MICA UNIRE ( 1859 )

CUPRINS
I. Tratatul de pace de la Paris ( 1856 )

II. Adunările ad-hoc ( 1857 )

III. Convenţia de la Paris ( 1858 )

IV. Dubla alegere a lui Al. I. Cuza ( 1859 )

V. Recunoaşterea dublei alegeri a lui Al. I. Cuza de către Marile Puteri

VI. Făuritorii României Mici

VII. Despre personalitatea lui Al. I. Cuza

VIII. Bibliografie
 I. Tratatul de pace de la Paris ( 1856 )
După înăbuşirea revoluţiei de la 1848,
revoluţionarii români au plecat în exil în
diferite oraşe europene, scopul lor principal
rămânând unirea Moldovei cu Ţara
Românească.

Condiţiile interne nu erau favorabile unirii

deoarece Convenţia de la Balta Liman
semnată în anul 1859 între Rusia şi Turcia a
limitat autonomia Principatelor Române.

La începutul anilor ’50, centrele importante de

activitate politică românească se găseau în
afara spaţiului românesc: Paris, Londra,
Constantinopol.

Grup de revoluţionari paşoptişti

( acuarelă de Costache Petrache )
 Barbu Ştirbei

Noii domni numiţi au fost:

a) Barbu Ştirbei în Ţara
Românească;
b) Grigore Al. Ghica în Moldova;

Ştirbei a acordat mai multă atenţie

problemelor economice în timp ce Ghica
a manifestat mai multă simpatie faţă Grigore Al. Ghica
de programul liberal şi nu numai că a
permis unui număr de paşoptişti să se
reîntoarcă în ţară, dar i-a adus pe mulţi
dintre ei, printre care Mihail
Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Ion
Ionescu de la Brad.
Izbucnirea Războiului Crimeii ( 1853 –
1856 ) a creat condiţii favorabile
pe plan extern pentru unirea
Principatelor Române. Problema
românească a devenit o problemă
europeană.

Pe parcursul acestui conflict, teritoriul

românesc a fost ocupat de ţările
vecine. Trupele ruse, sosite în 1853
erau obligate să părăsească
Principatele, în 1854, pentru a fi
înlocuite cu trupe otomane şi
austriece, acestea din urmă
prelungindu-şi şederea până în
1857.
Conferinţa de pace de la Paris s-a
desfăşurat în perioada 25
februarie – 30 martie 1856.

Problema unirii Moldovei cu Ţara

Românească a fost ridicată
oficial de către contele
Walewski, ministrul de externe
al Franţei.

Ca şi în cazul italienilor sau

polonezilor, sprijinul acordat
de Napoleon al III-lea
aspiraţiilor româneşti era
menit să slujească obiective
mai largi de politică externă. El
încerca să sporească influenţa Contele Walewski
franceză în estul Europei.
 Care a fost atitudinea Marilor Puteri cu privire la
unirea Moldovei cu Ţara Românească ?

Marile Puteri s-au împărţit în două

tabere:

a) puterile unioniste: Franţa,

Sardinia, Prusia, Rusia, Anglia
( doar la început );

b) puterile antiunioniste:
Imperiul Otoman şi Rusia;

Osman Paşa, reprezentantul

otoman la Congresul de la Paris
 Franţa – a susţinut unirea pentru că dorea să-şi sporească influenţa
în Europa de Est;
Rusia – deşi nu dorea unirea cu adevărat, a susţinut-o deoarece a
văzut în aceasta o şansă de divizare a Franţei de Austria şi Turcia;
Anglia - nu s-a opus unirii, văzând în aceasta un bastion de apărare
împotriva pătrunderii Rusiei în teritoriile otomane;
Imperiul Otoman – s-a opus unirii deoarece considera că Principatele
Române făceau parte integrantă din imperiu iar unirea era pur şi
simplu un preludiu al independenţei;
Austria – s-a manifestat împotriva unirii, deoarece ar fi afectat
propriile sale eforturi de a domina Principatele Române. Austria
era îngrijorată şi din cauza românilor din Transilvania deoarece un
stat român unit peste Carpaţi putea prezenta o atracţie
irezistibilă pentru ei, ceea ce, în timp, ar fi ameninţat integritatea
teritorială a monarhiei;
Sardinia şi Prusia – au susţinut unirea deoarece doreau să-şi
realizeze propria unificare;
Congresul de pace de la Paris ( 1856 )
 Tratatul de pace de la Paris s-a semnat la 30 martie 1856 şi
cuprindea şi prevederi referitoare la Principatele Române:

a) Moldova şi Ţara Românească rămân sub suzeranitate otomană dar

protectoratul rusesc este înlocuit cu garanţia colectivă a marilor
puteri;

b) Convocarea unor Adunări ad-hoc care să fie formate din reprezentanţi

ai tuturor categoriilor sociale; aceste adunări trebuiau să exprime
dorinţele românilor în legătură cu viitorul Principatelor;

c) O comisie va cerceta dorinţele românilor exprimate la adunările ad-

hoc iar rezultatele vor fi înaintate unei Conferinţe a marilor puteri
care va elabora o convenţie pentru organizarea Principatelor;

a) Rusia ceda Moldovei partea de sud a Basarabiei unde au fost

organizate trei judeţe ( Cahul, Ismail, Bolgrad );
 II. Adunările ad-hoc ( 1857 )

Mişcarea unionistă în ambele Principate a luat

având în primele luni ale anului 1857 datorită
apropierii alegerilor pentru adunările ad-
hoc. Până la alegerea noilor domni,
conducerea Principatelor a fost încredinţată
unor caimacami ( locţiitori de domni )

Alegerile pentru Adunarea ad-hoc din Moldova

au fost falsificate de noul caimacam Nicolae
Vogoride, cu sprijinul direct al consulului
austriac la iaşi. Vogoride spera să fie numit
domn al Moldovei cu sprijinul Austriei şi
Turciei. Drept urmare, alegerile din Moldova
au fost câştigate de antiunionişti.
Nicolae Vogoride
 Falsificarea alegerilor a fost
dată în vileag de către Al. I. Cuza,
pe atunci pârcălab de Galaţi.

Al. I. Cuza făcea participase la

revoluţia paşoptistă fiind nevoit să
ia calea exilului.

În timpul domniei lui Grigore Al. Ghica,

Al. I. Cuza a fost numit Preşedinte
al Judecătoriei judeţului Covurlui,
funcţie pe care a deţinut-o până în
1851, când I s-a încredinţat postul
de Director al Ministerului de
Interne, motiv pentru care s-a
mutat de la Galaţi la Iaşi.
Al. I. Cuza
În 1856, Grigore Al. Ghica l-a numit pe Al. I.
Cuza în funcţia de pârcălab al oraşului
Galaţi.

În 1856, Al. I. Cuza a fost reîncadrat în

armată şi Nicolae Vogoride l-a vansat în
grad în afara prevederilor regulamentelor
militare: sublocotenent, locotenent,
căpitan, maior.

Nicolae Vogoride spera să facă din Al. I.

Cuza un aliat al politicii sale antiunioniste.
Dar Al. I. Cuza a rămas fidel convingerilor
sale patriotice şi unioniste. Profund Elena Cuza
indignat de falsificarea alegerilor, Al. I.
Cuza şi-a dat demisia.
 Problema românească era pe punctul de a provoca un conflict european. Puterile
favorabile unirii au rupt relaţiile diplomatice cu Poarta ( 6 august 1857 ).

În august 1857, a avut loc o întâlnire la Osborne ( pe insula Wight ) între Napoleon
al III-lea şi regina Victoria a Angliei. S-a ajuns la un compromis prin care
Franţa renunţa la ideea unei uniri complete a Principatelor în favoarea unei uniri
administrative, care să fie realizată prin crearea unor instituţii similare în
fiecare Principat. Britanicii au căzut de acord să-l sfătuiască pe sultan să
anuleze alegerile din Moldova şi să organizeze altele. Astfel, în septembrie 1857,
au fost organizate noi alegeri care au fost câştigate de unionişti.

Regina
Victoria
şi Napoleon
al III-lea
Solemnitatea deschiderii Adunarii Ad-Hoc din Tara
Româneasca la 30 septembrie 1857
(Litografie de Carol Popp de Szathmary)
 Problema prinţului străin în 1857. Citiţi textele de mai jos şi identificaţi
atitudini ale românilor faţă de prinţul străin.

“ ( … ) Mi se pare totuşi că există păreri diferite între unionişt

i într-o problemă vitală pentru cauza lor. ( … ) un mare număr
dintre cei mai proeminenţi susţinători ai Unirii manifestă o ostilitate
făţişă faţă de alegerea unui prinţ străin.
De atunci am aflat şi din alte surse că partida care susţine alegerea
unui prinţ autohton este compusă, în cea mai mare parte, din oameni
care sunt avuţi şi au şi influenţă politică. În mare majoritate s-au bucurat
şi până acum de consideraţia publică şi sunt legaţi prin legături de
prietenie sau de sânge cu prinţii autohtoni care, până acum, au
fost puşi de către Poartă în fruntea administraţiei.
Siguri fiind că, dacă s-ar alege un prinţ autohton, ar avea influenţă
Asupra lui, deoarece fără îndoială că ar fi ales dintre ei, ei se opun
cu tărie alegerii unui prinţ străin.
 A doua categorie …

“Cei care susţin alegerea unui prinţ născut în afara ţării pot fi împărţiţi în
două categorii. Prima este compusă din oameni care, în mod deschis, se
declară pentru Unirea provinciilor dar care, în adâncul inimii, sunt
împotriva ei. Sperând că Poarta nu va consimţi niciodată la unirea celor
două provincii sub un principe străin, ei susţin o asemnea alegere ca
fiind cel mai eficient mijloc de a forţa Poarta să nu-şi dea
consimţământul la o măsură care i-ar priva de influenţa de care s-au
bucurat până acum şi care i-ar lipsi de puterea de a-şi exercita
despotismul meschin asupra claselor de jos, lucru pentru care au fost
vestiţi în secolele trecute. Toţi aceştia sunt mari boieri, unelte ale
Austriei sau ale Porţii, gata oricând – cum au mai făcut-o – să se vândă
aceluia care oferă mai mult”
 A treia categorie …

“Cealaltă categorie, care se pronunţă în favoarea alegerii unui prinţ străin,

se compune din adevăraţii patrioţi din ţară. Oameni care au fost atâta
vreme martorii proastei administraţii, incapacităţii şi ticăloşiei prinţilor
autohtoni încât să nu mai creadă în prosperitatea sau în înlăturarea
abuzurilor din ţară cu aceştia la cârmă. Ei se tem de influenţa Porţii,
Austriei şi Rusiei asupra unei clase de oameni care, secole la rând, s-au
dovedit a fi uneltele docile ale acestor puteri. Fiind pe deplin conştienţi
că ar fi imposibil de ales un prinţ dintre ei, aceştia preferă să pună
frâiele guvernării în mâinile unui străin care, cel puţin, le va permite să
aibă şi ei o parte din administraţia afacerilor publice ( … )”
 Adunările ad-hoc au purtat discuţii în perioada octombrie –
noiembrie 1857. rezoluţiile în cinci puncte solicitau:

a) unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat numit

România;
b) respectarea autonomiei;
c) aducerea unui prinţ străin pe tronul noului stat;
d) respectarea neutralităţii teritoriului românesc;
e) formarea unei Adunări Legislative din care să facă parte
reprezentanţii tuturor categoriilor sociale;
Divanul ad-hoc din Ţara Românească
III. Convenţia de la Paris ( 1858 )
Cererile celor două Adunări, cuprinse într-un raport al comisarilor puterilor
europene, au fost înaintate reprezentanţilor puterilor garante întrunite în
Conferinţa de la Paris ( mai – august 1858 )
 Reprezentanţii Marilor Puteril la
Conferinţa de la Paris din 1858:

- Alexandre Walewski ( ministrul de

externe al Franţei );
- Fuad Paşa ( ministrul de externe al
Imperiului Otoman );
- Lordul Cowley ( ambasadorul
britanic la Paris );
- Generalul Pavel D. Kiseleff
( ambasadorul rus la Paris );
- Contele Joseph Alexandre von
Hubner ( ambasadorul austriac la
Paris );
- Marchizul Salvatore de Villamarina
( ambasadorul Sardiniei la Paris );
- Contele Maximilian von Hatzfeldt
( ambasadorul Prusiei la Paris );

Generalul Pavel D. Kiseleff

Convenţia de la Paris prevedea doar o unire parţială, legislativă a Moldovei
cu Ţara Românească. Noul stat urma să se numească “Principatele
Unite ale Moldovei şi Valahiei”, dar cu excepţia a două instituţii
comune, în cele două ţări ar fi trebuit să funcţioneze 2 domni, două
adunări, două guverne, două capitale, două armate cu un singur
conducător care se puteau uni în caz de mare primejdie pentru ţară.

Cele două instituţii comune erau:

a) Comisia Centrală care avea rolul de a elabora legile comune pentru
ambele Principate;
b) Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie ( tribunalul suprem )
Ambele instituţii aveau sediul la Focşani.

Revendicarea principală nu a fost împlinită iar dezamăgirea românilor a fost

mare. Lupta pentru unire s-a accentuat şi s-a axat pe constituirea
viitoarelor Adunări elective.
Comentaţi următoarele cuvinte ale lui Vasile Boerescu
apărute în ziarul “Naţionalul” din august 1858.

"Europa ne-a ajutat ... rãmâne

a ne ajuta noi însine. Noi
multumim Europei cã ne-a
arãtat cã Unirea poate fi
posibilã".

Reflectaţi ! Unirea a fost un dar al marilor puteri sau

rezultatul acţiunilor energice al forţelor interne care au
pus diplomaţia europeană în faţa unui fapt împlinit ?
IV. Dubla alegere a lui Al. I. Cuza ( 1859 )

Conform articolului 49 al convenţiei în cele două principate au

fost aleşi trei caimacami.

În Moldova au fost aleşi Anastasie Panu, Vasile Sturdza

( reprezentanţi ai Partidei Naţionale ) şi Ştefan Catargi ( din
tabăra antiunioniştilor ).

În Ţara Românească toţi cei trei caimacami aleşi, Ioan Manu,

Emaniol Băleanu şi Ioan Al. Filipescu, făceau parte din aripa
conservatoare, fiind deci cu toţii separatişti.
În Moldova, candidaţii la domnie
din partea grupului
conservator erau fostul domn
Mihail Sturdza şi fiul său
Grigore ( ofiţer în armata
otomană sub numele de
Muhlis Paşa ).

Partida Naţională era

reprezentată de Vasile
Alecsandri, Al. I. Cuza şi
Costache Negri.

Mihail Sturdza
Vasile Alecsandri Costache Negri

Al. I. Cuza
În Ţara Românească, candidaţii partidei conservatoare separatiste erau
foştii domni Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei, din partea Partidei
Naţionale candidând Nicolae Golescu.

Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei erau fraţi. ( acesta din urmă fusese
adoptat de bogatul său unchi, Barbu Ştirbei )

Gheorghe Bibescu Barbu Ştirbei

ADUNAREA ELECTIVĂ DIN VALAHIA
Candidatura lui Al. I. Cuza s-a datorat
faptului că obiectivul final rămânea
prinţul străin, iar cel ales trebuia să
fie, în viziunea unioniştilor, un domn
intermediar, un locţiitor, mai ales
cineva care nu ar fi fost dornic de a
fi domn şi mai ales capabil de a se
retrage într-un moment prielnic
realizării dorinţei privind prinţul
străin.

Alegerile din Moldova de la 5 ianuarie

1859, l-au desemnat câştigător pe
candidatul Partidei Naţionale,
colonelul Al. I. Cuza, ales în
unanimitate.
“La legi nouă, om nou” – comentaţi următorul fragment din discursul rostit de
Mihail Kogălniceanu la 5 ianuarie 1859, în cadrul Adunării Elective din
Moldova.

“( … ) Alegându-te pre tine Domn în ţara noastră, noi am voit să

arătăm lumii aceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă, om nouă,
om nou. O, doamne! Mare şi frumoasă ţi-este misiunea!
Constituţia din 7/19 august ne înseamnează o epocă nouă; şi
Măria ta eşti chemat să o deschizi. Fii dar omul epocei; fă ca
legea să înlocuiască arbitrariul, fă ca legea să fie tare; iar Tu,
Măria ta, ca Domn, fii bun şi blând, fii bun, mai ales pentru
aceia pentru care mai toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau
răi. ( … ) Fă, dar, ca domnia ta să fie cu totul de pace şi de
dreptate; împacă patimile şi urile dintre noi şi reintrodu în
mijlocul nostru strămoşeasca frăţie”.
La 24 ianuarie 1859, Adunarea electivă
din Bucureşti, deşi era alcătuită în
majoritate din elemente
conservatoare, sub impulsul Partidei
Naţionale şi datorită intervenţiei
directe a maselor adunate pe Dealul
Mitropoliei, în jurul clădirii unde
aveau loc dezbaterile şi manifestând
pentru Unire, l-a ales în unanimitate,
domn al Ţării Româneşti pe domnul
Moldovei, Al. I. Cuza.

Unirea fusese înfăptuită ! Poporul român

a pus puterile garante în faţa unui
fapt împlinit – care va deveni de
altfel, în anii următori, politică de
stat ( “politica faptului împlinit” )
“Hora Unirii la Craiova”, tablou de Th. Aman
 Justificaţi entuziasmul românilor din Transilvania la vestea alegerii lui Al. I.
Cuza, pornind de la cuvintele lui Alexandru Papiu Ilarian.

“(…) Românii din Transilvania, ( … ) numai

la Principate privesc, numai de aici aşteaptă
semnul, numai de aici îşi văd scăparea. Când s-
a ales Cuza domn, entuziasmul la românii
Transilvaniei era poate mai mare decât în
Principate ( … ) Un lucru mi se pare a fi mai
mult decât sigur; că românii de peste Carpaţi,
bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, toţi ar fi
gata de a muri pentru Domnul Cuza ( … )”
Comentaţi vorbele revoluţionarului maghiar Lajos Kossuth despre
alegerea lui Cuza ( ianuarie 1859 )

“Contribuie la lămurirea cauzelor acestor

înclinări istorisirea alegerii principelui Cuza, pe
care mă simt îndemnat s-o schiţez pe scurt, în
primul rând pentru că îmi face plăcere să închin
un omagiu ori de câte ori întâlnesc în istorie
patriotismul în faţa căruia se sacrifică pasiunile
de partid şi interesele personale ( … ) Un astfel
de spirit este necesar pentru ca un popor să
întemeieze patrai sa, s-au s-o reconstituie, dacă
a pierdut-o”
 V. Recunoaşterea dublei alegeri a lui Al. I. Cuza de
către Marile Puteri
ESTE LEGAL ? Pornind de la textul următor, precizaţi
poziţia Marilor Puteri faţă de dubla alegere a lui Al. I. Cuza
ca domn în Moldova şi Ţara Românească.

“Mai sunt câteva zile şi Congresul se va reuni. Valahia şi Moldova au

ales, fiecare, domnitorul lor în una şi aceeaşi persoană: colonelul Cuza. Se
pune întrebarea: este legal ?
Turcia crede că nu; Austria nu crede că este legal. Anglia şi Prusia, cu
toate ezitările, în ceea ce priveşte legalitatea numirii, sunt înclinate s-o
respecte. Franţa, sardinia, Rusia o consideră legală şi nimerită, relevând
mărturia supremă a dorinţelor legitime ale României, a zelului unanim
pentru a recunoaşte şi aface să fie recunoascută unitatea ei.”
Dubla alegere a lui Al. I. Cuza a ridicat problema dacă a
fost sau nu o încălcare a convenţiei de la Paris. În
tabăra favorabilă recunoaşterii s-au aflat Franţa,
Rusia, Prusia, Sardinia.

Pentru a se discuta această problemă, reprezentanţii

marilor puteri s-au întâlnit în cadrul Conferinţei de la
Paris ( 1859 ) care a recunoscut dubla alegere.

Recunoaşterea unirii depline a Principatelor va fi

recunoscută de către cele 7 mari puteri la Conferinţa
de la Parsi din 1861. Din anul 1862, Principatele Unite
au adoptat oficial numele de România.
 VI. Făuritorii României Mici

1. Vasile Alexandri 9. Ioan Em. Florescu

2. Vasile Boerescu 10. Dimitrie Ghica

3. Dimitrie Bolintineanu 11. Ion Ghica

4. Dumitru C. Brătianu 12. Nicolae Golescu

5. Ion C. Brătianu 13. Ştefan Golescu

6. Barbu Catargiu 14. Mihail Kogălniceanu

7. Lascăr Catargiu 15. Costache Negri

8. Manolache Costache Epureanu 16. C. A. Rosetti

17. Alexandru Ioan Cuza

 1. Vasile Alecasandri
A fost poet, dramaturg, folclorist, om
politic, ministru, diplomat, ( 1821 – 1890 )
academician român.

S-a implicat din plin în mişcarea

unionistă, în dezbaterile Divanului ad-
hoc de la 1857, pentru ca în cele din
urmă să facă gestul renunţării la
oferta ocupării Tronului Moldovei,
înlesnind astfel calea spre Unirea
celor două Principate Române sub
sceptrul unui Domnitor care ar răni
mai puţin orgoliul celorlalţi candidaţi
la tronurile reunite.

În primii doi ani ai Domniei lui Cuza Vodă,

Alecsandri a fost mesagerul ideal
pentru a face cunoscută şi a impune
Cancelariilor din Occident acţiunea
unionistă a românilor.
 2. Vasile
A fost un ziarist, jurist şi un om politic
român, susţinător al ideilor liberale Boerescu
moderate. ( 1830 – 1883 )

În octombrie 1857, Vasile Boerescu a

fondat ziarul Naţionalul, în ale cărui
pagini sunt promovate ideile unioniste
ale vremii. În ianuarie 1859 Boerescu
a fost ales deputat în Adunarea
Electivă din Muntenia. A îndeplinit
numeroase funcţii în guvernele post-
unioniste.

Chiar dacă n-a făcut efectiv parte din

"monstruoasa coaliţie", după
detronarea lui Alexandru I. Cuza,
Boerescu a fost prezent în delegaţiile
care au făcut diligenţele necesare pe
lângă Contele de Flandra şi apoi pe
lângă Principele german Carol.
A fost un poet român, om politic, participant 3. Dimitrie
la Revoluţia de la 1848 şi diplomat. În Bolintineanu
1848 a plecat în exil. S-a întors în 1857. ( 1825 - 1872 )
Unionist entuziast şi eficace, a scos la
Bucureşti ziarul Dâmboviţa, prin care se
propovăduia înfăptuirea visului secular al
românilor.

În primăvara anului 1863 l-a însoţit pe Cuza

Vodă în călătoria sa la Constantinopol,
vizită istorică care a fost narată în toată
splendoarea ei de către ministrul-scriitor.

O dată Cuza Vodă abdicat, Dimitrie

Bolintineanu s-a retras total din viaţa
politică, manifestându-se, în continuare,
numai în publicistică. Bolintineanu a fost
unul dintre cei mai apropiaţi şi leali
sfetnici ai lui Cuza Vodă.
 A fost un diplomat şi om politic român,
fratele liberalului Ion C. Brătianu. A 4. Dumitru C. Brătianu
participat la Revoluţia paşoptistă. ( 1818 – 1892 )

În 1857 este ales deputat de Piteşti în

Adunarea Ad-hoc. În iunie-august 1858
desfăşoară o misiune diplomatică în
Occident, iar din ianuarie 1859 este ales
deputat de Piteşti şi secretar al Adunării
Elective care îl proclamă pe colonelul
Alexandru Ioan Cuza ca domnitor şi în
Ţara Românească.

Sub Domnia lui Cuza Vodă, în primii ani a fost

unul dintre cei mai iscusiţi emisari pe care
Prinţul Unirii i-a trimis în capitalele
marilor ţări europene, ca să pledeze în
favoarea recunoaşterii dublei alegeri. În
ultimii ani de domnie ai lui Al. I. Cuza, D.
Brătianu să devină unul dintre cei mai
activi complotişti ai "monstruoasei
coaliţii", care a dus la actul detronării de
la 10/11 februarie 1866.
 5. Ion C. Brătianu
A fost un om politic român. ( 1821 – 1891 )

A participat la revoluţia paţoptistă,

apoi a plecat în exil. Aflat la Paris,
el a acţionat pentru influenţarea
opiniei publice în favoarea uniunii
propuse şi autonomia principatelor
dunărene.

În timpul domniei lui Alexandru Ioan

Cuza (1859-1866), Brătianu a fost
un lider liberal proeminent. A
asistat în 1866 la demiterea lui
Cuza şi la alegerea Prinţului Carol
I al României, sub domnia căruia a
avut mai multe mandate
ministeriale în următorii patru ani.
 A fost un politician şi jurnalist român.
A fost ales deputat în Adunarea Electivă 6. Barbu Catargiu
a Munteniei. Pe când se treceau în ( 1807 - 1862 )
revistă numele candidaţilor la Domnie,
Barbu Catargiu a înclinat iniţial pentru
fostul domnitor Gheorghe Bibescu.
Îndată ce s-a ivit soluţia alegerii
colonelului Alexandru Cuza pe
Tronurile reunite, el a îmbrăţişat cu
entuziasm ideea.

Se poate spune că Domnitorul Alexandru

Ioan I nu l-a iubit pe invulnerabilul
Barbu Catargiu, dar cu siguranţă că l-a
respectat şi l-a preţuit. Dovadă
peremtorie fiind desemnarea sa în
funcţia de preşedinte al primului
Consiliu de Miniştri al României (22
ianuarie 1862).
 Militant sincer pentru Unirea celor două
Principate Române, a fost deputat în Divanul 7. Lascăr
ad-hoc de la 1857 şi în Adunarea Electivă,
menită să hotărască asupra viitorului Domnitor. Catargiu
( 1823 – 1899 )
Lascăr Catargiu era la începutul anului 1859,
din punct de vedere politic şi economic, un
candidat valabil la Tronul Moldovei. Altfel,
dintre toţi ceilalţi posibili candidaţi s-a arătat
a fi cel mai afectat, când a fost cumva
constrâns să renunţe la candidatură în
favoarea colonelului Cuza.

În consecinţă, el nu şi-a găsit locul în timpul

Domniei lui Cuza Vodă decât ca ministru de
Interne o jumătate de an în 1859, în Guvernul
de la Iaşi, condus de Manolache Costache
Epureanu, şi ca deputat în Comisia Centrală de
la Focşani.

Poate aşa se explică şi faptul că alături de C.A.

Rosetti, Lascăr Catargiu a fost în fruntea
"monstruoasei coaliţii", urzitoare a loviturii de
stat din 10/11 februarie 1866.
A participat la revoluţia paşoptistă iar 8. Manolache Costache
după 1856 s-a implicat în lupta Epureanu ( 1820 – 1880 )
pentru unire în calitate de membru
în Adunarea ad-hoc şi Adunarea
Electivă a Moldovei.

Deşi se afla el însuşi pe lista

candidaţilor la Tronul Moldovei,
Manolache Costache Epureanu a
renunţat în favoarea colonelului
Alexandru Cuza.

Dacă în perioada 1859 - 1861

Manolache Costache Epureanu a
fost principalul colaborator al lui
Alexandru Ioan Cuza, el s-a
îndepărtat treptat de acesta,
apropiindu-se de conservatori.
În istorica zi de 24 Ianuarie 1859 - ca deputat
în Adunarea Electivă –, deşi fuse iniţal 9. Ioan Em. Florescu
partizanul alegerii pe tronul Munteniei a ( 1819 – 1893 )
socrului său, fostul Domnitor Gh. Bibescu,
când a întrevăzut posibiltatea Unirii celor
două Principate a stăruit printre deputaţii
conservatori să fie ales şi la Bucureşti tot
Domnitorul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza.

Pentru moderaţia ce afişa în faţa opiniei publice,

a fost ales deputat în Comisia Centrală de la
Focşani - miniparlamentul menit să elaboreze
şi să adopte legile organice comune ambelor
Principate Române.

Deşi în primi ani ai Domniei sale, Cuza Vodă a

fost nevoit să menţină două Guvene - la
Bucureşti şi la Iaşi -, se poate spune că unirea
armatelor a precedat unirea administrativă,
întâmplată la 11 decembrie 1861. Generalul
Ioan Em. Florescu a fost ministru al
Războiului în guvernele de la Bucureşti, cât şi
cele de la Iaşi, uneori chiar concomitent.
A fost om politic conservator. Era fiul
domnitorului muntean Grigore 10. Dimitrie Ghica
Dimitrie Ghica. ( 1816 – 1897 )

Deputat în Divanul ad-hoc (1857), a

militat pentru unirea Principatelor
Române sub domnia unui Principe
străin.

Vlăstar domnesc (i se spunea beizadea

Mitică), caracterizat printr-o mare
generozitate şi bonomie, ataşat
ideilor de unitate naţională,
propăşire şi stabilitate statală,
principele Dimitrie Ghica a fost o
figură ilustrativă în viaţa publică
din vremea Domniilor lui Cuza Vodă
şi Carol I.
 A fost o personalitate marcantă a
celei de-a doua jumătăţi a secolului 11. Ion Ghica
al XIX-lea, academician, diplomat, ( 1816 – 1897 )
matematician, om politic şi pedagog
român, prim-ministru al României de
două ori.

Principe, fiu al ultimului domnitor al

Moldovei, Grigore Alexandru Ghica,
şi al Elenei, fiica fostului domnitor
Ioniţă Sandu Sturdza.

A participat la revoluţia paşoptistă.

În 1859 după unirea Moldovei şi Ţării
Româneşti a fost chemat de
Alexandru Ioan Cuza să se întoarcă
şi devine prim-ministru în timpul lui
Cuza si apoi în timpul lui Carol I al
României.
A participat la revoluţia paşoptistă apoi
a fost nevoit să ia calea exilului. S-a 12. Nicolae Golescu
întors în 1857şi s-a implicat în ( 1810 – 1877 )
mişcarea unionistă: deputat şi
vicepreşedinte al Divanului ad-hoc
(1857), membru al Adunării Elective a
Munteniei.
Nicolae Golescu s-a aflat pe lista
candidaţilor la tronul Munteniei,
alături de foştii domnitori Gh.
Bibescu şi Barbu Ştirbei. Dar văzând
cât de puternic era curentul unionist
printre deputaţii Adunării Elective, a
realizat că nu mai are nici o şansă şi
şi-a declinat candidatura.
După Unire, Nicolae Golescu s-a bucurat
de toată consideraţia din partea
domnitorului Cuza Vodă. În cele din
urmă a participat la “Monstruoasa
Coaliţie” care a dus la detronarea
Prinţului Unirii.
 A fost fratele lui Nicolae Golescu.
S-a numărat printre participanţii la 13.Ştefan Golescu
revoluţia paşoptistă din Ţara ( 1809 – 1874 )
Românească. După înăbuşirea
revoluţiei, având statutul de exilat, s-
a remarcat în activităţile pentru
pregătirea lumii occidentale în vederea
emancipării şi unirii politice ale
Principatelor Române.

În iulie 1857, a căpătat învoirea de a se

reaşeza în ţară. S-a angajat, cum era
de aşteptat, în activitatea unionistă:
ales deputat şi secretar al Divanului
ad-hoc, la Bucureşti (1857).

Îndată după Unire, domnitorul Cuza l-a

trimis ca emisar diplomatic pe lângă
Conferinţa Puterilor Garante şi
Suzerane, pentru a susţine
recunoaşterea faptului împlinit de
români la 24 ianuarie 1859.
 Kogălniceanu s-a situat mereu între
promotorii actelor cruciale dintr-o 14. Mihail Kogălniceanu
istorie naţională de peste 50 de ani. La ( 1817 – 1891 )
1848 a dat cel mai consistent şi
echilibrat program revoluţionar. În
Divanul ad-hoc al Moldovei din anul
1857 a fixat ca nimeni altul doleanţele
românilor întru Unire şi Neatârnare. În
anul 1859, Kogălniceanu a avut onoarea
“să-l ungă” pe colonelul Al. I. Cuza –
Domnitor.

Şase ani din şapte l-a slujit cu credinţă şi

cu eficienţă maximă pe Al. I. Cuza. Nici
unul, nici altul n-au mai avut forţa să
treacă peste orgolii fals întreţinute de
clevetitorii şi intriganţii care-i voiau
despărţiţi. Ambii au plătit pentru
marile înfăptuiri social-politice, şi tot
lui Kogălniceanu i-a fost dat să
adreseze cuvântul de rămas-bun în faţa
sicriului deschis al lui Cuza Vodă la
Ruginoasa: “Nu greşelile, ci faptele
mari ale lui Cuza Vodă aduseră a lui
detronare”.
 A participat la revoluţia paşoptistă, fiind
nevoit să ia calea exilului. 15. Costache Negri
În 1855, a fost trimis ca delegat al ( ( 1812 – 1876 )
domnitorului Gr. Al. Ghica la Constantinopol
şi la Viena pentru a susţine Unirea
Principatelor Române. În 1856 a făcut
parte din Comitetul Unirii, la Iaşi, iar în
1857 a fost ales deputat şi vicepreşedinte
al Adunării Ad-hoc
Însuşi Negri a fost de mai multe ori îndemnat
să candideze la tron, dar a refuzat de
fiecare dată.
În 1859 a fost trimis la Constantinopol, ca
reprezentant al ţărilor unite pentru a
obţine recunoaşterea dublei alegeri a lui Al.
I. Cuza. Prieten bun cu Al. I. Cuza, a
sprijinit toate acţiunile şi reformele
domnitorului Unirii.
Prin misiunile pe care le-a avut peste hotare,
Costache Negri poate fi socotit primul
diplomat al Principatelor Române. Complotul
care a dus la detronarea lui Cuza l-a
determinat, ca şi pe Vasile Alecsandri, să
renunţe la viaţa politică.
A participat la revoluţia paşoptistă din
Ţara Românească. În anii exilului (1848- 16. C. A. Rosetti
1857) a contribuit la editarea revistei ( 1816 – 1885 )
"România viitoare" şi mai ales a revistei
"Republica Română", în care a militat
pentru unirea principatelor într-un stat
democratic.

Revenit în ţară, a editat ziarul liberal-

radical "Românul" şi a avut un rol de
seamă în Adunarea ad-hoc şi în alegerea
lui Al. I. Cuza ca domnitor şi în Ţara
Românească. În paginile ziarului
"Românul", care a apărut timp de
aproape o jumătate de secol, a militat
pentru reforme democratice, pentru
unitatea naţională, pentru independenţa
naţională a ţării.
 17. Al. I. Cuza ( 1820 – 1873 ) – încercare de curriculum vitae

Provenea dintr-o veche familie boierească

din Moldova. S-a născut în 1820, la
Bârlad ( sau după alte surse la Galaţi ).
Tatăl său era spătarul Ioan Cuza,
ispravnic de Tutova, iar mama, Sultana
Cozadini, cobora dintr-o familie de
origine genoveză din Constantinopol. A
avut un frate, Dumitru, care a murit
tânăr într-un accident de călărie, şi o
soră, Sultana, căreia i-a arătat o
deosebită afecţiune.

Gimnaziul îl face la Iaşi, la pensionul

francezului Victor Cuenim ( un ofiţer
rămas aici, din armata lui Napoleon, după
campania dezatruoasă din Rusia ), unde
i-a avut colegi pe Mihail Kogălniceanu şi
Vasile Alecsandri.
În 1834 pleacă la Paris şi în anul
următor trece examenul de
bacalaureat. La fel ca şi
Vasile Alecsandri, prietenul
său de o viaţă, se înscrie la
facultatea de medicină, o
părăseşte repede pentru că
nu putea suferi disecţiile
cadavrelor şi trece la drept,
dar nu termină nici o
facultate.
În 1839 revine în Moldova.
În 1844 s-a căsătorit cu Elena
Rosetti.
 Numit pârcălab de Covurlui, Cuza se instalează cu Elena în casele
părinteşti din Galaţi. Adesea el evada în capitala Moldovei, unde-l
chemau prietenii. Aici a trecut în tabăra opozanţilor domnitorului
Mihail Sturdza, participând la mişcarea revoluţionară din 1848.

Treisprezece fruntaşi ai miscării revoluţionare din Moldova, printre

care şi Al. I. Cuza, au fost prinşi şi trimişi spre Constantinopol. O
parte dintre ei a reuşit să evadeze. A plecat în Transilvania unde a
participat la Adunarea de la Blaj ( mai 1848 ). A plecat apoi în exil.

Adunarea de la Blaj ( mai 1848 )

 Revenit în Moldova în timpul
domniei lui Grigore Ghica,
este numit din nou preşedinte
al Judecătoriei Covurlui iar în
1851 este numit director al
Ministerului de Interne.

Se mută deci la Iaşi dar îşi dă

din nou demisia.

A călătorit o vreme în
străinătate iar la întoarcerea
în ţară va deveni pârcălab de
Covurlui.
 Caimacamul Nicolae Vogoride, deşi
adversar al unioniştilor, l-a
reintegrat în cadrele armatei (1857)
unde a avut o ascensiune foarte
rapidă: în doar câteva zile a trecut
de la gradul sublocotenent la cel de
locotenent, apoi căpitan şi maior.

Această promovare rapidă era împotriva

regulilor şi a stârnit vâlvă dar,
Vogoride spera că în acest fel îşi va
face din Cuza un aliat devotat. S-a
înşelat deoarece, la puţin timp Cuza
îşi dă demisia, în semn de protest
faţă de falsificarea alegerilor pentru
divanurile ad-hoc din Moldova şi
chiar a solicitat răspicat refacerea Nicolae Vogoride
acestora.
La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn
al Moldovei, iar la 24 ianuaire 1859,
ca domn al Ţării Româneşti.

Prin reformele înfăptuite sub domnia sa

( 1859 – 1866 ), s-au pus bazele
României moderne: legea agrară, legea
electorală, legea instrucţiunii publice,
întemeierea Universităţilor din Iaşi şi
Bucureşti, Codul Civil, înfiinţarea
C.E.C , reforma sistemului de măsuri
şi greutăţi etc. A încercat şi altele:
să înfiinţeze Banca Naţională a
României, să bată moneda naţională.
Stema României în timpul
A fost silită să abdice la 11 februarie lui Cuza ( se observă
1866, el înţelegând că – pentru
interesul suprem naţional – “numai un îngemănate
Principe străin, după părerea mea, Însemnele Ţării Româneşti –
poate chezăşui viitorul României” ( din acvila cu crucea în cioc – şi
scrisoarea sa către gen. N. Golescu ) Moldovei – bourul )
Cuza şi-a petrecut restul vieţii
în Germania, unde îşi va
îngriji sănătatea şubrezită.
A murit în 1873, la Hotel
“Europa” din Heidenberg, în
braţele Elenei Cuza şi a fost
înmormântat la moşia sa din
Ruginoasa ( Iaşi ). În palatul
domenesc de aici îşi avea
reşedinţa de vară.

Dorinţa sa testamentară,
exprimată pe patul morţii, a
fost îndeplinită şi a fost Steagul Principatelor Unite
coborât în cripta bisericii
( mai 1873 )
În 1944, în timpul celui de-al doilea Cuza, în
război mondial, când castelul lui jurul anului
Cuza de la Ruginoasa a fost 1860
bombardat, rămăşiţele
pământeşti au fost duse la
Curtea de Argeş, iar după aceea
la biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Uterior s-au refăcut biserica şi

palatul ( azi Muzeu memorial de
mare prestigiu ), iar factorii de
decizie poate ar trebui să mute
osemintele lui Cuza – Vodă la
Ruginoasa, pentru a se respecta
dorinţa testamentară a
“Domnului Unirii”.
Biserica Trei Ierarhi din Iaşi
Al. I. Cuza şi Doamna Elena – pictură din
Biserica Domnească de la Ruginoasa
Comentaţi vorbele lui Mihail Kogălniceanu rostite la
înmormântarea lui Al. I. Cuza

“Nu greşalele lui l-au

răsturnat, ci faptele
lui cele mari.”
 VII. Despre personalitatea lui Al. I. Cuza

NICOLAE IORGA despre Domnul Unirii:

“„…în ciuda unor aparenţe care mascau

un suflet onest, nobil şi tare, el e în
adevăr Voievodul, după vechea datină a
lui Ştefan cel Mare. În el se
încorporează naţia cu nevoile cele mai
adânci şi aspiraţiile cele mai înalte.”
 Istoricul Dinu C. Giurescu despre personalitatea lui Cuza:

„Era un om simpatic şi inteligent, având replica

promptă şi ascuţită. Chiar şi slăbiciunile sale – nu
dispreţuia şi mai ales nu dispreţuise în tinereţile
sale, un pahar de vin bun şi omagia frecvent sexul
frumos – erau de acelea pa care contemporanii le
priveau, ca şi în trecut, cu îngăduinţă ( … ) Pe de
altă parte nu era nici ambiţios, doritor de a face
cu orice preţ carieră şi nici nu umbrea pe ceilalţi
prin mari însuşiri de orator – ca Mihalache
Kogălniceanu, de talent – ca Alecsandri sau de
prestigiu – ca Negri”
„Noul domnitor, cu faţa sa plăcută, aspectul său tineresc, expresia calmă
şi hotărâtă a fizionomiei sale încântă mulţimea care îl privea sărbătoreşte
şi se îmbulzea în urma sa…Colonelul Cuza are, din ceea ce cred eu, una
dintre calităţile cele mai rare, şi, în consecinţă cea mai preţioasă în
această ţară, sinceritatea. Am găsit de asemenea la el bunul simţ şi
modestia…Ar fi omul nou pe care îl cere situaţia sa nouă …un om cinstit
plin de dragoste pentru ţara sa, sub nici o formă ameţit de un succes
neaşteptat, foarte hotărât să pună în practică Unirea şi ideile sale de
reformă şi de progres. Colonelul Cuza este vădit progresist dar este, în
acelaşi timp, foarte devotat principiului de ordine.”

Consulul francez la Bucureşti, Beclard, raporta la Paris 1859

 ,,Noul domnitor, cu faţa sa plǎcutǎ, aspectul sǎu tineresc,
expresia calmǎ şi hotǎrâtǎ a fizionomiei sale încântǎ mulţimea care îl
privea sǎrbǎtoreşte şi se îmbulzea în urma sa… Colonelul Cuza are
una din calitǎţile cele mai rare şi în consecinţǎ cea mai preţioasǎ în
aceastǎ ţarǎ, sinceritatea. Am gǎsit la el de asemenea bunul simţ şi
modestia…Ar fi omul nou pe care îl cere situaţia sa nouǎ…”
La o a doua întâlnire, demnitarul strǎin remarcǎ ,,un om cinstit,
plin de dragoste pentru ţara sa, sub nici o formǎ ameţit de un succes
neaşteptat, foarte hotǎrât sǎ punǎ în practicǎ unirea şi ideile sale de
reformǎ şi de progress. Colonelul Cuza este vǎdit progresist dar este,
în acelaşi timp, foarte devotat principiului de ordine…”

Raportul consului francez Béclard (17 februarie 1859)

„Principele Cuza va avea întotdeauna o pagină strălucitoare în istoria
ţării sale. Căci dacă OMUL a avut slăbiciuni inerente sărmanei
noastre naturi umane, SUVERANUL a fost întotdeauna integru şi
pătruns de cel mai mare patriotism”.

Zoe Sturdza, sora lui Costache Negri, într-o

scrisoare trimisă la Paris, lui Baligot de Beyne

"Cât ar fi români pe lume/ Cât va fi pe cer un

soare/ A lui Cuza mare nume/ Să fiţi siguri că nu
moare."

Versuri dedicate Domnului Unirii de către

Vasile Alecsandri
Caracterizarea Caracterizarea
fizică psihică
 VIII. Bibliografie selectivă

Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban

Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Ed.
Enciclopedică, 1998
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ed.
Univers enciclopedic, 1999
Neagoe Stelian, Oameni politici români, Ed. Machiavelli,
2007
Revista “Historia”, nr. 15, ianuarie 2003 şi nr. 85, ianuarie
2009
www.wikipedia.ro
www. didactic.ro