perspective spre o rapidă ascen-
siune pe scările ierarhiei sociale. Spirit practic, înzestrat cu virtuţi de bun
gospodar, a înţeles de timpuriu necesitatea să-şi asigure o bunăstare mate-
rială impunătoare. La Iulie 1832 a cumpărat cu suma 30.000 florini, valută
vieneză (Wiener Wahrung) casa lui Wilhelm Sebastian din Pesta, casă care
era situată în Strada regală, numită pe atunci Kögsgasse, iar mai tîrziu bo-
tezată cu ungurescul Király utcza. Casa era chiar la colţ de stradă şi purta
un nume nemţesc destul de hazliu: Zum blauen Hase (la iepurele vînăt).
Curînd după isprava aceasta, atît de însemnată sub raport material, plă-
tind o taxă de 50 florini şi prestînd jurămîntul obişnuit, fu admis în rîndul
cetăţenilor din capitala Ungariei / pesti polgárok. Prin bună chiverniseală
sporea averea lui Gojdu din an în an. De la 3 Noiembrie 1848 s-a păstrat în
arhiva capitalei ungare o adresă, prin care advocatul Emanuil Gozsdu cerea

398
de la oficiul cărţii funciare o dovadă despre întinderea (de 36.015 st. pă-
traţi) a unor livezi cumpărate cu suma de 2.910 florini din averea baronului
Podmaniczky Lajos, numită Rákosi tanya (moşia de la Rákos) cu 6 ani mai
tîrziu, la 5 Iulie 1854, obţinea permisiunea să-şi parceleze locul de casă (nr.
1421) din Königsgasse.”3 După parcelarea locului de casă a construit un şir
de magazine, care şi astăzi îi poartă numele „Pasajul Gojdu” Gozsdu-udvar.
Spirit practic, înzestrat cu alese însuşiri gospodăreşti, Gojdu a ajuns cu-
rînd să fie unul din cei mai înstăriţi oameni din Pesta. Şi-a cumpărat rînd
pe rînd, cîteva moşii şi intravilane, la care se adăugau numeroase acţiuni şi
hîrtii de valoare. Bun administrator al veniturilor sale, Gojdu devine treptat
şi un mare proprietar.
Dacă Emanuil Gojdu, a putut fi fericit în viaţa sa părintească, pe lîn-
gă dispoziţiile înăscute şi pe lîngă concursul preţios al multor împrejurări
prielnice, a contribuit la aceasta în măsură însemnată şi vrednica lui soţie:
Anastasia, fiica negustorului mecedoromân din Pesta, Constantin Pometa.
Crescută într-o familie care avea la temelia ei credinţa în Dumnezeu şi
alipirea neclintită către datinile şi legea strămoşească, împodobită cu ştiinţa,
pe care o putea da pe la începutul veacului al XIX-lea şcoala greco-româneas-
că din Pesta. Aici activau pe atunci ca învăţători şi directori români însufleţiţi,
cum erau Gheorghe Muciu, unchiul lui Şaguna, şi Ştefan P. Niagoe. Ajunsă
mai tîrziu sub influenţa binefăcătoare a cărţilor de literatură naţional-istorică
apărute în tipografia Universităţii, e prenumerantă la multe publicaţii.
Viitoarea soacră a lui Gojdu, Iulia Pometa e mebră fondatoare a Societă-
ţii femeilor macedoromâne din Pesta, constituită în 1815. Prima lui soţie,
Anastasia Pometa, devine, în 1819, membră în societatea culturală comba-
tantă dominată de un puternic simţ patriotic, pe care îl va sluji exemplar, cu
mintea şi averea ei, pînă la sfîrşitul vieţii.4

Anastasia Pometa s-a născut la 1796 în capitala Ungariei şi a fost botezată
după cum arată textul grecesc al vechilor registre, care s-au păstrat în arhiva
parohiei greco-române din Pesta, la 9 iulie 1796 prin preotul Hariseos „sa-
kelan”. Ca naşă o ţinuse în braţe Sofia, soţia lui Ioan Papacosta.
Părinţii ei au fost Constantin (Costa) Pometa şi Iuliana născută Cuişor.
În cimitirul Kerepesi din Budapesta se poate vedea cripta familiei Pometa
alături de a familiei Grabovszky. Un întreg pomelnic de nume şi date bi-
ografice, mai mult sau mai puţin exacte, înfăţişează piatra de mormînt.
Despre Constantin Pometa arată că a murit la 21 martie 1811 în vîrstă de 67
ani, iar soţia sa Iulia, născută Cuişoru, a răposat la 4 februarie în vîrstă de
92 ani. Anastasia, la 12 noiembrie 1816, s-a căsătorit cu negustorul român
Dumitru Vulpe, primind binecuvîntarea bisericească de la preotul-scriitor
Ioan Teodorovici. Acest Dumitru muri la 18 ianuarie 1818 în vîrstă de 35
de ani şi fu înmormîntat prin acelaşi Ioan Teodorovici, Anastasia rămase
văduvă timp de 14 ani (1818–1832).5

399
 În timpul văduviei sale făcuse cunoştinţă cu tînărul avocat Emanuil
Gojdu, care după ce studiase dreptul la Academia din Pojon, s-a stabilit în
capitala Ungariei, unde prin activitatea sa cîştigase în curînd faima unuia
dintre cei mai destoinici avocaţi. Purta viu interes pentru mişcarea literară
românească, precum şi pentru cea ungurească. Se găsea în timpul acesta
printre colaboratorii unei reviste literare ungureşti şi printre colaboratorii
– cu condeiul şi cu punga – revistei lui Zaharia Carcalechi, Biblioteca Româ-
nească.
Anastasia era o cititoare sîrguincioasă şi inteligentă a frumoaselor ar-
ticole istorice, publicate în această revistă, în coloanele căreia şi avocatul
Gojdu publica pagini de îndemnuri însufleţite pentru sprijinirea literaturii
naţionale.
Cele două suflete tinere, împărtăşind deopotrivă interesul pentru lite-
ratura şi cultura naţională, au ajuns în curînd unite şi prin alte legături, mai
puternice. În registrele parohiei greco-române din Budapesta s-a păstrat ur-
mătorul text românesc cu mărturie despre unirea desăvîrşită a celor două
suflete: „Emanuil Gozsdu, advocat căsătorit cu văduva Anastasia Vulpe în
30 iunie 1832 prin preotul Theodorovici. Naş: Atanasie Grabovszky de Apa-
dia.” Prin acest Grabovszky – unchiul Anastasiei Şaguna – ajungea Gojdu
în oarecare raport de înrudire şi cu tînărul profesor Anastasiu Şaguna, Mi-
tropolitul Andrei de mai tîrziu.
Viaţa familială a lui Emanuil şi Anastasia Gojdu a fost binecuvîntată cu
o singură odraslă: Maria-Cornelia, care n-a trăit însă decît un an. De aici
înainte tot prisosul dragostei lor se revărsa asupra studenţilor români cari
erau „oaspeţii cei mai iubiţi” în casa lui Gojdu, pînă la adînci bătrîneţe.”6
Despre viaţa sa familială, Partenie Cosma a scris: „Gozsdu trăia simplu
şi higienic. El bea numai apă. Era mîndru de originea sa de român ortodox,
din popor (nenobil), şi asta o manifesta oriunde i se da ocaziunea atît cu
cuvîntul cît şi cu fapta. La mese, unde erau şi străini, nainte şi după mîncare
ostentativ îşi făcea cruce. În serbătorile paştilor totdeauna cînd se punea la
masă cînta un „Christos a înviat”. În casa lui numai cu străinii se vorbea în
limba lor, în familie însă şi cu Românii numai româneşte, parte în dialectul
macedoromân, parte în limba noastră, care el o ştia din casa părintească, iar
soţia sa o învăţase de la el şi din desele conversări cu tinerii Români, pe cari
îi agrăia cu „sufletul meu”. Ceea ce nu era un lucru mic atunci şi nu este lu-
cru mic nici astăzi în Pesta, casa lui atît nainte cît şi după 1848 era recunos-
cută de casă românească, unde toţi Românii erau bineprimiţi şi sprijiniţi.”7

Soţii Gojdu erau oameni bisericoşi. Au dat multe ajutoare şcolii şi bisericii
greco-române din Pesta. Gojdu niciodată nu a uitat de oraşul său natal, Ora-
dea, de care îl legau multe amintiri din copilărie. Cu duioşie vorbea despre
mamă-sa pe care a pierdut-o de timpuriu. În orice act filantropic era alături
de el şi soţia sa, Anastasia. Cînd în 1836 a ars marea majoritate a edificiilor

400
Biserica Greco-Macedoromână
din Pesta unde a avut loc căsătoria
Anastasiei Pometa cu Emanuil
Gojdu

Emanuil Gojdu

401
din Oradea, inclusiv bisericile, ei au făcut o colectă pentru refacerea biseri-
cii Velenţa din oraş.
„Documentul inedit, expus în cele ce urmează, relevă aportul comuni-
tăţii ortodoxe din Pesta unde, în preajma Rusaliilor anului 1842, din iniţia-
tiva marelui mecenat de obîrşie macedoromână, născut la Oradea, Emanuil
Gojdu, s-a realizat o importantă colectă în bani şi diferite bunuri destinate
refacerii edificiului vechii Catedrale.
Subscripţia relevă, în primul rînd, aportul important al familiei mili-
tantului român, îndeosebi a soţiei acestuia, Anastasia (născ. Pometa), „o ma-
cedoromâncă, cu pronunţate sentimente româneşti şi bună ortodoxă” (T.
Neş). Aceasta, singură, a dăruit suma de 20 florini şi, împreună cu Ecaterina
Vangel (născ. Bologan) au adunat şi oferit ornate şi alte bunuri în valoare
de peste 70 florini. Surprinde plăcut contribuţia importantă (50 florini) a
altui mare mecenat român al epocii, Ioan Mocioni de Foen (1780–1854),
despre care ştim că a avut o familie numeroasă (18 copii!), dintre care fra-
ţii Petru, Andrei, Antoniu şi George „au ridicat-o la o importanţă istorică
pentru întreaga dezvoltare politică şi culturală a românilor din Ungaria”
(C. Diaconovici, Enciclopedia Română, Sibiu, 1904, p. 304). Acestora li s-au
alăturat  Elisabeta Takacs, Constantin Ţica şi Constantin Grabovski, cu cîte
20 florini, Arghir Vrani şi Irina Rajcovici (născ. Pometa) cu cîte 10 florini,
Ecaterina Milici şi Dumitru Sachelarie cu cîte 5 florini şi episcopul sîrb din
Buda, Platon Atanscovici, cu numai… un florin. Valoarea totală a subscrip-
ţiei a fost de peste 157 florini. Actul, întocmit în Pesta, poartă data de 9
iunie 1842, fiind semnat de Emanuil Gojdu. Din rezumatul scris pe versoul
documentului de către nimeni altul decît Ioan Dragoş (viitorul revoluţionar
martir de la 1848–1849), acum student la Academia de Drept din Oradea
(implicat, se pare, în activitatea Consistoriului orădan) aflăm că ajutorul
comunităţii din Pesta a ajuns la Oradea în 20 iunie 1842, banii fiind folo-
siţi pentru refacerea acoperişului din lemn şi şindrilă al Catedralei, lucrare
evaluată la 2750 florini.
Documentul dezvăluit mai sus atestă, prin fapte concrete, alături de
generozitatea marelui intelectual şi om politic, ataşamentul şi recunoştiinţa
faţă de vatra sa şi a străbunilor săi macedoromâni din Urbea Mare, faţă de
credinţă şi de sanctuarul credinţei lor din Velenţa Orăzii, întru pomenirea
tuturora.”8

Tinerii români din capitala Ungariei aveau relaţii foarte bune cu Gojdu.
Neavînd urmaşi, împreună cu soţia sa Anastasia, le ţinea de grijă, se com-
portau faţă de ei ca nişte adevăraţi părinţi. Vizitele studenţilor erau perma-
nente, şi se desfăşurau într-o atmosferă amicală, precum vom vedea mai jos
din reamintirea unui student, semnînd Bihoreanul:
„…Un patron …mare şi… puternic al tinerimei române era fie-iertatul
E m a nu i l G oz s du , cel mai renumit advocat şi orator în toată Ungaria.

402
Casa lui ospitală era totdeauna deschisă pentru tinerii români, şi pentru noi
iară o mică sărbătoare cînd adunaţi toţi la un loc, mai în toată Dumineca
în timpul mai călduros mergeam pe picioare pestre strada regelui şi pădu-
riţa oraşului afară la villa lui Gozsdu, situată aproape de păduriţa oraşului
între şinele trenului Viena şi Czegléd. Petrecerea noastră o conducea sin-
gur Gozsdu în persoana sa căci se punea totdeauna în mijlocul tinerilor şi
conversa cu ei ca un tată adevărat cu pruncii săi cînd despre teme juridice,
cînd din istorie, cînd despre politică, biserică, naţionalitate. Experienţa cea
lată, ştiinţa profundă şi totul atrăgătoriu de conversare a bătrînului Gozsdu
pe noi, cei mai tineri jurişti, într-atîta ne-a pus la uimire încît noi cel puţin
niciodată nu-i contraziceam. Seniorii noştri, rigorosanţii, duceau discursuri
de regulă cu bătrînul, şi eu îmi aduc încă bine aminte că mai vîrtos dintre
ardeleni se afla cîte unul care nu era de acord cu Gozsdu în vederile politice,
şi-i contraziceau, ba chiar disputau cu el, – la ce expertul Gozsdu, crescut şi
cărunţit în onoruri între maghiari, adeseori îi accentua pe acei ardeleni cu
asemenea expresiuni: „voi sunteţi încă tineri, înfocaţi şi exaltaţi, dar mai tîrziu,
ca bărbaţi aşezaţi după ce aţi dat de cîteva ori cu capul de perete, şi voi veţi cugeta
întocmai ca mine”. Odată un bănăţean, care nu ştia nimic ungureşte, zise în
ton de indignaţiune: „de ce să învăţ eu limba maghiară cînd maghiarul nu
învaţă româneşte?” „Fraţilor răspunse Gozsdu în auzul tuturora – să ştiţi, că
pînă atuncea îi va merge bine românului, pînă cînd el va învăţa şi ungureşte
dar ungurul nu va învăţa româneşte; căci vedeţi, dacă Ungurii vor începe a
învăţa româneşte: atuncea de român nu mai este nici o lipsă, şi românul cu
greu, ori nicidecît nu va mai ajunge la atare funcţiune de stat.”
Altcum fie-iertatul G oz s du era foarte mare amic al naţiunei maghiare,
şi ca atare, totdeauna şi la toată ocaziunea nu înceta a ne da sfaturile pă-
rinteşti ci: Să fim moderaţi, în pretensiunile noastre şi cu orice preţ să fim
prietenii cei mai buni cu maghiarii, „căci – precum zicea adesea ori – aceste
două naţiuni sunt avizate una la alta, în bine şi rău; cînd piere maghiarul: piere şi
românul, şi vice versa, ambele sunt naţiuni mici, dar bellicoase, ambele strîmtorate
între colosul german şi rus; dar dacă vom ţinea strîns la olaltă, şi vom da piept cu
puteri unite ori cu Rusul, ori cu Neamţul: nu vom pieri una cu două.”
După cina splendidă apoi ce ne-o dădea G oz s du , au urmat cîntări pes-
te cîntări poporale, cari au durat adeseori pînă la miezul nopţii; şi bătrînul
Gozsdu, să-l fii văzut, cum s-a pus în mijlocul tinerilor, cu ce suflet tînăr, şi
cu voie nemărginită cînta alăturea cu noi toate cîntecele pînă-n fine ! Nu e
mirare apoi, dacă G oz s du înaintea fiecărui tînăr român era obiect de cea
mai profundă stimă, nemărginită iubire şi sinceră alipire. A mărit aceasta
veneraţiune în tineri şi împrejurarea, că punga mecenatului nostru adeseori
se deschidea pentru alinarea neajunsurilor noastre.
Nici n-a practicat la dînsul jurist de altă naţie, decît numai român.
La el şi-a făcut praxa juridică în timpurile de mai nainte – precum ştiu
– Ioan Fau r jude. reg. la Curie, răpausatul George Popa , jude la tabla reg.

403
apoi referent la cancelaria aulică în Viena şi mai pe urmă Comite suprem al
Comitatului Arad şi alţii, iar pe vremile mele, adecă înainte de 25 ani erau
în cancelaria lui: renumitul jurist Dr. Demetriu Haţ ie g a n , Partenie C o s -
m a şi Mihai B e ş a n .
Adeseori ne adunam mai vîrtos iarna şi în oraş la casa ospitală a lui G
o z s d u, unde cina totdeauna se începea cu – mămăligă cu lapte. Ardelenii
trebuia să-l facă pe bucătar şi să gătească mămăliga ceea ce totdeauna succe-
dea de minune, dar nici unul dintre noi n-a fost în stare a mînca atîta mă-
măligă ca Gozsdu. Mult ne miram de apetitul grandios, ce-l avea bătrînul.
„Dacă – zicea apoi în glumă – l-ar alege de rege al românilor pe cel ce poate
mînca mai multă mămăligă: apoi să ştiţi fraţilor, că eu aş fi regele românilor, nu
însă şi a – mămăligarilor.”9

Pilduitoarea viaţă familială a soţilor Gojdu a dăinuit pînă la 2 ianuarie

1863, adică pînă la moartea Anastasiei. Cu acest trist prilej, din ziarul Con-
cordia, aflăm că studenţii români au hotărît să poarte doliu pentru Anas-
tasia Gojdu timp de două săptămîni. Mai jos redăm necrologul apărut în
amintitul ziar:
„După deplina scădere a puterilor trupeşti a repausat în 12 Ianuariu
1863. calend. nou; în anul vieţii sale 63. iar al fericitei căsătorie 31. – În-
mormîntarea rămăşiţelor pămînteşti ale Adormitei s-au întîmplat în 14 Ian.
1863. c.n. Conductul funebral – cu toate că timpul era cam nefavoritoriu –
au fost unul dintre cele mai măreţe ce se poate vedea în capitala Ungariei.
Toţi Românii din Buda-Pesta şi între aceştia toţi demnitarii şi funcţionarii
români, acurseră spre a da ultima onoare Repausatei, care atît prin nobilita-
tea inimei, cît şi prin fierbintea amore şi neînfrîntă credinţă către naţiunea
sa a meritat în deplinul înţeles al cuvîntului numele de adevărata „M at roa -
n a R om â n ă”. Nenumărată e mulţimea Românilor, cari avînd parte de rara
ospitalitate la casa ilustrei familie, avură ocaziune a se putea convinge atît
despre afabilitatea nefăţerită către mic şi mare, cît şi despre înaltele senti-
mente naţionale ce insuflă pieptul cel nobil al acestei prea demne fiice a
Daciei Aureliene. Spre a dovedi că sufletul Repausatei a fost asemenea cu al
unei Matroane Romane din antichitate, suntem datori memoriei Adormitei
să reproducem acea scenă pătrunzătoare, cînd credinciosul consoţ în 3 Ia-
nuarie, cu ocaziunea onomasticei ei, avu delicata atenţiune de ai descoperi
dorinţele inimei sale neschimbate în tot decursul fericitei vieţi conjugale,
dînsa, ca una a doua Veturia, asigurîndul-l de împrumutatele sentimente i-a
zis următoarele cuvinte memorabili: „Amate Emanuile, ştiu că totdeauna ai
fost bun român, fuse de un timp încoace mi se pare că fruntea ta s-a înnorat
şi te-i înstrăinat de naţiunea ta, pentru că doară unii ţi-au mîhnit sufletul;
ci naţiunea nu meritează asta răceală din parte-ţi, dînsa nu te-a vătămat.
Mai aduci-ţi aminte cîndu-mi ceteai odinioară din istoria străbunilor întîm-
plarea lui Coriolan? Să ştii că el atunci fu mai mic, cînd pornise a învinge
eterna Roma; şi atunci mai mare, cînd l-a învins pe el Mamă-sa!”

404
 Intrarea curţii
Gojdu dinspre
strada Király nr.
13.

Crucile soţilor Gojdu şi a fiicei lor Maria-Cornelia

405
 Avînd onoarea a cunoaşte mai de aproape sentimentele ilustrului D. E.
Gozsdu şi aducîndu-ne aminte de acele declaraţiuni ce moto proprio le-a
făcut mai adeseor, dar anume cu prilejul onomasticei sale din anul trecut,
– cu aluziunea cea sublimă a Repausatei nu se poate reduce decît la fiicele
României, pre cari asemene spirit sa le însufleţească!
În timpurile vechi ale republicei romane, Matroanele, cînd repausa băr-
baţi bine meritaţi de patria, spre a li onora memoria îi geliau, purtînd doliu
public în decurs de un timp anumit, – asemenea acum, Junimea Română
de aici au prins rezoluţiunea, care le face onoare, de a geli pe Repausata în
decurs de două săptămîni. Asta onoare a meritat-o prin duplicea virtute: de
română însufleţită şi de adevărata mamă a junimei.
Ilustrul consorte, decum-va poate afla vreo o mîngîiere pentru atîta
pierdere, acea o va găsi nesmintit în conştiinţa de a fi avut o consoţie despre
care cu dreptul se poate zice „Non omnis moriar, multaque pars mei vitabit
Libitinam.” Acestei mîngîieri, adauga-i Ceriul acele plăceri sufleteşti, cari
le va gusta ilustrul bătrîn, cînd mai nainte de a-i apune soarele vieţii, va
putea zice „Exegi monumentum aere perennius”. Noi, pentru aceasta vom
uni rugăciunile noastre cu a ale confraţilor noştri, înălţîndu-le către tronul
Atotpotîntelui, cerînd totodată repausatei desfăţările cereşti, iar Consoţului
rămas balsam spiritual şi ca Pareole să continueze a-i mai toarce firul vieţii
îndelungat!
Cat. Cens.”10

Anastasia Pometa era de o frumuseţe rară, ortodoxă şi română zeloasă, care

a avut o mare influenţă asupra formării caracterului naţional al bărbatului
său.

ANEXE
1
Prenumeranţi din Pesta la cartea lui Damaschin Bojincă: Anticile
romanilor acum întâia oară româneşte scrise de… Antiquitates
Romanorum, Buda, 1832
Sp. D. Atanasie Grabovschi de Apadia, la mărita deputaţie a Scoal.
  Naţion. Condeputat şi la măr. Comit. a Craşovei asesor 2 ex.
Sp. D. Anastasie Dera de Moroda, la. mar. Deputăţie a Shoa.
  Nation. condeputat 1 ex.
D. Atanasie Romilu, neguţitoriu 1 ex.
Dna Anastasia Vulpe, născută Pometa 1 ex.
Zelos. Tînăr Gheorghie Grabovschi de Apadia, poeta 1 ex.
“ “ Dimitrie Popovici, poeta 1 ex.

406
 Sp. D. Emanuel Gojdu, advocat la Tabla crăiască 2 ex.
Per. D. Eftimie Murgu, jurat la Tabla crăiască 1 ex.
D. Zaharia Carcalechi 2 ex.
Revdss. D. Ioan Teodorovici, paroh român în Pesta
  şi crăiesc in. ţensor 1 ex.
D. Iosif Lapedat, croitoriu cetăţenesc 1 ex.
Tinerii Iulius şi Traian Niagoi, normaliste 2 ex.
Sp. D. Constantin Grabovschi de Apadia 2 ex.
D. Constantin Leca, pictor 1 ex.
Sp. D. Naum Dera de Moroda 1 ex.
D. Mihael Gheorghevici 1 ex.
Cl. D. Paul Vasici-Ungurean, doctor de Medicină,
  maghistru de Hirurghie, şi de moşărie 2 ex.
Sp. D. Paul Nedocleanschi, la mărita Deputăţie
  Naţională Casse Perţeptor 2 ex.
D. Petru Maler, jurat la Tabla Crăiască 1 ex.
D. Petru Merce 1 ex.
D. Ştefan Niagoi, învăţătoriu român în Pesta Suma 29 ex. 

[Acad.Cornelia Bodea, Prima Societate a femeilor române (1815) şi contempora-

nii ei, În: „Memoriile Secţiei de ştiinţe istorice şi arheologie”, Seria IV, Tomul
XXI, Editura Academiei Române, 1996, p. 160.]

Notificare oficioasă despre cumpărarea casei lui Emanuil Gozsdu

şi preţul ei.

Telekátirási jegyzőkönyv, 14, 1831-4 pg. 258: (Proces verbal de transcriere

în Cartea funduară).
„Anno 1832 am 12-ten July fatiret Herr Vilhelm Sebastian, das in der
Theresien Stadt, Königs Gasse, unter der Grb: No. 597 Top: No. 1251 liegen-
de, zum blauen Hase genannte Eckhaus, welches den 16-ten Decemb: 1830
auf seinem Namen umgeschrieben worden ist, dem Herrn: Emanuel von
Gozsdu, und dessen Frau Ehegemahlin Anastasia geb. Pometa im 30,000 fl.
W.W. laut schriftlich: Contract von 12-ten Iuly 1832 verkauft zu haben, und
erlegen die Kaufer, von der Ankaufs-Summa die Gebühren und Spital Xr.
Mit................................................................................................................. 1000 fl.
Dann die Gewöhr Tax mit ………………………………………....………... 1,45

[Ioan Lupaş, Emanuil Gozsdu. 1802–1870. Originea şi opera sa, In: „Analele
Academiei Române. Memoriile Secţiei Istorice. Seria III, Tom XXII”, Bucu-
reşti, 1939–1940, p. 719.]

407
 NOTE
  1. Maria Berényi, Poveştile caselor Români în Buda şi în Pesta/Tales of houses Romanians
in Buda and Pest/ Mesélő házak Románok Budán és Pesten, Budapesta-Budapest,
2011, p. 18–28.
 2. Th. Capidan, Aromânii. Dialectul aromân. Studii lingvistic, Bucureşti, 1932, p. 70.
  3. Ioan Lupaş, Emanuil Gozsdu. 1802–1870. Originea şi opera sa. În: „Analele Acade-
miei Române, Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, Tom XXII, 1939–1940, p.
714.”
  4. Cornelia Bodea, Femeia română în Transilvania şi Ungaria secolului trecut, In: „Sim-
pozion”, Giula, 1996, p. 16.
  5. Ioan Lupaş, Anastasia Gojdu (1796–1863), In: „Studii, conferinţe şi comunicări isto-
rice”, vol. III, Sibiu, 1941, p. 264–266.
 6. Ibidem.
 7. Enciclopedia română, vol. II, Sibiu, 1904, p. 588.
  8. Florian Dudaş, Emanuil Gojdu în sprijinul vechii Catedrale Ortodoxe a Bihorului, In:
„Familia”, 2006, iunie.
 9. Reminiscenţe jubilare, Viitorul, 1884, nr. 24, p. 2–4; nr. 25, p. 2.
10. Concordia, 1862, nr. 103, p. 408–409.

408
 EMANUIL GOJDU (1802–1870)

Emanuil Gojdu era de origine macedoromână, strămoşii săi au venit din

Moscopole „cel mai mare şi bogat oraş, nu numai din toată Grecia, dar şi în-
treg imperiu turcesc.”1 În secolul al XVIII-lea Peninsula Balcanică era răvă-
şită de turci. Atunci românii şi grecii din Macedonia s-au revărsat prin mai
multe valuri spre nordul Dunării în Ungaria, Galiţia şi Polonia. Procesul de
emigrare era dominant mai ales în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,
după distrugerea de către Ali paşa din Ionina a oraşului Moscopole din Al-
bania, eveniment petrecut în două rînduri, în 1769 şi 1788. Importantul
centru comercial şi cultural Moscopole, număra la data amintită 80.000 de
locuitori.2
Macedoromânii, refugiaţi din diferite centre urbane din Peninsula Bal-
canică, s-au aşezat în mai multe localităţi. Adoptaţi de noile patrii, unii s-au
polonizat (Grabovszky, Adamovszky, Muctovszky), alţii s-au maghiarizat
(Baronul Horváth, Eötvös, Baráty) – în mai multe ziare e amintit faptul că
Francisc Deák şi baronul Eötvös, fost ministru al învăţămîntului public şi
autorul legii naţionalităţilor erau mecedoromâni maghiarizaţi3 – ori s-au
sîrbizat (Racovici, Poljevici, Popovici). O seamă din ei şi-au păstrat nume-
le original (Muciu, Guda, Sina, Şaguna). După împărţirea Poloniei între
Rusia, Prusia şi Austria, mulţi macedoneni – majoritatea acestora erau din
Moscopole – au coborît în Ungaria, împînzînd toate oraşele mai de sea-
mă ca negustori ori bancheri: Budapesta, Tokaj, Vác, Szentendre, Miskolc,
Gyöngyös, Kecskemét, Oradea, Arad, Timişoara etc.
Macedoromânii, aşezîndu-se în oraşele sus-menţionate, au practicat tot
felul de negustorii. Această activitate le aduce mari beneficii materiale, ceea
ce le înlesneşte posibilitatea să acapareze o bună parte din traficul de măr-
furi dintre imperiul otoman şi cel habsburgic şi să acumuleze capitaluri im-
portante. Aşa ei au format pătura socială înstărită a românilor din Ungaria.
Multe case comerciale macedoromâne aveau legături directe cu cele mai de
seamă oraşe comerciale şi industriale din Europa. De asemenea, aproape în-
tregul comerţ de mătase din Orient şi Europa Centrală era stăpînit de ei. În
epoca împăratului Iosif al II-lea comerţul de bani era în cea mai mare parte
în mîinile macedo-românilor. Deci ei au ajuns oameni cu situaţii materiale
înfloritoare.
Numărul macedoromânilor veniţi şi stabiliţi în Austro-Ungaria a fost
destul de mare. Numai la Miskolc trăiau peste 350 de familii în 1798.4 Aici,
ca buni credincioşi, dînşii au clădit cu cheltuielile lor, una din cele mai fru-
moase biserici ortodoxe române din Ungaria (1806). Pe lîngă biserică aveau
şcoala lor proprie. Pe la 1826 directorul şcolii era Gheorghe Mutsu, fratele
Anastasiei Şaguna. În 1910, slujea încă preot român în persoana lui Aurel
Moţiu.5

409
 Dintre familiile macedoromâne mai renumite, familia Gojdu se stabilise
întîi la Miskolc, unde „poposise” şi familia Şaguna.
După unele izvoare, familia Gojdu a plecat din oraşul Moscopole şi s-a
stabilit în Polonia. Doar către sfîrşitul secolului al XVIII-lea s-a retras spre
Sud şi s-a stabilit la Miskolc. De acolo, o ramură a trecut dincolo de Dunăre,
iar alta s-a aşezat în părţile Bihorului. Din această ramură bihoreană face
parte Emanuil Gojdu.6
Tatăl său era negustorul Atanasiu Popovici Gojdu din Oradea, iar ma-
mă-sa Ana se retrage din familia românească Poynár, din părţile Bihorului.
Emanuil Gojdu s-a născut la 9 februarie 1802 la Oradea, unde şi-a petre-
cut copilăria împreună cu ceilalţi cinci fraţi ai săi.
Îşi făcuse studiile juridice la Oradea, Pojon (azi Bratislava) şi Pesta. Di-
ploma de avocat o obţine în 1824, intră apoi ca stagiar în biroul avocatului
Vitkovics, care era şi scriitor. Gojdu a făcut aici cunoştinţă cu cei mai de sea-
mă scriitori maghiari ai timpului ca Kazinczy Ferenc, Virág Benedek, Berzsenyi
Dániel şi Kisfaludy Mihály, care i-au îndrumat primele încercări de versificare,
debutînd în 1826 cu cîteva poezioare în limba maghiară în paginile revistei
„Szépliteratúrai Ajándék”. Aceşti scriitori maghiari erau animaţi de lozinca:
„Prin limbă se conservă o naţiune”. Gojdu frecventa totodată şi salonul literar
al lui Atanasiu Grabovszky, unde se întîlneau românii macedoneni stabiliţi la
Budapesta, studenţi, comercianţi etc. Grabovszky ţinea legături şi cu româ-
nii din Principate, avea relaţii strînse cu fraţii Goleşti, care treceau des pe
la el. Acest salon a fost căutat de către Dimitrie Ţichindeal, Teodor Aaron, Da-
maschin Bojincă, Moise Nicoară, Ioan Teodorovici etc. Atmosfera spirituală din
casa lui Graboszky era impregnată şi aromată de concepţia istorică şi ling-
vistică a Şcolii Ardelene. Gojdu era la începutul carierei sale profesionale şi
culturale, cînd Teodor Şerb, într-o scrisoare adresată lui Moise Nicoară, care
cerea informaţii asupra unor persoane mai marcante ale societăţii româ-
neşti, spune: „Unul socot totuşi a-i putea da crezămînt, adică lui Emanuil Gojdu,
advocat… Bărbat cu bune temeiuri şi către români tare învăpăiat.”
După terminarea stagiului avocaţial de trei ani, E. Gojdu şi-a deschis un
birou propriu de avocat şi notar cambial în Pesta. În scurt timp se numără
între cei mai căutaţi avocaţi în capitala Ungariei, devenise o autoritate juri-
dică recunoscută în întreaga ţară. Avocatura îi mergea foarte bine întrucît
pledoariile sale erau strălucite. Gojdu era unul din marii avocaţi ai vremii,
el a fost primul care a înlocuit limba latină cu cea maghiară în intentarea
acţiunilor consiliilor judecătoreşti din Pesta şi Buda. Rechizitoriile, ca şi ple-
doariile sale, erau publicate, dîndu-se ca model în revistele de specialitate,
şi erau predate studenţilor în drept de la universităţile din Pesta şi Pojon.
Cîştiga mereu procese penale, acest fapt i-a permis lui Gojdu să-şi realizeze
o situaţie materială foarte bună. Era proprietarul a două mori cu aburi şi
preşedintele proprietarilor de mori din capitala Ungariei. În 1832, a cumpă-
rat cu 30.000 de florini casa din Pesta a lui Wilhelm Sebastian, aşezată pe

410
str. Király, iar la puţini ani a cumpărat livezi în întindere de 36.015 stînjeni
pătraţi. În 1854 şi-a parcelat locul de casă şi a construit un şir de magazine,
care şi astăzi îi poartă numele „Pasajul Gojdu” (Gozsdu-udvar). Gojdu a fost
un om chibzuit şi înţelept, cu spirit comercial atavic, a făcut plasamente
serioase, preponderent în imobile şi cu valori progresive.
De tînăr Gojdu sprijinea acţiunile culturale şi tipăriturile româneşti
care încep să apară la Pesta în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Era
unul dintre colaboratorii primei reviste româneşti tipărită în capitala Unga-
riei, de către Zaharia Carcalechi cu titlul „Biblioteca românească”.
În al treilea volum al revistei din 1829, Gojdu a publicat un călduros
apel intitulat „Cuvîntare de rugăciune a Naţiei Româneşti către străluciţii Boieri
ai Ţării Româneşti şi Moldovei” afirmînd – în acest lung mesaj – că „în toate
părţile geme sufletul neamului nostru într-un întuneric înfiorător: tristă dormitare
a cotropit înaltele româneşti talente… Pierderea limbii noastre este o adevărată
îngropare în mormîntul întunericului şi al neştiinţei… aţi surpat pentru pentru
multe veacuri asupritoarele primejdii… aţi păstrat libertatea persoanelor noastre…
aveţi două Principate binecuvîntate de Dumnezeu.” Gojdu cere boierilor să ajute
„scrierea şi tipărirea cărţilor în limba Patrioticească, să le citească şi să răspîndeas-
că pentru că nu este mai mare mîngăiere, mai adevărată îndestulare, decît simţirea
fericirii şi a măririi Neamului.”7 Apelul lui Gojdu a adus lui Carcalechi un
spor însemnat de abonaţi. În anul 1829, de exemplu, sînt înregistraţi 126 de
abonaţi în Ţara Românească, 318 în Transilvania şi Ungaria.8
Mai hotărîtă apare atitudinea lui Gojdu de a sprijini cauza românească,
acordînd ajutor bănesc revistei amintite, cît şi pentru „Calendarul Românesc”
(1830) pe care-l tipărea, în parte, cu litere latine, Ştefan P. Neagoie, învăţă-
torul şcolii româneşti din Pesta. În semn de recunoştinţă pentru ajutorul
substanţial primit de la Gojdu, Neagoie îi închina acestuia micul volum,
mulţumindu-i printr-o dedicaţie „ca unui prea zelos patriot şi naţionalist”. În
1832, printr-o scrisoare Gojdu îi cere acestuia, cîteva clişee cu portretele lui
Iancu de Hunedoara şi Matei Corvin, pentru a le multiplica, a le răspîndi
printre români, iar din banii încasaţi prin vînzare să se creeze „o fundaţie
pentru vecinica tipărire a Calendarului”.
Cu evenimentele din 1848, Gojdu a făcut debut şi în politică. Cea mai
semnificativă consfătuire a românilor strînşi în jurul său s-a desfăşurat la
21 mai 1848, cu ocazia căreia au fost redactate două acte de o deosebită
importanţă, al căror autor principal a fost Emanuil Gojdu:
1) „Înştiinţare către Românii de legea răsăriteană neunită”.
2) „Petiţia neamului românesc din Ungaria şi Banat”.
La această întrunire au participat românii din comitatele Arad, Bihor,
Torontal şi Caraş. Aceste petiţii sintetizează, ca un veritabil program poli-
tic de moment, revendicările românilor din comitatele respective. „Petiţia
neamului…” conţine 3 puncte cardinale: 1) autonomie bisericească; 2) con-
stituirea unei comisii comune dintre români şi sîrbi pentru a delimita fun-

411
daţiile şcolare şi bisericeşti; 3) despărţirea şi autonomia şcolilor româneşti
în care să funcţioneze învăţători români. În subpunctele acestuia din urmă
se pretinde ca în administraţie, şcoli, biserici şi justiţie -sau mai exact „în
toate trebile naţiei noastre, cele dinlăuntru”9 – să fie folosită limba română,
bineînţeles acolo unde populaţia română era majoritară.
Se mai cerea „lîngă ministerul culturei” constituirea unei secţii deose-
bite „care să ocîrmuiască trebile românilor, cele bisericeşti şi şcolastice şi în care să
se aşeze numai Români adevăraţi, de legea răsăritului, în care poporul are încre-
zămînt.”10 Programul politic fixat de adunarea din Pesta era moderat. Ema-
nuil Gojdu a fost un adept al ideii înfrăţirii maghiaro-române. La vremea
sa, activitatea lui politică şi parlamentară a stîrnit destule discuţii şi opinii.
În timp ce unii îl aprobau cu entuziasm, alţii îl atacau cu vehemenţă. Asu-
pra lui s-au scurs destule elogii şi învinuiri.
Casa lui Gojdu – atît înainte, cît şi după 1848 – era recunoscută drept
casă românească unde toţi românii erau bine primiţi şi sprijiniţi. Partenie
Cosma scrie despre el: „Gojdu trăia simplu şi igienic. El bea numai apă. Era mîn-
dru de originea sa de român ortodox şi asta o manifesta oriunde i se da ocaziunea
atît cu cuvîntul cît şi cu fapta. La mese, unde erau şi străini, nainte şi după mîncare
îşi făcea cruce. În sărbătorile Paştilor totdeauna cînd se punea la masă cînta un
„Christos a înviat”. În casa lui numai cu străinii se vorbea în limba lor, în familie
însă şi cu românii numai româneşte, parte în dialectul macedo-român, parte în
limba românească…”11 Era amic cu Andrei Şaguna, atît cu sfatul cît şi cu fapta
intervenind pe la guverne îi sta într-ajutor în luptele acestuia pentru recîşti-
garea autonomiei bisericii ortodoxe române.
Însuşirile sale personale şi acomodările lui politico-sociale împăciui-
toriste i-au deschis lui Gojdu calea spre situaţii şi dregătorii înalte. A fost
membru fondator al ASTREI, întemeiată în 1861 şi condusă de prietenul său
Andrei Şaguna. Tot în 1861, Gojdu a fost numit comite suprem, adică pre-
fect, în comitatul Caraş, la Lugoj, această însărcinare aducîndu-i şi calitatea
de membru al Casei Magnaţilor, forul legiuitor superior al Parlamentului
maghiar. A fost deputat al circumscripţiei Tinca-Bihor (1865) şi consilier la
Curtea Supremă (Curtea de casaţie) a Ungariei (1869).
Gojdu a fost primit sărbătoreşte la Lugoj. Imediat după ocuparea funcţi-
ei, el a iniţiat înfiinţarea unui liceu românesc la Lugoj, donînd în acest scop
2000 de florini, iar pentru desăvîrşirea acţiunii întreprinse i-a cerut guver-
nului maghiar un ajutor de 18.000 de florini dar n-a obţinut nici un ajutor.
În urma alegerilor din 1861, Gojdu şi-a dat seama de situaţia grea în
care se aflau parlamentarii români şi de necesitatea stabilirii unei solida-
rităţi între ei. I-a invitat pe rînd la masă, în casa lui din Pesta, iar pentru 7
mai 1861 i-a convocat la o conferinţă confidenţială, la care au participat 17
persoane. Cu acest prilej, printre altele Gojdu a spus: »Noi trebuie să avem
bărbaţi români în toate discasteriile (departamentele), iar limba oficială să fie lim-
ba majorităţii din circumscripţiile respective… Fiecare dintre noi să ţinem fruntea

412
Emanuil Gojdu în revista Vasárnapi újság,
1861 Parlamentarul Emanuil Gojdu

Proiectul din 1868 al casei Gojdu din strada Király nr. 13

413
sus, cum se cuvine unui cetăţean constituţional… Noi numai uniţi vom fi în stare
să impunem majorităţii şi să cîştigăm respectul Europei, şi numai aşa va fi în stare
naţiunea noastră cea de toţi perzecutată şi dispreţuită să se ridice la rangul ce-l
merită.”12
În ziua de 17 iunie 1861, în Casa Magnaţilor a vorbit între alţii şi epi-
scopul romano-catolic din Ardeal, Haynald, adversar statornic al românilor.
Apărînd legile din 1848, printre care şi legea integrării Transilvaniei în teri-
toriul Ungariei, precum şi legea electorală, episcopul adăuga: „Adunarea din
Blaj a Românilor, din 3/15 mai 1848, n-a avut dreptul să proclame şi să decreteze
independenţa naţiunii române pentru că această adunare n-a fost Dietă; românii
nu pot spune că unirea Ardealului s-ar fi făcut fără ei, pentru că episcopul şi nobilii
români au fost de faţă cînd s-a votat legea unirii.”13
După două zile, la 19 iunie 1861 a vorbit, tot în Casa Magnaţilor, Ema-
nuil Gojdu, răspunzînd episcopului romano-catolic, contrazicîndu-l:”naţi-
unea română a fost exclusă, în privinţa naţionalităţii şi a religiunii, de la toate
drepturile civile”, că „în Dieta din 1848 care a votat unirea Transilvaniei cu
Ungaria, legea electorală şi altele, românii care erau majoritatea absolută
a populaţiei acestei provincii, au fost reprezentanţi de un episcop şi doi
dregători guvernamentali, dintre care nici unul nu a fost alesul poporului.”
Gojdu şi-a pregătit temeinic discursul, primind în prealabil informaţii şi de
la Andrei Şaguna, Alexiu Şterca Şuluţiu şi Gheorghe Bariţiu.
Gojdu a arătat de ce românii din Transilvania nu voiesc să se unească
cu Ungaria, substanţa discursului fiind concentrat în opt puncte concepute
ca o demostraţie:
1) Dieta din Cluj (1848) a decretat fără să aibă adeziunea românilor alipi-
rea Transilvaniei la Ungaria.
2) În legile Transilvaniei din 1848 naţiunea română nu este admisă ca egal
îndreptăţită cu celelalte naţiuni, deşi le copleşa numeric.
3) Grănicerii români au fost dezarmaţi, pe cînd cei secui şi-au păstrat în
continuare armele.
4) De asemenea, grănicerii români din Transilvania n-au fost reprezentanţi
în dietă ca aceia din Banat, Croaţia şi Serbia.
5) În art. 7 din legile respective se vorbeşte de »Unitatea naţiunii ma-
ghiare« – una şi indivizibilă –, care le asimila volens-nolens şi pe celelalte. Cu
aceasta românii erau într-un deplin dezacord, ei apreciind „mai mult naţionalitatea
decît” (chiar) libertatea individuală.
6) Apăsătoarele şi sîngeroasele legi medievale – precum „Aprobatele şi
Compilatele” şi Diploma leopoldină – să fie abrogate.
7) Conţinutul legii electorale din Ardeal era exclusivist, românii ne-
putînd beneficia de prevederile ei.
8) Concluzia inevitabilă, a lui Gojdu, era că alipirea Transilvaniei la
Ungaria „nu este fapt împlinit” , deci, nu are valabilitate.”14
Discursul lui Gojdu, care a uimit opinia publică din Imperiu, a fost con-

414
siderat o imbatabilă pledoarie în cauza naţională. În studiul său Ioan Lupaş,
îl considera „punctul culminant în cariera politică a lui Emanuil Gojdu.”15
Pretutindeni a fost comentat Gojdu şi discursul său, într-o atmosferă de
senzaţie şi surpriză. Maghiarii erau indignaţi de partea discursului în care
Gojdu arăta clar de ce nu pot adera românii la integrarea Transilvaniei în
Ungaria, iar românii aplaudau tocmai această parte a discursului.
Discursurile şi intervenţiile ulterioare a lui Gojdu din Adunarea depu-
taţilor Dietei, unde a reprezentat, trei ani (1865–1868) circumscripţia elec-
torală Tinca-Bihor, au fost comentate nefavorabil de unele publicaţii româ-
neşti din Transilvania. Gojdu a răspuns pe larg la criticele ce i s-au făcut în
„Gazeta Transilvaniei” (1861/nr. 21); în „Foaia pentru minte, inimă şi literatură”
(1861/nr. 18) dar a făcut şi următoarele mărturisiri semnificative: „Domnul
meu! Eu m-am născut în Ungaria, dezvoltarea şi toată fericirea mea (şi cînd zic
fericire, nu înţeleg starea prezentă, căci aceasta nu e fericire pentru mine) am de
a mulţumi naţiunii maghiare; din copilărie am fost protejat de maghiari; deşi au
ştiut toţi că sînt român ortodox, aceasta totuşi nici un maghiar nu mi-a imputat;
numai de la ei şi între ei mi-am cîştigat o stare înfloritoare, dară pentru aceea nu
s-a aflat unul care să-mi fi zis să nu fiu român. Patria mi-o iubesc nemărginit şi
pentru bunăstarea ei sunt gata în tot momentul a-mi sacrifica viaţa, şi pentru aceea
eu nu cunosc cauza maghiară altcum decît sinonimă cu libertatea comună, însă pe
lîngă acesta am încărunţit ca un român de omenie… toate mijloacele cu care-mi
pot ajuta naţiunea, le-am căpătat numai de la maghiari… este greu a te capacita
pe d-ta despre nobila inimă a naţuinii maghiare…”16
Profesorul bihorean Teodor Neş, scria. „Obiectivul practic şi imediat al lup-
telor lui Gojdu a fost găsirea unui fel de a trăi cu ungurii.” Şi adaugă: „Gojdu nu a
înţeles nici o clipă să privească pasiv dizolvarea naţionalităţii române în naţiunea
maghiară dominantă.”17
Cînd a fost ales deputat dietal în circumscripţia electorală Tinca (1865),
Gojdu a răspuns la ovaţii cu cuvintele: „Voi strigaţi, să trăiască Gojdu! Eu
răspund: Gojdu numai pînă atunci să trăiască pînă cînd va trăi pentru voi, pentru
poporul român!”
Gîndirea politică şi viziunea istorică a lui Gojdu erau întrucîtva alterate
de antecedentele vieţii lui, de relaţiile sociale, profesionale şi culturale pre-
ponderente cu mediul maghiar. Această epocă nu a fost preferabilă pentru
o politică de împăciuire între cele două popoare; năzuinţele lui Gojdu au
dat faliment. Aşa, el de unii dintre contemporanii săi, era apreciat ca o per-
sonalitate controversată.
Gojdu era convins că progresul cultural se poate asigura numai prin
progresul material. Una dintre remarcabilele etape ale activităţii lui de me-
cenat constă în organizarea „Comitetului pentru ajutorarea tinerilor jurişti de
la Universitatea Pestană” înfiinţată în iarna anului 1861. Acest Comitet, al
cărui preşedinte era chiar Emanuil Gojdu, a lansat un apel călduros în presa
românească de atunci şi în circularele nominale, pentru a contribui, prin

415
donaţii, la înfiinţarea unui fond de ajutoare destinat studenţimii române
merituoase şi lipsite de fonduri, înscrisă la Facultatea de drept din Pesta.
Sute de donatori se înscriu cu sume mai modeste pe listele de ajutoare ale
Comitetului. Comitetul format iniţial pentru ajutorarea studenţilor de la fa-
cultatea de drept îşi pierde, chiar la propunerea lui Gojdu, caracterul exclu-
sivist şi din aprilie 1862 găsim alături şi studenţi la medicină umană, me-
decină veterinară şi silvicultură, ajutaţi din fondurile comitetului. De aceste
ajutoare au beneficiat şi elevi maghiari, iar printre cei subscrişi cu ajutoare
alături de cele româneşti găsim nume maghiare, sîrbeşti. De remarcat este
şi faptul că între membrii Comitetului se numără şi două personalităţi pro-
eminente, din aprilie 1862, Alexandru Roman ca membru asesor; iar în luna
iulie al aceluiaşi an ca notar al Comitetului este ales Iosif Vulcan.18
Emanuil Gojdu este unul dintre membrii fondatori ai şcolii de arte şi
meserii din Pesta, unde se preda şi pictura, care mai tîrziu devine politeh-
nică. În 1862, studenţimea din Pesta îl sprijină cu bani pe viitorul pictor
Nicolae Popescu sosit în capitala Ungariei pentru studii. Acesta este reco-
mandat lui E. Gojdu care, în calitatea sa de membru fondator al şcolii de
arte şi meserii, intervine cu toată autoritatea şi Nicolae Popescu este înscris
la cursuri.19
La banchetul ce i s-a oferit lui Gojdu la împlinirea vîrstei de 60 de ani,
în 1862, tinerimea universitară l-a lăudat pentru faptele depuse în cauza
culturii, bisericii, şcolii etc. Ca răspuns, Gojdu a rostit celebra frază: „Ca fiu
credincios al bisericei mele laud Dumnezeirea, căci mi-a creat Român; iubirea ce
am cătră naţiunea mea neîncetat mă imboldeşte a stărui în faptă, ca încă şi după
moarte să erump de sub gliile mormîntului spre a putea fi pururea în sînul naţiunei
mele.”20
Dorinţa de a sprijini tineretul român la învăţătură la determinat pe Goj-
du să întemeieze o fundaţie capabilă să acorde stipendii (burse) şcolare. În
1869 el şi-a întocmit actul testamentar prin care se stabilea că averea sa va fi
administrată de o reprezentantă în cadrul unei fundaţii care-i va purta nu-
mele şi din veniturile căreia se vor acorda stipendii tinerilor români dornici
de învăţătură. Actul testamentar a fost semnat la Pesta în ziua de 4 noiembrie
1869.
Nu peste mult după acest act, la 3 februarie 1870 Emanuil Gojdu a dece-
dat şi la 5 februarie a fost înmormîntat în cimitirul Kerepesi din Budapesta.
Despre înmormîntare se relatează în presa vremii, noi preluăm fragmente
din „Telegraful Român” 1870, nr.11: „Ieri [5 febr. 1870 n.n.] la 3 ore după masă
furăm martorii celui mai trist act, al înmormîntării neuitatului bărbat Emanuil
Gojdu, care a lăsat prin testament ce s-a deschis îndată după moartea sa, toată
averea de mai multe sute de mii, spre înfiinţarea unei fundaţiuni pentru tineri,
preoţi şi învăţători săraci de religiune greco-orientală...
La înmormîntare se văzură afară de rudenii un număr, nemaivăzut pînă aci,
de condolenţi, între cari erau: dirigători, septemviri, judi, oficianţi, ministeriali,

416
 Emanuil Gojdu

Emanuil Gojdu

Emanuil Gojdu Emanuil Gojdu

417
ablegaţi, advocaţi, telegrafişti (români, studenţi, cetăţeni din Pesta şi din provincie,
de toate naţionalităţile, religiunile etc).
Ceremonialul se împlini prin parohul român din Pesta, asistîndu-i încă parohul
local sîrbesc şi grecesc.
La trăsura funebrală erau prinşi 6 cai îmbrăcaţi în pînză neagră, pe amîndouă
părţile haiduci, studenţi şi telegrafişti cu făclii aprinse.
După ce fu lăsat trupul mortului în criptă, se ridica unul dintre dd. condolenţi
pe una colină, şi ţinu una cuvîntare excelentă, foarte nimerită, prin care aminti
meritele lui Gojdu, ca comite suprem şi membru al casei magnaţilor, apoi ca tes-
tatoriu; accentuînd întru altele, ca: Pe Gojdu mulţi nu numai că l-au cunoscut, ba
chiar l-au condamnat; mulţi au aruncat cu pietre asupra lui. Aceştia rămîn acum
ruşinaţi, şi trebuie să se închine cu pietate naintea faptei fără exemplu, naintea
primului faptor pentru promovarea românismului etc. etc.
Fini cuvîntarea funebrală cu: „Fie-i ţărîna uşoară, că memoria-i va fi eternă!”
la ce toată inteligenţa cu un glas striga: „Eternă să fie!”

Testamentul lui Emanuil Gojdu

Pentru cazul morţii mele următoarele informaţiuni şi espresiunea dorinţei

mele din urmă servească de cinosură jurisdicţiunilor civile, soţiei mele, ru-
deniilor mele, şi tuturor acelora, pe cari voiesc să-i împărtăşesc din rămasul
meu.

Observ mai nainte de toate, că afară de hîrtiile de valoare, cari, scrise pe

numele meu, se află ori în lada mea, ori pentru contragerea vreunui împru-
mut, provăzute cu girul meu, sunt depuse la vreun institut de bani, afară
de acestea toată averea mişcătoare care se află în locuinţa mea, în casa mea
si în curtea mea de afară; precum sunt mobilele de casă, tot felul de vase,
argint, aur, petre scumpe, cai, vite, trăsuri, care, unelte, toate sorţile de stat
ori private, cari s-ar afla în lada mea de fer, în fine hîrtiile de valoare, cari ar
fi provăzute cu giră de mîna mea proprie, încă pînă sunt în viaţă sunt pro-
prietatea soţiei mele Melania născută Dumtsa, de aceea ele să nu fie luate
în conscripţiune.

Dacă între actele mele s-ar afla documente privitoare la pretenţiunea mea
de patru mii (4000) florini faţă cu massa concursuală a lui Ioan Poynár,
acele faţă cu massa rămasului să se considere de nule, deoarece acea preten-
ţiune a mea încă mai de mult o am donat tuturor copiilor lui Ioan Poynár.
Despre averea mea proprie dispun după cum urmează:

1. Din rămasul meu mai nainte de toate să se asigure douăsprezece mii

(12.000) florini v.a. pe seama copiilor Iuliei Mandrino măritată Petru Mar-

418
garitovici, a fiicei după sora primei mele soţii Anastasia Pometa, din intere-
sele acestei sume să se dea lui Michail Mandrino, pînă la moartea lui, anual
trei sute şaizeci (360) fl.v.a. în rate treilunare, celelalte interese să se pună în
cassa de păstrare din Pesta, spre a se înmulţi cele douăsprezece mii florini
testaţi sub punctul acesta, şi să se capitalizeze pînă atunci, pînă cînd din
copiii Iuliei Mandrino va ajunge careva etatea legală (majorenitatea); dacă
într-aceea s-ar întîmpla să moară Michail Mandrino, atunci toate interese-
le după douăsprăzece mii să se pună spre fructificare în cassa de păstrare
din Pesta. Cînd vreuna din fetele Iuliei Mandrino prin căsătorie, sau fiul ei
devenind majoren, vor fi îndreptăţite de a-şi primi proprietatea lor în cale
legală şi dacă va mai fi în viaţă Michail Mandrino, atunci pentru asigurarea
alimentării lui, din întreg capitalul de douăsprăzece mii şi interesele capita-
lizate în decursul timpului, să se pună la o parte şase mii (6000) fl.v.a.; din
aceste şase mii de florini după modalitatea de mai sus să se dea lui Michail
Mandrino interesele de şase, toată cealaltă sumă apoi să se împartă în atîtea
părţi, cîţi copii va avea atunci Iulia Mandrino, şi partea ce vine pe seama
celui majoren, să se extragă aceluia în timpul cel mai scurt posibil, însă aşa
ca prin erogaţiunea aceasta să nu se ştirbească lăsămîntul în cazul cînd în
el nu s-ar afla bani gata; partea ce mai rămîne pentru copiii ceilalţi, să nu se
înmulţească prin capitalizare, şi aceasta să se continue pînă la majorenitatea
lor, de sine se înţelege, că la împărţire întreg capitalul crescut şi cu capita-
lizarea intereselor, totdeauna se împarte în atîtea părţi, cîţi sunt copiii cari
încă nu şi-au primit partea; copilul care vine împărtăşit la urmă primeşte
întreaga sumă ce a mai rămas, dimpreună cu toate interesele ei.
Dacă însă va muri Michail Mandrino, suma de şase mii (6000)fl.v.a.
rezervată pentru intertenţiunea lui, tot după principiile expuse mai sus să
se împartă în părţi egale între toţi copiii Iuliei Mandrino, fiindcă acea sumă
din capul locului este proprietatea lor. Dacă vreunuia dintre copii, încă în
viaţă fiind eu, i-aşi da partea statorită în punctul acesta, partea aceea e a se
computa în lăsămîntul testat tuturor copiilor Iuliei Mandrino.

2. După moartea mea să se conscrie prin intrevenirea executorilor mei tes-

tamentari, numiţi mai jos, toată averea mea imobilă, hîrtiile mele de valoa-
re, pretenţiunile mele asupra lăsămîntului Mauriciu Ernst, fraţii Vilibald şi
Virgil Bogdanoviciu, Laurenţiu Marczibányi, cele asupra lui Aleşiu Fényes,
asupra consoţilor Balcz şi Nark, asupra lui Antoniu Rottenbiller şi asupra
consoţilor Martin Koszalek, care dacă la moartea mea se vor afla în pose-
siunea mea, vor forma lăsămîntul meu; din venitul acelora să se solvească
înteresele datoriilor mele şi ratele obligate în cassa de păstrare din Pesta,
apoi să se repareze bunurile mele, încît ar reclama conservarea lor; în fine
să se solvească înteresele de şase după cele 12.000 fl. testaţi în punctul prim
pe seama copiilor Iuliei Mandrino.

419
3. Soţia mea, născută Melania Dumtsa, după detragerea sarcinilor amintite
în punctul al doilea, să aibă întreg venitul curat ce mai rămîne pînă cînd
va purta numele meu, însă la cazul care abia se poate presupune, cînd acel
venit curat nu ar da anual suma de şase mii (6000) fl., să ia ca interteţiune
văduală venitul întreg; la cazul cînd venitul ar trece peste suma de şase mii
(6000) fl., suma ce trece peste şase mii să se folosească spre depurarea dato-
riilor mele şi a legatului de 12.000 fl. din punctul prim.

4. Dacă iubita mea soţie ar păşi la a doua căsătorie, în loc de interteţiune

văduală să i se solvească din venitul meu şaizeci de mii (60.000) fl.v.a.; în
scopul solvirei acestei sume, dacă iubita mea soţie nu ar voi să aştepte pînă
se vor vinde realităţile mele imobile cu preţ convenabil, să se zălogească la
vreun institut de credit hîrtiile mele de valoare pînă atunci, pînă cînd rea-
lităţile se vor putea vinde în mod convenabil; la punctul acesta fac atentă
pe iubita mea soţie, şi o rog, asemenea şi pe executorii mei testamentari,
să nu se grăbească cu vinderea pămînturilor mele de mare extensiune de
lîngă drumul de fer, căci după a lor favorabilă poziţiune preţul lor la toată
întîmplarea va creşte. La cazul cînd iubita mea soţie ar muri ca văduva mea,
atunci din lăsămîntul meu poate liberă dispune despre douăzeci şi cinci de
mii (25.000) fl.v.a. care sumă rămasul meu e obligat a o solvi după moartea
soţiei mele, în sensul testamentului ei, de sine se înţelege că suma aceasta
rămîne proprietatea rămasului meu la cazul dacă ea asupra ei nu ar dispune
prin testament.

5. Echivalentul de stat pentru daniile de 12.000 fl. din punctul prim şi

60.000 fl. din punctul al patrulea, să se solvească din massa rămasului meu,
ca astfel acele danii să poată fi primite fără nici o prescurtare sau detragere.

6. Astrucarea rămăşiţelor mele pămînteşti o încredinţez iubitei mele soţii,

însă o rog, ca să o facă cît se poate de simplu şi cu cheltuieli cît se poate de
puţine, chemînd să funcţioneze numai exclusiv preotul român din Pesta;
în loc de cheltuieli zadarnice să împartă între săraci în prima sîmbătă după
înmormîntarea mea o sută (100) fl.v.a.; fie încredinţată iubita mea soţie că
luxul costisitor de o oră întru nimica nu va schimba judecata lumii, care
asupra fiecărui om numai după moartea lui s-a obişnuit a se spune fără re-
zervă. Cu privire la înmormîntarea mea mai fac următoarele dispoziţiuni:
a) trupul meu pus provizoriu în un sicriu de aramă să fie aşezat lîngă sicriul
primei mele soţii în cripta familiei Pometa ridicată de mine; b) după moar-
tea soţiei mele Melania Dumtsa să se facă o criptă nouă în despărţămîntul
destinat pentru români, şi atunci rămăşiţele mele să fie mutate în cripta cea
nouă lîngă trupul soţiei mele a doua.

7. Întreagă averea mea, care va rămîne după solvirea datoriilor mele, după

420
Mausoleul Gojdu, 1902 Coperta Testamentului lui Gojdu

Ioan Cavaler de Puşcariu Czigler Győző, proiectorul curţilor Gojdu

421
solvirea daniilor din punctele 1 şi 4 şi după cheltuielile de înmormîntare,
care cheltuieli le-am restrîns prin dispoziţiunile din punctul 6, o las în în-
tregul ei acelei părţi a naţiunei române din Ungaria şi Transilvania, care
se ţine de legea răsăriteană ortodoxă. Din lăsămîntul acesta voiesc să se
constituie o fundaţiune permanentă, care va purta numele „Fundaţiunea
Gozsdu”;
pentru administrarea şi destenaţiunea ei servească ca normă nestrămu-
tabilă următoarele mele dispoziţiuni:
a) După moartea mea să se inventarizeze întreaga mea avere, din aceea
să se detragă sarcinile ce vor fi mai rămas, să se solvească, respectiv să se
asigure intertenţiunea de văduvă a soţiei mele, (punctul 3) sau suma testată
ei (punctul 4), sau la cazul dacă ar muri ca văduva mea, să i se asigure suma
de douăzeci şi cinci de mii (25.000) fl., în sensul punctului 4, în fine pe
seama copiilor Iuliei Mandrino să se asigure suma de 12.000 fl. (punctul
1), apoi ce mai rămîne să se predea pe lîngă inventariu special, ca eredului
universal, reprezentanţei, pe care o voi descrie mai circumstanţial în cele
următoare;
b) dacă reprezentanţa fundaţiunei ar afla mai avantajoasă vinderea ave-
rii imobile, aceea pe lîngă consensul soţiei mele, chiar şi dacă ea s-ar fi
măritat, o pot face executorii testamentului meu şi fără influenţa reprezen-
tanţei fundaţionale, avînd în vedere observarea mea din punctul 4, ba între
împrejurări favorabile vînzarea se poate face din mînă liberă şi cu ocolirea
licitaţiunii; dacă în chestiunea aceasta executorii testamentului meu nu ar
fi de o opiniune, să decidă opiniunea acelei părţi, la care va sta soţia mea;
c) deoarece prorocesc cel mai strălucit viitor acţiunilor de la prima cassă
de păstrare din Pesta, din cari acţiuni am în prezent 54 de bucăţi, aceste
pînă cînd referinţele patriei nu se schimbă spre rău, - de ce să o ferească
Dumnezeu - să nu se vîndă, şi fiindcă după ele vin interese cu mult peste
6%, nici reprezentanţa fundaţiunei să nu le vîndă, ci să le păstreze ca izvor
sigur de venit;
d) pentru administrarea fundaţiunei mele, din naţiunea orientală orto-
doxă română împuternicesc următoarea reprezentanţă:
aa) pe mitropolitul sau archiepiscopul oriental ortodox român;
bb) pe toţi episcopii orientali ortodocşi români din Ungaria şi Transil-
vania;
cc) toţi atîţi, şi afară de aceştia încă trei bărbaţi laici autoritaitivi, cu-
noscuţi pentru onorabilitatea lor, şi pentru trezvia lor împreunată cu sen-
timente de devotaţi români orientali ortodocşi, la a căror alegere să aibă
vot decisiv soţia mea, chiar şi dacă s-ar fi măritat, executorii testamentului
meu, dacă vor mai fi în viaţă, asemenea rudeniile mele cari poartă nume-
le Poynár de Király-Darócz din comitatul Bihorului; din această familie
Poynár, dacă se va afla vreun individ capabil în ea, cel puţin unul să fie ales
în reprezentanţă.

422
 e) După ce reprezentanţa aceasta va primi în numele naţiunei orientale
ortodoxe române din Ungaria şi Transilvania rămasul fundaţional, şi acela
îl va aşeza pe lîngă controlul cuviincios în cassa mitropolitană ortodoxă
română, să-l depună spre fructificare la locuri sigure şi cu credit solid; pînă
atunci să-l depună sub numele fundaţiunei la cassa de păstrare din Pesta,
Oradea mare, Arad şi Sibiu; două treimi din venitul curat să se capitalizeze
în fiecare an şi să se înmulţească cu cametele cametelor, respectiv cu venite-
le venitelor, cinzeci (50) de ani de la timpul primirei.
f) Din a treia parte a venitului, respectiv a intereselor, plătindu-se un
oficial purtătoriu de socoteli, restul sumei să-l împartă reprezentanţa fun-
daţională ca stipendii acelor tineri români de religiunea răsăriteană ortodo-
xă, distinşi prin purtare bună şi prin talente, ai căror părinţi nu sunt în stare
cu averea lor proprie să ducă la îndeplinire creşterea şi cultivarea copiilor
lor. La locul acesta se stabileşte ca principiu general: ca stipendiile să se facă
după cerinţele împrejurărilor locale şi după gradele claselor şcolare, anume:
studenţilor în ţări străine sau în Budapesta, respectiv ascultătorilor de şti-
inţe mai înalte, să se dea stipendii mai mari decît acelora cari studiază în
provincie şi respectiv în şcoli inferioare; stipendiile anuale, destinate celor
dintîi, să nu fie mai mari de 500 fl. şi mai mici de 300 fl., – iar pentru cei
din urmă să nu fie mai mari ca 300 fl.
g) După expirarea celor 50 de ani menţionaţi în punctul e), cametele
capitalizate să se adauge la capital – şi cantitatea mărită prin cametele aces-
tora să se privească ca o sumă capitală, şi apoi din venitul acestei sume trei
cincimi să se capitalizeze cu interesele şi cu interesele intereselor lor iară
cinzeci de ani, amăsurat computultui de „anatocism”.
h) Din cele două cincimi, ce rămîn din venitele acestei sume principa-
le – scoţindu-se afară spesele pentru purtarea socotelilor – să se dea iarăşi
stipendii studenţilor distinşi cu calităţile de sub f), însă acum să se extindă
stipendierea şi asupra tinerilor cari voiesc a se cvalifica pentru cariera artis-
tică, preoţească şi învăţătorească.
i) După ce şi al doilea period de cinzeci de ani va decurge, să se compute
la capital interesele capitalizate, şi cantitatea mărită prin cametele acelora
să se privească de o nouă sumă capitală, şi după aceea jumătate din venitele
sumei acesteia să se capitalizeze, precum s-a arătat sub e) şi g), iară cinzeci
de ani.
k) Din a doua jumătate a venitului acestei sume, substrăgînd spesele
pentru purtarea socotelilor, să se ajute după principiile de mai sus mai mul-
ţi tineri studenţi, însă atunci să se remunereze din venit şi preoţi şi învăţă-
tori săraci cu însuşiri eminente, familie numeroasă, şi îmbătrîniţi.
l) După trecerea şi a rîndului al treilea de cincizeci de ani, să se adauge
la capital cantitatea adunată din camete şi din jumătatea acestor camete ca-
pitalizate, şi astfel să se facă o sumă principală stabilă, însă atunci să încete
capitalizarea ulterioară.

423
 m) Cu toate acestea din a zecea parte a venitului întregii fundaţiuni,
să se facă un fond de rezervă pentru încunjurarea pierderilor posibile din
capital sau a confuziunilor ce s-ar putea naşte din nerăspunderea cametelor;
– dacă prin separarea zecimii din venitul curat pentru fondul de rezervă,
fondul acesta s-ar mări într-atîta, încît să ajungă a cincea parte din suma
principală a fundaţiunii, fondul de rezervă să se aduge la capitalul princi-
pal, şi să se înceapă un nou fond de rezervă pentru scopul de mai sus, tot în
acelaşi mod.
n) Venitul întreg din suma principală a fundaţiunei – cu separarea şi
economisirea fondului de rezervă – să se întrebuinţeze pe lîngă sus expusele
ajutorări, pentru orice alte scopuri religioase ale românilor de religiunea or-
todoxă răsăriteană, după buna chibzuire a majorităţii reprezentanţei, avînd
în vedere prosperitatea şi înflorirea patriei comune, a bisericii răsăritene
ortodoxe, şi a naţiunei române.
o) La toate ajutorările ce se dau din această fundaţiune, – pe lîngă egala
cvalificaţiune – să aibă întîietate Poynárii din Bihor, care se trag din neamul
moşului meu după mamă, Dimitrie Poynár, dacă vor rămîne credincioşi
religiunei răsăritene ortodoxe.
p) Cunoscînd zelul dezinteresat al tuturor membrilor naţiunei româ-
ne, în privinţa promovării bunei stări a naţiunei sale, sunt convins că toţi
membrii reprezentanţei vor lua asupra lor osteneala împreunată cu afaceri-
le şi îngrijirile reprezentanţei fără vreo remunerare materială, simţindu-se
remuneraţi prin conştiinţa, că au ajutat şi ei la prelucrarea materiei date de
mine spre înflorirea iubitei naţiuni.
q) Pînă cînd la naţiunea română se va înfiinţa pe cale constituţională,
o adunare naţională, un congres sau alt organizm autonom, reprezentan-
ţa fundaţiunei dă seamă despre administrarea sa numai publicului mare,
astfel că, nealterîndu-se suprainspecţiunea regimului de stat, socotelile se
dau judecăţii publice prin foaia oficială ungurească, şi prin trei foi române
mai răspîndite; – iar dacă naţiunea va cîştiga o corporaţiune organică au-
tonomă, socotelile se substern aceleia spre aprobare, apoi se prezentează
regimului de stat unguresc, şi în modul arătat mai sus, se dau publicităţii,
– şi dacă în administrare s-ar comite erori sau fapte în contra dispoziţiuni-
lor acestora sau poate defraudaţiuni, rog şi împuternicesc pe înaltul regim
unguresc pentru emandare, în virtutea dreptului său de suprainspecţiune;
de altmintrelea eu înţeleg o astfel de inspecţiune guvernială, care va fi nor-
mată şi definită prin lege.
r) Reprezentanţa are dreptul exclusiv de a împărţi stipendiile şi ajutoa-
rele la aceia, cari în urma concursurilor publicate în trei foi române, în in-
tervale cuviincioase, şi în înţelesul punctelor f) h) k) n) şi o) prin majoritate
de voturi se vor recunoaşte mai demni.
s) Dacă cu timpul biserica ortodoxă răsăriteană din patrie s-ar constitui
astfel, ca sîrbii cu românii răsăriteni să ţină împreună sinoadele bisericeşti,

424
 Pasajul Gojdu, 1928

Poarta Pasajului Gojdu din strada Dob. nr. 16.

425
sau dacă în privinţa naţională românii de religiunea răsăriteană ar ţinea
împreună cu românii greco-catolici, numiţi altfel uniţi, congrese sau alte
adunări naţionale permise de lege, – în astfel de adunări mestecate, fundaţi-
unea mea nicicînd sub nici un titlu să nu se poată face obiect de discusiune;
– asupra soartei acestei fundaţiuni nu numai votul, dar nici chiar opiniunea
sîrbului şi a românului unit să nu se asculte.

8. Pentru executarea testamentului meu rog pe iubiţii şi onoraţii mei amici:

dd Michail Széher, Georgiu Ioanoviciu de Duló şi Valea-mare, şi pe Geor-
ge Grabovski de Apadia – de la acăror amiciţie ce mi-au arătat în decursul
vieţii, sper şi aştept că ei vor lua sarcina aceasta asupra lor şi vor executa
testamentul meu cu conştiinciozitate.

9. La caz cînd în testamentul acesta s-ar ivi astfel de îndoieli, după cari drep-
turile soţiei mele s-ar vedea a fi în colisiune cu interesele massei ce testez,
sau cu drepturile erezilor mei, rog pe executorii testamentului meu şi pe au-
toritatea competentă, a explica astfel de îndoieli în tot cazul în favorul soţiei
mele, pentru că în lumea aceasta numai faţă cu soţia mea iubită mă simt
dator cu recunoştinţă, şi de aceea în nici un caz nu aşi vrea să o amărăsc.

10. Rog pe executorii testamentului meu, să binevoiască a transpune, re-

spectiv a trimite pe cale oficioasă, copiile autentice ale testamentului aces-
tuia: iubitei mele soţii, nepotului Michail Mandrino, magistratului pestan,
rudeniei mele Ioan Poynár sen. locuitor în Oradea mare, Mitropolitului
românilor ortodocşi răsăriteni din Ungaria şi Transilvania, Episcopilor ro-
mâni răsăriteni din Arad şi Caransebeş, şi dacă în decursul timpului s-ar
mai înfiinţa şi aiurea vreo episcopie, şi aceleia, şi în fine regimului unguresc
din patrie.

Pentru ca dispoziţiunile acestea testamentare sub decursul timpului să nu

se dea uitării, dispun ca testamentul acesta să se citească în toţi anii în toate
bisericile parohiale române răsăritene, la 9 februarie, căl.vechi, ca în ziua
naşterii mele.
Cu aceasta închei ceea ce mai am încă la inimă.
Dumnezeu cu voi, iubită patrie şi naţiune, iubită soţie şi neamuri!
Dumnezeu cu voi, iubiţi amici!
S-a făcut în două exemplare asemenea dintre cari unul s-a trimis Păr.
Arhiepiscop şi Mitropolit gr.or. Andrei Baron de Şaguna, şi celalalt magis
tratului liberii r.cetăţi Pesta.
Pe s t a , anul 1869 (aceste cuvinte sunt şterse.)

Suplimentar declar că, pînă cînd economia mea de afară va fi proprietatea

massei, locuinţele acelea şi partea din grădină cari le-am folosit cu familia

426
mea, să rămînă la dispoziţiunea liberă a soţiei mele.
Pe s t a , în 4 Novembre, 1869.
(L.S.) Emanuil Gozsdu m.p.

Subscrişii adeverim fidel, că fiind recercaţi prin Ilustratea Sa dl jude la

suprema curie reg. ung. Emanul Gozsdu, ne-am înfăţişat cu toţii împreună
la dnia sa, care, trupeşte ce e drept era bolnăvicios, sufleteşte însă în stare
deplin sănătoasă, a declarat verbal înaintea noastră documentul acesta de
descoperire a propriei sale voinţe din urmă şi l-a subscris în prezenţa noas-
tră a tuturora. Însemnăm că ştergerea celor trei cuvinte de pe faţa din urmă
a documentului acestuia, şirul 27, s-a făcut la dorinţa testatorului.
Ioan Puşcariu, m.p. jude la supr.curie r.u.
Florian Varga, m.p. adv.comun şi cambial
Atanasiu Cimponeriu, m.p. secretar ministerial
Simeon Popovici, m.p. septemvir pensionat
Ioan Aldulean, m.p. jude la suprema curie r.u.
Ca martori recercaţi.

Nr. 5814/870. Acest testament s-a publicat în mod legal în şedinţa judecăto-
riei a lib. reg. cetăţi Pesta, ţinută în ziua mai jos însemnată. Pesta în 3 Faur
1870. Ludovig Bogisich, m.p. jude primariu. Nicolau Györky, m.p. actuariu ju-
decătoresc.

S i b i u, 9 februarie 1899.
Traducere de:
Mateiu Voileanu
asesor consistorial

Fundaţia Gojdu între anii 1870–1918

Fundaţia ia fiinţă ca urmare a testamentului întocmit de E. Gojdu la 4 no-

iembrie 1869 şi în urma decedării lui la 3 februarie 1870, cînd se pune în
aplicare testamentul. În testament se stabilea că averea va fi administrată de
o reprezentanţă. După moartea lui Gojdu s-a trecut la alegerea reprezentan-
ţei care să pună în practică testamentul privitor la activitatea fundaţiei încă
din anul şcolar 1870/71. Conform testamentului, reprezentanţa se alcătuia
din: mitropolitul românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania, episcopii
Aradului şi Caransebeşului şi şase membri de stat civili, din care unul să fie
din familia Poynár din comitatul Bihor.
Prima reprezentanţă a fost aleasă la 23 aprilie 1870, alcătuită din: mi-
tropolitul Andrei Şaguna, dr. Procopie Ivacicovici, dr.Ioan Popasu, Ioan
Alduleanu, Ioan Puşcariu, Ioan Faur, Dionisie Poynár, George Mocioni şi

427
Nicolae Ioanovici. Reprezentanţa avea sigiliul şi inscripţia: „Lăsaţi pruncii
să vină la mine. Fundaţiunea Gozsdu 1870”. Reprezentanţa era aleasă din trei
în trei ani. Fundaţia a fost situată sub patronajul Congresului naţional bise-
ricesc ortodox. Gojdu a stabilit ca să se trimită guvernului un raport anual
despre gestiunea fundaţiei. De fapt, administrarea ei a fost autonomă, fiind
condusă de Mitropolit împreună cu un Consiliu.21

Programul şi statutele

În 1874 reprezentanţa a întocmit statutul Fundaţiei Gojdu conform testa-

mentului pe baza căruia şi-a început activitatea de ajutorare bănească a ti-
neretului. Reprezentanţa avea dreptul exclusiv de a împărţi stipendiile şi
ajutoarele acelora care în urma concursurilor publicate în presă „se vor re-
cunoaşte mai demni”.
Conform articolului 35 din statut, stipendiile (bursele) se împart în
cinci categorii între 100 şi 500 fl. Ordinea conferirii burselor era următoa-
rea:
1) Concurenţii din familia Demetriu Poynár din comitatul Bihor în
sensul testamentului, care va avea sigiliul cu însemnarea „Fundaţiunea lui
Gojdu”;
2) Cei de la facultăţi sau alte şcoli superioare;
3) Cei de la gimnazii;
4) Dintre cei mai talentaţi, cei mai lipsiţi de mijloace;
5) Cei de la şcoli elementare.22
Reprezentanţa acestei fundaţii şi-a îndreptat de la început atenţia spre
tineretul studios dar lipsit de mijloace materiale pentru studii superioare.

Literele Fundaţionale

În anul 1879 se votează de către Congresul naţional bisericesc noul statut

numit „Literele Fundaţionale”, care cuprindea cinci secţii, fiecare avînd un
resort de activitate. Acest statut a fost revizuit apoi în 1882, din care un
exemplar s-a trimis Ministerului Cultelor maghiar. La 13 martie 1885, mi-
nisterul cere modificarea unor articole din statut privind scopul fundaţiei
şi numărul stipendiilor ce se acordă studenţilor trimişi în afara graniţelor
Imperiului austro-ungar.
1) Ministrul a făcut obiecţie că în Literele Fundaţionale la românii din
Ungaria se face întregirea „şi din Transilvania”, ceea ce nu numai că este
contrară legii, ci este cu totul şi de prisos, deoarece – în urma unificării prin
lege a Transilvaniei cu Ungaria – prin Ungaria se interpretează şi părţile
transilvane.
2) A doua obiecţie a ministrului s-a făcut cu privire la stipendiile pentru
străinătate. Din Literele Fundaţionale reiese că aceste cazuri trebuie pre-

428
 Placă memorială instalată la Curţile Gojdu, strada Holló nr. 8.

Detaliu din partea de sus a mausoleului Gojdu: „Lăsaţi pruncii să vină la mine”

429
zentate ministrului cultelor, ceea ce nu e deajuns, şi e nevoie şi de aproba-
rea ministrului. În fine, Trefort Ágoston ministrul cultelor a aprobat Literele
Fundaţionale, sub Nr. 45.731/1885, la 25 noiembrie 1885, cu observaţiile
sus-menţionate. Reprezentanţa a modificat statutele abia în 1897 conform
cererii Ministerului Cultelor maghiar din 1885, precizînd că „folosirea sti-
pendiilor în străinătate se va face numai cu aprobarea Ministerului Cultelor
ungar, bine motivate şi numai în scopul de a se obţine o instrucţiune su-
perioară.” În general reprezentanţa Fundaţiei Gojdu a funcţionat conform
statutelor şi regulamentului, elaborate pe baza actului testamentar al lui E.
Gojdu.
Literele Fundaţionale cuprinde inventarul averii lui Gojdu, se ocupă de
obiectul, caracterul şi scopul fundaţiei, funcţionarea reprezentanţei, distri-
buirea stipendiilor, administrarea bunurilor şi controlul acestora.
Prin testament s-a lăsat averea (mobile şi imobile) pentru fundaţie. Pe
baza inventarului judecătoresc şi a deciziei tribunalului regal din Pesta la 16
decembrie 1871, sub numărul 50.393 averea principală consta din:
Activele
1) Casa din str. Király nr. 13. Acesteia îi aparţinea curte şi grădină în
preţ de 156.000 fl.
2) Casa din str. Dob nr. 16 cu curte şi grădină în preţ de 78.000 fl.
3) Casa din str. Holló nr. 8. în valoare de 54.000 fl.
4) 4) 100 de acţiuni „Pesti Első Hazai Takarékpénztár”, de cîte 1000 fl,
deci într¾o valoare nominal/ de 100.000 fl.
5) 20 de acţii de-ale „Concordia gőzmalom”, în valoare de cîte 5000 fl,
adică în total 10.000 fl.
6) 10 sorţi de Tiszavölgy, de cîte 100 fl, în total 1000 fl.
Valoarea totală a activelor: 399.000 fl.
Pasivele sînt:
1) Datoria făcută pe de-o parte de a plăti datoriile ce apăsau lăsămîn-
tul şi de a împăca legatele; iar pe de altă parte pentru concentrarea acestor
datorii, adică împrumut de la fondurile arhidiecezane gr. or. române – de
172.000 fl.
2) Datoria de la Banca Comercială din Budapesta preluată cu ocazia
cumpărării casei din str.Dob nr. 16 – 33.184 fl.
3) Datoria făcută în favoarea văduvei lui Gojdu pe durata vieţii, care
constă din 3/4 ale dividendelor anuale ale pomenitelor 11 acţiuni, la cassa
de păstrare, în valoare de 8.250 fl.
4) Datoria făcută de văduva Melania Gojdu, ce stă din 3/4 ale dividen-
delor anuale după acţiunile de la „Concordia gőzmalom” pe durata vieţii
– de 7.500 fl.
Valoarea totală a pasivelor: 220.934 fl.
Averea curată: 178.065 fl.
În »Literele Fundaţionale« se precizează că fundaţia, fiind proprietatea

430
indivizibilă a românilor ortodocşi din Ungaria (şi Transilvania) conform
caracterului ei religios aparţine fundaţiilor bisericeşti şi, pe lîngă ţinerea în
vigoare a dreptului inspecţiilor supreme a guvernului de stat, stă sub Con-
gresul naţional bisericesc ortodox român din Ungaria, respectiv sub consis-
toriul mitropolitan.
Testamentul avea la bază cîteva principii care urmau să formeze şi te-
melia fundaţiei pe care o preconiza Gojdu. Astfel în perioada 1871-1921,
din venitul Fundaţiei urmau să se capitalizeze două treimi, iar a treia să fie
distribuită ca burse „acelor tineri români de religiune răsăriteană ortodoxă
distinşi prin purtare bună şi prin talente, ai căror părinţi nu sînt în stare cu
averea lor proprie să ducă la îndeplinire creşterea şi cultivarea copiilor lor.»
După expirarea primei perioade de 50 de ani, dobînzile să se adauge la ca-
pital şi din veniturile acestora trei cincimi trebuia să se adauge la capital şi
din veniturile acestora trei cincimi să se capitalizeze timp de încă 50 de ani,
iar din cele două să fie distribuite burse studenţilor conform prevederilor
de la art. 7 al testamentului, extinzîndu-se şi asupra tinerilor care doresc să
se califice pentru cariera artistică, preoţească şi didactică. Pentru perioada
1921–1971, se prevede ca o jumătate din venit să fie folosită pentru burse şi
ajutorarea după principiile de mai sus, menţionîndu-se şi posibilitatea acor-
dării de ajutoare unor învăţători şi preoţi eminenţi săraci, cu familie nume-
roasă ori bătrîni. Pe perioada 1971–2021, din jumătatea capitalului la care
urmează să adauge şi dobînda adunată trebuie să se acorde burse. Pentru
perioada 2021–2071, să se constituie un fond de rezervă din 1/10 a venitu-
lui, iar restul veniturilor să se utilizeze în afară de burse: „pentru orice alte
scopuri ale românilor de religie ortodoxă, avînd în vedere prosperitatea şi
înflorirea patriei comune, a bisericii şi poporului de religie ort. rom.”
Literele Fundaţionale se ocupă şi de funcţionarea reprezentanţei funda-
ţiei. Se spune că sarcina de membru în reprezentanţă se califică onorifică,
de care nu este legată nici o remunerare, afară de răsplătirea speselor de
călătorie făcută în interesul fundaţiei şi ale altor eventuale spese afective
conform articolului 10, reprezentanţa efectuează administrarea fundaţiei,
care se extinde:
– asupra dispoziţiilor în privinţa tuturor agendelor economice şi trebu-
rilor averii fundaţionale;
– asupra conferirii stipendiilor şi altor ajutoare;
– asupra împlinirii celorlalte datorinţe, ce urmează din testamentul
fondatorului faţă de rămăşiţele sale pămînteşti şi faţă de păstrarea aducerii
aminte de dînsul, faţă de văduva sa şi faţă de neamurile şi în general;
– asupra exactei executări mediate sau imediate a tuturor dispoziţiuni-
lor fundaţionale.
Articolul 11 se referă la regulamentul afacerilor interne ale reprezentan-
ţei, care se stabileşte în sensul testamentului. Astfel reprezentanţa:

431
 – poate alege din sînul său un comitet stabil pentru îndeplinirea agen-
delor curente;
– dispune asupra inspecţiei peste averea mobilă şi imobilă a fundaţiei,
asupra contabilităţii şi afacerilor juridice, asupra modalităţii conferirii sti-
pendiilor şi ale altor ajutoare;
– alege contabil, eventual notar stabil, inspector peste economie, juris-
consult şi alţi oficianţi de care este neapărat nevoie;
– stabileşte salariile anuale şi remuneraţiile pentru oficialii fundaţiunei;
– prescrie agendele, respectiv sfera de activitate al comitetului stabil şi
sarcina fiecărui membru, dînd îndrumările speciale.
În statut se prescrie că socotelile anuale despre administrarea fundaţi-
ei, pe lîngă o consemnare specificată despre starea averii fundaţionale, se
înaintează congresului bisericesc ortodox din Ungaria (şi Transilavania) ca
corporaţie autonomă şi ca supremul for al fundaţiei, iar după aprobarea
prin acest for, socotelile se înaintează guvernului ungar şi rezultatul se face
cunoscut prin foaia centrală oficială maghiară şi prin 3 foi româneşti din
cele mai răspîndite.

Averea şi veniturile fundaţiei

Bunele intenţii ale lui Emanuil Gojdu erau greu de realizat. După ce tri-
bunalul pestan a inventariat lăsămîntul, s-a dovedit că faţă de 437.007 fl.
active erau uriaşe sursele pasive: 345.578 fl. Deci, averea reală a rămas cam
de 93.000 fl., încărcată încă şi cu datorii fiscale. Mai existau şi creanţe de
101.600 fl., dar considerate de reprezentanţă „în mare parte neexecutabile”.
Şi acum a intervenit spiritul de sacrificiu, priceperea şi perseverenţa con-
ducătorilor fundaţiei. Reprezentanţei i-a reuşit ca, în decurs de două dece-
nii, să reducă pasivele şi să se transforme activul în realităţi aducătoare de
venituri, în primul rînd construirea caselor din str. Dob, şi apoi cumpăra-
rea imobilelor din Oradea (1889). Se construiesc la Budapesta între strada
Király şi Dob cele 7 corpuri de clădiri. La parter erau magaziile, atelierele
fundaţiei, la etaj erau locuinţe pentru închiriat. Venitul acestor case a adus
o sumă considerabilă fundaţiei.
Pe lîngă imobilele sus-menţionate, în sporirea averii au jucat un rol
hotărîtor acţiunile de la băncile „Pesti Hazai Első Takarékpénztár” şi „Hazai
Bank”. Reprezentanţa a ştiut să economisească, totdeauna a cumpărat acţi-
uni în împrejurări favorabile. Pentru ilustrare, publicăm – în cele ce urmea-
ză – un tabel despre mărirea veniturilor acestora:

432
Actualul mausoleu a familiei Gojdu în cimitirul Kerepesi din Budapesta

433
 An Numărul acţiunilor Preţul unei Valoarea turor
din proprietatea Fundaţiei acţiuni acţiunilor (în coroane)

1871 54 5.300 186.200

1872 102 4.500 459.000
1873 102 4.500 459.000
1874 102 4.500 459.000
1875 102 4.870 496.740
1876 102 4.230 431.460
1877 102 4.560 645.120
1878 102 5.010 511.020
1879 100 6.000 600.000
1880 100 7.680 768.000
1881 100 9.500 950.000
1882 100 9.050 904.000
1883 100 9.140 914.000
1884 100 11.130 1.113.000
1885 100 12.100 1.210.000
1886 100 15.800 1.580.000
1887 100 14.000 1.400.000
1888 100 15.750 1.575.000
1889 100 20.200 2.020.000
1890 100 16.250 1.630.000
1891 147 16.900 2.484.300
1892 147 16.650 2.447.550
1893 147 17.750 2.609.250
1894 147 18.400 2.704.800
1895 177 15.800 2.796.600
1896 177 16.600 2.938.200
1897 177 16.760 2.955.900
1898 177 16.580 2.934.660
1899 177 16.580 2.934.660
1900 177 16.375 2.898.375
1901 177 16.300 2.885.100
1902 177 17.000 3.009.000
1903 177 18.900 3.345.300
1904 266 16.525 4.295.650
1905 266 19.950 5.306.700
1906 266 20.200 5.373.200
1907 266 20.175 5.366.550

Creşterea continuă a valorii veniturilor fundaţiei se datoreşte faptului,

că timp de 50 de ani 2/3 din veniturile acesteia se capitalizau, sporindu-se

434
cu cametele cametelor. Valoarea totală a fundaţiei se ridică, la 31 decembrie
1917, la 8.390.704 coroane. Această sumă este aproximativ de 42 ori mai
mare decît cea din anul 1870.
La începutul primului război mondial, fundaţia a fost obligată să con-
tribuie cu bani la împrumutul de război. Reprezentanţa a aprobat un îm-
prumut de război de 250.000 coroane. În 1916 s-a aprobat încă un împru-
mut de 160.000 coroane, ajungînd la suma de 410.000 coroane, contribuţie
de război, bani care nu au mai fost restituiţi fundaţiei din cauza destrămării
Austro-Ungariei în 1918. Fundaţia, în 1916, a acordat un ajutor de 10.000
coroane Orfelinatului din Sibiu, care ducea lipsă de fonduri băneşti, pen-
tru întreţinerea copiilor orfani de război. Tot în acest an s-a dat o sumă de
10.000 coroane pe seama „Crucii Roşii”.
Trebuie amintit încă faptul că, din 18 octombrie 1882, averea fundaţiei
era administrată de casierul mitropoliei din Sibiu. Concursurile trebuiau
trimise la cancelaria fundaţiei din Budapesta, str. Holló nr. 8. În 1912, la
şedinţa fundaţiei s-a făcut obiect de discuţie mutarea fundaţiei de la Bu-
dapesta la Sibiu, propunere cu care majoritatea membrilor reprezentanţei a
fost de acord.24
Reprezentanţa a calculat cheltuielile şi veniturile fundaţiei tot în florini
pînă în 1900, deşi în imperiu se introduse încă în 1895 noua monedă , co-
roana, la paritatea: 1 florin egal cu 2 coroane.
Următorul tabel prezintă creşterea averii:
1870 200.000 fl.
1877 1.099.690 fl.
1890 1.194.981 fl.
1897 1.702.981 fl.
1899 1.846.717 fl.
1907 7.340.317 cor.
1910 6.927.606 cor.
1916 7.761.955 cor.
1917 8.390.704 cor.
1918 peste 10.000.000 coroane.25

Burse distribuite studenţilor şi elevilor

Ca principiu general, testamentul prevede ca bursele să fie repartizate după

cerinţe şi împrejurări locale, avîndu-se în vedere ca studenţilor de la insti-
tuţiile de ştiinţe mai înalte din străinătate şi Budapesta să se acorde burse
mai mari decît celor ce studiază în provincie şi în şcoli inferioare. Bursele
pentru prima categorie în nici un caz nu puteau depăşi suma de 500 fl., şi
nu puteau fi mai mici de 300 fl., iar pentru categoria inferioară nu puteau
depăşi suma de 300 fl.

435
 Absolvenţilor de facultăţi care urmau să depună examenele de diplomă
sau doctorat, li se mai acorda stipendii încă pentru un an, cît şi taxa pentru
diplomă.
Bursele se anulau dacă tînărul pierdea vreuna din calificaţiile cerute în
testament şi anume:
1) Dacă va părăsi caracterul naţional şi bisericesc;
2) Dacă va părăsi studiile;
3) Dacă va cîştiga avere sau stipendii de la altă fundaţie;
4) Dacă nu va depune la timp examenul sau va cădea la acesta;
5) Dacă va comite vreo faptă imorală.
Prin urmare bursierii erau obligaţi să prezinte reprezentanţei rezultatele
obţinute la sfîrşitul anului şcolar pînă la 15 septembrie pentru a li se acorda
stipendii pentru anul viitor. Pentru obţinerea bursei în anul I, tinerii întoc-
meau un dosar cu acte care cuprindea: actul de naştere, atestatul că părinţii
săi nu sînt în stare de a acoperi spesele pentru creşterea şi învăţarea lor,
precum şi actul de studii.26 Dosarele erau trimise prin episcopiile din Arad
şi Caransebeş la Mitropolia din Sibiu pentru aprobare. Parohia ortodoxă
română din Budapesta recomanda tinerii români din Ungaria.
Conform scopului pentru care a fost înfiinţată fundaţia, reprezentanţa
a dezvoltat treptat şi activitatea acesteia, mărind în fiecare an fondurile de
stipendii şi de ajutorare ocazionale pentru studenţii merituoşi şi lipsiţi de
mijloace materiale. Cei mai mulţi au studiat la renumite universităţi din Im-
periul Austro-Ungar şi din apusul Europei printre care: Pesta, Cluj, Viena,
Graz, Berlin, Zürich, Chemnitz, Mariabrunn, Jena, Karlsruhe etc.
Din cauza scumpirii costului vieţii, în perioada 1886–1900, unii stu-
denţi – mai ales cei ce se găseau în ultimii ani cînd aveau cheltuieli mai
mari, cursuri, pregătiri suplimentare etc.- cer mărirea stipendiilor pentru
a putea face faţă cheltuielilor de întreţinere. Ca urmare a acestei acţiuni,
reprezentanţa fundaţiei a fost nevoită să mărească bursele acelora care stu-
diau la universităţile din Budapesta şi Viena, medicina, politehnica şi silvi-
cultura.
La 8 martie 1898, s-a hotărît înfiinţarea unui internat pentru cazarea
a 50 de bursieri universitari din Budapesta, care primeau 500 fl., din care
stipendiştii să primească numai o parte, pentru îmbrăcăminte şi taxe de
studii, din restul bursei li se va asigura masă şi lăcaş. Internatul ar fi primit
loc în casa fundaţiei la Budapesta, str. Holló.27 Se pare că persoanele din
conducerea fundaţiei prevedeau o devalorizare a florinului şi încercau să
prevină prin diferite măsuri acest lucru. S-a cerut permisul de aprobare de la
ministerul cultelor şi învăţămîntului public, care cere amănunte în privinţa
fondului de bani, în ce spirit vrea fundaţia să educe aici tinerimea, solicitînd
şi statutul de funcţionare al internatului. Ministerul dorea drept de con-
trol asupra acestui lăcaş. Reprezentanţa, în şedinţa sa din 31 august 1901, a
hotărît să renunţe la constituirea internatului, decît să fie supravegheat de
ministerul cultelor şi al învăţămîntului public.

436
 Din Analele Fundaţiei rezultă că, între 1871–1900 reprezentanţa a acor-
dat 1492 de burse studenţilor români în valoare de 1.063.968 de florini. De
asemenea, s-au acordat ajutoare ocazionale pentru obţinerea examenelor
de diplomă şi doctorat pentru 358 de studenţi în valoare de 80.409,60 flo-
rini. Situaţia studenţilor din această perioadă se prezintă astfel:
Numărul studenţilor 415
din care: ştiinţe juridice 149
medicină 114
farmacie 7
filozofie 45
politehnică 72
silvicultură 21
ştiinţe comerciale 7
dintre aceştia:
au absolvit 226
au părăsit studiile 44
continuă studiile 145
În perioada 1901–1918, s-au acordat 1.835 de burse studenţilor de la
diferite universităţi şi şcoli superioare în valoare de 1.232.905 de coroane.
De asemenea, au primit ajutoare ocazionale, pentru susţinerea examenelor
de diplomă şi doctorat, 570 de studenţi în valoare de 344.442 de coroane.
Numărul studenţilor 420
din care: medicină 96
farmacie 17
ştiinţe juridice 198
filozofie 14
politehnică 18
silvicultură 15
ştiinţe comerciale 17
academia veterinară 11
ştiinţe pedagogice 8
ştiinţe agronomice 12
belle arte 6
academia de muzică 6
academia orientală 1
academia de gimnastică 1
dintre aceştia:
au absolvit 219
au părăsit cursurile 115
continuă studiile 86
Din cei 115 studenţi trecuţi în statisticele fundaţiei ca persoane care
au părăsit studiile, o mare parte au fost încorporaţi în armată şi trimişi pe
front, fiind nevoiţi să-şi întrerupă studiile la universităţi şi şcoli superioare.

437
Aceştia erau instruiţi în centre militare şi apoi încadraţi în unităţile operati-
ve de pe cîmpurile de luptă, mai ales pe frontul italian.
În afară de bursele acordate studenţilor, fundaţia a sprijinit cu burse
tineretul român să urmeze mai întîi cursurile şcolilor elementare şi secun-
dare, aşa cum se prevedea în statutul de funcţionare. Elevii din prima pe-
rioadă a activităţii fundaţiei au primit burse de la 50 pînă la 150 de florini
anual, acestea fiind acordate în aceleaşi condiţii ca şi cele pentru studenţi,
la fiecare început de an şcolar.
În perioada 1871–1900, s-au acordat 455 de burse elevilor de la diferite
şcoli în valoare de 54.224 de florini. Iar între anii 1901–1918 s-au dat 673
de burse în valoare de 249.552 coroane. Din datele statistice rezultă că din
cei 673 de elevi bursieri, 464 au absolvit în această perioadă diferite şcoli şi
anume:
licee din diferite localităţi 59
g imnazii 165
şcoli tehnice de diferite grade 84
şcoli administrative 17
şcoli comerciale medii 38
şcoli normale de băieţi 9
şcoli normale de fete 8
şcoli elementare în anul 1918 84
Făcînd o sumară statistică a burselor şi ajutoarelor acordate tinerilor
români la studii de către Fundaţia Gojdu în perioada 1870–1918, rezultă
următoarele:

Perioada 1870–1900
Burse studenţi 1.492 în valoare 1,063.968 fl.
Ajutoare studenţi 358 80.409 fl.
Burse elevi 455 54.224 fl
Perioada 1901–1918
Burse studenţi 1.835 în valoare 1,232.905 cor.
Ajutoare studenţi 570 344.442 cor.
Burse elevi 673 249.552 cor.28

În total s-au acordat 4.455 de burse pentru studenţi şi elevi în valoare

de 1.117.292 florini şi 1.481.458 de coroane. Ajutoarele ocazionale au fost în
număr de 928 în valoare de 80.409 fl. şi 344.442 cor.
Dintre personalităţile mai cunoscute, erau bursierii lui Gojdu: Victor
Babeş, Ioan Zaicu, Valeriu Branişte, Octavian Goga, Silviu Dragomir, Ioan Lupaş,
Traian Vuia, Aurel Lazăr, Dumitru Lascu, Nicolae Zigre, Petru Groza, Aurel Vlad,
Teodor Neş şi alţii.

438
 Răsfoind Analele Fundaţiei Gojdu, am găsit mai mulţi bursieri şi concu-
renţi originari din localităţile locuite şi de români din Ungaria de azi. Între
1872 şi 1914 următorii tineri, originari de pe meleagurile noastre, au primit
burse:

Zaharia Octavian (Seghedin)

1886/87 100 fl. Era în cl. V. gimn.
1888/89 150 fl.
1890/91 180 fl.
1891/92 300 fl. Anul I jurist la Budapesta.
1893/94 400 fl.
George Popovici (Bichiş) A fost student la medicina din Cluj, în anul IV, pe
lîngă stipendiul cel avea din Fundaţia Elena Ghiba Birta de 200 fl, a primit
de la Fundaţia Gojdu în
1892/93 100 fl.
1893/94 200 fl.
Iuliu Coste (Cenadul-Unguresc)
1896/97 200 fl. Era jurist an. III la Oradea
1897/98 300 fl.
Eugen Popovici (Debreţin)
1899/1900 300 fl. Studia politehnica la Budapesta
1900/1901 600 fl.
Petru Popovici (Apateu)
1901/1902 400 cor. Jurist la Oradea.
1904/1905 600 cor.
Iosif Drimba (Apateu)
1904/1905 400 cor. Anul I la şcoala de cadeţi.
1905/1906 400 cor.
1906/1907 400 cor.
Eugen Pascariu (Bichiş)
1906/1907 400 cor. A devenit jurist.
1908/1909 600 cor.
Iosif Roxin (Micherechi)
1906/1907 400 cor. Anul I la farmacie.
Valeriu Popovici (Apateu)
1908/1909 600cor.AnulIlamedicinadinBudapesta.
Huf Lazăr (Apateu)
1910/1911 800 frt. Academia de drept din Oradea.
Ioan Bejan (Micherechi)
1912–1914 1000 frt. Academia de drept din Oradea.

Am găsit date referitoare şi la acei concurenţi care din diferite motive nu

au primit burse. Aceştia sînt:

439
 Moise Ardelean (Otlaca) în anul 1885/86 a concurat. A terminat 4 clse
gimnnaziale cu succes la Arad.
Traian Nedici (Otlaca) a concurat în anul şcolar 1885/86.
Ioan Magdu (Csorvás) în anul 1885/86 şi-a început studiile la Academia
comercială din Cluj, bursă însă nu a primit.
Ioan Suciu (Chitighaz) a concurat în 1886/87. A terminat 5 clase gimna-
ziale la Szarvas. Era orfan de tată, care a fost învăţător timp de 36 de ani.
Mama lui a rămas văduvă fără nici o avere, pe lîngă el mai creştea 3 minori.
Ioan Zaharie (Seghedin) a concurat în 1886/87. A terminat 3 clase gimna-
ziale la Seghedin. Tatăl său era notar la tribunalul din Seghedin. Nu are altă
avere decît plata anuală de 500 fl şi bani pentru cvartir 100 fl.
Iustin Gubaşiu (Giula) a concurat în 1886/86. A terminat cu succes 4 clse
civile la Giula, tatăl său era administrator parohial sărac, fără avere.
Sever Popovici (Bichiş) şi George Popovici (Giula-Vărşand) au concurat în
1898, dar nu au avut documentele necesare.
Francisc Schiller (Debreţin) şi George Şimonca (Chitighaz) tot în 1898 au
cerut burse pentru medicină, dar cererile lor nu au fost acceptate

În ajunul primului război mondial, Fundaţia Gojdu devenise una din cele
mai mari fundaţii de drept privat din Austro-Ungaria, cu ajutorul căreia, în
a doua jumătate a veacului trecut, s-a format o intelectualitate numeroasă.
Timp de 50 de ani a avut un important rol în activitatea şi viaţa culturală
românească din Ungaria. Pe baza prevederilor testamentului, studenţi, pre-
oţi şi învăţători săraci, familii numeroase şi îmbătrîniţii puteau beneficia
de burse pentru studii, primeau ajutoare băneşti şi materiale din veniturile
fundaţiei. Sute de tineri au fost ajutaţi în studii sau pentru specializare în
străinătate, zeci de familii nevoiaşe s-au pututbucura de ajutoare substanţi-
ale în bani, alimente sau de altă natură.
Fondatorul şi susţinătorii fundaţiei au fost animaţi de idealul înfăptui-
rii unităţii culturale. Pentru realizarea acestui scop, reprezentanţa fundaţiei
a ales calea emancipării româneşti din imperiul habsburgic, în primul rînd
a generaţiilor tinere, prin ştiinţă şi cultură, prin învăţarea unor meserii, co-
merţ şi industrie, care au creat condiţii favorabile dezvoltării societăţii pe
o treaptă superioară. Creînd posibilităţi materiale tineretului român de a
studia la universităţile din Imperiul Austro-Ungar şi din apusul Europei,
fundaţia a contribuit la formarea unei intelectualităţi române în diferite
domenii de activitate.
Conform actului testamentar, fundaţia a avut şi unele limite confesio-
nale, ajutînd la studii numai tinerii români de religie ortodoxă din imperiu.
Emanuil Gojdu a manifestat o rezervă, chiar o neînţeleasă împotrivire, faţă
de greco-catolici. El a dispus, prin testamentul său, că „asupra sorţii funda-
ţiei lui nu numai votul, dar nici chiar opiniunea… românului unit să nu se
asculte.”

440
Situaţia Fundaţiei Gojdu între anii 1920–1952

Tratativele purtate între guvernul maghiar şi român (1924–1937)

După primul război mondial averea fundaţiei rămăsese aproape în întregi-

me în Ungaria. Reprezentanţa fundaţiei funcţiona la Sibiu, pînă cînd Admi-
nistraţia realităţilor aflătoare în Budapesta a Fudaţiei Gojdu îşi avea sediul
pe str. Holló nr. 8.
Tratatul de pace de la Trianon din 1920 (art. 247) a obligat Ungaria
să restituie proprietarilor toate fundaţiile. Beneficiile Fundaţiei Gojdu tre-
buiau împărţite între românii ortodocşi din România (90%), din Iugosla-
via, Cehoslovacia (6%) şi fireşte din Ungaria (4%). Reprezentanţa a început
imediat acţiunea pentru afirmarea drepturilor Mitropoliei ortodoxe din
Transilvania asupra acestei averi. Mitropolia a intervenit la guvernul român,
stăruind să se facă demersurile diplomatice.29 La 16 aprilie 1924, s-a înche-
iat între România şi Ungaria un acord provizoriu. Pe baza acestui acord
reprezentanţa Fundaţiei Gojdu a putut dispune liber – pentru timp de 3 ani
– asupra averii mobiliare şi asupra veniturilor imobiliare, realităţi din Bu-
dapesta. Prin acest acord provizoriu s-a hotărît ca în scopul de a reglementa
definitiv afacerile Fundaţiei Gojdu, guvernul României urma să invite în-
tr-un termen de un an, începînd de la data semnării acordului, pe repre-
zentanţii şi experţii Ungariei, Iugoslaviei şi ai Cehoslovaciei, să ia parte la
tratativele care trebuiau să aibă loc la Sibiu, sediul reprezentanţei (comisi-
ei administrative) a fundaţiei. Această comisie urma să prezinte trimişilor
şi experţilor statelor interesate documentele, cărţile, conturile, bilanţurile
etc., necesare pentru stabilirea, examinarea şi verificarea bilanţului.30 Pe
lîngă stăruinţele desfăşurate atît din partea Mitropoliei, cît şi a guvernului
român era cu neputinţă întrunirea reprezentanţilor ţărilor interesate spre a
da chestiunii rezolvarea definitivă. Reprezentanţii guvernului maghiar au
cerut în repetate rînduri amînarea tratativelor. Această tactică diplomatică
a guvernului maghiar a fost dominantă în decursul deceniilor în ce priveşte
rezolvarea definitivă a chestiei Fundaţiei Gojdu.
Dreptul de liberă dispunere a reprezentanţei era prelungit la cererea gu-
vernului României pînă în anul 1926. Folosindu-se de acest drept, în 1925
reprezentanţa a ridicat mai bine de 100 milioane coroane bani gata de la
banca budapestană Pesti Hazai Első Takarékpénztár, şi circa 800 milioane
coroane a transferat la Sibiu din venitul anual al imobilelor.31 A mai fost
cerută prelungirea dreptului de liberă dispunere, dar guvernul maghiar nu
a vrut să-l deie, numai dacă va primi o recompensă materială.
Guvernul român în anul 1925, 1926 a iniţiat tratative cu guvernul ma-
ghiar, dar cel din urmă a dus o tactică de amînare a lucrurilor. În 1927, cere
o recompensă materială pentru maghiarii din Transilvania, vrînd să îmbine
chestia Fundaţiei Gojdu cu un junctim politic, în ce priveşte despăgubirea

441
maghiarilor din România. Din 1927 guvernul maghiar a blocat averea fun-
daţiei de la băncile budapestane, administratorul imobilelor din capitală
trebuia să plătească veniturile imobiliare anuale pe conturile blocate.32
După conferinţa de la Haga, chemată să revizuiască obligaţiunile deri-
vînde din tratatele de pace, guvernul maghiar şi român a semnat la Paris, la
28 aprilie 1930, un nou acord referitor la Fundaţia Gojdu. Acesta a fost sem-
nat de dl. Nicolae Titulescu din partea României şi prim-ministrul Bethlen
István din partea Ungariei.33 În acest acord guvernul ungar s-a angajat să ini-
ţieze negocieri directe cu guvernul român, cel mai tîrziu în timp de o lună,
cu începerea de la intrarea în vigoare. S-a convenit ca negocierile să aibă loc
în România, la Sibiu. Dacă la aceste negocieri în termen de şase luni, nu se
ajunge la un acord definitiv, fiecare din cele două guverne avea dreptul de
a se adresa, pe cale de cerere, Curţii Permanente de Justiţie Internaţională
din Haga pentru a stabili sub formă de regulament definitiv afacerile ce
interesau Fundaţia Gojdu.34
Poziţia guvernului maghiar a rămas aceiaşi,şi după acest acord de la
Paris mereu amîna,ca în trecut începerea tratativelor, sau punea piedici teh-
nice în repetate rînduri în calea rezolvării problemelor. În dosul culiselor
se ducea o luptă diplomatică, reprezentanţii comisiilor ambelor părţi se în-
tîlneau şi discutau în mod secret sau mai puţin secret. În anul 1931 şi 1932
conducătorii comisiilor Ioan L. Lapedatu şi Pataky Tibor au purtat discuţii
personale la Cluj, în ce priveşte rezolvarea definitivă. Partea ungară vrînd
recompensaţii pentru maghiarii din România, şi a alcătuit lista imobilelor
pe care dorea să le primească. Această listă arăta astfel:
1) Imobilul Crucii Roşii din Cluj
2) Orfelinatul romano-catolic din Sibiu
3) Imobilele învăţătorilor din Secuieni
4) Imobilele societăţii Sf. Ladislau
5) Casa de cultură maghiară din Braşov
6) Institutul de fete reformat din Cluj
7) Institutul de fete al învăţătorilor maghiari din Transilvania (Cluj)
8) Imobilele învăţătorilor din Cluj, Sătmar şi Timişoara
9) Mensa Academica din Cluj.
S-au făcut calculaţii:
Imobilele cerute de guvernul maghiar aveau o valoare de 1.050.000
Pengő. Imobilele şi averea Fundaţiei Gojdu valora 2.200.000 Pengő.35 Gu-
vernul maghiar intenţiona să se înţeleagă în mod direct cu guvernul român,
fiindcă dacă rezolvarea definitivă ajunge la Haga, aceste argumente politice,
de recompensaţie, acolo nu puteau fi acceptate.
La 23–24 mai 1932, la Bucureşti s-au purtat din nou tratative între cele
două guverne; aici s-a declaratîn mod hotărît şi categoric, că guvernul ro-
mân nu acceptă recompensaţia materială solicitată de către partenerii un-
guri.36 După mai multe întîlniri, în ziua de 12 mai 1934, guvernul român

442
a venit cu o propunere, care să soluţioneze în mod definitiv soarta Funda-
ţiei Gojdu. Partea română a acceptat redarea imobilelor: Crucii Roşii din
Cluj, Orfelinatul Terezian din Sibiu şi Imobilul învăţătorilor din Sătmar, ca
recompensă pentru imobilele Fundaţiei Gojdu din Budapesta.37 Guvernul
maghiar a cerut timp pentru a răspunde la această ofertă. A făcut o manieră
diplomatică stranie. Tratatele de pace au dat tot dreptul la lichidarea funda-
ţiei, fără a fi obligat guvernul român la contra servicii, avea tot dreptul să
grăbească soluţionarea. Rămîne o enigmă, de ce s-au prelungit aceste trata-
tive, măcar că congresul naţional bisericesc a decis să ceară guvernul ţării să
nu mai tolereze amînarea soluţionării.38
În sfîrşit, acordul definitiv s-a încheiat la 27 octombrie 1937 la Bucu-
reşti. Prin acest acord s-a hotărît ca Ungaria să predea României, în cele 30
de zile de la intrarea sa în vigoare, întregul patrimoniu al Fundaţiei Gojdu
care se găsea pe teritoriul Ungariei, cu toate drepturile şi obligaţiile oferen-
te, pentru a fi pus la dispoziţia reprezentanţei din Sibiu. Bunurile pe care
Ungaria urma să le dea României erau înşirate pe lista anexată Acordului,
stabilită prin bună învoială de părţile contractante.
„Considerînd că în urma stipulaţiilor cuprinse în acest Acord, Fundaţia
Gojdu înceta să existe ca fundaţie ungară, şi pe de altă parte, considerînd
interesul ce se lega de existenţa în Ungaria a unei fundaţii menite să slu-
jească nevoile culturale ale supuşilor unguri de limbă română şi de religie
greco-orientală, locuind în Ungaria”, cele două părţi contractante au hotărît
ca România să predea Ungariei în termen de 30 zile de la intrarea în vigoare
a Acordului, o sumă de pengő, îndestulătoare, pentru înfiinţarea unei noi
fundaţii ce urma să fie numită „Fundaţia de burse de studii a românilor gre-
co-orientali din Ungaria.”39 Articolul 4 precizează că acest Acord constituie
ultima reglementare a afacerilor privind Fundaţia Gojdu, conform stipulaţi-
ilor acordului semnat între România şi Ungaria, la Paris, la 28 aprilie 1930.
Acest Acord a fost ratificat din partea României în 1938, iar parlamentul
ungar l-a ratificat la 20 iunie 1940. Evenimentele intervenite prin dictatul
de la Viena din 30 august 1940, au zădărnicit efectuarea predării şi preluă-
rii patrimoniului fundaţiei.

Imobilele fundaţiei

Administratorul caselor Fundaţiei Gojdu din Budapesta a fost Ghenadie Bo-

goevici, preotul român din capitală, pînă la moartea sa survenită la 29 no-
iembrie 1933. În mod provizoriu, a deţinut acest post Uriskó János, care
era membrul delegaţiei maghiare în timpul tratativelor. În decembrie 1933,
Traian Petrişor – secretarul reprezentanţei din Sibiu a Fundaţiei Gojdu – a
înaintat ministerului de culte şi învăţămîntului public denumirea de că-
tre Mitropolitul Nicolae Bălan, a lui Toma Ungureanu, preotul ortodox din
Giula, pentru administrarea imobilelor din Budapesta.40 Părerea guvernu-

443
lui maghiar era, că Mitropolitul Transilvaniei nu are dreptul să denumească
administratorul în discuţie. Pentru ocuparea acestui post au fost mai mulţi
concurenţi. Administratorului caselor a stat la dispoziţie o locuinţă cu 3
camere şi ca onorariu 2% brutto din venitul încassărilor. În sfîrşit, de la 1
martie 1934, Toma Ungureanu a ajuns administratorul imobilelor, care din
acest an a devenit preotul parohiei ortodoxe române din Budapesta.41
Valoarea imobilelor depindea de situaţia economică a Ungariei. În anii
1930, cînd s-a produs un pronunţat regres financiar, din închirierea caselor
şi magaziilor provenea o sumă mai redusă. La parter se aflau ateliere şi ma-
gazii, care erau închiriate mai ales de industriaşi şi comercianţi evrei.
Arhitectul Rainer Károly în 1931 şi 1937, a făcut aprecierea de valoare a
imobilelor din str. Király nr. 13, str. Dob nr. 16 şi str. Holló nr. 8. În 1931 va-
loarea acestor imobile a constat în 1.308.000 pengő, iar în 1937 1.039.000
pengő.42
Fundaţia Gojdu mai avea imobile la Cluj şi Oradea. Imobilele de la Cluj
au fost cumpărate în 1940 de la Societatea de Cruce Roşie ungară (fostul
sanator Elisabeta), în preţ de 180.000 pengő. Acestea au fost reocupate de
statul maghiar (1940–1944) şi revenite fundaţiei după 1944.43 La Oradea,
Fundaţia Gojdu avea o clădire, pe care închiriat-o Episcopiei ortodoxe ro-
mâne de acolo.
Datorită dictatului de la Viena şi imobilele sus-menţionate au aparţinut
Ungariei. La 21 octombrie 1941, la şedinţa guvernului maghiar s-a decis, ca
şi imobilele din Oradea şi Cluj să fie administrate de administratorul din
Budapesta. Ioan Evuţian, consilier eparhial (Oradea) a fost rugat de către
ministrul de culte şi învăţămînt public să administreze casa din Oradea,
str. Kopucius nr. 3, sub conducerea şi direcţia lui Toma Ungureanu.44 Bi-
neînţeles şi încasările, venitele acestor imobile s-au depus la băncile din
Budapesta.
Exproprierea imobilelor Fundaţiei Gojdu încă din anii 1930, s-a tot ac-
tualizat, motivată de construirea Bulevardului Madách. Primul plan con-
cret de expropriere şi despăgubire, Administraţia realităţilor aflătoare în
Budapesta a Fundaţiei Gojdu l-a primit în anul 1942. Consiliul muncilor
publice al capitalei a oferit ca despăgubire 200.000 Pengő, dar Administra-
ţia nu a acceptat această ofertă, a înaintat o protestare la tribunal.45 În anul
1947 din nou a devenit actuală exproprierea imobilului din str. Király nr.
13. Tribunalul din Budapesta a ordonat reînceperea dezbaterilor în chestia
exproprierii terenului din imobilul sus-menţionat. Despre procedura tribu-
nalului Toma Ungureanu la 4 ianuarie 1947 a raportat ministrului de culte
şi învăţămînt public ungar forului de inspecţiune supremă al Fundaţiei
Gojdu, cerînd să binevoiască a interveni la tribunal să fie amînată dezbate-
rea pînă cînd reprezentanţa Fundaţiei Gojdu se va putea pronunţa în ches-
tie. Exproprierea imobilului ar cauza fundaţiei mari pagube. Cu 50% ar
scade valoarea imobilelor.46 Ministrul de culte ungar a ceruse amînarea dez-

444
baterii, scriindu-i ministrului de justiţie, argumentînd că situaţia juridică a
Fundaţiei Gojdu nu e definitivată.
Cu anii starea imobilelor Fundaţiei Gojdu devenise tot mai dezastruoa-
să, datorită şi pagubelor de război. Casele fundaţiei din str. Király nr. 13 şi
str. Dob nr. 16 fiind locuite în majoritate de chiriaşi evrei, au fost declarate
din partea autorităţilor case unde locuiesc numai evrei, şi unde trebuie con-
centraţi evreii. Din cauza aceasta a trebuit afişată pe porţile caselor semnul
„Steaua galbenă”. La 25 iulie 1944, armata ungară a rechiziţionat prăvălia
nr. 2 ed. I str. Király nr. 13 pentru depozit de arme. Împotriva acestui fapt
Toma Ungureanu a protestat la ministerul de culte şi învăţămînt public.47 În
urma bombardamentelor şi a luptelor de stradă pentru ocuparea capitalei,
desfăşurate între 25 dec. 1944 – 18 ian. 1945, precum şi în urma viforului
din 18 februarie 1946, imobilele Fundaţiei Gojdu au fost deterioriate în
aşa măsură, încît pagubele cauzate, nu puteau fi evaluate. Chiriile acestor
imobile încasate de fundaţie au fost blocate, precum am mai amintit, din
1927. În anul 1946 ministrul de culte şi învăţămînt public a aprobat ridi-
carea sumelor din fondul blocat, necesare refacerii provizorii a imobilelor
deterioriate.48
După terminarea celui de-al II-lea război mondial, românii din Ungaria
au vrut să folosească pentru diferite scopuri culturale imobilele Fundaţiei
Gojdu, folosindu-le ca sedii ale acestor instituţii.
La 6 iulie 1947, Gheorghe Nădăban şi Iosif Borşa studenţii colegiului
Mocsáry, au înaintat o cerere ministrului de culte şi învăţămînt public pen-
tru înfiinţarea unui colegiu român-maghiar, care să primească loc în casele
Fundaţiei Gojdu, şi pentru a se putea folosi de bunurile materiale ale funda-
ţiei.49 Toma Ungureanu l-a înştiinţat pe Mitropolitul Nicolae Bălan despre
intenţia studenţilor români din Ungaria. În legătură cu rugarea studenţilor,
în calitate de administrator a înaintat o scrisoare ministrului de culte şi
învăţămît public, arătînd că colegiul român-maghiar nu se poate înfiinţa
din venitele Fundaţiei Gojdu fără încuviinţarea reprezentanţei din Sibiu.50
În răspunsul său trimis administratorului Toma Ungureanu, mitropolitul
Nicolae Bălan declară şi face cunoscut următoarele:
„1. – Luăm act de cele raportate şi de adresa P.C.Tale către Min.de Culte şi
Instrucţiuni ungar, în legătură cu cererea studenţilor români din Ungaria.
2. – Totodată P/C.Ta eşti invitat a aduce la cunoştinţa petenţilor, că apreciem
strădania lor şi bunele intenţii cu înfiinţarea unui colegiu român în Budapesta care
să le dea posibilitatea a urma şi studenţii români studii universitare.
3. – În baza acordului intervenit între România şi Ungaria pentru reglementa-
rea definitivă a chestiunii care priveşte Fundaţia Gojdu de la 27 oct. 1937, ratificat
şi de Guvernul ungar, patrimoniul Fundaţiunei nu a fost pus la dispoziţia Reprezen-
tanţei fundaţionale şi în cadrul acestui acord cererea lor nu poate fi satisfăcută. –
4. – Spre a fi orientaţi petenţii în dorinţa lor cităm din Acord:
Pct. III: Considerînd că în urma stipulaţiunilor Acordului de faţă, Fundaţia

445
Gojdu va înceta să existe ca fundaţiune ungară, şi pe de altă parte, considerînd
interesul care se leagă de existenţa în Ungaria a unei fundaţiuni menite să slu-
jească nevoile culturale ale supuşilor unguri de limba română şi de religiune gre-
co-orientală, locuind în Ungaria, cele 2 părţi contractante au hotărît ca România
să predea Ungariei într-un timp de 30 de zile după intrarea în vigoare a acordului
de faţă, o sumă de Pengő îndestulătoare pentru înfiinţarea unei noi fundaţiuni
care va fi numită: „Fundaţiunea de burse de studii a românilor greco-orientali din
Ungaria.”
Pct. IV…: De asemenea supuşii unguri de limba română şi de religie greco-ori-
entală nu vor putea reclama nimic nici împotriva Fundaţiunii Gojdu, nici împotri-
va Statului ungar, în numele acestei Fundaţiuni.
Prin urmare, cererea studenţilor români din Ungaria va putea fi soluţionată
de „Fundaţiunea de burse de studii a românilor greco-orientali din Ungaria” cînd
aceasta se va creia în Ungaria.”51
Din 1948 două instituţii româneşti din Ungaria şi-a avut sediul provi-
zoriu în casele Gojdu. Aici a funcţionat scurt timp Uniunea Culturală a Ro-
mânilor din Ungaria.52 În locuinţele din str. Király a primit locaş pe o scurtă
durată Căminul studenţesc „N. Bălcescu”.53
În 1952, bunurile şi imobilele Fundaţiei Gojdu au fost naţionalizate.
Acestea erau trei clădiri centrale în Budapesta, sume importante de bani
depuse la bănci, acţiuni diverse, titluri de împrumuturi publice şi diferite
obiecte. La 1 martie 1952 reprezentanţa din Sibiu a fost înştiinţată de admi-
nistratorul imobilelor din Budapesta – Toma Ungureanu, că aceste imobile
au fost naţionalizate şi că recursul făcut de el a fost respins.54

Averea mobiliară a fundaţiei

Fundaţia Gojdu a avut conturi la băncile din Budapesta şi la institutul

de credit Albina din Sibiu.

„Contul nominal al Fundaţiei Gojdu”

Pesti Hazai Első Takarékpénztár

1931 408.940 P.
1932 832 acţiuni, 465.693 P.
hîrtii de împrumut de
război în valoare de
600.000 coroane
1933 „ „ 508.257 P.
1934 „ „ 501.517 P.
1935 „ „ 554.219 P.
1936 „ „ 616.970 P.
1937 „ „ 676.292 P.

446
1938 „ „ 742.084 P.
1939 „ „ 804.525 P.
1941 „ „ 736.862 P.

„Contul nominal al administraţiei Fundaţiei Gojdu”

Hazai Bank

1931 120 acţiuni 353 P.

1932 „ „ 384 P.
1933 „ „ 507 P.
1934 „ „ 631 P.
1935 „ „ 722 P.
1936 „ „ 847 P.
1937 „ „ 969 P.
1938 „ „ 1.165 P.
1939 „ „ 1.328 P.
1940 „ „ 1.491 P.
1941 „ „ 1.639 P.

„Contul intern al Fundaţiei Gojdu”

Institutul de credit Albina din Sibiu

1932 353 acţiuni 771 P.

Hazai Bank
1933 „ „ 783 P.
1934 „ „ 791 P.
1935 „ „ 798 P.
1936 „ „ 802 P.
1937 „ „ 801 P.
1938 „ „ 811 P.
1939 „ „ 821 P.
1940 „ „ 829 P.
1941 „ „ 829 P.

447
 „Contul intern blocat al Fundaţiei Gojdu”
Hazai Bank

1933 353 P.
1934 713 P.
1935 1.073 P.
1936 1.450 P.
1937 1.820 P.
1938 2.386 P.
1939 2.855 P.
1940 3.328 P.
1941 3.765 P.55

Din anul 1941, fundaţia trebuia să plătească impozit pentru înzestrarea

armatei. În acest an s-au plătit 2.684,30 pengő.56
Tot în an acest Nicolae Bălan a înştiinţat administratorul imobilelor
din Budapesta, cum că din timpul războiului 1914–1918 Fundaţia Gojdu
are în depozit la Pesti Hazai Első Takarékpénztár hîrtii de împrumut de
război în valoare nominală de 600.000 coroane vechi ungare, care bunuri
erau recunoscute şi cuprinse în „Lista” Acordului privitor la reglementarea
afacerilor Fundaţiei Gojdu din anul 1937, ratificat şi de Parlamentul ungar
la 20 iunie 1940.57
În 1945 ministerul de finanţe ungar cu ordinul Nr. 88026/1945 a ordo-
nat o nouă impunere a imobilelor cu impozitul echivalent în »Adópengő«,
care se va plăti în »Pengő-hîrtie«. Fundaţia era obligată să plătească. După
cheia de calculare la data de 17 aprilie 1945, echivalentul ar face 377.168,80
Pengő-hîrtie pentru imobilele fundaţionale, sumă ce se va ridica cu mult
în raport cu deprecierea banului zi cu zi. Reprezentanţa a cerut ajutorul lui
Gheorghe Tătărescu, ministru al afacerilor străine, să intervină la guvernul
maghiar ca Fundaţia Gojdu să fie scutită de acest impozit, iar întrucît nu
poate fi scutită să i se aplice o cheie de impunere care ar face posibilă supor-
tarea ei, ca astfel să se evite grevarea imobilelor fundaţionale.58
La 18 martie 1947, Institutul de credit şi Economii „Albina” din Sibiu
înştiinţează reprezentanţa fundaţiunii, că banca Pesti Hazai Első Takarék-
pénztár din Budapesta, a anulat şi înlocuit acţiunile Fundaţiei Gojdu de la
sus-amintita bancă, nimicite în urma evenimentelor de război, în număr
de 10058/16 buc. şi pentru cheltuielile ivite debitează fundaţia cu suma
de 695,04 Ft. Prin fuzionarea băncii „Hazai Bank” cu Pesti Hazai Első Ta-
karékpénztár, Fundaţia Gojdu are 120 acţiuni înlocuite cu 48 bucăţi şi 353
buc. înlocuite cu 141 1/5 buc. acţiuni. Pentru acestea se cere ca spese de
anulare: 57,48 plus 166,38 Ft. Toma Ungureanu e rugat să achite suma to-
tală de 918,90 Ft, ca spese pentru toate acţiunile amintite mai sus. Întrucît
administratorul imobilelor din cauze neprevăzute nu ar avea posibilitatea

448
de achitare în numărar, este însărcinat să vîndă din stocul de acţiuni aflat la
sus-amintita bancă atîtea acţiuni cîte ar fi necesare pentru acoperirea sumei
de 918.90 Ft.59

Despre perioada de după 1918 a Fundaţiei Gojdu, nu prea s-a scris. Nici
acest capitol nu poate să dea răspuns la foarte multe întrebări în ceea ce
priveşte situaţia fundaţiei. Şi pe mai departe stăm în faţa unor enigeme,
sperînd că se vor mai face cercetări în această temă, fiindcă au rămas încă
goluri. Pe baza cercetărilor în arhive şi studierea presei, sperăm, că totuşi
am contribuit în mare măsură cu aspecte noi atît cercetătorilor cît şi publi-
cului cititor.60

ANEXE
1
Emanuil Gojdu membru activ al Bisericii Greco-Române

Emanuil Gojdu era un ortodox mare, şi ca membru al bisericii greco-româ-

ne din Pesta apără drepturile românilor cu bărbăţie. La iniţiativa lui în 1840
se zidiră casele dimprejurul bisericii, din al căror venit se plăteau preoţii,
dascălii şi cantorii greci şi români în deplină paritate de drept.
Cu intrarea mişcărilor politice din anul 1848 şi a erei absolutistice ce a
durat pînă la anul 1860 a intrat în sînul bisericei greco-române o stagnaţi-
une amorţitoare, care a fost mai fatală pentru Români, decît necontenitele
lor lupte de mai înainte cu Grecii, – lipsind şi grecilor şi românilor o cultură
naţională.
După căderea absolutismului nemţesc pe la a. 1861–1867, concentrîn-
du-se dicasteriile ţării la Budapesta, cu acestea veniră aci şi funcţionarii ro-
mâni cu famillile lor şi ridicîndu-se negoţul în capitală se aşezară aci şi
cîţiva neguţători şi industriaşi români din părţile ungarice.
Aceştia cu încetul şi pe rînd intrară în reprezentanţa bisericei greco-ro-
mâne fără de-a mai fi întrebaţi, dacă sunt Macedo sau Daco-români.
Aşa aflăm în periodul de la 1861–1868 ca membri ai comunei biseri-
ceşti în partea Grecilor 41 inşi, între cari şase Macedo-români (Basdeca,
Economu, Pescariu, Lazar, Rigu şi Takácsy) şi patru Sîrbi, – iar din partea
Românilor, cari mai înainte erau tot în preponderenţă, acum numai 36 inşi
– un memento – pe care Românii nici acum nu-l băgară în samă. Între Ro-
mânii aceştia macedoneni erau Antoniu, Andreiu, Georgiu şi Mihaiu Mo-
csonyi, Em. Gozsdu, doi Dera, doi Dona, trei Guda, doi Lyka, doi Muciu,
un Adamovsky, Bealo, baronul Horváth, Mandry, Pomperi etc., iar dintre
nemacedoneni: V. Babeşiu, Sim Popovic, Alexandru şi Dumitru Nedelcu,

449
Lazar Musteţiu, Nic. Ivannovici, Teodor Szerb, Georgiu Sztupa, Demetriu
Ionescu, Georgiu Popa etc.
După inaugurarea dualismului şi a uniunei Ardealului se concentrară
chiar şi din părţile ardelene mai mulţi funcţionari, neguţători şi industriaşi
români în capitala Budapesta, şi prin aceasta şi numărul credincioşilor ro-
mâni la biserica greco-română. Preotul român de atunci Miculescu prezen-
tă reprezentanţei bisericeşti de repetite ori în anul 1866–1869 lista credin-
cioşilor români, cari încă nu erau primiţi în rîndul membrilor ordinari, spre
a fi introduşi în comuna bisericească. Lista aceasta numără la 41 membri
noi prepuşi, între cari erau: Georgiu Ioanovici, secretar de stat în ministerul
cultelor, Ioan cav. De Aldulianu, Ioan cav. De Puşcariu şi Ioan Faur septem-
viri, Dr. Gallu, Cimponeriu şi Besanu juzi la tabla regească, Georgiu Szerb,
Roşiescu, Gerasim Raţiu, Dragonescu concipişti ministeriali, Varga şi Mus-
teţiu advocaţi, Teodoroscu şi alţi comercianţi şi industriaşi.
Însă primirea acestora în comuna bisericească întîmpină opoziţiune
din diferite puncte de vedere. Grecii – văzîndu-se acum în majoritate – nu
erau aplicaţi a înmulţi numărul Românilor peste ei. Macedo-Românii încă
se temeau, că înmulţindu-se prea tare membrii daco-români, aceştia îi vor
strîmtori şi delătura din beneficiile lor ca fundatori originali. Dar înşişi Da-
co-Românii încă rivalizau între sine, pentru că o parte din ei fiind opo-
ziţionali – naţional-liberali – nu simpatizau cu Românii guvernamentali
aplicaţi prin funcţii publice, ci erau de fixa idee, că unde sunt ei, naţiunea
română e destul de bine reprezentată, şi de alţii nu mai au lipsă, - uitînd
că Românii s-au putut susţine numai cît timp au fost ei în preponderenţă
numerică.
Deci în încîlcirea asta de temeri şi rezervaţiuni mentale, reprezentanţa
bisericească găsi expedientul de amînare prin aceea, că exmise o comisiune,
în care din partea Românilor erau designaţi Gozsdu, Babeşiu şi G. Moc-
sony, ca să elaboreze mai întîi un regulament privitor la condiţiunile, ce
se recer pentru primirea de membrii noi în comună şi reprezentanţă, iară
pînă atunci se suspendă orice primire de membrii noi. Atîta le-a mai trebuit
Grecilor, ca să fie siguri de căderea Românilor.
Un termin pînă cînd să fie regulamentul gata, şi pînă cînd să dureze
suspensiunea de membri noi, nu se fixă. Gozsdu curînd după aceea muri la
3 Februarie 1870, şi după el mai toţi Macedo-Românii şi o parte din ceilalţi
bătrîni.

[Ioan Cavaler de Puşcariu, Notiţe despre întîmplările contemporane, Sibiu,

1913, p. 155–156.]

450
 2
Date la biografia lui Emanuil Gojdu
Pînă am studiat în Pesta, am umblat adeseaori în casa Dlui Gojdu, şi am fost
bine primit ca şi alţi mulţi români. După întîmplările de la nenorocita alege-
re de ablegat în Lipova la 26 martie 1861, m-a sfătuit să trec în Caraşiu, şi ca şi
comite suprem m-a denumit de vicenotariu. Totdeauna am fost între acei sti-
matori ai săi, care îndrăznea cu cuviinţă să-i atace unele principii în dispută.
În 9 sept. 1861, după congregaţiunea în care se aduse statutul pentru
introducerea limbei române în Caraşiu, Dl Gojdu se cîştiga să reîntoarne la
Pesta, – şi eu cu Dl Iova Popoviciu, la care eram în cortel – ne-am dus să-i
poftim călătorie bună.
Cu ocaziunea aceasta i-am mulţămit că a sprijinit introducerea limbei
române şi am intrat pe un teren de dispută politică.
Între altele a zis: „Eu sunt omul libertăţii şi constituţiunii, pentru aceasta
iubesc pe unguri, mi-e urît de neamţ, care ţine absolutismul şi subjugă etc.”
I s-a replicat: „Pentru români nu mai e bun ungurul, el vrea libertatea
şi toate pentru sine, şi nu pentru popoare, – iacă în 1849 purtară război de
sterpire asupra popaorelor.
– Românii au smintit că s-a luat a se amăgi de nemţi, ungurii au fire
deschisă, cu ei te poţi înţelege şi împăca, ei ţin credinţa…
Ei nu au făcut românilor nicicînd vreun, – eu nu cred să facă ce vorbesc
şi făgăduiesc, – Il. Ta Te vei înşela în unguri.
– Pînă acuma mă încred în ei, şi aştept ca să aducă lege bună pentru
popoare, – de mă voi înşela, apoi îi dau…
Acestea, mai din cuvînt în cuvînt povestite mai multora şi ţinute amin-
te, m-a făcut să cred totdeauna că Gojdu mai mult e a ungurilor decît al
nostru, şi că partea cea mai mare de avuţie o va lăsa lor, pentru că zicea: „Cu
ei mi-am făcut averea!”
Faptele lui cele mari de la moarte, lăsînd fundaţiuni naţionale, pe mine
mă surprinseră, pentru că eu acceptam o părticică sau jumătate din avere
pentru români, şi mai mult pentru maghiari, şi mă minunai că în testamen-
tul său nu face pomenire de maghiari.
Atunci mi-am adus aminte de discursul nostru din 1861 şi am priceput
convingerile lui din urmă despre maghiari.
Încît nu vor şti dovedi cei mai de aproape faptele lui prin declararările
lui ultime, – motivele lui interne numai în acest mod sunt de explicat.
Aşa iubeşte omul adeseori pe atare amic al său, mai mult decît pe frate,
şi tîrziu să convinge că a păcătuit a iubi pe un străin necrdincios mai tare
decît pe fratele său, – şi să căieşte.
Oraviţa 15 mai 1870. Dr. At. Marienescu

[Albina, 1870, nr. 88, p. 4.]

451
 3
Poezii ale lui Emanuil Gojdu scrise în limba maghiară
Gozsdu Manó
REJTETT SZAVAK
Hidegvérű első részem, a második
  Fogásom tsak ravasz ortzájára illik
Még meglátogatlak, reménylhetsz akármit,
  Feltalálod bennem reményid határit.
Igazságos vagyok, megtartom a` törvényt,
  Egyaránt buktatom gazdagot, és szegényt.

Tsak akkor örülök végső két betűmnek,

  Ha már kára történt benne az embernek,
Öt betűből állok, s ha elsőm elveted,
  Fordíts meg, vagy hagyj úgy hasznomat veheted.

NY. ZS. KISASSZONY BARÁTNÉM HALÁLÁRA

Deczember 17-dikén 1825

Lyórika! Korod virágjában

  Nem vélve elhervadál,
Kinyilt tavaszod folytában
  Szakasztott le a` Halál

Lakhézisz a békéletlen
  Nem szánta szépségedet,
Kárjainkból a` kegyetlen
  Elragadott tégedet,

Ah! megszűnt Angyali szived

  Ártatlanul dobogni,
Hantodon Barátnéd `s Híved
  Vajha látnád zokogni

Lánykák! akik esmertétek

`  S rokon szívvel tartátok,
Méltó volt hogy szeressétek,
  Végső szavát halljátok:

452
 „Oh ékes nemem díszei
  Változó léttek ezen
Sikámló világ kényei
  Közt ditsőbb hont képezzen.

Én is nemrég Rózsa voltam,

  A nagy Világ kertjében,
S ím hamar halált kóstoltam,
  Éltem szép reggelében.

Jó Istenem egy szavára

  Innen által költözök
A boldog Lelkek sorába
  S élek Angyalok között.”

Menj el tehát drága Lélek,

  Zokogva elkísérünk,
Nyilt sírodhoz, melly vár téged,
  Majd nem soká követünk.

Én pedig körül ültetem

  Emlékkel sírhalmodat,
S míg élek el nem felejtem
  Kedves barátságodat.

Majd egyszer, ha valahára

  Leteszem e por testet
Jézusunk édes szavára,
  Készíts számomra helyet.

[Szépliteratúrai Ajándék, 1826, p.]

Scrisoarea lui Emanuil Gojdu către împăratul Francisc II.

Sacratissima Majestas!

Indesinens zelus, quo quemlibet civium emolumentum salutemque

Boni Publici pro posse suo promovere oportet, intemerata item fides, qua
omnis et singulus erga Clementissimi Principis Altissimas Intentiones ho-
magiali cum subjectione omni tempore ferri tenetur, illabefactabile denique
illud studium, quod quemlibet ad utiliter ducendam vitam excitare debet,

453
stimulant infrasertum ad id, ut sibi munus Censoris per obitum Georgii
condam Petrovics jam dudum vacans clementar conferri demisse exorare
sustineat, etenim.
1. Munus hoc pro linguis nationum religioni Graeci non unitorum Ritui
addictarum clementer stabilitum est, quam supplicans quoque profitetur.
2. Infrasertus praeter linguam Latinam, Germanam, Hungaricam, Va-
lachicam tam Macedonicam, quam et Daco-Romanam nuncupatam, prout
et Illiricam atque Graecam callet.
3. Terminato cum calculo majori ex parte Eminentiae, ut ex testimoni-
alibus sub a demisse advolutis patet philosophico cursu, scietiis juridicis
primo quidem anno in Regia Academia Magno-Varadinensi, ut sub b, altero
vero anno Posoniensi, ut sub c demisse advolutis probatur, incumbendo,
easdem cum Eminentia, commendatagque morum probibate absolvit, pra-
xique Juridicae promo Magno-Varadini in comitatensibus et urbarialibus,
ut sub d, dein vero numero juratorum Inclytae Tabule Regiae Judiciariae
Notariorum adscitus in tabularibus, prout et politico-dicasterialibus, ut sub
e humillime adnexum docet, operam inpedit, dataque censura juridical di-
ploma advocatiale cum calculo praeclo, ut ex demisse advoluto sub f pates-
cit, promeritus est.
His pro tenuim virium suarum posse, exantlatis in nonum jam annum
Pestini causas tractando, hic domiciliatus civis effectus est, quales vero mo-
res praeferat, non solum cuncta per prius provocata, verum testimonials
quoque Magistratu. Liberae Regiaeque civitatis Pestiensis impetratae sub g
humilime advolutae docent.
Quibus Clementissimam in reflexionem sumto [in]frascriptus homagi-
ali cum devotione orat, praementionatum [Cen]soris munus sibi clementis-
sime conferri, homagiali cum [sub]jectione emoriendo.
Sacratissimae Majestatis Vestrae devotissimus subditus
Emanuel Gozsdu mpr.
Jur. Caus. Advocatus, et
Domiciliatus Civis Pestiensis
In dorso: Praesentate 15. Februari 1833.
Ad notam usque dum meritum candidationis ad hanc stationem as-
sumtum fuerit. E consilio 12 Martii 1833.
(Arch. R. Hung. Budapest. Revisio libr. 1833 fons 9 p. Autograf.)

[A Budai Egyetemi Nyomda román kiadványainak dokumentumai 1780–1848.

A dolumentumokat gyűjtötte, összeállította és ismertetőkkel ellátta Veress
Endre. Válogatta, sajtó alá rendezte, a bevezető tanulmányt írta ás a do-
kumentumok ismertetőit átdolgozta Domokos Sámuel, Budapest, 1982,
387–388. p.]

454
 5
Gozsdu Manó, Krassó megye főispánja
Jelen válságos korszakunkban, midőn Európaszerte, de különösen Ma-
gyarországban oly felette fontos kérdés a nemzetiségi ügy okos elrendezé-
se, kiváló figyelem tárgyai azon jeleseink, akik polgári erényeik s hazafias
lelkületök tisztasága mellett, helyzetöknél fogva, mitegy a nemzetiségek
képviselőiul vannak hivatva.
Ilyen férfiu kitünőleg azon derék hazánkfia, kinek arczképét s rövid
életrajzát itt nyújtjuk olvasóinknak.
Gozsdu Manó 1802.-ik évi febr. 22-kén született N.-Váradon; atyja
Gozsdu Athanász ottani előkelő polgár, kereskedő és városi tanácsnok,
édesanyja Király-Daróczi Poynár Anna, egy ősnemes család leánya volt.
– Tanulmányait a nagyváradi g.n.egy. román iskolákban kezdette, aztán
ugyanott a r.kath.gymnasiumban és akadémiában folytatta, egész a jogtu-
domány második évéig, melyt Pozsonyban hallgatott, hová Szlemenics jog-
tanár országos híre ragadta a tanulmányait buzgalommal gyakorló ifjút, ki
itt is annyira megnyerte tanárai rokonszenvét, hogy a mai napig több benső
baráttal dicsekedhetik a jogtudós férfiak sorai között. – 1823-ban avatta-
tott fel Pesten királyi táblai jegyzővé, egy év múlva pedig ügyvédi oklevelet
nyert „kitűnő” fokozattal.
Ha részletes lélektani fürkészet volna czélunk Gozsdu Manó életrajzá-
nak jelen vázlatos leírásában, itt hosszabban lehetne időznünk, mert két-
ségkívül jurátus korában lőn megvetve a világos elméjű román-magyar
ifjú lelkében azon érzelmek s nézetek alapja, melyek egész életpályáján ke-
resztül fűződve évről-évre szaporiták az érett férfiu keblében is azon szép
jellemvonásokat s elfogulatlan nézeteket, melyeknél fogva őt mind a ma-
gyar, mind a román ajku hazafiak egyaránt jeles testvéröknek ismerik és
örömmel vallják. – A szorgalmas ifjú ugyanis nemcsak a jurátusi rövid évet
tölté az akkori hírneves ügyvéd és magyar-szerb költő Vikovics Mihály iro-
dájában, hanem mint ügyvédi segéd is oldala mellett töltött három évet;
mert – ámbár fiatal kezdői helyzetéhez képest, saját kezére is volt elég pöre,
– annyira ragaszkodott köztiszteletben álló jeles főnökéhez, hogy nem bírt
élte végéig megválni Vitkovics házától, kit határtalanul tisztelt, főkép azon
kiváló jellemvonásáért, hogy mint született szerb oly határozott magyar hazafi
volt. A mellett, hogy kebelében hasonló hazafias érzelmek mindig erősebb
gyökeret vertek, egyszersmind a magyar irodalom iránt is határozott ke-
gyelet fogamzott keblében, ami annál természetesebb, minthogy a magyar
irodalom akkori jelesei, annak ujabbkori alapítói: Kazinczy Ferencz, Virág
Benedek, Berzsenyi Dániel s a Kisfaludyak, Fáy András s mások, Vitkovics
Mihálynak, a dicső magyar-szerbnek vendégszerető házánál szoktak barát-
ságos koszruba fűződni, melynek szellemébresztő ihlete nem téveszthető
el jótékony hatását mondazok kedélyére, akik velök együtt lehettek, mely

455
szerencsében az ifju Gozsdu, mint Vitkovics kedvelt embere, rendesen szo-
kott részesülni.
Gozsdu Manó az ügyvédséget választván életpályául, mint Vitkovics
köréből kedvezőleg ismert fiatal ügyvéd, mindjárt kezdetben elég szeren-
csével dicsekedheték. Különösen meg kell itt említenünk, hogy ő volt az
első, ki 1826-ban a pesti és budai tanácsokhoz, hol azelőtt évszázadok óta
latin volt a törvénykezési nyelv, magyar keresetlevelet adott be, nem egy
senator ügyvéd csodálkozására. És az, úgy hisszük, magyarosodásunk fej-
lődése krónikájának érdekében is méltó a feljegyzésre, hogy Magyarország
fővárosában egy román születésű ügyvéd adott be legelőször magyar kere-
setlevelet!…
Ugyanily nemű érdeme volt Gozsdu Manónak a pesti görög-román egy-
ház könyveit illetőleg. Itt ugyanis azon kiskorú vetélkedésnél fogva, hogy
a görögök a román, a románok pedig a görög nyelv elsőségét nem akarták
elismerni egyházi ügyeik vezetésében, a német volt a „litigánsok” között a
„gaudeus”; – németül írták a pesti görög-román egyházközség jegyzőköny-
veit egész 1836-ik évig, amidőn Gozsdu, ki már akkor nemcsak előkelő
ügyvéd, hanem különben is befolyásos egyéniség volt Budapesten, hatha-
tós közbevetésével erős pártot alakított a görög-román egyházközségben,
melynek segítségével kivitte azt, hogy a jegyzőkönyv magyar nyelven szer-
kesztessék, aminthogy mai napig is e nyelvet használják.
1848–1849-iki szakát tevékeny életének egy későbbi, tartózkodás nél-
küli életrajzíróira bízzuk ezúttal, ki kétségkívül kelemesb feladatául isme-
rendi, az akkori idők fátyolát föllebbenteni.
1849 évi novemberében, mint született románra, Gozsdu Manóra is
rávetette szemeit az akkori német kormány, s megkínálta őt Biharmegye
egyik részében a cs. Biztossággal, mely megtiszteltetés elől azonban, mi-
után arra elég érdemesnek nem érzé magát, jónak látta, ügyesen kitérni.
A bekövetkezett idők igen szomorúak valának. Akik közelebbről ismerik
Gozsdut, jól tudják, hogy nagy kedvelője a jó magyar zenének, de 1850
után nem egyszer tapasztalhatták, hogy a magyar zene véletlen hallatára
rendesen könnyek csordultak szemeiből, sőt Pest melletti víg szüreteiből is
száműzte az ezelőtt nélkülözhetetlen zenét.
Mint első rangu, tekintélyes ügyvéd ez időszakban több ízben oly erél�-
lyel lépett fel hathatós védszónoklataival a nyilvános pertárgyalások terme-
iben, hogy napokig élénk beszélgetés tárgya volt Gozsdu Manó vádbeszéde
mint velős tartalmánál, törvénytudományi otthonosságánál, mind azon
bátor bátor hangnál fogva, melyet a magyar ügyvéd hivatása perczeiben
sem a multra, sem a jelenre s jövőre való tekintettel vissza nem tudott foj-
tani férfias keblére.
A kedvezőbb fordulattal kecsegtető 1860-ik évi októberi kormány, a
főispánok kiszemelésekor Gozsdu Manó érdemeit is figyelmére méltatván,
mind a magyar, mind a román elfogulatlan hazafiak örömére Krassüme-
gye főispánjává nevezte ki. Gozsdu, mint mindenütt, ugy ezen új díszes, de

456
eléggé tövises pályáján is, mint becsületes hazafi s elfogulatlan hű román
testvér mutatta be magát, valahányszor a körülmények nyilatkozatra, vagy
tettre sürgeték. Teljesen meg vagyunk győződve, hogy Gozsdu Manó, kit
nem a választó, hanem az összekötő hídon látunk a magyar és a román nép
között, a kétféle nemzeti zászlókkal erős kezeiben és testvéri mosollyal ba-
rátságos ajkain, sohasem fog eltántorodni sem elfogultságból, sem részre-
hajlásból, hanem ugy állja meg helyét, hogy polgári erélyekkel díszlő kebe-
lére ölelve mindkét nemzetiségbeli testvéreit, jobbjaikat összetenni tartanja
legszebb feladatának, azon barátság és testvéri szeretet jeléül, melyet ő még
Vitkovics házánál Vitkovicstól s annak barátaitól szívott ifju lelkébe.

[Vasárnapi Újság, 1861.szeptember 8, 421–422. p.]

Varietate
Prin zeloasa stăruinţă a parohului român din Pesta M.O.D. Ioanichiu
M ic u le s c u s-au adunat o sumă de 63 fl. v.a. spre ajutorarea Beiuşenilor ce
suferiră prin focul din August 1862. şi anume de la generosii Domni con-
tribuitori: Emanuil G o z s du , fost comite supr. al Caraşiului 10 fl; Simeon
Pop ov ic i Septemvir 10 fl.; Georgiu Popa jude la curia reg. 10 fl.; N...
N... 5 fl.; Lazar B a ld i 5 fl.; Alexandru Ne de lc u 5 fl.; Dr. D. Ne de lc u 5
fl.; Constantin Mu r at i 2 fl.; George G r a b o s c h i 2 fl.; Demetriu L ic a 2
fl.; Demetriu D on a 2 fl.; Tod. Mutov s c h i 2 fl.; Ioanichiu M ic u le s c u ,
paroh, 2 fl.; Alexandru F i lc io 1 fl. – Primească călduroasa mulţămită din
partea respectivilor.

[Concordia, 1863, nr.17, p. 69.]

7
O societate nouă de asecuraţiune
S-a înfiinţat în zilel acestea aici în Pesta sub preşedinţia Escel. Sale contelui
Goergiu Andrássy. Decursul dezbaterii statutelor la propunerea Ittei Sale
dlui Emanuil G o z s d u, a decurs în limba nemţească, cu excepţiunea a lor
doi indivizi cari au vorbit maghiareşte, fireşte că aceasta a nemulţumit pe
diurnalel maghiare, cu toate că asta procedură a devenit necesară în capitala
Ungariei. De preşedinte s-a ales prin aclamaţiune Escel. Sa contele Georgiu
Andrássy, de vicepreşedinte cu vot unanim Ittea Sa Emanuil Gozsdu.

[Concordia, 1864, nr. 82, p. 332.]

457
 8

Parastasul pentru Emanuil Gozsdu

13 Febr. 1870
În 30 Ianuarie, a opta zi după urmata răposare a d-lui septemvir Emanuil
Gozsdu s-a săvîrşit în biserica gr. Or. Română din cetatea Sibiului parastas
pentru menţionatul răposat. La serviciul dumnezeesc, cu această ocaziune,
a funcţionat Excelenţa sa Archiepiscopul şi Metropolitul nostru Andrei baron
de Şaguna dimpreună cu asistenţa, ce se compunea din părintele protosincel
Nicolae popea, pp. Protopopi ce reşed aici şi dd.
Profesori ai Institutului pedagogic-teologic.
De faţă a fot un public frumos, în mijlocul căruia se aflau de acei mem-
bri ai inteligenţei noastre, cari parte au fost în funcţiuni însemnate civile şi
militare, parte sunt şi acum şi parte advocaţi etc.
Răposatul în adevăr a merita această atenţiune, pentru că el, precum se
vede din faptele lui, a fost în toată viaţa lui un fiu foarte călduros al naţiunei
şi bisericei sale. Citească oricine testamentul său, ce am început a-l publica
încă în numărul trecut şi se va convinge din acest monument indelebil, că nu
vorbim măgulire.
De aceea ne împreunăm şi noi rugăciunile noastre cu cele săvîrşite în
biserică, cu ocaziunea parastasului, şi cerînd de la cel atotputernic, ca su-
fletul răposatului să-l aşeze cu spiritele drepţilor, în loc de verdeaţă, în loc
de odihnă, de unde a fugit toată întristarea şi suspinarea, vărsăm o lacrimă
supra mormîntului său şi suspinăm cu toţii fiii naţiunei şi bisericei noastre
un: „în veci pomenirea lui!”

[Telegraful Român, 1/13 Febr. 1870, nr. 10]

9
De la Comitetul Administrativ al Reprezentanţei

Fundaţiunii lui Gojdu

Excelenţei Sale Părintelui Archiepiscop Mitropolitul Andrei B. de
Şaguna în Sibiu

Excelenţă!

În urma conclusului al preaveneratului Congres bisericesc naţional ro-

mân din 16 oct. 1870 nr. 93 şi a mult preţuitei hîrtii a Excelenţei voastre din
8 martie 1871, nr. 6 privitoare la portretarea fericitului G ojdu , ne grăbim
Excelenţei voastre umilit a refera că portretul pentru reşedinţa archiepisco-

458
pească zugrăvit cu ulei pe pînză fiind deja gata acela s-a şi expediat în zilele
acestea cătră Sibiu, avînd ocasiunea aceasta cu fiiască supunere a mă ruga ca
despre primirea amintitului portret să ni se trimită un revers.

Pesta 5 iunie 1873

Cu distinsă reverinţă sîntem
A Excelenţei voastre
prea umiliţi fii

Nicol. Joanovits
pentru preşedintele comitetului
şi
Dem. Jonescu
ca notarul comitetului

[Nicolae Cordoş-Maria Magdalena Jude, Contribuţii documentare referitoare la

Emanuil Gojdu şi fundaţia sa, In: „Acta Musei Napocensis”, Cluj, 1989–1993,
p. 582.]

10

Averea fundaţiunii Gozsdu

În zilele acestea s-a ţinut şedinţele fundaţiunea Gozsdu sub prezidiul I. P.

Sale Mitropolitul Meţianu. Cu această ocaziune s-a luat la cunoştinţă ra-
portul prezentat asupra gestiunei anului trecut şi s-a constatat că averea de
astăzi a fundaţiunei este de 6.927.606 cor. Ea a crecut în anul acesta cu
258.812 cor., iar anul trecut s-au încassat de totul 345.827 cor. Fundaţiunea
a distribuit anul trecut burse la 188 studenţi în sumă de 81.000 cor., iar în
anul viitor va distribui 100.000 cor.

[Revista Preoţilor, 1910, nr. 8, p. 5.]

11
Şedinţele „Fundaţiunei Gozsdu”
Luni la 11 l.c. şi-a început la hotelul „Jagerhorn” din Budapesta comitetul
„Fundaţiunei Gozsdu” şedinţele sale sub prezidenţia I. P. sale mitropoli-
tului Ioan Meţianu. Notarul şedinţei este P. C. Sa protosincel Gh. Bogo-
evici. După deschiderea şedinţei I. P. Sa a comemorat în cuvinte calde pe
regretatul Ioan cav. de Puşcariu, fost membru al acestei fundaţiuni, care a
făcut mari şi preţioase servicii fundaţiunei. A fost ales cu unanimitate dl Dr.

459
Ioan Mihu de membru în reprezentanţa gozsdu. Spre a participa la şedinţele
fundaţiunei, în Budapesta au sosit următorii membri: I. P. Sa mitropolitul
Ioan Meţianu, p. S. lor episcopii Ioan I. Papp şi Miron Cristea, dnii partenie
Cosma, Nicolae Zigre, Nicolae Poynar, Avram Berlogia, Dr. Gheorghe Şerb,
Dr. Iosif Gall şi alţii.

[Revista Preoţilor, 1912, nr. 10, p. 6.]

12

În memoria lui Emanuil Gozsdu

Adunarea municipală a comitatului Caraş-Severin a luat hotărîrea a împo-
dobi sala festivă a clădirei comitatense prin tablourile celor doi dintîi pre-
fecţi ai comitatului Emanuil Gozsdu şi A. Patyánszky. Dezvăluirea acestor
două tablouri lucrate în ulei de pictorul Ferenczy a fost săvîrşită în mod
sărbătoresc la adunarea generală a municipiului, convocată în sesiune ordi-
nară de primăvară la Lugoj.

[Revista Preoţilor, 1912, Nr. 21, p.5.]

13

Fundaţiunea Gozsdu

Reprezentanţa fundaţiunii marelui fundator E. gozsdu şi-a ţinut luna tre-

cută şedinţele de primăvară, examinînd socoţile. Averea face peste 10 mili-
oane. Datoriile aproape patru milioane. Împrumuturile s-au ridicat spre a
cumpăra acţii la emisiuni noi. Astfel Fundaţiunea are 534 acţii de la „Pesti
Hazai”. Una face – cam 18.000 cor. – Peste 2400 acţii de la „Hazai Bank”.
Una face 400-500 cor. Cesele din Budapesta preţuiesc 1 ½ milion. Bursierii
au ridicat în 1917 – 56.000 cor. De tot sunt peste 300 bursieri, cari ar avea
să ridice anual 150.000 cor., dar cei mai mulţi sunt la miliţie. S-a preliminat
anual pentru stipendii 103.000 cor. Laudabilă este decisiunea eforiei de a
se preferi în anii viitori la împărţirea burselor acei tineri, cari vor îmbrăţişa
cariere practice, mergînd la agronomie, academia economică, veterinară,
şcoale superioare de industrie etc. Tinerii absolvenţi de la astfel de şcoale
– fiind aplicaţi pe la bănci etc. – vor putea îndruma băncile noastre spre
industrie, întreprinderi comerciale de tot soiul.

[Biserica şi Şcoala, 1918, nr. 15,]

460
 14

Roman Ciorogariu: Fundaţiunea Gojdu

În tratativele româno-maghiare, ce se urmează acum la Bucureşti, s-a ajuns

la limpezire în chestiunea fundaţiei Gojdu. Reprezentantul, din partea ro-
mânească în această afacere a fost dl Ioan I. Lăpedatu.
Dreptul nostru de proprietate, asupra averii fundaţiunii, n-a fost tras la
îndoială, şi astfel reprezentanţa fundaţiei Gojdu, care din anul 1918 – ave-
rea fiind la Budapesta – n-a mai putut îndeplini scopurile sale în conformi-
tate cu dispoziţiile întemeietorului de pioasă amintire, va fi din nou pusă în
drepturile şi îndatoririle sale administrative.
Credincioşii noştri, aflători în Ungaria şi în Iugoslavia, au şi dînşii în-
dreptăţire la o parte din pomenita fundaţiune. Pentru a se face lichidarea
cuvenită, se va întruni la Sibiu, în vara acestui an, o comisiune. După clari-
ficarea chestiunii între membrii reprezentanţei ai statelor succesoare, averea
fundaţiei evaluată în cca 200 milioane de lei immobile şi efecte, va reveni în
posesiunea proprietarilor săi de pînă acum.
Cum ar trebui să fie organizată din nou fundaţiunea Gojdu?
La această întrebare, suntem în situaţia de a comunica părerea expri-
mată de I. P. S. Sa Mitropolitul Nicolae. Planul Mitropolitului nostru este,
ca în locul multelor burse mărunte distribuite pînă acum, să se întemeieze
căminuri studenţeşti pe lîngă universităţi. Bună oară, un colegiu Gojdu în
Cluj cu bibliotecă şi cu alte mijloace de studiu, cu toate localurile necsare
întreţinerii studenţilor,...
Afară de întemeierea şi susţinerea acestui colegiu, fundaţiunea Gojdu,
după literele testamentului marelui binefăcător al bisericii ortodoxe româ-
ne, va avea putinţa de a vota ajutoare şi pentru teologii de la seminariile
întreţinute de eparhiile mitropoliei Ardealului.
Pe căile acestea, instituţia filantropică şi culturală a marelui mecenat E.
Gojdu, va rămînea şi pe mai departe în serviciul bisericii şi al credincioşilor.
(„Tel. Rom.”)

[Legea Românească, 1924, Nr.12]

15

Gozsdu udvar
A magyarországi románság nagy mecénása, Gozsdu Manó (Emanuil Gojdu
1802–1870) macedoromán kereskedőcsaládból származott. A Gozsdu csa-
lád 1769-ben a török veszedelem elől menekült el Moscopolis városából,
amely ma Albánia területén található. Útjuk először Lengyelországba veze-

461
tett, de Magyarországon telepedtek le, Miskolcon találtak otthonra, ahon-
nan a család egyik ága Nagyváradra költözött. E családból származik egyéb-
ként az elmagyarosodott író, hírlapíró, Gozsdu Elek is.
Gozsdu Manó 1802 február 9-én született Nagyváradon. A nagyvára-
di román iskolában, majd a helyi katolikus gimnáziumban tanult, utána
pedig a jogi akadémiára jelentkezett. Egy évvel később Pozsonyba ment ta-
nulni. Tanulmányait 1823-ban fejezte be Pesten, ahol királyi táblajegyzővé
avatták, és huszonkét éves korában ügyvédi oklevelet szerzett. Három évig
Vitkovics Mihály pesti ügyvéd, költő irodájában dolgozott. Vitkovics házá-
nak rendszeres vendégei voltak a magyar irodalom akkori jelesei, köztük
Kazinczy Ferenc, Virág Benedek, Berzsenyi Dániel, a Kisfaludyak és Fáy András.
Az ifjú Gozsdu, a házigazda barátjaként és munkatársaként, szintén részt
vett ezeken az összejöveteleken. Barátságot kötött meghívott irodalmárok-
kal, s rajtuk keresztül megismerkedett a magyar irodalommal is. Ő maga is
közreadott néhány magyar nyelvű költeményt a Szépliteraturai Ajándék-ban
(1826). Gozsdu ugyanakkor a Grabovsky Atanáz pesti házában működő ro-
mán irodalmi szalont is látogatta, ahol Petru Maior, Samuil Micu Clain, Di-
mitrie Ţichindeal, Teodor Aaron, Damaschin Bojincă, Moise Nicoară, Zaharia
Carcalechi, Ştefan P. Niagoi, Ioan Teodorovici, Eftimie Murgu, Petru Moaler
Câmpianu, Andrei Mocioni, Constantin Lecca, Pavel Vasici, Partenie Cosma
állandó vendégnek számítottak.
Három évi gyakornoskodás után, Gozsdu önálló ügyvédi irodát nyitott.
Ő volt az első ügyvéd, aki 1826-ban – az addigi latin helyett – magyar nyel-
vű keresetlevelet adott be a pesti és budai tanácsokhoz. A pesti görög-román
egyház németül vezetett jegyzőkönyveinek magyar nyelvű szerkesztése is
az ő nevéhez fűződik. A görögök addig nem ismerték el a román, a romá-
nok pedig a görög nyelv elsőbbségét, s ezért írták németül az okmányaikat.
Az 1836-ban már előkelő ügyvédként és befolyásos személyiségként szá-
mon tartott Gozsdu Manó erős pártot alapított a német nyelv „leváltására”,
kezdeményezése mindinkább sikerrel járt.
Rövid idő alatt Gozsdu lett az egyik legkeresettebb ügyvéd Pesten. Védő-
beszédeit hazai és külföldi szaklapok is közölték, őt magát pedig példaként
állították a pesti és pozsonyi egyetem jogi karának hallgatói elé. Vállalkozó
szellem lévén, Gozsdu hamarosan jelentős bankbetétek felett rendelkezett,
különböző ingatlanokat, részvényeket vásárolt Pesten. 1832-ben feleségül
vette a macedoromán kereskedőcsaládból való Anastasia Pometát. Az ő ho-
zományából és Gozsdu megtakarításaiból ebben az évben harmincezer fo-
rintért megvásárolta Wilhelm Sebastian Király utcai házát, majd a körülötte
levő telkeket is. 1854-ben parcellázta ezeket, és egy sor üzletet épített a háza
körül. Ez a rész a mai napig is a Gozsdu-udvar nevet viseli.
Gozsdu a pesti román kultúra legnagyobb mecénása lett. Elég korán
pártfogásába vette a román irodalmat, pénzzel támogatta a Budai Egyetemi
Nyomda román nyelvű műveit.

462
 Az 1848-as események során Gozsdu Manó a politikai porondon is
színre lépett. Május 21-én az ő házában gyűltek össze a románok, ahol két
jelentős dokumentumot, memorandumot is elfogadtak, és ez a gyűlés sza-
vazott bizalmat a Batthyány-kormánynak. 1849 novemberében, az akkori
kormány felajánlotta neki – mint született románnak – a Bihar megyei csá-
szári biztosi tisztséget, ő azonban nem érezte alkalmasnak magát erre, és
ügyesen kitért a megtiszteltetés elől.
1860-ban, az októberi diploma közzététele után, Gozsdut Krassó vár-
megye főispánjává nevezték ki, s a főrendiház jegyzőjévé választották. A
felirati vitában kitűnő beszédet tartott az országgyűlésben, de nem sokáig
maradt főispán. Az 1861-i országgyűlés feloszlatása után ugyanis Magyar-
ország kancellárja, az összes főispánt megkérdezte: hajlandók-e végrehajta-
ni az intézkedéseit. Gozsdu azt válaszolta neki, hogy: „…ha egy alkotmá-
nyos főispán egy nem alkotmányos kormány abszolutisztikus intézkedéseit
hajtja végre, az nem tekinthető alkotmányos főispánnak és mintsem, hogy
ilyennek tekintessem, inkább lemondok.”
Az országgyűlés feloszlatása után rövid időre visszavonult a politikától,
és leginkább a jogászi pályának szentelte életét. A gazdaság egyes szféráiban
már otthonosan mozgott: elnöke a Pesti Biztosító Társaságnak és Concordia
gőzmalom társaságnak. Novemberben, az országgyűlés feloszlatása után
lemondott a főispáni tisztségről. 1863-ban, első felesége halála után újrahá-
zasodott. Ismét macedoromán kereskedőcsaládból való lányt vett el, a pesti
Melania Dumceat.
1865-ben a Bihar vármegyei Tenke választókörzetében országgyűlé-
si képviselőnek választották. Ezen időszakban érlelődött benne, hogy va-
gyonának egy részét román kulturális célokra fogja hagyni. Ezt látszik iga-
zolni az a körülmény, hogy a választóknak arra a kiáltására, hogy: „Éljen
Gozsdu!”, azzal felelt, hogy „Gozsdu csak addig éljen, amíg a román népért
él.” Az országgyűlésben Deák Ferenc politikájának híve volt, a „haza böl-
cséhez” egyébként régi barátság fűzte. Politikusként Gozsdu a románok és
magyarok békés együttműködéséért küzdött, noha voltak olyan románok,
akik ezért a törekvéséért renegátnak tartották. Többször felhívta a figyelmet
a két nép közötti ellenségeskedés veszélyeire, így a főrendiházban tartott hí-
res beszédében többek között ezeket mondta: „Az isteni gondviselés, maga
a világ népeinek Istene tűzte ki a magyar és román nemzetnek azon rendel-
tetését, hogy együtt kell nekiek egy örökké tartó frigyben élniük, egymás-
sal van dicső jövendőjük, egymással szemközt mindkettőjüknek veszniük
kell.” Gozsdu nagyon jó szónok volt, beszédei megjelentek az Országgyűlési
Naplóban.
1869-ben Gozsdut a legfőbb ítélőszék bírájává nevezték ki, de beteg-
sége miatt csak pár hónapig maradt ebben az állásban, 1870 február 3-án
elhunyt. A Kerepesi temetőben helyezték örök nyugalomra.

463
1869. november 4-én megalkotott végrendeletében Gozsdu Manó vagyona
jelentős részéből létrehozta a Gozsdu Alapítványt („Fundaţiunea lui Gozsdu”
1870–t1952), amely ösztöndíjakkal segítette a magyarországi és erdélyi gö-
rögkeleti vallású román diákokat. Hagyatékának jelentős részét képezték
a Dob utcában, Holló utcában és Király utcában található ingatlanok. A
kuratóriumot a mindenkori nagyszebeni román ortodox érsek, az erdélyi
és magyarországi román görögkeleti püspökök, valamint három ortodox
vallású világi férfi alkották, az alapítvány vagyonát pedig a nagyszebeni
ortodox érsekség pénztára kezelte.
Az alapítvány 1870. április 23-án kezdte meg működését Budapesten,
az Erdélyi Ortodox Nemzeti Kongresszus (a későbbi erdélyi ortodox mit-
ropólia) védnöksége alatt. Céljául a történeti Magyarország területén élő
ortodox román ifjak taníttatásának és nevelésének segítését tűzte ki. Az
alapítvány 1871–1919 között 5634 ösztöndíjat utalt ki, a trianoni békéig
pedig mintegy háromezer külföldi ösztöndíjat is szétosztott. Így vált lehető-
vé, hogy tehetséges román diákok Berlinben, Münchenben, Heidelbergben
vagy Párizsban folytassák tanulmányaikat. Az ösztöndíjasok között találjuk
Traian Vuiat, Octavian Gogat, Constantin Daicoviciut, Petru Grozat és Victor
Babeşt.
A Gozsdu Alapítvány volt az egyik legnagyobb magánalapítvány az
Osztrák-Magyar Monarchiában, melynek támogatásával a 19. század máso-
dik felében létrejött egy erős és hatékony román értelmiség. Az alapítvány
közel ötven éves működése során nagyon fontos hatást gyakorolt az erdélyi
és magyarországi román kultúra fejlődésére. Az első világháború befejezése
után alapvetően új helyzet állt elő, ugyanis az alapítvány vagyona Magyar-
országon maradt, a kuratórium azonban Nagyszebenben székelt, míg az
alapítvány Gondnoki Hivatala Budapesten a Holló u. 8. sz. alatt működött.
Az alapítványi támogatás alanyainak, az ortodox románságnak is csak tö-
redéke maradt magyar fennhatóság alatt. A problémát a Trianoni szerző-
dés próbálta rendezni. Ennek 249. cikkelye kötelezte Magyarországot, hogy
visszaszolgáltassa az alapítványok vagyonát. A húszas évek elején megin-
duló tárgyalások azonban hamar elakadtak, mivel a magyar kormánynak
kezdettől fogva az volt az álláspontja, hogy viszonossági alapon kell ren-
dezni az alapítvány ügyét. A végleges megállapodásig 1924-ben ideiglenes
egyezséget kötött a két fél, amely szerint az alapítványi képviselet szabadon
rendelkezhet a vagyon felett. Ez akkor nagy értékű budapesti bérházakból,
a Pesti Hazai Első Takarékpénztárnál letétben lévő értékpapírokból, vala-
mint román területen egy nagyváradi házból és a nagyszebeni görögkeleti
érsekség által kezelt értékpapírokból állt.
A románok vitatták a magyar ellenkövetelések jogosságát. A húszas-har-
mincas években számos tárgyalás folyt a két ország közt, de képtelenek vol-
tak megegyezni. 1924-ben és 1930-ban kötöttek ugyan ideiglenes megálla-
podásokat, de csak 1937 október 27-én sikerült megállapodniuk a két ország

464
képviselőinek Bukarestben. E végső megegyezés értelmében Magyarország
köteles volt kiszolgáltatni 30 napon belül Romániának az alapítvány teljes
vagyonát. Az egyezmény ratifikációjára azonban csak nagy sokára került
sor, ugyanis a bukaresti parlament csupán 1938. január 27-én, a magyar
országgyűlés pedig 1940. július 5-én hagyta jóvá a megállapodást. A Ro-
mánia és Magyarország között 1944. szeptember 6-án beállt hadiállapot
következtében a minden korábban kötött kétoldalú megállapodás, tehát az
1937-es is, hatályát vesztette.
Az alapítvány vagyoni helyzete a második világháború miatt jelentősen
megromlott. Egyrészt a Gozsdu udvar épületei komoly károkat szenvedtek
a háború alatt, másrészt pedig az 1945–46-os hiperinfláció miatt a bankok-
ban lévő készpénz, valamint a kötvények, részvények elértéktelenedtek (az
alapítványnak ebből mintegy 600 ezer aranypengőnyi kára származott), a
világháború után gyakorlatilag csupán a bérházakból folyt be valamennyi
jövedelem.
A Gozsdu Alapítvány ügye 1947 és 1952 között összekapcsolódott a bu-
dapesti törvényszék által kétszer is (1942-ben, majd 1944-ben) újraindított,
városrendezéshez kapcsolódó (a Madách-sétány terve) kisajátítási eljárás-
hoz. Mivel az 1937-es egyezmény nem került végrehajtásra, az alapítványt
nem idegen jogi személyként, hanem magyar alapítványként kezelték. A
budapesti román képviselet 1947. június 19-ei szóbeli jegyzékben kérte az
épületek kisajátításával kapcsolatos bírósági döntés végrehajtásának elha-
lasztását. A végrehajtást a magyar igazságügyi hatóságok 1947. november
10-én felfüggesztették. Az a veszély, hogy a bérházak egy részét lebontják,
ezzel elmúlt. 1948-tól két román intézmény is használta ideiglenesen a
Gozsdu Alapítvány ingatlanait. A Király u. 13. IV. ép. III. em. 26. lakás-
ba költözött be a Magyarországi Románok Kulturális Szövetsége. 1949-ig a
Gozsdu udvarban működött a „Nicolae Bălcescu” Román Kollégium.

1952-ben a magyar kormány a Gozsdu Alapítvány ingatlanait és vagyonát

államosította.
Gozsdu Manó 1832-ban vette meg Wilhelm Sebastian házát a Király ut-
cában, majd a körülötte lévő telkeket is felvásárolta. 1854-ben felparcelláz-
ta, és egy sor üzletet épített rá. Ezt az épületegyüttest emlegetik ma Gozsdu
udvarként.
A régi pesti zsidónegyed megőrizte 18. században kialakult beépítési
rendszerét, így ez a vár után a második legrégebbi, eredeti szerkezetét meg-
tartó negyed. A Király utca igen előkelőnek számított Pollack Mihály és Hild
József épületeivel. A negyed ill. Budapest egyik legimpozánsabb kiskereske-
delmi és lakóépület együttesének története pontosan a 19-20. század fordu-
lójára nyúlik vissza. A Gozsdu Alapítvány vezetősége az alapító halála után
32 évvel, 1902-ben építtette a Király utca 13. és a Dob utca 16. szám közötti
épületeket és az azokat összekötő udvarokat. A lakásokat és műhelyeket

465
bérbe adta, ebből a jövedelemből növelte jelentős mértékben az alapítvány
vagyonát.
A ma Gozsdu udvarként ismert épületegyüttest Czigler Győző egyetemi
tanár, a kor jeles építésze tervezte. A magyar építőművészet egyik megha-
tározó alakja tradicionális gyulai építészcsalád sarja. A hét épületből és az
azokat összekötő hat udvarból álló ház fontos szerepet játszott a pesti zsi-
dónegyed életében: itt szerveződtek a legelső imaközpontok, az egymásba
nyíló udvarokban pedig kiskereskedelmi üzletek sorjáztak, melyek java-
részt ékszereket és textilárut kínáltak. Az épület tulajdonképpen a negyed
nyugati kapujának számított: a Király utca felőli részen gettófal határolta,
az utolsó udvar pedig a negyed szívébe, a Dob utcába vezet.
A Király utca 13. és Dob utca 16. közötti épületegyüttes egy középső
átjáróra (árkádra) felfűzött hét épületből álló tömb, melyek között hat belső
udvar található. A Gozsdu udvarhoz hasonló térszervezésű, több egységből
álló, nyitott, vagy fedett üzletutca – amelynek emeletein lakások is találha-
tók – jellegzetesen a 19. század elejének nagyvárosi építészeti megoldása
volt, amelyhez hasonló épület a Párisi Udvar Budapesten.
Az épület különlegessége és védelmének alapvető oka a passzázsos, ud-
varsoros megoldás, amely ma már ritkaság a pesti, sőt a magyar építészet-
ben is. Ez az épületegyüttes a legkevésbé sem tipikus fővárosi épület a ki-
egyezés korából. Nem csupán a házak alaprajzi elrendezése egyedi, hanem
az épületek külső és belső megoldása is. Az udvarsor, amely a Király utcát
a Dob utcával köti össze egy finoman hajló ívű, 200 méter hosszú pas�-
százzsal, védte a lakások, műhelyek, boltok, kiskocsmák népét. Város volt a
városban, szerény nívójú, de zajos élettel teli hely.
Czigler Győző a Király utcai telekre négy háromemeletes-, a Dob ut-
cai telekre pedig három kétemeletes pavilont tervezett. A földszintre 45 üz-
lethelyiséget épített, melyek összeköttetésben álltak az épületekkel, azaz a
pavilonokkal. A hat udvaron vezetőszéles utat keramitkockával burkolták,
ezért nem csupán a helyi forgalom lebonyolítására volt alkalmas. A Gozs-
du udvarként emlegetett átjáróházban élénk kereskedelmi élet folyt, sajátos
színfoltja volt az Erzsébetvárosnak. A Dob és Király utcai lakásokat és mű-
helyeket, főleg zsidó származású családok bérelték Az udvar valóságos kis
szigetet jelentett az itt élőknek.
A felépült hét ház, valamint a Holló utca 8. a Gozsdu Alapítvány részét
képezte. A Holló utca 8. szám alatti házban 1900 óta a Budapesti Román
Ortodox Egyházközség parókiája működik.
A Gozsdu Alapítvány házainak kisajátítása a Madách-sétány megépíté-
se miatt az 1930-as évektől kezdődően folyamatosan napirenden volt. Hol
egyik, hol másik ingatlan került a kisajátítási listára. Az első konkrét kisajá-
títási ajánlatot 1942-ben kapta meg az alapítványi hivatal, ám ők, kevesell-
ve a kétszázezer pengőt, nem fogadták el. Per lett belőle, ám a tárgyalásokat
a tisztázatlan jogi helyzetre hivatkozva egészen addig halasztották, amíg az

466
épületek 1944-ben a zsidó lakosság számára kijelölt sárga csillagos házzá
nem váltak. A budapesti harcok alatt az épületekben nagy károk keletkez-
tek.
1944 már a tragédia éve. A gettó falait november végén pár nap alatt fel-
építették. Négy kapuját állig felfegyverzett nyilasok és SS-katonák őrizték.
Az átjáróházak udvarán külön magas palánkkerítést emeltek. Ez történt a
Gozsdu udvarban is. A lakásokban főleg nőket, gyerekeket és idős férfiakat
zsúfoltak össze. Fekvőhely nem jutott mindenkinek. A Nemzetközi Vörös-
kereszt biztosított némi nyersanyagot a gettóban működő köz- és népkony-
hák számára. Így jutott pár deciliter káposztafőzelék vagy burgonyaleves
a Gozsdu-házba is. A legtöbben mégis megbetegedtek, legyengültek vagy
éhen haltak.
1945 után a túlélők visszatértek üzlethelyiségükbe. Volt, amelyik új
bérlőre talált. Az államosítást követően a kézművesek, papucskészítők be-
vonultak a ktsz-ekbe. Majd később, aki tehette kiváltotta a kisipari enge-
délyt. Így, ha szerényen is, de újra megpezsdült az élet a Gozsdu-bazárban.
A háború után a hazai románság különféle kulturális, oktatási célokra
akarta felhasználni a Gozsdu udvart, ám a Közoktatásügyi Minisztérium
sorra elutasította az erre vonatkozó kérelmeket. 1948-tól azután két román
intézmény használta ideiglenesen az épületeket, amelyeket 1952-ben a töb-
bivel együtt államosítottak.
1990-ben a Gozsdu udvar ingatlanai a VII. kerületi önkormányzat tu-
lajdonába kerültek. A Polgármesteri Hivatal az udvar hasznosítására 1997
novemberében írt ki pályázatot. Az Autóker Holding Rt. 2004-ben vásárolta
meg a Gozsdu udvart a Magyar Ingatlan Kft-től. Megkapta az építési enge-
délyeket, és 2005 áprilisában megkezdte az épületcsoport műemléki felújí-
tását. 2005. április 28-án volt a felújítási munkálatokat elindító ünnepélyes
szalagátvágás és az ünnepélyes alapkőletétel. A felújítás során a Gozsdu
udvarban 120 luxuslakás és közel 24 kereskedelmi és vendéglátó célú üz-
lethelyiség került kialakításra. A műemléki felújítás során a Gozsdu udvar
épületeinek homlokzata korabeli formáját és színét kapta vissza. Az épület
felújítása megteremti a régóta tervezett Madách sétány megvalósításának
lehetőségét is. Így a Belváros ezen része, melyet az UNESCO a világörökség
részévé nyilvánított, egy valóban impozáns épületegyüttessel gazdagodott.
Napjainkban már csak két emléktábla (a Király és Holló utcában) jelzi a
Gozsdu udvar egykori román érdekeltségét. Ezek közvetítik az utókornak a
Gozsdu örökségből megmaradt kulturális és morális üzenetet.

[Maria Berényi, Poveştile caselor. Români în Buda şi în Pesta / Tales of houses.

Romanians in Buda and Pest / Mesélő házak. Románok Budán és Pesten, Buda-
pesta – Budapest, 2011, p. 55–70.]

467
 NOTE
  1. T. Neş–I. Sălăgian şi Emil I. Roşescu, Liceul „Emanuil Gojdu” la 50 de ani, Oradea,
1971, p. 14.
  2. Theodor Trîpcea–E. Irinescu, Un episod cultural religios imediat din trecutul mace-
do-românilor în Banat, În: „Mitropolia Banatului”, 1982/Nr. 7–9 p. 531.
 3. Gazeta de Transilvania, 1896/Nr. 74.
  4. P. Papahagi, Coloniile aromâne (macedo-române) în fosta Ungaria, In: „Transilvania”,
1923/Nr. 4–5. p. 189.
  5. Virgil Molin, Din istoricul parohiei ortodoxe din Pesta (1788), În: „Mitropolia Bana-
tului”, 1966/Nr. 4-6.
  6. Mircea Păcurariu, 100 de ani de la moartea marelui mecenat Emanuil Gojdu, În: „Mi-
tropolia Ardealului”, 1970/Nr.4-5. p.262.
  7. „Biblioteca Românească” a lui Z. Carcalechi vol. III. p. 31–36.
  8. Ioan Lupaş, Cea mai veche revistă literară românească, În: „Anuarul Institului de
istorie naţională”, vol. I., Cluj/1921–1922, p. 134.
  9. I. Lupaş, Emanuil Gojdu,1802-1870. Originea şi opera sa, În: „Analele Academiei
Române-Memoriile secţiunii istorice”, 1940, p. 13.
10. Teodor V. Păcăţian, Cartea de aur sau Luptele politice-naţionale ale românilor de sub
coroana ungară, vol. II., Sibiu, 1904, p. 347.
11. Enciclopedia Română, vol. II. Sibiu, 1900. p. 588.
12. T. V. Păcăţian, Cartea de aur, vol. II. Sibiu, 1904, p. 295.
13. T. V. Păcăţian, ibidem, p. 417.
14. Viorel Faur şi Ioan Golban, Momente din activitatea politică a lui Emanuil Gojdu, În:
„Emanuil Gojdu (1802–1870)” Oradea, 1972, p. 41–42.
15. Ioan Lupaş, Emanuil Gojdu 1802–1870… p. 20.
16. Ibidem, p. 42–43.
17. Teodor Neş, Oameni din Bihor (1848–1918), Oradea, 1937, p. 102.
18. I. Chira şi N. Chidioşan, Emanuil Gojdu mecenat, În: „Emanuil Gojdu (1802–
1870)”, Oradea, 1972, p. 23–25.
19. Ion Georgescu, Fundaţia „Emanuil Gojdu” în sprijinul studenţilor şi elevilor români
din Austro-Ungaria, În: „Mitropolia Ardealului” 1972/Nr. 7–8. p. 535.
20. Concordia, 1862/Nr.52. p. 208.
21. Matei Voileanu, Testamentul lui Emanuil Gojdu, Sibiu, 1899, p. 22.
22. Analele Fundaţiei Gojdu pe anii 1870–1880, fasc II, Bpesta, 1881, p. 40–41.
23. Veritas, A magyarországi románok egyházi, iskolai, közművelődési, közgazdasági intéz-
ményeinek és mozgalmainak ismertetése, Bp, 1908, p. 396.
24. Revista Preoţilor, 1912/Nr. 34–35.
25. Tabel alcătuit pe baza datelor Analelor Fundaţiei Gojdu, şi Revista Preoţilor, 1910/
Nr. 8; Biserica şi Şcoala, 1916/Nr. 32 şi 1918/Nr. 15.
26. Analele Fundaţiei Gojdu pe anii 1870–1880, fasc. II, 1881, p. 32–33.
27. Cornel Diaconovici, Enciclopedia română, vol. II. p. 589.
28. Ion Georgescu, Fundaţia „Emanuil Gojdu” în sprijinul studenţilor şi elevilor români
din Austro-Ungaria, În: „Studii. Revistă de istorie”, 1973/Nr.2. p. 358–362.
29. Ioan Lupaş, Emanuil Gozsdu…, p. 710.
30. Monitorul Oficial, Nr. 279 din 19 decembrie 1924.
31. Országos Levéltár Miniszterelnökségi Iratok (Arhiva Naţională Actele Guverna-
mentale, în continuare OL ME) K 28 406. t. 1935-B-15261
32. Ibidem.
33. Biserica şi Şcoala, 1930/Nr. 22.
34. Monitorul Oficial, nr.159 din 19 iulie 1930.
35. OL ME K 28 406.t. 1934-B-15047
36. Ibidem.
37. Ibidem.

468
38. Biserica şi Şcoala, 1933/Nr.46; Renaşterea, 14 ianuarie 1934.
39. Monitorul Oficial, nr.17 din 21 ianuarie 1938.
40. OL ME K 28 406.t. 1935-B-15261.
41. Ibidem.
42. Parohia Ortodoxă Română din Budapesta (în continuare P.O.R.B.) Arhiva Fun-
daţiei Gojdu Nr. 60/1937
43. OL ME K 28 406.t. 1943-M-17718.
44. P.O.R.B. Arhiva Fundaţiei Gojdu Nr. 66/1941.
45. OL ME K 28 406.t. 1943-M-17718
46. P.O.R.B. Arhiva Fundaţiei Gojdu Nr. 1/1947.
47. Ibidem, Nr. 81/1944.
48. Ibidem, Nr. 57/1946.
49. Ibidem, Nr. 68/1947.
50. Ibidem, Nr. 70/1947.
51. Ibidem, Nr. 80/1947.
52. Ibidem, Nr. 14/1949.
53. Ibidem, Nr. 142/1949.
54. Ibidem, Nr. 17/1952.
55. Tabelele au fost alcătuite pe baza documentelor de arhivă:
OL ME K 28 406.t. 1935-B-15068.
OL ME K 28 406.t. 1938-B-15170.
OL ME K 28 406.t. 1943-M-17718.
56. P.O.R.B. Arhiva Fundaţiei Gojdu Nr. 45/1941.
57. Ibidem, Nr. 11/1941.
58. Ibidem, Nr. 57/1946.
59. Ibidem, Nr. 40/1947.
60. Mai multe detalii despre acest subiect în volumul: Maria Berényi, Viaţa şi activi-
tatea lui Emanuil Gojdu (1802–1870), Giula, 2002.

469
 GEORGE STUPA (1812–1884)

Faţă de secolul al XVIII-lea, privind centrele universitare frecventate de ro-

mâni, în secolul al XIX-lea, un rol tot mai important îl au oraşele unga-
re Pesta şi Buda. Rolul lor este legat de transferarea vechii Universităţi din
Nagyszombat la Buda în 1777. Ulterior, în 1784, va fi mutată la Pesta.
În deceniile care au urmat mutării Facultăţii de Medicină din Nagy-
szombat în capitala Ungariei, ea a cunoscut o perioadă de dezvoltare, care,
în prima jumătate a secolului al XIX-lea, a culminat într-o etapă de înflori-
re, marcată prin profesori renumiţi.
Deşi Facultatea de Medicină din Viena avea un renume mare şi atrăgea
tineretul studios din toate colţurile Imperiului Austriac, cea din capitala
Ungariei a fost de asemenea un important centru pentru pregătirea cadrelor
de medicişi farmacişti, nu numai pentru Ungaria şi Transilvania, dar şi pen-
tru ţările învecinate, printre care figurau Moldova şi Muntenia.

Tinerii români, care au avut posibilitatea să se dedice farmaciei au preferat

să urmeze studiile lor la facultăţile de farmacie din Budapesta şi Viena. În
prima jumătate a secolului al XIX-lea trebuie să fi fost mai mulţi tineri ro-
mâni ardeleni care s-au dedicat acestei profesiuni

Dintre farmaciştii români din Budapesta cel mai cunoscut şi renumit a fost
George Stupa. El s-a născut la Oradea în 5 august 1812, într-o familie de ori-
gine macedoromână. Tatăl său era comerciant. În 1828 Stupa a terminat
clasele liceale în oraşul natal. În 1829 soseşte în oraşul Giula unde lucrează
ca practicant la farmacistul Prindl.1 După un an de zile, în 1830, părăseşte
oraşul bichişean şi se mută la Pesta, unde 2 ani zile lucrează în farmacia
lui Székely Károly.2 În anul 1832 se mută pentru o scurtă perioadă la Jász-
berény, unde se perfecţionează la şcoala farmacistului Preisgauer.

Întors la Pesta spre sfârşitul anului se înscrie la Facultatea de Medicină şi

Farmacie a Univertăţii din capitala ungară. Diploma de farmacist a obţi-
nut-o la 8 august 1834. În acelaşi an şi-a publicat disertaţia pentru titlul de
„magister pharmaciae”, cu o temă din domeniul chimiei farmaceutice anor-
ganice: cianatul de calciu şi sulfatul de zinc (Cf. G. Stupa: Rövid értekezések a
mészany zöldletről és a kénsavas horganyról, Pest, 1834).3

După ce a lucrat un timp la diferite farmacii din Esztergom, Viena şi Bra-

tislava, Stupa se stabileşte la Arad, unde, între 1840-1848, a fost prorietarul
farmaciei „Îngerul”.4 Se căsătoreşte cu Emilia Nikolits, fiica unui avocat
arădean. Prima dintre cele două fiice (Irma şi Eugenia) născute la Arad va
deveni mai tîrziu prima soţie a economistului bihorean Partenie Cosma.

470
În preajma anului revoluţionar 1848 se mută împreună cu familia la Pesta,
unde achiziţionează farmacia Korona amplasată în actuala Piaţă Kálvin,
rămasă în proprietatea familiei şi după moartea lui George Stupa.
Stupa a participat la viaţa culturală a oraşului şi la promovarea mişcării
social-culturale a românilor. Împreună cu Vincenţiu Babeş şi alţi intelectuali,
el a luat parte la consfătuirea de la Arad, din ziua de 25 februarie 1848, con-
vocată în vederea luării unor măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei şcolilor
româneşti.

În 1848, Stupa se mută împreună cu familia la Pesta, unde achiziţionează

farmacia Korona amplasată în actuala Piaţă Kálvin, rămasă în proprietatea
familiei şi după moartea lui George Stupa. Împărtăşeşte ideile burghezo-de-
mocratice ale vremii, participă la mişcarea revoluţionară, militează pentru
interesele sociale şi culturale ale românilor, şi la 21 mai 1848 este prezent
în casa lui Gojdu, la întrunirea intelectualilor români, convocată pentru a
întocmi memoriul cu revendicările românilor din Banat şi Ungaria, adresat
guvernului.

După aproape 40 de ani de activitate în domeniul farmaceutic, în anul 1863

îşi subînchiriază farmacia din Piaţa Kálvin şi se dedică cu aceeaşi pasiune
unor funcţii de conducere într-o serie de asociaţii profesionale medicale pre-
cum şi în administraţia locală din Pesta. În anul 1868 i se recunoaşte ofi-
cial originea nobiliară după domeniile avute în Comitatul Bihor, primind
titulatura „bogdándi”. În anul 1875 este ales deputat în Parlamentul de la
Budapesta ca reprezentant al Circumscripţiei Electorale Biserica Albă/Fehér-
templom din Comitatul Timiş, ca politician fiind respectat mai ales pentru
deviza personală: „promisiuni cît mai puţine, realizări cît mai multe”.

Stupa a jucat un rol activ şi în viaţa publică profesională şi ştiinţifică. A fost

secretar grefier al Asociaţiei farmaciştilor din Ungaria. Din 1869, el a îndepli-
nit, pînă la moarte, funcţia de casier al Reuniunilor Itinerante ale Medicilor şi
Naturaliştilor. Farmacia lui Stupa din Budapesta de pe piaţa Kálvin de azi
(fosta Széna tér) în apropierea Muzeului Naţional era considerată printre
cele mai dotate. Încă din 1834, el desfăşura o activitate publicistică de spe-
cialitate.5

Alegerea lui, în 1875, ca deputat în Parlament i-a permis să militeze pentru

interesele corpului farmaceutic. Stupa s-a bucurat şi de o mare popularitate
ca filantrop. Se număra printre sprijinitorii Societăţii „Petru Maior”. Dintre
tinerii studenţi din capitală mulţi i-au vizitat casa de pe Múzeum krt. nr. 18.
El dădea serate pentru ei, iar soţia sa, împreună cu fiica lor. Irma (mai tîrziu
soţia lui Partenie Cosma) organizau chiar şi excursii şi petreceri la Cinkota,
unde aveau o vie mare.6

471
Stupa era unul din eforii Bisericii Ortodoxe Greco-Române din Pesta, de
asemenea făcea parte cu mandat permanent din Reprezentanţa care condu-
cea Fundaţia Gojdu, contribuind la consolidarea şi dezvoltarea acestei impor-
tante şi prestigioase fundaţii puse în slujba promovării culturii româneşti.

În 1884, la vîrsta de 72 de ani farmacistul George Stupa a trecut la cele

eterne. Ştirea morţii sale a apărut în revista Familia din Oradea. Toate perio-
dicele farmaceutice de la Budapesta au publicat necrologuri în care persona-
litatea lui a fost evocată deosebit de elogios. A fost înmormîntat în cimitirul
Kerepesi.7

După moartea sa, farmacia lui Stupa a fost condusă de ginerele său, far-
macistul Kriegner György (1853–1903), soţul Eugeniei Stupa, pînă la moartea
sa survenită în 1903. Pînă la 1929 Eugenia Stupa a fost proprietara farma-
ciei. Din 1929, cumnatul său, farmacistul Matolcsy Károly (1889–1940), so-
ţul Polydorei Stupa, a condus farmacia pînă la decesul său survenit în 1940.
Văduva Polydora Stupa timp de 5 de zile a stat în fruntea acestei farmacii,
pînă cînd fiul său Matolcsy György (1920–1992) în 1945 a obţinut diploma de
farmacist la universitatea din Budapesta. Nepotul lui Stupa a stat în fruntea
farmaciei pînă la naţionalizarea petrecută în 1950. În perioada 1848-1950
farmacia Magyar Korona din Budapesta a fost în proprietatea membrilor fa-
miliei Stupa.8

ANEXE
1

Petiţia de la Pesta

Petiţia de la Pesta a fost o petiţie depusă de fruntaşii paşoptişti transilvă-

neni guvernului ungar, în anul 1848.
Petiţia cuprindea revendicările românilor din judeţele de graniţă ale
Transilvaniei, Arad şi Bihor, precum şi din Banat, referitoare la drepturi na-
ţionale, religioase, militare şi legate de învăţământ. Petiţia depusă la guver-
nul de la Pesta a fost emisă ca o completare la Marea Adunare Naţională
de la Blaj care a fost ţinută pe data de 3/15 mai – 5/17 mai 1848 şi unde cei
peste 40.000 români adunaţi au emis Proclamaţia de la Blaj, care cuprindea
revendicările naţionale ale românilor din Ardeal.
Pentru că judeţele Arad şi Bihor erau considerate ca făcând parte din
Ungaria propriu-zisă la acea vreme, fruntaşii paşoptişti au emis o altă peti-
ţie, pe lângă Proclamaţia de la Blaj, petiţie care va fi depusă în data de 9/21
mai 1848 la guvernul maghiar.
Textul petiţiei

472
George Stupa Ordinul Coroana de fier a lui George
Stupa

Înştiinţarea decesului tatălui lui Stupa

473
 Petiţia de la Pesta
PESTA, 9/21 mai 1848

REPREZENTANŢI AI ROMÂNILOR DIN UNGARIA ŞI BANAT EXPUN MI-

NIŞTRILOR DIN GUVERNUL UNGAR UN NUMĂR DE REVENDICĂRI
REFERITOARE LA REGLEMENTAREA RELAŢIILOR ROMÂNILOR CU
SÂRBII ŞI LA ÎMBUNĂTĂŢIREA SITUAŢIEI LOR, PE PLAN NAŢIONAL, ÎN
UNGARIA.

Domnilor miniştri!

Naţia română şi după mărturisirea istoriei e una dintre cele mai vechi
naţii în Ungaria. De la început, după făcuta legătură, dând mâna cu ungu-
rii a apărat patria şi pentru bunul aceleia lucrând cu nemişcată statornicie
nu numai sângele şi averea şi-a jertfit, ba încă împotriva musulmanilor şi
a altor barbari dimpreună cu neamul unguresc a fost zid apărător patriei
acesteia şi prin aceasta a toată Europa, care urmă după lumina civilizaţiei.
Naţia aceasta asuprită de valurile veacurilor multe a răbdat, fiind amur-
ţită de patimile strâmbătăţii şi ale nerecunoştinţei.
Zioa de pofte a neamurilor, întemeiată pe vecinica dreptate, s-a ivit şi
anul 1848 urmând îmboldirei geniului patriei acesteia în binecuvântarea
libertăţii pe toţi cetăţenii patriei acesteia fără osebire de religie asemenea
împărtăşindu-i, de simţul acesta al libertăţii să bucură şi naţia română şi
timpul acesta după lipsiri de multe veacuri cu piept înflăcărat salutându-l:
Noi, în numele naţiei române din Ungaria, ca trimişii aceleia, declarăm
coronatului împărat din Ungaria şi până aci neprecurmat arătată credinţă,
însufleţitori luptători pentru dreptate, mulţumire, cătră fraţii noştri unguri
dragoste, ear cătră întâiul neatârnătoriu ministeriu unguresc simpatie şi
încrezământ, mărturisind cum că ne ţinem de cea mai sfântă datorie, cu
patriotică jertfire a ne lupta pentru mărirea coroanei ungureşti şi pentru
întregirea împărăţiei.
Deci dară când principiile aceste le aşternem şi hotărât după chemarea
noastră, în numele naţiei, cu cuvinte fierbinţi înaintea ministeriului pe-
trecut de dragostea naţiei, totdeodată suntem datori a mărturisi, cum că
umblarea noastră nu să întemeiază pe acea ticăloşie omenească, care în ore-
le mărimei însătoşată fiind de cercarea graţiei însuşi de sine să supune, ci
potrivit cu originea noastră romană, în timpul lipsei arătăm ungurilor cum
că noi suntem adevăraţi prieteni.
Atâta e ce în numele naţiei, după lipsă şi în faptă arătând, cu cuvinte
descoperim. Şi acuma:
Ce să atinge de soartea noastră ne apropiem cu cumpătatele noastre
dorinţe cătră ministeriul naţional.
Avem şi noi dureri urmate din răutăţile timpurilor. Avem şi legiuite

474
pofte, a căror lecuire şi împlinire, potrivit timpurilor, a o lua în socotinţă
cu atâta mai puţin o putem trece cu vederea, cu cât mai tare suntem în-
credinţaţi despre aceea, cum că prin ţintita lucrare şi astfel de încercare se
va nimici, care fiind povăţuită de o mână nevăzută a stării ce a urmat din
răutăţile timpurilor, ar putea fi şi spre primejdia ţării noastre.
Durerile cari le pomenirăm să ating de soartea intereselor noastre naţio-
nale şi să nasc de acolo că slavismul încă înainte de câteva sute de ani lipsin-
du-ne de literile noastre cele româneşti şi vârând în toate cărţile noastre cele
bisericeşti şi şcolasticeşti slovele lui Kiril, a voit naţia noastră a o despărţi de
Europa civilisată, pentru aceea ca aşa prin o silă morală să o poată trage în
cursa slavismului; şi fiindcă originalul caracter al naţiei noastre nu s-a putut
strămuta, a întrebuinţat şi starea noastră cea isolată, fără de-a fi fost noi în-
trebaţi, acel soi al slavilor, care în anul 1690 a venit în pământul unguresc,
a tras şi pe naţia românească cea de o lege cu sine sub aripile aşa numitului
Declarationum Illiricum, de la care timp hierarchia (preoţimea) sârbească a
monopolisat toate trebile bisericeşti şi şcolastice, cu cea mai mare stricare a
naţiei noastre. Libertatea, egalitatea şi frăţietatea nu sufere ca într-o patrie să
domnească un popor asupra altuia şi fiindcă firea, caracterul şi deosebirea
în limbă, cu un cuvânt, datorinţa politică a naţiei româneşti, pofteşte ca
să se nimicească amestecarea laolaltă, la care ţinteşte panslavismul, pentru
aceea:
Din datorinţa care avem cătră bunul naţiei noastre, mărturisim că avem
nestrămutată voinţă a ne despărţi de cătră sârbi în toate trebile bisericeşti şi
şcolastice. Şi după ce din împrejurările mai de curând ivite apriat să vede,
cum că sârbii prin lucrarea lor voesc a surpa întregimea crăimei ungureşti şi
după ce şi metropolitul sârbesc, care să află sub constituţia ungurească, s-a
făcut părtaş lucrărei acesteia, noi pe dânsul ca pe unul care s-a îndepărtat
de la calea legii nu-l putem cunoaşte mai mult de cap bisericesc al concetă-
ţenilor şi al neamului nostru.
Aşadară, poftim:
• 1. Ocârmuire bisericească cu totul neatârnată de la mitropolitul
Carloviţului, cară şi până atunci, până ce legiuitul nostru sinod în privinţa
aceasta va hotărî, să ocârmuiască provisorie, sub numele vicar-mitropolit, lu-
ând lângă sine doi bărbaţi adevăraţi români, unul din ceata preoţească, iară
altul dintre mireni.
• 2. Să se trimită sub preşedinţia unui comisar ministerial o comisie
aleasă din români şi sârbi la număr deopotrivă, care cercând starea fun-
daţiilor bisericeşti şi şcolastice, precum şi starea şi diplomele mănăstirilor,
iară mai vârtos că cine au fost fondatorii acelora, să poată sfârşi mijlocirea
despărţirei, ca să poată căpăta fieştecare parte, partea sa.
• 3. Să avem sinod dechilin şi ocârmuire bisericească şi şcolastică
neatârnată, ai căreia mădulari să fie aleşi numai dintre fiii patriei noastre.
După credinţa ce o avem cătră fraţii noştri unguri şi cu care credinţă,

475
precum tare credem, şi din partea lor vom fi întâmpinaţi, poftele noastre
cele în următoarele puncturi le cuprindem:
• a) Concetăţenii români limba ungurească o cunosc de diplomatică,
însă şi ei aşteaptă aceea, ca întrebuinţarea limbei sale naţionale neîmpede-
cată să se lase în biserici, la învăţătura fiilor săi şi pretutindenea şi în toate
trebile naţiei noastre, cele din lăuntru;
• b) Să se arădice lângă ministrul culturii o secţie (clasă) deosebită,
care să ocârmuiască trebile românilor, cele bisericeşti şi şcolastice şi în care
să se aşeze numai români adevăraţi de legea răsăritului în care poporul are
încrezământ;
• c) Să se întoarcă mai mare băgare de seamă de aci înainte asupra
fiilor naţiei româneşti, care până acum nu fără durere să priveau a fi trecuţi
cu vederea;
• d) La regimentele milităreşti mai cu seamă să se aşeze (aplicheze)
ofiţeri de români.
Care pofte drepte şi eşite din suflet adevărat grăbind a le aşterne înal-
tului ministerium, care e încungiurat de credinţă şi dragoste, noi în numele
nostru şi în numele naţiei, care pe noi aicea ne-a trimis, cu cucernicie pof-
tind şi dorind fericirea patriei noastre, din toată inima şi din tot sufletul
strigăm: Să trăească ţara, să trăească craiul, să trăească libertatea, egalitatea
şi frăţietatea!
Datu-s-a în Pesta, din şedinţa românilor adunaţi de prin comitaturile ce
mai jos se vor însemna, în 21 mai 1848.

EMANUIL GOZSDU, preşedinte;

Reprezentanţii din comitatul Aradului: GEORGE ŢAPOŞ (protopresbiter),

PAVEL BOŢCO (preot în Chişineu-Criş), IOAN ARCOŞI şi PAVEL PETRI-
LĂ; din comitatul Bihorului: IOAN DRAGOŞ, GEORGE FONNAI şi NICOLAE
JIGA; din comitatul Timişului şi Torontalului: IOAN MISSICI, PETRU CERME-
NA, GHEORGHE MUNTEAN, BLASIU BRANCOVAN, SIMEON POPO-
VICI, ATHANASIU RAŢIU, IOAN PETROVICI, ŞTEFAN ILICI, NICOLAE
IORGOVAN, NICOLAE ŢĂRAN, VICENŢIU BOGDAN, LADISLAU BOG-
DAN şi IULIAN IANCULESCU.
din oraşul Pesta: GEORGE STUPA, TEODOR SERB, IOAN AURAN, SI-
GISMUND PAP, IOAN PUTICI, PETRU FARCHICI şi FRITA ŞAGUNA.
din comitatul Caraşului: BLASIU FOGARAŞI, GRIGORE RADULOVICI,
GEORGE FOGARAŞI, IGNATIE VUIA (protopresbiter în Vărădia), AUXEN-
ŢIU BOJINCA, TEODOR FOGORAŞI, MIHAI VELIA (învăţător de teologie),
IOAN MARCU (protopresbiterul Lugojului) şi MACRSIM PASCUL.

[http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Peti%C5%A3ia_de_la_Pesta]

476
Farmacia lui Stupa în piaţa Kalvin din Budapesta, clădirea azi nu mai există

Chitanţa ginerelui lui Stupa,

Kriegner György, care a preluat
farmacia

477
 2

Hála-nyilatkozat

Sztupa György úr „a magyar koronához” czimzett gyógyszertár tulajdonosa,

ki már több év óta fele áron adatta ki a nemzeti szinház tagjainak a gyógy-
szereket, legujabban még szebb jeleit adá jótékonyságának, midőn 20 sze-
gényebb sorsu szinházi egyénnek a nála eddig megrendelt gyógyszerek árát
végkép elengedvén, az azokról szóló vevényeket alulirthoz kézbesités végett
visszaküldötte; e fölött az igazgatósághoz intézett levelében azon ajánlatot
tevé, miszerint mindazon nemzeti szinházi egyéneknek, kiknek saját sza-
vai szerint: „a sors nem engedte meg, hogy fáradságaik után nagyobb dijban
részesülhessenek, és igy az élet nehézségeivel kell küzdeniök u. m. a karsze-
mélyzet tagjainak, jegyszedőknek, gépészeknek, szegényebb zenészeknek
és szolgáknak” a gyógyszereket ezentul ingyen adatja ki, a többi tagnak
pedig, mint azelőtt, továbbra is fele áron.
Ezen felebaráti szeretetből és az intézet iránti rokonszenvből eredő jó-
tékony ajánlatok köztudomásra juttatván, egyszersmind a nemzeti szinház
igazgatóságának és öszes személyzetének legforróbb köszönete nyilvánitta-
tik. Pesten; február 20-án 1855.
Szigligeti, a nemzeti szinház titkára.

[Vasárnapi Újság, 1855]

A borsöprő értékesítésről
Csak nevéről ismerjük már azon boldog időket, midőn a magyar sző-
lős-gazda, bő termésü évben, boldog boldogtalannak osztogatá az isten
áldását, – midőn egy üres hordóért két annyi mustot örömmel adtak. Bol-
dog idők hol vagytok? ezen időkre még elegen igen jól emlékezünk, de
utódainknak mesésen fog hangzani, sőt nekünk is, ha azon küzdelmiekre
gondolunk, melyekkel jelenleg megmérköznünk kelletik, midőn verejtékes
fáradságaink után, a mit még tulajdonunknak nevezhetünk, pinczéinkben
letehetjük. Azért t. borász társaim családi kötelességet végzünk akkoron,
midőn ügyekszünk mindazt értékesíteni, mit eddig gondatlanul csaknem
kidobtunk. Kezdjük a bor söprővel, mihez egy kevés fáradságnál egyéb nem
kivántatik.
A magyar borász az uj bor szinét söprőjéről lehúzván, a söprövel, mit
sem gondolván, azt a zsidónak csekély árért oda adta, és örült, ha pinczéje
tőle menekülhetett, de mig kincsét könnyedén magától eldobta, családját
több tekintetben rontotta, mit számokkal és tényekkel be is bizonyítok.

478
 Nem értem azokat, kikket a terhes idők változása gondolkozóbbá té-
vén, ügyekszenek mindennek értékesitésén, hanem szólok azokhoz, kik
nem tudják vagy nem akarják évenkinti káraikat számítgatni, és a megrög-
zött régi szokásnak hódolnak. De szavamat számokkal bebizonyítani ígér-
tem, tehát a tárgyra.
Az uj bor lehúzásánál, a zavarosan folyni kezdő bort félre tettük, és
jobb esetekben cselédjeinknek, nagyobb részt boraink feltöltésére – nem
ritkán károsan – használtuk, a seprőt pedig a zsidónak pálinka főzésre elad-
tuk, és ha jól fizetett, kaptunk akójáért 40 pengő, vagy 70 uj krt.
Ellenben ha a bort tisztán lehúzzuk, és zavaros részét a seprővel együtt
egy felakasztott zsákban öntjük, és így leszivárogni engedjük, akkor tisztán
azon seprőből, melynek akóját eddig eladtuk 70 uj kr., a zsákba töltés és
leszürés által nyerünk legkevesebbet 10 itcze folyadékot, ha pedig kiprésel-
hetjük 24, 25 itczét. Ezen folyadékot azután tisztán megszürve, 10–12 it-
czés, vagy nagyobb üvegekben töltvén, és mérsékelt melegségben a konyhá-
ban hagyván, nyár közepe felé a legerősebb és tisztább ecztet nyerjük, mely
oly méreg erős lesz, hogy a használatnál 3-4, sőt a bor minémüsége szerint
több rész vizet kell hozzá adni, hogy élvezhető legyen. Az egyszer képző-
dött eczet-anyára pedig folytonosan töltvén bor maradékot, a jó eczetből
többé ki sem fogyhatunk.
Az ily bor-ecztet kapva veszik 20–30 uj krral, mit husz itczénél csak 20
krral számítva 200 krt tesz, minfogza tehát 130 kr nyeresség lesz egy akó
seprőnél, de tulajdon használatra fordítva, ha csak két rész vízzel keverjük,
lesz belőle 60 itcze használható eczet, – vegyük most már a legroszabb bolti
ecztet csak 6 uj krral, és adjunk 60 itczéért 360 krt; nemde midőn a hozzá
való anyagot eladtuk 70 krért, a veszteség 2 ft 30 kr, e mellett családunk a
tiszta jó illatu és egésséges boreczet helyett egésségtelen rosz, és gyakran
betegséget okozó bolti eczetet kénytelen használní.
Még hátra marad a vastag kipréselt söprü, melyet földdel és más trágya
nemüvel keverve, és visszaadva az anya tőkének táplálatul, azzal szőlőinket
javitjuk, és trágyánkat – mi nélkül a borász el sem is lehet – szaporitjuk.

Sztupa György, gyógyszerész.

[Borászati lapok, Pest, 1860, február 25.]

4
Hymen

Prea iubitul nostru amic, dl advocat în Beiuş, Parteniu Cosma şi-a încredinţat
în joia trecută de soţie pe frumoasa domnişoară Irma Stupa din Pesta. Cerul
să împresoare darurile sale fericitoare asupra junei perechi.

479
[Familia, 1866, nr. 15, p. 180.]

Dlu advocat din Beiuş Parteniu Cosma, mîine, luni, în 30 iulie după miazăzi
la şase oare se va cununa cu uşoara Irma Stupa.

[Familia, 1866, nr. 21, p. 252.]

Batthyány emlék-bizottmány pénztárnoka Sztupa György

(…) 1869. december 31-én – két és fél évvel a kiegyezés után – a Pesti Nap-
ló címoldalán a szerkesztőség által szignált cikk jelent meg Batthyány Lajos
emlékére címmel. A cikk írója talán Kemény Zsigmond – elérkezettnek lát-
ta az időt, hogy „a csaták hősei után gondoljunk az államférfiúra, a füg-
getlen nemzeti kormány első főnökére, kinek neve és emléke ott ragyog
történetünk legfényesebb lapjain. Batthyány Lajos holt tetemei jeltelenül
nyugosznak, nevét és emlékét semmi monumentális jel sem örökíti még.”

Mivel a megörökítés „nemzeti kötelesség”, annak teljesítésére a Pesti Napló

egy hónapra tervezett gyűjtést indított, bízva abban, hogy „a nemzeti köz-
részvét” felkarolja az ügyet. A felhívás végső kicsengése az aktualitást bi-
zonyítva eloszlatni kívánta az esetleges aggodalmakat is: „Napjainkban az
alkotmány iránti hűség törvényes téren és törvényes eszközökkel egyik leg-
fényesebb diadalát ünnepelte meg. Emlékezzünk meg a dicső elhullottról,
ki hasonló eszmék és hasonló irány törhetetlen bajnoka vala, s e hűségét
vérével pecsételte meg.”

Röviddel a Pesti Napló felhívásának megjelenése után Pest város közgyűlé-

sén, 1870. január 21-én, miután határozatot hoztak arról, hogy megtiltják
a „város belterületén és falai között a halottak eltakarításá”-t, megemlít-
tetett, „hogy a boldogult gróf Batthyány Lajosnak, Magyarország volt első
miniszterelnökének tetemi még most is a Ferenciek sírboltjában nyugosz-
nak, nehogy a sírboltok megrendelt elzáratásával a nagy halottat megillető
kegyeletes emlék feledékenységbe menjen, kívánatos lenne, hogy a városi
hatóság által néhai gróf Batthyány Lajos holt tetemeinek a kerepesi közte-
metőben leendő méltó és ünnepélyes elhelyezése iránt intézkedés tétessék.”

Első intézkedésként levélben megkeresték Batthyány Lajos özvegyét, hogy

megszerezzék hozzájárulását. Az özvegy 1870. február 10-én kelt válaszá-
ban kifejtette: „Jóllehet szándékom volt felejthetetlen férjem hűlt tetemeit
a szent Ferenciek sírboltjában hagyni, hova a rend akkori főnöke dacára
az uralkodó zsarnokság s kegyetlenségnek, félretéve minden félelmet, sa-

480
 Reclamă a farmaciei Magyar koronához

Farmacia condusă de ginerele lui Stupa, Kriegner György

481
ját személyem s több barátaim kérésére hallgatván, megengedte az üdvö-
zült hamvait örök nyugalomra tétetni: mindezáltal Pest város hatósága s a
közönség kívánságának engedve beleegyezésemet adom boldogult férjem
hamvainak ünnepélyes áthelyezésére a nyilvános sírboltba.”

A hozzájárulás birtokában a Királyi Pál „országos és városi képviselő” veze-

tése alatt álló, az ünnepélyes újratemetés megszervezésével megbízott váro-
si bizottság kidolgozta a temetés tervét, amelyet a pesti közgyűlés március
9-én el is fogadott.

A Pesti Napló által meghirdetett gyűjtés megindult. A kezdeményezők már-

cius közepén ítélték úgy, hogy a felhívásban lazán meghatározott „tetemesb
összeg” együtt van már (kb. 5000 frt gyűlt össze addig), tehát „egy külön
bizottmányt” kérnek fel, „hogy a terv minél célszerűbb valósítását foga-
natosítaná”. A Pesti Napló szerkesztőségének meghívására 1870. március
20-án a Kemény Zsigmond Uri utcai lakásán összegyűltek, Horváth Mihály,
Kovács László, Várady Gábor, b. Podmaniczky Frigyes, Király Pál, Sztupa
György, Székely Bertalan, Henszlmann Imre és Barabás Miklós megalakí-
tották a Batthyány emlék-bizottmányt, amelynek elnökéül Horváth Mi-
hályt, pénztárnokául Sztupa Györgyöt, jegyzőjéül Urváry Lajost választották.

(Ez a bizottság „magántársaság” volt, nem tartozott sem a kormányhoz,

sem a városhoz.)

(…) Párhuzamosan működött a „Batthyány Lajos temetésének megrende-

zésére kiküldött városi bizottság”-gal. A két bizottság együttműködését biz-
tosította, hogy mindkettőnek Sztupa György volt a pénztárnoka és a városi
bizottság elnöke, Királyi Pál tagja volt az emlékbizottságnak is. Az emlék-
bizottság 1874 végéig működött és kezében tartotta a gyűjtést, gondosko-
dott a Batthyány emlékmű-pályázat lebonyolításáról, majd a mausoleum
felépíttetéséről.)

(…) Az emlékbizottság már első ülésén érdemileg foglalkozott az emlék

kérdésével: a vita tárgya az volt, hogy az bent a városban, vagy a kerepesi te-
metőben, a város által kijelölt dombon létesüljön-e, azaz szobrot állítsanak
vagy mausoleumot?

A néhány nap múlva tartott második ülésen már a nyilvános pályázat felté-
teleit beszélték meg, és még márciusban megfogalmazták a pályázati felhí-
vást, amelyet azonban csak április 9-én hoztak nyilvánossá.

1870. március 29-én délutáni 4 órakor Pesten a szent ferencrendiek temp-

lomának sírboltjában Királyi Pál országos és pestvárosi képviselő elnöklete

482
alatt Thaisz Elek városi főkapitány, Flór Ferenc tiszti főorvos, mint taná-
csilag kiküldött hatósági képviselők, Batthyány Elemér, gr. Batthyány La-
jos fia, a család képviseletére hatóságilag meghívott tanú, nyolc pestvárosi
képviselő, Piry Cyrill szt. ferencrendi perjel és két további ferencrendi atya
gyűltek össze „néhai gr. Batthyány Lajos fennmaradt tetemeinél”.

(…) 1874. május 26-án csendben, alig néhány meghívott jelenlétében he-
lyezték el Batthyány Lajos koporsóját a mausoleum ban. A Batthyány em-
lékbizottság tagjai, a fővárost képviselő főpolgármester és főjegyző voltak
jelen. Ha pontosak a tudósító hírlapok, sem a kormány, sem a parlament,
de még a család sem képviseltette magát.

(…) 1874. december 14-én a Batthyány emlékbizottság „munkálatait telje-

sen befejezvén, s különösen a közaláírások útján gyűjtött s az emlék felállí-
tására fordított pénzről végleg elszámolván, feloszlott”.

Az összegyűjtött pénzek kamatostól elfogytak, és a bizottság megfeledke-

zett a mausoleum fenntartásáról gondoskodni, úgyhogy már 1882-ben ag-
gasztó volt a romlás. A tervezett Batthyányszobor elkészíttetése többé szóba
sem jött. A két oroszlánra 1885-ben Feszler Leo még készített költségvetést –
de a jelek szerint soha sem kerültek oroszlánok a lépcsők pofafalára. Schic-
kedanz Albert bemutatkozása nem volt szerencsés. A pályázatot megnyerte,
a mausoleum felépült, de a helyi éghajlatot figyelmen kívül hagyó tervezés,
a rosszul megválasztott kőanyag és a nem eléggé gondos kivitelezés olyan
sok gondot és költséget okozott a mausoleum karbantartását magára vállal-
ni kényszerült fővárosnak, hogy az az építész hírnevének aligha használt.
Nem lehet véletlen, hogy noha Schickedanz ismételten díjakat nyert építé-
szeti pályázatokon, évtizedekig egyetlen érdemleges megbízást sem kapott.
(…)

[Gábor Eszter, „…megkezdtük, de bevégezni, létesíteni nem tudtuk.” Schicke-

danz Albert pályakezdése: a Batthyány-mausoleum, In: „Magyar Nemzeti Galéria
Évkönyve,” Művészettörténeti tanulmányok,Budapest, 1991, p. 277–281,]

XIII/II. 1876. június 16-án folytatólagosan tartott közgyűlés

jegyzőkönyve 352. Sztupa György fővárosi bizottsági tag
indítványa a mesterséges borok gyártásának betiltására

[187/a.] [Előterjesztés] Felolvastatott Sztupa György fővárosi bizottsági tag-

nak a szőlőnedv nélkül készített mesterséges borok gyártásának betiltására
irányzott következő indítványa:

483
Mondja ki a közgyűlés, hogy a mesterséges bor gyártását mint az egészségre
ártalmast, népünkre vészt hozót, az államra magára statusgazdászati szem-
pontból véve károst, törvény által eltiltandónak tartja, és annak eszközlését
feliratban a képviselőháztól kérelmezi, egyszersmind felhívja annak párto-
lására az összes hatóságokat.

[Határozat] A közgyűlés ezen indítványt azonnal érdemileg tárgyalván,

azon indokokra való figyelemmel, hogy hazánknak egyik fő jövedelmi
forrását az itt nagy mennyiségben termelt és kitűnő minőségű bor képezi,
melynek a világ kereskedelmi piacán való kelendségét nagymértékben azon
visszaélés akadályozza, melyet a borral üzérkedők szőlőnedv nélküli ital-
nak áruba bocsátásával gyakorolnak; figyelemmel továbbá arra, hogy az ily
szőlőnedv nélküli ital titkosan gyakorolt vegyi gyártásánál az alkalmazott
szereknek az egészségre való kártékony hatását ellenőrizni lehetetlen, figye-
lemmel végre arra, hogy az ilyen úgynevezett mesterséges borok a fővárost
környező vámsorompókon belül készíttetvén és természetes bor gyanánt
bocsáttatván áruba, nemcsak a fogyasztási vám fizetése alól vonatnak el,
hanem annak a külföldi kereskedésre elszállított tetemes része a vámsorom-
pókon való kivitel alkalmával a fogyasztási vámot visszakövetelik, s ezáltal
nagymérvű csalás és a királyi kincstár szándékos és tényleges károsítása
követtetik el: ezen tekinteteknél fogva a közgyűlés a tett indítványt azon
módosítással fogadja el és emeli határozattá, miszerint az országgyűléshez
aziránt intéz feliratot, hogy elsorolt indokok miatt a szőlőnedv nélküli úgy-
nevezett mesterséges borok készítése, mint a készítés módjának eltitkolása
miatt az egészségre ártalmas, Magyarországra nézve nemzetgazdászatilag
tekintve káros, és a vele való üzérkedés miatt az országos kincstárra csa-
lással párosult károsító üzlet a büntető törvénybe foglalva, ennek gyártása
szigorú büntetés terhe alatt országszerte eltiltassék.

Budapest főváros törvényhatósági bizottsága közgyűlési jegyzőkönyvei 1876

[https://library.hungaricana.hu/hu/view/BPSZKJ_1876/?pg=0&layout=s]

7
1.1879. január 8-án tartott közgyűlés jegyzőkönyve
3. Válasz Sztupa György közgyűlési képviselőnek az Erzsébet-
szegényházi ételszállítási szerződés meghosszabbításával
kapcsolatos interpellációjára

[2.] [Előterjesztés] Horvát János tanácsnok Sztupa György bizottsági tagnak

a m. december 27-ik közgyűlésben, az Erzsébet-szegényházi ételszállítási
szerződés meghosszabbítása tárágyában tett interpellatiójára, – Kamer-

484
Înştiinţarea decesului lui Kriegner György

485
mayer Károly polgármester úr betegség miatt távol lévén, – a tanács megbí-
zásából a következőket válaszolja:

Az Erzsébet-szegényházi ételszállítás iránt három egymás után következő

évre kötött szerződés 1878 évi december hó végével lejárván, a szerződési
ételszállítás Lindenbaum Lövi cég még m. évi september havában a tanács-
hoz kérvényt nyújtott be, melyben fennálló szerződését további 3 évre meg-
hosszabbíttatni kérte.

A tanács ezen kérvényt véleményezés végett a szegényházi bizottmánynak

adta ki; a nevezett bizottmány pedig tekintettel azon körülményre, hogy
folyamodó cég a szegényházi ételszállítást már mintegy 20 év óta a hatóság
teljes megelégedésére eszközli; tekintve, hogy a jelenlegi szerződési árak,
melyek szerint egy áponcnak napi élelmezése az előírt étlap szerint csak 17
4/10 krajcárba kerül, mely ár a jelenlegi piaci áraknak nemcsak hogy meg-
felel, hanem viszonyítva ezen árt a főváros más intézeteihez, nevezetesen a
kórházi ételszállítási szerződéshez, mintegy 47%-kal olcsóbb, ennél fogva
alig lévén remélhető egy kiírandó árlejtés esetén kedvezőbb eredmény; s
tekintettel még azon körülményre is, hogy a közgyűlésnek a f. évi költség-
vetés tárgyalása alkalmával hozott határozata szerint az élelmezésnek házi
kezelés mellett nőegyesületek – és apácák által eszközlése iránt tárgyalások
indítása rendeltetett el, mely intézkedés tehát esetleg szintén a nyilvános
árlejtés mellőzését célozza; – mindezeknél fogva a bizottmány a szerző-
dés meghosszabbítását hozta javaslatba, és a tanács a főváros jól felfogott
érdekében a szerződést további 3 évre meg is hosszabbította; kiköttetvén
azonban a fővárosnak félévi felmondási joga;

Egyébiránt, amennyiben a tanács a város érdekében kívánatosnak fogja ta-

lálni a szerződés felmondása iránt az illető bizottmány meghallgatása mel-
lett azonnal intézkedend; kéri válaszát tudomásul vétetni.

Sztupa György bizottsági tag azon rövid megjegyzés mellett, hogy interpel-
latiójával csak azt célozta, hogy a szerződésnek az eddigi szokástól eltérőleg
lett meghosszabbítása folytán itt ott hallható gyanúsítások hivatalosan meg-
cáfoltassanak, ennél fogva, és mert különben a fennforgó körülményekről
időközben külön is meggyőződött, a választ megnyugtató tudomásul veszi;

Ezek folytán [Határozat] A közgyűlés a választ szintén tudomásul veszi.

Budapest főváros törvényhatósági bizottsága közgyűlési jegyzőkönyvei
1879

[https://library.hungaricana.hu/hu/view/BPSZKJ_1879/?pg=0&layout=s]

486
 8

SZTUPA GYÖRGY (1812–1884)

A híven teljesített polgári kötelesség, a közügyek hü és buzgó szolgálatának

szentelt munkás élet egy tipikus alakja hunyt el Budapesten e hó 9-ikén.
Kevés ember volt a fővárosban, aki Sztupa Györgyöt nem csupán névről, de
személyesen is ne ismerte volna, a ki közel négy évtized óta mindenütt ott
volt található, ahol a közérdek javára szólni, izgatni, tenni kellett, ugyhogy
elevensége, a közéleti mozgalmak legkülönbözőbb ágaiban tanúsított buz-
gósága közmondásos vala. Bármi szerepet elvállalt, ahol használnia lehe-
tett s elvállalt tisztét, még a legszerényebbet is, lelkiismeretes pontossággal,
sőt mondhatni odaadással viselé, mely már a lelkesedéssel volt határosnak
mondható. Nem csoda, ha elvesztét sokan fájlalják s az utána maradt héza-
got abban a körben, amelyet betöltött, nehezen pótolhatónak tekintik.

Sztupa György 1812-ben Nagy-Váradon – s nem, mint a lapok irták, Fejér-

templomban, – hazafias román szülőktől született s ott is végezte a gim-
náziumot. Gyógyszerészeti pályára szánván magát, Pestre jött, hol az er-
zsébettéri gyógytárban végzé tanuló éveit, majd Pozsonyba, aztán Bécsbe
ment, mint segéd s Aradon települt meg, mint önálló gyógyszerész.

1848-ban jött Pestre, amikor is megvette a szénatéri patikát, azt, amelyet

élete végéig, az utolsó években vejével, Kriegner Györgygyel társaságban
birt. Az akkori mozgalmas, időkben nemzetőrkapitány volt s a szabadság-
harc után az ő vendégszerető háza vala egyik találkozó helye a siralmas
idők fölött gyászoló hazafiaknak, kik itt beszélték meg, ami keveset ama
nehéz körülmények között a nemzeti ügy érdekében, legalább társadalmi
téren tenni lehetett. A lelkes, buzgó, minden jóért és nemesért tenni és ál-
dozni kész férfiú már ez időben is oly munkásságot kezdett kifejteni, mely
mindinkább összeforrasztá életét a főváros és számos közintézet ügyeivel.
A polgárság üdvös mozgalmai némelyikének ő volt kezdője, éltető lelke. De
tevékenységének igazi korszaka az alkotmányos élet visszaállításának elő-
készítése idején kezdődött, a mikor is a nyilvános élet minden ágazatában
élénkebb lüktetés keletkezett. Ama jó hangulat előkészítésében, mellyel a
fővárosi polgárság a királyt fogadta, aminek akkor komoly politikai jelentő-
sége volt, jelentékeny rész Sztupa ernyedetlen izgatásából eredt.

Közéleti működésének legnagyobb része a jótékonysági intézetek szolgála-

tára esik. A gazdasszonyok országos egyesülete és árvaháza nagy részben
neki köszönheti létezését s mai szép virágzását, mert Sztupa kezdettől egész
haláláig oly buzgó jegyzője volt, hogy elnevezték a «nemzet gazdasszonyá-
nak”. A fővárosi bizottságnak is egyik legrégibb tagja volt, ki e tisztet is ugy

487
viselé, hogy alig mulasztott el egyetlen gyűlést is nagy ok nélkül s szorgal-
mával és munkásságával sok helyütt tette nélkülözhetetlenné magát. Ma,
mikor a legtöbb ember húzódozik az anyagi jutalmat nem hozó s gyak-
ran mégis terhes és felelősséggel járó u. n. nobile officiumok elvállalásától:
Sztupa egész czimsorozatot írhatott volna belőlük a maga neve után. Tagja
volt a főváros közigazgatási, pénzügyi, középitészeti bizottságainak és köz-
ponti választmányának, tagja ama központi bizottságnak, mely a magyar
orvosok és természetvizsgálók vándorgyűléseit rendezé, tagja a népszínhá-
zi bizottságnak, a Batthyány-mauzoleumot építtető bizottságnak, stb. Ár-
vizek, inség, szerencsétlenségek alkalmából a jótékony adakozásokat leg-
inkább ő rendezé, s hogy csak egyet említsünk, a török sebesültek javára
nála begyült összegek fejében mintegy százezer forintot szolgáltatott át a
török konzulátusnak. Pénztárnoka volt a magyar orvosok és természetvizs-
gálók egyesületének, a fővárosi egyletnek, a csángó bizottságnak s kezelője
a másfél millióra menő Gozsdu-alapitványnak, mely hazafias érzelmű ro-
mán egyetemi hallgatók segélyezésére szolgál.

A budapesti görög-román hitközség elnökévé választotta. E tisztét is hazafi-

as szellemben érvényesítette s ennek egy szép példáját is emlegetik abból
az időből, mikor a hitközség egyszer rendkívüli fénynyel szándékozott
megünnepelni templomában a görög király neve napját, de Sztupa érvelé-
sére, hogy fejedelmi fény magyarországi templomban csak egy fejedelmet,
a magyar királyt illeti meg, szándékától elállott.

1875-től 1878-ig a fejértemplomi kerület képviselőjének választotta s ő

mint ilyen a mérsékelt ellenzékhez csatlakozott. Többször nem lépett föl
mint képviselő, de föntartá az összeköttetést ama politikai barátjaival, akik
a képviselőháznak tagjai voltak s kik őiránta való bizalmuknak azzal adtak
kifejezést, hogy őt azután is a mérsékelt ellenzéki kör gazdájának válasz-
tották.
Sokoldalú közhasznú működéséért királyi elismerést is nyert, ö felsége
a harmadosztályú vaskorona-rendet adván neki.

Az utóbbi időkben a Svábhegy szépítésére kiküldött fővárosi bizottságnak

volt elnöke, mely minőségében sokat tett a gyönyörű nyaralóhely emelé-
sére. A halál is itt érte utói, kedvenc virágai ápolgatása közben. Szélhűdés
érte, mely életének rövid szenvedés után véget vetett. A főváros s a jótékony
egyletek, melyek érdekében annyit fáradozott, soká fogják megőrizni áldott
emlékét.

[Vasárnapi újság, 1884, 37. sz. p. 589.]

488
 9
bogdándi Sztupa György
(1812–1884)
Erdélyi román eredetű nemes földbirtokos családból származott. Nagyvára-
don született 1812. augusztus 5-én, iskoláit szülővárosában végezte. 1826-
ban apja hatvanegy éves korában meghal s így árván maradván gyógysze-
részgyakornoknak szegődik el Gyulára Prindl gyógyszerészhez. Háromévi
gyakornokoskodás után Pesten Székely Károly Erzsébet téri gyógyszertárá-
ban folytatja gyakornoki éveit. 1832. január 8-án teszi le a tirocinális vizsgá-
ját, még ez év májusától Jászberényben Preisgauer gyógyszerésznél kondi-
cióskodik rövid ideig, de már októberben visszamegy Pestre, beiratkozik az
egyetemre és tanulmányai befejeztével, 1834 júniusában leteszi a magisteri
vizsgáját, augusztusban pedig a gyógyszerészi esküt is (5).
Ezt követően Esztergomban, Bécsben és Pozsonyban dolgozik 1840.
március 16-ig, ekkor Aradra megy, itt 1840 júniusában megveszi Borosné-
tól azt a gyógyszertárat, amelynek haszonbérlője Ternajgó gyógyszerész.
Röviddel ezután, júliusban megnősül. Felesége egy jónevű aradi ügyvéd le-
ánya, Nikolits Emília. Itt két leányuk született, Irma és Eugénia. 1848 már-
ciusában eladja gyógyszertárát, és Pesten, a mai Kálvin téren levő Korona
patikát veszi meg. Ez halála után is a család birtokában marad.
Pesten bekapcsolódott az 1848-as szabadságharcba, már 1848 júliusá-
ban a józsefvárosi nemzetőrök kapitánya. A szabadságharc leverése után
a magyar király lojális híve, a koronázási ünnepséget szervező bizottság
alelnöke lett. Tevékenyen részt vesz továbbra is a közügyekben és a jóté-
konysági akciókban. Munkásságának elismerése jeléül 1862. június 5-én a
III. osztályú vaskorona-renddel tüntetik ki.
Harminchat évi gyógyszerészi munka után, 1863-ban gyógyszertárát
rövid időre bérbe adja, de továbbra is részt vesz a közügyekben és az egyesü-
leti életben. A Magyarországi Gyógyszerész Egyesület központi igazgatósá-
gának, valamint Budapest közigazgatási bizottságának tagja volt. 1868-ban
elismerik nemesi származását, és ősi birtokuk után magkapja a bogdándi
előnevet. 1869-ben a Magyar Orvosok és Természetvizsgálók Fiuméban tar-
tott vándorgyűlésén pénztárosnak választják meg; ezt a tisztséget haláláig
nagy odaadással, önzetlenséggel látta el. Még tizennégy különböző egye-
sület alapító vagy választmányi tagja volt (2). 1875-ben az akkori Temes
vármegyei Fehértemplom (ma Jugoszláviához tartozik) országgyűlési kép-
viselőjévé választják nagy szótöbbséggel. Egyéniségét a semmit ígérés és a
sokat tevés jellemezte.
1884. szeptember 9-én hunyt el Széchenyi-hegyi nyaralójában (5).
1885-ben Fehértemplom város post mortem díszpolgári címmel tünteti
ki. Halála után gyógyszertárát Eugénia leányának férje, Kriegner György
gyógyszerész (1853 ?, Keresztúr-puszta–1903. szeptember 30., Budapest)

489
vezette, aki már 1880-tól társa lett. Veje, Kriegner gyógyszerész halála után
leánya, özv. Kriegner Györgyné szül. Sztupa Eugénia tulajdona a gyógy-
szertár. Baradlai közli Sztupa György naplóját (1), amelynek zárómondata
szerint az özvegy halála után veje, a szintén erdélyi származású Matolcsy
Károly (1889–1940) gyógyszerész veszi át a gyógyszertár vezetését. Zalai
Károly újabban közli a családfát, és a Sztupa–Kriegner–Matolcsy családok
közti rokonsági kapcsolatot (3).
Czyzer Kornél, a Magyar Orvosok és Természetvizsgálók 1886. augusz-
tus 22–26-án Buziáson és Temesváron tartott nagygyűlésén így emlékezett
meg róla: „Sztupa György példát adott a világnak, hogy hogyan lehet valaki jó
román és amellett lelkes magyar hazafi” (4).
Sztupa György gyógyszerész hátrahagyott emlékiratai két részből álla-
nak. Az egyik, kis oktáv nagyságú barna bőrkötésű évkönyv, melynek ő a
Hasznos jegyzések címet adta, 22 sűrűn írt oldalból áll, családi adatokat tar-
talmaz s még apja kezdte meg 1778-ban örmény írással (!), ő pedig 1812-től
magyarul folytatta. A másik hátrahagyott írás ív nagyságú 36 oldal, Szeretett
gyermekeimnek ajánlva. Ebben számos adatot ír le a szabadságharc lefolyásá-
ról és a további eseményekről. Az utolsó bejegyzés 1875. október 14-én kelt.
Hagyatékában megmaradt még az a honvédzászló is, amelyet az 5. nemzet-
őrszázad kapitányává választásakor kapott. Éppen azon a napon született
Irma leánya, ezért ennek emlékére megőrizte és kívánsága volt, hogy halála
után a zászló ennek a leányának a tulajdonában maradjon. Leánya azonban
hamarabb hunyt el, ezért később a zászlót a Magyar Nemzeti Múzeumnak
adományozták megőrzésre (1).
Mint a magyar gyógyszerészet neves képviselője ő is bekerült a Magyar
Gyógyszerészet Pantheonjába (5), így a gyógyszerészi szakirodalomban is
maradandó emléket állítottak neki az utódok, akik szívükön viselték és vi-
selik elődeink életútjának megismertetését a következő generációkkal is.

Irodalomjegyzék
  1. Baradlai J., Bársony E.: A magyarországi gyógyszerészet története az ősidőktől a mai na-
pig. II. kötet. A Magyarországi Gyógyszerész-Egyesület kiadása, Budapest 1930.
685–691. o.
  2. Schédy S.: Emlékbeszéd Sz. Gy. felett. Gyógyszerészi Hetilap 25, 28, 443–445 (1884).
 3. Zalai K.: A magyar gyógyszerészet nagyjai 1912–1945 (Szerk. Szarvasházi Judit).
Galenus Kiadó, Budapest 2001. 147–149. o.
  5. *** A Magyar Orvosok és Természetvizsgálók 1889. aug. 22–26-ig Buziás – Temesvárott
tartott XXIII. Vándorgyűlésének Munkálatai. Budapest 1887. 73. o.
  4. *** Album Chyrurgorum et Pharmacopoeorum 1770–1838/39. Semmelweis Egyetem
Orvostudományi Kar levéltára, Budapest.
 5. ***  A Magyar Gyógyszerészet Pantheonja (összeállította Zboray B., Hegedűs L.,
Szmodits L.). Kézirat. Ernyey József Gyógyszerésztörténeti Könyvtár és Múze-
um, Budapest.

[http://uchebana5.ru/cont/3972111-p89.html]
490
 10

SZTUPA GYÖRGY

Nagyváradon román birtokos családban született 1812. aug. 5-én. 1826-tól

Grindl Károlynál Gyulán, 1829-tól Székely Károlynál Pesten, a tirocinális
vizsga letétele (1834. jan. 8.) után Preisgauer Károlynál Jászberényben dol-
gozott. Ezután iratkozott be a pesti egyetemre. 1834, jun. 10-én elmondott
12 lapos vizsgaértekezését Tekintetes Dobai Székely Károly úrnak, a pesti
gyógyszeresek nemes egyesülete öregbikjének, a bajor országi gyakorlott
kertészeti társaság tagjának fáradhatatlan példás oktatójának, tanítójának,
és jó urának ajánlotta. 1840-ben megvette Boros András özvegyétől az ara-
di patikát. Ezt 1848 márciusában eladta és Pestre költözött. Megvásárolta
a Széna (ma Kálvin) téri Magyar Korona gyógyszertárat. 1848 júliusában
már a józsefvárosi nemzetőrök kapitánya lett. A szabadságharc leverése
után vendégszerető háza egyik találkozó helye volt a siralmas idők fölött
gyászoló hazafiaknak. Gyógyszertárát 1863-ban egy időre bérbe adta, maga
pedig idejét a közéletnek szentelte. A fővárosi képviselőtestület tagjaként
a közigazgatási, a pénzügyi, a középítészeti bizottságban és a központi
választmányban tevékenykedett, de beválasztották a népszínházi, a Batt-
byány-mauzóleumot építtető bizottságba is. 1869-től a Magyar Orvosok és
Természetvizsgálók vándorgyűléseinek a pénztárosa, az 1867. évi Általános
Országos Gyógyszerészi Gyülekezet jegyzője, a megalakuló Magyarországi
Gyógyszerész Egyesület központi igazgatóságának buzgó tagja volt. Az ak-
kor kiépülő Svábhegyet gondozó fővárosi bizottság elnökségéért tréfásan
svábhegyi polgármesternek nevezték. Egész sor jótékonysági egyesület ve-
zetőségében működött, árvíz, éhínség, szerencsétlenségek alkalmával indí-
tott gyűjtőakciók rendezője volt. Elnöke volt a pesti görög-román ortodox
hitközségnek, a román egyetemistákat támogató Gozsdu alapítványnak.
1875-től 1878-ig a febértemplomi kerület országgyűlési képviselője volt
mérsékelt ellenzéki programmal. 1884. szept. 9-én agyvérzésben bunyt el.
Gyógyszertárát veje, Kriegner György örökölte. Szinnyei XIII. 1151–1152.
Linzbautr 17. Simon 11. Edvi Illés 30. – Baradlai-Bársony 1.380. Péter 155–
156. 200

[http://docplayer.hu/3708558-Gyogyszeres-ertekezesek.html#show_full_
text]

491
 11

Kriegner György, a Kálvin-téri patikus és találmánya, a vasbor

A Széna (később Kálvin) téren már a XIX. század közepén patikája volt Sztu-
pa Györgynek, Kriegner apósának. Sztupa halála (1884.) előtt már közösen
vezették az üzletet. Ők készítették el a Tokaji kina vasbort, mely valódi to-
kaji ötputtonyos borból készült és vérszegénység, étvágytalanság gyógyítá-
sára, gyenge gyerekek, súlyos betegségen átesettek erősítésére használtak.
A készítmény valóban hasznos lehetett, mert az Országos Egészségügyi
Tanács is ajánlotta és később többen is utánozták. Kinint, vas-citrátot,
vas-pirofoszfátot, nátrium-kálium-tartarátot tartalmazott. Természetesen
külföldön is gyártottak hasonlót, de a magyar az orvosi lapokban megjelent
cikkek alapján kiváló minőségű volt.
Adagolása: naponta kétszer, 15 perccel étkezés előtt egy teáskanállal
(gyermeknek mokkáskanállal). Ára 1884-ben 3 Ft és 1,60 Ft (nagy- és kis-
üveg), 1901-ben 6 K és 3,60 K.

[http://kepeslapmuzeum.hobbipark.hu/tag/sztupa-gyorgy/]

12

Magyar Korona gyógyszertár

Müller Ferenc 1790-ben nyitotta meg a gyógyszertárat a pesti Hatvani ka-
punál (ma Kálvin tér). Sajnos az alapító okirat nem maradt fenn. A pesti ta-
nács 1793. X. 3-án a Helytartótanácshoz intézett 24755. számú jelentéséből
erről értesülhetünk. A gyógyszertár eredeti helyén az 1930-as években állt
a Pannonia szálloda. A gyógyszertár egy ideig a Rókus kórházat is ellát-
ta gyógyszerekkel. A gyógyszertárat a Helytartótanács 1823. XII. 9-én kelt
rendeletével áthelyezték a Baross utca és az Üllői út sarkán lévő sarokházba
(30325. számú helytartótanácsi rendelet). Később pedig a Múzeum körút
18. szám alá (Múzeum utcasarok) költözött. A gyógyszertár reáljogúságát a
budai helytartóság a 221904-1855. számú rendeletével ismerte el. Ma, 2017-
ben csaknem ugyanazon a helyen, a Kálvin tér 12. szám alatt ma is műkö-
dik a Kálvin téri gyógyszertár.

Tulajdonosok: 1790: Müller Ferenc, – 1799: Frühbauer Domonkos, – 1815:

özv. Frühbauer Domonkosné, – 1822: Frühbauer Domonkos Ferenc, –
1848: Sztupa György, – 1884: Kriegner György és felesége, Sztupa Eugénia,
– 1904: özv. Kriegner Györgyné, Sztupa Eugénia (†1919. IV. 5.), – 1919: özv.
Kriegner Györgyné örökösei, Mér Gyula kezelő, – 1923: Matolcsy Károlyné,
Sztupa Phoebe Polydora, Szeverényi Béla kezelő, – 1932: dr. Matolcsy Ká-

492
roly és felesége, Sztupa Phoebe Polydora, – 1940: özv. Matolcsy Károlyné,
Takács István kezelő, – 1945–1950: Matolcsy György felelős vezető (9).

Sztupa György (Nagyvárad, 1912. VIII. 5. – Budapest, 1884. IX. 9.)

A Pesti Tudományegyetemen 1834-ben szerzett gyógyszerészi oklevelet.
A pályáját Esztergomban kezdte. Majd Bécsben és Pozsonyban dolgozott.
1841-ben megvásárolta Aradon Borosné gyógyszertárát. 1848-ban meg-
vásárolta a pesti Kálvin téri gyógyszertárat, amelynek a haláláig volt a tu-
lajdonosa. Részt vett az 1848/49. évi szabadságharcban. A nemzetőrség
századosává léptették elő. Majd több közhasznú szervezet tagja lett. Sokat
foglalkoztatták a gyógyszerészi szakügyek. Felvázolta 1857-ben a legfonto-
sabb tennivalókat a gyógyszerésztudomány előbbre viteléért. Sokat fárado-
zott a gyakornokképzés érdekében. 1875-ben a fehértemplomi kerületben
országgyűlési képviselővé választották. A halála után a lánya, Sztupa Eugé-
nia a férjével, Kriegner György gyógyszerésszel vezette a családi gyógyszer-
tárat. Eugénia lánya, Sztupa Phoebe Polydora, Matolcsy Károlyné (1900-
1965. I…) volt 1923-tól a gyógyszertár tulajdonosa.

Kriegner György (Keresztúr-Puszta, Temes megye, ma Románia, 1853… – Bu-

dapest, 1903. XII. 30.)
A Budapesti Tudományegyetemen 1874-ben szerzett gyógyszerészi ok-
levelet. Az alkalmazott évei után 1878-tól lett a pesti Magyar Korona gyógy-
szertár társ-tulajdonosa. A felesége a tulajdonos, Sztupa György lánya, Eugé-
nia volt. A gyógyszertár tulajdonosa volt 1884-től a haláláig. Számos ismert
gyógyszerféleséget forgalmazott: tokaji kina vasbor, Kriegner-féle Repara-
tor. Bekapcsolódott a szakmai ügyek irányításába. Tizenegy éven keresztül
volt a Budapesti Gyógyszerész Testület alelnöke. Dr. Winkler Lajossal a por-
kapszulák felnyitására befúvógépet szerkesztett 1891-ben. A puszta-péklai
birtokán rizstermelő telepet létesített, amellyel előbbre vitte a mezőgazda-
sági termelést. A halála után a felesége, Eugénia volt a gyógyszertár haszo-
nélvezője az 1919. évi elhunytáig.

Dr. Matolcsy Károly (Zilah, Szilágy megye, 1889. XI. 19. – Budapest, 1940.
VII. 25.)
Katonatiszti családból származott. Előbb a Wiener Neustadti katonai
akadémiát végezte el. 1910-ben Bécsben főhadnagyi rangot kapott. Harcté-
ri szolgálatot teljesített az I. világháborúban. Részt vett a második isonzói
piavei csatában is, majd Albániában szolgált. A harctéri szolgálataiért több
kitüntetést kapott. 1918-ban elhagyta a katonai pályát. Ekkor megnősült, a
felesége Sztupa Phoebe Polydora volt. Keszthelyen beiratkozott a mezőgazda-
sági akadémiára, ahol okleveles mezőgazdásszá avatták. Ezen a pályán nem
működött, mert 1929-ben a Pázmány Péter Tudományegyetemen gyógy-
szerészi, 1934-ben gyógyszerészi oklevelet szerzett. Közben 1932-től a Bu-

493
dapesti Magyar Korona tulajdonosa lett a feleségével együtt. A Budapesti
Gyógyszerész Testület alelnöke volt 1935-től. Sokat fáradozott a gyógysze-
részi etika érvényesítéséért. Fiát, dr. Matolcsy Györgyöt a gyógyszerészi pá-
lyára nevelte. A halála után 1944 végéig a felesége volt a gyógyszertár tulaj-
donosa.

Dr. Matolcsy György (Budapest, 1920. IV. 2. – Budapest, 1992. XI. 29.)
A Pázmány Péter Tudományegyetemen 1942-ben szerzett gyógysze-
részi oklevelet. A pályáját a budapesti Műszaki Egyetem Szerves kémiai
technológiai intézetében kezdte, ahol 1947-ben doktori fokozatot szerzett.
Közben a családi gyógyszertár tulajdonosa volt. Majd orvos-biológiai mun-
kát végzett. A Magyar Tudományos Akadémia Növényvédelmi Intézetében
1952-tól 1989-ig a szerves kémiai osztály vezetője volt. A rovarkártevők el-
len olyan vegyületeket állított elő, amelyek környezetbarátok és szelektívek
voltak. Az emberre és az állatra nem voltak mérgező hatásúak. Több olyan
vegyületet állított elő, amelyek nemzetközi szabadalmi védettség alatt
álltak. A Budapesti Orvostudományi Egyetemen 1963-ban gyógyszerész-
doktori oklevelet szerzett. Elnyerte 1957-ben a mezőgazdasági tudomány
kandidátusa, majd 1975-ben a doktora címet. Posthumus Akadémiai Díjat
kapott 1993-ban.

Szmodits László, Budapest VIII. kerületének (Józsefváros) gyógyszerésztörténete

1950-ig

[www.gyogyszeresztortenet.hu]

NOTE
  1. Baradlai János és Bársony Elemér, A magyarországi gyógyszerészet története 1800-tól
a legújabb korig, II. kötet, Budapest, 1930, p. 686.
 2. Ibidem.
  3. Samuil Izsák, Farmacişti români din Transilvania şi Banat, In. „Acta Musei Napo-
censis”, Cluj, 1982, p. 463.
  4. Samuil Izsák, Farmacia de-a lungul secolelor, Bucureşti, 1979, p. 303.
  5. Zalai Károly, A magyar gyógyszerészet nagyjai (1612–1945), Budapest, 2001, p. 147.
  6. Maria Berényi, Cultură românească la Budapesta în secolul al XIX-lea, Giula, 2000,
p. 46–47
 7. Ibidem..
  8. Zalai Károly, ibidem., p. 147–149.

494
 DIMITRIE NEDELCU (1812–1882)

În ultimii ani ai secolului XVIII şi în primele decenii ale secolului XIX o

parte a tineretului român dornic de studii înalte, dedicîndu-se celor medi-
cale, a frecventat cursurile Facultăţii de Medicină din Pesta, unde fie că şi-a
făcut studiile medicale parţial, continuîndu-le apoi la alte facultăţi (mai ales
la Viena), fie că le-a terminat, obţinînd diploma de doctor la Pesta. Printre
aceştia au fost Gheorghe Constatntin Roja, Gheorghe Vasile Ciocîrlan, Simion
Ramonţai, Constantin Vîrnav, Ioan Szebeni-Sibineanu, Athanasie Şandor, Pavel
Vasici-Ungureanu şi alţii. Unii dintre ei au jucat mai tîrziu un rol de seamă în
dezvoltarea culturii româneşti şi în special în domeniul medical.1

Istoricii Hőgyes Endre, Chiffa V., dar şi Salamon Henrik stabilesc data naşte-
rii lui Dimitrie Nedelcu în 1811, dar regretatul profesor timişorean de istoria
medicinei din anii 1960 Stoiacovici Atilla, în teza sa de doctorat, prezintă
copia Certificatului de naştere a lui Nedelcu, de unde reiese că data naşterii
a acestuia este 11 octombrie 18122.
Aşadar, Dimitrie Nedelcu s-a născut la Lugoj, dintr-o familie de ma-
cedoromâni, stabilită în Banat la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Tatăl său,
Damaschin Nedelcu, era un meseriaş alamurier înstărit, care citea mult şi
cunoştea foarte bine situaţia politică din acea vreme. Influenţat de ideile ge-
neroase ale Revoluţiei franceze, face parte dintr-o societate secretă Constitu-
tio. Aceasta avea un profund caracter antifeudal, militînd în paralel pentru
emanciparea naţională şi creştină a românilor, urmînd totodată „ruperea
lanţului panslavismului prin biserica ortodox-sîrbă de rit vechi, domina-
toare atunci”3.
Din cercetările lui P.D. Suciu reiese că mentorul societăţii Constitutio era
ajutorul de protopop al Lugojului, Dimitrie Petrovici Stoichescu, care era în
acelaşi timp şi profesor la secţia română a Institutului Teologic din Vîrşeţ.
Acesta era un om cult, cu vederi iluministe şi care, pentru meritele sale na-
ţionale şi teologice, a fost ales de marea adunare de pe „Cîmpia Libertăţii”
de la Lugoj, prezidată de Eftimie Murgu, în 1848, vicar pentru proiectata
mitropolie română a Banatului. Constitutio este deconspirată în 1830, Da-
maschin Nedelcu şi fiii săi Theodor şi Iosif sînt arestaţi, deoarece şedinţele
societăţii aveau loc în casa familiei Nedelcu. După patru ani de proces, cei
trei au fost achitaţi, deoarece nu au putut fi acuzaţi pentru delicte politice,
în afara faptului că au asigurat locul de întîlnire a membrilor unei societăţi
interzise. Episodul nu trece însă fără urmări tragice, Theodor Nedelcu mu-
rind în închisoare.4
Familia Nedelcu aparţinea păturii sociale respectate a Lugojului, iar în
perioada deconspirării, Nicolae era student la Drept în Budapesta, iar Dimi-
trie, viitorul medic stomatolog şi profesor universitar, era în clasele superi-

495
oare ale gimnaziului. Dintr-o scrisoare aflată în posesia familiei Lăzărescu
reiese că Damaschin Nedelcu a avut şase copii: patru băieţi şi două fete.
În ordine cronologică, aceştia au fost: Theodor şi Iosif. Urmează apoi cele
două fete: Ilea, căsătorită cu Lazarovici, turtar la Timişoara şi Sofia, căsăto-
rită cu Pavel Şeiman, tot din Timişoara. Ultimii copii sînt Nicolae, avocat
la Timişoara şi Dimitrie, doctor în medicină şi profesor de stomatologie, la
Budapesta5.
Dimitrie urmează studiile elementare şi gimnaziale la Lugoj, după care
se înscrie la Universitatea din Budapesta, unde incepe să studieze Dreptul,
dar apoi este atras de medicină. În anul 1839, Demetrius Nedelko, din Lu-
goschino-Kraschoviensis, obţine titlul de doctor în medicină cu teza: Dis-
sertatio inauguralis physiologicopathologica De Senectute6.
După susţinerea tezei sale de doctorat, pleacă la Viena, la renumita
şcoală medicală de stomatologie condusă de vestitul profesor Georg Edler
Carabelli (1787–1842).
Sub privirea lui Carabelli s-au format nume sonore de viitori profesori,
şefi de şcoală ai Europei, ca Nesselt, la Praga, şi Adolph Fröhlich, la Graz.
Nedelcu devine studentul lui Carabelli şi ulterior asistentul lui Sterne. După
mai bine de trei ani de studii, dobîndeşte un bagaj serios de cunoştinţe
teoretice şi practice despre medicina dentară a acelor vremuri. Obţine di-
ploma de absolvire şi vrea să se întoarcă acasă, dar este sfătuit de Carabelli
(în 1842) să revină la Budapesta pentru introducerea unui învăţămînt şi a
unei asistente stomatologice, care lipsea la Universitatea de aici. În 1842, cu
ocazia unei conferinţe a Societăţii Medicilor şi Naturaliştilor Maghiari, Nede-
lcu susţine o conferinţă cu tema „Necesitatea ridicării stomatologiei la un
nivel înalt, modern şi ştiinţific” (Értekezés a fogorvosi tudománynak egy
korszerű magasabb tudományos álláspontra emelése szükségességéről).
În această expunere bine documentată, tînărul şi necunoscutul Nedel-
cu afirma: „De bună seamă că nu există în toată ştiinţa medicală un feno-
men mai straniu şi de netăgăduit, acela că anumiţi medici (chiar culţi şi
pregătiţi) au considerat nedemn să înveţe şi să practice o anumită ramură a
medicinei, aşa cum s-a întîmplat şi cu stomatologia. În consecinţă, publi-
cul, neputînd cere sfaturi de la medici învăţaţi, s-a încredinţat în mîinile
celor nechemaţi, de unde reiese că nici o ramură medicală nu a fost mai
expusă şarlatanismului ca aceasta”7.
După publicarea textului conferinţei, ecourile pozitive nu au întîrziat.
S-a decis imediat înfiinţarea unei catedre de stomatologie în cadrul Facul-
tăţii de Medicină din Budapesta. Regele Ferdinand al V-lea, la data de 30
decembrie 1843, admite ca Nedelcu să devină cadru didactic, să ţină cursuri
gratuite de stomatologie. Cancelaria Facultăţii de Medicină îl anunţă oficial
pe Nedelcu la data de 4 ianuarie1844. Nedelcu cere permisiunea regelui să
poată folosi titlul de profesor extraordinar (titulus professoris extraordina-
rii), ce îi revine de altfel prin Decretul Regal nr. 272 din 25 mai1844. De la

496
data de 13 iulie 1844 afişează un anunţ în care aduce la cunoştinţa studen-
ţilor introducerea unei discipline noi, cu prezenţă facultativă.
Conţinutul afişului este: „Se aduce la cunoştinţa tuturor bolnavilor cu pro-
bleme orale şi dentare că în fiecare miercuri şi sîmbătă după masă, la ora 15.00, în
timpul conferinţelor de stomatologie din cadrul facultăţii, funcţionează un cabinet
ambulatoriu, în care se efectuează şi intervenţii chirurgicale, la adresa din Str. Do-
rothea nr. 10, zilnic se fac consultaţii între orele 10.00 şi 13.00 şi 16.00 şi 18.00.8
Astfel, pe Nedelcu îl putem considera întemeietorul învăţămîntului sto-
matologic maghiar. Timp de 38 de ani ţine cursuri în clădirea Facultăţii de
Medicină din Budapesta pe strada Hatvani, cîte 2 ore de curs/săptămînă şi
examinează un număr de peste 400 de studenţi. Anual, are în medie un
număr de 5-20 de studenţi. La început, demonstraţiile şi orele de lucrări
practice se fac la domiciliul său, unde are un cabinet privat bine pus la punct
pentru acea vreme (Szervita tér 3). Atunci, aceasta zonă a Pestei era numită
„quartier dentaire”, deoarece aici trăiau şi lucrau mai mulţi dentişti şi tehni-
cieni dentari. Mai tîrziu, după modelul Clinicii de Stomatologie Ambulato-
rie din Viena, înfiinţează primul ambulator de medicină dentară, unde ţine
cu o regularitate şi acurateţe exemplară demonstraţiile clinice şi practice.
Programa analitică a fost întocmită de „privat docent” Dimitrie Nede-
lcu şi înaintată conducerii Facultăţii, domnului Stáhly. În acest program
didactic figurează: anatomia şi fiziologia dinţilor, patologia dentară, terapia
odontală, extracţia dentară şi alte intervenţii şi tehnici stomatologice. La
îndemnul său, renumitul tehnician dentar, la nivel european, Pfeffermann
Péter organizează cursuri speciale pentru viitorii tehnicieni dentari. Cursul
inaugural al lui Nedelcu a fost susţinut la 15 mai1844 pe tema „Necesitatea
şi foloasele stomatologiei” (A fogászat szükségességéről és hasznáról). Acest curs
festiv a avut un puternic răsunet în elita medicală a Budapestei. A fost o
adevărată confesiune de credinţă asupra a ceea ce noul profesor considera că
trebuie să fie sensul şi esenţa stomatologiei moderne. Din această apologie
a prosperităţii medicinei dentare, subliniem cîteva idei şi gînduri, citate de
Huszár György:
– Necesitatea specializării în stomatologie, aceasta constituind, pentru
profesorul Nedelcu, dezideratul prioritar, deoarece, în viziunea sa, fără spe-
cializare stomatologul nu poate fi, nici competent şi nici respectat.
– Necesitatea colaborării cu celelalte ramuri medicale. În acest sens, el
afirmă: „…se pare că se uită principiul fundamental al ştiinţei medicale,
anume că fiecare ramură medicală, chiar dacă ar sta la hotarul extrem al
acesteia, este totuşi o parte a intregului, iar cunoaşterea părţilor este condi-
ţia principală a progresului intregului”.
– Necesitatea accentuării principiului individualizării în terapeutica
dentară. Nedelcu susţine că „…este clar pentru toţi că bolile dinţilor ca şi
alte boli trebuie tratate în conformitate cu natura lor şi a individului, deci
individualizat. Bolile dinţilor nu sînt întotdeauna locale, cum sînt consi-

497
derate îndeobşte, ci de cele mai multe ori nu sînt decît simptome ale altor
maladii; nu rareori sînt în legatură cu graviditatea, iar alteori apar ca mani-
festări ale unor substanţe patologice latente din organism”.
– Necesitatea şi importanţa stomatologiei conservative şi preventive
apar pe prim plan, cînd afirmă că „…sper că va veni timpul cînd aceasta
specialitate, atingînd punctul ei culminant, nu va permite nici unui dinte
să fie scos; aceasta va fi, după slabele mele puteri, principala mea străduinţă
şi misiune”.
Alocaţiunea inaugurală s-a încheiat cu următoarele fraze: „Iar, acum,
domnilor, viitorii mei studenţi! Nu mai avem altceva de făcut decît să vă în-
demn pe domniile voastre, cu încredere şi amiciţie, să vă îndreptaţi atenţia,
eforturile şi hărnicia asupra acestei ramuri a medicinei. Confraţii noştri su-
ferinzi au nevoie de ajutorul nostru, iar alinarea durerilor este cea mai nobi-
lă chemare şi datoria supremă a medicului. Numai cine simte acest lucru şi
cine este în stare să o îndeplinească merită frumosul calificativ de medic!”.9
În viaţa medicală a capitalei maghiare, Nedelcu a fost o personalitate
bine cunoscută şi activă. Era membru al Societăţii regale de medicină, la şe-
dinţele căreia participa cu comunicări. Fiind un practician cunoscut, între-
ţinea relaţii cu păturile bogate, avînd o clientură mare. Cabinetul său era
instalat în casa sa din piaţa Szervita nr. 3. şi avea un cabinet şi la Fcaultate
de pe str. Hatvani. Profesorul D. Nedelcu a avut mulţi pacienţi, printre care
s-au numărat o serie de personalităţi de vază, miniştri, deputaţi, magistraţi
etc. Printre pacienţii săi se număra şi groful Széchenyi István, primul-ministru
al Ungariei, care era un om pedant şi ţinea mult la aspectul şi integritatea
danturii sale.
Nedelcu s-a căsătorit cu domnişoara Iréna Tomeoni, de origine fran-
co-italiană, care era nepoata renumitului dirijor al Operei din Viena, Pierre
Dutillien. Din aceaă căsătorie s-au născut patru copii, două fete şi doi băieţi:
Damaskin, Tivadar, Irén şi Elena.
Devotat vieţii universitare şi luptei neobosite pentru răspîndirea şi pro-
păşirea medicinei dentare, profesorul Nedelcu, fără a fi un militant activ în
viaţa politico-socială, asemănător tatălui şi fraţilor săi, a fost un catalizator
al apropierii dintre români şi maghiari. A făcut parte din cercurile progre-
siste ale Budapestei, frecventînd cu regularitate consecventă cercul medical
cu idei liberale, grupat în jurul doctorului Markusovsky, care, în perioada
revoluţiei din 1848, a fost medicul responsabil de organizarea sanitară mi-
litară.
Recunoscutul şi apreciatul profesor Dimitrie Nedelcu, la vîrsta de 70
de ani, se stinge din viaţă in ziua de 21 aprilie 1882, fiind înmormîntat la
Budapesta şi se odihneşte în cimitirul Kerepesi, parcela nr. 4, rîndul 13, sub
lespedea nr. 22.10
O dată cu trecerea în nefiinţă a primului profesor de stomatologie din
Ungaria, învăţămîntul medical din Budapesta pierde o componentă curi-

498
 Instrumente medicale din cabinetul
stomatologic a lui Nedelcu

Dimitrie Nedelcu

Dimitrie Nedelcu împreună cu corpul profesoral de la Facultatea de Medicină din

Budapesta, 1863

499
culară, pe o perioadă de 35 de ani. Abia în 1917 se reînfiinţează catedra de
stomatologie, şeful disciplinei devenind prof. dr. Árkövy József, socotit de
maghiari întemeietorul stomatologiei moderne. Nedelcu a elaborat o con-
cepţie nouă în medicină, o orientare umanistă a stomatologiei, cu un evi-
dent caracter preventiv şi curativ. Deşi nu a lăsat în urma sa cărţi şi tomuri
ştiinţifice impresionante, a fost şi rămîne un pionier al medicinei dentare
moderne din această euroregiune.11
În gazeta Luminătorul, ce apărea la Timişoara, sub conducerea publicis-
tului Pavel Rotaru, în anunţul mortuar, ce aducea la cunoştinţă stingerea
din viaţă a marelui profesor român, între altele, se menţiona: „Fericitul a
fost un bun român şi avea şi inimă pentru tinerime, căreia i-a fost făcut
multă bunătate în diferite timpuri”.
Nedelcu era apreciat de către maghiari, fără să-şi fi ascuns originea sau
sentimentele sale româneşti. În casa lui s-a vorbit româneşte, avînd o profe-
soară de limba română pentru copiii săi. Citez dintr-o scrisoare a lui Caius
Brediceanu, fost ambasador al României la Helsinki, următoarele cuvinte
referitoare la Dimitrie Nedelcu: „În familia sa se vorbea numai nemţeşte şi
româneşte, soţia fiind italiancă din Triest nici nu ştia ungureşte. Pentru co-
pii avea totdeauna o profesoră română în casă. Una din fetele lui, Elena, s-a
măritat cu farmacistul Gheorghe Rădulescu. Cealaltă fiică, Irina, s-a mări-
tat cu un sîrb din Sîntandrei (Szentendre n.n.), Martinovici. Societatea care
o frecventau şi care comunica şi în casa lor a fost exclusiv românească.”12
D. Nedelcu făcea parte din conducerea comunităţii greco-macedoro-
mâne din Budapesta, care întreţinea o biserică şi o şcoală, pe timpul acela
unica biserică românească de aici. Se ştie că Nedelcu a luat parte la întocmi-
rea testamentului nepotului său, Alexandru, care a lăsat o însemnată avere
bisericii ortodoxe române din Lugoj, în scopuri de binefacere. Studenţii ro-
mâni din Budapesta s-au bucurat totdeauna de sprijinul său şi casa lui le era
totdeauna deschisă pentru ei. La începutul anilor 1870 chiar aici şi-a avut
sediul Societatea studenţească „Petru Maior”.
La scurt timp după moartea sa într-o revistă medicală s-a scris despre
activitatea lui. Aici este subliniat faptul că Nedelcu nu a fost numai cel dintîi
profesor de stomatologie şi întemeietorul învăţămîntului stomatologic din
Ungaria, ci şi unul din primii profesori ai acestei specialităţi în Europa.

500
 ANEXE
1

Necrolog

Dr. Demetriu Nedelcu profesor din dentistică la universitatea din Bu-

dapesta, unul din columnele vechi ale universităţii a răposat în domnul la
27 l.c. Defunctul a fost un fiu brav al naţiunei şi credincios bisericei noastre.
Născut din părinţi români cu stare bună /caldovarul cel bogat/ în Lugoj şi
avînd aplecare spre învăţătură a parcurs toată cariera studioasă pînă a ab-
solvit în anul 1839 medicina de la Budapesta unde fu şi promovat de doctor
în medicină, după ce mai nainte obţinuse gradul de doctor în filozofie. Ca
medic practic s-a stabilit în Pesta unde în scurt timp a cîştigat o populari-
tate, care nu peste mult l-a înălţat de protofizic municipal în capitala ţării.
Un succes rar acesta pentru un român. Cu toate acestea viaţa neliniştită a
unui medic practic atît de cercat, pe lîngă acea responsibilitate ce incumbe
unui oficiant la o treaptă atît de însemnată, şi care la defunct era chestiune
de conştiinţă, l-a făcut să se distrugă din post să se dedice numai dentisticei.
Astfel la anul 1843 se denumi de profesor la catedra pe atunci institutul de
dentistică, care post îl şi împlini cu demnitate pînă la moarte. Nedelcu a fost
unul din cei dintîi medici români. În al 3-lea deceniu al secolului nostru trei
medici fură promovaţi la universitatea din Budapesta: Dr. Atanasie Sándor
emeritul profesor de la institutul nostru pedagogic teol, Dr. Paul Vasici a
murit anul trecut şi Dr. Nedelcu. Nedelcu este jelit de 2 fete măritate şi 2 fe-
ciori majoreni. Unul din ginerii săi este G. Rădulescu farmacist în Vác lîngă
Pesta. Fie-i ţărîna uşoară, şi memoria binecuvîntată.

[Biserica şi Şcoala, 1882, nr. 16]

Nedelkó Döme halotti iratai

A magyar fogászat egyetemi oktatása egyik úttörőjének, Nedelko Döme

professzornak eddig nem kellően méltatott alakját Huszár György emelte ki a
feledés homályából az Orvostörténeti Közlemények 27. kötetében megjelent
rövid megemlékezésében. Minthogy Nedelkó professzor erdélyi származású
román volt, 1882-ben bekövetkezett halála után a pesti görög-román egy-
ház temette el. Az egyházközség levéltárának rendezése közben megtalál-
tuk Nedelkó Döme halottvizsgálati értesítőjét és gyászjelentését. Minthogy
ezek az iratok a nagy halottra vonatkozólag számos személyi vonatkozású
adatot tartalmaznak, az alábbiakban közöljük azok másolatait.

501
 A.

HALOTTVIZSGÁLATI BIZONYÍVÁNY

Kerület: IV Folyó szám: 189

A meghalt vezeték és kereszt, illetőleg mellékneve
és családi állapota Dr. Nedelko Döme, egyet, tanár
A meghalt állása vagy foglalkozása Giussani Iréné férje
Lakása Szervita tér 3
Születéshelye Lugos
Kora 69 év
Vallása gör.n.e
A halál oka
A kór neme aggaszály
A gyógykezelő orvos neve Dr Künewalder
A halál napja és órája 27/4 d.u. 4 óra
Az idő, melyben a halott eltemetendő 29/4 d.u. 4 óra
Észrevételek
Kelt Budapesten 1882-ik év 27/4 hó. n.

Dr. Dévay
h. ker. halottkém

B.

GYÁSZJELENTÉS

Alólírottak mélyen szomorodott szívvel jelentik felejthetetlen férj, illetve édes-

atya,ipa, sógor, és nagyatya

Dr. NEDELKÓ DÖME

m. kir. egyetemi tanár

úrnak, folyó 1882 ápr. 27-ik napján, reggeli fél 6 órakor, hosszas szenvedés
után tevékeny élete 69., boldog házassága 40. évében történt gyászos elhunytát.
A boldogult drága földi maradványai szombaton f. hó 29-én délutáni 4 órakor
fognak a görög nemegyesült hitvallás szertartásai szerint a IV. ker. Szervita-tér 3 sz.
lakásán beszenteltetni s a kerepesi út melletti sírkertben örök nyugalomra tétetni.
Budapest 1882. ápril. 27-én
Áldás lengjen porai felett!

Ezután következik ugyanennek a szövegnek német változata, amelynek

alján találjuk a hozzátartozók neveinek felsorolását:

502
 Emil Martinovits Ernest Martinovits Irene Nedelko geb. Giussani
als Gattin
Georg Radulescu Gustav Martinovits
als Schwiegersöhne Emil Martinovits Irene Martinovits geb
Nedelko
Iren Martinovits
Franz Giussani Iren Radulescu
als Enkeln
Joseph Giussani
als Schwäger
Helene Radulescu geb.
Nedelko
Damaskin Nedelko
Theodor Nedelko
als Kinder

[Füves Ödön, Nedelkó Döme halotti iratai, Orvostörténeti Közlemények 54,

Budapest, 1970.]

3
Dimitrie Nedelcu (1812–1882)
„Stomatologia nu este doar o meserie, ci este o ramură a ştiinţelor
medicale”

Medicul bănăţean Dumitru Nedelcu (născut la Lugoj în 1812 – decedat la

Budapesta în 1882) ocupă un loc aparte în medicina stomatologică. Se trage
dintr-o familie bănăţeană modestă, dar poseda o afinitate faţă de suferin-
ţele umane, cu o inteligenţă sclipitoare percepe situaţia medicinei oro-den-
tare şi se dedică stomatologiei. După susţinerea tezei sale de doctorat la
Budapesta, pleacă la Viena, la renumita şcoală medicală de stomatologie
condusă de vestitul profesor Georg Edler Carabelli. La propunerea şi suges-
tia maestrului său, se reîntoarce în capitala Ungariei şi timp de 38 de ani
ţine cursuri în clădirea Facultăţii de Medicină din Budapesta, câte 2 ore
de curs/săptămână şi examinează un număr de peste 400 de studenţi. Ars
poetica sa profesională se poate rezuma astfel: fără specializare, stomatolo-
gul nu poate fi nici competent şi nici respectat. A încercat şi parţial a reuşit
să promoveze un nou corp de medici dentisti, altul decât felceri şi bărbieri
neavizaţi. Prin ideile sale de avangardă, de domeniul stomatologiei ştiin-
ţifice, prin îmbinarea armonioasă a medicinei curative cu cea profilactică,
având un eficient spirit didactic – ţinând seamă că Nedelcu a trăit şi activat
acum 124 de ani –, trebuie considerat ca un precursor şi veritabil pionier al
medicinei dentare actuale din estul Europei.

503
 Timp de milenii, dentistica, o îndeletnicire paramedicală, foarte soli-
citată, a avut o evoluţie sinuoasă, brăzdată de lumini şi umbre, în drumul
său spre medicalizare. Calea de la meşteşug spre stiinţa medicală, uneori
chiar spre artă, a fost influenţată de multe personalităţi. Dintre acestea, me-
dicii ocupa un loc aparte. În sudestul Europei, un medic bănăţean, mai
puţin cunoscut în ţara noastră, a avut o activitate de pionierat în dezvol-
tarea învăţământului superior de stomatologie. Considerăm că este şi ră-
mâne o datorie de suflet să aducem un omagiu postum iluştrilor noştri
înaintaşi. Contribuţia la progresele medicinei dentare cere muncă, strădu-
inţă şi consacrare. Acum când se apropie momentul intrării noastre în Uni-
unea Europeană, medicii dentişti de pe întreg teritoriul ţării, cât şi cadrele
didactice din învăţământul superior au obligaţia morală să cunoască viaţa
şi să recunoască activitatea acestui medic şi om de ştiinţă care a fost Dumi-
tru (Dimitrie) Nedelcu.

Şcoala timişoreană de medicină dentară şi bănăţenii, în general, nutresc

sentimente de mândrie şi afecţiune deosebită faţă de acest medic format
în Europa, care-şi are rădăcinile pe meleagurile noastre. Istoricii ca György
Hõgyes, Chiffa V., dar şi Salamon Henrik stabilesc data naşterii lui Nedel-
cu în 1811, dar regretatul profesor timişorean de istoria medicinei din anii
1960 dr. Stoiacovici Atilla, în teza sa de doctorat, prezintă copia Certifica-
tului de naştere a lui Nedelcu, de unde reiese că data naşterii a acestuia este
11 octombrie 1812 [18, 19].
Aşadar, Dumitru Nedelcu s-a născut la Lugoj, dintr-o familie de aro-
mâni (macedo-români), stabilită în Banat la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Tatăl său, Damaschin Nedelcu, era un meseriaş alamurier înstărit, care citea
mult şi cunoştea foarte bine situaţia politică din acea vreme. Influenţat de
ideile generoase ale Revoluţiei franceze, face parte dintr-o societate secretă
„Constitutio”. Aceasta avea un profund caracter antifeudal, militând în pa-
ralel pentru emanciparea naţională şi creştină a românilor, urmând totoda-
tă „ruperea lanţului panslavismului prin biserica ortodox-sârbă de rit vechi,
dominatoare atunci”[9].
Din cercetările lui P.D. Suciu[20] reiese că mentorul societăţii „Consti-
tutio” era ajutorul de protopop al Lugojului, Dimitrie Petrovici Stoichescu,
care era în acelaţi timp şi profesor la secţia română a Institutului Teolo-
gic din Vârşeţ[20]. Acesta era un om cult, cu vederi iluministe şi care, pen-
tru meritele sale naţionale şi teologice, a fost ales de marea adunare de pe
„Câmpia Libertăţii” de la Lugoj, prezidată de Eftimie Murgu, în 1848, vicar
pentru proiectata mitropolie română a Banatului. „Constitutio” este decon-
spirată în 1830, Damaschin Nedelcu şi fiii săi Theodor şi Iosif sunt arestaţi,
deoarece şedinţele societăţii aveau loc în casa familiei Nedelcu. După patru
ani de proces, cei trei au fost achitaţi, deoarece nu au putut fi acuzaţi pentru
delicte politice, în afara faptului că au asigurat locul de întâlnire a mem-

504
Soţia lui Dimitrie Nedelcu, născută Irena Elena Nedelcu măritată Rădulescu, fata
Giussani lui Dimitrie Nedelcu

Irena Nedelcu, măritată Martinovici, fata

Dimitrie Nedelcu la bătrîneţe
lui Dimitrie Nedelcu

505
brilor unei societăţi interzise. Episodul nu trece însă fără urmări tragice,
Theodor Nedelcu murind în închisoare[1, 19].

Familia Nedelcu aparţinea păturii sociale respectate a Lugojului, iar în peri-

oada deconspirării, Niculae era student la Drept în Budapesta, iar Dumitru,
viitorul medic stomatolog şi profesor universitar, era în clasele superioare
ale gimnaziului. Dintr-o scrisoare aflată în posesia familiei Lăzărescu reiese
că Damaschin Nedelcu a avut şase copii: patru băieţi şi două fete. În ordine
cronologică, aceştia au fost: Theodor şi Iosif. Urmează apoi cele două fete:
Ilea, căsătorită cu Lazarovici, turtar la Timişoara şi Sofia, căsătorită cu Pa-
vel Şeiman, tot din Timişoara. Aceasta are o fiică, pe Paulina, căsătorită cu
avocatul C. Rădulescu, de mai multe ori primar al Lugojului. Paulina, la
rândul ei, a avut trei fete: Cornelia, căsătorită cu Coriolan Brediceanu, So-
fia, căsătorită cu Petru Vlad, mama scriitorului Victor Vlad de la Marina şi
Elena, căsătorită cu avocatul Gheorghe Dobrin, primul prefect, după Unire,
al judeţului Caraş-Severin. Ultimii copii sunt Nicolae, avocat la Timişoara
şi Dumitru, doctor în medicină şi profesor de stomatologie, la Budapesta[8].

Dumitru urmează studiile elementare şi gimnaziale la Lugoj, după care se

înscrie la Universitatea din Budapesta, unde începe să studieze Dreptul, dar
apoi este atras de medicină. În anul 1839, Demetrius Nedelko, din Lugos-
chino-Kraschoviensis, obţine titlul de doctor în medicină cu teza: „Disser-
tatio inauguralis physiologicopathologica De Senectute”[12].
Cu un secol în urmă, medicul francez Pierre Fauchard (1678–1761) pune
bazele ştiinţifice ale stomatologiei. Intervenţiile oro-dentare erau efectuate
insă de chirurgi ambulanţi, oameni cu o bună îndemănare, dar fără nici
o pregătire medicală. Medicina generală considera sub demnitatea ei să se
ocupe cu afecţiunile orale, ca atare nu i-a primit în rândurile sale pe aceşti
felceri sau bărbieri, care nu făceau altceva decât extrăgeau dinţii afectaţi.
Chiar după apariţia renumitului volum a lui Fauchard, „Le chirurgien den-
tiste ou traité des dents”, situaţia în estul Europei nu s-a schimbat simţitor.
Nedelcu, care poseda o afinitate faţă de suferinţele umane, percepe aceste
situaţii pe care le întâlneşte în cadrul medicinei oro-dentare. După susţine-
rea tezei sale de doctorat, pleacă la Viena, la renumita şcoală medicală de
stomatologie condusă de vestitul profesor Georg Edler Carabelli von Lun-
casprie (1787–1842).
Sub privirea lui Carabelli s-au format nume sonore de viitori profesori,
şefi de şcoală ai Europei, ca Nesselt, la Praga, şi Adolph Fröhlich, la Graz[12,
16]. Nedelcu devine studentul lui Carabelli şi ulterior asistentul lui Sterne.
După mai bine de trei ani de studii, dobândeţte un bagaj serios de cunoş-
tinţe teoretice şi practice despre medicina dentară a acelor vremuri. Obţine
diploma de absolvire şi vrea să se intoarcă acasă, dar este sfătuit de Carabelli
(în 1842) să revină la Budapesta pentru un obiectiv pe termen lung: dez-

506
voltarea unui învăţământ şi a unei asistente stomatologice, care lipsea pe
acele meleaguri. Cu ocazia unei conferinţe a Societăţii Medicilor şi Natura-
liştilor Maghiari (1842), Nedelcu susţine o conferinţă cu tema „Necesitatea
ridicării stomatologiei la un nivel înalt, modern şi stiintific” (Értekezés a
fogorvosi tudománynak egy korszerû magasabb tudományos álláspontra
emelése szükségességérõl)[16].
În aceasta expunere bine documentată, tînărul şi necunoscutul Ne-
delcu afirma: „De bună seamă ca nu există în toată ştiinţa medicală un
fenomen mai straniu şi de netăgăduit, acela că anumiţi medici (chiar culţi
şi pregătiţi) au considerat nedemn să înveţe şi să practice o anumită ramură
a medicinei, aşa cum s-a întâmplat şi cu stomatologia. În consecinţă, publi-
cul, neputând cere sfaturi de la medici învăţaţi, s-a încredinţat în mâinile
celor nechemaţi, de unde reiese că nici o ramură medicală nu a fost mai
expusă şarlatanismului ca aceasta”[11].
După publicarea textului conferinţei, ecourile pozitive nu a întârziat.
S-a decis imediat înfiinţarea unei catedre de stomatologie din cadrul Facul-
tăţii de Medicină din Budapesta. Regele Ferdinand al V-lea, la data de 30
decembrie 1843, admite ca Nedelcu să devină cadru didactic, să ţină cursuri
gratuite de stomatologie. Cancelaria Facultăţii de Medicină îl anunţă oficial
pe Nedelcu la data de 4.01.1844. Nedelcu cere permisiunea regelui să poată
folosi titlul de profesor extraordinar (titulus professoris extraordinarii), ce
ii revine de altfel prin Decretul Regal nr. 272 din 25.05.1844. De la data de
13.07.1844 afişează un anunţ în care aduce la cunoştinţa studenţilor intro-
ducerea unei discipline noi, cu prezenţă facultativă[12].

Conţinutul afişului: „Es wird allen Mund- und Zahnkranken bekannt gemacht,
dass jeden Mittwoch und Samstag nachmittag 3 Uhr während den zahnärzlichen
Vorlesungen an der medizinischen Facultät, auch eine ambulatorische Praxis gehal-
ten wird, d.h. dass es Mund - und Zahnkranken ordinirt wird, und jenen nöthingen
Falls auch operirt werden, sonst täglich in seiner Wohnung Dorothea Gasse No.10
v. 10–1 Uhr Vormittag und v. 4–6 Uhr Nachmittag”[12].
(„Se aduce la cunoştinţa tuturor bolnavilor cu probleme orale şi dentare că în
fiecare miercuri şi sâmbătă după masă, la ora 15.00, în timpul conferinţelor de
stomatologie din cadrul facultăţii, funcţionează un cabinet ambulatoriu, în care se
efectuează şi intervenţii chirurgicale, la adresa din Str. Dorothea nr. 10, zilnic se
fac consultaţii între orele 10.00 şi 13.00 şi 16.00 şi 18.00).
Timp de 38 de ani ţine cursuri în clădirea Facultăţii de Medicină din
Budapesta pe Strada Hatvani, câte 2 ore de curs/săptămână şi examinează
un număr de peste 400 de studenţi. Anual, are în medie un număr de 5-20
de studenţi. La început, demonstraţiile şi orele de lucrări practice se fac la
domiciliul său, unde are un cabinet privat bine pus la punct pentru acea
vreme (Str. Hajó nr. 666). Atunci, aceasta zonă a Pestei era numită „quartier
dentaire”, deoarece aici trăiau şi lucrau mai mulţi dentişti şi tehnicieni den-

507
tari. Mai târziu, după modelul Clinicii de Stomatologie Ambulatorie din
Viena, înfiinţează primul ambulator de medicină dentară, unde ţine cu o
regularitate şi acurateţe exemplară demonstraţiile clinice şi practice (Ambu-
lantorische Praxis).
Programa analitică (Lehrauftrag) a fost întocmită de „privat docent”
Dumitru Nedelcu şi inaintată conducerii facultăţii, domnului Stáhly. În
acest program didactic figurează: anatomia şi fiziologia dinţilor, patologia
dentară, terapia odontală, extractia dentară şi alte intervenţii şi tehnici sto-
matologice. La îndemnul său, renumitul tehnician dentar, de valoare euro-
peană, Pfeffermann Péter organizează cursuri speciale pentru viitorii teh-
nicieni dentari.
Cursul inaugural a lui Nedelcu a fost susţinut la 15.05.1844 pe tema
„Necesitatea şi foloasele stomatologiei” (A fogászat szükségességérõl és
hasznáról). Acest curs festiv a avut un puternic răsunet în elita medicală a
Budapestei. A fost o adevarată confesiune de credinţă asupra a ceea ce noul
profesor considera că trebuie să fie sensul şi esenţa stomatologiei moderne.
Din aceasta apologie a prosperităţii medicinei dentare, subliniem câteva
idei şi gânduri, citate de Huszár şi Ancusa[12, 1]:
• Necesitatea specializării în stomatologie, aceasta constituind, pentru
profesorul Nedelcu, dezideratul prioritar, deoarece, în viziunea sa, fără spe-
cializare stomatologul nu poate fi, nici competent şi nici respectat.
• Necesitatea colaborării cu celelalte ramuri medicale. În acest sens, el
afirma: „…se pare că se uită principiul fundamental al stiintei medicale,
anume că fiecare ramură medicală, chiar dacă ar sta la hotarul extrem al
acesteia, este totuşi o parte a întregului, iar cunoaşterea părţilor este condi-
ţia principală a progresului întregului”.
• Necesitatea accentuării principiului individualizării în terapeutica
dentară Nedelcu susţine că „…este clar pentru toţi ca bolile dinţilor ca şi
alte boli trebuie tratate în conformitate cu natura lor şi a individului, deci
individualizat. Bolile dinţilor nu sunt întotdeauna locale, cum sunt consi-
derate indeobşte, ci de cele mai multe ori nu sunt decât simptome ale altor
maladii; nu rareori sunt în legatură cu graviditatea, iar alteori apar ca mani-
festări ale unor substanţe patologice latente din organism”.
• Necesitatea şi importanţa stomatologiei conservative şi preventive
apar pe prim plan, când afirmă că „…sper că va veni timpul când aceasta
specialitate, atingând punctul ei culminant, nu va permite nici unui dinte
să fie scos; aceasta va fi, după slabele mele puteri, principala mea străduinţă
şi misiune”.

Alocuţiunea inaugurală s-a încheiat cu următoarele fraze: „Iar, acum, dom-

nilor, viitorii mei studenţi! Nu mai avem altceva de făcut decât să vă în-
demn pe domniile voastre, cu încredere şi amiciţie, să vă îndreptaţi atenţia,
eforturile şi hărnicia asupra acestei ramuri a medicinei. Confraţii noştri su-

508
Casa Nedelcu de pe
piaţa Szervita nr. 3.
din Budapesta

509
ferinzi au nevoie de ajutorul nostru, iar alinarea durerilor este cea mai nobi-
lă chemare şi datoria supremă a medicului. Numai cine simte acest lucru şi
cine este în stare să o îndeplinească merită frumosul calificativ de medic!”.

Nedelcu a fost un teoretician profund, cu preocupări atât în domeniul pro-

teticii dentare, cât şi al stomatologiei conservative. Latura practică a artei
dentare, era rudimentară în acea perioadă. Asemănător colegilor de la dis-
ciplinele de medicină generală, ştiinţa s-a limitat la speculaţii teoretice, dis-
cursuri filozofice şi rareori sunt citate prezentări de cazuri clinice. D. Ne-
delcu, în cariera sa, deşi participă frecvent la şedinţele Colegiului Medicilor
din Budapesta, face totuşi o prezentare de caz: o fetiţă de 8 ani, cu o serie de
malformaţii dento-alveolare şi cu o impresionantă ocluzie deschisă, mor-
dex apertus Carabelli, anomalie descrisa de maestrul său.
Cursurile şi demonstraţiile „la fotoliu” erau atractive, pline de exemple
practice, concrete. Era simpatizat şi iubit de studenţi. Circulau numeroase
anecdote pe seama lui. De exemplu, când prezenta trusa de cleşti pentru ex-
tracţie şi explica tehnicile legate de acest procedeu chirurgical oral, termina
lecţia cu următoarea remarcă, însoţită de zâmbetul studenţilor: „... extracţia
dentară este foarte neplăcută atât pentru bolnav, cât şi pentru medic”.
Profesorul D. Nedelcu a avut mulţi pacienţi, printre care s-au numărat o
serie de personalităţi de vază, miniştri, deputaţi, magistraţi etc. Printre pa-
cienţii săi se număra şi groful Széchenyi István, primul-ministru al Ungariei,
care era un om pedant şi ţinea mult la aspectul şi integritatea danturii sale.
Nedelcu s-a însurat cu domnişoara Iréna Tomeoni, de origine franco-itali-
ană, care era nepoata renumitului dirijor al Operei din Viena, Pierre Duti-
llien. Din aceasta căsătorie s-au născut patru copii, două fete şi doi băieţi:
Damaskin, Tivadar, Irén si Elena.

Devotat vieţii universitare şi luptei neobosite pentru răspândirea şi propă-

şirea medicinei dentare, profesorul Nedelcu, fără a fi un militant activ în
viaţa politico-socială, asemănător tatălui şi fraţilor săi, a fost un catalizator
al apropierii dintre români şi maghiari. A făcut parte din cercurile progre-
siste ale Budapestei, frecventând cu regularitate consecventă cercul medical
cu idei liberale, grupat în jurul doctorului Markusovsky, care, în perioada
Revoluţiei din 1848, a fost medicul responsabil de organizarea sanitară mi-
litară.

Unanim recunoscutul şi apreciatul profesor Dumitru Nedelcu, la vârsta de

71 de ani, se stinge din viaţă în ziua de 21 aprilie 1882, fiind înmormântat
la Budapesta şi se odihneşte în cimitirul Kerepesi, parcela nr. 4, rândul 13,
sub lespedea nr. 22[16].

O dată cu trecerea în nefiintă a primului profesor de stomatologie din Un-

510
garia, învăţământul medical din Budapesta pierde o componentă curicu-
lară, pe o perioadă de 35 de ani. Abia în 1917 se reînfiinţează catedra de
stomatologie, şeful disciplinei devenind prof. dr. Árkövy József, socotit de
maghiari întemeietorul stomatologiei moderne. Nedelcu a elaborat o con-
cepţie nouă în medicină, o orientare umanistă a stomatologiei, cu un evi-
dent caracter preventiv şi curativ. Deşi nu a lăsat în urma sa cărţi şi tomuri
ştiinţifice impresionante, a fost şi rămâne un pionier al medicinei dentare
moderne din aceasta euroregiune.

În gazeta „Luminătorul”, ce apărea la Timişoara, sub conducerea publi-

cistului Pavel Rotaru, în anunţul mortuar, ce aducea la cunoştinţă stingerea
din viaţă a marelui profesor român, între altele, se menţiona: „Fericitul a
fost un bun român şi avea şi inimă pentru tinerime, căreia i-a fost făcut
multă bunătate în diferite timpuri” [4, 9, 21, 22].

A fost un adevărat cetăţean al Europei, atât ca mentalitate, cât şi ca fapte.

Noi, bănăţenii, suntem mândri că unul de-al nostru a implementat stoma-
tologia în Ungaria şi a intuit viitorul ei ca specialitate medicală in lumea
civilizată. De aceea, amfiteatrul Facultăţii de Medicină Dentară din Timi-
şoara îi poartă numele printr-o hotărâre a consiliului profesoral.

Bibliografie
  1. ANCUSA M. Profesorul doctor Dimitrie Nedelcu (1812–1882) – Medicina în evoluţie.
Nr. 2/2000. pg. 7–9, Timişoara.
 2. ANCUSA M. Lumini şi umbre în istoria chirurgei. Medicina în evoluţie. Nr. 3/2003. pg.
7–13, Timisoara.
 3. BALASSA J. A képlõmûtétek. Pest. 1867. 4. BOLOGA V. Contribuţii la istoria medicinei
din Ardeal, Cluj, 1927.
 5. BOLOGA V. Adalékok a RNK orvostudományának történetéhez, Bucureşti 1955.
 6. BOLOGA V. şi colab. Istoria medicinei. Ed. Med. Bucuresti, 1963.
 7. BOLOGA V., IZSÁK S. Fapte şi oameni din trecutul medicinei din Patria noastră. Ed.
Ştiintifică Bucureşti, 1962
 8. BOROS I. Constituţia, societatea secretă română în Lugoj. 1830-1834. Ediţia Episcopiei
Lugoj.
 9. BREDICENAU C. La moartea lui D. Nedelcu. Foaia diecezeană. Caransebeş. Nr. 18 din
9 mai 1886.
10. CHIFFA V. Profesorul Dimitrie Nedelcu (1811–1882), cel dintâi profesor stomatolog
ungur, de origine română. Diss. Cluj, 1929.
11. HUSZÁR G.Y. Nedelkó Döme. F. Sz. 55. 434, 1962.
12. HUSZÁR G.Y. A magyar fogászat története. Orsz. Orvtört. K-tár Kiadványa. Budapest,
1965.
13. IZSÁK S. A román-magya orvosi kapcsolatok múltjából. Ed. Med. Bucureşti, 1957.
14. IZSÁK S. Studii şi cercetări din istoria medicinei şi farmaciei in RPR, Ed. Acad. Bucu-
reşti, 1962.
15. POCREAN E. A fost doctorul Dimitrie Nedelcu trădător de neam? Vestul medical. Ora-
dea. 1937, nr. 1, pg. 143.

511
16. SALAMON H. A magyar stomatologia (fogászat) története. 1942, Budapest.
17. SPIELMANN J., BOLOGA V. A román-magyar orvosi kapcsolatok múltjából. Orvosi
Szemle. Kolozsvár. 1–2 szám, 1955.
18. STOIACOVICI A. Câteva informaţiuni despre viaţa şi activitatea profesorului Dimitrie
Nedelcu (1812–1882) Diss. Cluj, 1940.
19. STOIACOVICI A. Medicul bănăţean Dimitrie Nedelco. Întemeietorul învăţământului
stomatologic maghiar (1812–1882). Timişoara Medicală, anul II, 1957, nr. 5–6.
20. SUCIU P.D. Noi informaţii despre vicarul mitropolitan Dimitrie Petrovici Stoichescu.
Rev. Mitropolia Banatului nr. 4–6, 1978.
21. ***Familia Nedelcu din Lugoj. Revista Dacia Timişoara, Nr. 12, 1943.
22. ***Anunţ mortuar. Luminătorul. Timişoara, nr. 21 mai 1882.

[Gheorghe Matekovits, Dimitrie Nedelcu (1802–1882), DentalTarget.Revista

de actualitate dentară, 2018, nr. 1, p. 43–46.]

A pesti egyetemi fogászati tanszék felállítása

A fogászat, mint szaktudomány a 19. század közepétől alakult ki. Ennek
első jele az volt, hogy elsőként, mint nem kötelező tárgyat bevezetik az
egyetemek orvosi karain. Németországban, a Würzburgi egyetemen C. J.
Ringelmann (1776–1854) 1803-tól oktatja a fogászatot. Bécsben Carabelli,
majd utóda Heider Moritz 1821-től rendkívüli tárgyként adja elő.

A pesti egyetemen a fogászati rendkívüli tanszéket, nagyon korán, már

1844-ben felállítják. A fogászat egyetemi oktatásának első kezdeményezője
a fogorvos családból származó Turnovszky Frigyes volt. Turnovszky 1841-
ben kérvényezi, hogy nevezzék ki a fogászat professzorává, majd 1842-ben
rendkívüli tanárságát kérte. Kérvényeit elutasítják, mivel az indoklás sze-
rint nem látják igazoltnak felkészültségét.

A fogászati egyetemi oktatás megvalósítása végül Nedelko Döme érdeme

lesz, aki 1844-ben a fogászat egyetemi, fizetés és cím nélküli oktatására
kap jogot. A fogászati tanszék felállítás nagy visszhangot váltott ki az orvosi
sajtóban is. Az Orvosi Tár hírrovatában 1844-ben e szavakkal ünneplik az
eseményt: „Hivatalba iktatások. Dr. Nedelko pedig f. hó 15-én iktatott szokott
ünnepélyességgel a fogászati tanszékbe, s ezek szerint ezen szaktudományt sem le-
endnek többé kénytelenek orvos-sebésznövendékeink a külföldön tanulni.”

Az Orvosi Tár közli a székfoglaló beszédet is, melyet Nedelko a fogászat szük-
ségéről és hasznáról tartott. Beszédében a fogászatot a mesterség szintjéről
tudományággá kívánja emelni, amikor azt mondja: „A fogorvosság nemcsak
mesterség, hanem egyszersmind az orvostan egyik tudományos ága… Átlátták ezen
állításom igazságát legújabb időkben többen, kik között az igen érdemes s így méltán

512
híres Carabelli György bécsi tanár, éles elméjével s kitartó szorgalmával a fogművé-
szetet jelen tudományos álláspontjára emelte… Reménylem, hogy jövendő tanítvá-
nyaim kedves hazám szép reményei! az említett elveket s tanokat sajátjukká téve, a
fogművészetet hazánkban is azon álláspontra emelendik, mely azt méltán illeti, t. i.
az okszeres gyógytan egyik kiegészítő részévé, s azt okszerűleg és szorgalmasan gya-
korolva, sok szenvedőnek hálakönnyeit fogják legszebb jutalmuk zálogául tekinthet-
ni, kik most egyébiránt, leginkább a vidéken, borbélyoknak és tudatlanoknak kény-
telenek martalékul esni. A szenvedőknek nyújtott ezen segély s az abból származó
gyógygyakorlat ismét visszahatólag a tudomány emelésére is fog szolgálni; miért re-
ménylenem szabad, hogy a gyógytan ezen ága is az orvostudorok kezeibe jutand…”

Nedelko 1844. április 15-én kezdte meg előadásait. Tanmegbízatása a fo-

gak bonctanára és extractiójára vonatkozott. De tanítási tervéből kiderül,
hogy a fogak anatómiájával, élettanával, patológiájával, gyógykezelésével,
a fogászati beavatkozások és a fogászati technikák ismertetésével is foglal-
kozott. Hattyassy Lajos személyes visszaemlékezései szerint Nedelko „majd-
nem minden évben, félévenkint heti két órás tantárgyban adta elő a fogászatot,
legtöbbnyire a Hatvani utcában levő orvosegyetemi épület bonctani tantermében,
ritkán saját lakásán tartotta előadásait, melynek tárgyát a fogak bonctana, a fog-
zás, a fogak betegségei, de kiváltképp az extractio műtéte képezte. Szólt még néha a
fogkövek eltávolításáról s felemlítette azon eseteket, midőn a hiányzó fognak műfo-
gakkal való pótlása javalva van. Előadásai a régibb fogászat keretében maradtak, s
majdnem kizárólagosan elméletiek voltak… Magángyakorlatában az akkori viszo-
nyok mérve szerint a fogtömést, valamint a műfogászatot is kultiválta, azonban a
conservativ fogászatból, valamint a technológiából rendszeres oktatást nem adott.
Ezen tanítási viszonyoknak tudható be, hogy tanítványainak száma 5-20 között in-
gadozott s átlag évenkint 10 beiratkozott hallgatója volt, s így összes, 36 évre terjedő
tanári működése alatt mintegy 400 hallgatót részesített fogászati oktatásban…”

Nedelko előadásaival kapcsolatban járóbeteg-rendelést tartott fenn száj- és

fogbetegek számára. Ez a rendelés a későbbi Fogászati Intézet elődjének te-
kinthető. Közvetlenül a fogászati tanszék felállítása után Pfeffermann Péter
kérvényt nyújtott be az orvosi karhoz, melyben a fogászat technikai részé-
nek oktatását szerette volna megkapni, de kérvényét elutasítják.

1866-ban kap ismét egy fogorvos magántanári címet, Barna Ignác, aki nem-
csak a magyar orvostörténelembe, hanem szépirodalomba is beírta nevét,
lévén a latin költők értő műfordítója. Egyetemi előadásait lakásán tartotta, s
a beteganyagot az a poliklinika szolgáltatta, amelyet e célra alapított. 1871-
ben megjelent könyve a Fogászat, szintén az oktatást szolgálta.

[http://virtualis.sk-szeged.hu/kiallitas/orvoslas-ekf/fogaszat/pesti_tanszek.
html]

513
 5

Fogorvosi viszonyaink 1848–49-ben

(…) A fogászat oktatására nézve nagyjelentőségű volt Nedelkó Dömének

1844-ben kinevezése a fogászat rk. tanárává. Az új professzor működésének
kezdetén tárgyának bizonyos tekintélyt szerzett. Ezt bizonyítja két érdekes
adat. Az 1848. évi független felelős magyar minisztérium egyik jelentős
törvényalkotása az 1848. XIX. tc., az ún. egyetemi törvény. E törvényből
kifolyólag a tanári kar tanulmányi reformot készített. E javaslat foglalkozik
az orvosi oktatás tárgyaival és javasolja, hogy a „fogászat orvosi szigorlat
tárgyává teendő”.
A tanári karon kívül a külső orvosi karból kiküldött választmány is ké-
szített oktatási reformtervezetet. Ebben az elaboratóriumban is szerepel a
fogászat mint oktatásra szükséges tan. A javaslat fizetéses rendkívüli tanárt
ajánl a fogászat oktatására. (Nedelkó fizetéstelen rk. tanár volt.)
A javaslatok megvalósítását a szabadságharc bukása megakadályozta.
De a javaslatok mutatják, hogy 1848-ban, a szabadságharcnak és igazság-
nak légkörében a mi szakmánknak jelentőségét és fontosságát felismerték.
Nedelkó kinevezése előtt is volt már vállalkozó a fogászat egyetemi ok-
tatására: Dr. Turnovszky Frigyes, aki 1841-ben rendes, és 1842-ben rendkí-
vüli tanárságot kért. Kérését elutasították. A 48-as időket alkalmasnak ta-
lálhatta Turnovszky arra, hogy kérését megismételje. A pesti orvos-sebészi
tanári kar 1848. július 4-én tartott ülésének jegyzőkönyve szerint:
„Turnovszky Frigyesnek megengedtetik, hogy saját lakásában a gyakor-
lati fogászatból mint magántanító előadásokat tarthasson.”
A tanári kar ülésén Nedelkó is jelen volt. Turnovszky venia legendi-je,
mint forradalmi idők terméke, a szabadságharc után érvényét veszíthette.
Nedelkóról még csak annyit, hogy nem vett részt a 1848/49-es esemé-
nyekben, a szabadságharc után állásában mint „gutgesint”-et meghagyták.
A szabadságharc után azonban meleg barátság fűzte Görgei Artúrhoz.

[Huszár György, A szabadságharc fogorvosai, Fogorvosi Szemle, 1949. p. 222–

232.]

Nedelkó Döme (1812–1882)

Temes megyében, Lugoson született.1839-ben a pesti egyetemen szerez
orvosdoktori diplomát. Fogorvosi tudását Bécsben tökéletesítette Carabel-
li professzor tanítványaként. Tudományos érdeklődésének ékes jelét adta,
amikor a Magyar Orvosok és Természetvizsgálók II. nagygyűlésén 1842-

514
ben Értekezés a fogorvosi tudománynak egy korszerű magasabb tudomá-
nyos álláspontra emelése szükségéről címmel tartott előadást. Ismertette
a korabeli fogászat helyzetét és technikai teljesítményeit. 1844-ben a pesti
orvosi egyetem, fennállásának történelmében először, fogászati tanszéket
indít, és „hivatalba iktatja” dr. Nedelkó Dömét, a magyar fogászoktatás első
nyilvános rendkívüli magántanárát. Ennek, a haladást és az európai felzár-
kózást célzó döntésnek számos korszakalkotó előnye volt.

A fogorvosi kar hazai beindulásával a magyar származású orvos-sebész nö-

vendékek nem kényszerülnek idegen nyelven és drága pénzen külföldön
tanulni. A szakmáját alaposan ismerő és színvonalasan művelő fogorvos-
professzorként Nedelkó először elemzi a fogászat és az orvostudomány vi-
szonyát. Felhívja a latin terminológián nevelkedett, klasszikus medicinát
űző orvostudorok figyelmét arra, hogy „…a fogorvosság nemcsak mester-
ség, hanem egyszersmind az orvostan egyik tudományos ága.” Nedelkóval
véget ért a magyar fogászat történetének kezdeti, empirikus periódusa. A
fogorvosi oktatás bevonult az egyetem orvosi karára, borbélyok, kovácsok
és bábák kezéből a fogorvosok, az orvosdoktorok hatáskörébe került. 1878-
ban megalakítja a Budapesti Fogorvosok Egyletét, amelynek első elnöke,
titkára a fiatal Árkövy József volt.

[A fogászati szakma kezdetei Magyarországon, Dental Hírek, VI. évfolyam 3.

szám]

Nedelkó Döme

Nedelkó Döme (Nedelko Demeter, Lugos, Krassó vármegye, 1812. október

11. – Budapest, 1882. április 27.) orvosdoktor, egyetemi tanár, a fogorvosi
egyetemi oktatás és szakirodalom úttörője.
Édesapja Nedelkó Damaskin rézműves volt. Eleinte a jogi pályára adta
magát, ezt azonban csakhamar ott hagyta és Pesten orvostanhallgató lett.
1839-ben orvosdoktorrá avatták, 1840-ben tiszteletbeli pesti tiszti orvos
lett. Nemsokára azután Bécsbe ment fogászatot tanulni. Ezen döntésében
feltehetőleg nagy szerepe volt annak, hogy az általános orvosi praxisa nem
hozott megfelelő jövedelmet számára, és a jobb kilátások reményében a
fogorvosi pályára váltott. Bécsben neves professzorok (Carabelli és Ster-
ne) tanítványa volt, 1842-ben a Magyar Orvosok és Természetvizsgálók II.
Nagygyűlésén előadást tartott a fogászat művelésének tudományos ala-
pokra helyezéséről. 1842-ben fogorvosi oklevelet kapott, majd Pesten mint
fogorvos telepedett le. 1843-ban az Orvosi Karhoz nyújtott be kérelmet,
melyben engedélyt kért a fogászat ingyenes oktatására, 1844-ben jogot ka-

515
pott a fogászat egyetemi, fizetés és cím nélküli tanítására. A fogászati tan-
szék felállításának híre az orvosi sajtóban is nagy visszhangot váltott ki, az
eseményt az Orvosi Tár hírrovatában ezen szavakkal fogadták: „Hivatalba
iktatások. Dr. Nedelko pedig f. hó 15-én iktatott szokott ünnepélyességgel
a fogászati tanszékbe, s ezek szerint ezen szaktudományt sem leendnek
többé kénytelenek orvos-sebésznövendékeink a külföldön tanulni.”
Nedelkó 1844. április 15-én tartotta meg első előadását, tanári megbí-
zása a fogak bonctanára és extractiójára vonatkozott. Tantervéből kitűnik,
hogy egyaránt foglalkozott a fogak anatómiájával, élettanával, patológiá-
jával, gyógykezelésével, a fogászati beavatkozások és a fogászati technikák
ismertetésével is. Hattyassy Lajos visszaemlékezései alapján Nedelkó „majd-
nem minden évben, félévenkint heti két órás tantárgyban adta elő a fogászatot,
legtöbbnyire a Hatvani utcában levő orvosegyetemi épület bonctani tantermében,
ritkán saját lakásán tartotta előadásait, melynek tárgyát a fogak bonctana, a fog-
zás, a fogak betegségei, de kiváltképp az extractio műtéte képezte. Szólt még néha a
fogkövek eltávolításáról s felemlítette azon eseteket, midőn a hiányzó fognak műfo-
gakkal való pótlása javalva van. Előadásai a régibb fogászat keretében maradtak, s
majdnem kizárólagosan elméletiek voltak… Magángyakorlatában az akkori viszo-
nyok mérve szerint a fogtömést, valamint a műfogászatot is kultiválta, azonban a
conservativ fogászatból, valamint a technológiából rendszeres oktatást nem adott.
Ezen tanítási viszonyoknak tudható be, hogy tanítványainak száma 5-20 között in-
gadozott s átlag évenkint 10 beiratkozott hallgatója volt, s így összes, 36 évre terjedő
tanári működése alatt mintegy 400 hallgatót részesített fogászati oktatásban…”
Nedelkó előadásaival kapcsolatban száj- és fogbetegek részére járóbe-
teg-rendelést tartott fenn, ez tekinthető a későbbi Fogászati Intézet elődjé-
nek.
1878-ban megalapította a Budapesti Fogorvosok Egyletét, melynek Ár-
kövy József volt az első elnöke.
Nedelkó Döme 1882 áprilisában, 71 éves korában hunyt el, örök nyuga-
lomra a Kerepesi úti temetőben helyezték. Halála után tanszéke megszűnt,
és hivatalosan is törölték. A fogászati tanszéket 35 évvel később Árkövy
József indította újra.
Cikkei a Magyar orvosok és természetvizsgálók munkálataiban (II.
1842. Fogorvosi tudomány); az Orvosi Tárban (1844. I. A fogászat szüksé-
géről és hasznáról).

[https://hu.wikipedia.org/wiki/Nedelk%C3%B3_D%C3%B6me]

516
 8

„A homlokzaton világító reklám tervezendő”

A Török Bankház Szervita téri palotájának születése, tündöklése és
hanyatlása
Földszintes vályogház árválkodott. A szervita rend már álló kolostorának
ablakaiból így zavartalan kilátás nyílt nemcsak az e helyen télen-nyáron át-
kelésre várakozó szürkemarha-csordákra, hanem a távolabbi budai hegyek-
re is. 1810-ben azonban nagy építkezések kezdődtek itt: hatalmas, emeletes
palotákkal építették be a teret és a környező kis utcákat.
1869-ben már állt a 3. számmal jelölt épület, az ún. Nedelkó-ház is. Föld-
szintjén vendéglő nyitotta meg kapuit, a Kis Pipa, amely rövidesen a hazai
és külföldi politikusok, írók, művészek – többek között Ady Endre, Krúdy
Gyula, Mikszáth Kálmán, Tisza Kálmán, Wekerle Sándor, Lesseps Ferdi-
nand – kedvelt találkozóhelyévé nőtte ki magát.
1905-ben tekintélyes ember vette meg a forgalmas téren, akkor már
előkelő üzletek szomszédságában található házat: Stein Mátyás, az ország-
szerte ismert Török A. és Társa Bankház igazgatója. A bank ugyan még a
Teréz körút 46. szám alatt fogadta ügyfeleit, de – érthető okokból – a jóval
sűrűbben lakott Belvárosba, az üzleti élet kiépülőfélben lévő központjába
szándékozott áttenni székhelyét. A Szervita téri telek kiválóan alkalmas-
nak bizonyult e célra, a rajta álló kétemeletes, klasszicista házzal viszont
már korántsem voltak elégedettek a bankház vezetői. Helyére újat képzel-
tek. Olyat, amely elég modern ahhoz, hogy mindenben megfeleljen a kor
igényeinek, és emellett a közönség kulturált kiszolgálását is messzemenően
biztosítja.
Már 1905 tavaszán kiírták a tervpályázatot egy új, négyemeletes bank-
és irodaház megtervezésére. A fő cél a keskeny telek minél előnyösebb ki-
használása volt, de úgy, hogy ez semmiképpen sem mehetett a kényelem
és a biztonság rovására. A pályázat valamennyi díjazott építésze az akkor
legdivatosabb hártyaszerű acélüveg homlokzatot képzelte el az új belvárosi
irodaházra. Szinte valamennyien abból indultak ki, hogy az épület egész
utcai frontja reklámfelület, amely különlegességével és látványosságával
szolgálhatja a figyelem felkeltését.
Az első díjat és a mellé járó ezer korona jutalmat a „Styx” jeligéjű pá-
lyamű kapta, amelyet Kármán Géza és Ullmann Gyula nyújtott be. A „He-
lios” és a „Főnyeremény” jeligéjű terv pedig – az előbbi Sebestyén Artúr és
Mezey Sándor, az utóbbi Böhm Henrik és Hegedűs Ármin munkája – meg-
osztva részesült a II.–III. díjban és 400–400 koronában. A részvénytársaság
a kivitelezéssel végül a Böhm-Hegedűs párost bízta meg; ők a bank sor-
sjátékának nyereményeit hirdető óriási fényújságot is terveztek a keskeny
homlokzatra.

517
 A két építész 1896-ban nyitott közös irodát, ahol Böhm az alaprajzi
tervezéssel foglalkozott, és az irodai munkát irányította, Hegedűs pedig a
homlokzatok és a belső részletek terveit dolgozta ki, majd szervezte és irá-
nyította a kivitelezéseket. Kettejük összehangolt, precíz munkájának ered-
ménye többek között a szintén 1906-ban átadott pesterzsébeti városháza
és az 1925-ben elkészült, Horváth Mihály tér 15. számú ház, amely az első
tisztán acélszerkezetű lakóépület Magyarországon.
A két építész többször dolgozott együtt külföldön is keresett, világhírű
művészekkel. A Török Bankház oromzatát lezáró, Hungária megdicsőülé-
sét ábrázoló hatalmas mozaikképet például Róth Miksa, a századfordulós
évek egyik legelismertebb üvegfestője készítette. Róth korábbi vázlatain
még bankházhoz jobban illő jeleneteket láthatunk. Az első változaton a
középen álló arkangyal és kis segítői, a puttók aranyat szórnak a nép közé.
A másodikon az angyal helyét Patrona Hungariae trónon ülő alakja veszi
át, akit az egész nemzetet jelképező figurák állnak körül. Ettől is eltér né-
mileg a megvalósult, ma is látható mozaik (amely műfajában a legnagyobb
Budapesten). Ezen ugyanis Magyarország Nagyasszonyát már a magyar
történelem vezető személyiségei, köztük Rákóczi Ferenc és Kossuth Lajos
társaságában láthatjuk. A bankház legtetejét a megépítéskor egy szoborcso-
port is díszítette, férfi- és női alakokkal, akik vállukon egy hatalmas – talán
a bankház nemzetköziségét ábrázoló – földgömböt tartottak. Ám a Ney
Simon által tervezett igen súlyos szobor a rajta található cégfelirattal a má-
sodik világháború idején sajnos megsemmisült.
Az 1920-as évek derekán Stein Mátyás rokonai örökölték a patinás épü-
letet, amely ekkor már mint a város egyik legnépszerűbb bankháza fogadta
az ügyfeleket. A háború – és a bank megszűnése – után nem sokkal azonban
az egykori emeleti irodákat lakásokká, a földszintieket üzlethelyiségekké
alakították át. A bejárat mellett fodrászat nyílt, a padlástéri műtermet fény-
képészek hasznosították. Ma az önkormányzati tulajdonú műemlék épület
zömmel lakásokat rejt, és egy, a közelmúltban nyílt ruházati bolt működik
benne. A Török és Társa cég nagy múltú palotájának felújítását egyelőre nem
tervezik, pedig igazán több figyelmet és gondoskodást is megérdemelne ez
az egykor szebb napokat megélt, gyönyörű belvárosi épület.

[Prusinszki István, „A homlokzaton világító reklám tervezendő” A Török Bank-

ház Szervita téri palotájának születése, tündöklése és hanyatlása, Népszabadság,
2001. augusztus 30.]

518
 9

Szervita téri ház

A Szervita tér 3. szám alatt lakott Nedelkó Döme (Dimitrie Nedelcu 1812-
1882), a híres fogorvos, aki elindította a pesti orvosi egyetem fogorvosi tan-
székét. Nagy praxisa volt, még Széchenyi István is a páciensei közé tartozott.

A román, ill. macedoromán származású Nedelkó Döme Temes megyében,

Lugoson született 1812. október 12-én. 1839-ben a pesti egyetemen szerez
orvosdoktori diplomát, majd fogorvosi tudását Bécsben tökéletesíti. 1844-
ben a pesti orvosi egyetem, fennállása óta először, fogászati tanszéket in-
dít, és „hivatalba iktatja” dr. Nedelkó Dömét, a magyar fogászoktatás első
nyilvános rendkívüli magántanárát. Nedelkóval véget ért a magyar fogászat
történetének kezdeti, empirikus periódusa. A fogorvosi oktatás bekerült az
egyetem orvosi karára, borbélyok, kovácsok és bábák kezéből a fogorvosok,
az orvosdoktorok kezébe. 1878-ban Nedelkó megalakítja a Budapesti Fogor-
vosok Egyletét, amelynek első elnöke, titkára a fiatal Árkövy József. Nedelkó
38 éven keresztül tanított fogászatot az egyetemen, s neve megtalálható a
Királyi Orvostudományi Társulat tagjai sorában is.

Nedelkó Döme származását és nemzeti érzelmeit soha nem titkolta. Házá-

ban románul is beszéltek, négy gyermekével román nyelvtanárnő foglalko-
zott. Részt vett a budapesti görög-macedoromán egyházi közösség vezető-
ségében, amely a Petőfi téri ortodox templomot és a Galamb utcai görög és
román iskolát tartotta fenn. A budapesti román kulturális és tudományos
élet egyik aktív résztvevője. A budapesti román hallgatókat állandóan tá-
mogatta, háza pedig mindig nyitva állott számukra, olyannyira, hogy egy
ideig itt tartotta üléseit a román egyetemisták által létrehozott „Petru Ma-
ior” Kör vezetősége.

A Szervita tér 3. szám alatti Nedelkó-ház földszintjén az 1870-es évek ele-

jén nyitotta meg kapuit a Kis Pipa nevű vendéglő, amely rövidesen a hazai
és külföldi politikusok, írók, művészek – többek között Ady Endre, Krúdy
Gyula, Mikszáth Kálmán, Tisza Kálmán, Wekerle Sándor, Lesseps Ferdinand
– kedvelt találkozóhelyévé nőtte ki magát. Nedelkó Döme halála után az in-
gatlant családtagjai örökölték. 1905-ben tekintélyes ember vette meg tőlük
a forgalmas téren, előkelő üzletek szomszédságában található házat: Stein
Mátyás, az országszerte ismert Török A. és Társa Bankház igazgatója. A Szer-
vita téri telek kiválóan alkalmasnak bizonyult e célra, a rajta álló kétemele-
tes, klasszicista házzal viszont már korántsem voltak elégedettek a bankház
vezetői. Már 1905 tavaszán kiírták a tervpályázatot egy új, négyemeletes
bank- és irodaház megtervezésére. A részvénytársaság a kivitelezéssel végül

519
a Böhm Henrik-Hegedűs Ármin párost bízta meg. Az épületen ma is meg-
lévő mozaikon (amely műfajában a legnagyobb Budapesten) Magyarország
Nagyasszonyát a magyar történelem vezető személyiségei, köztük Rákóczi
Ferenc és Kossuth Lajos társaságában láthatjuk. Az 1920-as évek derekán
Stein Mátyás rokonai örökölték a patinás épületet, amely ekkor mint a város
egyik legnépszerűbb bankháza fogadta az ügyfeleket.

[Maria Berényi, Poveştile caselor. Români în Buda şi în Pesta / Tales of houses.

Romanians in Buda and Pest / Mesélő házak. Románok Budán és Pesten, Buda-
pesta – Budapest, 2011, p. 51–54. ]

NOTE
  1.Samuil Izsák, Din trecutul legăturilor medicale româno-maghiare, Bucureşti, 1956, p.
40–41.
 2. Stoiacovici Attila, Cîteva informaţiuni despre viaţa şi activitatea profesorului Dimitrie
Nedelcu (1812–1882), Teză de doctorat în medicină şi chirurgie, Cluj, 1940, p. 7.
  3. I. Boroş, Constituţia, societate secretă română în Lugoj. 1830-1834, Lugoj, 1928, p.
3-8.
  4. Samuil Izsák, ibidem., p. 44.
  5. I. Boroş, Ibidem.
  6. Stoiacovici Attila, Ibidem., p. 6.
  7. Huszár Ggyörgy, Nedelkó Döme, Fogászati Szemle, 1942, 55. sz., p. 434.
  8. Huszár György, A magyar fogászat története, Budapest, 1965, p. 96.
  9. Huszár Ggyörgy, Nedelkó Döme, Fogászati Szemle, 1942, 55. sz., p. 435–437.
10. Salamon Henrik, A magyar stomatologia (fogászat) története a legrégibb időktől nap-
jainkig, Budapest, 1942, p. 73–84.
11. Samuil Izsák, ibidem., Bucureşti, p. 46–47.
12. Stoiacovici Attila, Ibidem., p. 8.

520
 ALEXANDRU NEDELCU (1819–1886)

Mişcarea culturală românească din Austro-Ungaria face parte din miş-

carea general-europeană a secolului XIX-lea, proprie tuturor popoarelor
care au luptat pentru o viaţă naţională independentă în cursul epocii. După
1800, în Europa Centrală şi Răsăriteană, mişcarea naţională – pe urmele
lui Herder – se fondează pe mai multe elemente: pe descendenţa comună,
pe tradiţii, obiceiuri specifice şi mai ales pe comunitatea de limbă. Acest
naţionalism etnic-lingvistic capătă o importanţă crescîndă şi la românii din
Imperiul habsburgic.
Pe planul vieţii spirituale sub forma cultă pînă la sfîrşitul secolului al
XVIII-lea, biserica a constituit pentru românii dominaţiei habsburgice sin-
gura supapă de respiraţie. În jurul bisericii şi al mănăstirilor s-a organizat
viaţa cărturărească şi artistică, şi tot aici au apărut tiparniţele şi s-a dezvol-
tat şcoala, putîndu-se crea premise prielnice pentru mişcarea iluminismului
de mai tîrziu, cunoscută sub numele de Şcoala Ardeleană, punctul de plecare
al aşezămintelor culturii româneşti moderne din cea de-a doua jumătate
a secolului al XIX-lea. În prima jumătate a secolului al XIX-lea începe să
înflorească o cultură laică. Trebuie să subliniem faptul că laicii recunosc im-
portanţa bisericii şi pe mai departe, care reprezenta singura instituţie relativ
sigură a românilor, ferită cel puţin parţial de persecuţiile politice. Căutau să
o utilizeze în folosul mişcării naţionale, al scopurilor culturale.
Luminismul ardelean prinde rădăcini treptat şi la românii din părţile
ungurene, incluzînd şcoala, biserica, aspectele general culturale, cultivarea
limbii în primul rînd. Evoluţia spre naţional, stimulată de ideile luminis-
mului ardelean, de opera corifeilor Şcolii Ardelene, se materializează în-
tr-o vastă mişcare culturală care cuprinde principalele centre orăşeneşti:
Oradea, Arad, Lugoj, Timişoara, Caransebeş, Sibiu. Cluj. La baza mişcării
cultural-naţionale a românilor stă îmbinarea luptei sociale, dusă de secole
de-a rîndul, cu ideile înaintate ale timpului, exprimate în Supplex Libellus
Valachorum, în opera Şcolii Ardelene, în ideologia revoluţiei din 1848.
Înfrîngerea revoluţiei a trasat pe alte coordonate lupta românilor pentru
eliberare naţională, instituţiile culturale aveau un rol important. Aproape
toate manifestările culturale şi artistice ale românilor transilvăneni au stat
sub semnul politicului, au contribuit astfel la fortificarea conştiinţei naţio-
nale. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în complexitatea activităţii
culturale desfăşurată de românii din Banat şi Crişana se disting cîteva di-
recţii de acţiune culturală: şcoala confesională, societăţile literare şi cultu-
rale, reuniunile muzicale şi casinele române, presa şi teatrul. E lucru natural
că în această activitate s-au încadrat şi intelectualii din satele noastre, care
aparţin Ungariei de azi.1
În formarea intelectualităţii române din Ungaria de azi, pe parcursul se-

521
colelor al XIX–XX-lea, Oradea, Aradul, Timişora, Clujul, Sibiul şi Budapesta,
importante centre de cultură şi învăţămînt, au avut un rol covîrşitor. Aceşti
intelectuali, chiar dacă nu au lăsat în urma lor opere deosebite, au beneficiat
de pregătire şi au avut preocupări culturale, cultivînd, în mediul în care au
trăit, ideile veacurilor. Putem afirma că cei mai mulţi au ales cariera preo-
ţească şi învăţătorească, mai puţini au ales cariera juridică. Mulţi dintre ei
s-au reîntors pe meleagurile de baştină şi aici au activat, însă foarte mulţi au
ajuns în centre cultural-politice ca: Oradea, Sibiul, Clujul, Timişoara, Lugojul,
Budapesta, ş. a. Românii din Ungaria şi Transilvania au înţeles că de formarea
unei elite intelectuale depinde în mod special propriul progres pe calea cul-
turii, evoluţia generală a societăţii româneşti într-un imperiu multinaţional.
În condiţiile lipsei unei clase prospere din punct de vedere economic,
sau încă insuficient consolidată, cu o slabă reprezentare a elementului ro-
mânesc în mediile urbane, cu o populaţie preponderent rurală, formarea
intelectualităţii a fost rodul, în mare parte, al operei de susţinere colecti-
vă prin fonduri şi fundaţii de stipendii. În acest efort colectiv se remarcă
activitatea şi contribuţia Fundaţiei Gojdu, Nicola Jiga, familiei Mocioni, Elena
Ghiba-Birta, Teodor Papp, Alexandru Nedelcu, Iosif Gall, etc., administrate de
Biserica Ortodoxă Română.2
Precum amintisem, cultura românească din Ungaria s-a păstrat şi
răspîndit prin mijlocirea bisericii şi a şcolii. Aceste instituţii au fost ajutate
de societăţile culturale şi de românii mai înstăriţi, care formau şi constitu-
iau fundaţii locale, deveneau mecenaţii culturii româneşti de aici. Consti-
tuirea asociaţiilor sau fundaţiilor culturale este o activitate caracteristică
secolului al XIX-lea, cu preponderenţă, dar şi primelor decenii ale secolului
XX. Fundaţiile şi asociaţiile, mai ales acelea constituite din iniţiativa unor
personalităţi culturale, au avut drept obiectiv şi ajutorarea elevilor şi stu-
denţilor silitori, care nu dispuneau de posibilităţi materiale pentru a-şi ter-
mina studiile, cu scopul de a contribui la culturalizarea maselor, fortificînd
conştiinţa de identitate.
Pe parcursul activităţii sale, Fundaţia Gojdu s-a extins şi a preluat în ad-
ministrarea sa şi alte fundaţii similare, cum ar fi fundaţiile Mutovsky, Dona
sau Alexandru şi Ana Nedelcu din Lugoj.

Alexandru Nedelcu, descendent al unei familii macedoromâne, s-a născut la

23 mai 1819 în Lugoj. Tatăl Theodor cu bunicul său Damaschin, ambii de
profesiune căldăraşi, au fost principalii membri ai societăţii secrete lugo-
jene „Constituţia”, descoperită de autorităţi în decembrie 1830, societate
antifeudală care urmărea „să răspîndească în rîndurile populaţiei din Ba-
nat ideile revoluţiei burgheze din Franţa de la 1830” (cf. I. D. Suciu, în rev.
„Mitropolia Banatului”, nr. 4–6, 1978, p. 272), totodată „să rupă lanţurile
sclavismului” eclesiastic. Din nefericire, Theodor moare în temniţă înainte
de judecarea procesului.

522
 Rămas orfan de tată şi fără avere, la etatea de 12 Alexandru e dat de
mama sa, Ana Popescu3, să înveţe meseria de frînghier la Timişoara. Promo-
vînd calfă (sodal) în 1837, porneşte conform obiceiului vremii, în „vandră”
prin lume, pentru a-şi completa cunoştinţele şi de a se perfecţiona în mese-
ria sa. Alexandru Nedelcu între anii 1837–1843 a străbătut pe jos următoare-
le oraşe: Timişoara, Buda, Viena, Passau, Nürnberg, Wörzburg, Offenbach,
Manheim, Freiburg, Briscen, Sterzingen, Insbruch, Donauwörth, Chemnitz,
Dresden, Leipzig, Magdenburg, Hanover, Bremen, Hamburg, Kiel, Copenha-
ga, Dasfow, Lübeck, Schverin, Butzov, Neubranderburg, Neustrelitz, Berlin,
Breslau, Frankfurt, Neisse, Olmütz. Lucrînd în diferite ateliere de specialita-
te, după 6 ani de peregrinări, bine pregătit profesional şi cu sprijinul unchiu-
lui său Dimitrie Nedelcu, profesor de stomatologie la Facultatea de medicină
din Budapesta, îşi deschide atelier de frîngherie tocmai la Buda în 1843, an
în care se şi căsătoreşte cu Ana Hauptmann, fiica unui căpitan din Buda.4
Muncind cu rîvnă împreună cu soţia sa, o femeie devotată şi vrednică,
Alexandru Nedelcu şi-a agonisit o frumoasă avere materializată în imobile,
acţiuni şi bani în numerar, evaluată la 110.000 coroane (valută austriacă),
pe care în 1883 cei doi soţi au lăsat-o prin testament Bisericii lugojene pen-
tru o fundaţie care să le poarte numele şi din veniturile căreia: 5% să se
întrebuinţeze pentru spese administrative şi de susţinerea fundaţiei; 50% să
se împartă anual – suma variind între 500 şi 1000 florini v.a. – unor perechi
de tineri însurăţei lipsiţi de mijloace, de naţionalitate română şi de religie
ortodoxă, care duc o viaţă nepătată şi îmbrăţişează meseriile, comerţul sau
industria, chiar agricultura; 15% ajutoare săracilor români ce au scăpătat
fără voia lor şi nu-şi pot întreţine familia; 5% ajutoare cerşetorilor din ora-
şul Lugoj, fără deosebire religioasă sau naţională; 5% să se capitalizeze în
scopul înfiinţării unei „Fundaţii orfanale Alexandru şi Ana Nedelcu”, pînă
ce se va putea întemeia şi în Lugoj un orfelinat, iar 20 % să se capitalizeze ca
fond neatacabil (de rezervă) pe o perioadă de 100 ani, cînd şi această sumă
va servi ţelurilor de mai sus.
Testamentul datat 22 februarie 1883, a fost trimis Comitetului parohial
ortodox din Lugoj, însoţit de o scrisoare emoţionantă, testatorii avînd „spe-
ranţa şi încrederea că şi membrii comitetului parohial sînt la fel de însufle-
ţiţi pentru progresul naţiunii şi că vor lucra cu toată competenţa şi cu toată
dreptatea ca ajutoarele să fie acordate celor mai bine meritaţi”. Fundaţia Ale-
xandru şi Ana Nedelcu a funcţionat din 1886, contribuind în bună măsură
la ridicarea în Lugoj a unor iscusiţi meseriaşi, comercianţi şi industriaşi.
Alexandru Nedelcu, măcar un simplu meseriaş, fiind mereu dornic de
instruire, a devenit un om cult, ca autodidact. Cu vremea, şi-a format o
bibliotecă foarte valoroasă, pe care în anul 1885 o donează parohiei din Lu-
goj. Demn de remarcat este şi faptul că Alexandru Nedelcu a fost membru
fondator al ASTREI, cu o contribuţie de 210 florini.5 El a subvenţionat multe
iniţiative culturale româneşti din Budapesta.

523
 Alexandru Nedelcu a trecut la cele veşnice în 5 mai 1886, la vîrsta de
67 ani. Potrivit dorinţei răposatului, rămăşiţele sale pămînteşti au fost duse
la Lugoj şi înmormîntate cu mare pompă în cimitirul din localitate, sub
altarul bisericuţei ctitorite de el. Aici se află un adevărat Panteon bănăţean
adăpostind sub sol rămăşiţele pămînteşti ale unor oameni iluştri ca: Efti-
mie Murgu, Coriolan şi Tiberiu Brediceanu, Valeriu Branişte şi alţii.6
Un fost student la Pesta, în revista Drapelul, în 1901 publică un articol în
care îşi reaminteşte de fosta colonie macedoromână din Pesta. Scrie urmă-
toarele despre comerciantul, mecenatul Alexandru Nedelcu:
„În comitetul parochial al bisericei gr. Or. Române din Lugoj, sub prezi-
diul Rv. Dr. G. Popoviciu, s-a săvîrşit în 16 Iunie a.c. un act de binefacere şi
de pietate, anume: Fundaţiunea lui Alexandru şi Ana Nedelcu de pie memorie
în anul acesta s-a pus în viaţă şi s-a conferit din venitul curat 1000 cor. Ma-
şinistului-conducător Alexandru Nedelcu, rudenie a fundatoriului, şi 1000
cor. lui Romulus Daina, industriaş. Votarea acestor premii s-a întîmplat cu
unanimitate, în ordinea cea mai bună şi cu o vorbire solemnă a demnului
preşedinte.
Prin aceasta memoria fundatorilor va fi păstrată pentru totdeauna în
inimile Lugojenilor şi se va reîmprospăta din an în an.
Este la loc, cred, a contribui cît de puţin şi eu la păstrarea acestei memo-
rii prin reîmprospătarea referinţelor publice şi familiare a coloniei române
din Budapesta de pe timpul, cînd la anul 1859 m-am înscris la universitatea
din Budapesta, şi în decurs de 12 ani, cît am petrecut acolo cu puţină între-
rupere, am avut destulă ocasiune a cunoaşte aceste referinţe.
Alexandru Nedelcu a făcut neguţătorie de fune, fiind el funariu. La mo-
rile de apă de pe Dunăre, la vapoare şi la năile ce se trăgeau pe atuncea pe
Dunăre în sus cu funea, în partea cea mai mare furnisor era dînsul. Munca
neobosită, marfa solidă, ce o furnisa, şi onestitatea a făcut ca Alexandru
Nedelcu şi-a cîstigat frumoasă avere, apoi a cumpărat casă frumoasă şi hîrtii
de valoare, cari cu timpul au crescut în preţ în măsură neaşteptată.
În toate întreprinderile sale de valoare mai însemnată totdeauna i-a stat
în ajutor cu sfatul, întrevenirea şi cu împrumuturi pe scurt timp Emanuil
Gozsdu, cu care trăia în amiciţie foarte bună, căci Gozsdu se pricepea foarte
bine nu numai în trebile de advocatură, ci şi în speculaţiuni cu case şi hîrtii
de valoare, la bursă însă n-a făcut niciodată vre-o speculaţiune.
Tinerimea română de atuncea de la Universitate avea totdeauna un
sprijin puternic în colonia română. Emanuil Gozsdu, apoi familia Mocsonyi
(Petru, care fu asasinat în strada Vaţiului la intrarea casei sale prin porta-
riul său, apoi Antoniu, George şi Ioan Mocsonyi). Urma după ei Alexandru
Nedelcu, care neavînd prunci, foarte adeseori dădea ajutor tinerilor săraci
români pentru didactrui, călătorie, ba chiar şi pentru vipt. Nici unul nu
mergea nemîngîiat de la el, dar le dădea sfatul: să rămînă credincioşi bi-
sericei şi naţiei române. El deja atuncia ne povestea, că ar dori să-şi facă

524
 Alexandru Nedelcu Damaschin Nedelcu, bunicul lui
Alexandru Nedelcu

Portul pe Dunăre, înaintea Bisericii Greco-Macedoromâne, unde îşi avea vaporul cu abur
Alexandru Nedelcu

525
neperitor numele prin o fundaţiune, căci el n-avea prunci şi Românii în
genere sunt foarte săraci. Mult timp a durat, pînă cînd ideea s-a făcut trup
şi şi-a realizat dorinţa. Ştiu, că de multe ori a conferit în cauza aceasta mai
vîrtos cu Gozsdu şi Parteniu Cosma, pe atuncia jurist şi cîntăreţ la biserica
româno-grecească.”7

ANEXE
1
Varietate
Prin zeloasa stăruinţă a parohului român din Pesta M.O.D. Ioanichiu M i -
c u le s c u s-au adunat o sumă de 63 fl. v.a. spre ajutorarea Beiuşenilor ce
suferiră prin focul din August 1862. şi anume de la generosii Domni con-
tribuitori: Emanuil G o z s du , fost comite supr. al Caraşiului 10 fl; Simeon
Pop ov ic i Septemvir 10 fl.; Georgiu Popa jude la curia reg. 10 fl.; N…
N… 5 fl.; Lazar B a ld i 5 fl.; Alexandru Ne d el c u 5 fl.; Dr. D. Ne de lc u 5fl.;
Constantin Mu r at i 2 fl.; George G r a b o s c h i 2 fl.; Demetriu L ic a 2 fl.;
Demetriu D on a 2 fl.; Tod. Mutov s c h i 2 fl.; Ioanichiu M ic u le s c u , paroh,
2 fl.; Alexandru F i lc io 1 fl. – Primească călduroasa mulţămită din partea
respectivilor.

[Concordia, 1863, nr. 17, p.69.]

2
Numele acelora care au contribuit la spesele şi scopul concertului
şi balului tinerimei din 23 febr. 1865
Din Buda-Pesta:
Emanuil Gozsdu 20 fl, [Subl.n. – M.B.], Simeon Popovici 20 fl, Mihai de
Mocioni 10 fl, Nicoale Ioanovici 15 fl, Teodor Şerb 10 fl, Ioanichie Micu-
lescu 5 fl, Dr. Demetriu Nedelcu 10 fl, George Stupa 15 fl, Atanasiu Lica
5 fl, Maria Dumtsa 5 fl, Ioan Bumbacilă 2 fl, Demetriu Merce 1 fl, Gavril
Mihalyi 5 fl, Constantin Ioanovici 5 fl, Dr. Ioan Pop 2 fl, Lazar baldi 5 fl,
George Ioanovici de Dulău 15 fl, Ecaterina Malagheţ 5 fl, Georgiu de Moci-
oni 10 fl, Sigismund Pop 5 fl, N. Margaritovics 5 fl, N. Nagy 5 fl, Demetriu
Guda 3 fl, Ştefan Borgovan 5 5 fl 50 cr, Paul Todorescu 5 fl, Ernestu Sándor
10 fl, N. Rajkovics 5 fl, Nicoale Boban 5 fl, Ioan Vornica 5 fl, Alexandru Ne-
delcu 10 fl, Antoniu de Mocioni 10 fl, Alexandru Roman 5 fl, Paul Ioanovici
5 fl, Leopold Filepp 5 fl, Lazar Musteţiu 10 fl. Suma: 264 fl. 50 cr.

[Aurora Română, 1865, nr. 8, p. 96]

526
O reclamă a fostei firme Nedelcu, 1939

527
 3

Contribuiri la balul tinerimei române din Pesta ţinut în 18

februarie 1867

Din B u d a – P e s t a: Il. Sa eppul Szilágyi 30 fl.; Il. Dna Ecaterina Mocioni

25 fl.; Dl. George Ioanovici 25 fl.; Nicolau Ioanovici 20 fl.; Antoniu Mocioni
20 fl.; George Mocioni 15 fl.; Simion Popovici 15 fl.; Vincenţiu Babeş 10 fl.;
George Grabovsky 10 f., A. Lika 10 fl.; Emanuil Gozsdu 10 fl.; G. Véghső
10 fl.; Alex. Mocioni 10 fl.; Sig. Popp 10 fl.; dr.Nedelco 10 fl.; Al. Nedelcu 10
fl.; Dr.Hodoşiu 10 fl.; George Stupa 10 fl.; Teodor Şerb 10 fl.; Elie Măcelariu
10 fl.; Nic. Ujfalussy 10 fl; Greg. Pop 5 fl.; Sig. Borlea 5 fl.; Al. Wlad 5 fl.;
Dr.Klimkó 5 fl.; Sig. Popovici 5 fl.; Gabr. Mihályi 5 fl.; Ed. Heinrich 5 fl.;
adv. Miskey 5 fl.; Col. Ghyczy 5 fl.; N. Ivaşcovici 5 fl.; T. Mutovszky 5 fl.;
I. Vornica 5 fl.; Andrei Medanu 5 fl.; Alex. Roman 5 fl., Lazar Baldy 5 fl.; I.
Moldovan 5 fl.; I. Tulbasiu 5 fl.; Iosif Manu 5 fl.; Prof. Kürz 5 fl.; Popovici
Desseanu 5 fl.; Svet. Miletici 5 fl.; Necovits 4 fl.; N. Manojlovits 4 fl.; Dem.
Ioanescu 3 fl.; Forian Varga 3 fl.; Al. Pop de Băseşti 3 fl.; Dr. Ioan Popu 3 fl.;
N. Ciplea 3 fl. Suma totatlă: 530 fl.

[Concordia, 1867, Nr.74, p. 296.]

Socoată publică despre balul tinerimei române din Pesta

dat în 17 februarie 1868

Numele marinimoşilor contribuitori din Pesta: (afară de biletele cumpărate

cu preţul ordinariu) DD. George Mocioni 70 fl.; George Ioanovici secret.
de stat 25 fl., Andrei Mocioni 20 fl.; Antoniu Mocioni 20 fl.; Alexandru
Mocioni 20 fl.; Dr. Nedelcu 20 fl.; Teodor Papp proprietar în Kekes 20 fl.;
Alexandru Roman 15 fl.; Alexandru Nedelcu 10 fl.; Emanuil Gozsdu 10 fl.;
Petru Mihali 10 fl.; Vincenţiu Babeş 10 fl.; Ioan Alduleanu 10 fl.; eugeniu
Mocioni 10 fl.; Atanasiu Cimponeriu 10 fl.; Nicolau Ioanovici 10 fl.; Teodor
Şerb 10 fl.; Wimmwr 10 fl.; Georgiu Grabovsky 10 fl.; dr. Gall 10 fl.; Alosiu
Vlad 5 fl.; Ştefan Mano 5 fl.; Ioan Mihali 5 fl.; Simeon Mangiuca 5 fl.; Anas-
tasiu Lica 5 fl.; N. Lica 5 fl.; Demetriu Dona 5 fl.; Alexandru Kocsi 4 fl. 50
cr.; Sigismund Victor Pop 5 fl.; capit. Vornica 5 fl.

[Concordia, 1868, Nr.18, p.450.]

528
 5
Socoată publică despre banii incurşi şi spesiţi la balul
Tinerimei Române din Pesta
Înainte de bal au incurs de la marinimoşii dni contribuitori din Pesta
404 fl. v.a. şi anume: De la il. Familia de Mocioni 170 florini, esc. Sa D. L.
V. De papu 25 fl, de la Domnii Nedelcu prof. 25 fl, S. Popovici septemvir 10
fl, E. Gozsdu 10 fl, T. Şerb septemvir 10 fl, I. Aldulean cons. Minist. 1o fl,
Al. Nedelcu 10 fl, N. Ioanovici 10 fl, G. Angyal sept. 5 fl, I. Miculescu preot
gr.or. 3 fl, F. Varga advocat 5 fl, V. Babeş 10 fl, E. Murgu 3 fl, G. Grabovsky
neguţ. 10 fl, I. Dobreanu 10 fl, Dr. Gal 5 fl, Cav. de Puşcariu 5 fl, Vidacs 5
fl, Ant. Schoja 5 fl, Conte S. Vas 5 fl, Dr. Kovács 5 fl, doamna E. Losy 5 fl, F.
Dorianu 5 fl, doamna Lica 5 fl, A. Hevessy 2 fl, Muraty 5 fl, J. Takácsy cons.
de secţiune 4 fl, J. Hoszu cons. 5 fl, Ar. Demetrovici 2 fl, D. Merce doc. 2 fl,
G. Talios 1 fl. v.a. Suma 404 fl. În seara balului au incurs 114 fl, şi anume
de la domnii: G. Ioanovici secr. De stat 25 fl, Nicoară 5 fl, Dr. Franca 5 fl,
Vornica căpitan 4 fl, J. Béres 2 fl, Dr. A.Popovici 3 fl, Maldarescu 3 fl, Fa-
milia Milutinovici 5 fl, Ioanovici din Orşova 3 fl, Ioanovici 3 fl, Al Popescu
10 fl, Musteţiu 2 fl, Curuţiu 2 fl, Lanczkz 2 fl, Alexandru Roman 10 fl, D.
Donna 5 fl, Dolinay 2 fl, E. Haag 2 fl, Svekits 5 fl, S. Mihály 2 fl şi de la 12
jurişti pentru 12 bilete 12 fl. v.a.

[Federaţiunea, 1869, nr.38, p.153]

6
Nedelkó Sándor virányosi telekügye
[455.] 424. Nedelkó Sándor virányosi telekügye [199.] [Előterjesztés] Tár-
gyaltatott a f. évi 31.816. számú tanácsi határozattal beterjesztett felfolya-
modása Nedelkó Sándor háztulajdonosnak a f. évi 181. sz. tanácsi határozat
megváltoztatása iránt.

[Határozat] Tekintettel arra, hogy Nedelkó Sándor virányosi telke mellett elvo-
nuló út szélesbítése iránti terv bemutatására a mérnöki hivatal a tanácsnak
1873-i, 181. sz. alatt kelt határozatával utasíttatott, ennélfogva a közgyűlés
mindeddig, míg a szabályozás kérdése véglegesen eldöntve nem leend, jelen
felfolyamodvány, s illetve a kért telek át- vagy át nem engedése tárgyában
érdemleges határozat hozatalát függőben tartja. Egyúttal pedig utasítja a
mérnöki hivatalt, hogy a szóban forgó útnak a Zugliget felé való folytatása
iránt is a helyszíni vizsgálatot megtartván, ez érdemben szintén javaslatot
mutasson be. Miről a tanács további intézkedés végett hátiraton értesíttetik.

[Budapest főváros közgyűlési jegyzőkönyvei 1873-1949]

529
 7
Necrolog
Alexandru Nedelcu, industriaş şi proprietar român în Budapesta, a răposat
în 5 mai, în etate de 67 ani. Dînsul împreună cu soţia sa Ana, prin un tes-
tament făcut în anul 1883, lasă toată averea lor constatoare din bani gata
şi realizaţi în valoare de aproape 70.000 fl.v.a. Românilor din Lugoj /locul
naşterii răposatului/ cu menirea că din interese să se deie premii respective
zestre de 500-100 fl.v.a. încuraţilor români gr.or. industraşi, comercianţi,
şi agricultori, sîrguitori şi nepătaţi din Lugoj şi în caz de prisosinţă şi din
prejurimi. – Afară de aceasta a menit anumite procente din venitul funda-
ţiunei pentru văduve, săraci, studenţi, precum şi pentru cei loviţi de vreo
nenorocire prin arderea casei, pierderea trăgătorilor etc. – Fundaţiunea va
purta numele „Fundaţiunea lui Alexandru Nedelcu şi a soţiei sale Ana” şi
se va administra de comitetul parohial din Lugoj, care va şi distribui pre-
miile, întregit cu preoţimea, învăţătorii şi epitropii parohiali din Lugoj.- Pe
cît de nou, pe atît de nobilă şi măreaţă este aceasta faptă. Adînc gravate în
inimile lor vor purta lugojenii şi românii peste tot numele nemuritoare ale
fundatorilor.

[Amicul Familiei 1886, nr. 11.]

8
Alesandru Nedelcu a testat toată averea sa însemnată comunităţii
bisericesci gr. or. române din Lugoş
Alesandru Nedelcu, carele încă în vieţa fiind a testat toată averea sa însemna-
tă comunităţii bisericesci gr. or. române din Lugoş spre scopuri culturale şi
filantropice, a răposat în Domnul la 5 Maiu a. e. cal. nou înBudapesta.

Remăşiţele pământesci ale. regretatului răposat să vor transporta la Lugoş

spre a se înmormânta în cripta lui familiară din cemiteriul gr. or. din Lugoş.

[Foaia diecezana, 1886, nr. 17.]

9
Fostul sediu Flamura, ruina măreaţă de lângă Primăria Lugoj
O venerabilă clădire cu etaj din Lugoj a ajuns o ruină şi un focar de infecţie.
Aceasta se află la o aruncătură de băţ de Primărie.
Fosta clădire „Flamura”, aşa cum o ştiu lugojenii, are o istorie glorioa-

530
să. Ea a adăpostit Institutul de Fete „Adormirea Maicii Domnului”, jandar-
meria interbelică, apoi, în perioada comunistă, Uniunea Cooperativelor de
Consum „Flamura”, care răspundea de magazinele de consum din satele şi
comunele din jurul Lugojului (Tapia, Jabăr etc).
Clădirea este astăzi aproape o ruină. Are pereţi groşi, iar ornamentele
în formă de evantai de deasupra ferestrelor şi elementele de susţinere a aco-
perişului evocă eleganţa de altădată. La etaj, geamurile sunt sparte, o parte
din faţadă e căzută, iar câinii de pripas hălăduiesc prin curte.
Întrebat în legătură cu situaţia acestei clădiri, primarul Francisc Boldea
spune că nu a avut nicio solicitare de la Protopopiat pentru un ajutor la
reabilitarea faţadei, dar nici nu poate interveni, pentru că în clădire se des-
făşoară activităţi comerciale.
Pentru aceste activităţi, precum şi pentru clădire, se plăteşte impozit la
Primăria municipiului Lugoj.
Protopopul Lugojului spune că instituţia pe care o conduce vrea să rea-
biliteze imobilul situat ultracentral, dar este împiedicat de procese.
Acesta spune că actele de proprietate se află în arhivele parohiale. Ele
sunt semnate de un mare binefăcător al Lugojului, Alexandru Nedelcu. Îm-
preună cu soţia sa Ana (născută Hauptmann), el a lăsat moştenire bisericii
numeroase imobile.
În replică, reprezentanţii brutăriei spun că acea clădire nu a aparţine
Protopopiatului şi că au câştigat procesele.
De exemplu, în anul 1883, Nedelcu donează Bisericii Ortodoxe Române
din Lugoj o sumă de peste 100.000 de coroane – valută austriacă, bani pro-
veniţi din afaceri imobiliare, acţiuni şi bani în numerar.
Destinaţiile erau stabilite clar: jumătate din bani erau destinaţi ajutoră-
rii tinerilor români ortodocşi care doreau să întemeieze afaceri în comerţ,
industrie, meserii sau agricultură.
Fiecare primea între 500 şi 1000 de florini. Alt procent, de 15%, era
destinat „săracilor de naţionalitate română, care au sărăcit fără voia lor”, iar
încă 5% se împărţeau la toţi săracii Lugojului, fără deosebire de naţie sau
religie, care primeau pomană de Ziua Morţilor.
Tot din aceşti bani s-a finanţat şi Fundaţia Orfanală „Alexandru şi Ana
Nedelcu” (pe care o putem numi un fel de „Melinda şi Bill Gates” a vremii,
păstrând proporţiile), cu capitalizare de fond neatacabil pe 100 de ani. Fun-
daţia a lucrat din 1886 până la Marea Unire din 1918.
Cu suma de 20.000 florini, parohia ortodoxă ridică clădirea Concordia,
care a adăpostit celebra „masă a poganilor” prezidată de Coriolan Bredi-
ceanu.
Alţi aproape 2.500 de florini au fost destinaţi ridicării bisericuţei din
Cimitirul Ortodox de pe Drumul Făgetului.

[http://redesteptarea.ro/fostul-sediu-flamura-ruina-mareata-de-langa-pri-
maria-lugoj/]

531
 NOTE
  1. Maria Berényi, Aspecte naţional-culturale din istoricul românilor din Ungaria (1785–
1918), Budapesta, 1990, p. 6–13.
  2. Maria Berényi, Rolul fundaţiilor în cultura română din Ungaria în secolul al XIX-lea, In:
„Simpozion. Comunicările celui de al III-lea Simpozion al cercetătorilor români
din Ungaria”, Giula, 1994, p. 57–74.
 3. Familia (Pesta) 1866, nr. 35, p. 434.
 4. Idem.
 5. Transilvania, 1869, nr. 4, p. 48.
  6. Victor Lăzărescu, Vasile Muntean, Ctitorul lugojan Alexandru Nedelcu (1819–1886),
În: „Telegraful Român”, 1984, nr. 4–5, p. 3.
 7. Drapelul, 1901, nr. 45, p. 2.

532
 GHEORGHE IOANOVICI (1821–1909)

În istoria românilor din Transilvania şi Ungaria, macedoromânii au adus în-

semnate contribuţii în diferite domenii de activitate, fie individual, ca per-
sonalităţi marcante, fie colectivităţi – companii comerciale, asociaţii cultu-
rale sau de altă natură. Din mediul macedoromânilor bănăţeni se ridică o
seamă de personalităţi, ca Alexandru Mocioni, Constantin Gh. Roja, Ghe-
orghe Ioanovici, Cristofor Nako ş.a.

Între colaboratorii marelui mitropolit Andrei Şaguna la toate acţiunile de

dezrobire bisericească intreprinse de mitropolit, un loc de frunte ocupă bă-
năţeanul Gheorghe Ioanovici, fiu al lui Pavel Kaliva şi al Anei Ianovici (Dechira),
născut în Timişoara la 24 noiembrie 1821.

Macedoromân de origine şi negustor de meserie, tatăl său se stabileşte aici

la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, schimbîndu-şi numele – conform obiceiu-
lui – în Ioanovici, după numele tatălui său, Ioan Kaliva. Devine un negustor
renumit în Timişoara, pe la începutul secolului al XIX-lea familia cumpără
moşiile nobiliare din Duleu şi Valea Mare (azi jud. Caraş-Severin) folosind
astfel titlul „de Duleu şi Valea Mare”. Pavel Ioanovici a fost căsătorit de două
ori. Prima sa soţie a fost Maria Sandrovici, de la care a avut trei fiice: Ecate-
rina, care a fost căsătorită cu Ioan Iancio, Elisabeta (d.1839), căsătorită cu
Ştefan Gheorghevici de Apadia cu care au impreună pe Elenana, Eulalia şi
Alexandru; si cea de-a treia fiică a fost Francisca. După decesul primei soţii,
Pavel Ioanovici se căsătoreşte cu Ana Ianovici (Dechira), care provenea tot
dintr-o familie timişoreană înstărită, şi are de la ea trei copii: două fete şi
un băiat. Persida Iosefa (n. 1816), Gheorghe (n. 24 sept. 1821), şi Ana Roza
nascuta în 1824. Ana Roza fost căsătorită cu Pavel Dadányi (27 iun. 1814–
10 iul 1882 Timişoara), căpitan de husari în armata austro-ungară. Intrînd
în aceasta familie, Ana Roza devine cumnată cu Sava Vucovici , care a fost
ministrul justiţiei în guvernul de la 1848–1849, iar familia sa avea in pro-
prietate domeniul Beregsau (Sava Vucovici 1811 – 17 nov. 1872 Londra, era
căsătorit cu Elisabeta Dadányi – decedată la 1892).

Pavel Kaliva-Ioanovici, tatăl lui Gheorghe Ioanovici, a fost comerciant în-

stărit în Timişoara, şi a ocupat funcţia de consilier la Curtea de Apel a co-
mitatului Caraş. La data de 15 mai 1800 cumpără domeniul Duleu şi Valea
Mare, anul următor, în 25 septembrie 1801 fiind înnobilat de către împăra-
tul Francisc I al Austriei.1

Gheorghe Ioanovici deţine un rol important în viaţa politică şi culturală

a Banatului. Tînărul Gheorghe îşi face studiile liceale în oraşul natal, ur-

533
mînd filozofia şi dreptul la Seghedin, Pojon şi Pesta. Terminîndu-şi studi-
ile juridice în 1842, la 21 de ani ajunge avocat. A intrat în viaţa publică şi
încă foarte tînăr şi-a cîştigat atîta popularitate, încît a fost ales deputat la
Timişoara în dieta din 1847–48 din Pojon (Bratislava). În anii revoluţiei de
la 1848–49, devine vicecomite – subprefect – al judeţului Caraş, devenind
fruntaş al românilor bănăţeni. El, ca atîţia bănăţeni, în frunte cu Eftimie
Murgu, a fost aderentul ungurilor contra Austriei în revoluţia din 1848. Din
împăcarea românilor cu ungurii îşi făcuse încă de atunci ideal, pe care l-a
urmărit toată viaţa.2
După dezastrul de la Şiria şi el s-a refugiat în Turcia, de unde s-a reîntors
după un an de pribegie. În anul 1850 fiind amestecat în cunoscutul proces
de la Arad, a fost condamnat la 12 ani temniţă. Între 1854–1857 a fost în-
temniţat la Pesta, Viena şi Olmütz pînă ce amnestia generală din 1857 i-a
redat libertatea.3

Gheorghe Ioanovici s-a căsătorit cu fiica macedoromânului Ştefan Mano

din Pesta, fiind prin această căsătorie cumnat cu senatorul imperial Nicolae
Dumba din Viena, macedoromân şi acesta.4 (Dumba a fost mare industriaş
şi politician în Viena. A fost un mecenat al vieţii artistice din capitala impe-
riului şi cel mai generos sprijinitor al multor întreprinderi culturale şi socia-
le româneşti de aici.) În anul 1877 Nicolae Dumba îsi construieste în orasul
Liezen o vilă, proiectată de arhitectul Heinrich von Ferstel. Pictorul Rudolf
von Alt, care a fost oaspetele familiei între 1879 şi 1880 imortalizează în-
tr-un tablou interiorul acestei vile care a fost demolată în anul 1960. După
moartea lui Nicolae Dumba, în 1900, soţia lui Maria se retrage în acest oraş
austriac. În aceasta casă îsi petrece Sofia Ioanovici ultimul an al vieţii, alături
de sora sa. În anul 1901 Sofia Ioanovici moare, fiind înmormîntată în acest
oraş din centrul Austriei.

Prin anii 1860 Ioanovici a activat pe teren ziaristic. Articolele sale prin care
cerea restabilirea constituţiei din 1848 au apărut în ziarele „Magyarország”
şi „Ország”. După instalarea regimului constituţional, cu prilejul deschiderii
celui dintîi parlament maghiar, circumscripţia Lugojului, unde Ioanovici era
mare proprietar, l-a ales deputat. În anul 1865 se numara printre cei 24 de
romani care au cistigat cite un mandat in urma alegerilor din acel an. Alaturi
de Vincentiu Babes, Aurel Maniu, Ioan Faur, Emanuil Gojdu, Alexandru, An-
drei, Anton si George Mocioni, Sigismund Popoviciu, Aloiziu Vlad de Saliste,
participa la 14 dec. 1865 la deschiderea solemna a Dietei, în prezenta imp.
Franz Iosef. In sedinta din 21 dec 1865, Gh. Ioanovici a fost ales notar al Par-
lamentului. Castiga lejer urmatoarele alegeri, ocupind pentru inca 4 manda-
te, functia de deputat. Între 1865 şi 1881 este deputat al circumscripţiei Bocşa
în parlamentul de la Pesta. Pînă la 1867 a funcţionat ca notar al parlamen-
tului, apoi a fost membru al „comisiei de împăcare” (kiegyezés) din 1867.5

534
Ministrul de culte, baronul Eötvös József l-a numit secretar de stat şi această
slujbă a îndeplinit-o de la 1866 pînă în 1871. Originea macedoromână, cul-
tura vastă, precum şi popularitatea dobîndită încă de tînăr, l-au determinat
pe Şaguna să-şi facă din Ioanovici un colaborator de nădejde. Se pare de
altfel că însuşi Şaguna este cel care-l recomandă pe Ioanovici prietenului
său, ministrul cultelor Eötvös, să-l însărcineze şi cu conducerea secţiunilor
ortodoxe româno-sîrbe din Imperiul Austro-Ungar. (Prietenia cu Eötvös da-
tează încă din copilărie, Şaguna se naşte la Miskolc, comitatul Borsod, unde
tocmai îşi avea moşia bunicul lui Eötvös. Apoi aceasta se întăreşte în timpul
celor trei ani cît studiază împreună dreptul la universitatea din Pesta, prie-
tenie ce-l va ajuta mult pe Şaguna mai tîrziu în realizarea planurilor sale.)6
Sarcina în minister a lui Ioanovici a fost rezolvarea problemelor privind
Biserica româno-sîrbă. Împreună cu Ioan Cav. de Puşcariu, referentul său, gă-
seşte prilejul să aducă însemnate servicii Bisericii Ortodoxe din Ardeal în
vremurile cele mai grele ale luptei acesteia pentru autonomie şi organizare.
Cît timp era secretar de stat el a luat parte ca deputat la congresul constituant
al Bisericii Ortodoxe Române, şi conlucră la compunerea Statutului Organic al
acestei biserici din 1868, şi apoi în minister exoperă sancţiunea lui în 1869.
Împrejurările favorabile cauzei româneşti, inaugurate din 1860, au des-
chis o nouă fază în demersurile pentru înfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe
Române. În 1864 împăratul Francisc aprobase înfiinţarea Mitropoliei din
Transilvania. La 25 ianuarie 1865, o mare deputăţie română în frunte cu
Andrei Şaguna a prezentat la Viena împăratului şi miniştrilor mulţumirile
credincioşilor români ortodocşi pentru restaurarea mitropoliei. Împăratul
a încredinţat separaţia fondurilor şi a bunurilor ortodoxe, încă din 24 de-
cembrie 1864, unui congres româno-sîrb, căruia i s-au precizat normele şi
procedura de activitate, urmînd să lucreze în două secţiuni, sîrbă şi română.
Odată cu dualismul, noua stare a Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal
trebuia recunoscută de guvernul maghiar. Ministrul Eötvös József a alcătu-
it în acest scop un proiect de lege, la care a lucrat foarte mult şi secretarul de
stat Gh. Ioanovici. La 24 aprilie 1868 dieta a dezbătut proiectul de lege des-
pre „Reglementarea referinţilor bisericii orientale din Ungaria” susţinut de
deputaţii români în parlament, între ei Vincenţiu Babeş, Gheorghe Ioanovici,
Ioan Puşcariu, Alexandru Mocioni, Aurel Maniu, Sigismund Borlea, Aloisiu Vlad,
Sigismund Pop, de Andrei Şaguna în casa magnaţilor. Prin legea din 24 iunie
1868, intitulată „În cauza celor de confesiune greco-orientală” s-a cunoscut
egalele drepturi cu a sîrbilor şi se extindeau prevederile legii din 1792 şi
asupra mitropoliei române. Se cunoştea autonomia acesteia, acordîndu-se
congresului bisericesc dreptul de a-i reglementa cauzele bisericeşti şi şcolare
în limitele legii. Legea acorda credincioşilor dreptul de a-şi alege adunări
bisericeşti, stabilea componenţa congresului din arhierei, 30 deputaţi ai cle-
rului, 60 ai mirenilor. Congresele aveau competenţa să decidă organizarea
adunărilor bisericeşti, diferite probleme.7

535
 Pe baza acestei legi s-a făcut convocarea primului congres naţional-bise-
ricesc al Mitropoliei Ortodoxe Române ardelene reînviate. Acest prim con-
gres şi-a deschis lucrările în 16/28 septembrie 1868 la Sibiu, sub preşedinţia
lui Şaguna, care avea să întocmească un regulament după care să se conducă
Biserica Ortodoxă Română din Transilvania (Statutul Organic). Reprezen-
tantul de faţă al guvernului a fost Gheorghe Ioanovici, dar el a participat şi
în calitate de deputat congresual mirean din cercul Oraviţei, dieceza Caran-
sebeşului. Congresul a ţinut 12 şedinţe. Înainte de prima şedinţă, Gheorghe
Ioanovici ia cuvîntul şi arătînd însemnătatea congresului propune alegerea
unei deputăţii pentru primirea mitropolitului. Mitropolitul prezintă con-
gresului proiectul de Statut Organic – dat şi sinodului din 1864 spunînd că
el „primeşte bucuros modificaţiunile ce se vor afla necesare, nefiind pre-
ocupat de nici o idee de predilecţiune pentru operatul său si-l predă acest
operat ca un aluat pregătit din care stă în voia şi chemarea congresului de a
compune pîinea ce să fie hrană pentru toţi.”8
Astfel în şedinţa a treia a congresului se alege o comisie de 27 de mem-
bri (cîte 9 din fiecare eparhie: 3 clerici şi 6 mireni) căreia i se trasează sarci-
na de a lucra la definitivarea Statului Organic, preşedinte al comisiei fiind
ales Gheorghe Ioanovici. Împărţindu-se aceasta în trei subcomisii şi repar-
tizîndu-şi materialul de lucru, se retrag fiecare în localităţile lor ca să-şi
înceapă lucrările. Gheorghe Ioanovici face parte din subcomisiunea I.9 E
foarte posibil ca acum să se fi retras şi el la castelul său din Duleu unde
a lucrat la definitivarea Statutului. Tradiţia păstrează informaţia că însuşi
Şaguna ar fi venit aici şi ar fi lucrat împreună cu Ioanovici şi cu preotul Ne-
stor Damşa. Din lipsă de documente scrise, localizarea redactării Statutului
Organic este mai dificilă, însă rezultatul lucrărilor comisiei de 27 poate fi
văzut din simpla consultare a proiectului original al lui Şaguna şi textul
elaborat de comisia amintită, care începînd din şedinţa a VIII-a congresului
se citeşte punct cu punct. Modificările sînt de aşa natură încît la un moment
dat Şaguna, profund amărît, refuză chiar să primească hotărîrile comisiei în
privinţa consistoriului. (Şaguna plănuise un „sinedrion al presbiterilor” ca
organ consultativ al episcopului, constituit liber numai de episcop. Comisia
de 27 modifică spunînd că acesta trebuie să fie un organ juridic al eparhiei
şi al episcopului, ales de sinodul eparhial, în el fiind nu numai clerici ci şi
mireni (3 clerici şi 5 mireni). Producîndu-se însă mare nemulţumire încît
Şaguna ameninţa destrămarea congresului, îşi cere iertare în următoarea
şedinţă şi acceptă propunerile.10
Forma Statutului Organic aprobat de congres, fundamental diferită de
cea a proiectului original, era, după părerea lui Ioan Lupaş, „un compromis
între vechiul sistem ierarhic şi între cel modern constituţional”.11
Lucrările congresului se încheie cu o cuvîntare ţinută tot de Gheorghe
Ioanovici, care arată indirect că de fapt dobîndirea autonomiei bisericeşti
este un pas înainte spre dobîndirea libertăţii naţionale şi culturale: „(…) Eu

536
Parlamentarul Gheorghe Ioanovici Blazonul familiei Ioanovici de Duleu

Socrii lui Gheorghe Ioanovici, Ştefan Manno şi Ecaterina, născută Capra

537
cu această ocazie nu pot să nu-mi exprim bucuria asupra acelui moment
epocal în istoria Bisericii noastre, că noi românii greco-orientali, adunîn-
du-ne din toate părţile Ungariei şi Transilvaniei ne-am văzut cu frăţietate
uniţi pe terenul autonomiei bisericeşti… şi pe acest teren am zidit templul
libertăţii confesionale şi naţionale (…)”.12 Se adresează apoi lui Şaguna că-
ruia mulţumindu-i osteneala îi încredinţează şi pe mai departe ajutorul său.
Congresul a aprobat textul revizuit al lui Şaguna, care va deveni cunos-
cut ca Statutul Organic, la 19 octombrie 1868 şi l-a înaintat împăratului spre
sancţionare. Un comitet al Ministerului Cultelor ungar, sub preşedinţia lui
Eötvös József, l-a examinat şi aprobat cu schimbări minore. Cea mai impor-
tantă dintre acestea specifica dreptul împăratului la „inspecţie supremă”
asupra chestiunilor bisericeşti şi stipula că paragrafele privind conducerea
şcolilor şi folosirea limbii române ca limbă oficială a Bisericii vor trebui să
se conformeze legislaţiei ocupîndu-se în mod specific de aceste chestiuni.
În comitet s-a pus problema dacă aceste schimbări şi altele nu necesită su-
punerea din nou a întregului document unui congres naţional bisericesc
special pentru aprobare înaintea sancţionării lui de către împărat. Cei doi
membri români ai comitetutului – Ioan Cavaler de Puşcariu şi Gheorghe
Ioanovici, amîndoi consilieri apropiaţi ai lui Şaguna – au pledat împotriva
altor amînări. Ca şi Şaguna, ei erau îngrijoraţi de ostilitatea arătată de mulţi
politicieni maghiari în parlament faţă de naţionalităţile nemaghiare şi do-
reau să evite „complicaţiile”. Ei au acceptat modificările propuse de minister
doar cu condiţia aprobării lor de către următorul congres bisericesc regulat.
La 28 mai 1869 Statutul Organic a primit sancţionarea împăratului.13
Importanţa Statutului Organic şi meritul celor care au contribuit intens
la alcătuirea lui constau în faptul că o bună parte din principiile lui au stat
la baza noului Statut al Bisericii Ortodoxe Române din anul 1948. Pe baza
lui a început din 1870 organizarea parohiilor şi protoprezbiteratelor, s-au
făcut alegeri pentru sinoadele episcopale, s-au desfăşurat lucrările sinoa-
delor, s-au ales membrii consistoriilor şi s-a desfăşurat congresul din 1870.
Potrivit principiului autonomiei, pe baza acestui Statut Organic, biserica or-
todoxă are dreptul de a reglementa, administra şi conduce afacerile sale bi-
sericeşti, şcolare, fundaţionale la toate nivelurile sale constitutive.14
Pertenie Cosma scriind, în „Enciclopedia” lui Diaconovich istoricul Sta-
tutului Organic, ne da amănunte interesante.” Se susţine încă şi astăzi că
Statutul Organic ar fi opera lui Şaguna şi expresiunea vederilor lui. Această
părere este însă neîntemeiată. Ce e drept, recîştigarea mitropoliei şi auto-
nomia bisericii gr.or.rom. din statul Ungar în prima linie este meritul lui
Şaguna, care cu agerimea minţii sale şi cu autoritatea sa impunătoare în sus
şi în jos, a ştiut exploata situaţiunea favorabilă, de a contiuna lupta pentru
emanciparea de ierarhia sîrbească, iniţiată la începutul secolului trecut de
exilatul Moise Nicoară [subl. n.] Statutul organic însă, nici în forma, nici în
părţile lui cele mai esenţiale, nu este operatul lui Şaguna, ci este al congre-

538
sului din 1868, care numera între membrii săi pe cei mai distinşi bărbaţi
ai bisericii, între cari: I. Alduleanu, V. Babeş, Alex. Mocsonyi, Ioan cav. de
Puşcariu şi secretarul de stat George Ioanovici.”15
După moartea lui Eötvös (1871) românii din Ministerul Cultelor din
Budapesta au fost suspectaţi pentru activitatea lor naţională, au fost înlă-
turaţi de Trefort, ministrul următor. Aceşti români erau trei la număr, Gh.
Ioanovici secretar de stat, Ioan Cav. de Puşcariu şi Vasile Roşescu referenţi.

Ioanovici ca învăţat şi scriitor şi-a cîştigat merite pe terenul filologiei ma-

ghiare, merite cari i-au deschis drumul spre Academia Maghiară, unde în
1867 a fost membru corespondent, iar în 1883 a fost ales membru ordinar.
A fost membru şi preşedintele comisiei filologice al Academiei în perioa-
da 1882–1895, precum şi membru al comisiei exmise pentru prelucrarea
dicţionarului technic-juridic. A participat la lupta pentru reînoirea limbii
maghiare. Studiile şi articolele sale filologice au apărut în „Pesti Napló”,
„Nyelvtudományi Közlöny”, „Magyar Nyelvőr”. Dintre lucrările sale cele mai
importante sînt: Adalékok a magyar szóalkotás kérdéséhez (Pest, 1870); Az ik-es
igékről (Bp., 1877); Értsük meg egymást az orthologia és neologia ügyében (Bp.,
1882); Szórendi tanulmányok (Bp., 1887).16
Unul dintre biografii săi, Dimitrie Braharu, scrie astfel: „Pentru Un-
garia, la acărei cultură se adăpase, el a fost filologul reputat, pentru cari
merite a fost ales membru al Academiei maghiare, şi preşedintele secţiunii
filologice (1882–1895).
(…) Ioanovici a fost un savant cercetător al filologiei maghiare, pe te-
renul căreia a ajuns la onoruri de mulţi Unguri invidiate. Pe semne că o
soartă vitregă a făcut ca nestăpînita pasiune ştiinţifică a acestui om să se
îndrepte spre singura cultură care i-a fost dat să o cunoască, răpindu-ni-l
ştiinţei româneşti. Poate că la educaţia în acest sens să fi contribuit esenţial
şi acea nemeşie ungurească pe care bogatul negustor timişorean, tatăl său,
a cîştigat-o la 1801.”17

Gheorghe Ioanovici, pe timpul emigrării sale din 1849 intră în legăturile

francmasonice. El a condus francmasoneria din Budapesta de la 1897 pînă
la moartea sa survenită în 1909. În francmasoneria de la Budapesta a intrat
în 1867. Francmasonii sînt însă de mai multe rituri, din cari două sînt mai
însemnate: ritul scoţian şi cel ioanit. El a intrat în francmasoneria de rit
scoţian, avînd ca mare maestru pe Türr István. La 1871, Ioanovici întemeiază
loja germană „Humbold” tot de rit scoţian, el fiind marele maestru acestei
loji. În ultimii ani ai vieţii el ajunsese conducătorul francmasoneriei din
Ungaria, fiind marele maestru al lojii simbolice din Budapesta.

În 1871 a fost membru fondator al Societăţii „Kisfaludy”. A fost preşedin-
tele Universităţii libere, întemeiate la 1894.18

539
 Gheorghe Ioanovici a fost prieten bun şi cu Emanuil Gojdu. Acesta l-a
numit executorul testamentului său alături de George Grabovsky şi Mihail
Széher.
Ioanovici, asemenea mai multor mecenaţi, a ajutorat studenţii români,
a dat sume considerabile Societăţii „Petru Maior” din Budapesta, precum par-
ticipa şi subvenţiona multe manifestări româneşti din capitală.
Primind contururi mai puternice naţionalismul maghiar, Ioanovici a
activat tot mai puţin pe teren politic. După moartea lui Deák Ferenc – cu care
era în legături de prietenie – întîmplată în 1876, Ioanovici se depărtează şi
mai mult de viaţa politică, iar din 1881 duce o viaţă mai retrasă la moşia sa
din Duleu ori la Budapesta.

El se dedică ajutorării satelor, bisericilor şi şcolilor de pe domeniul Duleu şi

Valea Mare care-i rămăseseră moştenire. Acţiunile umanitare i-au imorta-
lizat personalitatea atît în protocoalele sinoadelor şi comitetelor parohiale,
cît şi în conştiinţa locuitorilor care-l prezintă ca pe un vrednic român, bun
la suflet, apropiat şi ajutător al celor nevoiaşi, fapt pentru care şi-a primit
din partea lor titlul de „tata mare” iar soţia sa Sofia, atributul de „maica”.
În protocolul şedinţei extraordinare a comitetului parohial Duleu din 16
septembrie 1890, al cărui preşedinte era el însuşi, se preciza: „Pentru multe
binefaceri ce au arătat Il(ustritatea) Sa preşedintele Dl. Georgiu Ioanoviciu
către biserică, şcoală şi întreaga comună bisericească, comitetul, în numele
comunei bisericeşti, exprimă cea mai profundă mulţumire şi recunoştinţă
şi roagă pe Atotputernicul să-l trăiască întru mulţi şi fericiţi ani”.19
Dintre faptele sale de binefacere amintim: contribuţia sa de cult cît a trei
familii din sat, înfiinţarea fondului şcolar şi bisericesc, sprijinirea bunului
mers al şcolii şi dăruirea pe seama învăţătorilor a cîte 80 de coroane anual,
donarea a 2000 coroane şi lemnul necesar pentru construirea unei noi bi-
serici în Duleu (1908), inclusiv carele cu boi pentru aducerea lemnului din
pădure. Încetarea sa din viaţă, aduce multă tristeţe în sufletul locuitorilor
satelor care mai beneficiază de un ajutor lăsat prin testament.20

În anul 1906, Gheorghe Ioanovici, bătrîn fiind, a venit la Duleu, s-a dus
la biserică, după terminarea slujbei le-a spus oamenilor: „Ce aveţi de gînd,
că pică biserica pe voi?” Oamenii i-au răspuns: „sîntem săraci, nu avem cu
ce ne face biserica.” El le-a spus că le va da 2.000 de coroane şi lemnul
din pădurea sa, şi carele să aducă materialele, iar oamenii numai braţele de
muncă să le pună. Imediat s-a început construirea bisericii care s-a terminat
în 1908 sub preotul Nestor Damşa. Atunci, în 1906 a fost dărîmată biserica
veche de zid, care a fost construită în anul 1797. În aceasta biserică veche
s-a păstrat un masai pentru altar brodat cu fir de aur de mîna Sofiei Ioano-
vici, care l-a donat bisericii în 1886. Din cărţile provenite din biserica din
Duleu, la arhiva episcopiei Caransebeşului se afla un Penticostar (Râmnic,

540
 Sofia Ioanovici, născută Manno Pelagia Manno, cumnata lui Gheorghe
Ioanovici cu care au locuit împreună

Portretul lui Gheorghe Ioanovici la Eufrosenia Ioanovici, sora lui Gheorghe

Academia de ştiinţe Maghiare din Ioanovici
Budapesta

541
1743), Antologhion (Râmnic, 1745 şi 1785), Octoih ( Râmnic 1750), Adunarea
Cazaniilor (Viena, 1793), şi un Triod (Blaj, 1800). Prin testament, Gheorghe
Ioanovici a lăsat cîte 1.000 de coroane bisericii din Duleu, şi 1.000 de co-
roane bisericii din Valea Mare. Suma lăsată prin testament, după cum reiese
din protocolul parohial Duleu din 20 iunie 1910, se afla la Casa Diecezană
din Caransebeş, fiind necesară la plata datoriei către firma care a edificat
biserica. Pentru a nu se uita aceste lucruri, peste ani, preotul Petru Damşa,
însemnează în 21 noiembrie. 1914 pe un carnet intitulat ,,Tabloul despre
diferite evenimente ale parohiei, ale binefăcătorilor, şi ale preoţilor de cînd
se ştie”, pe care scrie: „Patronii bisericii şi ajutătorii au fost Ilustrul Domn
George Ioanovici cu sotia sa, Sofia … a contribuit cu 2.000 de coroane şi cu
lemnul necesar pentru zidirea bisericii. Nu numai biserica a beneficiat de
marinimia sa, ci şi şcoala. A înfiinţat un fond şcolar şi bisericesc pentru bu-
nul mers al şcolii. Pe lîngă salariul lor, învăţătorii din Duleu şi Valea Mare
primeau anual un ajutor în bani oferit de el (80 coroane). Drept recunoştin-
ţă, în şcoala confesională alături de tabloul mitropolitului Andrei Şaguna şi
al episcopului Nicolae Popea era pus la loc de cinste şi tabloul lui Gheorghe
Ioanovici.

La 10 ianuarie 1909, Gheorghe Ioanovici s-a stins din viaţă la Budapesta.

Magistratul capitalei a oferit un loc de onoare în cimitirul Kerepesi, unde a
fost înmormîntat asemenea multor români de aici. Despre înmormîntarea
sa a relatat presa română din capitala Ungariei. „Înmormîntarea s-a făcut cu
mare pompă şi pe lîngă asistenţa unui public numeros şi distins al capitalei
(…). Între publicul asistent am observat şi pe miniştrii Wekerle şi Apponyi.”
La catafalcul său aşezat în aula Academiei Maghiare, bibliotecarul Szily
Kálmán a rostit în data de 12 ianuarie următorul necrolog: „Înmormîntăm
astăzi pe cel mai batrîn membru al Academiei noastre, pe Gh. Ioanovici,
care cu adevarată veneraţie şi respect caracteristic vechilor noştri membri
a iubit Academia şi pe care în schimb, cu toţii, l-am cinstit şi l-am iubit.
A aparţinut secţiei filologice; ani îndelungaţi a fost preşedintele comisiei
filologice şi aproape o jumătate de secol a activat nu pe terenul filologiei
generale, ci pe cel strict luat al filologiei maghiare. Deşi cîntecul ce i s-a
cîntat la leagăn n-a fost maghiar şi n-a fost maghiar cuvîntul cel dintîi care
a prins viaţă pe buzele lui! Părinţii lui insă, cari mutîndu-se în patria noas-
tră au obţinut nobilitate maghiară, au vrut ca fiul lor să nu iubească numai
pămîntul maghiar ci şi pe maghiari insăşi. La vîrsta de 20 de ani era unul
dintre conducătorii tineretului opoziţionist din judeţul Timiş şi colaborator
la ziarul Pesti Hírlap; in parlamentul din 1847–48 e deputat al Timişoarei,
apoi ajunge şi el refugiat şi în urmă să sufere temniţă. A fost unul dintre pri-
mii care se lupta pe teren publicistic pentru restaurarea Constitutţei. Viaţa
lui îndelungată a stat în serviciul a două idei. Prima idee a fost solidarita-
tea dintre unguri şi celelalte naţiuni regnicolare. Pentru aceasta se lupta ca

542
 Pictorul Ferenczy Károly senior, fratele vitreg a lui Gheorghe Ioanovici

Biserica Ortodoxă Română din Duleu, construită cu ajutorul lui Gheorghe Ioanovici

543
publicist şi pentru ea activează mai tîrziu ca secretar de stat în Ministerul
de culte şi instrucţiune. A doua idee a fost corectitatea şi puritatea limbii
maghiare. În jurul acestei idei se centralizează activitatea lui filologică. A
luat parte însemnată la lupta dintre ortologie şi neologie: să cunoaştem şi să
cinstim legile limbii, dar acele cuvinte chiar dacă au origine nelegală, care
au servit la imbogăţirea şi înfrumuseţirea limbii noastre, nu trebuie să le
persecutăm. Acesta a fost punctul lui de vedere şi pentru aceasta cu bucurie
a participat la întemeierea Societăţii Filologice Maghiare, care susţine acelaş
principiu. Dar el a avut încredere şi nădejde şi în alte idei. Oricît de mult s-a
întunecat orizontul, el a nădăjduit necontenit că odată va veni timpul cînd
popoarele care locuiesc în aceasta patrie se vor înţelege între ele. Iubite al
nostru defunct! Din acest palat în care cu atîta bucurie ai venit totdeauna,
pleci pe ultimul tău drum. Ia cu tine cuvîntul de despărţire al Academiei
şi Societăţii Filologice Maghiare precum şi recunoştinţa acestora pentru lu-
crările tale şi pentru acel exemplu pe care cu viaţa ta, l-ai dat. Dumnezeu
cu tine!”.
(…) Dintre membrii coloniei române din capitală asemenea s-au pre-
zentat foarte mulţi. Catafalcul ridicat în incinta Academiei a fost împodobit
de numeroase cununi, între cari şi două româneşti şi anume din partea
Parohiei Greco-Orientale şi din partea Fundaţiunei „Gozsdu”. Prohodul a
fost săvîrşit de protopopul onorar Ghenadie Bogoievici, preotul militar Ioan
Papp şi preotul bisericei greceşti Georgiades Murnu. Răspunsurile funebra-
le le-a executat corul bisericiei gr.-ort. rom. din Budapesta.”21
În necrologul apărut în Telegraful Român se trage concluzia astfel, în ce
priveşte viaţa şi activitatea lui Ioanovici: „La actul înmormîntării a asistat
un public foarte ales: miniştri, membri ai Academiei maghiare, scriitori,
deputaţi, etc.
I-a fost deci şi înmormîntarea aşa cum i-a fost viaţa întreagă: legea i-a
fost numai românească.” 22

Foarte mulţi l-au considerat renegat pentru faptul, că a fost membru al Aca-
demiei maghiare şi preşedinte al Comisiei filologice a acestei Academii – în
calitate în care scrie o serie de valoroase lucrări filologice de limbă maghia-
ră. Gheorghe Ioanovici pe parcursul vieţii sale s-a confruntat cu aceste ata-
curi. Sînt care îi vin şi în ajutor. „Inima lui e nestricat română – scria ziarul
Albina, nr. 23/1867 – plină de iubire şi bunăvoinţă către sîngele său… Dacă
el trece, şi poate trece cu toată buna cuviinţă, de român, aceasta avem să
mulţumim numai inimii lui, care nu s-a putut renega.”
Îi revine posterităţii, istoriografiei române şi maghiare de ai aprecia ac-
tivitatea sa politică, ecleziastică, ştiinţifică şi umanitară.

544
Gheorghe Ioanovici la bătrîneţe

Casa de pe strada Király nr. 57. din Budapesta, unde au locuit soţii Ioanovici

545
 ANEXE
1

Joannovics György

Volt m. kir. államtitkár, a m. tud. akadémia tiszteleti tagja, J. Pál és Dechira

Anna fia (J. atyja, macedon rumén származású volt, a múlt század végén
Macedoniából költözött Magyarországba s Temesvárott telepedett le, csalá-
di Kaliva nevét ekkor atyja K. János keresztneve révén Joannovicsra változ-
tatta s királyi adomány útján 1800-ban a Dulleo s Valyamara (Krassóm.)
jószágokat és az ezzel járó magyar nemességet szerezte). J. szül. 1821. nov.
24. Temesvárt, a gymnasiumot ugyanott, a bölcseletet és jogot Pesten és Po-
zsonyban végzete. 1842-ben ügyvédi vizsgát tett és kevéssel azután a nyil-
vános pályára lépett, az akkori ellenzék reform-eszméiért küzdvén Krassó
és Temes megyékben, valamint szülővárosában is, a melynek polgársága
az 1847–48. pozsonyi országgyűlésre követnek választotta meg. 1849-ben
mint Krassó megye másodalispánja a haza veszélyben forgó ügyének szen-
telte tehetségét. A szabadságharcz után Törökországba menekült, honnét
egy évi számkivetés után hazatért. Az 50-es években az ismeretes aradi po-
litikai perbe keveredett, 12 évi súlyos börtönre ítélték és 1854-től 1857-ig
a pesti, bécsi s olmüczi börtönökben sanyargott, mígnem az 1857. általá-
nos amnestia neki is visszaadta szabadságát. A 60-as években a sajtó te-
rén működött. A 48-as alkotmány helyreállítását sürgető czikksorozatban,
mely akkor figyelmet keltett, felhívta a horvát-szlavon testvéreket a Ma-
gyarországgal való újraegyesülésre. 1867-ben a Pesti Naplóban megjelent
czikksorozatban újra védelmezte a 48-as alkotmányt. A provisorium alatt
felhagyott a politikával és 1864-től kezdve a magyar nyelvészek sorában
munkálkodott. A m. tudom. akadémia 1867. jan. 30. levelező taggá (1883.
máj. 19. tiszteletivé) választotta. 1865-ben a bogsáni (Krassómegye) kerü-
let országgyűlési képviselője lett; 1867-ig a képviselőház jegyzője, azután
a kiegyezési (67-es) bizottság, a haderő megajánlása tárgyában kiküldött,
továbbá a koronaőrző-bizottság és a koronázás ügyében eljáró országos vá-
lasztmány tagja volt, mely Csengery Antal betegeskedése következtében a
jegyzői tisztet is reá ruházta. Eötvös József báró vallás- és közoktatásügyi
minisztétriumában Tanárky Gedeonnal együtt 1867-től államtitkári tisztet
vállalt, melyet 1873-ig viselt. Ez állásában oda irányozta törekvését, hogy
a görög-keleti vallásúak szorosabb kötelékkel fűződjenek a magyar állam-
hoz. A görög-keleti szerb és rumén metropoliák önkormányzatára vonat-
kozó törvényjavaslat ügyét minisztere meghagyásából ő kezdeményezte,
értekezletre híván egybe az akkori görögkeleti hitű szerb és rumén ajkú
országos képviselőket és törvényjavaslatba foglalván az értekezlet megálla-
podásait; e javaslat törvénynyé is vált, kiegészítve a Deák Ferencztől beadott

546
szakaszszal, a mely a vegyes ajkú (rumén-szerb) községek egyházvagyon-
beli tulajdonjogának vitás kérdéseire nézve megállapítja és szabályozza a
birói eljárást. A görög-keleti metropolita szervezkedése munkájában, mint
a nagyszebeni metropoliai zsinat congressusi tagja, közreműködött és részt
vesz most is az egyházmegyei zsinatban. Az államszolgálatból való kilépés
után is a bogsáni kerületet képviselte az országgyűlésen 1881-ig és a De-
ák-párthoz tartozott. A »fuzio« létrejöttekor a szabadelvű pártnak tagjai so-
rába állott; később rövid ideig pártonkívüli volt; legutóbb a mérsékelt ellen-
zékhez, mely később nemzeti párt nevet vett föl, tartozott. A közjogi kérdés
tárgyalását megelőző válaszfelirati vita közben a nemzetiségi kérdést érintő
tételnél mondott beszédet; felszólalt később a közjogi kiegyezés megvita-
tása alkalmával és különösen Tisza Kálmán ellenében, a ki Deák Ferencz
javaslatát a svéd-norvég unio-törvény szerint is mind a két ország bizott-
ságai határoznak fontos és életbevágó kérdésekben a nélkül, hogy akár a
svéd, akár a norvég azt állítaná, hogy ama delegatiók életbeléptetésével fel
van áldozva országuk állami léte. Későbbi beszédei közül kiemelendő még
a Bosznia megszállása ellen tett felszólalása. A m. tudom. akadémia nyelv-
tudományi bizottságának elnöke volt 1882-től 1895-ig; részt vett a nyelvújí-
tás-szülte újabb küzdelemben, az orthologia fegyvereivel harczolván. Tagja
a magyarországi szabadkőmívességnek. Régebben a skót szertartású nagy
Oriens cz. szabadkőmívességnek működő nagymestere volt. Az Oriens- és
Szt. János-szövetség egyesülése óta a Magyarország nagy páholya cz. kőmí-
vességnek tiszteleti nagymestere. A Kisfaludy-társaságnak alapító tagja. Az
1894-ben megalakult szabad lyceumnak elnöke.
Politikai czikkei a Magyarországban (1861–62, 1867. 2., 4. sz. Alkotmá-
nyunk), a Pesti Naplóban (1861., 1867., 1871.) és az Országban (1862–63.);
nyelvészeti dolgozatai a P. Naplóban (1864. 121., 158., 194., 288., 1865. 13.
sz. Nyelvészet, 183., 184. Az a mutató szócskáról, 1867. 170. Egy helyesírási
kérdés, 1879. 29. Férhely), a Nyelvtudományi Közleményekben (IV. 1865. A
magyar a mutató szócskáról, VII. 1869. Némely újabb szó alkotásáról, szék-
foglaló), a M. Nyelvőrben (I. Szórend, II. Hibás fölcserélések, A nek névrag,
III. A fosztó képző, Szóegyeztetés, IV. Idegen csemeték, Helytelenségek, IX.
Hibás szók és szerkezetek, XI. Hibás szók és szólások, XIII. Szórend, A da-
tivusnak nincs birtoka, XIV. A nek-ragú név és a birtokszó, a Sámuel-díjjal
jutalmaztatott, Válasz a Nyelvészeti logicára, XVIII. Hangsúly, XX. A végte-
len kérdés, különnyomatban is).
Munkái:
Adalékok a magyar szóalkotás kérdéséhez. Pest, 1870. (Értekezések a
nyelv- és széptudományok köréből II. 3.)
Az ik-es igékről, Bpest, 1877. (Értekezések a nyelv- és széptud. köréből
VI. 10.)
Értsük meg egymást (az orthologia s neologia ügyében.) U. ott, 1882.
(Értekezések a nyelv- és széptud. köréből X. 4.)

547
 Szórendi tanulmányok. U. ott, 1886. (Értekezések a nyelv- és széptud.
köréből XIII. 10. és XIV. 2.)
Emlékbeszéd Pompéry János felett. U. ott, 1887. (Emlékbeszédek IV. 6.)
Országgyűlési beszédei a Naplók köteteiben (1869-72. IV., VI., XIII.,
XIX., XX., 1872-75. VII., X., 1878-81. V., VII., XI., XV. k.)
Akadémia Értesítője 1874. 126. l., 1885. 209., 1886. 219. l.
M. Könyvészet 1887.
Kiszlingstein Könyvészete és önéletrajzi adatok.

[Szinnyei József, Magyar írók élete és munkái]

Joannovics György

Joannovics György (Temesvár, 1821. november 24. – Budapest, 1909. január

10.) politikus, nyelvész, újságíró, a Magyar Tudományos Akadémia levelező
(1867), majd tiszteleti (1881) tagja

Macedóniából bevándorolt bánsági román családból származott, apja vet-

te fel a Kaliva helyett a Ioanovici családnevet. Középiskolai tanulmányait a
temesvári főgimnáziumban végezte, majd a pesti egyetemen bölcseletet,
a pozsonyi jogakadémián pedig jogot tanult. Ügyvédi oklevelét 1842-ben
szerezte meg. Ugyanebben az évben csatlakozott a reformellenzékhez és
tevékenyen részt vett szűkebb pátriája, Temes és Krassó vármegyék, vala-
mint Temesvár közéletében. Az 1847–1848. évi pozsonyi országgyűlésen
Temesvár követeként vett részt. 1849-ben Krassó vármegye másodalispáni
hivatalát viselte, s minthogy e tisztség viselőjeként is támogatta a magyar
függetlenségi törekvéseket, a világosi fegyverletételt követően, 1849. au-
gusztusában elmenekült az országból. Egy évig törökországi emigrációban
élt, de a honvágy miatt végül 1850-ben hazatért. 1851–1852-ben részt vett
a Makk József vezette Habsburg-ellenes szervezkedésben, amiért Aradon
perbe fogták és tizenkét évnyi börtönbüntetésre ítélték. 1854 és 1857 között
a pesti, bécsújhelyi és olmützi börtönökben raboskodott.
Az 1857. évi általános amnesztiával ő is visszanyerte szabadságát. Az
Anton von Schmerling nevével fémjelzett, 1861 és 1867 közötti neoabszo-
lutisztikus kormányzati időszak beköszöntével felhagyott a közvetlen po-
litizálással, és nyelvészeti kutatásokkal, valamint újságírással foglalkozott
mint a Magyarország, Ország, Pesti Napló című lapok munkatársa. Tárcáiban
az 1848-as alkotmányt védelmezte, valamint a horvát-szlavón–magyar egy-
ség eszméjét hirdette.
Az 1860-as évek közepén újra belevetette magát a politikai küzdelmek-
be. 1865-től 1881-ig a románbogsáni választókerület országgyűlési képvi-

548
Mormîntul lui Gheorghe Ioanovici din cimitirul Kerepesi din Budapesta

549
selője volt. A kormányon lévő Deák-pártot képviselte, az 1875. évi pártegye-
sítést követően pedig a Szabadelvű Párt tagja lett, végül rövid pártonkívüli
időszakot követően, 1878-tól az Egyesült Ellenzékhez tartozott. Többnyire
kisebbségpolitikai kérdésekben hallatta hangját, illetve nagy hatású fel-
szólalásaiban tiltakozott Bosznia okkupációja ellen is. 1865-től 1867-ig a
képviselőház jegyzője, 1867-től 1871-ig az Eötvös József vezette vallás- és
közoktatásügyi minisztérium államtitkára volt. Államtitkárként legfonto-
sabb feladata a görögkeleti szerb és román egyházi önkormányzat törvényi
rendezésének előkészítése volt, ezen minőségében részt vett a nagyszebeni
érseki zsinaton is. 1881 után visszavonult a politikától.
Politikai tevékenysége mellett nyelvészi munkássága is jelentős, kü-
lönösen a magyar nyelv alaktani és mondattani kérdései foglalkoztatták.
Nyelvművelőként a hagyományokhoz ragaszkodó, a nyelvújító törekvések-
kel szembenálló ortológia híve volt. Közreműködött a jogi szakszótár szer-
kesztőbizottsági munkálataiban is.

A kiegyezés után újjáalakult hazai szabadkőműves-mozgalomban a kezde-

tektől részt vett, az elsőként megalakult Corvin Mátyás páholyba vették fel.
Még ez év végére eljutott a mester fokozatig és rövidesen végigjárta a skót
rítus fokozatait is és megválasztották a 33-as Nagytanács elnökévé.
A Humboldt páholy tagjaként dolgozott és az Eötvös, a Könyves Kál-
mán és a Libertas páholy tiszteletbeli tagja is volt.
1871. november 26-tól a két nagypáholy egyesüléséig (1886) a Magyar-
országi Nagy Oriens, majd 1897-1909 között a Magyarországi Symbolikus
Nagypáholy nagymestere volt.
1867-ben a Magyar Tudományos Akadémia levelező, majd 1881-ben
tiszteleti tagjává választották, 1883 és 1895 között a nyelvtudományi bi-
zottság elnöki tisztét is ellátta. A Kisfaludy Társaság alapító tagja, 1894-től
a tudomány- és ismeretterjesztéssel foglalkozó Szabad Líceum Egyesület el-
nöke volt.

[https://hu.wikipedia.org/wiki/Joannovics_Gy%C3%B6rgy]

3
Mannó Zsófia (Joannovics Györgyné)
Mannó István gyermekeinek kiházasításakor nemcsak a vagyon játszott
szerepet, de legalább ilyen mértékben számított a beházasulók társadalmi
állása, liberális elvei és magas műveltsége. Zsófia a nála húsz évvel idő-
sebb Joannovics György (1821–1909) liberális politikushoz ment férjhez, aki-
nek apja szintén Macedóniából költözött Magyarországra, majd 1800-ban
Krassó megyében birtokokat és magyar nemességet szerzett. Joannovics

550
jogi tanulmányokat végzett,1842-benügyvédi vizsgát tett. A reformellenzék
tagjaként Krassó és Temes megyében tevékenykedett,1847–48-ban Temes-
vár követe volt az országgyűlésen, majd 1849-ben Krassó megye másodalis-
pánja. A szabadságharc bukása után Törökországba menekült, egy év múlva
visszatérve tizenkét év börtönre ítélték, és csak az 1857. évi amnesztiával
szabadult. Az 1860-as években nyelvtudománnyal foglalkozott, tudomá-
nyos tevékenysége elismeréséül 1867-ben a Magyar Tudományos Akadé-
mia levelező, majd 1883-ban tiszteleti tagjává választotta. A kiegyezés után
országgyűlési képviselő, 1867 és 1873 között a Vallás- és Közoktatásügyi
Minisztérium államtitkára lett. Nagymestere volt a szabadkőműves Oriens,
majd a Magyarországi Symbolikus Nagypáholynak. A Krassó megyei Du-
leóban 1084 holdas birtoka volt. Mannó Zsófiával kötött házassága gyer-
mektelen maradt. Zsófia 1901-ben, Mária húga liezeni vadászkastélyában
hunyt el, Tattendorfban temették el (ahol sógora, Dumba Miklós pamutfo-
nodája mellett egy másik kastélyuk is volt) a görögkeleti vallás szertartása
szerint.

[Bácskai Vera, Öt nemzedék: a Mannó család története, Korall, 2011, 44. szám]

Koronás adományok

Ő felsége 1909-ben három ízben 12,000 koronát, 1910-ben két ízben 10–
10,000 koronát. Tószegi Freund Vilmos fiának esküvője alkalmából 500
koronát, Lánczy Leóné anyja elhunyta alkalmából 2000 koronát. Dr. Grósz
Jenő atyja hagyományaként 1000 koronát, Fleischl Sándor házasságkötése
alkalmából 500 koronát, báró Kornfeld Zsigmondné férje elhunyta alkal-
mából 1000 koronát. Meichl György bécsi lakos abból az alkalomból, hogy
versenylova a Király-díjat megnyerte, 2000 koronát.
És még sorolhatnánk, hányan és hányféle okból adtak a főváros szegé-
nyeinek megsegítésére kisebb-nagyobb összegeket.
Ma már nehéz lenne persze kideríteni, szűkmarkú vagy bőkezű volt-e
dr. Liebermann Mórné és Mandl Samu dr., akik ketten dobtak össze négy-
száz koronát 1910-ben gyermekeik házasságkötése alkalmából; s ugyan mit
törlesztett Spitzer Ede, aki évről évre ötszáz koronát adományozott. Egy a
fontos: ne kicsinyeljük a pár száz koronákat. Igaz, akkortájt is veszített érté-
kéből a pénz. A budapesti lakosok éves létminimumát például, éppen 1911-
ben emelték négyszáznyolcvanról hatszáz koronára. Akinek ennél több jö-
vedelme volt egy esztendőben, hiába is fordult segélyért a fővároshoz.
Ha már a számoknál tartunk, a Budapest Székesfőváros közigazgatá-
sa és közállapota az 1909-1912. években című kötetből (melyhez kerek öt-
száz forintért lehetett hozzájutni a Pecsa bolhapiacán egy verőfényes őszi

551
vasárnap délelőttön) az is kiderül, 1910-ben magánadományok révén 39
600 koronát osztottak szét a szegények között. Ez első hallásra igen nagy
összegnek tűnik, ám eltörpül, ha tudjuk: az 1912 októberében az Erzsé-
bet királyné útján megnyitott székesfővárosi árvaház, mely tizennyolc-húsz
tehetséges, vagyontalan keresztény fiúgyermeknek adott otthont, Bernfeld
Mór egyösszegű, kilencszázezer koronás alapítványa révén jöhetett létre. Ér-
demes azt is végignézni, miféle célokra tettek alapítványt a jeles fővárosiak
a századelőn. Joannovits Györgyné, született Manno Zsófia budapesti szegénysor-
sú tüdőbetegek részére rendelt huszonötezer koronát; szinóbányai Krámer Jakab
kétezer koronát adott az V. kerületbeli szegények részére tüzelőanyag be-
szerzésére, Némai Antal és neje kerek ötvenezer koronával tett alapítványt
az elszegényedett iparosok és kereskedők segélyezésére, Schwarcz Lajos tíz-
ezer koronás alapítványt hozott létre elszegényedett szabóiparosok javára,
Kép Ferenc pedig százezer koronát tett letétbe azok számára, akik tűzvész,
vízáradás vagy vagyonuk elrablása miatt mentek tönkre.
Márpedig alighanem ennél jóval több pénznek is lett volna helye a csak-
nem egymillió lakosú fővárosban. A városatyák pontos kimutatásai sze-
rint 1911-ben és 1912-ben 3785-en, illetve 3787-en kaptak rögtöni segélyt,
negyvenezernél is többen állandó havi segélyt, s a magánadományokból
is több ezren részesültek. A szegény- és árvaházakban – szám szerint hatot
tartott fenn belőlük a főváros – naponta egy és két korona közötti összeg
jutott egy-egy személy eltartására. A négy budapesti népkonyhán 1912-ben
összesen 168 169 adag ételt osztottak szét, ebből 41 900-at ingyen.
S hogy a szegények élelmezése olykor a találékonyságon múlott, azt az
alábbi idézet is igazolja: Az intézetek közül a szegényházakban az arra ön-
ként vállalkozott egészséges ápoltakkal érdekes kísérlet történt az élelme-
zés megjavítására. Az egyes étkezéseknél az intézetek vezetőségei lóhúsból
készült hentesneműt bocsátottak rendelkezésükre. Tekintve azt, hogy a kí-
sérlet várakozáson felül sikerült, hetenként 3 étkezésnél ennek a rendkívül
tápláló és ízes ételneműnek a kiszolgáltatását a főváros rendszeresítette.

[N. Kósa Judit, Koronás adományok, Népszabadság, 1996. október 18.] 

5
Görög családtörténeti mozaik
Manno Apostoli 1712. október 23-án Bécsben III. Károlyról nemességet és
címert kapott.
1801-ben vásárolt Pesten házat Manno Demeter kereskedő, aki létrehozta a
Manno kereskedelmi céget. Fia, Manno István (?–1890), már a Pesti Magyar
Kereskedelmi Bank igazgatójaként tevékenykedett: Kossuth Lajos egyik fon-
tos pénzügyi tanácsadója lett. A pesti árvaszék elnökeként is dolgozott. Ha-

552
lálával a kereskedelmi cég megszűnt. Manno István gyermekei az összegyűj-
tött hatalmas vagyon révén a nagybirtokosi és nagypolgári társaság tagjai
lettek, s e körökből is házasodtak.
Egy kereskedő gyakran szakértőként is részt vett a jogszolgáltatásban.
Manno István például 1847-ben úgynevezett „Kereskedő ülnök” volt a pesti
„Első Bíróságú Törvényszéken”.
Az 1873-as adójegyzék szerint Manno István évi 4811 forint házbéradó-
val az egyik legnagyobb pesti adófizetőnek számított.
A magyar közönség Manno Alajos gyógyszerész 1842-ben közzétett Or-
vosgyógyszerészi vegytan címet viselő könyvéből ismerhette meg a megújított
kémiai magyar szaknyelvet.
A Pest megyei, Nyáregyházán lévő Manno-kastély jól példázza a csa-
lád sikeres gazdasági tevékenységét. Az eredetileg Nyáry Pál (Pest vármegye
alispánja, az 1848-as forradalom egyik vezéralakja, a Honvédelmi Bizott-
mány alelnöke) által 1844-ben építtetett kastélyt (halála után) a Manno
család 1910-ben eklektikus stílusban átalakíttatta. A kereskedőként, hadi-
szállítóként meggazdagodott, görög származású Manno család által megvá-
sárolt kastély második szintjét 1910-ben megemeltették, s az épületet átala-
kíttatták. Az államosítás óta a kastélyban óvoda működik.
1912-ben Manno Zsófia (Joannovits György felesége) a budapesti szegény sorsú
tüdőbetegek részére rendelt 25 000 koronát. Az összeg hatalmas voltát jól érzé-
kelteti, hogy 1910-ben a csaknem egymillió lakosú fővárosban a szegények között
magánadományok révén 39 600 koronát osztottak szét.
Budapest Főváros Levéltárában a közgyűlés iratai között a jogbiztosító
iratok gyűjteményén belül az úgynevezett okmánytárban található a Man-
no-kereskedőház levéltárának nemesioklevélgyűjteménye. A Manno-cég
levéltárában 1836-tól lelhetőek fel üzleti mérlegek, melyek a korabeli cég-
történeti vizsgálódások kutatása szempontjából érdekes adatokat tartal-
mazhatnak.

[https://www.sulinet.hu/oroksegtar/data/magyarorszagi_nemzetisegek/go-
rogok/a_pest_budai_gorogok/pages/magyar/020_csaladtorteneti_mozaik.
htm]

Egy közép-európai családregény

Ferenczy Károly gyűjteményes kiállítása

(…) Családjának vegyes nemzetiségi származását és kiterjedt europeer ro-

konságát még szakmai berkekben is kevesen ismerik. Mi most főleg ezzel
foglalkozunk, a vaskos (420 oldalas) katalógus egyik külön fejezete alap-
ján, amelyet Mazányi Judit, a szentendrei Ferenczy Múzeum munkatársa

553
irt „Vázlat egy közép-európai családregényhez” címmel. Ebben a korábban
feltárt részletek mellett saját, legújabb levéltári kutatásai eredményeit is
ismerteti.
A család szűkebb pátriája a temesi bánság, ezen belül Krassó-Szörény
vármegye volt, amelyet később Ferenczy Károly visszaemlékezéseiben úgy
jellemzett, mint „Europán belül egy kis Amerika”, ahol tizenhat – különfé-
le vallási felekezethez tartozó – nemzetiség élt együtt. A török uralom után
elnéptelenedett, de remek termőföldekkel rendelkező területre előbb délről
húzódtak fel szerbek és románok, majd a Habsburg-udvar költöztetett oda
több hullámban, német tartományokban verbuvált telepeseket. Magyarok
hivatalosan csak 1734 után, míg a felvidéki szlovákok csak a XVIII. szá-
zad utolsó negyedében érkeztek ide. Velük jött Ferenczy Károly Szlobodnyik
nevű, szlovák dédapja is. Korán elárvult gyermekeit a Lugoson élő, német
származású malomtulajdonos, Freund Ferenc fogadta örökbe és vette a ne-
vére, amikor Szlobodnyik özvegyet feleségül vette. (Az egyik fiú – Freund
Ferenc-Xavér – királyi kamarai írnok, s nagy színházrajongó lett. Egyik
darabját az 1760-as években épült temesvári német színházban is bemu-
tatták.) Megözvegyülvén, 1824-ben elvette a szerb Joannovics Pál özvegyét,
Dechira Annát, így lett az előző házasságból származó, 1821-es születésű
Joannovics György és az 1818-ban Zsidováron született id. Ferenczy (Freund)
Károly mostohatestvér. Utóbbi a szegedi líceum hallgatója lett, majd jogot
hallgatott a pozsonyi akadémián, s később a királyi kamara temesi területi
hivatalában szolgált, 1848 őszétől a bécsi magyar minisztériumban dol-
gozott 1857-től vasúti szakcikkei jelentek meg a Pester Lloyd hasábjain s
a tiszai vasút bécsi igazgatóságának titkára volt. 1870-ben az Első Erdélyi
Vasúttársaság igazgatójaként végleg Pestre települt és csak 1884-ben vonult
nyugállományba. Ekkor kapott nemesi rangot, amelynek „ferenczi” elő-
nevére magyarosították a Freund családnevet. 1860 táján vette feleségül
a felvidéki, nyitraszerdahelyi származásu Graenzenstein Idát, akinek apja,
Graenzenstein Gusztáv az oravicai bányaigazgatóság elnökeként, 1849-ben
magyar nemesi címet kapott. Az első felesége francia volt, a második neje
pedig Szende (Frummer) Gabriella, Szende Béla honvédelmi miniszter nővé-
re, akinek családja szintén kiterjedt birtokokkal rendelkezett a temesi bán-
ságban. Ezek szomszédosak voltak a Temes folyó völgyében a Ferenczyek
gavosdiai szánóiival, kaszálóival és majorsági földjeivel, amelyeket a festő
oly sokat emlegetett önéletírásában. A helyzetet csak tovább bonyolította,
amikor Ferenczy Károly elvette a nála másfél évtizeddel idősebb rokonát, Fi-
alka Olgát, akinek az apja – Moritz von Fialka – cseh katonatisztként végig-
szolgálta a Monarchia osztrák, lengyel, magyar vagy olasz területeit, több
nyelvet megtanult, Dickens-forditást is kozreadott, majd a pánszláv ideo-
lógia jegyében szerb, szlovák és horvát népdalokat ültetett át németre. (Az
anyja – Caroline Hanslick – ismert osztrák muzsikus családban született.)
Olga örökölte apjától a nyelvtehetséget, nyolc nyelven beszélt. A házasság-

554
kötés után megtanult magyarul is, de a családi érintkezésben, írásban és
szóban egyaránt a németet használták… A Ferenczy-Fialka házaspár, majd
később a gyermekeik is – Valér, a festő és az ikrek: Noémi, a gobelines és
Béni, a szobrász –, együtt és külön-külön is, „belakták” földrészünk meg-
annyi városát. Párizsban, Münchenben, Bécsben, Prágában, Nápolyban, Fi-
renzében, Romában, Budapesten, Nagybányán és Szentendrén is éltek, ám
lehet, hogy nem teljes a felsorolás…
A többit már ismerjük a művészettörténetből. A tárlaton viszont az is
kiderül, hogy a kiterjedt család soknemzetiségű bánáti rokonsága fontos
szerepet játszott a művész életében, épp ezért mindegyre felbukkan a fest-
ményein is. Joannovics György államtitkár (1899) ősz haja és szakálla meg
fehér keménygallérja a sötét háttérből világlik fel a mellképen; a fiatal Bu-
kovinszky Arturné született Juhos Irén (1892) álló alakja lányosan félszeg;
a középkorú Andreevits Melanie (1906) vállára vetett kendővel, kezében ka-
lapját tartva pózol, de még hosszasan folytathatnánk. A közeli családtagok-
ról készült közvetlen portréknak, illetve különféle, áttételes zsanérjelene-
teknek pedig se szeri, se száma a mester életművében…
W. I.
[Barátság, 2012, 1. sz. 48–49. p.]

Mannó ház – Király utca 57. sz.

Mannó Pelágia pártában maradt. Unokaöccse így emlékezett meg róla:
„Pézsi néni igen tehetséges finom lelkű, a Kápra féle melankóliára hajla-
mos, gyönyörű hanggal megáldva. Szokásaiban végtelen szerény és egysze-
rű. Nagyapám halála után a vagyont ő kezelte. Ritka bájos volt kortársai le-
írása szerint. Mind igen műveltek voltak, 4-5 nyelvet beszéltek. Nagyatyám
házában igen sokan fordultak meg. Írók, tudósok, művészek. A testvérek
közötti viszony a lehető legjobb volt, odaadással szerették egymást, min-
dég készek voltak egymás segítésére. Anyagiakban egymással szemben tel-
jesen érdektelenek, úgy hogy a vagyon meg sem volt osztva közöttük. Ez
még a mi generációnkban sem történt meg.”
A levéltárban őrzött iratok is megerősítik a testvérek között – és a tá-
gabb rokonsággal – fennálló szoros kapcsolatot, és a teljes egyetértést az
örökség tárgyában, de „melankóliára” nem utal semmi. Pelágia levelezése
és végrendelete tükrében inkább igen agilis, gyakorlatias érzékkel megál-
dott hölgynek tűnik, aki jelentős vagyonát ingatlanvásárlásokkal és speku-
lációval növelte. Láthatóan ő volt a vagyongyarapítók utolsó képviselője.
Mannó Szilárd 1874-ben (vagy 1873 végén) kötött házasságot az ősi ne-
mesi családból származó Ragályi Miksa főispán és de la Motte Lujza grófnő
lányával, a katolikus vallású Izabellával (1850–1901). E házassággal a Man-

555
nó családban megszakadt a görögkeleti családokra általában jellemző fele-
kezeten belüli párválasztás. Ragályi megyei követként vett részt a pozsonyi
országgyűlésen az 1840-es években, 1848–49-ben előbb nemzetőrként,
majd kormánybiztosként, illetve Tolna megye főispánjaként szolgálta a for-
radalom ügyét. Letartóztatták, négy évet töltött a josefstadti várbörtönben.
Szabadulása után visszavonult birtokára, 1861-ben országgyűlési képviselő
lett. A Ragályi-birtokok nagy része a másik ágra szállt, Miksa csak Jákfalvát
és Bábonyt bírta, de ezeket is eladni kényszerült. A birtokokat Mannó István
(Izabella jövendő apósa) vette meg és használatra Ragályinak adta. Mannó
Szilárd és Ragályi Izabella házasságából négy gyermek:két lány és két fiú
született.
Mannó István életkörülményei – amennyire a szórványosan fennma-
radt adatokból megítélhető – polgári, felső középosztályi szinten mozog-
tak. Ezt tanúsítják lakásviszonyai, tudósokból, művészekből álló baráti
köre is. Fia, birtokosként inkább nemesi mintát követett, Mannó István,
aki maga sohasem folyamodott nemesi címért, gazdálkodásra szánt fia tár-
sadalmi emelkedését házasságával is meg kívánta alapozni. Lánya, Mária
dúsgazdag férje révén a nagypolgári mintába illik. Feltehetően éppen Mária
kezdeményezte 1896-ban a Király utcai ház család által lakott első emele-
tének nagystílű átalakítását, bár a ház a Király utca Nagykörúthoz közeli
részén elegánsnak korántsem mondható miliőben állt. Fennmaradt ennek
az átalakításnak a különböző helyiségek funkcióját is feltüntető tervrajza.
A tervező az emeletet csaknem kétszeresére kiterjesztette a kert felé, a II.
emelet méretei változatlanok maradtak. Az új szárnynak a kertre néző kö-
zepén alakították ki a reprezentációs helyiségeket: az 1898-ból származó
módosított terv szerint egy 78 négyzetméteres ebédlő került ide, ahhoz
csatlakozott a kert felé egy 46 négyzetméteres télikert, amely az 52 négy-
zetméteres teraszra nyílt. A szalontól balra, a függőfolyosóról egy hatalmas,
82 négyzetméteres ruhatár nyílt: minden adottság megvolt tehát a nagy,
reprezentatív vendégfogadáshoz. A régi szárny Király utcára néző oldalán öt
egymásba nyíló szoba helyezkedett el. Volt még egy, külön előtérből meg-
közelíthető, udvarra néző hálószoba az épület baloldalán, hozzá csatla-
kozott a lakás egyetlen fürdőszobája, bejárattal a fehérneműraktárhoz. A
fentieken kívül négy, udvarra néző, a lépcsőházból jobbra és balra nyíló
előszobából megközelíthető vendégszoba is szerepel a tervrajzon. Bár az
egymásba nyíló szobákon, valamint a fedett átjárón és a függőfolyosón át
a hatalmas lakás átjárhatónak tűnik, valamelyest elkülönült a Joannovicsék és
a Pelágia által használt lakrész, amely a lépcsőházból balra és jobbra nyíló
előszobából külön is megközelíthető volt. A 13 szobás, három cselédszobás
és külön cselédkonyhás lakás – nem is beszélve a kiegészítő helyiségekről
– valóban nagypolgári, és még csak nem is akármilyen nagypolgári szintet
képviselt, különösen egy Király utcai bérházban.
Vajon mi késztethette a Mannó örökösöket ilyen pazar otthon kialakí-

556
tására? 1896-ban a három örökös közül csak a hajadon Pelágia, valamint
Zsófia lakott a házban, férjével, Joannovics Györggyel.
Az 1900-as évekbeli levelezése, valamint az 1917-ben kelt hagyatéki lel-
tára alapján igen gazdag Pelágia, egyedülálló nő létére aligha élhetett ilyen
nagyvonalú társadalmi életet. Vagyonos és jelentős közéleti személyiség
volt viszont Joannovics György, felesége révén részese a Mannó-örökségnek
és a birtokukban levő házak nem csekély bérjövedelmének. A reprezentatív
társas élethez megfelelő számú személyzet állt rendelkezésükre: Joannovics-
né végrendeletében megemlékezett a két inasból, három szolgálólányból és
egy szakácsnőből álló cselédségről, valamint ápolónőjéről.
A fényűző lakást lakói nem sokáig élvezhették. Elsőnek Mannó Zsófia
hunyt el Liezenben, 1901-ben, őt férje követte 1909-ben. Pelágia 1917-
ben bekövetkezett haláláig, ismeretlen számú cseléd mellett, valószínűleg
Andreevics Melanie-val osztotta meg a hatalmas lakást. Andreevics Mel-
anie „mint Pézsi néni védence és barátnője Buziásról került a családunkba
és később, mint végrendeletileg biztosított jogokkal rendelkező családtag
volt hivatott dédszüleim pesti házát Pézsi néni szellemében tovább vinni”.
Pelágia évi 2311 korona évjáradékot hagyományozott neki, és úgy rendelke-
zett, hogy őt illeti a Király utcai ház Pelágiára eső részének haszonélvezeti,
továbbá az egész emeletet magában foglaló lakás használati joga, valamint
„a házban található mindennemű, a ládákba elcsomagolt berendezési tár-
gyak, bútorok, szőnyegek, függönyök, csillárok, könyvek, ruhák, asztal- és
ágyneműk és különféle egyéb ingóságok”. Tételes felsorolásuk a budapesti
leltár 1–153 tétele alatt található, értékük 6544 koronát tett ki 1917-ben.
Pelágia hagyatéka egyébként 2 859 435 korona értékű volt. A 704 006
korona passzíva levonása után az örökösök – Dumba Miklósné és Mannó
Szilárd gyermekei – 2 155 428 koronán osztozkodhattak. Az ingatlanok –
négy pesti és egy budai ház, egy nagyszöllösi birtok és a zsuppai birtok
inventáriuma – összértéke csaknem két és félmillió koronára rúgott, az in-
góké pedig több mint 811 ezer korona volt.
Pelágia Andreevics Melanie-nak biztosított jogait az 1936-ban elhalá-
lozott Dumba Miklósné is megerősítette végrendeletében: a hölgy 1938-ban
bekövetkezett haláláig a lakásban élt. Melanie számára a lakás nyilván túl
tágas lehetett, és csak Pelágia lakrészére tartott igényt. Az I. emelet 2. számú
lakásba (feltehetően ez lehetett Joannovicsék lakrésze) 1919-ben Mannó
Szilárd Katalin nevű lánya költözött be, férjével, Morvay Jenő pénzügymi-
niszteri tisztviselővel.
A lakás átjárhatósága, a reprezentatív helyiségek közös használata az
1930-as évek végéig fennmaradt. Ezt tanúsítja Mannó István dédunokájá-
nak a lakás leírásához csatolt, a tervrajzzal megegyező vázlata:
„Az épület utcai frontja 2 emeletes, emeletenként 11-11 ablakkal. […]
Oldalszárnyanként 10-10 udvarra néző ablakkal. […] Utcai frontja 5 szobás,
középen nagy, háromablakos szalon, ettől jobbra, balra egy-egy 2 ablakos

557
nappali szoba, majd egy-egy ugyancsak kétablakos alkovos hálószoba. A
hátsó traktuson az ebédlő, csukott és nyitott teraszok. Az épület belső be-
rendezése dédapám remek ízlését dicsérte. Csodálatosan szép bútorainak
egy része még ma is látható a tétényi kastély múzeumban.”

[Bácskai Vera, Öt nemzedék: a Mannó család története, Korall, 2011, 44. szám]

Király utcai ház

A Király u. 57-ben lakott Joannovics György (Gheorghe Ioanovici de Dulău,
1821–1909), parlamenti képviselő, államtitkár, a Magyar Tudományos
Akadémia tagja. A vagyonos és jelentős közéleti személyiség több palotát
birtokolt Pesten, de ebben a házban lakott a macedoromán származású
feleségével, Mannó Zsófiával. Apósa, Mannó István, 1849-ben 28 500 forin-
tért vásárolta a kétemeletes házat, üzleti tőkéje biztosítékául. Az épületet
1853-ban klasszicista stílusban Hild Józseffel alakíttatta át. Mannó István,
a vízvezeték bevezetése során 1870-ben, a ház díszének emelése érdekében
az udvaron szökőkutat kívánt létesíteni, ettől azonban a magas vízdíj mi-
att elállt. 1888-ban bekövetkezett halála után, lányai – a Bécsben élő Má-
ria, Dumba Miklósné, a Pesten lakó Zsófia, Joannovics Györgyné, és a hajadon
Pelágia – 1896-ban nagystílű átalakítást végeztek a család által lakott első
emeleten, egy valóban nagypolgári lakást kívánva kialakítani az igénytelen
homlokzatú házban. Állandó jelleggel itt Pelágia és a Joannovics házaspár
lakott. A Dumba házaspár gyakori pesti útjai során itt szállt meg, itt érte
például a hirtelen bekövetkezett halál Dumba Miklóst 1900-ban.
A macedoromán származású Joannovics György 1821. november 24-
én született Temesváron. A gimnáziumot szülővárosában végezte, a felsőbb
tanulmányait Pesten és Pozsonyban. 1842-ben letette az ügyvédi vizsgát,
azonban hamar közéleti-politikai pályára lépett. Igen fiatalon népszerűség-
re tett szert, az 1847–48-as országgyűlési ülésen Temesvár követe. 1849-ben
Krassó vármegye másodalispánja. A szabadságharc bukásakor Törökország-
ba menekült, de egy év múlva visszatért hazájába. Utóbb Aradon perbe fog-
ták, és 12 évi börtönre ítélték. 1854-től Pesten, majd Olmützben rabosko-
dott, de az 1857-es általános amnesztia során szabadon bocsátották.
Az 1860-as években élénk publicisztikai tevékenységet fejtett ki, sokat
írt a Magyarország, Ország, Pesti Napló c. lapokban. 1865-ben újra képviselő-
vé választották a lugosi körzetben, ahol nagybirtokai voltak. 1867-ig az Or-
szággyűlés jegyzője. Az 1867–1873 közötti periódusban, Eötvös József mi-
nisztersége alatt, a Vallásügyi és Közművelődési minisztérium államtitkári
posztját tölti be. Eötvös utasítására, két román beosztottjával (Roşescu és
Cavaleriu de Puşcariu) foglalkozott a görögkeleti szerb és román egyházak

558
önkormányzatára vonatkozó törvényjavaslattal. Ioanovici nagy segítséget
nyújtott Andrei Şaguna erdélyi román ortodox metropolitának az Erdélyi
és Magyarországi Román Ortodox egyház alapszabályának létrehozásához.
1868-ban részt vett a nagyszebeni zsinaton, ahol elfogadták az egyházi
alapszabályt.
Joannovics sokat küzdött az erdélyi és magyarországi román ortodox
egyház függetlenségéért, a román nyelv használatáért. A 19. század máso-
dik felében anyagilag támogatta a budapesti román kulturális eseményeket.
Gozsdu Manó őt nevezte meg végrendeletének egyik végrehajtójaként. Az
1874–1881 közötti ciklusban ismét országgyűlési képviselő. Deák Ferenc
halála után – kihez mély barátság fűzte – felhagy politikai tevékenységével.
Publicisztikai munkássága mellett nyelvészeti problémákkal is foglal-
kozott. Publikált a Pesti Naplóban, Nyelvtudományi Közlönyben és a Magyar
Nyelvőrben. Harcolt a magyar nyelvújításért. A nyelvtudományban elért
eredményei alapján, 1867-ben megválasztják a Magyar Tudományos Aka-
démia levelező tagjává, 1883-ban pedig rendes tagja lett a tudós társaság-
nak. 1882–1895 között az MTA Nyelvtudományi Bizottságának elnöke.
1871-ben alapító tagja volt a Kisfaludy Társaságnak. A népszerű s közhasznú
felolvasások tartására alakult Szabad Lyceum egyletnek az elnöke 1864-től.
Joannovics szabadkőműves volt, 1871-től nagymester. A Magyarországi Sym-
bolikus Nagypáholy elnöke.
Joannovics György 1909 február 10-én hunyt el Budapesten. A Magyar
Tudományos Akadémia aulájában ravatalozták fel. A magyar és román tu-
domány és kultúra prominensei vettek tőle végső búcsút. Az ortodox egy-
ház szertartásai szerint temették el a Kerepesi temetőben.

[Maria Berényi, Poveştile caselor. Români în Buda şi în Pesta / Tales of houses.

Romanians in Buda and Pest / Mesélő házak. Románok Budán és Pesten, Buda-
pesta – Budapest, 2011, p. 70–74.]

559
 NOTE
  1. Ioan Sauca, George Ioanovici în lumina arhivelor parohiale din Duleu şi Valea Mare, În:
„Mitropolia Banatului”, 1979, nr. 1–3, p. 97.
  2. D. Braharu, Un colaborator al lui Şaguna secretarul de stat Gheorghe Ioanovici de Du-
lău şi Valea Mare, Cluj, 1932, p. 3.
  3. Magyar Életrajzi Lexikon, Budapest, 1967.
  4. D. Braharu, ibidem., p. 33.
 5. Magyar Életrajzi Lexikon, Budapest, 1967.
  6. Ioan Lupaş, Şaguna şi Eötvös, Arad, 1923, p. 9.
  7. Maria Berényi, 140 de ani de la reînfiinţarea Mitropoliei Ardealului, În: „Simpozion”
Comunicările celui de al XIV-lea Simpozion al cercetătorilor români din Unga-
ria, Giula, 2005, p. 34–39.
 8. Protocolul Congresului naşional bisericesc, Sibiu, 1868, p. 20–21.
 9. Telegraful Român, 1868, nr. 76, p. 301.
10. Ioan Sauca, ibidem., p. 100–101.
11. Ioan Lupaş, Mitropolitul Şaguna ca restaurator şi legislator al Bisericii Ortodoxe Româ-
ne, În: „Revista Teologică”, 1923, nr. 6–7, p. 192.
12. Protocolul Congresului naşional bisericesc, Sibiu, 1868, p. 108–109.
13. Keith Hitchins, Ortodoxie şi naţionalitate. Andrei Şaguna şi românii din Transilvania
1846–1873, Bucureşti, 1995, p. 281.
14. Maria Berényi, ibidem.
15. Partenie Cosma, Statutul Organic, În: „Enciclopedia română”, t. III, Sibiu, 1904,
p. 1011.
16. Magyar Életrajzi Lexikon, Budapest, 1967.
17. D. Braharu, ibidem., p. 5.
18. Magyar Életrajzi Lexikon, Budapest, 1967.
19. Ioan Sauca, ibidem., p. 98.
20. Ibidem.
21. Lupta, Budapesta, 1908, nr. 261.
22. Telegraful Român, 1909, nr. 2.

A Magyarországi Románok Kutatóintézetének kiadványa

Felelős kiadó: Dr. Berényi Mária
A kötet 300 példányban, B/5 formátumban,
35,00 ív terjedelemben készült
Tehnoredactare / Nyomdai előkészítés: Kovács Sándor
Tiparul / Nyomás, kötés: Schneider Nyomda Kft., Gyula
560