PARADIGME, TEORII ŞI

ABORDĂRI ÎN STUDIILE
DE SECURITATE
Lect. Univ. dr. Dacian Duna

MSSC, Anul I, semestrul I

 Avant la letre: despre
modernitate
• Totalitatea schimbărilor profunde afectând omul şi
societatea umană de la sfârşitul Evului Mediu până în
prezent, care au atins masa critică (acoperirea globală)
în a 2-a jumătate a secolului XX
Inspirându-ne din Giddens:
• Revoluţia industrială (conform lui Giddens industrialismul)
• Dezvoltarea capitalismului: forţele competitive ale pieţei,
consumul, munca
• Supravegherea (surveillance) – controlul de supraveghere al
populaţiilor de subiecţi (cetăţeni)
• Controlul mijloacelor de violenţă („industrializarea războiului”) 
era „războiului total”
Adăugăm:
• Revoluţia culturală şi ştiinţifică începute odată cu Renaşterea şi
Reforma, normativizate prin Iluminism – trăim într-o lume
făurită mai degrabă de oamenii de ştiinţă decât de politicieni şi
lideri politici

Rezultatul modernităţii:
STATUL-NAŢIUNE – o entitate diferită şi opozabilă formelor
tradiţionale de organizare socială
Max Weber: „Statul este acea entitate care pretinde monopolul
violenţei pe un anumit teritoriu” (Politica ca vocaţie, 1919)
• Se dezvoltă ca o parte din mai amplul sistem al statelor
naţiune (sistemul internaţional) devenit astăzi global – „are
forme specifice de teritorialitate şi capabilităţi de
supraveghere şi monopolizează controlul efectiv asupra
mijloacelor de violenţă” (Giddens, 1991, p. 15).
Viaţa modernă
• Separaţia timpului de spaţiu – apariţia unui timp global,
sincron al întregii omeniri, independent de spaţiul local,
combinată cu existenţa la nivel local  accelerarea istoriei
• Destrămarea instituţiilor sociale (disembedding) - un
proces asociat cu modernizarea, în care relațiile sociale au
devenit tot mai risipite în timp și spațiu, asociate cu o scădere
a legăturilor sociale tradiționale
• Modernitatea este o ordine post-tradiţională
• Cuvinte cheie: încredere, securitate (psihologică), risc şi
ameninţare
• Oamenii din societăţile moderne au primit o relativă securitate
în activitatea de zi cu zi, sunt protejaţi de pericolele cu care se
confruntau în timpurile pre-moderne (emanate din natură)
 • Pe de altă parte, noi riscuri şi ameninţări apar
chiar din mecanismele destrămării (ex.
alimentele conţinând ingrediente artificiale
descoperite ulterior ca toxice; accidentele
industriale, poluarea etc.)
• Reflexivitatea modernităţii: susceptibilitatea
tuturor aspectelor activităţii sociale de a fi
revizuite în lumina noilor informaţii şi cunoştinţe
• Subminează chiar şi certitudinea cunoaşterii,
chiar şi în cadrul ştiinţelor naturale (ex. fizica
cuantică)
Modernitatea ridicată
• Conceptul de „modernitate ridicată” (high
modernity) lansat de Anthony Giddens:
• încrederea totală în știință și tehnologie ca mijloc de
reordonare a lumii sociale și naturale - la modă în
timpul Războiului Rece, mai ales în anii ’50-’60
• Încercarea de stăpânire a naturii în folosul omului
• Nerespectarea contextului istoric, geografic și social
în cursul dezvoltării
• Accent pe planificarea tuturor lucrurilor la un nivel
superior (administrativ, politic)
 „Lumea modernităţii ridicate se întinde, cu
siguranţă, dincolo de mediile activităţilor
individuale şi angajamentelor personale. Este una
plină de riscuri şi ameninţări, pentru care
termenul „criză”, nu doar ca o întrerupere, ci ca o
stare mai mult sau mai puţin continuă de lucruri,
se aplică particular. Totuşi, este o intruziune
profundă în inima identităţii de sine (self-identity)
şi sentimentelor personale”
(Giddens, Modernity and Self-Identity: Self and
Society in the Late Modern Age, Stanford: Stanford
University Press, 1991, p. 12)
Modernitatea „lichidă” (târzie)
• Concept dezvoltat de sociologul Zygmunt Bauman (Liquid
Modernity, 2000)
• Continuarea sau dezvoltarea modernităţii, nu un element al epocii
succesoare cunoscute sub denumirea de „postmodernitate”
• Marcată de fenomenul globalizării economiilor capitaliste,
privatizarea accentuată a serviciilor (inclusiv cele de securitate) şi
revoluţia informaţională (digitală)
• Creşterea accentuată a sentimentului incertitudinii
• Continuare haotică a modernităţii, în care persoana se află într-o
continuă repoziţionare socială, în manieră fluidă (perioadele
anterioare sunt reclamate ca solide)
• Nomadismul este o trăsătură generală a modernităţii lichide, omul
este un fel de turist prin propria viaţă, schimbându-şi adeseori locul,
slujba, soţia/soţul, valorile şi chiar orientarea politică sau sexuală
Postmodernitatea
• Postmodernitatea sau condiţia postmodernă
este considerată de teoreticienii ei ca fiind o
nouă stare economică şi culturală a omului
după presupusul sfârşit al modernităţii, odată cu
încheierea secolului XX;
• Nu există o semnificaţie acceptată de toţi adepţii
postmodernismului
• Lumea postmodernă este o lume complexă, o
societate de tip reţea, cu o structură greu de
definit (dacă există)
Elemente cheie ale
postmodernităţii
• Globalizare
• Mass-media
• Lumea fragmentată (datorită schimbării
sociale rapide)
• Societatea de consum (fiecare poate
decide ce stil de viaţă i se potriveşte)
• Diversitate şi hibriditate culturală
Obiectivele disciplinei
• Analiza evoluţiei sistemelor istorice de securitate;
• Înțelegerea celor mai importante paradigme teoretice și
analitice ale studiilor de securitate contemporane,
raționalismul și postpozitivismul, precum și a teoriilor și
abordărilor derivate din acestea.
• Explicația fenomenelor contemporane ale securității, trecând
grila teoretică prin filtrul empiric (evoluțiile istorice și recente).
• Stimularea dezvoltării abilităților analitice ale specialistului în
domeniul securității, pe baza unor riguroase metodologii de
lucru, dezvoltate în cadrul studiilor de securitate
contemporane, probată prin studii de caz și modelare.
Tematica
Tema 1. Noţiuni introductive
Tema 2. Securitatea şi natura umană
Tema 3. Evoluţia istorică a securităţii. Precursorii şi iniţierea
paradigmei tradiţionale
Tema 4. Paradigma raţionalistă în studiile de securitate
Tema 5. Realismul: paradigma dominantă în studiile de
securitate
Tema 6. Perspective liberale şi instituţionaliste asupra
securităţii
Tema 7. Paradigma post-pozitivistă şi abordările critice în
studiile de securitate
Tema 8. Abordări constructiviste în studiile de securitate
Tema 9. Feminismul în studiile de securitate
Tema 10. Şcoli de studiu ale securităţii
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
• BOOTH, K., Theory of World Security, Cambridge University Press, 2007.

• BROWN, Michael E. et al., Rational Choice and Security Studies: Stephen

Walt and his Critics, The MIT Press, Cambridge, Londra, 2000.
• BUZAN, B., WAEVER, O., WILDE, J. D., Securitatea. Un nou cadru de analiză,

CA Publishing, 2011.
• CASHMAN, G., What Causes War? An Introduction to Theories of

International Conflict, Rowman and Littlefield, 2014.

• GRAY, Colin S., Războiul, pacea şi relaţiile internaţionale. O introducere în

istoria strategică, editura Polirom, Iaşi, 2010.

• HOUGH, P., Understanging Global Security, Routledge, 2004.

• HUGHES, C., MENG, L. Y. (ed.), Security Studies: A Reader, Routledge, 2011.

• JACOB, E. D., Rethinking Security in the Twenty-First Century: A
Reader, Palgrave Macmillan, 2017
• KOLODZIEJ, Edward A., Securitatea şi relaţiile internaţionale, editura
Polirom, Iaşi, 2007.
• KRAUSE, Keith Krause, WILLIAMS, Michael C., Critical Security
Studies, University of Minnesota Press, 1997.
• MAHNKEN, Th. G., MAIOLO, J.A., Strategic Studies: A Reader,
Routledge, 2008.
• WALTZ, Kenneth N., Omul, statul şi războiul: o analiză teoretică,
editura Institutul European, Iaşi, 2001.
• WILLIAMS, P. (ed.), Security Studies: An Introduction, Routledge,
2008.
Tema 1. Noţiuni introductive
Conceptul de securitate
- Nu există o definiţie comună tuturor cercetătorilor
- Concept dinamic, în continuă transformare – de ce?
- Datorită schimbării naturii ameninţărilor şi apariţiei unor
noi riscuri, ameninţări şi vulnerabilităţi
- Tradiţional, este asociat cu STATUL şi capacitatea sa de
supravieţuire în faţa altor state – teama de război,
cucerire sau pierderea independenţei şi integrităţii
teritoriale, precum şi a capacităţii de decizie autonomă
- În accepţiunea tradiţională, starea de securitate era
sinonimă cu cea de pace, iar cea de război sau conflict,
cu cea de insecuritate
Definiţia restrânsă (tradiţională) a securităţii
Stephen Walt (1991), “The Renaissance of Security Studies”,
International Studies Quarterly 35 (2): 211–39.
• Definiţia îngustă a securităţii dată de Stephen Walt tinde
să accentueze capabilităţile militare şi folosirea şi
controlul forţelor armate de către state
• Walt, unul dintre marii teoreticieni realişti, articulează o
poziţie stat-centrică şi restricţionează aplicarea
„securităţii” la domeniul militar
• securitatea este echivalentă cu pacea şi prevenirea
conflictului prin mijloace militare (politici de descurajare,
apărare non-ofensivă etc.)
• Abordarea tradiţională din timpul Războiului Rece!
• Asumpţiile de la care porneşte Walt sunt realiste:

1) Datorită absenţei unui guvern mondial, sistemul

internaţional este caracterizat printr-o anarhie
observabilă obiectiv, nu construită social
2) Chiar dacă statele nu sunt singurii actori în sistemul
internaţional, ei sunt cei mai importanţi
3) Generalizările cu privire la comportamentul statului pot
fi dezvoltate deoarece obiectivul primordial al statelor
este supravieţuirea – devreme ce războiul este văzut ca
fiind cel mai mare pericol pentru supravieţuirea
statului, studiul acestuia devine focusul principal al
realismului
Studiile de securitate (cf. lui Walt): „studiul ameninţării,
folosirii şi controlului forţelor armate” – ele explorează
condiţiile care fac posibilă forţa, modalităţile prin care
folosirea forţei afectează indivizii, statele şi societăţile şi
politicile specifice pe care statele le adoptă pentru a
pregăti sau preveni sau pentru a se angaja în război.
• ameninţările non-tradiţionale sunt importante numai în
măsura în care interacţionează cu domeniul militar
• De exemplu, o problemă de mediu precum lipsa apei ar
putea fi considerată preocupare la adresa securităţii
naţionale dacă un stat ameninţă cu sau iniţiază un răspuns
împotriva altui stat, pentru a-şi proteja interesele sale
• Statul este obiectul referent al securităţii
• Ameninţările la adresa securităţii naţionale sunt externe
(exclude inclusiv conflictul intern)
Abordări moderne (non-
tradiţionale) ale securităţii
• Pentru non-tradiţionalişti problemele militare ameninţând
securitatea statelor nu sunt singurele probleme de securitate,
ci şi cele de mediu, economice, sociale care afectează viaţa
indivizilor, nu doar supravieţuirea statelor sunt cel puţin la fel
de importante.
• Nu există consens nici între non-tradiţionalişti
• Cea mai importantă dezbatere în studiile de securitate este
între adepţii lărgirii/extinderii conceptului de securitate şi cei
ai aprofundării conceptului de securitate
• Primii sunt frecvent denumiţi WIDENERS – cei mai cunoscuţi
sunt teoreticienii „Şcolii de la Copenhaga”: Barry Buzan, Ole
Waever, Jaap de WildeRivalii lor sunt cunoscuţi sub apelativul
de DEEPENERS: Keith Krause, Michael C. Williams, Ken Booth
Securitatea lărgită
• BUZAN, B., WAEVER, O., WILDE, J. D., Security: A New
Framework of Analysis, 1998.
• definiţia predominant militară nu recunoaşte că cele mai mari
ameninţări la adresa supravieţuirii statelor s-ar putea să nu fie
militare, ci de mediu, sociale şi economice
• Abordare multi-sectorială a securităţii:
• Securitatea militară
• Securitatea economică
• Securitatea politică
• Securitatea mediului
• Securitatea societală
• Un alt susţinător al lărgirii definiţiei este
Mohammed Ayoob:
• Porneşte de la observaţia că numărul conflictelor
intrastatale din „Lumea a Treia” este mai mare
decât în Lumea I  subdezvoltarea politico-
instituţională este sursa predominantă de
conflict la nivel mondial
• Securitatea naţională este o funcţie a
construcţiei statului (state building), care
presupune că statul posedă mai mult decât
„security hardware” (controlul forţei coercitive),
dar şi „security software” (legitimitate şi
integrare)
• Securitatea sau insecuritatea sunt definite
în relaţie cu vulnerabilităţile, atât interne,
cât şi externe, care ameninţă sau au
potenţialul să distrugă sau să slăbească
semnificativ structurile statului, atât
teritorial, cât şi instituţional, cât şi regimul
• Consideră că ameninţările nu sunt doar
externe, ci şi interne, dar statul rămâne
principalul obiect referent al securităţii
Securitatea aprofundată
• KRAUSE, Keith, WILLIAMS, Michael C., Critical Security
Studies, University of Minnesota Press, 1996.
• Îşi pun întrebarea: Securitatea cărui actor este ameninţată?
• Sprijină construcţia unei definiţii care permite existenţa unor
obiecte referente individuale sau structurale, în opoziţia cu cea
care favorizează statul ca obiect referent unic (specifică
tradiţionaliştilor)
Problematica securităţii -
dimensiuni
• regimul de securitate (security regime): principii, reguli
şi norme care permit naţiunilor să se reţină în
comportamentul lor, în ideea că şi ceilalţi o vor face;
factorii decizionali sunt conştienţi asupra felului în care
mijloacele folosite pentru creşterea securităţii sunt
percepute de alţi actori, ceea ce necesită interacţiune
reciprocă şi pozitivă;
• guvernarea securităţii (security governance): are ca
scop atingerea “cooperării bazate pe ordine” în probleme
precum controlul armamentelor şi dezarmarea;
• complexul de securitate (security complex): un grup de
ţări cu caracteristici durabile, semnificative şi intrinseci
ale problemelor de securitate. În acest set de state
percepţiile majore de securitate sunt atât de inter-
relaţionate încât problemele lor de securitate naţională
nu pot fi analizate şi soluţionate raţional fără raportare la
celelalte state;
• comunităţile de securitate (security community): una
dintre cele mai înalte nivele de coexistenţă a grupurilor
sociale. Ele sunt caracterizate prin stabilitatea
aşteptărilor reciproce privind securitatea şi
compatibilitatea normelor şi valorilor care stau la baza
comportamentului de securitate. Aceste grupuri pot fi
state-naţiuni, dar şi grupuri sociale în interiorul statelor-
naţiuni şi comunităţi trans-frontaliere.
Nivele de analiză
• Securitatea individuală – o persoană devine un
actor al securităţii; implică protecţia individului
în faţa violenţei generate în familie, alte
grupuri sociale, crimă organizată, stat,
calamităţi etc.;
• Securitatea de grup – grupurile de apartenenţă
a individului devin actori principali;
• Securitatea sub-naţională – rolul actorului este
deţinut de orice unitate sub-naţională
(administrativă);
• Securitate naţională – întreaga naţiune este
tratată ca actor;
• Securitate regională – actorii sunt regiunile
constituite istoric, economic, social, politic şi
cultural (în acest sens vorbim de securitate
europeană, securitate baltică, securitate
caucaziană, trans-atlantică, eurasiatică etc.);
• Securitate globală – are ca actor întreaga
umanitate şi implică instituţiile globale de
securitate.
Riscul
• O bună parte din terminologia studiilor de
securitate este împrumutată din economie. Nu
este de mirare, deoarece asocierea cu riscurile
pieţei pentru agenţii economici este una perfect
posibilă în contextul securităţii, fie ea individuală,
locală, regională sau globală.
• Mai mult, multe dintre ameninţările şi
vulnerabilităţile în materie de securitate au o
cauzalitate economică. Chiar termenul de risc
este unul util în definirea securităţii.
• Riscul include atât probabilitatea existenţei
unor ameninţări iminente sau a unui atac
exploatând vulnerabilităţile unuia sau mai
multor actori, precum şi gravitatea sau impactul
lor potenţial.
• De aici termenul de evaluare a riscului (risk
assessment), care presupune şi o evaluare a
capabilităţilor şi vulnerabilităţilor în raport cu
ameninţările interne şi externe.
Ameninţarea
• Acest concept are mai multe înţelesuri: sursă de pericol sau un
avertisment în legătură cu iminenţa unui eveniment neplăcut;
declararea unei intenţii sau hotărâri de a vătăma pe cineva sau
ceva; teroare – o persoană sau un lucru care inspiră teamă
• ameninţarea mai poate fi înţeleasă şi ca un eveniment nedorit
(deliberat sau accidental) care poate rezulta în deteriorarea
integrităţii unui obiect referent al securităţii (acesta poate fi
de la un simplu aparat casnic până la un stat sau o federaţie de
state).
• Ameninţarea este asociată adesea cu exploatarea unor
vulnerabilităţi cunoscute. Foarte interesant este faptul că
multe dintre vulnerabilităţile în materie de securitate nu sunt
percepute de actori decât după ce sunt executate ameninţările
Vulnerabilitatea
• În termeni vulgari, vulnerabilităţile sunt breşe în sistemele de
securitate, care pot fi exploatate de cineva sau ceva (aici pot fi
incluse şi vulnerabilităţile sistemelor de operare informatice).
• Vulnerabilităţile sunt condiţii determinate de factori şi
procese fizici, sociali, economici sau ambientali, care cresc
susceptibilitatea unei comunităţi la impactul dezastrelor
• Ameninţările interne şi externe şi vulnerabilităţile interne,
coroborate adesea cu capabilităţile disponibile fixează statutul
unui actor în ierarhia sistemului internaţional. Chiar şi
problemele de guvernare pe care le are un stat (ex. slaba
performanţă administrativă, lipsa de coeziune şi convergenţă
internă) constituie surse potenţiale de vulnerabilitate.
Capacitate/capabilitate
• Răspunsul cheie al statelor şi celorlalţi actori referenţi ai securităţii la
riscuri, ameninţări şi vulnerabilităţi îl constituie deţinerea de
capacităţi/capabilităţi.
• Acestea sunt resurse potenţiale aflate la dispoziţia unui actor al
securităţii sau factori pozitivi care cresc abilitatea indivizilor,
comunităţilor şi statelor de a rezista la situaţii de risc, ameninţare sau
criză afectând autonomia, independenţa şi/sau integritatea acestora.
• Am indicat mai sus că adepţii conceptelor tradiţionale de securitate şi
strategie au pus accentul pe capabilităţile militare, puse adesea chiar
şi în slujba unor alianţe. Într-adevăr, alianţele sunt mijloace
semnificative de creştere a capabilităţilor interne. Totuşi, ele au creat
uneori şi surse de vulnerabilităţi. Adesea, preţul creşterii securităţii
proprii, prin acumulare de capabilităţi, poate fi scăderea acesteia, prin
apariţia unor noi ameninţări (vezi dilema de securitate).
 Tema 2. Securitatea şi condiţia
umană
• Problema securităţii se întrepătrunde cu politicul şi politica, cu
însăşi natura umană
• „Securitatea este cerinţa primară şi fundamentală a Statului, a
semnificaţiilor moderne ale politicii şi ale relaţiilor
internaţionale, nu doar cu referire la teoreticieni politici specifici,
ci şi cu referire la discursurile Statelor” (Dillon, Politics of
Security, 1996)
• securitatea este o nevoie fundamentală a organismelor vii
(biologia), fiind echivalentă cu supravieţuirea şi perpetuarea
speciei
• Omul este o fiinţă socială – asocierea cu alte fiinţe umane
asigură supravieţuirea, bunăstarea, siguranţa (securitatea), dar şi
ameninţarea posibilă a tuturor acestor lucruri („Homo Hominis
Lupus Est” – „Omul pentru Om este Lup”)
Securitatea pentru omul
preistoric
• Existenţa umană în trecutul preistoric (1-3 milioane de ani  5000
î.Chr.) a fost marcată de lupta continuă pentru asigurarea supravieţuirii
într-un mediu ostil
• Omul a fost frecvent victima mediului său de viaţă – savana africană
de unde a plecat Homo Sapiens a fost tărâmul marilor feline –
inventarul fosil indică faptul că am fost deseori victimele leopardului
(Panthera pardus)
• Situaţia s-a schimbat odată cu inventarea uneltelor şi transformarea
lor în timp în arme (praştii, suliţe, arcuri şi săgeţi)  şansele de
supravieţuire au crescut, iar Homo Sapiens s-a transformat din pradă
în prădătorul suprem [selecţia naturală a fost înlocuită treptat de
selecţia artificială]
• O altă problemă o reprezintă împărţirea resurselor – când condiţiile de
mediu sunt aspre (ex. perioadele glaciare), competiţia pentru resurse
între grupurile de oameni a condus la violenţă
• Există teorii diferite cu privire la violenţă – dacă aceasta
este specifică naturii umane în general sau doar unei
minorităţi, dar există condiţii biologice favorabile
violenţei şi conflictului, atribuite speciei Homo Sapiens
ca urmare a selecţiei adaptative timp de milenii
• Există o dezbatere deja clasică legată de violenţă:
NATURE VERSUS NURTURE – o dezbatere veche,
apărută ca expresie în Evul Mediu şi formulată filosofic
de John Locke în 1690
• Potrivit lui Locke, omul când se naşte este tabula rasa – tot
ceea ce ştie învaţă de la alţii şi din experienţa directă cu
mediul
• Ideea „natură – hrană” a fost popularizată de un adept al
lui Charles Darwin, Francis Galton – părintele eugeniei şi
geneticii comportamentale)
1. Violenţa ca parte a naturii
umane
• Teorie dezvoltată de biologi, etologi sau primatologi
• Agresiunea apare ca un instinct care a ajutat la
supravieţuirea speciei, transmis ereditar (Konrad
Lorenz):
 Menţinerea unui echilibru între resursele necesare şi
numărul indivizilor care au nevoie de acele resurse
 Ajută la apărarea tinerilor
 Contribuie la supravieţuirea celui mai adaptat prin
procesul de selecţie sexuală
 Stabilirea de relaţii sociale stabile (sistemul dominant-
subordonat)
• Ideea că mecanismul fizic al agresiunii este inerent
comportamentului uman, dar poate fi latent, el
declanşându-se sub acţiunea mediului extern (Lorenz şi
Storr) – idee cu care nu este de acord psihologul J.P. Scott
(care consideră violenţa evitabilă)
 Cu cât agresiunea este temperată (inhibată) mai mult timp, cu atât
valoarea stimulului necesar declanşării ei este mai mică (Lorenz) –
dacă nu există acest stimul extern capabil să stimuleze agresiunea,
oamenii îl caută ei înşişi! (Storr)
• Evidenţa mai recentă: comportamentul violent este cel
mai adesea ritualic, nu urmăreşte exterminarea altor
populaţii, ci stabilirea relaţiilor de dominaţie-subordonare
(masculii dominanţi)
 Comportament de bandă (teritorialitate agresivă)
 Violenţe intergrupale amintind de războaiele de mai târziu
(arhetipuri)
Condiţii biologice favorabile
violenţei şi conflictului:
1. selecția naturală ne-a dotat cu mâini ideale pentru luptă
(folosirea de instrumente)
2. Vederea binoculară moştenită de la primate: vedere
orizontală largă, percepţia precisă a adâncimii pentru
localizarea ţintei şi estimarea distanţei până la ea (vânător)
3. Dezvoltarea cortexului cerebral şi a unui creier masiv (omul
îşi poate imagina realităţi virtuale, ameninţări inexistente sau
potenţiale sau poate dezvolta arme din orice)
4. Amygdala (o porţiune din creierul uman declanşează
răspunsul „luptă sau fugi” la ameninţări şi pericole) –
„adrenaline rush”
5. Striatum dorsal (regiunea subcorticală a
creierului) este activat când respingem ameninţări
sau când rănim sau ucidem un atacator (ceea ce
duce la un răspuns neuropsihologic de satisfacţie la
oamenii care acţionează astfel)
6. Nivelurile reduse de serotonină (un
neurotransmiţător, o moleculă mesager) conduc la
comportament violent, agresiv (chiar şi în lipsa
provocării)
7. Principalul marker biologic este sexul (genul):
cele mai multe acte de violenţă sunt comise de
bărbaţi
2. Violenţa învăţată (conflictul
„hrănit”)
• Agresiunea nu este determinată biologic, ci construită
social
• Oamenii învaţă agresiunea din mediul lor cultural, la fel
cum pot învăţa atitudinea cooperantă şi paşnică în
soluţionarea conflictului
• Agresiunea este specifică unor culturi şi derivată cultural
• Psihologii comportamentalişti (precum John Watson),
etnografii şi antropologii susţin că, deoarece există
variaţii majore în comportamentul agresiv al oamenilor,
diversitatea culturală este punctul de plecare pentru
explicarea acestor diferenţe
Războiul este un comportament
învăţat: evidenţa
1. În trecut, societăţile formate din vânători-culegători au fost relativ
paşnice până la apariţia agriculturii, războiul fiind practic un
fenoment relativ nou;
2. Există societăţi paşnice şi în prezent – ceea ce demonstrează că
nu toţi oamenii sunt violenţi
3. Gradul de violenţă şi agresivitate variază major de la cultură la
cultură şi de la stat la stat – datorită factorilor culturali şi
ambientali şi celor biologici
4. Chiar şi în statele cu culturi violente, există oameni paşnici
5. Studiul asupra comportamentului primatelor arată importanţa
culturii şi învăţării comportamentului
6. Evidenţa experimentală indică faptul că agresiunea este profund
influenţată de învăţare – agresiunea poate fi învăţată, modificată
sau chiar redusă prin învăţare
Condiţii sociale favorabile
violenţei şi conflictului:
• Dominaţia şi crearea ierarhiilor sociale într-un grup poate
reduce conflictul intragrupal şi ajută la apărarea în faţa
străinilor.
 Explicarea patriotismului şi ataşamentului indivizilor faţă de stat
 Xenofobia şi etnocentrismul explică omniprezenţa conflictului
intergrupal şi scala violenţei asociate acestuia.
• Evoluţia culturală a agresiunii:
• (1) predispoziţia genetică de a învăţa anumite forme de
agresiune comunală;
• (2) necesităţile impuse de mediu;
• (3) istoria anterioară a grupului, care îl biasează să adopte o
inovaţie culturală opusă alteia
Creierele noastre par a fi programate în măsura
următoare: suntem înclinați să împărțim alți
oameni în prieteni și duşmani. . . . avem tendința
să ne temem profund de acțiunile străinilor și să
rezolvăm conflictul prin agresiune. Aceste reguli de
învățare au evoluat cel mai probabil în ultimii sute
de mii de ani de evoluție umană și, prin urmare,
au conferit un avantaj biologic celor care s-au
conformat lor cu cea mai mare fidelitate.
(Edward Wilson, On Human Nature, 1978)
Concluzii
Violenţa nu este un mobil cauzat de starea interioară a oamenilor şi
nici un răspuns instinctual la condiţii din mediul extern – violenţa şi
războiul sunt evenimente rare;
Potenţialul uman pentru agresiune şi violenţă sunt parte din
moştenirea noastră genetică, parte din repertoriul nostru
comportamental;
Capabilitatea de a agresa poate fi modificată de inteligenţa umană,
condiţiile de mediu şi învăţarea socială;
Instituţia războiului a fost construită social timp de milenii – apare în
condiţii favorabile, produs al evoluţiei sociale;
Violenţa a fost mereu cu noi (mitul vânătorului-culegător paşnic sau al
bunului sălbatic sunt numai mituri)
Dezbaterea „natură” (violenţa umană este parte din natura umană) –
„hrană” (violenţa umană este construită/hrănită social) produce erori
 Tema 3. Evoluţia istorică a
securităţii. Precursori
• Lupta pentru supravieţuire – leitmotiv al existenţei
umane!
• Sfârşitul Neoliticului şi inventarea agriculturii  oamenii
se transformă din vânători-culegători în agricultori
sedentari şi nomazi  apariţia surplusului conduce la
apariţia oraşelor-state  apariţia STATULUI şi
RĂZBOIULUI
• Multe inovaţii tehnologice din Antichitate au marcat
evoluţia securităţii până în prezent
• Primele teoretizări ale strategiei militare
• Primele forme de asigurare a securităţii fizice
(arme, ziduri, porţi, turnuri de apărare) şi primele
servicii de intelligence
• În Egiptul Antic (mileniul 4 î. Chr.) au apărut primele
fortificaţii defensive cu şanţ de apă în jur
• Cheia a apărut în Mesopotamia în urmă cu peste 6000
de ani
• În Roma au apărut aşa-zişii frumentarii pentru
colectarea de informaţii necesare statului în secolul II-III
şi speculatores (din cadrul Gărzii Pretoriene, care
executau prizonieri sau executau asasinate la comandă,
în interesul împăratului roman)
Securitas
• La romani Securitas era numele zeiţei securităţii şi
stabilităţii, în special securitatea Imperiului Roman
• În dreapta sus vedeţi feţele monedei sestertius lansată
de împăratul Hostilian în secolul III d. Chr.
• Zeiţa Securitas era reprezentată fie ca o figură așezată,
fie în picioare, înconjurată de inscripția "Securitas
Imperium" din cauza faptului că romanii erau convinși că
zeița ar garanta existența în siguranță a imperiului
• Noţiunea romană de „Securitate” capătă, prin urmare,
valenţe moral-religioase, oricine atenta la securitatea
imperiului se făcea vinovat de încălcarea legii şi ordinii
divine (Împăratul era şi Pontifex Maximus, prin urmare
era şi judecătorul suprem în chestiunile de acest gen)
Securitatea în gândirea antică
şi medievală
• Omul antic nu opera cu conceptele moderne cu care suntem
obişnuiţi astăzi – avem tendinţa să identificăm asemenea
concepte la autori din trecut!
• Lumea antică şi medievală a fost o lume dominată de
credinţe, tabuuri şi superstiţii, dat tot atunci au apărut
primele reflecţii critice asupra naturii umane
• Religiile antice au pus în discuţie problema securităţii:
Iudaismul şi creştinismul – cauza insecurităţii umane este
păcatul originar (libertatea este eliberarea de păcat, graţia
divină, viaţa veşnică)
Budismul – suferinţa umană este parte din viaţa umană,
soluţia constând în renunţarea la plăcerile lumeşti pentru a
atinge starea de Nirvana (ideea emancipării?)
Confucius (551-479 Î. Chr.) – scopul guvernării
este asigurarea bunăstării oamenilor
Tucidide (sec. V î. Chr.) – Istoria Războiului
Peloponeziac
Precursor al studiilor strategice (descurajarea) şi al
relaţiilor internaţionale (realismul politic)
Teoria descurajării (deterrence) şi constrângerii
(compellence)
Ideea balanţei de putere: potrivit lui Tucidide cauza
războiului lansat de Sparta (Liga Peloponeziacă) o
reprezintă creşterea puterii Atenei şi teama pe care
aceasta a provocat-o Spartei
Sun Tzu (sec. V î.Chr.) – Arta războiului
- Precursor al strategiei militare
- Viziune modernă asupra războiului
“Războiul este o chestiune de importanță vitală pentru
stat; o chestiune de viață sau de moarte, drumul spre
supraviețuire sau spre ruină. Prin urmare, este imperativ
ca acesta să fie studiat în detaliu” (Arta Războiului)

Liddel Hart (istoric militar britanic): dacă Sun Tzu ar fi fost

citit pe scară largă de către generalii din Primul Război
Mondial, ororile războiului de tranșee ar fi putut fi evitate
 Războiul este un produs al necesităţii, el este un
perturbator al ordinii cosmice (Tao) şi prin urmare poate
fi gestionat
• Stoicismul – filosofie apărută în Atena (primele decenii după
cucerirea macedoneană) – o filosofie a acceptării: indiferenţa
faţă de ceea ce se întâmplă înafară, stăpânirea emoţiilor,
fericirea găsită în resorturile interioare ale fiinţei, indiferent de
triumf sau de dezastru (ex. Epictet, Seneca, Marcus Aurelius)
• Legătură cu creştinismul!
• Legături profunde cu gândirea militară şi leadershipul politic
• Cosmopolitismul modern

Epictetus: fiecare dintre noi este cetăţeanul pământului nostru,

dar şi „un membru al marii cetăţi a zeilor şi oamenilor”

Seneca: „amintiți-vă că cel pe care-l numiți sclavul vostru e

plămădit din aceeaşi tulpină, cerul îi zâmbeşte la fel și, în
termeni egali cu voi, respiră, trăiește și moare”.
 Augustin din Hippona (Sf. Augustin în tradiţia catolică)
(354-430 d. Chr.)
• Unul dintre părinţii sau „doctorii” Bisericii (era patristică)
• A trăit într-o perioadă întunecată – sfârşitul lumii antice,
prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (410 – Roma este
devastată de vizigoţii lui Alaric)
• Părintele realismului creştin sau al realismului naturii
umane
• Precursor al doctrinei războiului just
• A scris De Civitate Dei
• Războiul just – urmărirea păcii trebuie să includă opţiunea
de a lupta pentru prezervarea ei pe termen lung; războiul
nu trebuie să fie pre-emptiv, ci defensiv, pentru a restaura
pacea şi să fie autorizat de o autoritate legitimă
Securitatea în epoca Renaşterii
şi Iluminismului
Toma din Acquino (1225-1274) – călugăr dominican, inspirat de
filosofia lui Aristotel şi Augustin
• teoria războiului just:
1. Războiul trebuie să aibă o cauză bună şi
dreaptă, nu să urmărească bogăţia sau
puterea
2. Războiul just trebuie să fie declanşat de o
autoritate instituită în mod corespunzător,
precum statul
3. Pacea trebuie să fie motivul central chiar şi în
mijlocul violenţei
Niccolo Machiavelli (1469-1527) – Principele – o multitudine de
reflecţii asupra importanţei securităţii, statului şi guvernării bune
„Acolo unde însăși siguranța țării depinde de rezolvarea care trebuie luată, nu ar
trebui să i se acorde prioritate nici o considerație de dreptate sau nedreptate,
de omenire sau de cruzime, nici de slavă sau de rușine. Dar aruncând deoparte
toate celelalte considerente, singura întrebare ar trebui să fie: Ce curs va salva
viața și libertatea țării?” (INTERESUL STATULUI)

„Înțelepciunea constă în capacitatea de a distinge între pericole și de a alege

între cele mai puțin dăunătoare”. (CALCULUL STRATEGIC)

„Răspunsul este, bineînțeles, că ar fi mai bine să fii atât iubit, cât şi temut. Dar,
din moment ce cele două situaţii se întâlnesc rareori, oricine este obligat să
aleagă va găsi o mai mare siguranță în a fi temut decât în a fi iubit”.
(JUSTIFICAREA MODERNĂ A APARATULUI REPRESIV)

„Numai acele mijloace de securitate sunt bune, sunt sigure, sunt durabile, care
depind de tine și de propria vigoare” (PRINCIPIUL AUTO-APĂRĂRII sau AUTO-
AJUTORULUI)
Thomas Hobbes (1588-1679) – autorul celebrei lucrări
Leviathan
• Concepţie liberală asupra politicii
• Filosof contractualist britanic
• Ideile din lucrarea sa au instrumentat o
dezbatere încă neîncheiat până în prezent:
Libertate versus Securitate
• Odată cu Hobbes, termenul securitate devine
asociat cu geneza super-statului autoritar, o
reînviere a concepţiei dezvoltate în timpul
imperialismului atenian de Tucidide, istoricul
preferat al lui Hobbes
• Necesitatea statului (commonwealth) în scopul protejării
drepturilor tuturor indivizilor şi al prevenirii războiului civil
perpetuu din starea de natură (Bellum omni contra omnes)
Securitatea în epoca modernă
• Sub influenţa unor autori precum Machiavelli sau Hobbes,
securitatea devine un monopol al statului
• Epoca modernă coincide cu epoca unor transformări profunde
în societate, adevărate „revoluţii” care răstoarnă ordinea
medievală definitiv: revoluţia industrială, revoluţia ştiinţifică,
revoluţia politică, revoluţia religioasă (Reforma şi Contra-
Reforma), revoluţia militară
• Secularizarea
Carl von Clausewitz (1780-1831) – general şi teoretician
militar, abordând aspectele morale şi politice ale războiului
• Autorul celebrei lucrări Dem Kriege (Despre război)
„Războiul este continuarea politicii cu alte mijloace”
• Teoria războiului - dezvoltă un număr imens de idei de
referinţă şi în prezent cu privire la război
• Clausewitz foloseşte expresia de „fog of war” [Nebel des
Krieges] (ceaţa războiului) – ilustrează starea de incertitudine a
combatanţilor, informațiile incomplete, dubioase și adesea
complet eronate, precum și nivelurile ridicate de frică, îndoială
și emoție pe care le trezeşte războiul (umanizarea acestuia?)
 În timpul Primului Război Mondial, Sigmund Freud anticipează
lucrările moderne cu privire la „starea de stres post-traumatic”
cu care se confruntă toţi participanţii (combatanţi şi
necombatanţi) la o conflagraţie militară
PARADIGMA RAŢIONALISTĂ
• Mai apare sub sintagma „teoria omului raţional”,
„paradigma alegerii raţionale” sau „pozitivism”
• Paradigma dominantă în studiile de securitate
contemporane, ilustrată mai ales de şcoala realistă
• Prevalentă în studiile strategice şi de risc, în şcolile
militare şi de intelligence
• Porneşte de la asumpţia că INDIVIDUL ESTE DOTAT CU
RAŢIONALITATE INSTRUMENTALĂ ŞI ÎŞI URMĂREŞTE
RAŢIONAL ŢELURILE PROPRII, PE BAZA UNUI CALCUL
STRATEGIC
Origini intelectuale
• Thomas Hobbes
• Şcoala utilitaristă (Jeremy Bentham, John Stuart Mill) – indivizii
trebuie să acţioneze conform cu utilitatea aşteptată a acţiunii
• „Prin principiul utilităţii înţelegem acel principiu care aprobă sau
dezaprobă orice acţiune pe baza tendinţei pe care o are să
crească sau să diminueze fericirea părţii al cărui interes se află în
chestiune” (Bentham)
• Doctrina utilitaristă a fost revizuită în prima parte a sec. XX de
economiştii neoclasici Von Neuman şi Morgenstern – studiul
comportamentului strategic în aria economică a condus la un
program de cercetare complet în teoria jocurilor.
• Acest program de cercetare avea în centru analiza echilibrului
general şi ca ţel specific principiile raţionale de comportament
abordate matematic ale actorilor (optimizarea alegerii)
Paradigma raţionalistă (pozitivistă) în
relaţiile internaţionale
• Anii ’50 - M. Kaplan, D. Singer, K. Waltz ş.a. Încercau să
realizeze o teorie deductivă a RI analitic distinctă de alte
domenii ale ştiinţei politice, bazată pe modelul teoriei
economice
• Ei au respins reducerea sistemului politic internaţional la o simplă
analiză economică (tradiţia marxistă)
• Au împrumutat de la economişti principiile construcţiei modelelor
teoretice, fără să preia şi argumentele lor substanţiale
• Rezultat: răspândirea analizei sistemelor politice pe baza
asocierii cu piaţa!
• Ex. Kenneth Waltz compara sistemele politice cu „pieţele
economice care sunt individualiste în origine, generate
spontan şi neintenţionate”
• În sfera studiilor de securitate este paradigma dominantă,
după unii chiar hegemonică!
Asumpţiile paradigmei
1) Individualism metodologic – explicaţia grupurilor în termeni ce ţin
de indivizii care le compun
• Explică rezultatele colective non-raţionale, principala temă a programului
de cercetare raţionalist
2) Raţionalitate instrumentală a actorilor – indivizii sunt
maximizatori ai utilităţii
• Situaţiile sociale care implică interacţiune strategică
(interdependenţa alegerilor făcute de actori) sunt o preocupare
specială pentru teoria jocurilor
3) De vreme ce preferinţele sunt exogene (vin din afara modelului şi
nu sunt explicate prin model), alegerea raţională este compatibilă cu
multe teorii care pot asigura un set ierarhic şi stabil de preferinţe
pentru actori [prin opoziţie, preferinţele endogene sunt afectate de
răspunsurile interne individuale la stimuli externi]
• Iniţial, în RI, paradigma a fost asociată cu realismul structural al lui
Kenneth Waltz
Utilitatea paradigmei
• La nivel sistemic, probleme precum cooperarea sub
condiţia anarhiei, târguiala (bargaining), disputele
militare, războaiele, descurajarea (deterrence) etc.
• La nivel domestic (intern), alegerile de politică externă
şi influenţa factorilor internaţionali asupra politicii interne
• Explică modelul interdependenţei dintre politica
internă şi cea internaţională
• Echilibrul politic şi de putere, rolul instituţiilor şi
regimurilor şi alegerile politice din trecut
• Este actualmente curentul principal (mainstream) în
ştiinţe politice şi relaţii internaţionale
Asumpţii ontologice
• Raţionalitatea individuală – colectivităţile nu există ca
entităţi independente de indivizii care le compun
 Oamenii sunt fiinţe intenţionale şi raţionale care posedă dorinţe şi
nevoi care le direcţionează acţiunile; ei au ţeluri de atins şi nu sunt
simple obiecte în mâinile unor forţe structurale
• Principiul optimizării combinat cu o definiţie
instrumentală a raţionalităţii (alegerea celor mai cost-
eficace mijloace pentru realizarea unor ţeluri definite
extern)
• Interese, utilitate, preferinţe
• Dacă indivizii sunt fiinţe raţionale, atunci ei vor
alege acele acţiuni care le maximizează utilitatea
(interesele) şi le minimizează costurile şi vor
acţiona conform cu preferinţele lor
• Acţiunile sunt comparate în concordanţă cu
rezultatul aşteptat de actor
• Paradigma susţine că actorul va alege acţiunea cu
cel mai bun rezultat (optimal)
• Valoarea morală a ţelurilor pe care oamenii
încearcă să le atingă este exclusă deliberat din
analiză: dacă sunt „bune” sau „rele” acesta nu
reprezintă un criteriu de judecată al lor
• Indivizii posedă seturi stabile şi ierarhice de
preferinţe cu privire la rezultate
 Preferinţele sunt considerate fixe în cursul unei decizii
particulare care este examinată
 Ele sunt astfel exogene pentru model şi contrar acţiunilor, nu
sunt interdependente cu preferinţele altor oameni: „în centrul
deciziei mele este evaluarea utilităţii rezultatelor pe care o
aştept eu să se întâmple, nu mă interesează cât de mult vor
obţine alţii”
 Permite individului să evalueze situaţia raţional şi să aleagă
acel curs de acţiune (strategie) care îi va conduce spre
rezultatul maxim posibil (payoff) – e important care este
viziunea decidentului cu privire la care acţiuni vor conduce la
cutare consecinţe şi cunoaşterea lor cu privire la structura
jocului şi distribuţia rezultatelor maximale (payoffs)
• Condiţia certitudinii – dacă jucătorul este
încrezător în consecinţele unei acţiuni particulare şi
sigur în privinţa legăturii dintre acţiuni şi rezultate
• Alegerea este uşoară - Decidentul va alege acţiunea care
conduce la cel mai preferat rezultat (ex. dreptul de veto)
• Dacă jucătorul nu este sigur în legătură cu rezultatele
acţiunii  deciziile sunt ponderate cu anumite
probabilităţi
• Risc – când rezultatele au anumite probabilităţi de a se
materializa şi aceste probabilităţi pot fi calculate şi/sau sunt
adesea cunoscute
• Incertitudine – distribuţia probabilităţilor asupra rezultatelor
este bazată pe credinţele şi evaluările subiective ale situaţiei
realizate de către participanţi
• Când situaţia este modelată ca situaţie sub risc sau
incertitudine, calcularea utilităţilor acţiunilor particulare este
bazată pe regula utilităţii aşteptate (UA): suma utilităţilor
tuturor rezultatelor posibile ale unei acţiuni multiplicată cu
probabilitatea lor
• UA a unei acţiuni este cântărită împotriva UA ale alternativelor
sale
• Actorul raţional este cel aşteptat să prefere strategia care
aduce rezultatul maximal (cea cu cea mai înaltă UA)
• Informaţii incomplete
• Credinţe subiective
Acţiunea colectivă
• Comunităţile sunt văzute ca agregări de oameni acţionând
raţional
• Totuşi, paradigma apreciază că interesele individuale nu sunt
sinonime cu acţiunea colectivă şi aceasta din urmă nu produce,
în mod necesar, un bun colectiv  2 paradoxuri:
1. PROBLEMA ACŢIUNII COLECTIVE (Mancur Olson) – acţiunea
dezirabilă social s-ar putea să nu poată fi realizată deoarece
pentru orice individ particular este iraţional să investească într-un
curs comun de acţiune.
2. Deciziile combinate ale indivizilor raţionali generează adesea
ALEGERI COLECTIVE NON-RAŢIONALE (Kenneth Arrow)
• Consecinţele alegerilor raţionale individuale sunt adesea
neintenţionate, inevitabile, nedorite, neaşteptate – iraţionale
social!
De ce?
Interacţiunea strategică
• Subgrup de situaţii sociale în care decidenţii aleg un curs
de acţiune luând în calcul aşteptările în legătură cu
modul în care ceilalţi vor răspunde
• Rezultatul tuturor depinde de ce va alege fiecare şi de
vreme ce oamenii sunt fiinţe raţionale care înţeleg
interdependenţa lor, înainte de decizie trebuie să fie
realizată o evaluare a comportamentului celorlalţi actori
relevanţi
• Fiecare individ ia decizia bazându-se pe deciziile
probabile ale altora
• Decidentul presupune, în mod normal, cunoaşterea
comună a raţionalităţii, adică faptul că alţi decidenţi
folosesc raţionalitatea instrumentală şi vor face aceleaşi
inferenţe pentru aceeaşi informaţie
Echilibrul
• Dezvoltarea unei situaţii sociale în care nici un actor
singular nu are stimulentul de a schimba situaţia
unilateral
• Comportamentul jucătorilor este stabil în sensul că
nici un actor, date fiind poziţia sa actuală şi
cunoştinţele sale, nu poate să-şi îmbunătăţească
poziţia de unul singur
• Situaţia de echilibru este neutră moral – actorii o pot
considera „inechitabilă” sau „generoasă”, dar nu
aceste criterii etice contează – ceea ce contează
este stabilitatea socială
Decizia
• Paradigma alegerii raţionale asumă că
actorii au libertatea de a alege
• Fiecare actor are la dispoziţie un număr de
posibile opţiuni din care poate alege una
• Totuşi, există constrângeri externe care
limitează libertatea de alegere
• Precaritatea resurselor disponibile
• Existenţa unor instituţii şi organizaţii care
structurează acţiunea socială
• Decidenţii sunt forţaţi să aleagă din paleta existentă de
opţiuni
• Astfel, paradigma alegerii raţionale încearcă să explice
decizia ca maximizare în contextul constrângerilor
impuse de situaţia alegerii (teoriile decizionale) şi a celor
impuse prin alegerile interdependente ale altora (teoria
jocurilor)
• Teoria jocurilor – fundament matematic, metodă
desemnată exclusiv să explice şi să analizeze
comportamentul strategic: atunci când decizia combinată
a 2 sau mai mulţi actori determină rezultatul situaţiei
O scurtă povestioară folosită în lumea vorbitoare de
engleză pentru a ilustra dilema acţiunii colective:

This is a little story about four people named Everybody,

Somebody, Anybody, and Nobody.
There was an important job to be done and Everybody
was sure that Somebody would do it.
Anybody could have done it, but Nobody did it.
Somebody got angry about that because it was
Everybody's job.
Everybody thought that Anybody could do it, but Nobody
realized that Everybody wouldn't do it.
It ended up that Everybody blamed Somebody when
Nobody did what Anybody could have done
 RAŢIONALISMUL APLICAT
STUDIILOR DE SECURITATE
• Echivalentă actualmente cu perspectiva tradiţională
de studiu al securităţii
• Se identifică în cele mai importante tradiţii de
cercetare ale relaţiilor internaţionale: REALISMUL şi
LIBERALISMUL
• Fundamentele cercetării moderne a securităţii
internaţionale au fost stabilite ca urmare a
dezbaterilor epistemologice din ultimele decenii
Probleme epistemologice în SSI
• Prima distincţie epistemologică: între
concepţiile obiective, subiective şi discursive
ale securităţii
• Concepţiile obiective şi subiective au fost
definite de Arnold Wolfers („National
Security as an Ambiguous Symbol”, 1952)
• Arnold Wolfers: „securitatea, în sens
obiectiv, măsoară absenţa ameninţărilor la
adresa valorilor deţinute, în sens subiectiv,
absenţa temerii că aceste valori vor fi atacate”
• Deşi recunoaşte imposibilitatea de a studia
obiectiv securitatea, de vreme ce până şi
evaluările făcute de state sunt inerent
subiective, totuşi Wolfers afirmă: „privind
retrospectiv este uneori posibil să spui exact
cât de mult au deviat ele de la o reacţie
raţională la starea reală sau obiectivă de
pericol existentă la un moment dat”
• Wolfers a ilustrat tensiunea între concepţia
obiectivă a securităţii (absenţa sau prezenţa
ameninţărilor) şi cea subiectivă (sentimentul de a fi
ameninţat sau nu)
• Tensiunea s-a manifestat în studiul securităţii
internaţionale (SSI) pe tot parcursul Războiului
Rece, cu toate că STUDIILE STRATEGICE (parte
din SSI) au pretins întotdeauna că se
concentrează asupra „ameninţărilor obiective”
la adresa securităţii (raţionalism sau pozitivism)
• Concepţia obiectivă la adresa securităţii a definit,
de obicei, securitatea în termeni materiali:
probabilitatea ca statele să reprezinte o
ameninţare sau să fie capabile să descurajeze
inamicii este bazată pe capabilităţi materiale
• abordările subiective la adresa securităţii nu sunt
devieri de la perspectiva raţionalistă (nu sunt rupte
complet de abordările obiective)
• Acestea subliniază importanţa istoriei şi normelor,
psihologiei fricii şi percepţiilor greşite şi contextelor
relaţionale (prieteni, rivali, neutri, inamici) în jurul
cărora sunt încadrate ameninţările
• Statele, asemenea indivizilor, se pot situa oriunde pe
un spectru de la:
• Paranoid (vede ameninţări acolo unde nu sunt)
• Raţional (evaluează corect ameninţările)
• Auto-suficient (nu vede sau ignoră ameninţări reale)
• Focus minimal pe capabilităţi materiale
militare + factori non-materiali (cultura
forţelor armate, nivelul coeziunii naţionale,
normele folosirii legitime a forţei sau a
armelor neconvenţionale)
• Atât factorii materiali cât şi cei non-materiali
impactează asupra resurselor militare aflate
la dispoziţia statelor.
• Abordările discursive sunt mai apropiate de
paradigma postpozitivistă
Pozitivişti vs. postpozitivişti
• Dezbatere epistemologică în jurul întrebării: ce
principii trebuie adoptate pentru analiza
securităţii?
• Distincţia între, pe de o parte, abordările
ştiinţifice sau pozitiviste şi, pe de altă parte,
abordările filosofice, sociologice şi constitutive
(integratoare)
• Cât de mult trebuie ştiinţele sociale să
oglindească ştiinţele exacte, adică să stabilească
teorii cauzale ale comportamentului actorilor?
• Teoriile pozitiviste ale RI şi SS nu pot decât
aproxima programele de cercetare ale fizicii,
chimiei, biologiei etc.
• Teoriile realiste şi liberale sunt aproape toate
parte din paradigma alegerii raţionale
 Robert Keohane le reunea sub apelativul RAŢIONALISM în
1988
• Constructivismul critic, poststructuralismul şi
feminismul au optat pentru paradigma
postpozitivistă
 Realismul şi securitatea internaţională
• rolul capabilităţilor materiale/puterii (militare) în
asigurarea securităţii
• statul ca principal furnizor de securitate şi actor
referent al securităţii
• Accentul pe „politica înaltă” (securitate naţională,
interes naţional) în detrimentul „politicilor joase”
• Accentul pe explicaţiile sistemice ale securităţii
internaţionale (neorealismul)
• Concepţia realistă este concepţia tradiţională
care reiese şi din studiile de securitate, centrată
aproape exclusiv pe puterea militară ca mijloc
de realizare a securităţii naţionale – poziţie
stat-centrică!
• o analiză atentă a istoriei Războiului Rece relevă
faptul că principalele critici aduse realismului (de
către şcolile globalistă şi liberală) au fost critici
conjuncturale, legate de momentele de destindere în
relaţiile americano-sovietice
Kenneth Waltz - Omul, statul şi Războiul (1954)

• trei imagini proiectate de Waltz pentru a

identifica cauzele războiului:
1) Astfel, prima “imagine” corespunde viziunii
pesimiste a realismului privitoare la natura umană
(dar este inspirată şi de studiile behavioriste). Firea
omului este esenţialmente rea, supusă unor
impulsuri egoiste, aceşti factori psihologici
amplificându-se în prezenţa unei patologii mentale.
2) Cea de-a doua imagine identifică statul ca unitate la nivelul
căreia se ia decizia, decizie care este rezultatul comportamentului
colectiv adesea eronat (spre exemplu la nivelul societăţii se
proiectează imaginea distorsionată a “celuilalt”).
3) A treia imagine este cea sistemică, a comportamentului
statului la nivelul sistemului internaţional, comportament
determinat de anarhia internaţională ce induce dilema securităţii:
“Forţa reprezintă un mijloc prin care statele îşi ating scopurile
externe, fiindcă nu există nici un proces consistent şi eficient de
reconciliere a conflictelor de interese care apar, inevitabil, între
unităţile similare, aflate într-o stare de anarhie” (Kenneth N.
Waltz, Omul, statul şi războiul, Iaşi: Institutul European, 2001,
pag. 242)
Neorealismul (realismul structural)
Kenneth Waltz, Teoria politicii internaţionale (1979)
• se îndepărtează de tradiţia realistă prin susţinerea
unei perspective structuraliste privitoare la sistemul
internaţional şi unei definiţii mai ample a conceptului
de securitate
• Securitatea, preponderent naţională şi axată pe
puterea militară la realiştii clasici, capătă la
neorealişti o dimensiune sistemică
• neorealismul se naşte într-un context
internaţional dominat de conflictul geostrategic
dintre superputeri, dar şi de creşterea tot mai
evidentă a interdependenţei economice dintre
state, care anulează formula puterii bazate
exclusiv pe forţa armelor
• Consideră că sistemul (internaţional sau social)
impune constrângeri.
• Toţi actorii sunt, astfel, obligaţi să se comporte
similar.
• Neorealismul face analogia cu piaţa competitivă
(analiza microeconomică).
• Actorii (statele-naţiune) sunt maximizatori ai interesului
propriu. Interesul minimal este reprezentat de supravieţuire,
în timp ce interesul maximal îl constituie hegemonia.
• Deşi se comportă similar, statele sunt extrem de diferite în
privinţa capacităţilor/capabilităţilor.
• Neorealismul accentuează importanţa distribuţiei de putere la
nivel internaţional. Statele sunt preocupate cu câştigurile
relative.
• Sistemul internaţional este unul anarhic, de unde decurge
faptul că statele trebuie să se ajute singure (self-help),
achiziţionând capacităţi, în primul rând militare
• Statele se angajează într-o balansare defensivă.
• Numărul statelor importante şi distribuţia de putere între ele
determină constrângerile care acţionează asupra
comportamentului statelor.
• Explică comportamentul internaţional prin
conceptul de balanţă de putere.
• Consideră modelul bipolar de sistem
internaţional ca fiind cel mai stabil. Apelează la
dilema de securitate sau dilema prizonierului
pentru confirmarea ipotezelor sale.
• Neorealiştii critică încrederea neoliberalilor în
cooperarea internaţională, afirmând faptul că
lumea este mai degrabă locul competiţiei şi al
regulilor interesului propriu.
Realismul neoclasic
• Realismul neoclasic, enunţat de Barry Buzan (1983),
abordează concepte precum pacea, puterea şi interesul
având ca referent conceptul analizat în această lucrare –
securitatea.
• Buzan contestă caracterul obiectiv al conceptelor ce
stau la baza teoriei realiste (putere, interes naţional) dar
şi a acelor concepte ce formează infrastructura teoriei
transnaţionaliste (spre exemplu, pacea, care nu ar avea o
valoare explicativă superioară puterii)
• Buzan contestă chiar posibilitatea de a defini un concept
atât de complex şi problematic precum cel de securitate,
remarcând faptul că însăşi natura securităţii sfidează
încercarea de a da o definiţie general acceptată
• Buzan preia de la Waltz şi actualizează analiza pe trei
nivele:
• raporturile individ-stat (felul în care indivizii îşi concep
securitatea prin raportare la Stat; statul nu asigură o
securitate perfectă cetăţenilor săi şi uneori, în numele
securităţii naţionale, face atingeri grave la securitatea
individului – cazul statelor slabe),
• raporturile stat-stat (felul în care statele se raportează unele
la altele pentru a-şi realiza securitatea; face distincţia între
state puternice - afectate numai de ameninţări externe şi
state slabe – în cazul cărora apar atât ameninţări interne, cât
şi externe.
• Al treilea element prin care analiza lui Buzan se aseamănă
cu cea a lui Waltz este maniera în care societatea statelor
participă la această securitate. Buzan preia şi conceptul de
anarhie, clasificând-o în două categorii: anarhie imatură,
sinonimă cu starea de haos şi anarhie matură,
recunoaşterea legitimităţii suverane)
Asumpţiile realismului neoclasic
• Acţiunile statului în cadrul SI pot fi explicate prin:
• Variabile sistemice: distribuţia capabilităţilor de putere între state
• Variabile cognitive: percepţia sau percepţia greşită a presiunilor
sistemice, intenţiile altor state, ameninţări
• Variabile domestice: precum instituţiile statului, elite şi actori
societali din cadrul societăţii care afectează puterea şi libertatea
de acţiune a decidenţilor în materie de politică externă
• Susţin conceptul neorealist de balanţă de putere, dar adaugă
faptul că neîncrederea sau inabilitatea statelor de a percepe
corect celelalte stat sau inabilitatea liderilor de a mobiliza
puterea statului şi sprijinul public poate rezulta într-un
comportament de subexpansiune sau sub-balansare care să
conducă la dezechilibre în SI, la ridicarea şi prăbuşirea Marilor
Puteri şi la război:
• Balansarea adecvată are loc atunci când statul percepe
corect intenţiile altui stat şi îl balansează în consecinţă
• Balansarea inadecvată sau suprabalansarea are loc când un
stat percepe incorect al stat ca ameninţător şi foloseşte mai
multe resurse decât are nevoie pentru a-l balansa
dezechilibru.
• Sub-balansarea are loc când un stat eşuează în a echilibra sau
din ineficacitate sau din percepţia incorectă că acel stat ar fi
mai puţin ameninţător decât este în realitate  dezechilibru.
• Non-balansarea are loc când un stat evită balansarea prin
metode precum „ţapul ispăşitor” (lasă alt stat să se ocupe de
balansarea pe care ar fi trebuit să o realizeze el), alinierea
(bandwagoning) etc. Un stat poate alege această politică din
mai multe motive, inclusiv inabilitatea de a balansa.
Realism Defensiv versus Realism Ofensiv

Sistemul internaţional asigură stimulente pentru

expansiune agresivă sau pentru angajament selectiv
defensiv pentru obţinerea securităţii?
Realismul defensiv
• condiţia anarhiei subminează securitatea. Ea creează
situaţii în care măsurile luate pentru a crea securitate,
inclusiv agresiunea, cresc insecuritatea altora, creând
astfel o situaţie mai periculoasă care îi încurajează pe
alţii să contrabalanseze şi să ia în calcul prima lovitură
(preempţiune);
• pentru a obţine securitate, statele se servesc cel mai
bine de semnalarea reţinerii nu a agresiunii, chiar dacă
agresiunea poate fi necesară în anumite situaţii.
• Neorealişti defensivi: Kenneth N. Waltz, Robert, Jervis, Dale C.
Copeland
• Realişti neoclasici defensivi: Stephen Walt, Stephen van Evera,
Thomas J. Christenson
Asumpţii ale neorealiştilor defensivi
• Dilemele de securitate sunt inescapabile, ele vor exista
întotdeauna
• Dilemele de securitate nu cresc întotdeauna probabilitatea
războiului
• Acest lucru se datorează prezenţei unor variabile de intervenţie
între dilema de securitate şi acţiune, sub forma tehnologiei
militare, geografiei şi accesului la materiile prime
• Variabilele de intervenţie au un efect mai mare decât balanţa de
putere generală a sistemului deoarece creează contexte diferite
care influenţează deciziile luate de oamenii de stat
Asumpţii ale realiştilor neoclasici defensivi
• Importanţa percepţiilor asupra capabilităţilor şi intenţiilor între
decidenţi: sisteme de credinţe, imagini ale adversarilor
• Politica internă ajută la formarea politicilor externe – accentul pe
lideri şi deciziile lor este constrâns de structurile interne
(domestice) [nu este vorba de instituţii, norme, grupuri de interes
cum este cazul internaţionaliştilor liberali, constructiviştilor şi
teoreticienilor păcii democratice]
Neorealismul ofensiv
• Sistemul internaţional încurajează strategia ofensivă deoarece
anarhia duce la insecuritate şi un stat poate fi sigur numai dacă
este cel mai puternic
• Cea mai importantă este natura balanţei de putere şi aceasta
face ca statele slabe să se teamă de cele puternice, statele
puternice să se teamă de cele emergente şi statele să se teamă,
în general, de vecinii lor
• Această teamă duce la tendinţa statelor de a lovi preemptiv, de
a se angaja într-un comportament riscant în căutarea securităţii
şi de a face tot ceea ce este posibil pentru a-şi dezvolta forţele
armate.
• Reprezentanţi ai neorealismului ofensiv: Robert
Gilpin, John Mearsheimer, Randall Schweller
• Reprezentanţi ai realismului neoclasic ofensiv:
Fareed Zakaria, William C. Wohlforth
Realism ofensiv vs. Realism
defensiv
Postulatele realismului ofensiv (Mearsheimer):
1. Marile Puteri sunt principalii actori ai politicii mondiale
și sistemul internațional este anarchic
2. Toate statele posedă o capacitate militară ofensivă
3. Statele nu pot fi niciodată sigur de intențiile altor state
4. Statele au supraviețuirea ca obiectiv principal
5. Statele sunt actori raționali, capabili să prezinte
strategii solide care să le maximizeze perspectivele de
supraviețuire
Răspunsul realiştilor defensivi:
• Neorealismul defensiv afirmă că expansiunea agresivă,
promovată de neorealiștii ofensivi, afectează tendința
statelor de a se conforma teoriei echilibrului puterii,
reducând astfel obiectivul primar al statului, pe care ei
susțin că îl asigură, securitatea
• În timp ce realismul defensiv nu neagă realitatea
conflictului interstatal și nici că nu ar exista stimulente
pentru expansiunea statului, acesta susține că aceste
stimulente sunt mai degrabă sporadice decât endemice
Liberalismul în studiile de
securitate
• Împărtăşeşte cu realismul metodologia şi
epistemologia pozitivistă (raţionalistă) – în
centrul analizei este tot actorul raţional (Statul)
• Liberalismul ca ideologie susţine: libertatea
individuală, participarea politică, proprietatea
privată şi egalitatea de oportunitate
• Liberalismul ca teorie a relaţiilor internaţionale
susţine că progresul raţiunii umane, precum şi
drepturile şi libertăţile umane pot duce la
naşterea unor relaţii interstatale mai paşnice
• Predicţie: democraţiile liberale stabile şi statele
interdependente economic se vor comporta
diferit de alte state:
• Mai puţin dispuse să iniţieze şi escaladeze conflicte cu
alte state (teoria păcii democratice)
• Statele democratice sunt mai predispuse să se angajeze
în comerţ şi investiţii internaţionale – interdependenţa
rezultantă ca contribui la pace
• Statele democratice sunt mai predispuse să caute
soluţii cooperative prin instituţii internaţionale
• Credinţa generală în efectele pacificatoare ale
libertăţii politice şi economice, ale
interdependenţei şi asocierii internaţionale
• Teoria liberală nu coincide cu idealismul
normativ – nu credinţa în puterea raţiunii şi
acţiunii umane de a schimba lumea („cum ar
trebui să fie”)
• Liberalismul asigură un set relativ coerent de
principii şi afirmaţii care explică şi prezic relaţiile
interstatale
• Ipotezele liberale testate le depăşesc ca număr pe cele
realiste!
Liberalism evoluţionar vs. liberalism revoluţionar

• Thomas Paine [Common Sense, pamflet din 1776,

The Rights of Man, 1791]: preferinţele
armonioase facilitează cooperarea şi progresul
(liberalism revoluţionar)
• Immanuel Kant [Istoria Universală, 1784, Despre
pacea perpetuă, eseu din 1795]: există o
combinaţie de preferinţe comune şi concurente
care fac cooperarea şi progresul mai dificile
(liberalism evoluţionar)
Nivelul individual de analiză: natura umană
• Asumpţii diferite asupra naturii umane
• Thomas Paine: „omul, acolo unde nu este corupt de
guverne nedemocratice, este în mod natural prieten cu
omul, iar natura umană nu este vicioasă în sine” (Rights of
Man, 1791).
• Liberalismul revoluţionar: Eliminarea influenţelor corupătoare
şi raţiunea umană prin revoluţie democratică va transforma
rapid lumea (optimism)
• Paine credea că Europa va deveni democratică şi paşnică până
la sfârşitul secolului al XIX-lea
• Kant: natura umană prezintă un „amestec de
rău şi bunătate în proporţii necunoscute”
• Kant este optimist în privinţa abilităţii omului de a
evolua departe de începuturile sale rudimentare şi a
beneficia de raţiune, dar aceasta „nu lucrează
instinctiv, ci presupune încercare, practică şi
instrucţie, un pas urmat de altul”
• Liberalismul evoluţionar: forţele sociale şi
instituţiile guvernamentale trebuie să convingă
indivizii să fie buni, ceea ce poate reprezenta un
proces îndelungat
Nivelul stat-societate: regimuri democratice
• Impactul structurii guvernamentale şi al societăţii
• Thomas Paine (Bunul Simţ): republicile (democraţiile)
tind să se comporte mai paşnic
• ele preferă să negocieze greşelile diplomatice decât să
accepte ca mândria regală să producă o ruptură în
politica internaţională
• Kant (Despre Pacea Perpetuă): dacă oamenii sunt
consultaţi în legătură cu declararea sau nu a războiului, ei
vor ezita să se îmbarce într-o asemenea întreprindere
• Democraţiile vor cheltui mai puţin cu forţele lor
armate
• Nivelele înalte de înarmare sunt periculoase
pentru politica internă şi cea internaţională
• La nivel domestic, între unt şi arme, oamenii vor
prefera untul (butter-or-guns dilemma)
• Atât Paine, cât şi Kant au fost în favoarea
dezarmării sau menţinerii unor forţe militare
defensive
• Cheltuielile militare sunt atacate de liberali şi datorită
„modelului spiralei”
 Eforturile de a creşte securitatea prin creşterea înarmării pot fi
percepute ca ameninţătoare de către statele vecine
• Paine credea în apărarea non-provocativă
• Kant, mai pesimist, avertiza că într-un sistem anarhic,
compus şi din regimuri autoritare, statele sunt forţate
sau să echilibreze puterea acestora sau să întreprindă
atacuri preventative (preemptive) împotriva acelor
state (vezi concepţia neoconservatoare a
administraţiei Bush!)
Nivelul sistemic
• Modul cum statele interacţionează în sistemul internaţional
• Efectul paşnic al comerţului liber ca mijloc de promovare a păcii
• Paine (Rights of Man, 1791: 234) – comerţul liber creează „un
sistem paşnic, operând spre cordializarea umanităţii făcând
naţiunile, asemenea indivizilor, utile unele altora… Dacă i se va
permite comerţului să acţioneze cât mai universal cu putinţă, el
va extirpa sistemul războiului”
• comerţul promovează înţelegerile internaţionale
• Interacţiunea economică face ca statele să se cunoască mai bine
între ele şi reduce neînţelegerile care conduc la conflict
• Comerţul produce bogăţie, dar şi reduce conflictul
promovând înţelegerea şi dezvăluind armonia intereselor
tuturor naţiunilor
• Kant, mai puţin utopist şi mai pragmatic, afirma că
comerţul conduce la pace datorită intereselor investite ale
finanţiştilor şi afaceriştilor internaţionali
• Spiritul comerţului cuprinde mai devreme sau mai târziu pe
toată lumea şi el nu poate exista umăr la umăr cu războiul
• Puterea financiară este cea mai sigură sursă de putere a
statului
• Kant: protejarea bogăţiei pin comerţ face ca statele să
promoveze pacea şi ori de câte ori există ameninţări la
adresa acesteia să prefere medierea
• Intervenţionismul
• liberalii radicali precum Paine susţin intervenţia
militară pentru a aduce libertatea tuturor popoarelor
care suferă nedreptăţi din partea guvernelor
nedemocratice
• Liberalii evoluţionişti precum Kant sunt ferm împotriva
intervenţiilor în afacerile interne ale naţiunilor, chiar
dacă e vorba de guvernări nedemocratice, deoarece
orice guvernare este „mai bună decât niciuna şi soarta
reformei premature ar fi anarhia”
Instituţionalismul neoliberal
• Instituţionaliştii neoliberali recunosc anarhia ca
principiu ordonator al SI (preluată de la
neorealişti), dar adaugă importanţa
interdependenţei ca factor reducător al
anarhiei sistemice
Instituţionalismul neoliberal = neorealism +
„multe altele” (interdependenţa
multidimensională economică, socială şi
ecologică)
• Reafirmă centralitatea statului (de la realişti), dar lărgesc
sfera de interese a statelor şi la alte probleme decât cele
de securitate
• Un număr mai mare de actori şi factori cu impact asupra
deciziei guvernamentale
• Mai multe niveluri de analiză, alături de cel interstatal şi
sistemic:
• Transnaţional (corporaţii multinaţionale, OIG, ONG)
• Al politicii interne (grupuri de interese, birocraţii, partide,
mass-media)
• Parcimonia (neorealistă) este sacrificată în favoarea
relevanţei şi specificităţii în explicarea
comportamentului statului
• Mai mare accent pe condiţiile şi constrângerile
particulare de interacţiune a statelor şi altor actori
asupra comportamentului lor
• Statul rămâne actorul central în teoria
instituţionalistă
• Puterea militară este determinantul ultim al
rezultatelor relaţiilor interstatale odată ce se recurge
la ea
• Statul şi guvernanţii sunt consideraţi actori raţionali
• Preiau conceptul de anarhie de la realiştii şcolii
engleze: statele deţin o mare varietate de opţiuni
privind diversele domenii de politică, prin care să
coopereze sau să defecteze – ele nu sunt
constrânse să se bazeze în exclusivitate sau în
primul rân pe forţă şi ameninţări în afacerile lor
reciproce
• Statele sunt blocate în dilema prizonierului (în
aceeaşi manieră ca la neorealism) – statele pot
să-şi crească securitatea şi să obţină beneficii în
cazul în care cooperează, dar:
• Statelor le lipsesc informaţiile, mecanismele
instituţionale credibile pentru coordonare şi
încrederea reciprocă fundamentală;
• statele sunt stimulate să renunţe la cooperare
atunci când li se pare că pot câştiga în defavoarea
altor state; când apare problema securităţii, iar
forţa devine monedă de schimb, ele au un
stimulent în plus pentru a utiliza sau a ameninţa
cu forţa în scopul de a constrânge alte state să
coopereze, indiferent dacă acestea sunt rivale,
aliate sau neutre
• Problema esenţială este că statele pot trişa,
totuşi instituţionaliştii intervin aici, afirmând că:
• Limitele informării şi ale coordonării interacţiunii
statelor pot fi relaxate şi chiar depăşite prin instituţii
create de state pentru beneficii reciproce (ex. regimuri
de securitate)
• Distribuţia beneficiilor între egoişti cooperanţi,
precum cele ale prizonierilor tăcuţi care sunt eliberaţi,
poate fi maximizată în mod eficient şi echitabil, astfel
încât să cântărească mai greu decât câştigul pe care
fiecare l-ar putea dobândi printr-o acţiune unilaterală
şi defectare, în defavoarea altor state
 • Statele sunt privite ca acţionând într-o reţea
mai mare şi mai complexă de interacţiuni
interdependente cu organizaţii
interguvernamentale şi nonguvernamentale –
condiţiile materiale sunt determinante în aceste
schimburi
Modelul bilei de biliard  modelul pânzei de
păianjen
Modelul bilelor de biliard (realism)
Modelul pânzei de păianjen (liberalism-instituţionalism)
Interdependenţa complexă
• Robert Keohane şi Joseph Nye
• Statul nu mai este canalul unic prin care actorii îşi
pot manifesta voinţa (ex. pieţele globale invocă
funcţiile şi obligaţiile de a asigura bunăstarea)
• Canalul transguvernamental (elitele guvernamentale
ale statului ce negociază între le şi cu colegii din acelaşi
stat)  statul nu mai este unitar?
• Canalul transnaţional – statele nu mai sunt unicele
entităţi
• Statele se confruntă cu aspecte multiple simultan, nu în
serie şi în mod succesiv – ele trebuie rezolvate pe măsură
ce apar, nu după cum doreşte statul – diviziunea high
politics-low politics este înlocuită cu o agendă pe
orizontală
• Actorii non-statali şi transnaţionali impulsionează adesea
relaţiile interstatale
• În interdependenţa complexă, formele puterii soft au
adesea un statul la fel de privilegiat ca şi cele ale puterii
hard
• Statele se confruntă nu numai între ele ci şi cu alţi actori
creaţi de ele (ex. OIG – cum ar fi NATO)
• Puterea militară şi a securităţii este erodată
• Aspectele economice, de mediu şi ecologice nu
pot fi rezolvate prin forţă şi ameninţare (puterile
coercitive ale statului)
• Câştigurile absolute sunt cel puţin la fel de
importante precum câştigurile relative ale statelor
• Câştigurile relative ale unui stat pot fi urmate de
obstacole din partea unei serii de alţi factori (ex.
economici) – vezi ocuparea Crimeei de către Rusia
• Cooperare sau defectare?
• Defectarea poate aduce beneficii pe termen scurt, dar
prejudicii importante pe termen lung
(instituţionaliştii)
• Instituţiile, odată create, devin valori şi interese
esenţiale, de sine stătătoare, ale statului
• Instituţiile încurajează cooperarea – ex.
standardele de monitorizare a respectării
regulilor şi sancţiunilor pentru penalizarea
defectorilor pot fi incluse în instituţiile care
modelează comportamentul statelor
Postpozitivismul în
studiile de securitate
Ce reprezintă
postpozitivismul?
• O paradigmă metodologică mai recentă a relaţiilor
internaţionale (anii 80-90 ai sec. XX)
• O critică a paradigmei alegerii raţionale pe care o
acuză de sărăcie filosofică
• Abordările postpozitiviste sunt suprasaturate în
terminologia modernă a ştiinţelor sociale şi
umaniste, împrumutând noţiuni din filosofie,
sociologie, psihologie socială, semiotică, lingvistică
• Cele mai importante ramuri ale cercetării
postpozitiviste sunt CONSTRUCTIVISMUL SOCIAL
şi POSTMODERNISMUL
Pozitivism vs. Postpozitivism
• Pozitivismul este paradigma dominantă a RI, cuprinzând mai
ales teoriile realistă, neorealistă şi instituţionalistă
(neoliberală)
• Bazată filosofic pe MATERIALISM – lumile naturală şi socială
sunt independente de ideile, valorile şi cunoaşterea umană
• Există o distincţie clară între subiecte şi obiecte
• OBIECTIVISM – RI sunt un subiect pre-dat (Husserl – constituit
înainte de percepţie sau analiză)
• Metodologiile ştiinţelor naturale pot fi folosite pentru a explica
lumea naturală şi cea socială; explicaţiile trebuie să fie
confirmate („falsifiate”) de evidenţa empirică; testarea veridicităţii
explicaţiilor RI este asigurată de analiza comportamentului
actorilor internaţionali; o ipoteză probată prin testare empirică
serveşte ca bază pentru identificarea regularităţilor politicii
internaţionale şi predicţia dezvoltărilor ulterioare în domeniu.
• Postpozitivismul a contestat asumpţiile intelectuale
ale pozitivismului despre cunoaştere şi societate:
materialismul, obiectivismul şi empirismul
• Nu neagă total factorii materiali, dar recunoaşte
importanţa ideilor, cunoaşterii, reprezentării şi
ideologiei în constituirea realităţilor sociale şi politice
• Subliniază nevoia de a baza cunoaşterea vieţii sociale
pe istoria şi cultura umană, precum şi relaţiile de
putere
• Rolul subiectivităţii în construcţia sensurilor şi
identităţilor – sceptic în privinţa posibilităţii cunoaşterii
obiective a lumii
• În timp ce pozitiviştii susţin ca metoda ştiinţifică are
putere explicativă, epistemologia post-pozitivistă se
bazează în primul rând pe înţelegere interpretativă
Socio-constructivismul
• Este o teorie structuralistă
• Argumentele constructivismului sunt preluate din cadrul
filosofiei, sociologiei şi psihologiei
• este derivat şi din studiile cognitive care abordează
formarea şi rolul sistemelor de credinţe în procesele
sociale
• Asumpţiile din care derivă constructivismul:
• oamenii acţionează înspre obiecte pe baza semnificaţiei
pe care acestea o au pentru ei;
• aceste semnificaţii sunt produsul interacţiunii sociale în
societatea umană;
• aceste semnificaţii sunt modificate şi procesate printr-un
proces de interpretare care este utilizat de fiecare individ
atunci când întâlneşte anumite semnale.
• Critica materialismului:
• Constructivismul social atacă asumpţiile materialismului
(„rational choice”) prin lărgirea lui pentru a include ideile
(ideologia, cultura, discursul, identitatea, sistemele de credinţe
şi percepţiile), care nu numai că joacă un rol cauzal în viaţa
socială, dar constituie asemenea factori „materiali” (atât în
terminologia neorealistă, cât şi în cea neoliberală), precum
puterea, interesul şi instituţiile.

• El presupune că politica mondială este „construită

social”:

• structurile fundamentale ale politicii internaţionale sunt mai

degrabă sociale decât strict materiale (o opoziţie la
materialism);
• aceste structuri determină mai degrabă identităţile şi
interesele actorilor, decât comportamentul lor (o opoziţie la
raţionalism) şi sunt reciproc constituite de către actorii înşişi.
Studiile de securitate
constructiviste
• Pespectivă non-tradiţională, critică la adresa
mainstream-ului realist
• Abordare sociologică a RI
• Introducerea constructivismului social în analiza
securităţii:
• Emanuel Adler, Michael Barnett (eds), Security
Communities, Cambridge University Press, 1988.
• Peter Katzenstein, Culture of National Security: Norms and
Identity in World Politics, New York: Columbia University
Press, 1996.
• Jef Huymans, The Politics of Insecurity, Fear, Migration and
Asylum in the EU, Londra: Routledge, 2006.
Alexander Wendt
• „Constructiviştii […] afirmă că politica auto-ajutorului şi de putere nu
urmează logic şi cauzal din anarhie şi că, dacă astăzi ne regăsim într-o
lume a auto-ajutorului, aceasta se datorează procesului, nu structurii.
Nu există nici o ‘logică’ a anarhiei în afara practicilor care creează şi
instanţiază [particularizează] o structură de identităţi şi interese şi nu
alta; structura nu are existenţă sau puteri cauzale în lipsa procesului.
Auto-ajutorul şi politica de putere sunt instituţii, nu caracteristici
esenţiale ale anarhiei. Anarhia este ceea ce fac statele din ea […]”

• Constructivists argue that self-help and power politics do not follow

either logically or causally from anarchy and that if today we find
ourselves in a self-help world, this is due to process, not structure.
There is no “logic” of anarchy apart from the practices that create and
instantiate one structure of identities and interests rather than another;
structure has no existence or causal powers apart from process. Self
help and power politics are institutions, not essential features of
anarchy. Anarchy is what states make of it. […]
• Oamenii acţionează înspre obiecte, inclusiv alţi
actori, pe baza sensurilor care acestea le au pentru
ei
• Statele acţionează diferit înspre inamici de modul cum
acţionează înspre prieteni, deoarece duşmanii sunt
ameninţători, în vreme ce prietenii nu
• Anarhia şi distribuţia de putere sunt insuficiente în a ne
spune cine ne sunt prietenii şi duşmanii (ex. lui Wendt:
puterea militară a SUA are o semnificaţie diferită pentru
Canada şi pentru Cuba, în ciuda poziţiilor lor structurale
similare; armele atomice ale Marii Britanii au altă
semnificaţie pentru SUA decât cele deţinute de URSS)
• Semnificaţii şi aşteptări intersubiective
• Semnificaţiile colective sunt cele care constituie
structurile care ne organizează acţiunile
• Actorii achiziţionează identităţi – înţelegeri şi aşteptări
relativ stabile, specifice rolului în legătură cu sinele –
participând în semnificaţii (sensuri) colective
• Identităţile sunt inerent relaţionale: „Identitatea, cu
ataşamentele sale adecvate la realitatea psihologică,
este întotdeauna identitate în cadrul unei lumi specifice,
construite social” (Peter Berger)
• Fiecare persoană are identităţi multiple (frate, fiu, soţ,
profesor etc.)
• Statele au şi ele identităţi multiple: „suveran”, „lider al
lumii libere”, „putere imperială”
• Fiecare identitate este o definiţie inerent socială a actorului
sprijinită pe teoriile pe care actorii le susţin colectiv despre
ei înşişi şi relaţiile dintre ei şi care constituie structura lumii
sociale
• Identităţile stau la baza intereselor – actorii nu au un
portofoliu de interese pe care le susţin independent de
contextul social
• Statele definesc interesele proprii în procesul definirii
situaţiilor
• Situaţii de rutină (obişnuite) sau situaţii fără precedent (e
necesară construirea socială a sensului şi intereselor, pe
bază de analogie sau inventare)
• Absenţa sau eşecul asumării rolurilor face ca definirea
situaţiilor şi intereselor să fie mai dificilă şi confuzia de
identitate poate apărea
• Ex. relaţia SUA-Rusia: fără atribuirile reciproce de
ameninţare şi ostilitate care le defineau identităţile în timpul
Războiului Rece, cele 2 state sunt nesigure în legătură cu
care ar trebui să fie interesele lor
• O instituţie este un set relativ stabil sau o „structură” de
identităţi şi interese
• Ele sunt adesea codificate în reguli şi norme formale, dar au
forţă motivaţională numai în virtutea socializării actorilor şi
participării lor la cunoaşterea colectivă.
• Instituţiile sunt entităţi fundamental cognitive care nu există
independent de ideile actorilor în legătură cu modul în care
funcţionează lumea.
Ex. Deşi a existat formal până în 1946, Liga (Societatea)
Naţiunilor nu a mai fost recunoscută de actorii internaţionali ca o
instituţie internaţională după 1939.
• Identităţile şi instituţiile nu sunt independente unele de
altele – ele sunt „reciproc constitutive”
• Auto-ajutorul (self-help) este o instituţie, una în care diferite
structuri de identitate şi interes pot exista sub condiţia
anarhiei
• Formarea identităţii sub anarhie pp. în primul rând
prezervarea securităţii proprii
Sisteme de securitate – cf.
Wendt
• Sistem de securitate competitiv – statele îşi identifică negativ
securitatea între ele – câştigul ego-ului este văzut ca pierderea alter
ego-ului (joc sumă-zero)
• Identificarea negativă sub anarhie constituie sisteme de politică de putere
realistă: actori care evită riscul şi deduc intenţii din capabilităţi, îngrijorate
de câştigurile şi pierderile relative
• Sistem de securitate individualist – statele sunt indiferente la
relaţiile dintre securitatea lor şi a altora; sunt sistemele neoliberale:
statele sunt preocupate în continuare de auto-ajutor în materie de
securitate, dar preocupate cu câştiguri absolute, nu relative
• Poziţia cuiva în distribuţia de putere este mai puţin importantă şi acţiunea
colectivă este mai posibilă, deşi expusă la defectare deoarece statele
continuă să fie egoiste
• Sistem de securitate cooperativă – statele se identifică pozitiv unele
pe altele astfel încât securitatea unuia este văzută ca responsabilitatea
tuturor – nu mai e un sistem de auto-ajutor precum cele două de mai
sus
Anarhia cf. constructiviştilor
• Sensurile pe baza cărora e organizată acţiunea apar din
interacţiunea dintre actori
• Actorii îşi semnalează poziţia, interpretează semnalele
reciproce şi răspund la acestea = actul social = începutul
procesului de creare a sensurilor intersubiective
• Primul act social creează aşteptări de ambele părţi în
legătură cu comportamentul viitor al celuilalt (tentativă de
cunoaştere reciprocă) Pe baza acestei tentative de
cunoaştere, ego-ul face un nou gest, semnalând din nou pe ce
bază va răspunde alter ego-ului, acesta răspunzând la rândul
său, adăugând la rezervorul de cunoaştere reciprocă încă un
element şi tot aşa mai departe – mecanismul se ranforsează –
interacţiunea recompensează actorii pentru susţinerea
anumitor idei despre ei şi ceilalţi şi îi descurajează să susţină
alte idei
• Tipare repetitive de comportament
• Prin interacţiune reciprocă noi creăm şi instanţiem
(particularizăm) structurile sociale relativ durabile în
termenii cărora ne definim identităţile şi interesele noastre
• Sistemele de securitate bazate pe auto-ajutor evoluează
din cicluri de interacţiune în care fiecare parte acţionează în
moduri în care cealaltă se simte ameninţată, creând aşteptări
conform cărora cealaltă parte nu poate beneficia de încredere
• Sistemele competitive de interacţiune sunt predispuse la
dileme de securitate – eforturile actorilor de a-şi creşte
securitatea unilateral ameninţă securitatea altora, perpetuând
neîncrederea şi alienarea
• Dacă statele se află într-un sistem de auto-ajutor aceasta se
datorează faptului că practicile lor au condus spre un
asemenea sistem
• „Anarchy is what states make of it” [Anarhia este ceea ce
fac din ea statele]
Feminismul în
studiile de securitate
Reprezentanţi
• J. Ann Tickner
• Christine Sylvester
• Cynthia Weber
• Laura Sjoberg
• Jill Steans
• Cynthia Enloe
• Jan Jindy Pettman etc.
Teoria feministă în RI
• Nu există o teorie unitară, ci perspective diferite şi adesea
contradictorii, chiar şi epistemologic
• Comun teoreticienilor feminişti este expunerea şi critica
biasărilor de gen existente în teoriile convenţionale ale RI,
precum neorealismul sau instituţionalismul neoliberal şi
construirea de perspective neutre din punct de vedere al
genului ale politicii internaţionale
• Este oarecum marginalizată în domeniu, teoreticienii curentului
dominant (raţionalist) rareori răspund criticilor lansate de
feministe
• Succese limitate:
• Feminismul liberal – a reuşit să plaseze genul pe agenda politică
• Feminismul postpozitivist – a încercat să ridice obiecţii la adresa
teoriilor convenţionale, limitate de diferenţele epistemologice
Teorii feministe
• Au apărut relativ recent – sfârşitul anilor 80, odată cu a
patra dezbatere majoră a RI (dintre pozitivişti şi
postpozitivişti)
• Teoreticianul feminist se alătură teoriilor critice post-
pozitiviste ale RI, afirmând că paradigmele realistă,
neorealistă şi instituţionalist-liberală prezintă o viziune
parţială înrădăcinată în asumpţii politice nerecunoscute
care nu spun întreaga povestire a politicii internaţionale
(unii teoreticieni le numesc chiar naraţiuni sau chiar
mituri)
• Teoriile convenţionale au fost criticate pentru eşecul în a explica
colapsul URSS, sfârşitul brusc al Războiului Rece şi ameninţările
securitare difuze din anii 90
• Feminismul liberal – asigurarea de drepturi egale şi acces la
educaţie şi economie pentru femei
• Feminismul marxist – transformarea structurilor opresive ale
societăţii capitaliste care limitează dezvoltarea personală a
femeilor
• Feminism standpoint (punct de vedere feminist) –
cunoaşterea feminină vine dintr-o perspectivă marginalizată
care are potenţialul să asigure înţelegeri mai complete ale
politicii mondiale decât cele de la centru (ale mainstream-ului)
• Feminism post-modern – respinge pretenţia că o teorie poate
spune numai o poveste despre experienţa umană; nu există
nicio experienţă feminină sau punct de vedere feminist care să
fie folosit ca şi template pentru înţelegerea lumii şi mustră
feministele liberale pentru aderarea lor la proiectul iluminist,
biasarea lor legată de clasa de mijloc occidentală şi viziunile
esenţialiste asupra femeilor.
Puncte comune
• Preocuparea legată de gen: diferenţa construită ideologic şi
social între bărbaţi şi femei, opusă diferenţelor biologice între
sexe
• Genul constituite şi este constituit din inegalităţile în relaţiile
de putere şi structurile sociale şi are implicaţii semnificative
atât pentru experienţele bărbaţilor, cât şi ale femeilor
• Rolul genului în teoria şi practica relaţiilor internaţionale,
localizând femeile în politica internaţională, investigând cum
sunt ele afectate de structurile şi comportamentul sistemului
internaţional şi explorând modurile în care se poate reconstrui
teoria relaţiilor internaţionale într-un sens neutru din punct de
vedere al genului.
Femeile şi războiul
• Războiul intensifică inegalităţile dintre bărbaţi şi femei
• Femeile sunt forţate să practice munca neplătită – îngrijirea
răniţilor şi bolnavilor în spitale supra-aglomerate sau distruse
• Femeile sunt forţate să se prostitueze ca mijloc de subzistenţă,
uneori contractate informal de către liderii militari în jurul bazelor
pentru a susţine moralul soldaţilor
• Non-combatanţii, mai ales femeile şi copiii, reprezintă peste 90%
din decesele războaielor moderne, iar violul sistematic a devenit
o armă în timpul războiului (ex. Bosnia, Republica Democratică
Congo, Siria, Irak etc.)
• A vedea războiul prin ochii unei femei poate schimba chiar natura
a ceea ce constituie graniţele RI, mutând accentul dinspre cauzele
şi costurile războiului inter-statal spre consecinţele drastice pe
care le suferă indivizii datorită militarizării şi opresiunii.
Feminismul în studiile de
securitate
• Tickner: „teoreticienii feminişti rareori au reuşit să se angajeze
în dezbatere serioasă cu alţi cercetători ai RI pe care au cerut-o
frecvent”
• Teoria şi practica securităţii internaţionale au rămas o lume a
bărbaţilor (Sjoberg)
Argumente pentru schimbarea de paradigmă (Sjoberg):
• Rezoluţia Consiliului de Securitate 1325 integrează genul în
operaţiunile Consiliului de Securitate şi obligă Statele Membre
să includă femei în negocierile de pace şi reconstrucţia post-
conflictuală
• Creşterea numărului de femei atentatoare sinucigaşe cu
bombă
• Creşterea folosirii violenţei sexuale ca instrument de război
• Creşterea participării femeilor la operaţiuni militare
• Activismul femeilor şi protestele lor împotriva conflictelor
• Sensibilitatea faţă de problematica genului a crescut simţitor
în politica reală internă şi internaţională

• Teoreticienii feminişti afirmă că genul este conceptual,

empiric şi normativ esenţial pentru studierea securităţii
internaţionale

• Biasarea de gen există în conceptele centrale ale securităţii,

cum ar fi statul, violenţa, războiul, pacea şi securitatea însăşi
• Jacqui True: statul e construit pe baza dihotomiilor de gen
interior-exterior, public-privat
• Vieţile femeilor şi subordonarea de gen este prinsă în
dimensiunea interioară, privată a dihotomiei, unde abuzul este
invizibil
• Statele sigure adesea obţin securitatea prin sacrificarea
securităţii unora dintre cetăţenii lor, în particular femeile.
• Ex. politica dinastică de a face pace în Europa medievală prin căsătorii
fixate de către aristocraţia masculinizată
• Armata este o instituţie patriarhală – chiar dacă femeile
efectuează stagiu obligatoriu în statul Israel, armata
perpetuează şi întăreşte rolul stereotip al femeii ca subordonat
(Galia Golan) – de pildă, femeile nu pot participa în operaţiuni
de luptă în armata israeliană, deşi acest aspect determină
statutul în armată şi ulterior în societate, perpetuând astfel
inegalităţi de gen.
• Violul este instituţionalizat în război, ca fapt recreaţional
(pentru combatanţi masculini) şi chiar ca armă
• Feminiştii susţin o agendă de securitate multidimensională şi
multi-nivel
• Ameninţările la adresa securităţii includ nu numai războiul şi violenţa
internaţională, ci şi violenţa domestică, violul, sărăcia, subordonarea de gen şi
distrugerea ecologică
• Recunoaşterea că statele sigure au adesea femei nesigure – analiza
securităţii indivizilor şi comunităţilor, precum şi a statelor şi
organizaţiilor internaţionale
• Legătura dintre securitatea indivizilor şi cea naţională şi politica
internaţională, precum şi modul cum aceasta din urmă impactează
asupra securităţii indivizilor la nivel local
• Cynthia Enloe: personalul este internaţional şi internaţionalul este
personal
• Katherine Moon: Relaţia de securitate între SUA şi Coreea de Sud:
cereri repetate ale SUA către guvernul sud-corean de a reglementa
prostituţia în orăşelele tabără de lângă instalaţiile militare americane –
Sud-coreenii să scadă pericolul bolilor venerice ale prostituatelor în
anii 70
• Masculinismul este o ideologie care justifică şi naturalizează
ierarhia de gen
• Alegerile în politicile externe ale statelor sunt ghidate de
identităţile lor, bazate pe asocierea cu caracteristici ataşate
masculinităţii, bărbăţiei şi heterosexismului (Peterson)
• Perspectivă normativă asupra securităţii, spre deosebire de
perspectivele pretins obiective asupra securităţii oferite de
teoreticienii curentului dominant
• Feminismul abordează violenţa structurală şi cea directă în
cadrul societăţii, spre deosebire de raţionalişti care o
neglijează, în favoarea celei directe
• Jill Steans: „criticile la adresa raţiunii, obiectivităţii şi
ontologiilor fundamentale sunt înţelese frecvent ca implicând
opusele lor: iraţionalitate, subiectivitate sau relativism şi
nihilism”
ABORDĂRI
DISCURSIVE
în studiile de
securitate
ŞCOALA DE LA COPENHAGA
Lucrare de bază: Barry Buzan, Lene Hansen, The Evolution of
International Security Studies, Cambridge University Press,
2008.
• Are la bază lucrările lui Barry Buzan şi Ole Waever din cadrul
COPRI (Copenhagen Peace Research Institute)
• Teoria complexului de securitate regională
• Securitate europeană
• Relaţia dintre securitatea regională şi cea globală
• A intervenit în dezbaterea dintre widening (lărgirea) şi
deepening (aprofundarea) securităţii
• Contribuţii esenţiale: securitatea societală şi securitizarea
Conceptul de securitate societală
• Lansat în lucrarea Identity, Migration and the New Security
Agenda in Europe (Wæver et al., 1993) – răspuns la conflicte
locale (fosta Iugoslavie, Târgu Mureş, fosta URSS)
• Definiţie: „abilitatea unei societăţi de a persista în caracterul
său esenţial în condiţii de schimbare şi de ameninţări posibile
sau reale” (Wæver et al., 1993: 23)
• Statul era obiectul referent pentru sectoarele politice, militare,
de mediu şi economice ale securităţii, dar societatea este
obiectul referent al securităţii societale (Wæver et al., 1993:
26).
• Acest fapt a introdus variabila identitate în dezbatere – nu
întotdeauna statul şi societăţile se suprapun (ex. atunci când statul
se opune minorităţilor sale; sau atunci când încearcă să mobilizeze
societatea pentru a contracara ameninţări interne şi externe)
• Şcoala de la Copenhaga – poziţie mediană între abordări
tradiţionale:
• Abordarea stat-centrică
• Abordarea şcolilor de studii ale păcii şi studiilor critice de securitate care
pun accent pe individ
• Referirea teoriei securităţii societale la „ameninţări posibile sau
reale” leagă parţial teoria de definiţia obiectivă a securităţii, dar
accentul pe modul în care actorii politici atrag atenţia asupra
faptului că identitatea este ameninţată are un element
constructivist în ea.
• Această ambiguitate este rezolvată în favoarea unei concepţii
discursive asupra securităţii, abordarea securitizării, dezvoltată de
Waever – definirea securităţii a devenit dependentă de construcţia
ei discursivă de succes
Teoria securitizării
• Securitizarea = procesul de prezentare a unei probleme în
termeni de securitate, ca ameninţare existenţială la adresa
unui obiect referent
„Modalitatea de studiere a securitizării constă în studierea
discursului şi constelaţiilor politice: Când un argument cu o
asemenea structură retorică şi semiotică particulară atinge un efect
suficient pentru a face ca o audienţă să tolereze violări de reguli
care în alte circumstanţe ar trebui respectate? Dacă prin intermediul
unui argument despre prioritatea şi urgenţa unei ameninţări
existenţiale actorul securitizator reuşeşte să se elibereze de
procedurile sau regulile care ar fi, în alte condiţii, obligatorii pentru
el, asistăm la un caz de securitizare” (Buzan et al., 1998: 25)
• Actorii securitizatori sunt definiţi ca „actori care securitizează
probleme prin declararea cuiva – a unui obiect referent – ca fiind
ameninţat existenţial”
• „lideri politici, birocraţii, guverne, lobby-işti şi grupuri de presiune”
• Actorii referenţi sunt „lucruri văzute ca ameninţate existenţial şi care
au o pretenţie legitimă la supravieţuire”
• Colectivităţile umane de dimensiuni medii
• Macrosecuritizări – au ca scop structurarea politicii internaţionale
la scară mai mare
Critici
• Dinspre studiile critice de securitate
• Ken Booth: Şcoala de la Copenhaga nu merge destul de departe
în direcţia „oamenilor reali în locuri reale”; conectează greşit
securitatea şi supravieţuirea; este stat-centrică, centrată pe elite,
dominată de discurs, conservatoare, pasivă politic şi nici
progresivă, nici radicală
• Dinspre raţionalişti (pozitivişti)
• Nu poate explica fenomenele în maniera unei ştiinţe sociale
americane
• Cea mai puternică critică: se bazează pe o conceptualizare a
identităţii mai degrabă fixă decât construită (McSweeney,
Huysmans)
• Focus mai mult pe consecinţele cauzale ale identităţilor decât pe
procesele discursive şi politice prin care aceste identităţi (instabile) sunt
constituite
• Răspunsul Şcolii: poate fi separat analitic procesul constituirii
identităţii de punctul în care identităţile au fost fortificate într-o
asemenea măsură încât funcţionează ca fixe în discursul securităţii
Şcoala galeză de relaţii
internaţionale. Studiile critice de
securitate
• Şcoala galeză (Şcoala de la Abberysthwith) are rădăcini în
marxism – influenţe mai recente: abordarea critică gramsciană
şi teoria socială critică a şcolii de la Frankfurt
• Analiza factorilor care se impun ca obstacole în calea
emancipării umane
• Cei mai importanţi reprezentanţi: Ken Booth, Richard Wyn
Jones
• Echivalează emanciparea cu securitatea (Booth, 1991)
• Susţine o abordare normativă a securităţii, nu una bazată pe
înţelegerea lumii reale
Teoria critică
• Dezvoltată de „şcoala de la Frankfurt” (Erich Fromm, Jurgen Habermas
etc.) sub influenţa metodelor critice dezvoltate de Marx şi Freud
• Susţinea că ideologia este principalul obstacol în calea eliberării
omului
• Analiza fragmentarea identităţilor culturale pentru a provoca
constructe moderniste precum „metanaraţiunile”, raţionalitatea şi
adevărurile universale, politizând problemele sociale „situându-le în
contexte istorice şi culturale”, implicându-se în colectarea şi analiza
datelor şi relativizarea observaţiilor finale
• Gramsci – teoria hegemoniei culturale – cultura hegemonică defineşte
ceea ce apare ca „simţ comun” sau „bun simţ” în societatea capitalistă
– produsă şi reprodusă de clasa (elita) dominantă prin instituţii care
formează superstructura
• Expune structurile de putere care stau la baza societăţii moderne
Securitatea ca emancipare
• Adevărata securitate este absolut dependentă de procesul
emancipării – fără emancipare adevărata securitate ar fi
imposibilă
Booth: „Securitatea înseamnă absenţa ameninţărilor.
Emanciparea este eliberarea oamenilor (atât ca indivizi, cât şi ca
grupuri) de acele constrângeri fizice şi umane care îi opresc de la
a face ceea ce ei ar alege liberi să facă. Războiul şi ameninţarea
războiului sunt unele dintre aceste constrângeri, alături de
sărăcie, educaţia proastă, opresiunea politică şi aşa mai departe.
Securitatea şi emanciparea sunt 2 feţe ale aceleiaşi monede.
Emanciparea, nu puterea sau ordinea produc adevărata
securitate”
• Dacă şcoala de la Copenhaga defineşte negativ securitatea,
şcoala galeză propune o definiţie pozitivă
• Statul continuă să fie un referent important al securităţii, dar
şcoala galeză mută accentul pe fiinţa umană
Şcoala de la Paris
• Dezvoltată în jurul revistei academice Cultures et Conflits
• Autori: Didier Bigo, Anastassia Tsoukala, Ayse Ceyhan, Esperth Guild
• Inspirată din lucrările unor celebri autori postmodernişti: Michel
Foucault şi Pierre Bourdieu
• Didier Bigo – conceptul de banopticon (inspirat din panopticon-ul lui
Bentham şi Foucault, cuvânt combinat care include şi prefixul ban-) – o
abordare a securităţii care descrie o situaţie în care tehnologiile de
profiling sunt folosite pentru a stabili cine să fie plasat sub
supraveghere
• Observaţia este folosită ca instrument disciplinar, prin crearea de
profile ale oamenilor şi folosirea bazelor de date pentru a determina
dacă o persoană trebuie să primească dreptul de a se deplasa liberă
sau nu
• Banopticonul a contribuit, potrivit lui Bigo, la securitizarea migraţiei în
Europa
Michel Foucault
• Relaţia dintre putere şi cunoaştere şi modul în care primul
concept este folosit ca o formă de control social prin
instituţiile societale pentru a controla şi defini cunoaşterea
• Ceea ce autorităţile pretind a fi „cunoaştere ştiinţifică”, nu este
nimic mai mult decât control social
• Ex. în secolul al XVIII-lea „nebunia” a fost folosită pentru a
categoriza şi stigmatiza nu doar pe cei bolnavi mintal, dar şi
săracii, bolnavii, vagabonzii etc.
Pierre Bourdieu
• Importanţa practicilor în lumea socială
• Dominaţia şi reproducerea socială legate profund de „know-
how” şi practicile competente ale societăţii
• Opozant al teoriei alegerii raţionale – o considera o
neînţelegere a modului în care operează agenţii sociali –
potrivit lui Bourdieu, aceştia nu calculează continuu pe baza
unor criterii raţionale şi economice – ei operează pe baza unei
logici implicit practice (simţ practic) şi dispoziţiilor fizice pe
care le au la un moment dat
• Accent pe relaţiile sociale dominante din societate (ierarhice)
– perspectivă antropologică