Constructivismul

Paul D. Williams (ed.), Security Studies: An introduction, Ed. Routledge, 2008,

pag. 59-72

Textul adus în discuţie a fost inclus într-o lucrare amplă dedicată politicilor în
domeniul securităţii internaţionale. Este un studiu aparţinându-i profesorului Matt
McDonald care îşi propune să descifreze atât semnificaţiile constructivismului, cât şi
implicaţiile acestuia în ceea ce priveşte politicile de securitate. De asemenea,
demersul lui McDonald analizează ipotezele pe care teoria constructivistă le
formulează în domeniul relaţiilor internaţionale.
Acest text, deşi bine documentat şi având un conţinut care edifică cititorul în
legătură cu tema supusă atenţiei, nu este foarte amplu (13 pagini), autorul optând
pentru o structură concisă, cu subtitluri evidenţiate pentru a asigura cursivitate
lecturii. Astfel, este suficientă o sumară consultare a cuprinsului acestui studiu pentru
a sesiza aspectele şi temele secundare abordate: după introducere, care discută apariţia
şi evoluţia termenului de constructivism, urmează subcapitole dedicate principiilor de
bază ale constructivismului şi ipotezelor fundamentale ale acestuia, precum şi Şcolii
de la Copenhaga. În plus, demersul cuprinde şi trei “studii de caz” dedicate, pe rând,
conceptului de identitate în viziunea constructivistă, momentului Oslo 1990 care
marcheaza acordul de pace dintre Israel şi Palestina semnat de emblematicul om
politic Yitzhak Rabin şi, din punct de vedere constructivist, modul de înţelegere a
securităţii ca un câmp de contestare şi negociere, precum şi termenii-cheie cu care
operează Şcoala de la Copenhaga.
I. Cercetarea adusă în discuţie are ca prim obiectiv reliefarea locului pe care
constructivismul îl ocupă în cadrul teoriilor sociale; este necesară, în acest sens,
clarificarea viziunii pe care o propune constructivismul, în mod evident diferită faţă
de realism sau faţă de teoriile sociale. În acest sens, studiul analizat consideră
constructivismul drept o teorie socială, întrucât acesta nu este în mod necesar asociat
sferei relaţiilor internaţionale. Concepţia constructivistă despre viaţă are la bază
interacţiuni intersubiective, iar politica globală poate fi considerată emanaţia

1
socialului, nu a politicului sau a factorilor economici ori militari. De altfel, puterea
politică este supusă influenţei covârşitoare exercitate asupra ei de aşa- numiţii factori
non-materiali, precum identitatea sau normele anumitor grupuri.
Teoria constructivistă este criticată de adepţii realismului care argumentează că
această viziune nu se focalizează exclusiv asupra securităţii internaţionale, prin
urmare ea nu ar reprezenta o paradigmă demnă de luat în considerare în ceea ce
priveşte acest domeniu. Dimpotrivă, autorul studiului lasă să se înţeleagă că
perspectiva realistă asupra constructivismului pierde din vedere faptul că acesta din
urmă oferă o înţelegere complexă asupra dinamicii securităţii, sfârşitul conflictului
indirect între lumea democrată şi cea comunistă care a fost Războiul Rece constituind
un punct de sprijin pentru afirmaţia conform căreia nu armele şi resursele militare
sunt unicele elemente definitorii pentru securitate, ci mai ales actorii strategici care
produc schimbări structurale.
Desigur, perspectiva constructivistă relevă abordări inedite asupra unor concepte
fundamentale din domeniul relaţiilor internaţionale, respectiv securitatea şi
ameninţarea.
Textul adus în discuţie îşi propune să elucideze sensurile pe care conceptul de
securitate le dobândeşte în gândirea constructivistă. În sprijinul afirmaţiei că
securitatea este, de fapt, un construct social, autorul argumentează că menţinerea
securităţii se leagă evident de factorii sociali prin faptul că securitatea poate
reprezenta păstrarea valorilor fundamentale ale unei societăţi. Elementele care fac ca
securitatea să se materializeze sunt, practic, răspunsurile la întrebările care vizează
precizarea acelor valori fundamentale ale unei comunităţi care trebuie apărate,
identificarea factorilor care ar putea constitui o ameninţare la adresa acelor valori,
precum şi enunţarea modalităţilor de apărare şi conservare a valorilor.
Demersul lui McDonald continuă în direcţia stabilirii faptului că securitatea este
construită pe fundamente identitare, la fel cum este şi ameninţarea.
La nivelul politicii mondiale, ameninţarea nu este un concept care poate fi cu
uşurinţă determinat sau recunoscut. Autorul crede că nu s-au formulat şi nici nu s-ar
putea formula principii general valabile care să identifice o ameninţare. El susţine că
percepţia grupurilor sau a statelor asupra a ceea ce reprezintă o ameninţare este
influenţată de factorii ideaţionali precum identitatea sau normele. Pentru a-şi
argumenta această convingere, autorul apelează la rezultatele studiilor unui alt
cercetător, Hopf, care aduce în discuţie cazul dictatorului irakian Saddam Hussein şi a

2
ameninţării iminente pe care o întruchipa, în opinia SUA şi a aliaţilor săi,
posibilitatea ca acesta să producă arme nucleare, în timp ce alte state ale lumii aveau
deja aceste arme “în dotare”. Modalitatea în care a fost “demonizat “regimul lui
Hussein nu se baza pe severitatea ameninţării în sine, ci pe experienţa pe care
americanii o aveau deja cu politica irakiană din timpul războiului din Golf şi pe
cunoaşterea mecanismului şi a modului de operare al factorilor politici irakieni.
Aşadar, constructiviştii sunt convinşi de existenţa binomului securitate-identitate,
identitatea fiind un factor non-material.
Tot în categoria factorilor non-materiali sunt incluse şi normele. Politica globală
este în mod indisolubil legată de existenţa normelor care sunt aşteptări cu privire la
comportamentul pe care indivizii, grupurile sau statele care îşi asumă o anumită
identitate trebuie să îl releve. Acest studiu precizează faptul că există norme la nivel
internaţional care încearcă să stabilească limite în ceea ce priveşte comportamentele
sau practicile politice acceptabile, care nu se situează în sfera ameninţărilor la adresa
securităţii mondiale. Pentru a scoate în evidenţă rolul normelor în construcţia
conceptului de ameninţare, este adus în discuţie, din nou, episodul intervenţiei
americane în Iraq din 2003. Iraqul era perceput ca un stat-paria tocmai datorită
faptului că regimul politic din această ţară era considerat lipsit de legitimitate, fără a
de ţine cont vreo clipă de realitatea conform căreia societatea irakiană nu aderă la
aceleaşi norme şi la aceleaşi standarde de legitimitate la care este racordată societatea
occidentală în ansamblul său. Prin urmare, ameninţările la securitatea globală prind
contur mai degrabă prin raportarea la norme decât prin stabilirea riguroasă a unor
criterii pe baza cărora anumite acţiuni pot fi percepute ca ameninţări.
În sprijinul afirmaţiei de mai sus, McDonald face trimitere la studiul lui Roxanne
Lynn Doty, care aduce în discuţie cazul atitudinii guvernului SUA faţă de refugiaţii
din Haiti între anii 1991-1994. Aceasta s-a schimbat în funcţie de modificările care au
intervenit în discursurile acestei perioade. Prin urmare, ceea ce este preţuit la un
moment dat de o anumită comunitate, ceea ce este considerat a fi valoros de către un
grup influenţează modul în care evoluează gândirea colectivităţilor cu privire la ceea
ce este văzut ca o ameninţare la adresa valorilor.

În acelaşi timp, revenind la securitate, maniera constructivistă de gândire o

defineşte ca reprezentând înţelegerea particulară a relaţiilor cu natura, cu ceilalţi
oameni şi cu sine. Acesta este un cadru mai larg de semnificaţie pentru securitate.

3
 O altă accepţiune a termenului se referă la securitate ca la un adevărat câmp al
negocierii şi al contestării. Negocierea se realizează între liderii politici ai unei
comunităţi şi audienţa locală, în timp ce contestarea se realizează între diverşi actori
care elaborează diferite viziuni asupra valorilor colectivităţilor umane şi asupra felului
în care trebuie să acţionăm pentr a le proteja.
Ideea negocierii implică dialogul dintre factorii decidenţi, adică cei ce pretind că
vorbesc în numele unui grup şi între membrii grupului în sine. Aceasta, subliniază
autorul studiului, este o idee constructivistă, întrucât din nou este etalată deosebirea
dintre constructivism şi realism sau post-structuralism. Astfel, ni se explică faptul că
realismul nu consideră că masele au cu adevărat o influenţă asupra elitelor politice şi,
implicit, asupra politicilor de securitate aplicate de acestea. Uneori, spun realiştii,
rolul maselor este chiar nul, nefiind vorba de negociere. Pe de altă parte, post-
structuraliştii sunt convinşi că masele sunt simple ţinte pasive ale discursurilor
elitelor. Dimpotrivă, constructivismul vede publicul ca fiind un factor pregnant în
influenţarea politicilor de securitate şi a practicilor politice. O contribuţie importantă
trebuie să aibă aşa-numiţii actori non-statali care, prin formularea propriilor proiecte
şi viziuni asupra politicilor de securitate, să genereze schimbări semnificative în
contextul normativ în care acţionează elitele politice.
În constructivism, relaţia dintre factorii politici şi public (mase) este esenţială şi
se bazează inclusiv pe reprezentare şi pe forţa discursivă a primilor. Autorul din nou
preia o idee a lui R. Doty care afirmă că însăşi conferinţele de presă şi discursurile
politice sunt concepute în aşa fel încât să reprezinte, să redea ceea ce publicul
consideră a fi corect şi dezirabil sau, mai concret, real. Se consideră că există trei
elemente care determină construirea conceptului de securitate la nivelul maselor: elita
politiă, mass-media şi cultura populară.
Aşadar, securitatea şi politicile din domeniul securităţii sunt legate de valori, iar
discursurile care vizează reprezentarea acestor politici trebuie plasate într-un anumit
context semnificativ pentru grupurile cărora li se adresează. În cazul în care masele
susţin acţiunea politică a maselor şi se autoidentifică cu valorile expuse în discursul
politic, atunci securitatea însăşi devine spaţiu de contestare, contestatarii fiind acei
actori care vor încerca să îşi impună propria paradigmă asupra căilor care trebuie
urmate.
II. Acest studiu se opreşte şi asupra relaţiei dintre agenţi, structuri şi schimbări.
De exemplu, este prezentată concepţia lui Alexander Wendt care identifică agenţii

4
prin state, iar structura prin anarhie, întrucât anarhia este considerată principala
caracteristică a sistemului internaţional. Agenţii sunt în măsură să influenţeze
structurile, de asemenea agenţii şi structurile sunt reciproc constituiţi, iar convingerea
că această reciprocitate există şi că natura însăşi este constituită pe baze sociale îi
determină pe constructivişti să afirme că schimbarea este mereu posibilă, spre
deosebire de alte sisteme de gândire. În acest fel, se ajunge la concluzia că structurile
sunt constructe sociale, agenţii ( sau actorii) fiind cei ce o constituie.
Un exemplu concret în acest sens pe care autorul acestui studiu îl prezintă este
cazul lui Mihail Gorbaciov ( în cazul de faţă agent), care, la sfârşitul Războiului Rece,
a schimbat însăşi natura structurii.
După 1945, cooperarea europeană în privinţa securităţii a fost posibilă mai ales
prin instituţionalizarea normelor. Acest lucru a fost posibil mai ales prin prisma
faptului că neîncrederea reciprocă nu constituie o caracteristică inevitabilă a politicilor
de securitate la nivel internaţional.

III. Un loc aparte în acest studiu îi revine Şcolii de la Copenhaga.

Constructiviştii văd securitatea ca pe un produs social, în care materialul, forţa
militară şi dezvoltarea economică nu reprezintă deloc elemente constituente. Totuşi,
McDonald explică faptul că majoritatea constructiviştilor evită să răspundă la
întrebarea care ar edifica asupra felului în care funcţionează securitatea.
Autorul plasează începuturile acestei “facţiuni “ constructiviste la începutul anilor
‘90, în noile contexte create de sfârşitul Războiului Rece. S-a dorit impunerea unui
nou mod de abordare a securităţii, mai adecvat noilor realităţi. Lucrarea reprezentativa
pentru noile viziuni și concepte aduse de Școala de la Copenhaga a fost publicată în
1998, și i-a avut ca principali autori pe Barry Buzan, Ole Waver și Jaap de Wilde,
purtând titlul: Security: A New framerwork for Analysis. 
Abordarea securităţii din perspectiva Şcolii de la Copenhaga se axează pe trei
concepte centrale dezvoltate de Ole Weaver: ”sectoarele” (securităţii), ”complexele
regionale de securitate” şi conceptul de ”securitizare”. Referitor la primul concept,
Barry Buzan, definea sectoarele ca domenii care comportă anumite tipuri de
interacţiuni de securitate. Al doilea concept cheie subliniază importanţa nivelului
regional de analiză în perspectiva constructivistă şi afirmă faptul că există regiuni într-
atât de interconectate încât dilemele de securitate ale actorilor sau ale unităţilor ce o
formează nu mai pot fi abordate în mod independent, ci necesită o abordare unitară.

5
Totuşi, conceptul cel mai dezbătut al acestei paradigme este cel al securitizării.
Securitizarea, descrisă mai întâi în detaliu de Wæver în 1995, se referă la
construcție discursivă a amenințării. Adică un obiect de referinţă este mutat într-o
sferă ameninţătoare care legitimează utilizarea forţei sau a oricăror alte mijloace
pentru a elimina acea ameninţare.
În terminologia Şcolii de la Copenhaga, conceptului de securitizare îi este
preferat conceptul de desecuritizare, adică procesul prin care anumite chestiuni și
actori sunt îndepărtați din domeniul securității și (re) intră în sfera "politicii normale".

IV. Concluzionând asupra celor evidenţiate mai sus, putem conchide asupra
faptului că materialul este o componentă care pare să nu se regăsească în teoria
constructivistă. Gânditorii constructivişti sunt de părere că relaţiile internaţionale şi
politicile de securitate sunt clădite pe baze ideaţionale, normel şi identitatea fiind
factorii care conferă atât legitimitate, cât şi “prezumpţia “de ameninţare la adresa
securităţii unui grup.
Dintre teoriile din domeniul relaţiilor internaţionale, constructivismul pare să fie
cel mai optimist în ceea ce priveşte rolul maselor în determinarea deciziei politice
formulate de elite. Tot astfel, se observă faptul că este foarte apreciat sprijinul pe care
audienţa locală îl acordă elitelor atunci când discursul acestora este perceput de mase
drept corect din punct de vedere al identităţii şi al normelor la care comunitatea
respectivă aderă.
În acelaşi timp, pe parcursul acestui text aparţinându-I lui M. McDonald, s-a
reliefat credinţa constructiviştilor în schimbare, care oricând poate fi realizată cu
ajutorul agenţilor, exemplele de după anul 1989 fiind edificatoare în acest sens.
Nu trebuie deloc neglijată maniera în care Şcoala de la Copenhaga încearcă să
abordeze problema formelor de manifestare ale securităţii, după cum o atenţie
deosebită generează conceptele de securitizare, precum şi de desecuritizare. Lucrările
Şcolii de la Copenhaga îşi propun să decodifice şi să atragă atenţia asupra metodelor
prin care anumite obiecte de referină sunt extrase din sfera politicilor normale şi
“expediate” în arealul ameninţărilor.
Din punct de vedere personal, cred că punctul slab al constructivismul poate fi
detectat tocmai în neglijarea totală a factorului material. Fără a considera că
materialul are efecte covârşitoare asupra politicilor de securitate materiale, sunt de
părere că acesta ar putea fi luat în calcul măcar ca factor secundar.

6
 Desigur, teoria constructivistă trezeşte un deosebit interes prin faptul că identifică
rolul normelor şi al ideilor cu privire la construirea identităţii grupurilor şi la fixarea
ameninţărilor. Cunoaşterea şi înţelegerea seturilor identitare şi normative diferite ar
genera, probabil, politici de securitate orientate mai degrabă spre pacifism şi toleranţă.