Cursul 9: SECTOARELE SECURITĂȚII DIN PERSPECTIVA ȘCOLII

DE LA COPENHAGA
1. Aspecte generale

Școala de la Copenhaga, cu reprezentanți de frunte ai studiilor de securitate, au oferit o nouă

perspectivă de analiză ăi interpretare a securității comparativ cu abordarea de tip tradițional
specifică perioadei Războiului Rece. Este important să afirmăm că că înainte de Barry Buzan,
unul dintre reprezentanții de frunte ai Școlii de la Copenhaga, a existat un gol în literatură
privind conceptul de securitate. Pentru o problemă care pare să fie în prezent în mintea
tuturor, abordarea securității și complexitatea problemei fusese lăsată în mare parte
nerezolvată. Buzan și-a propus să umple acest gol și s-a dedicat studiului securității sau, mai
degrabă, să folosească securitatea ca o abordare pentru relațiile internaționale, deoarece este
un concept fundamental al acestui domeniu.

Analiza lui Buzan poate fi considerată ca o simbioză între neorealism și constructivism,

favorizând constructivismul. El acceptă o serie de postulate ale neorealistului și anume acela
că „sistemul politic internațional este o anarhic, adică principala sa caracteristică definitorie
este absența guvernului general ”. Acest fiind spus, de aici are loc pornirea teoriei sale de la
neorealism, căci el a simțit că abordarea realistă a securității ca fiind o „luptă pură pentru
putere” este una învechită, rezultând un punct de vedere inexact și ceva care nu poate decât să
împiedice politicile liderilor din domeniul relațiilor internaționale pentru a ajunge la o
înțelegere cuprinzătoare a problemei.

În lucrarea sa, Oamenii, statele și frica, Buzan vizează o înțelegere mai largă a nivelurilor și
sectoarelor de bază ale securității. Cele trei niveluri la care se face referire și sunt abordate în
detaliu în activitatea sa sunt indivizii, statele și sistemele internaționale. De asemenea
sectoarelor, pe care le abordează și în articolul „Noi modele de securitate globală din secolul
XXI ”, sunt politic, militar, economic, societal și de mediu. Aceste concepte nu pot aborda în
mod adecvat problema securității în mod separat, fiecare este legat în mod complex cu
următorul formând o țesătură de informații pe care fiecare analist în probleme de securitate
sau un specialist în relații internaționale trebuie să le analizeze și înțeleagă pentru a putea
vedea cum le afectează pe fiecare, sau în ansamblul lor.

Securitatea individuală

Conceptul de securitate a fost în mod tradițional legat mai mult de state decât de oameni.
Începând cu secolul al XVII-lea, când a început să apară actualul sistem de state, securitatea
internațională a fost înțeleasă și practicată cu referire la nevoile și interesele statelor. Deși, la
începuturile sale, statul a fost conceput ca instrument de producere a securității pentru
cetățenii săi, a devenit obiectul securității cu instituirea și reîncadrarea sistemului de stat. În
pofida concepțiilor alternative de securitate care au existat întotdeauna, această concepție
bazată pe stat și orientată extern asupra securității a predominat și modelează practicile
guvernelor. Voci critice care cer importanța protejării ființele umane sau a mediului global,
gândirea secolului XX și practicile referitoare la securitate s-au caracterizat prin acest mod de
gândire.

Accentul pe care ONU l-a pus pe suveranitate și inviolabilitatea granițelor teritoriale pot fi
privite ca un indiciu al instituționalizării din această perspectivă. Chiar dacă concepțiile de
securitate bazate pe stat au avut prioritate, moduri alternative de gândire care acordă prioritate
dimensiunilor individuale și societale de securitate au fost, de asemenea, propuse.

Securitate unilateralăși securitatea comună

Adoptarea preceptelor de securitate comună a lui Mikhail Gorbaciov a condus ca această idee
să se situieze în prim-planul politicii mondiale în anii 1980. Securitatea comună se bazează
pe ideea că securitatea trebuie căutată și menținută nu împotriva adversarilor, ci alături de ei.
Această abordare este necesară pentru că statele, în căutarea securității, sfârșesc prin a se face
mai nesigure prin sporirea puterii lor militare, ceea ce la rândul său îi determină pe alții să se
simtă nesiguri și își mărește puterea militară ca răspuns: dilema clasică de securitate (Herz
1950; Wheeler and Booth 1992).

Securitatea comună încearcă să diminueze dilema de securitate prin promovarea de politici

privind securitatea în coordonare cu alții pentru a maximiza încrederea reciprocă, spre
deosebire de securitatea unilaterală. Nevoia unei astfel de activități coordonată a fost
accentuată în Războiul Rece de amenințarea iminentă a unei catastrofe nucleare globale. Olaf
Palme, în introducerea sa în raportul Comisiei independente pentru securitate și dezarmare
(1982) intitulat Common Security: A Program for Disarmament, a scris: ”Alternativa noastră
este securitatea comună. Nu poate exista nicio speranță de victorie într-un război nuclear ,
cele două părți ar fi unite în suferință și distrugere. Ei pot supraviețui numai împreună. Ei
trebuie să obțină securitate nu împotriva adversarului, ci cu el. Securitatea internațională
trebuie să se bazeze pe un angajament de supraviețuire comună, mai degrabă decât pe o
amenințare de distrugere reciprocă”.
Punând în practică securitatea comună, Gorbaciov a schimbat abordarea sovietică în ceea ce
privește controlul armamentelor, acceptând mai degrabă suficiența decât căutând paritatea cu
Statele Unite State (Allison 1991). În consecință, Uniunea Sovietică a putut face concesii
unilaterale pentru reducerea armelor, care la rândul lor au înlăturat amenințarea Occidentului
și a deschis calea pentru sfârșitul Războiului Rece.

2. Abordarea celor cinci sectoare ale securității din perspectiva Școlii de la

Copenhaga

În articolul său „Noi modele ale securității globale în secolul XXI ”, Barry Buzan analizează
modul în care cinci sectoare ale securității (politic, militar, economic, societal și de mediu) ar
putea afecta „periferia” pe baza modificărilor din „centru”. Cele cinci sectoare de securitate
sunt un concept important de înțeles atunci când se studiază opera lui Buzan. După cum
subliniază Buzan „cele cinci sectoare nu funcționează izolate unul fără celălalt. Fiecare
definește un punct focal în cadrul problematicii de securitate și o cale de a comanda priorități,
dar toate sunt împletite într-o puternică rețea de legătură ” Acest lucru este clar văzut în
cartea sa când examinează diferitele sectoare ale securității în raport cu amenințările.
Amenințările evidente care par să prezinte cele mai presante preocupări sunt cele militare,
care sunt capabile să prezinte amenințări la adresa statului pe mai multe niveluri.

1. SECURITATEA MILITARĂ

Domeniul militar este cel în care procesul de securizare este cel mai puternic
instituționalizat. Totuți pentru anumite state un număr crescut de activități militare nu au
legătură cu securitatea. Astfel, la începutul anilor '90 majoritatea statelor europene din Vestul
continentului nu se confruntau cu problema amenințărilor de tip militar. Și cu toate acestea
mențineu active forțe militare importante. Astfel trupe japoneze sau daneze au participat la
operațiuni tip peace keeping operation în Africa, acest lucru neavând nicio legătură cu o
amenințare militară a acestor state, dar reflectă modul de acțiune a acestor state pe plan
internațional.

În sectorul militar statul rămâne cel mai important dar nu singurul obiect de referință,
iar elitele conducătoare ale statului vor fi cei mai importanți dar nu singurii actori de
securizare. Agenda securității militare graviteză în jurul statelor cu toate că există și alte
obiecte de referință.
 Problemele de securitate militară își au originea în procesele interne sau externe prin
care comunitățile umane își stabiles și mențin (sau eșuiază în a menține) aparatele de
guvernământ.

Amenințările militare

Amenințările militare pot afecta toate componentele statului. Se poate pune sub semnul
întrebării misiunea de bază a unui stat accea de a-și putea proteja cetățenii, precum și aceea
de a avea un efect negativ asupra domneniului social și a celui individual.

Amenințarea militară poate avea diferite niveluri de importanță și faptul că acestea implică
folosirea forței o pune intr-o categorie speciala atunci cand vine vorba de securitate.

Acțiunea armată poate amenința toate componentele statului. Aceasta poate duce la
dezmembrarea instituțiilor, reprimând, subminând sau desființând chiar ideea de stat.
Acțiunea armată nu doar lovește esența funcțiilor de protecție de bază ale statului, ci
amenință să distrugă în adâncime straturile de interese sociale și individuale care stau la baza
statului.

Din cauză că folosirea forței armate poate produce schimbări majore nedorite într-un timp
foarte scurt, amenințărilor militare li se acordă în mod tradițional prioritate printre
preocupările de securitate națională. Acțiunea armată poate distruge munca de secole din
toate celelalte sectoare. Cele mai prețioase realizări din politică, artă, industrie, cultură și
oricare activitate umană poate fi desființată prin folosirea forței. Amenințarile militare
transmit teamă daca avem în vedere evenimente ale istoriei cum au fost distrugerea
Cartaginei de către Roma, cucerirea Bizanțului de către Imperiul Otoman, colonizarea
Americilor, a Africii și a Australiei de către europeni, ocuparea Poloniei de către naziști.

Nivlul amenințărilor militare variază de la hărțuirea vaselor de pescuit la raidurile de

pedepsire, de la ocuparea teritorială și invazia totală până la atentarea la însăți existența
populației prin blocadă sau bombardamente. Amenințările pot fi și indirecte în sensul că nu
sunt aplicate direct statului ci intereselor sale externe (amenințarea la adresa aliaților, a
coridoarelor de navigație, etc). Statele mențin forțe armate pentru a contracara amenințarea
militară.

2. SECURITATEA POLITICĂ
Amenințările politice reprezintă o preocupare constantă și pentru un stat; cu toate acestea,
ele pot să fie mai ambiguu și dificil de identificat în raport cu amenințările militare. Dupa
cum statul este, în sine, o entitate politică, o amenințare politică cu scopul de a slăbi acest
lucru poate fi considerată ca fiind la egalitate cu o amenințare militară. Ele pot lua formatul
concurenței între ideologii sau un atac la națiunea în sine. Cu toate acestea este important să
distingem între amenințările politice intenționate și „cele care apar structural din impactul
acțiunilor externe asupra legitimității statelor.

Amenințările politice sunt îndreptate împotriva stabilității organizaționale a statului. Scopul

lor pot varia de la presiunile asupra guvernului în favoarea unei anumite politici, trecând prin
răsturnarea guvernului, până la favorizarea secesionismului și distrugerea structurii politice a
statului, astfel încât acesta să fie slăbit înaintea unui atac armat. Ideea de stat, în mod special
identitatea lui națională și ideologia organizatoare, cât și instituțiile care-l exprimă, constituie
ținta obișnuită a amenințărilor politice. Deoarece statul este o entitate politică, amenințările
politice sunt de temut în egală măsură ca și cele militare. Iar acest lucru este cu atât mai
adevărat cu cât statul este mai slab.

Chiar și pentru statele puternice amenințările politice sunt de luat în seamă. Franța și Italia în
anii postbelici erau puternice din punct de vedere național dar divizate semnificativ în
privinșa ideologiei organizatoare. Sera o puternica influența comunista și reprezenta un
anume pericol pentru securitatea politică a statului.

Statele se pot simți amenințate de idei care provin din spațiul diverselor ideologii-fascism,
comunism, islamism. Crearea unor antiideologii cum au creat americanii anticomunismul iar
sovieticii antiimperialismul ar putea fi o rezolvare. Fie că amenințările politice au un specific
ideologic sau nașional, este important să fie făcută diferenșa între amenințările intenționale și
cele care apar în mod structural din impactul alternativelor străine asupra legitimității statelor.
Amenințări politice intenționale: Libia colonelului Gaddafi; acșiunile SUA îndreptate
împotriva unor regimuri din Cuba, Chile, Guatemala, Nicaragua; finanțarea de către URSS a
unor partide comuniste din alte state din perioada Războiului Rece; nerecunoașterea
diplomatică (taiwan, Osetia, Kosovo, etc). Amenințările politice care apar în mod structural:
apar artunci când principiile organizatoare a două state se contrazic între ele (Ex relația dintre
Africa de Sud și statele conduse de negri; rivalitatea globală dintre SUA și URSS în perioada
Războiului Rece, relețiile dintre cele două Corei).

3. SECURITATEA ECONOMICĂ
 Buzan consideră că securitatea economică se află în dezbaterile intense care privesc
relațiile dintre structura politică anarhică și structura economică a pieței. Diferite abordări au
avut în vedere poziția statelor și a societăților în raport cu piețele precum și situația în care
actorii economici individuali au propriile cerințe și relația lor cu piețele. În opinia lui Hough
(2008), studiul economiei mondiale se bazează pe trei aspecte principale abordări care, pe
lângă faptul că sunt paradigme pentru conceptualizarea sa, pot fi înțelese ca ideologii pentru
creșterea securității economice. În plus, securitatea economică poate fi realizată în două
rânduri: din punct de vedere liberal printr-o globalizare mai intensă și prin mai puțin
globalizare, dintr-o perspectivă mercantilistă; de asemenea, dintr-o perspectivă marxistă cu o
schimbare radicală la nivel mondial. De asemenea, diferitele poziții ideologice generează
viziuni diferite asupra priorităților economice din perspectiva discursului de securitate. Cu
toate acestea, în prezent, acest discurs este modelat de agenda liberală și consecințele
implementării sale în domeniul comerțului, producției și finanțelor.

În același timp, poate fi conceptualizate și răspunsurile la problemele de securitate economică

înțelese mai bine în funcție de contextele istorice, politice și sociale ale statelor și societăților
lor precum și mediul strategic în care se găsesc . Cu toate acestea este important să se evite
exagerarea noțiunii de securitate economică pentru a nu le include toate riscurile economice,
deoarece ar putea complica elaborarea politicilor de securitate în economia mondială
interdependentă.

În mod tradițional, economia a atras atenția securității naționale prin impactul pe care l-a avut
asupra finanțării capacități de apărare și asigurarea unei industrii de război inovatoare și
eficiente, precum și utilizarea de sancțiuni economice sau alte instrumente non-militare.
Succesul pe termen lung al puterii naționale depindea de capacitatea statului de a crea și
susține o economie performantă și creșterea economiei durabile.

Buzan (1991) afirmă că securitatea economică este legată de accesul la resurse, finanțe și
piețele care sunt necesare pentru a sprijini nivelul acceptabil de bogăție și putere în stat. Mai
mult, Tsereteli (2008), cu o abordare similară, subliniază faptul că conceptul de securitate
economică se referă la securitatea pe termen lung a accesului la oportunități economice pe
piețe și resurse cum ar fi oamenii (capitalul uman), capitalul, energia, apa, tehnologia și
educația.
Stabilitatea internă pe termen lung a fiecărui stat este cheia factorilor pentru securitatea
națională. Cu toate acestea, nu există stabilitate fără creștere economică și oportunități pentru
ca persoanele fizice să aleagă liber activitățile economice.

Dick Nanto consideră că economia face parte din dezbaterea privind securitatea datorită
suprapunerii a trei roluri. Primul rol vizează economia ca sursă de finanțare, materiale și
personal pentru puterea militară. Al doilea rol se ocupă de economie ca furnizor de securitate
economică și avuție, iar al treilea prevede economia ca bază pentru interacțiunea dintre state
și interese comune sau concurente.

Totuși, din punctul de vedere al națiunii în ansamblu, securitatea economică are un sens mai
larg; astfel, rolul economiei în cadrul securității naționale poate fi privită dintr-o perspectivă
macroeconomică și microeconomică. Din punct de vedere macroeconomic, problema
abordează bugetul și diminuarea deficitului. Perspectiva microeconomică se concentrează pe
asigurarea unui belșug pentru oameni și sprijinirea altor componente ale securității naționale.
Economia stă la baza fiecăruia dintre ei prin furnizarea de fonduri, resurse umane și alte
produse, capital, produse, ca să nu mai vorbim de cultură și an

În plus, securitatea economică este existența mijloacelor și oportunităților necesare pentru a

se asigura propria lor bunăstare în cadrul unui sistem economic care este vibrant, accesibil și
crește constant. Acesta corespunde veniturilor stabile, unui loc de muncă sau al unui sprijin
antreprenorial pentru a menține ceea ce cineva consideră ca fiind un nivel de trai acceptabil.

Amenințările economice

Amenințările economice sunt greu de determinat din cauza natura economiei însăși. După
cum subliniază Buzan, „starea normală a actorilor dintr-o economie de piață este una cu
riscuri, concurență agresivă și incertitudine ”. Aceasta natura nesigură face ca securitatea
economică să fie greu de dezintegrat. Pragul a ceea ce este acceptabil pe baza unei
instabilități inerente și ceea ce este o amenințare poate fi dificil de făcut identifica. Așa cum
s-a observat în criză economică din anii 2008-2009, a existat o semnificativă dezbatere cu
privire la ce părți ale economiei SUA ar trebui „salvate” de către guvern și ce nu ar trebui.
Sistemul bancar căruia i s-a adresat în mod deosebit amenințarea economică s-a considerată
că depășit acest prag. Sectorul economic sectorul, de asemenea, un exemplu clar al modului
în care diferitele sectoare interacționează cu un altul. Buzan abordează legătura importantă
dintre securitatea economică și militară. Este ușor de observat că securitatea militară depinde
de securitatea economică datorată constrângerilor și limitelor bugetare. În plus, securitatea
economică poate fi considerat un indicator cheie al securității generale a unui stat. Dacă este
dezvoltat sectorul economic și sunt făcute comparații cu sectoarele economice ale țărilor în
curs de dezvoltare, este clar că nivelurile de securitate economică devin mai ușor de stabilit.

4. SECURITATEA SOCIETALĂ (SS)

Este cunoscută și sub denumirea de securitate identitară. Se referă la amenințările care

primejduiesc identitatea colectivă a grupurilor sociale mari. De la popoare și națiuni, până la
civilizații. Securitatea societală este net diferita de securitatea socială. Securitatea socială se
referă în general la indivizi și are sens economic. Securitatea societală este despre
colectivități și se referă la identitatea acestora (Waever, 1998). În viziunea Școlii de la
Copenhaga migrația, competiția orizontală și competiția verticală reprezintă principalele
amenințări la adresa securității societale. Migrația chineză spre Tibet, migrația rusă spre
Estonia sunt exemple de amenințări la adresa SS. Astfel, limba, simbolurile, miturile și
ritualilor țărilor de destinație sunt amenințate de noile coduri valorice ale celor care migrează.
Competiția orizontală se referă la faptul că atribute identitare ale unei minorități dintr-un
anumit stat pot fi estompate ca urmare a influențelor culturale difuzate de grupul social vecin
(minoritatea franceză din Quebec; sau Canada care încercă să ecraneze influența soft power -
lui american). Competiția verticală se manifestă în condițiile în care identitatea unei
minorități este agresată de politicile identitare eleborate în raport cu reperele valorice ale
etniei majoritare (cazul URSS). Competiția verticala este specifică perioadei de dinainte de
cel de-al Doilea Război Mondial, iar competiția orizontală începe să se profileze în anii '70.

Amenințările societale

Securitatea societală este probabil cea mai interesantă dintre cele cinci pe care Buzan le ia în
considerare. În timp ce sunt dificil de separat de sectorul politic, amenințările societale sunt
legate de identitate și echilibrul (sau lipsa lui) care poate fi găsit în orice stare dată. Statele
slabe sunt adesea prost echipate pentru a face față diferențelor de identitate și cultură. Dacă
Afganistanul este folosit ca exemplu, se poate observa că diferențele de cultură, ideologia și
etnia, care alcătuiesc comunitățile tribale care se găsesc în interiorul statului, sunt foarte greu
de împăcat cu statul, însuși, care este „o construcție occidentală” realizată, pas cu pas, după
intervenția americană din anul 2001 – potrivit unor critici. Aceste probleme se revarsă în
Pakistanul vecin, care se împarte etnii și identități. Cu acest exemplu este clar că securitatea
societală este profund legată de securitatea politică și chiar militară. Cele mai multe conflicte
care sunt predominante acum sunt cele în care predomină elementele societale. Prin urmare,
este important să luăm acest sector în considerare atunci când studiem securitatea la nivel
macro. Totuși, este este important să subliniem că noțiunea de „securitate socială” este dificil
de aplicat din moment ce tratează identități și culturi - în esență subiective și contextuale
construcții – și poate duce cu ușurință la politici de discriminare și excludere.

5. SECURITATEA ECOLOGICĂ

Amenințările ecologice

Sectorul de mediu se dovedește dificil de definit și poate fi considerat cel mai controversat
dintre cele cinci sectoare. Când ne gândim la posibile amenințări ecologice, de multe ori ne
gândim la „lupta pe care oamenii o au cu natura”, cum ar fi cutremurele și uragane. Aceste
evenimente, în sine, sunt imposibil de controlat. Cu cât aceste fenomene sunt mai recente
probleme de impact uman asupra planetei care au ca rezultat fenomene precum încălzirea
globală, poluarea și stratul de ozon pentru a numi câteva, este locul unde putem vedea mai
multe în mod clar, o variabilă controlabilă în raport cu mediul. Dacă apar aceste probleme în
primii ani, sectorul ecologic va primi mai multă atenție.

Posibile inițiative pentru a rezolva aceste probleme vor depinde de securitatea

economică precum și securitatea politică, deoarece aceste probleme pot fi considerate nu doar
o amenințare pentru un stat. individual, ci și amenințări globale care vor avea un efect larg.
Fiecare dintre aceste sectoare au importanță și propriul său merit, iar în timp ce amenințări
militare au avut în mod tradițional prioritate, odată cu evoluția în direcția percepției securității
s-a impus importanța altor sectoare precum economia și ecologia. Însă considerăm important
ca toate sectoarele să fie luate în considerare la analiza securității naționale și internaționale,
atât separat cât și împreună.