METODOLOGII DE CERCETARE ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE

LECT. UNIV. DR. OANA-ELENA BRÂNDA

Facultatea de Științele Comunicării și Relații Internaționale

Universitatea Titu Maiorescu

2019

CUPRINS
 1. Conceptele domeniului
2. Istoria
3. Cultura
4. Civilizația
5. Diplomația
6. Tipuri de diplomație
7. Tipuri de texte științifice
8. Etapele elaborării unui text științific
9. Metode cantitative de cercetare
10. Metode calitative de cercetare
11. Metoda istorică/metoda reprezentărilor istorice
12. Metoda analizei de conținut
13. Metoda analizei critice a discursului
14. Metoda profilului personalității politice
15. Metoda analizei jocului pe două nivele
16. Paradoxurile domeniului relațiilor internaționale

Introducere

2
Din rândul disciplinelor domeniului de Științe sociale, se individualizează foarte bine istoria.
Istoria este extrem de utilă, întrucât ajută la conectarea celorlalte științe și crearea unor
perspective de interpretare aparte, fără de care celelalte științe nu ar fi complete.
Istoria reunește tot ceea ce se referă la cunoașterea asupra societăților umane.
Este dificil de stabilit dacă istoria este în sine o știință, întrucât, potrivit lui Paul Veyne,
istoria nu are o metodă a sa1. În această direcție îl vom contrazice pe parcursul acestui curs,
întrucât există o serie de metode folosite în studiul istoriei, precum ”metoda istorică” sau
”metoda analizei istorice”, așa cum vom vedea în secțiunea alocată studiului metodelor de
cercetare.
De asemenea, pentru a ilustra istoria ca știință ( lăsăm dezbaterea deschisă privind încadrarea
sa în domeniul științelor sau nu), vom recurge la o serie de concepte ce vor fi prezentate pe
parcursul acestor cursuri.
Istoria se caracterizează printr-o elasticitate extraordinară și aproape nelimitată a surselor
sale. Istoria era acea mișcare care ducea colectivitățile umane spre progres, prin dezvoltarea
statelor națiune2. Istoria tinde spre reconstituirea trecutului, nu spre interpretarea lui.
Reconstituie ce s-a întâmplat și modul în care ”ceea ce s-a întâmplat” a fost perceput de către
oamenii epocii.
Conceptele domeniului:
1. Istoria perioadă = povestire cronologică, reconstituirea experienței, empirismul
”faptelor” prin opoziție cu ideile preconcepute
2. Istoria-problemă= examenul analitic al unei singure probleme, pe perioade
considerate eterogene, interpretarea experienței printr-o teorie/idee
3. Istoria evenimențială= evenimentele sunt unice și imposibil de integrat într-o
distribuție statistică. Acest eveniment unic este materialul prin excelență al istoriei.
4. Istoria nonevenimențală= descompune diferitele nivele ale realității istorice pentru a
nu reține decât câteva/ unul. Le descrie cât mai sistematic, în mod izolat. Faptele nu
mai există pentru ele însele, ci în raport cu seria care le precedă și le succede
5. Istoria povestire= este reconstrucția unei experiențe trăite pe axa timpului;
reconstrucție inseparabilă de un minim de conceptualizare, dar care nu este niciodată
explicitată.
6. Faptul istoric= nu mai este apariția bruscă a unui eveniment important care sparge
tăcerea timpului, ci un fenomen ales și construit care poate fi reperat și studiat într-o
serie cronologică de date identice
Paul Veyne3 spune că istoria trebuie percepută:
- ca povestirea unor evenimente; restul va decurge de aici, de unde și percepția istoriei
ca roman. Evenimentele se vo individualiza prin simplul fapt că se petrec la un
moment dat. Individualizarea aceasta trebuie totuși integrată într-o perspectivă mai
amplă - una universală, a timpului și spațiului.
- Ca o cunoaștere prin documente

1
Paul Veyne, Cum se scrie istoria?, București, ed. Meridiane, 1999.
2
Francois Furet, Atelierul istoriei, București, Ed. Corint, 2002.
3
Veyne, op.cit.

3
 - O țesătură de procese
- Corp de fapte
- Anecdotică
- O povestire de evenimente adevărate ( pentru ca un fapt să devină fapt istoric, el
trebuie să îndeplinească o singură condiție – să se fi întâmplat cu adevărat)
- Ca o proiectare a valorilor noastre și răspunsul la întrebările pe care noi vrem să i le
punem
- Ca un domeniu care se interesează de evenimente individualizate, dar nu este, în
același timp interesată și de individualitatea evenimentelor în sine
- Istoria își propune să povestească civilizațiile trecutului, nu să-i salveze pe indivizi de
la uitare. Din punct de vedere istoric, individul contează numai prin specificitatea lui,
și nu altfel.
- Un alt concept lansat de Veyne este cel de istorie axiologică= este istoria operelor
care au fost vrednice să rămână, să fie socotite ca opere vii, veșnice, nu ca opere
relative la vremea lor; cu toate acestea, istoria ce se scrie despre ele este o istorie
temporală- sunt socotite în temporalitatea lor și epoca lor este raportată la ele, în loc
ca ele să slujească la alcătuirea istoriei epocii lor
- Istoria este un domeniu în care nu poate exista intuiție, ci numai recunoaștere, unde
certitudinea rațională este înlocuită cu o cunoaștere de fapt, a cărei sursă nu are nimic
de-a face cu conștiința
- Din punct de vedere național, istoria ar fi conștiința pe care popoarele o capătă despre
ele însele
- Istoricitate= omul se află întotdeauna într-o etapă anume din drumul său
Interesul pentru istorie are două motive:
- Apartenența noastră la un grup național, social, familial poate face ca trecutul acestui
grup să aibă pentru noi o atracție specială
- Curiozitatea – fie anecdotică, fie însoțită de o exigență de inteligibilitate
Istoria comparată este originală nu prin rezultate, cât prin maniera de elaborare a ei:
- Recurgerea la analogie pentru a contrabalansa lacunele documentației
- Comparația în scopuri euristice a unor fapte împrumutate de la națiuni/perioade
diferite
- Studierea unor categorii istorice/eveniment , de-a lungul istoriei, fără a ține seama de
unitățile de timp și de loc.

Conceptele ca mijloc de analiză

Conceptele sunt reprezentări compozite ce dau iluzia intelecțiunii. În realitate sunt doar
imagini generice. Important este sensul originar și contextul conceptelor examinate. Valoarea
unui concept se confirmă odată cu aplicarea sa4.
Conceptul istoric permite să desemnăm un eveniment ca revoluție, de pildă. Nu înseamnă că
folosind acest concept vom ști exact ce înseamnă o revoluție. Conceptele nu trebuie să

4
Peter Burke, Istorie și teorie socială, București, Humanitas, 1999.

4
clasifice. Conceptele clasificatoare sunt primejdioase, întrucât niciun eveniment nu se
aseamănă cu altul, iar istoria nu este repetiția constantă a acelorași fapte
Concepte:
- Sex și gen – din punct de vedere antropologic
- Familia și relațiile de înrudire= instituție alcătuită dintr-un set de roluri dependente
reciproc/complementare. Există trei tipuri de familie: patriarhală,
instabilă/conjugală/nucleară și familia matcă
- Comunitate și identitate= înfrățiri sociale, spontane, nestructurate, cu un caracter
nepermanent, care pot fi revitalizate datorită ritualurilor pentru a obține ”construcția
simbolică a comunității”.
- Clasă= stratificarea socială
- Status
- Proprietatea
- Mobilitatea socială
- Puterea economică = conform lui Pierre Bourdieu, este puterea de a te distanța de
necesitățile economice; este întotdeauna manifestată prin distrugerea averii, consum
ostentativ, risipă și alte forme de lux gratuit.
- Cultură
- Centrul și periferia = opoziția dintre prosperitatea națiunilor industrializate și sărăcia
așa numitelor ”țări subdezvoltate”
- Mentalitate = mecanismul unui sistem nu poate fi înțeles fără a pricepe atitudinile și
valorile participanților
- Ideologie= există o legătură între un anume set de convingeri sau o viziune asupra
lumii și un grup social oarecare sau o clasă
- Charisma= calitate a personalității unui individ prin care acesta e considerat
extraordinar și tratat ca și cum ar avea puteri sau calități supranaturale, supraumane
sau cel puțin excepționale
- Mitul= poveste cu funcție socială; o ”poveste” despre trecut care servește drept
”regulă” pentru prezent. Are funcția de a justifica o anumită instituție din prezent și de
a menține acea instuție în funcțiune. Este o poveste care are o morală și personaje
stereotipe care indiferent dacă sunt pozitive/negative sunt mai complexe decât în
realitate. Mitul este un produs al culturii care se modifică de-a lungul timpului.
- Democrația
- Națiunea
- Civilizația
- Revoluția

Concepte în științele sociale

În aceste cursuri ne vom concentra atenția asupra aspectelor definitorii și practice ale
diverșilor termeni implicați.
Definiție: Cultura reprezintă ”o serie de caracteristici distincte a unei societăți sau grupă
socială în termeni spirituali, materiali, intelectuali sau emoționali” (UNESCO)
”5.
5
.

5
De-a lungul timpului, și sub impactul epocilor istorice, termenul de ”cultură” a suferit diverse
modificări, ajungând în prezent la diverse forme de manifestare: ”cultura înaltă”, ”cultura
joasă”, ”antropologia culturală”, etc.
Există trei elemente constitutive ale culturii:
1. Valorile (care se concretizează în idei)
2. Normele (care se manifestă sub forma comportamentelor)
3. Artefactele ( lucruri, bunuri, servicii culturale)

Perspective de interpretare a culturii:

1. Perspectiva istorică – cultura ca moștenire istorică și tradiție

2. Perspectiva empirică – cultura transmisă sub forma gândirii filozofice
3. Perspectiva economică – transmiterea unor elemente materiale
4. Perspectiva socială – cultura reflectată în mentalitate
5. Perspectiva politică - cultura ca instrument de manipulare politică

Forme de manifestare a culturii

- Interculturalitate – gestionarea contactelor existențe între culturi, dialogul desfășurat la

nivelul acestora și impactul și influența manifestate de o cultură sau alta asupra celorlalte;
educația interculturală. O altă definiție a interculturalității este aceea care privește
”recunoașterea valorilor, a modurilor de viață, a reprezentărilor simbolice la care se
raportează ființele umane, indivizi sau societăți, în interacțiunea lor cu altul și în înțelegerea
lumii, recunoașterea importanței lor, recunoașterea interacțiunilor care intervin simultan între
multiplele register ale aceleiați culture și între culture diferite în timp și spațiu” 6. Tot prin
interculturalitate se înțelege și următoarea situație: ”Pentru indivizii și grupurile din două sau
mai multe ansambluri culturale, reclamându-se de la culture diferite sau având legături cu
acestea, numim interculturale procesele prin care, în interacțiunile pe care ei le dezvoltă, este
angajată, implicit sau explicit, diferența culturală pe care ei tind să o metabolizeze”. 7

- Alteritate – definită ca opus al ”identității”, conceptul are o rezonanță filozofică, însă poate
fi ușor aplicat și domeniului cultural, ca formă de trecere/transfer de la o cultură la alta. De
asemenea, poate fi interpretată ca o formă de tranziție între elemente culturale în interiorul
aceleiași culturi și ca o formă de diferențiere între o entitate și altele

Transculturalitate – conceptul se referă la relațiile existente între mai multe culturi și

manierele de dezvoltare a acestora în funcție de timp și spațiu

Multiculturalitatea este ”o realitate a existenței în același orizont spațio-temporal a unor

grupuri de indivizi provenite sau raportate la mai multe culture care își afirmă notele specific
în mod izolat, evitând, de regulă, contaminările” 8. Multiculturalismul se regăsește la nivel
de țară și la nivel global.

6
Micheline Rey, Identites culturelles et interculturalite en Europe, Centre Europeen de la Culture, Geneve,
Actes Sud, 1997, p. 173.
7
Constantin Cucoș, Educația. Dimensiuni culturale și interculturale, Iași, Polirom, 2000, p. 159.
8
Rey, op.cit., p.153.

6
Interculturalitatea privește perceperea și înțelegerea realităților culturale în mișcare, în
activitate, în timp ce multiculturalitatea se referă doar la o realitate statică9.

Tot în același sens, ”adjective ca transcultural și transnational sunt, de cele mai multe ori,
utilizate pentru a indica acea capacitate personal sau colectivă de a transcende granițele
culturale și frontierele naționale și de a trece de la o apartenență și de la o identitate la alta, cu
extremă ușurință…Termenii de transcultural și transnational sunt potriviți pentru analiza unor
grupuri minoritare specific, cu statut social elevat: elitele migratoare (…)”10.

În aceeași notă se înscrie și conceptul de ”educație multietnică”, ale cărui scopuri sunt:
- ”Cunoașterea de către fiecare grup etnic a propriilor valori
- Familiarizarea grupurilor entice cu principalele elemente ale culturii altor grupuri,
înțelegerea și respectarea acestora
- Facilitarea confruntării preocupărilor alternative
- Înzestrarea elevilor cu priceperi, cunoștințe și atitudini necesare desfășurării
activităților în profesie, dar și conturarea culturii generale
- Reducerea discriminării și segregării dintre membrii grupurilor entice în școli și în
societate
- Dezvoltarea competențelor culturale de graniță; procesul se derulează pe cinci
niveluri: observații, contacte directe cu grupuri sau membri ai unor grupuri entice,
biculturalitate, resocializare complete și asimilare de către cultura străină”11.

Patrimoniul cultural

Definiție: Din punct de vedere juridic, termenul de patrimoniu reprezintă totalitatea

drepturilor și obligațiilor ce au valoare economică, la care se pot adăuga bunuri materiale ce
aparțin unei persoane.

Dincolo de aspectele legale ale termenului, din perspectivă culturală, cea mai importantă
referință în domeniu este oferită de UNESCO, care împarte patrimoniul cultural în:
- Patrimoniu material – bunuri și obiecte
- Patrimoniu imaterial – obiceiuri, tradiții, etc.

Lista patrimoniului cultural imaterial al umanității UNESCO a fost realizată în 2008, pe baza
Convenției pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, încheiată la Paris, la 17
octombrie 2003, și cuprinde următoarele : tradiții și expresii orale, limba ca element al
patrimoniului cultural imaterial, elemente de artele spectacolului, practici sociale, ritualuri,
rituri și alte evenimente festive, tradiții și practici referitoare la univers, tehnici și meșteșuguri
tradiționale122, etc.

9
Raluca Ștefania Suciu, Dimensiunea interculturală a predării limbii și literaturii române în liceu, București,
Editura Prouniversitaria, 2017, p. 17.
10
R. Poledna, F. Ruegg, C. Rus, Interculturalitate. Cercetări și perspective românești, Cluj-Napoca, Presa
Universitară Clujeană, 2002, p. 41.
11
Suciu, op. cit., pp. 20-21.
12
Comisia Națională a României pentru UNESCO, Obiective ale Patrimoniului imaterial din România înscrise
în lista patrimoniului mondial, disponibil la http://cnr-unesco.ro/patrimoniu/patrimoniu-imaterial , accesat la
16.06.2016.

7
Lista obiectivelor de patrimoniu imaterial din România înscrise în lista patrimoniului
mondial:
- Ritualul Călușului – admis în 25 noiembrie 2005
- Doina – acceptată în 2 octombrie 2009
- Ceramica de Horezu – acceptată în decembrie 2012

Dezbaterea cultură-civilizație

Există o serie de definiții pentru acești doi termeni, fiecare dintre ele oferind
o imagine mai restrictivă sau mai amplă asupra temei. Cert este că acești termeni
sunt inevitabil interconectați, evoluția istoriei fiind cea care a contribuit, deopotrivă,
la dezvoltarea civilizațiilor care au realizat apoi veritabile culturi, dar și la
dezvoltarea culturii care a trebuit să se adapteze la mersul rapid al timpului.
Dintr-o perspectivă istorică, există tot atâtea culturi și civilizații, câte popoare
există. În condițiile mersului istoriei, popoarele respective și-au creat forme coerente
de organizare socială, politică, administrativă, juridică și religioasă, prin care și-au
putut exprima propriile viziuni asupra vieții, individului, lumii, ceea ce a dus la
crearea unui sistem de valori propriu. De asemenea, în evoluția lor istorică, aceste
popoare au creat diverse forme de cultură (ontologie, metafizică, literatură, etică,
artă) prin care și-au putut exprima întrebările și opțiunile spirituale, idealurile,
așteptările, decepțiile, etc.

În contextul unei dezbateri puternice între cei doi termeni, considerăm utilă
referirea la două definiții cât se poate de complexe în domeniu, și anume, cele date
de Ovidiu Drâmba, în ampla sa lucrare ”Istoria culturii și civilizației”.
Astfel, termenul de ”civilizație” desemnează ”totalitatea mijloacelor cu
ajutorul cărora omul se adaptează mediului (fizic și social), reușind să-l supună și
să-l transforme, să-l organizeze și să i se integreze. Tot ceea ce aparține orizontului
satisfacerii nevoilor materiale, confortului și securității, înseamnă ”civilizație”. În
sfera ei, prin excelență de natură utilitară, intră capitolele: alimentația, locuința,
îmbrăcămintea (nu însă și podoabele), construcțiile publice și mijloacele de
comunicație, tehnologia în general, activitățile economice și administrative,
organizarea socială, politică, militară și juridică. De asemenea, educația și
învățământul – dar în măsura în care aceste procese răspund exigențelor vieții
practice”13.
De cealaltă parte, ”cultura” include în domeniul său de acțiune ”atitudinile,
actele și operele limitate – ca geneză, intenție, motivare și finalitate – la domeniul
spiritului și al intelectului. Opera, actul și omul de cultură urmăresc satisfacerea
nevoilor spirituale și intelectuale; revelarea de sine, descoperirea necunoscutului, explicația
misterului și plăcerea frumosului. Iar în raporturile cu natura, cu omul, cu societatea,
urmăresc stabilirea, nu a unor relații practice, utilitare, sau de instrumentalizare a unuia de
către celălalt, ci a unei relații de comunicare, de căutare, de regăsire în celălalt. În felul
acesta, sferei culturii îi aparțin: datinile și obiceiurile, credințele și practicile religioase,
ornamentele și divertismentele, operele de știință, filosofie, literatură și muzică, arhitectura,
pictura, sculptura și artele decorative sau aplicate”14.
13
Ovidiu Drâmba, Istoria culturii și civilizației, București, Editura Saeculum, 1998, p.6.
14
Ibidem.

8
 Astfel, cei doi termeni nu trebuie văzuți ca fiind antagonici, ci trebuie interpretați într-o
profundă cooperare de-a lungul istoriei, pentru realizarea idealurilor umane și ale
societăților în ansamblu.

Articol pentru dezbatere

How does Interculturalism Contrast

with Multiculturalism?
Nasar Meer & Tariq Modood, în Journal of Intercultural Studies, 2011, pp.1-22

Teme de dezbatere cu studenții:

- Întrepătrunderea termenilor ”interculturalitate” și ”multiculturalism”
- Legătura dintre ”interculturalitate” și ”plurilingvism”
- Conexiuni cu diversele domenii de activitate individuală
- Relația dintre interculturalitate – cetățenie și mentalitate
- Crearea de paradigme noi educaționale pe baza elementelor de interculturalitate
- Gestionarea plurilingvismului la nivel comunitar și global
- Importanța diversității culturale

Conceptul de diplomație
Definiții
Potrivit Lordului Satow, un exeget în materie, ”diplomația este aplicarea de
inteligență și tact pentru desfășurarea de relații oficiale între guvernele statelor independente,
extinse uneori și la relațiile cu statele vasale, sau, altfel spus, desfășurarea afacerilor între
state prin mijloace pașnice”15.
De multe ori, termenul este utilizat pentru a descrie politica externă a unui stat.
Utilizarea termenului ca sinonim este greșită, întrucât cele două concepte, deși
interdependente, sunt diferite. Dacă politica externă descrie substanța, scopul și atitudinea
unui stat în relațiile sale cu alte state, diplomația este unul din instrumentele utilizate pentru a
le transpune pe primele în practică.
Instrumentele sale de lucru:
- Dialogul
- Negocierea
Diplomația nu trebuie percepută doar ca un instrument al statului, ci și ca o instituție în sine.
Încă de la apariția sistemului statal în Europa, începând cu secolul al XV-lea, a fost organizat
un sistem coerent de relații între state și actorii internaționale ai momentului. Chiar și în cazul
unui conflict armat, care a dus la încetarea relațiilor dintre state, diplomația a fost păstrată ca
un mijloc de comunicare.
15
Lord Gore-Booth (ed.), Satow’s Guide to Diplomatic Practice, London and New York, Longman, 1979, p. 3.

9
Frederic cel Mare - ”diplomația fără forță este precum muzica fără instrumente”16.
Principala funcție a diplomației este negocierea = discuții menite să identifice interese
comune și zone de conflict între părțile implicate.
O altă funcție este cea de reprezentare = emisarul/ ambasadorul reprezintă unul dintre primele
roluri politice stabilite ca atare la nivelul societății umane, însă formalizarea sa, sub forma
reprezentanțelor permanente, s-a realizat de-abia în secolul al XV-lea.
În perioada renascentistă, serviciul diplomatic profesionalizat a fost stabilit cu următoarele
scopuri: obținerea de informații, analiza și interpretarea politicilor, protejarea intereselor
militare și politice și promovarea comerțului și a legăturilor comerciale. În fapt, legații
venețieni aveau ca sarcină inițială întreținerea legăturilor comerciale
O altă funcție este cea de identificare și formulare a intereselor statului. Deși Ministerele de
Externe au rolul major în trasarea liniilor de politcă în domeniu, reprezentanțele diplomatice
pot influența aceste linii prin informațiile furnizate.
O altă funcție este cea de gestionare a relațiilor diplomatice.
În fine, diplomația ca instituție este responsabilă de stabilirea regulilor și procedurilor ce stau
la baza funcționării sistemului internațional. Astfel, diplomația reprezintă un instrument de
operaționalizare a dreptului internațional și a instituțiilor internaționale.
Elementele care stau la baza diplomației de astăzi au fost constituite de-a lungul istoriei:
- Principiul extrateritorialității datează de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea
- Noțiunea de ”corp diplomatic” a apărut în secolul al XVIII-lea
- Regimul precedenței - datează din timpul Congresului de la Viena din 1815
- Convențiile de la Viena din 1961, 1963 si 1969 au codificat dreptul internațional
privitor la relațiile diplomatice, consulare și regimul tratatelor internaționale.

Tipuri de diplomație
- Diplomația economică
- Diplomația apărării
- Diplomație culturală
- Diplomație non-guvernamentală
- Diplomație coercitivă
- Diplomație digitală
Alte concepte de diplomație
”Shuttle diplomacy”
”Ping-pong diplomacy”
”Dollar diplomacy”
”Facebook diplomacy”

16
Evans & Newnham, op.cit.,p. 129.

10
Drepturi și privilegii diplomatice
Misiunea diplomatică
Începerea/reluarea relațiilor diplomatice
Încetarea relațiilor diplomatice
Diplomație în vreme de război
Ex. Izbucnirea primului război mondial – schimbul de scrisori Willy - Nicky

Se poate spune că diplomația datează din momentul apariției raporturilor între state. Deși nu a
fost consacrată ca atare, era nevoie de o practică diplomatică pentru a putea susține relații
pașnice și negocieri între state, pentru a soluționa diferendele între părțile implicate și pentru
a crea forme de cooperare pe termen lung între acestea.
Astfel, denumirea își are originea în Grecia Antică, unde apărea sub forma ”diploo” (dublez)
care însemna ”pliat în două” și desemna ”acțiunea de redactare a actelor oficiale sau a
diplomelor în două exemplare, adică două plăci metalice pliate și cusute împreună, dintre
acre unul era dat ca scrisoare de împuternicire sau recomandare trimișilor, iar celălalt se
păstra în arhivă; purtătorul unui asemenea dublet a fost numit diplomat, iar activitatea
desfășurată de el, diplomație”17.
Relațiile diplomatice în Antichitate s-au desfășurat anevoios, în principal, prin intermediari
care funcționau sub titulatură de astăzi ca ”agenți diplomatici”:
- În Grecia: heralzi, mareșali, mesageri, trimiși, Proxenos – gazdă oficială pentru
străini;
- Roma: trimișii diplomatici erau numiți legati ac oratores și praecones ac
caduceatores;
- Până în secolul XVI, relațiile diplomatice s-au desfășurat prin intermediul
misiunilor ad-hoc.
În secolul XV a apărut prima reprezentanță diplomatică permanentă, deși nu era numită ca
atare. Republica venețiană este cea care a lansat o primă astfel de reprezentanță, urmată apoi
în 1455 de desemnarea de către ducele de Milano, Francesco Sforza, a unei misiuni
permanente la Genova, și, în 1460,constituirea uneia similare de către ducele de Savoia. Deși
activitățile acestor misiuni erau de factură diplomatică, ele nu erau denumite ca atare.
În 1716, diplomatul francez Francois de Callieres, consilier al lui Ludovic al XVI-lea,
redactează lucrarea ”De la maniere de negocier avec les souverains”, dar nu folosește
termenul de ”diplomat”, ci pe cel de ”negociator”18.
Termenul de ”diplomație” ca atare a fost folosit prima dată în 1787, potrivit Lordului
Satow19. Disraeli este citat ca fiind cel care a folosit apoi adjectivul ”diplomatic” cu sensul
său real în 186220.
17
Ion Anghel, Dreptul diplomatic și consular, București, Editura Universul Juridic, 2011, p. 18.
18
Ibidem.
19
Lord Gore Booth ( ed.),Satow’s Guide to Diplomatic Practice, London and New York, Longman, 1979, p. 3.
20
Ibidem.

11
În aceeași situație se găsește și terminologia privind oficianții acestor activități – diplomații
de astăzi.
În secolele XIX și XX, odată cu extinderea relațiilor dintre state, dezvoltarea accentuată pe
mai multe paliere, precum și sporirea numărului de contacte diplomatice realizate prin
intermediul instituțiilor specializate, apar acum termenii de ”diplomatic body” (corp
diplomatic), menit să desemneze ”corpul de ambasadori, trimiși și funcționari atașați la
misiunile străine”21, și ”diplomatic service”, desemnând ”acea ramură a serviciului public
care asigură personalul pentru misiunile din străinătate”22.
În spațiul românesc, termenul de ”diplomație” apare inițial ca document, la începutul
secolului XVIII, în Hronicul româno-moldovalahilor al lui Dimitrie Cantemir, iar de-abia
spre sfârșitul secolului XIX capătă conotația de drept internațional și politică externă ( fiind
preluat ca atare din limba franceză). În 1840, în Vocabularul franțezo-românesc apare
menționat termenul de ”diplomat”, având înțelesul de ”persoană care cunoaște diplomația, se
îndetelnicește cu diplomația, se află în diplomație”23.
Diplomația reprezintă instrumentul, cu ajutorul căruia statele ăși conduc relațiile lor
externe, iar rolul ei nu a încetat să se extindă, dată fiind mărirea constantă a numărului de
state suverane și interdependența în creștere a națiunilor; această creștere a numărului de
state nu face decât să atragă după ea o mărire a rolului ministerelor afacerilor externe,
lărgind sfera lor de acțiune. În paralel, a apărut o nouă categorie de subiecte de Drept
internațional – organizațiile internaționale în frunte cu ONU, iar drept urmare, s-a născut o
nouă formă de diplomație, numită diplomația parlamentară, dar agenții diplomației clasice
rămân totuși, actorii. Are loc o înmulțire a acordurilor internaționale tehnice, științifice sau
economice, se recunoaște importanța comerțului, și o mare parte dintre acorduri sunt legate
de viața economică; organizațiile internaționale interguvernamentale generează, în diferite
forme, reguli care apar ca o legislație internațională; structura comunității internaționale se
modifică, apar noi reguli de drept și ordinea juridică devine tot mai complexă.
Astfel, de la o diplomație ”politică”, restrânsă din punct de vedere geopolitic, s-a trecut la o
diplomație universală și globală24.

Definiții
Enciclopedia Universală Britanica25 oferă o definiție destul de amplă a ceea ce presupune
conceptul. Vom porni de la această definiție pentru a extrapola anumite elemente și a le
dezvolta cu definiții specializate în domeniu.
Activități și metode în domeniul relațiilor internaționale, evitând orice tip de conflict, prin
care un stat își atinge obiectivele de politică externă. Este instrumentul principal al politicii
externe. Printre metodele sale se numără negocierile secrete prin intermediul trimișilor
acreditați (liderii politici sunt și ei negociatori) și întocmirea legilor și acordurilor
internaționale. Apărută încă din Antichitate, scopul diplomației este de a servi interesele
unui stat, așa cum sunt acestea dictate de geografia, istoria și economia sa. Protejarea

21
Anghel, op. cit.,p. 19, apud Satow, p. 3.
22
Ibidem.
23
Anghel, op.cit. p. 19, apud P. Poenaru, F. Araon, G. Hill, Vocabular franțezo-românesc, tomul I, Tipografia
Colegiului Sf. Sava, București, 1840, p. 489.
24
Anghel, op.cit., p. 19.
25
***, Enciclopedia Universală Britannica, București, Editura Litera, 2010, Vol. 5, p. 122.

12
 independenței statului, securitatea și integritatea acestuia sunt obiective de importanță
primordială. Aproape la fel de importantă este păstrarea libertății de acțiune. În afară de
acestea, prin diplomație se încearcă obținerea de avantaje maxime pentru propria țară, fără
a folosi forța și, de preferință, fără a stârni animozități.

Potrivit Lordului Satow, un exeget în materie, ”diplomația este aplicarea de

inteligență și tact pentru desfășurarea de relații oficiale între guvernele statelor independente,
extinse uneori și la relațiile cu statele vasale, sau, altfel spus, desfășurarea afacerilor între
state prin mijloace pașnice”26.
De multe ori, termenul este utilizat pentru a descrie politica externă a unui stat.
Utilizarea termenului ca sinonim este greșită, întrucât cele două concepte, deși
interdependente, sunt diferite. Dacă politica externă descrie substanța, scopul și atitudinea
unui stat în relațiile sale cu alte state, diplomația este unul din instrumentele utilizate pentru a
le transpune pe primele în practică.
Astfel, există trei accepțiuni ale felului în care este folosit termenul:
- Pentru a desemna politica externă a unui stat din multiple perspective: fie ca
poziția sa internațională, fie cu sensul generic de a descrie un anumit tip de
diplomație ( diplomația românească, diplomația franceză, diplomația britanică,
etc.), fie într-un sens geografic care transformă practicile diplomatice arondate
unei anumite zone într-un brand de arie ( diplomația Orientului Mijlociu), fie
referitor la o epocă temporală ( diplomația tradițională/modernă, diplomația
Renașterii), fie cu privire la tipurile de diplomație în care se angajează statele
( diplomația apărării, diplomație economică, diplomație a intereselor naționale,
etc.), fie prin referire la metodele utilizate în practica diplomatică ( diplomația
războiului, diplomațiua petrolului, diplomația resurselor, etc.)27
- Pentru a desemna un organ de stat (cu referire directă la Ministerul Afacerilor
Externe, Foreign Office, Departamentul de Stat, etc.)
- Pentru a desemna funcțiile și activitățile desfășurate de un diplomat pe parcursul
unei perioade date28.

Definirea conceptului din perspectiva dreptului internațional public

O astfel de definiție este esențială, întrucât dreptul internațional public, prin sub-ramurile sale
– dreptul diplomatic și consular, oferă elemente de bază de identificare ale disciplinei,
precum și instrumentele pentru asigurarea punerii ei în practică.
Diplomația este instituția politico-juridică al cărei obiect constă în relațiile pe care un stat
le are cu un alt stat sau cu alte state, precum și relațiile existente între un anumit număr de
state – de la relațiile stabilite între statele care fac parte din Organizația Națiunilor Unite
sau din organizații regionale, și până la cele ale statelor care participă la o alianță. Sau și
mai simplu, vom defini diplomația ca ansamblul căilor și mijloacelor oficiale prin care sunt

26
Booth, op.cit. p. 3.
27
Anghel, op.cit., p. 17, apud Victor Duculescu, Ipostaze ale diplomației, București, 1986.
28
Anghel, op.cit., p. 17.

13
 conduse relațiile externe pașnice ale statelor; deci fac parte din diplomație numai relațiile
internaționale conduse de către agenții oficiali ai statelor, în vreme ce relațiile private într-o
dezvoltare constantă în secolul nostru în toate domeniile rămân străine acțiunii diplomatice
stricto-sensu. Pe de altă parte, nu toate formele de relații externe ale statului țin de
diplomație ( este cazul opus al războiului).
Stabilirea și menținerea relațiilor între state au impus apariția unei anumite activități,
desfășurate de organele care reprezintă statul în relațiile lui internaționale, activitate care
poartă denumirea de diplomație29.

Diplomația trebuie interpretată dual:

- Ca știință, al cărui obiect este studierea relațiilor juridice și politice dintre
diversele state, precum și a intereselor care le generează
- Ca artă, diplomația are ca obiect administrarea afacerilor internaționale și
presupune capacitatea de a ordona și de a conduce negocierile politice.
P. Fauchille definește acest caracter dual al termenului astfel: ”diplomația trebuie privită ca o
știință și ca o artă. Ca știință, scopul ei constă în a deveni aptă spre a se ocupa cu relațiile
juridice și politice între diferite state...Ca artă, scopul ei este să poarte negocieri
internaționale, iar aceasta implică abilitatea de a coordona și a conduce negocieri politice,
dublată de o înțelegere deplină”30.
În aceste definiții se poate decela un accent foarte mare pus pe profesionalizarea diplomației
prin intermediul diplomaților. Astfel, ”prin diplomați trebuie să se înțeleagă toți funcționarii
publici folosiți în afaceri diplomatice, care slujesc în interior, în departamentul relațiilor
externe sau în străinătate, la ambasade sau la alte agenții diplomatice”31.
Astfel se poate observa faptul că definițiile propuse se axează fie doar pe anumite aspecte ale
diplomației, fie pe anumite domenii în care o includ: fie subliniează caracterul de negociere al
diplomației, ca fiind central disciplinei, fie o traduc ca fiind o problemă de drept diplomatic
sau drept internațional, fie introduc în concept și aspecte de politică externă.
În România, termenul de diplomație a fost definit astfel: ”activitatea oficială a organelor de
stat pentru relații externe și în primul rând a diplomaților, desfășurată prin tratative,
corespondență și prin alte mijloace pașnice, pentru înfăptuirea scopurilor și sarcinilor de
politică externă a statului, pentru apărarea drepturilor statului respectiv în străinătate. Este cel
mai însemnat mijloc de realizare a politicii externe a statelor”.32

Reglementarea activităților diplomatice

De-a lungul timpului, și pe măsura dezvoltării relațiilor dintre state, dar și a aparatelor
diplomatice ale statelor, s-a simțit nevoia accentuată de a oferi un cadru de reguli și
reglementări la care să se facă apel pe parcursul esfășurării activității diplomatice, și care să
29
Ibidem, p. 20.
30
Anghel, op.cit., p. 20, apud Traite de droit international public, vol. I, nr. 654, p.28; v. și Alphonse Rivier,
Principes du droit de gens, Paris, 1896, vol II, p. 432.
31
Booth, op.cit., p. 3.
32
Anghel, op.cit., p.22, apud C. Alexandrescu, O. Bărbulescu, N. Fotino, A. Iosipescu, Mic dicționar diplomatic
român, București, Ed. Politică, 1967, p. 126.

14
evolueze în același ritm în care evoluau practicile diplomatice dintre actorii mediului
internațional.
Astfel, reglementarea activitățile diplomatice, precum și a atribuțiilor diplomaților se face
prin recurs la regulile dreptului diplomatic
Dreptul diplomatic cuprinde ansamblul normelor juridice care guvernează statutul
organelor diplomatice sau totalitatea regulilor de Drept internațional care se referă la
organizarea, sarcinile, competența și statutul organelor pentru relațiile externe. Obiectul
dreptului diplomatic îl constituie diferitele aspecte ale activității diplomatice desfășurate de
către organele interne ale statelor, ca și de organele externe ale acestora, create anume în
acest scop – misiunile diplomatice permanente și misiunile diplomatice ad-hoc, precum și
anumite laturi ale activității conferințelor și organizațiilor internaționale33.

După cum se poate observa mai sus, dreptul diplomatic trebuie văzut în permanență ca fiind
în relație directă cu Dreptul internațional public.
În comparație cu celelalte norme ale Dreptului internațional în ansamblul lui, normele
Dreptului diplomatic joacă un rol instrumental, în sensul că el ajută la atingerea
obiectivelor de politică externă și oferă modalitățile de stabilire și de ducere a relațiilor
dintre state și, într-un fel, contribuie, direct și efectiv, la stabilirea și apoi la asigurarea
aplicării celorlalte norme ale Dreptului internațional. Dreptul diplomatic (prin mecanismele
sale) este omniprezent în viaața Dreptului internațional general – de la instituirea normelor
(operă a negocierilor conferințelor internaționale) , apoi pe parcursul aplicării acestora
(executarea obligațiilor asumate), precum și în faza aplicării de sancțiuni (prin angajarea
răspunderii pentru violarea acestora). Cu toate acestea, rolul dreptului diplomatic, sub acest
aspect nu este identic cu cel al diplomației; în vreme de diplomația constituie un instrument
de realizare a politicii externe a unui stat, dreptul diplomatic, prin însăși esența sa,
reprezintă voința statelor și cuprinde ansamblul normelor de conduită general acceptate și
aplicabile; el servește scopului general al comunității internaționale, neavând menirea să
servească politica unui anumit stat, ci pe aceea de a oferi cadrul necesar stabilirii și
desfășurării relațiilor dintre state; politica externă a unui stat trebuie dusă cu respectarea
normelor dreptului diplomatic34.

Temeiul Dreptului diplomatic rezidă în primul rând, în imperativul stabilirii și dezvoltării

unor relații normale între state, cu respectarea riguroasă a principiilor fundamentale ale
Dreptului internațional, în menținerea contactelor și realizarea unei colaborări între ele –
ceea ce presupune prezența și funcționarea într-un stat străin, a organelor de reprezentare
ale altui stat, precum și în dezideratul pe care-l au statele ca relațiilor lor diplomatice să
funcționeze pe o bază stabilă și ordonată. În condițiile existenței de state suverane,
independente și egale, dar și a unui antagonism potențial, regula juridică este cea care oferă
baza pentru stabilitate și un anumit sentiment de securitate și încredere35.

Izvoarele dreptului diplomatic

33
Anghel, op.cit., pp. 22-23.
34
Ibidem, pp. 23-24.
35
Ibidem, p. 25.

15
Izvorul de drept diplomatic ”semnifică mijloacele juridice prin care statele ăși exprimă voința
și sunt consacrate normele formate prin acordul lor de voințe cu privire la domeniul relațiilor
diplomatice”36.
Izvoarele dreptului diplomatic
- Cutuma internațională
- Tratatele internaționale
- Principiile generale de drept recunoscute
- Analogia = ”extinderea unor reguli deja existente, la situații care nu se identifică
cu cele pentru care regulile respective fuseseră stabilite, dar prezintă totuși reguli
de asemănare între ele”37.
- Actul juridic/procedura
- Practica internațională
- Studiile juridice
- Curtoazia internațională
- Normele dreptului intern
Codificarea dreptului diplomatic s-a făcut prin Convenșia de la Viena dn 18 aprilie 1961
privind relațiile diplomatice.
Tipuri și concepte de diplomație
- Diplomația economică
Aceasta este văzută ca fiind o funcție de politică externă responsabilă de conformarea
eforturilor în materie de politică externă cu obiectivele în materie de prosperitate economică
ale unui stat. Obiectivul major este reprezentat de utilizarea mijloacelor și instrumentelor de
politică externă pentru promovarea intereselor economice și comerciale ale întreprinzătorilor
români.
Astfel se creează un mediu de cooperare instituțională, care, pe de o parte susține interesele
economice ale României în exterior, dar, pe de alta, caută să atragă investiții în România și să
dezvolte politica economică a acesteia la nivel global.
Alături de ministerele specializate, și Ministerul Afacerilor Externe joacă un rol extrem de
important în promovarea politicii economice a unui stat.
Principalele obiective ale diplomației economice:
- Promovarea intereselor cetățenilor în străinătate
- Promovarea intereselor naționale în materie la nivel global
- Cooperarea cu organizațiile economice internaționale
- Cooperare inter-instituțională pe linie economică
- Oferirea de expertiză economică de către specialiștii din ministerele și camerele de
comerț38.
-
Diplomația apărării
36
Ibidem, p. 25.
37
Ibidem, p. 29.
38
***, Ministerul Afacerilor Externe, disponibil la https://www.mae.ro/node/1418/1, accesat 13.09.2017.

16
Există două tipuri de diplomație la care ne putem referi din această perspectivă – diplomația
apărării și diplomația militară.
Diplomația apărării ”este un concept politico-militar care cuprinde toate componentele
sistemului de securitate națională și modul în care acestea se reflectă sau sunt interpretate în
relațiile internaționale”.
De cealaltă parte, diplomația militară este ”o componentă a diplomației apărării care se referă
numai la fenomenul militar și parțial politico-militar”39.
Instanțe în care se manifestă diplomația militară ( în funcție de statele în care se manifestă):
- Asigurarea securității teritoriului și a teritoriilor de peste mări;
- Sprijin necesar promovării intereselor naționale;
- Desfășurarea de operații umanitare și în sprijinul păcii;
- Participarea la conflicte regionale, atât în cadrul oferit de NATO, dar și în afara
acestuia;
- Extinderea și consolidarea democrației în diverse state
- Finanțarea programului de instruire militară
- Crearea de condiții de interoperabilitate între armatele diverselor state

- Diplomație culturală
În analiza conceptului de diplomație culturală există mai multe școli de gândire, care fac
tranziția ușoară sau mai evidentă între aspectele pur culturale și aspectele propagandistice ale
acțiunii. Aplecarea spre ultima parte vine din vizibilitatea statului la nivel internațional – cu
cât va fi mai vizibil interesul de stat, cu-atât acțiunile de politică culturală vor fi văzute ca
fiind propagandă. Cu cât statul se manifestă mai puțin vizibil la nivel internațional, cu-atât
strategia sa pe termen lung va avea și o latură de diplomație culturală, recunoscută ca atare.
1. Tensiunea între propagandă și dplomație
2. Utilizarea diplomației culturale ca instrument pentru a exclude politica
3. Definirea diplomației culturale dincolo de aspectele de statalitate obișnuite40
În sine, reprezintă un instrument și o manieră a statului de a interacționa cu lumea
exterioară41.
Diplomație publică
Deși diplomația publică a fost folosită foarte mult de-a lungul timpului, chiar din perioada
primului război mondial, termenul a fost folosit prima dată în 1965 de către diplomatul
america Edmund Gullion, cu scopul de a descrie ”procesul prin care actorii internationali

39
Catherine Păvăloiu, Diplomația- structura istorică și activitate, disponibil la
http://buletinul.unap.ro/pagini/b4_2007/404.pdf, accesat la 20.07.2016.
40
Jessica C.E. Gienow –Hecht and Mark C. Donfried (eds.) Searching for a Cultural Diplomacy, New York and
Oxford, Berghahn Books, 2009, pp. 9-10.
41
Ibidem, p. 11.

17
incercau sa işi realizeze obiectivele de politica externa prin interactiunea cu publicuri din tari
straine”42.
Termenul a fost folosit ulterior de Joseph Nye pentru a descrie utilizarea puterii soft în
politică, întrucât puterea reprezintă un element esențial în capacitatea actorilor de a se
influența unul pe celălalt în acțiunile desfășurate. Există două tipuri de putere: puterea hard
( care este utilizată pentru a descrie abilitatea unui actor de a-l obliga pe altul să adopte o
anumită conduită, prin recursul la tactici precum: intervenția militară, coerciția, sancțiunile
economice, etc.), în timp ce puterea soft rezidă în capacitatea de a convinge un actor să
întreprindă anumite acțiuni. Cele două tipuri de putere pot fi combinate, rezultând puterea
smart.
Există mai multe practici ale diplomației publice, care au fost împărțite în mai multe
categorii de Nicholas J. Cull, astfel:
- ”Ascultare – activitatea de culegere de informatii despre opinia publicului din
strainatate;
- Advocacy – activitatea de promovare a unei politici speciale sau a unei idei prin
comunicare internationala;
- Diplomatie culturala – activitatea de promovare a propriei culturi in strainatate;
- Diplomatia schimburilor academice – activitatea de schimburi de studenti cu alte
tari;
- Transmisie internationala – activitatea de interactiune cu publicul din strainatate,
prin intermediul televiziunii, radioului si a Internetului”43.

Diplomația digitală
Acest tip de diplomație se referă la maniera în care instituțiile și actorii, deopotrivă naționali
și internaționale folosesc resursele existente de social media, pentru avansarea unor scopuri și
strategii de politică externă. Folosirea mediului online, precum și resursele oferite de acesta,
sub forma platformelor și aplicațiilor contribuie eficient la modificarea manierei în care se
construiesc și se dezvoltă relațiile dintre actorii internaționali. Desigur, utilizarea acestor
mijloace de social media poate ridica și o serie de probleme strategice.
În ceea ce privesște diplomația publică a unui stat, aceasta se realizează în cadrul
departamentelor de Diplomație publică ale Ministerelor de externe. Dar, ținând cont de
avântul rețelele de social media astăzi, diplomația duplică va recurge și la instrumentele
diplomației digitale pentru a transmite mesajele de politică externă.
Rețelele sociale precum Facebook, LinkedIn, Twitter, YouTube, My Space, etc., sunt
utilizate pentru a oferi o formă de comunicare bidirecționată cu publicul vizat, de a crea o
interfață de comunicare, de a obține feedback și de a putea modifica în timp util strategia de
comunicare, mai ales în funcție de reacțiile publicului țintă, a

42
***, Diplomația publică, disponibil la http://digitaldiplomacy.ro/concepte/diplomatia-publica/, accesat la
30.04.2016.
43
Ibidem.

18
”Diplomație digitală” este conceptul frecvent utilizat, alături de alte concepte precum ”e-
diplomacy”, ”cyber-diplomacy”, sau chiar ”22st-century-statecraft”.44
Alte concepte de diplomație
”Shuttle diplomacy”
Aceasta este acțiunea unei terțe părți, care funcționează ca intermediar între părțile implicate
într-o dispută, fără contact direct între părțile implicate. Numele vine de la faptul că inițial,
terțul implicat într-o asemenea negociere trebuia să facă naveta între părțile implicate.
De asemenea, termenul este utilizat pentru a facilita negocierile în acele situații în care părțile
implicate refuză să recunoască cealaltă parte.
Termenul a fost utilizat pentru prima dată în timpul Războiului de Yom Kippur, când
Secretarul de Stat Henry Kissinger s-a angajat în negocieri pentru a asigura încetarea
ostilităților din Israel. Negocierile au fost purtate între administrațiile Ford și Nixon și au
rezultat în Acordul Interimar din Sinai din 1975 și înțelegerea privind Înălțimile Golan din
1974 între Israel și Siria.
Turcia a recurs la ”shuttle diplomacy” pentru a susține poziția Israelului în fața altor state din
Orientul Mijlociu, în speță Siria.

”Ping-pong diplomacy”
Acest tip de diplomație se referă la vizitele reciproce ale echipelor de ping-pong americană și
chineză în anii 70. Aceste vizite sunt cele care au pus bazele cooperării americano-chineze în
anii 70 și au deschis calea diplomatică de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Pentru
mult timp, de partea Republicii Populare Chineze, sportul a reprezentat o cale diplomatică
foarte eficientă, întrucât relațiile sale externe nu erau dintre cele mai fericite.
”Dollar diplomacy”

Diplomația dolarului se referă la o strategie de politică externă a SUA, creată de

președintele William H. Taft pentru a asigura stabilitatea financiară într-o regiune, în
schimbul unui tratament favorabil al intereselor comerciale americane. Ea s-a dezvoltat ca
urmare a intervenției pașnice a președintelui Theodore Roosevelt în Republica
Dominicană, căreia SUA i-au oferit împrumuturi în schimbul dreptului de a-și alege șeful
vămilor (cea mai importantă sursă de venit a țării). Politica a fost aplicată și în America
Centrală (1909) și în China (1910) de către secretarul de stat al lui Taft, Philander Knox. În
1913, președintele Woodrow Wilson a criticat această politică. Termenul a devenit unul de
denunțare a manipulării afacerilor externe în scopuri economice45.

”Facebook diplomacy”

44
***, Diplomația digitală, disponibil la http://digitaldiplomacy.ro/concepte/diplomatia-digitala/, accesat la
30.04.2016.
45
***, Enciclopedia Universală Britannica, București, Editura Litera, 2010, Vol. 5, p. 122.

19
Termenul datează ca atare din octombrie 2008, din perioada campaniei electorale a lui Barack
Obama, când echipa sa de campanie a apelat la instrumente de social media pentru a
transmite mesajul electoral. Astfel, termenul a fost introdus în limbajul de specialitate, pentru
a descrie potențialul de ”putere soft” pe care îl au instrumentele de social media precum
Facebook, în eforturile de contracarare a terorismului și a face rezistență guvernelor represive
și coercitive.

Tipuri de texte științifice

În momentul în care scriitorul se confruntă cu provocarea de a scrie un text, acesta se află în
fața unor elemente de care trebuie neapărat să țină cont, pentru a se asigura că textul produs
este unul de calitate.
Însă tot ce este scris, indiferent că este rezultat al unui proces de creație, de documentare,
cercetare, de analiză sau de simplă completare a unor cerințe, trebuie perceput ca un text, în
sine.
Definiție: ”Textul reprezintă o succesiune ordonată de cuvinte, propoziții, fraze prin care ni
se comunică idei”46. Scopul textului este, iată, de a comunica. Însă, ideile comunicate
reprezintă adevărate tururi de forță pentru scriitor. De aceea, procesul de elaborare a unui
text, fie el literar, științific, filozofic, economic, etc., este unul extrem de laborios și urmează
o serie de pași bine definiți.
”Secretele” unui text bun
 Să aibă o temă bine aleasă, în funcție de contextul comunicării.
 Să prezinte un conținut unitar, conducând spre o concluzie
 Vocea autorului să fie vocea unei autorități în materie, care îi oferă cititorului
informație de calitate ( interesantă, corectă, specifică, sinceră)
 Autorul să se implice în ceea ce scrie prin atitudinea față de temă, să împărtășească
cititorilor săi, cu abilitate, gânduri și sentimente
 Să aibă un scop clar
 Să satisfacă așteptările cititorului
 Să fie elegant în conținut și ca formă, adică să fie unitar
 Să fie concis, pentru a lăsa mesajul să ajungă ușor la cititor
 Să convingă cititorul
 Autorul să-și asume conștient consecințele pe care textul său le-ar putea avea
asupra publicului47.

Procesul de elaborare a unui text depinde foarte mult de tipul de text vizat. Prin urmare, în
cele ce urmează ne vom concentra atenția asupra diverselor tipuri de texte și a
caracteristicilor acestora, pentru a vedea ce proceduri aparte sunt reclamate de fiecare text în
parte.

Clasificarea textelor
46
Andra Șerbănescu, Cum se scrie un text, Introducere în tehnica redactării, Iași, Polirom, 2005, p. 11.
47
Ibidem, p. 16.

20
Din punctul de vedere al caracterului și destinației lor, textele se clasifică în mai multe
categorii.
Textele cu destinație oficială
În această categorie regăsim toate acele texte cu aspect de formular, seci din punctul de
vedere al conținutului, care reunesc la nivel organic elemente de identificare, menite să
transmită informații și date. Astfel, textele cu destinație oficială sunt:
Formularele Autobiografia
Buletinul de expediție Declarația
Mandatul poștal Nota explicativă
Chitanța Referatul (cu caracter tehnic)
Bonul Referința
Delegația Recomandarea
Adeverința Planul de muncă
Cererea Nota informativă
Biletul de învoire Raportul
Cererea-memoriu Darea de seamă
Memoriul de activitate Procesul verbal

Câteva caracteristici ale acestor texte:

- Sunt utile în comunicarea relațiilor de serviciu dintre indivizi, ca reprezentanți ai unor
instanțe oficiale (doar unele dintre textele de mai sus: darea de seamă, memoriul de
activitate, cererea-memoriu, referatul, planul de muncă, etc.);
- Prezintă stereotipii în structură și limbaj;
- Grad mare de formalizare
- Structură standard și formule verbale tip
- Fiind standardizate, textele cuprind numai niște indici verbali, urmați de spații libere
pentru a fi completate, în funcție de situația în care se găsește cel care le va
completa48.
Textele cu caracter epistolar
În cadrul acestui grup regăsim diverse tipuri de scrisori – comunicări transmise între un
emițător și un receptor, pe cale scrisă, prin poștă sau curier. Dimensiunile diversă
considerabil în funcție de tipul textului. Clasificarea lor se face în funcție de conținut,
dimensiuni, particularitățile stilistice la care se face apel și mijlocul de transmitere. Unele
dintre ele sunt din ce în ce mai intens utilizate astăzi (scrisoarea de recomandare, scrisoarea
de motivație), în timp ce altele, având un caracter mai degrabă prozaic, au devenit adevărate
opere de artă (scrisoarea de dragoste).
Telegrama Scrisoarea de motivație
Biletul Scrisoarea de recomandare
Scrisoarea amicală Scrisoarea de condoleanțe
Scrisoarea de rugăminte (cerere) Scrisoarea familială
Scrisoarea de mulțumire Scrisoarea de dragoste

48
Constantin Parfene, Compozițiile în școală, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1980, p.175.

21
 Scrisoarea de felicitare Invitația

Textele cu caracter științific

Analiza științifică Comunicarea științifică
Comentariul Eseul
Caracterizarea Lucrarea de licență
Paralela Lucrarea de disertație
Sinteza Teza de doctorat

Textele cu caracter oratoric

Aceste texte sunt elaborate cu scopul de a fi ”vorbite, rostite” sau citite, după caz. Tocmai
datorită acestui caracter, textel din această categorie apelează la tehnicile vorbirii libere, al
cărui obiectiv major este convingerea auditoriului într-o anumită chestiune. În funcție de tipul
de text, există câteva caracteristici:
- anumite formule utilizate (”Onorat auditoriu”, ”Dragi invitați”, etc.),
- se transmit anumite emoții și trăiri ( în cazul unui toast),
- se degajă o notă de solemnitate prin cuvintele și expresiile utilizate, debitul rostirii,
accentele puse specific și pauzele afective (este cazul alocuțiunii)
- se urmărește o structură aparte: introducere – tratare-încheiere (așa cum este cazul
unui discurs/cuvântări)
În aceestă categorie regăsim:
- Intervenția
- Alocuțiunea
- Toastul
- Discursul.
Textele cu caracter creativ
Definiția cea mai potrivită pentru astfel de texte este dată de Constantin Parfene în lucrarea
”Compozițiile în școală”( București, Editura Didactică și Pedagogică, 1980).
Astfel, ”prin compoziții libere, creatoare, înțelegem acele texte, elaborate pe o tenă indicată
sau la alegere, în care autorul este liber a se folosi, preferențial, de propriile observații asupra
lumii înconjurătoare, de cultura acumulată prin lecturi, de aptitudinile sale creative
(sensibilitate, inventivitate, imaginație), punând la contribuție (exclusiv, cu prioritate sau
împletindu-se) cele trei moduri fundamentale de relatare verbală: descrierea, narațiunea și
dialogul”49. Se pune astfel un accent major pe dimensiunea de creație a autorului, și de
resortul la toate aspectele privind libertatea de manifestare a creativității gândirii, imaginației
și sensibilității.
În această categorie regăsim următoarele texte:
- Descrierea științifică (proprie unui dicționar)
- Descrierea beletristică (are un anumit lirism)
49
Ibidem, p. 254.

22
 - Compoziția tip tablou (ex. Viața la țară – Duiliu Zamfirescu)
- Portretul
- Narațiunea științifică (cuprinde informații științifice, data exacte și întâmplări precise,
legate de un anumit eveniment istoric)
- Narațiunea poetică (întâmplările sunt povestite în desfășurarea lor, într-o înlănțuire
graduală)
- Compoziția dialogată (ex. Momente și schițe)
Texte cu caracter publicistic
Acestea sunt texte care tratează probleme din actualitatea imediată, sau de interes actual,
destinate publicului larg și care au fost concepute pentru a fi difuzate prin recurs la mijloacele
mass-media. Majoritatea se regăsesc în presa scrisă și vorbită, la care se adaugă platformele
online care pot suporta, din punctul de vedere al formatului, astfel de texte. Caracteristicile
lor diferă în funcție de tipul de text abordat, astfel:
- Pot fi reduse ca dimensiune, comunicând precis un anumit aspect din actualitate
(știrea)
- Pot cuprinde informații dintr-un domeniu mai larg (grupajul de știri, interviul, etc.)
- Pot fi redactate într-o manieră telegrafică, foarte concisă, elidând elementele de relație
( prepoziții, conjuncții, etc.)
- Pot relata ”aspecte autentice și actuale din realitatea înconjurătoare, pe baza
documentării la fața locului, surprinzându-li-se semnificația social-umană” (așa cum
este cazul reportajului).
- Furnizează opinii despre anumite chestiuni esențiale (ancheta, articolul, masa rotundă,
etc.)

În rândul acestor texte regăsim:

Știrea Ancheta

Grupajul de știri Articolul

Informația Nota de lectură

Anunțul publicitar Recenzia

Reportajul Foiletonul

Interviul Cronica

Masa rotundă

23
Există o serie de texte științifice asupra cărora ne vom opri atenția. În funcție de tipul de text
vizat, vor exista condiții de elaborare și redactare particulare, precum și modalități aparte de a
utiliza anumite concepte specifice.
Din punctul de vedere al numărului de cuvinte, dar și al complexității, există două tipuri de
texte științifice: cele de scurte dimensiuni și cele de dimensiuni mari.
Textele științifice de scurte dimensiuni sunt:
- Analiza
- Comentariul
- Caracterizarea
- Paralela
- Compoziția pe bază de sinteză/ Sinteza
- Comunicarea științifică
- Eseul
- Referatul
Textele științifice de dimensiuni mari sunt:
- Lucrarea de licență
- Lucrarea de disertație
- Teza de doctorat
În cele ce urmează vom prezenta pe scurt elemente caracteristice ale acestor texte, pentru a
putea demonstra ce le diferențiază și care sunt acele caracteristici particulare menite să ajute
studentul să aleagă cea mai bună formă de exprimare scrisă. Având în vedere amploarea
acestui curs, precum și nevoia de a trece prin cât mai multă materie, în efortul de a –i oferi
studentului accesul la cât mai multe mijloace și metode pentru a scrie eficient, în cadrul
cursului, aceste aspecte vor fi trecute în revistă, urmând ca în cadrul seminarului, și apoi în
practica scrisă, ele să fie dezvoltate.
Analiza
Principala caracteristică o reprezintă operația de descompunere a textului în elementele sale
componente50 (indiferent de tipul de text supus analizei – text literar sau științific). Însă
descompunerea textului nu se oprește aici. Se urmărește rolul/funcția fiecărui element
constitutiv, menit să provoace o anumită schimbare la nivelul conștiinței cititorului.
După descompunere se trece la consemnarea unor observații pe marginea textului. Astfel se
vor rezuma ideile pentru a putea ține evidența acestora, se stabilește ierarhia ideilor (relațiile
logice dintre acestea), sesizabile prin considerarea contextului amplu și nu doar a ordinii în
care se găsesc acestea în text51. De asemenea, se va recurge la explicarea, interpretarea și
aprecierea ideilor fragmentului, în funcție de importanța lor în economia amplă a textului
supus analizei. Toate aceste aspecte reunesc comentarea ideilor de bază ale textului.
Se conturează astfel ideile de bază ale definiției conceptului, după cum urmează

50
Ibidem, p. 225.
51
Ibidem, pp. 227-228.

24
Definiție: ”Textul care constă în descompunerea unui întreg (obiect, fenomen, comunicare
verbală, etc.), în elementele lui componente, în explicarea, interpretarea și aprecierea
fiecăruia dintre acestea și a întregului pe care îl constituie se numește ”analiză”52.
Comentariul
Acesta trebuie văzut ca decurgând firesc din partea de analiză a unui text.
Definiție: ”text, de obicei scurt, prin care se explică (interpretează) și se apreciază (în spirit
critic) un eveniment, o problemă, etc., din actualitate” 53. Astfel, atenția se va concentra asupra
unei singure probleme, evident, esențială în economia textului, încercând să se ofere, prin
explicații, sensul unei construcții cheie. După oferirea explicației, etapa imediat următoare
este de a interpreta sensul respectiv, apoi indicarea unei posibile filiații a sensului și
încercarea de evaluare a semnificației.
Comentarii se pot realiza asupra oricărui tip de text: literar, științific, filozofic, politic,
cultural, sportiv, etc.
Trebuie subliniat aici un aspect interesant: analiza presupune, la un moment dat și operația de
comentare. La fel, comentariul presupune, ca operație preliminară, și o doză de analiză,
tocmai pentru a surprinde, în esența lor, acele probleme de comentat.
Caracterizarea
Deși poate părea un text propriu spațiului literar, acest tip de text se regăsește și în zona
științifică, fiind extrem e utilă în creionarea profilului științific al unui tip de texte sau altul.
Definiție: ”Prin caracterizare se înțelege acțiunea prin care se înfățișează trăsăturile tipice ale
unui lucru, fenomen, persoane, ființe, opere. În limbajul de specialitate privind compozițiile,
caracterizarea este un tip de compunere în care se înfățișează trăsăturile esențiale, definitorii
ale unui obiect, fenomen, ale unei ființe (persoane), opere (literare sau științifice)”54.
Din punctul de vedere al structurii, caracterizarea cuprinde o analiză, prilej cu care se observă
anumite însușiri:
”- selectează din multitudinea însușirilor constante pe cele generale, care sunt esențiale și
definitorii, lăsând la o parte pe cele secundare, nesemnificative;
-determină însușirile definitorii;
-înfățișează aceste însușiri în mod concis, rezumativ și într-o anumită ordine;
-circumscrie însuțirile tipice într-o serie supraordonată”55.
Paralela
Definiție : ”Paralela este o compoziție în care se consemnează, simultan, asemnările și
deosebirile dintre două obiecte, fenomene, persoane (personaje literare), ființe, opere

52
Ibidem, p. 228.
53
Ibidem, p. 230.
54
Ibidem, p. 233.
55
Ibidem, p. 233.

25
(științifice, literare, artistice), evenimente, etc., cu scopul sublinierii, prin comparație, a
trăsăturilor lor specifice”56.
Astfel, în cadrul unei paralele, se vor discuta, simultan, notele caracteristice a două texte. Se
vor nota, inițial, însușirile prin care textele se aseamănă, și apoi acele note prin care se
deoserbesc. Prezentarea comparativă a textelor este extrem de utilă în vederea sublinierii
trăăturilor lor specifice.
Sinteza
Definiție: ”Compoziția pe teme de sinteză este un text de o întindere mai mare, în care se
tratează, sintetic, de obicei o problemă de amploare, pe baza cercetării unui bogat material
documentar”57.
Astfel, o sinteză va trata o temă cu o sferă largă de cuprindere. Pentru elaborarea unei sinteze,
autorul se va documenta din diverse surse și va consemna constatările, prin recursul la fișe de
lectură. Din multitudinea de informații strânse în urma documentării, vor fi reținute numai
acele informații considerate esențiale și reprezentative pentru tema dată, fiind conforme cu o
anumită viziune și în linie cu un anumit plan de expunere.
Planul de expunere în cadrul sintezei va avea o introducere (în care se consemnează
importanța temei pentru contextul dat), apoi un cuprins, în care se va detalia problema, și o
concluzie, în care se subliniază importanța temei în contextul mai amplu al cercetării.
Comunicarea științifică
Definiție: ”Comunicarea științifică este un text scurt care informează cercurile de specialiști
despre contribuțiile personale aduse de un cercetător la elucidarea unei probleme
științifice”58.
Comunicarea științifică este, de cele mai multe ori, un articol științific, urmând normele de
redactare ale unui text științific. Despre acesta vom discuta mai multe în capitolul următor.
Eseul
Definiție: ”Eseul este un studiu (text) de proporții mici, realizat într-o formă literară, în care
se tratează, într-o interpretare originală, probleme din variate domenii, de obicei fără pretenția
de a le epuiza”59.
Așa cum spune și definiția, un eseu va avea dimensiuni reduse, abordând o chestiune extrem
de particulară, oferind o interpretare originală, bazată, de multe ori, pe propriile lecturi și
cercetări în domeniu, la care se adaugă propria interpretare/opinie. De asemenea, în cadrul
unui eseu, din cauza dimensiunilor reduse, chestiunea dezbătută nu va fi epuizată, ci, se pot
chiar lansa noi ipoteze de dezbatere pentru eseuri viitoare. Limbajul folosit este unul atractiv,
tocmai pentru a evidenția anumite particularități de detaliu în analiza efectuată.

Caracteristicile textelor de mari dimensiuni

56
Ibidem, p. 237.
57
Ibidem, p. 240.
58
Ibidem, p. 242.
59
Ibidem, p. 244.

26
În această categori regăsim lucrarea de licență, disertația și teza de doctorat. Având în vedere
numeroasele lucrări de specialitate accesibile studenților în acest sens, dintre care reamintim
aici Umberto Eco – ”Cum se face o teză de licență” (Iași, Polirom, 2014, ediție revăzută) sau
Septimiu Chelcea – ”Cum să redactăm o lucrare de licență, o teză de doctorat, un articol
științific în domeniul științelor socio-umane” (București, comunicare.ro, 2007), ne vom referi
aici doar la aspectele generice de urmat în redactarea unor asemenea texte.
Toate cele trei sunt texte de mari dimensiuni și care presupun un grad ridicat de rigurozitate
în documentare și elaborare.
Iată câteva norme de care trebuie să se țină cont în redactarea acestor texte:
1. Toate textele vor trebui să se supună unei structuri similare: introducere – cuprins –
încheiere
2. Vor fi realizate pe baza consultării unei literaturi de specialitate, la care se vor adăuga,
în funcție de cercetarea efectuată, anumite metode aplicate (rezultate ale unor
interviuri, focus-grupuri, sondaje, chestionare, etc.)
3. Se va acorda o atenție aparte designului cercetării: vor fi tratate pe larg problemele de
ordin metodologic, la fel și aspectele tehnice și de procedură, într-un capitol separat în
cadrul lucrării60. Prin sublinierea aspectelor metodologice, cel care scrie va oferi
cititorului posibilitatea de a înțelege mult mai ușor rezultatul cercetării efectuate
(având astfel o prismă prin care să se filtreze cercetarea).
4. Datele rezultate vor fi analizate, fie prin recurs la comentarii, sinteze, paralele, etc., fie
prin încadrarea lor într-o formulă de interpretare – tabele, grafice, figuri.
5. Cercetarea va fi împărțită în capitole, la rândul lor împărțite în sub-capitole.
6. Datele utilizate vor fi citate în modul potrivit, folosindu-se unul din sistemele de citare
agreate: sistemul Academiei Române, Harvard, Chicago, APA, etc. Citarea se va face
sub forma notelor de subsol și a indicațiilor bibliografice. Dacă se va alege un stil de
citare, acesta va fi folosit de la începutul și până la finalul lucrării, evitându-se
folosirea unor stiluri multiple de citare.
7. Stilul de redactare trebuie să fie unul sobru, caracterizat prin: logica expunerii,
exprimare concisă și clară, în care se utilizează abundent termeni de specialitate, fără
expresii redundante, barbarisme și termeni paraziți61.
8. Titlul trebuie să fie unul care să accentueze latura științifică a lucrării, să cuprindă
termenii cheie ai lucrării, dar, în același timp, să fie unul atractiv, pentru a nu
îndepărta cititorul. Desigur, în momentul în care titlul unei teze de doctorat se va
transforma într-o lucrare publicată, vor exista modificări de stil, dinspre un stil
accentuat științific, spre unul mai literar.

Etapele elaborării unui text

A. Identificarea temei urmărite a fi dezbătute
Tema aleasă trebuie să fie întotdeauna o temă foarte bine stăpânită, astfel încât să vă
permită libertatea de exprimare și creativitate (dacă este cazul). De asemenea, dacă tema
60
Septimiu Chelcea, Cum să redactăm o lucrare de licență, o teză de doctorat, un articol științific în domeniul
științelor socio-umane, București, Comunicare.ro, 2007, p. 96.
61
Septimiu Chelcea, Manual de redactare în științele socioumane, București, Comunicare.ro, 2011, 53-66.

27
 aleasă este foarte largă, este foarte important să fie restrânsă la un subiect precis, care să
poată fi controlat ușor și dezvoltat în multiple perspective. Alegerea unei teme foarte
ample poate duce textul într-o zonă de superficialitate, pe când un subiect mic, tocmai
prin caracterul său inedit va capta atenția și va elimina orice posibilă doză de
superficialitate, întrucât va reclama o atenție sporită.
Indiferent că este o temă atribuită ( un proiect de școală) sau o temă liber aleasă,în
momentul în care aceasta este stabilită, autorul trebuie să-și pună câteva întrebări care vor
fi esențiale în găsirea acelei perspective unice de tratare a ei:
- ”Ce are particular/deosebit/fascinant subiectul și cum pot să-l fac interesant pentru
cititori?
- Pe mine de ce mă interesează?
- Pe cititorii mei de ce i-ar interesa?”62
Înainte de a face planul lucrării pe baza temei alese/stabilite, este foarte important ca
lucrarea viitoare să se încadreze în subiect. Astfel, sfatul pentru autorii de texte este de a
nu se grăbi în redactare, ci de a analiza, de a căuta definiții, de a identifica sensuri pentru
a putea înțelege pe deplin tema pe care o vor aborda și a nu se îndepărta de substanța ei.
B. Colectarea ideilor
Colectarea ideilor ce vor face subiectul analizei în cadrul textului ce va fi redactat se face
în mai multe feluri:
- Lista de idei, pe baza cuvintelor cheie care atrag în jurul lor și alte cuvinte și idei;
- Agenda – o agendă fizică în care se pot nota idei oriunde și oricând;
- Rețeaua (pânza de păianjen) – presupune dispunerea ideilor în rețea, astfel încât ideile
se vor genera una pe cealaltă;
- Scrierea liberă – redactarea unui scurt text, cuprinzând toate ideile care vin în minte –
”scrierea liberă asigură un grad superior de coerență și este foarte utilă pentru a face
trecerea dinspre o stare de așteptare, de căutare a ideilor spre lucrul efectiv. Odată
depășită starea de pasivitate, noi idei pot apărea”63.
- Speculația – scopul ei este de a genera informație și de a o analiza și interpreta, ieșind
din șabloanele clasice de lucru
- Lecturile
- Notițele
- Conspectarea
- Internetul
- Interviurile
- Mass-media
- Imaginația

C. Stabilirea surselor de documentare

Sursele sunt de două tipuri: primare și secundare

62
Andra Șerbănescu, Cum se scrie un text, Iași, Polirom, 2005, p. 24.
63
Ibidem, p. 29.

28
Sursele primare= sunt elaborate de persoane care au avut legătură directă/au participat
direct sau ca martori la evenimente:
- Documente scrise
- Documente audio-video
- Corespondență
- Jurnale
- Memorii ( acestea trebuie percepute ca fiind surse hibride, întrucât apar după
evenimente, au o anumită perspectivă asupra lor și pot fi subiective)
- Ziarele (sunt o sursă hibridă, întrucât pot fi atât surse primare – dacă sunt cercetate
după o perioadă de timp, sau o sursă secundară, dacă sunt cercetate imediat)
Sursele secundare= sursele redactate pe baza surselor primare; sunt surse care discută
sursele primare
- Monografii
- Articole de specialitate
Interpretarea unei surse primare
1. Stabilirea contextului:
- Când? Unde? Cine?
- Ce știm despre autor?
- Care este relația lui cu evenimentul pe care-l relatează?
- Cui se adresează acest document? Cărei audiențe? Ce transmite acest lucru?
2. Clasificarea sursei:
- Ce tip de sursă este?
- Stabilirea provenienței documentului/sursei
- Tipul documentului și ce ne spune acest lucru
3. Diversitatea sursei
- Care este obiectul respectivului document?
- Încercăm să aflăm valorile filosofice, sociale, economice la care subscrie autorul
- Care este școala de gândire/interpretare căreia îi aparține autorul?
4. Analiza propiu-zisă a textului sursei
- Ce influențe are documentul în luarea unei decizii?
- Căutarea termenilor cheie și definirea lor după caz
- Teza documentului
- Identificarea argumentelor pe care autorul le aduce în sprijinul ideilor sale precum și
acele argumente pe care nu le aduce documentul ( citirea în subtext)
- Ce valori are la bază teza susținută de un autor?
5. Evaluarea sursei
- Compararea respectivei surse cu alte surse
- Propria concluzie
Interpretarea unei surse secundare
- Obținerea de informații
- Verificarea informațiilor existente
- Căutarea de informații pentru o interpretare proprie
- Afinitatea pentru un scriitor/autor anume

29
 - Căutarea unei alte perspective

Elementele interpretării surselor secundare

1. Care este teza sursei respective și cum s-a ajuns la ea?
2. Cine este autorul? Aparține vreunei școli de interpretare/gândire? Acest lucru este
foarte important întrucât poate ascunde obiective anume care afectează cercetarea
propriu-zisă.
3. Cum sunt argumentele prezentate? Sunt ele suficiente pentru demonstrație? Sunt
valide? Omite autorul puncte care afectează interpretarea? Au rămas întrebări fără
răspuns?
4. Concluzie: compararea sursei cu alte surse secundare

Modelul analizei unui document –MACEL

M= motivele și obiectivele autorului
A=argumentele și strategia autorului
C= concepțiile și valorile autorului, introduse conștient sau nu în document
E= epistemologie
L= legătura/punerea în legătură) a documentului cu alte texte: comparații, asemănări,
deosebiri

D. Stabilirea structurii lucrării ( scop, întrebare de cercetare, ipoteze de lucru)

O lucrare științifică de calitate trebuie să reprezinte o argumentație și nu o înșiruire de fapte.
Trebuie să afirme o teză și să o argumenteze. Totul trebuie să plece de la întrebările puse pe
marginea materialelor citite
Ipoteză Teză
A
Tema Î n t r e
Răspuns Demonstrație
Ipotezele de lucru se modifică pe parcursul activității de cercetare.
- Bibliografia poate modifica ipoteza: poate arăta că nu există surse suficiente, sau,
dimpotrivă, poate arăta că sunt chiar prea multe surse pe domeniu și trebuie restrânse
- În ceea ce privește materialul consultat nu trebuie să existe un punct de ruptură între
cercetare și redactare; trebuie să existe o variantă intermediară a textului. De aceea,
pentru o mai bună fluență a textului ce va fi redactat, materialul consultat trebuie să
fie revăzut.
În vederea documentării sunt necesare fișele de lectură. Pe o astfel de fișă trebuie să se
regăsească o singură informație, independentă de fișele anterioare. Fișa trebuie să conțină
datele sursei și pagina. Există trei tipuri de fișe de lectură:

30
 - Fișa citat: reproducerea integrală a unui fragment care parafrazat sau tradus își pierde
sensul
- Fișa de parafrazare: când se reproduce o idee din textul citit.
- Fișa sinteză: preia mai multe idei și le sintetizează.
Structura lucrării științifice
1. Introducere
- Aceasta nu trebuie să ocupe mai mult de 10% din lucrare
- Aici se afirmă teza de la care se pornește – ideea centrală a eseului
- Se furnizează o explicație la nivel general de la care pornește argumentația
- O prezentare foarte scurtă a contextului temei și a temei
- Prezentarea motivului pentru care ne-am propus această temă, deși stabilirea
importanței temei se face mai degrabă la finalul lucrării
- Definirea termenilor și o prezentare foarte scurtă a argumentației și a liniilor pe care le
va urma argumentația
- N.B. prezentarea pe scurt a temei și explicarea termenilor cheie limitează câmpul de
investigație

2. Cuprins
- Reprezintă o serie de argumente/paragrafe care reprezintă fiecare câte un argument
pentru că aceste paragrafe trebuie să aibă fiecare o anumită independență (scoase din
context trebuie să aibă sens)
- Pentru o doză de obiectivitate, în cazul fiecărui argument trebuie să se prezinte și
elementele care contrazic teza ( materiale contradictorii)
3. Concluzia
- Reafirmarea tezei și a argumenteor care stau la baza ei
- Stabilirea importanței demersului științific
- Integrarea ipotezei de cercetare într-un context mai larg

Identificarea tipului de cercetare vizat – calitativă/cantitativă

Stilul lucrării

- Nu se folosesc timpul prezent sau viitor, ci numai trecutul

- Nu se scrie în fraze sacadate, fragmentate sau în fraze paragraf. Astfel de fraze trebuie
îmbinate. Combinația ideală este cea care reunește fraze scurte în care se expune
argumentul și fraze medii în care este discutat argumentul.
- Trebuie ținut cont de publicul țintă: pentru anumite evenimente sau concepte trebuie
explicații suplimentare și trimiteri de clarificare.
- O teză bine precizată, validă, trebuie să explice succint de ce s-a întâmplat și cum s-a
întâmplat un anumit lucru.
- Fiecare paragraf trebuie să conțină elemente de tranziție spre următorul argument,
asigurând astfel unitatea eseului
- Citatele foarte lungi trebuie evitate și folosite doar atunci când este absolut nevoie

31
 Greșeli frecvente în abordarea stilului:

- Lipsa de definire a termenilor

- Folosirea inconsecventă a termenilor pe parcursul textului
- Lipsa unor referiri care să-l introducă pe cititor în context

E. Stabilirea aparatului critic

Orice lucrare științifică va fi însoțită de aparatul critic, menit să explice natura surselor
folosite pentru redactarea lucrării.
Definiție= ”se numește aparat critic al unei lucrări științifice suma datelor tehnice,
complementare, trimiteri sau referințe bibliografice, elemente intuitive, care completează un
text științific scris”.
Aparatul critic cuprinde mai multe o serie de elemente:
- Referințele ( totalitatea surselor utilizate pentru documentare în vederea redactării
lucrării)
- Note (care cuprind posibila dezvoltare a unor idei aparținând autorului)
- Citate
- Ilustrații (hărți, desene, tabele, grafice, diagrame)
- Indici
- Anexe
Elaborarea acestor elemente se face pe parcursul cercetării și redactării lucrării, în etape
diferite:
- Bibliografia se realizează prima, în momentul căutării surselor ce vor fi folosite
pentru documentare;
- Referințele, notele și citatele se adună pe parcursul lecturii, sub forma fișelor de
lectură;
- Ilustrațiile se realizează pe parcursul redactării, în funcție de locul în text unde servesc
mai bine;
- Indicii se realizează la final, pentru a putea fi identificați în text;
- Anexele se atașează la final, din dorința de a suplimenta informația din text.
Notele de subsol
Acestea sunt folosite pentru a asigura baza științifică a articolului pentru acele afirmații care
nu aparțin autorului și sunt de două tipuri:
- Referințe bibliografice= reprezintă informații despre sursele folosite; îi permit
cititorului să identifice mai ușor sursele folosite;
- Note = cuprind idei ale autorului, care vin în sprijinul textului redactat.
Referințele bibliografice menționează mărturii privind o idee din text la lucrări anterioare
care au tratat aceeași problemă, sau la documente. Notarea lor este obligatorie pentru toate
ideile și informațiile care au devenit patrimoniu comun, dar nu au devenit noțiuni curente.
Referințele se fac la toate genurile de documente pe care se bazează o lucrare. Ele sunt
indispensabile unei adevărate lucrări științifice. Nu se marchează datele general cunoscute

32
 și acceptate de un dicționar sau dacă e vorba despre o noțiune nou definită de un autor sau
de un dicționar.
Nota, respectiv notele, constituie adnotări la un text științific cuprinzând informații
suplimentare, de amănunt, chiar referințe bibliografice.
Notele au ca scop documentarea, sprijinirea sau probarea a cee ace se afirmă în text. Nota
poate conține tot ceea ce este util pentru completarea și clarificarea textului. O astfel de
notă poate ajunge deci la proporții considerabile.
În notă nu trebuie să apară nimic din ceea ce aparține textului. Nota numai completează și
probează textul.
Notele se pun la un loc cu referințele, fie la șfârșitul fiecărui capitol, fie la sfârșitul textului,
fie la subsol. Ele primesc numerotarea în ordinea trimiterilor în general, deci în numerotare
progresivă.

Bibliografia= este parte a aparatului critic și cuprinde totalitatea lucrărilor consultate în

vederea elaborării lucrării respective.
Rolul ei este extrem de important în economia lucrării, întrucât dă o anumită valoare lucrării
elaborate:
- Este un criteriu de apreciere a valorii lucrării;
- Oferă o imagine de ansamblu asupra calității informațiilor folosite;
- Permite cititorului un control din punct de vedere științific al lucrării;
- Permite stabilirea cu exactitate a nivelului cercetării realizate;
- Poate lansa noi puncte de plecare în cercetare.

Redactarea bibliografiei:
- Numele și prenumele autorului așa cum se găsesc pe pagina de titlu a lucrării
consultate;
- Dacă un autor figurează cu mai multe lucrări, acestea vor fi inserate în ordine
cronologică; pentru a nu repeta numele autorului, în locul lui se va folosi o linie sau
asterisc;
- Dacă o lucrare are mai mulți autori, se vor trece numele și prenumele primului autor,
urmat de mențiunea ”și colab (oratorii)”;
- Titlul lucrării se va scrie subliniat;
- Locul publicării;
- Numele editurii;
- Anul publicării;
- Numărul de pagini – dacă este vorba despre o carte se va trece numărul de pagini;
dacă este vorba despre un articol într-un jurnal științific se va trece intervalul de
pagini în care este cuprins;
- În cazul unui articol într-un jurnal științific se vor trece volumul și numărul ediției
respective.
-
Ordinea documentelor în bibliografie
1. Documente (sursele primare)
2. Enciclopedii și dicționare

33
 3. Presă
4. Lucrări speciale
5. Lucrări generale
6. Surse electronice

Metode cantitative de cercetare

Scopul cercetării cantitative este de a determina relația existentă între o variabilă
independentp și una dependentă în interiorul unei populații date.
Cercetarea cantitativă este fie descriptivă ( în cazul în care subiecții sunt supuși o singură dată
unei măsurători) sau experiențială ( subiecții sunt măsurați atât înainte, dar și după aplicarea
unui tratament). În timp ce un studiu descriptiv stabilește asocieri între variabilele urmărite,
un studiu experimental stabilește relații de cauzalitate.
Caracteristici
- Datele sunt colectate folosind instrumente de cercetare structurată;
- Rezultatele se bazează pe eșantioane reprezentative pentru o populație dată;
- Cercetarea este solidă astfel că poate fi repetată oricând;
- Există o întrebare de cercetare bine definită, care reclamă răspunsuri obiective.
- Studiul este atent plănuit înainte de colectarea datelor
- Datele se regăsesc sub forma unor numere și statistici, aranjate în figuri, tabele,
diagrame, etc.
- Rezultatele cercetării pot fi utilizate pentru a face predicții sau pentru a investiga relațiile
cauzale;
- Colectarea datelor se face prin instrumente precum chestionarele sau software specific.
Scopul general al cercetării cantitative: clasificarea diverselor caracteristici ale unei
situații/elemente/părți componente, etc., numărarea lor și construirea unor modele statistice în
încercarea de a explica ceea ce se poate observa.
Există o serie de aspecte ce pot trebuie reținute în momentul în care utilizați metode
cantitative de cercetare:
- Datele colectate, precum și metodele statistice aplicate trebuie explicate în relație directă
cu problema de cercetare investigată. În această etapă nu trebuie interpretate rezultatele;
- Orice obstacol întâmpinat pe parcursul colectării datelor trebuie raportat, întrucât va face
diferența între analiza planificată și analiza realizată. În acest sens trebuie specificat ce
fel de date nu se regăsesc în analiza efectuată și dacă absența lor afectează sau nu analiza.
- Trebuie explicate acele tehnici utilizate pentru a ”curăța” datele utilizate;
- Procedura statistică aleasă trebuie să fie explicată sub aspectul rațiunii care a determinat
această alegere;
- Cercetătorul trebuie să prezinte ipotezele de lucru, precum și pașii făcuți pentru a se
asigura că nu au existat încălcări ale protocolului de lucru;

34
- Dacă se optează pentru elemente statistice, acestea trebuie explicate în detaliu – măsuri,
intervale de lucru pentru fiecare variabilă, precum și marja de eroare și gradul în care
metoda este semnificativă.
- Referințele la elemente de cauzalitate trebuie evitate, mai ales dacă nu se optează pentru
experiment.
- Tabelele trebuie utilizate pentru a oferi valorile exacte. Aceste valori pot fi reprezentate
și prin recurs la grafice și diagrame.
Este foarte important ca în momentul în care se optează pentru o cercetare cantitativă,
cercetătorul să facă o diferență clară între cercetarea descriptivă și cea experimentală și
să opteze pentru cea mai reprezentativă dintre ele, în situația dată.

Cercetarea descriptivă Cercetarea experimentală

Măsurarea subiecților Se face o singură dată Se realizează atât înainte,
dar și după aplicarea unui
tratament pentru a avea o
privire comparativă
Intenții Stabilirea de asociații între Stabilește relații de
variabile cauzalitate între variabile
Eșantion Eșantion de sute sau mii de Eșantion redus numeric –
subiecți considerată a fi subiecții aleși pentru
reprezentativă criterii anume

Construirea unei cercetări cantitative

Introducere
- Identificarea problemei de cercetare – stabilirea problemei de cercetare;
- Trecerea în revistă a literaturii în domeniu – sinteză a temelor majore abordate, a
metodelor folosite ( sublinierea similarităților, dacă există). De asemenea, în această
etapă se pot identifica acele lipsuri în literatură, specificând faptul că prezenta cercetare
urmărește să le umple sau să le clarifice;
- Descrierea cadrului teoretic de lucru – sunt definite concepte/idei, dar se trasează și un
cadru de abordare a problemei.
Metodologia de lucru
- În această secțiune vor fi descrise felul în care va fi atins fiecare obiectiv stabilit al
cercetării, astfel încât cititorul să aibă o vedere de ansamblu asupra metodelor folosite;
- Date despre eșantionul selectat: cum a fost selectat, dacă au existat scăpări sau dacă au
fost excluse anumite aspecte;
- Colectarea datelor – descrierea mijloacelor și metodelor folosite în acest sens, precum și
identificarea variabilelor ce vor fi măsurate. Dacă datele respective au fost colectate
personal și nu reprezintă rezultatul unei alte cercetări, trebuie specificate limitele
întâmpinate în procesul de colectare a lor;
- Analiza datelor – sunt descrise aici procedurile folosite în procesarea și analizarea datelor
( include tehnici matematice și software IT după caz);
Rezultatele cercetării

35
- Rezultatele cercetării trebuie prezentate în manieră obiectivă și succintă. Pentru aceasta
se poate recurge la grafice, tabele, diagrame, etc. Însă aceste elemente trebuie să se
împletească firesc cu textul cercetării în care se relatează despre rezultate;
- Datele statistice trebuie prezentate într-o ordine logică, secvențială. În acest punct, datele
sunt descrise, dar nu și analizate;
Dezbaterea cercetării
- Această parte a metodologiei de cercetare trebuie să fie analitică, logică și cuprinzătoare,
întrucât va combina rezultatele propriei cercetări cu rezultatele existente deja în literatura
de specialite și sunt plasate apoi în contextul mai amplu al domeniului.
- Acum are loc interpretarea rezultatelor – va fi re-afirmată problema de cercetare, iar
rezultatele vor fi analizate pe baza comparației cu ipotezele de cercetare supuse analizei;
- Sunt descrise tendințele și relațiile dintre variabile – corelate, la nevoie, cu rezultatele ne-
anticipate;
- Discutarea implicațiilor pe termen lung a rezultatelor – care este impactul rezultatelor în
înțelegerea întrebării de cercetare?
- Discutarea limitărilor care au intervenit în studiu și dacă au avut sau nu un impact asupra
interpretării rezultatelor
Concluzii
- Rezumarea temei supuse cercetării, precum și evaluarea de ansamblu a studiului;
- Sintetizarea rezultatelor – această parte va fi una narativă și nu va cuprinde date
statistice. Totodată, în această porțiune vor fi menționate aspectele necunoscute înainte
de realizarea studiului;
- Recomandări de acțiuni viitoare, după caz
- Posibilitatea lansării unei cercetări viitoare pe baza cercetării prezente; sublinierea
golurilor rămase în cercetare și nevoia umplerii lor printr-o cercetare viitoare.

Exemple de metode cantitative:

- SPSS
- De multe ori metodele cantitative se întrepătrund – sondajele - chestionarul

Metode calitative de cercetare

Diferența între metodele cantitative și cele calitative
Metode cantitative Metode calitative
Cadrul general Confirmă/infirmă ipoteza Explorează ipoteza
Instrumente Rigide Flexibile
Obiective analizate Cuantificarea lor Descriere
Analiză maniheistă Predicții
Eșantion dat de populație Grupuri și indivizi
particulari

36
 Întrebările de cercetare
Prezentarea datelor
Stabilitatea studiului
Închise Deschise
Întrebări înlănțuite
Reprezentare/Abordare Reprezentare narativă
numerică
Stabilitatea foarte mare Permanentă instabilitate

Caracteristici generale
Cercetarea calitativă este o investigație care:
- Încearcă să ofere răspuns la o serie de întrebări/o întrebare de cercetare;
- Utilizează un set predefinit de proceduri în acest sens;
- Colectează date
- Produce rezultate nedeterminate în avans
- Rezultatele pot fi folosite și dincolo de cadrul cercetării prezente
Dincolo de aceste caracteristici, rolul cercetării calitative este de a înțelege chestiunea supusă
analizei dintr-o anumită perspectivă, influențată de valorile, ideile și credințele care o
înconjoară. Atu-ul cercetării calitative rezidă în abilitatea sa de a oferi descrieri textuale ale
felului în care indivizii experimentează chestiunea supusă analizei. Ea oferă informații despre
latura ”umană” a chestiunii supusă analizei. De asemenea, metodele calitative sunt utile în
identificarea factorilor intangibili, precum normele sociale, statutul socio-economic, aspectele
de gen, etnie, religie, etc.
Cele mai frecvente metode calitative (dar nu singurele, întrucât, în funcție de domeniul de
activitate, metodele calitative sunt numeroase) sunt:
- observația participativă= este folosită pentru colectarea datelor despre anumite
comportamente în cadrul lor natural
- interviul aprofundat= este folosit pentru colectarea datelor în ceea ce privește poveștile de
viață ale indivizilor, perspectivele și experiențele personale, mai ales atunci când cercetarea
privește subiecte sensibile
- focus-grupul= este folosit pentru colectarea datelor privind normele culturale ale unui grup.
Cel mai important element al metodelor calitative est tocmai flexibilitatea lor, ele permițând
un grad mai mare de spontaneitate și adaptare a interacțiunii dintre cercetător și participanții
la studiul de caz. Un exemplu în acest sens îl reprezintă întrebările utilizate. Prin faptul că
sunt întrebări deschise, ele vor obține mai mult decât un răspuns pozitiv sau negativ de la
interlocutor. În plus, datorită acestor întrebări, întrebările următoare pot fi modificate în
funcție de răspunsurile la întrebările anterioare, pentru a se obține rezultatul scontat (de unde
și gradul mare de adaptabilitate al metodelor de acest gen).

Observația
Definiție= reprezintă acea activitate prin care sunt urmărite și descrise, în mod sistematic,
comportamentele și evenimentele care se petrec în mediul social.

37
Observația este de mai multe feluri:
 Participativă= presupune implicare activă a cercetătorului în viața subiectului studiat
sau a grupului studiat, ceea ce presupune că acesta va fi acceptat ca membru al
grupului. Este cea mai calitativă metodă de cercetare, întrucât îi oferă acces, și astfel îi
permite cercetătorului să descopere date în detaliu despre gândurile și valorile
grupului/subiectului supus cercetării. La rândul său se califică în două elemente:
observație sub acoperire ( caz în care identitatea cercetătorului, precum și scopurile
sale sunt ascunse grupului) și observație deschisă ( caz în care identitatea
cercetătorului este dezvăluită, dar nu și scopul cercetării)
 Neparticipativă = presupune ca observația să se desfășoare fără implicarea
cercetătorului
Pentru a putea reține elementele supuse observației, cercetătorul va elabora o fișă de
observație, unde vor fi notate aspecte referitoare la următoarele chestiuni:
 Cadrul de desfășurare
 Participanții
 Activitățile realizate
 Frecvența și durata activităților
 Factorii subtili care afectează observația

Interviul
Acesta este o altă metodă prin care se pot observa anumite aspecte, de data aceasta corelându-
le direct cu răspunsurile primite de la interlocutor, aflat față în față cu intervievatorul. Pentru
toate interviurile, intervievatorul va realiza un ghid de interviu care cuprinde întrebările,
precum și răspunsurile (dacă este vorba despre un interviu semi-structurat) care va fi aplicat
celor intervievați.
Interviul este de două tipuri :
- Interviu semi-structurat = acesta presupune existența unor întrebări predefinite,
precum și a unor variante de răspuns, după caz ; totuși, acest tip de interviu permite o
oarecare deviere de la plan pentru a pune întrebări specifice. Acest tip de interviu se
desfășoară prin lansarea temei și apoi a întrebărilor specifice.
- Interviu nestructurat= aces tip de interviu este mult mai relaxat și presupune purtarea
unor discuții libere cu persoanele selectate pe o temă dată. Uneori, este posibil ca
tema să nici nu existe înaintea interviului și să fie descoperită pe parcursul discuțiilor.
Având în vedere caracterul său relaxat, un astfel de interviu se poate desfășura pe
parcursul mai multor întâlniri

Focus-grupul
Definiție= un grup de indivizi care interacționează, reuniți pe baza unor interese sau/și
caracteristici comune, în fruntea căruia se găsește un moderator. Rolul moderatorului este
de a utiliza această metodă pentru a obține informații despre o chestiune specifică.

38
In vederea realizării unui focus-grup eficient trebuie să se țină cont de o serie de aspecte :
- Numărul de întrebări formulate să nu depășească 10 întrebări pentru că dată fiind
mărimea grupului supus interviului, discuțiile riscă să devină foarte mari ca durată;
- Intrebările trebuie să fie foarte bine selectate pentru a obține precis informațiile
căutate țși a evita discuții inutile;
- Se realizează, la fel ca în cazul interviului simplu, un ghid de interviu ; există totuși
posibilitatea formulării de noi întrebări pe baza răspunsurilor oferite la întrebările
prestabilite. Întrebărilor noi li se va aloca un interval de 10-15 minute la finalul
interviului ;

În America de Nord, focus grupul tipic durează aprozimativ 2 ore şi se desfăşoară cu 8

până la 10 participanţi.
Persoana care reuneşte un focus grup se numeşte moderator. El devine un lider de grup
care facilitează discuţia, pune întrebări şi ascultă răsunsurile întregului grup.
Studiile care folosesc ca tehnică focus grupul se desfăşoară cu cel puţin 4-6 grupuri de
discuţii sau chiar mai multe.
S-a constatat că focus grupul format din 7-10 oameni care nu sunt familiari unul cu altul
şi au anumite caracteristici în comun legate de tema cercetării, asigură un număr suficient
de participanţi pentru a obţine diversitate de opinii şi a menţine discuţia sub control, astfel
ca toţi indivizii să-şi spună punctul de vedere.
Membrii din focus grup pot fi, de pildă, persoane care au trecut printr-un eveniment
împreună, consumatori unui produs sau serviciu, spectatorii unui film etc.

39
METODOLOGIE DE CERCETARE
Metoda istorică/metoda reprezentărilor istorice
În cele ce urmează vom prezenta aceste două metode care se întrepătrund până la
identificare. Trebuie menţionat, încă de la început, că întrebările adresate de aceaste metode
surselor istorice sunt „ce s-a întâmplat?” şi „de ce s-a întâmplat un anumit fapt istoric?”. Dacă
prima întrebare va fi generatoarea unei naraţiuni a evenimentelor istorice, în cazul celei de-a
doua, aceasta va conduce la expunerea motivaţiilor care stau la baza evenimentelor istorice
narate.

Metoda istorică
Pe scurt, metoda istorică se referă la maniera în care istoricul utilizează surse primare
şi secundare pentru a putea nara şi apoi analiza corespunzător anumite evenimente istorice.
Un element important într-o astfel de analiză îl reprezintă stabilirea faptelor istorice.
Potrivit lui Jerzy Topolski importanţa unui astfel de demers este următoarea: „în general, se
poate spune că scopul etapei de stabilire a faptelor este transformarea informaţiilor provenite
din izvoarele care sunt socotite autentice şi credibile în afirmaţii despre fapte” 64. Tot Topolski
este cel care identifică metoda istorică, denumită de Topolski şi ”metoda comparativă”, ca
fiind esenţială într-un demers de a contextualiza informaţiile obţinute din cercetarea surselor,
fie ele primare sau secundare. Astfel, metoda comparativă „serveşte nu numai pentru a stabili
fapte despre care nu există informaţii directe în izvoare, ci şi pentru verificarea ipotezelor
referitoare la explicaţiile cauzale”65. Aplicarea acestei metode va oferi cercetătorului, nu doar
un set de informaţii şi cunoştinţe, dar şi un set de întrebări la care să încerce să ofere
răspunsuri pe parcursul cercetării sale.
În absenţa unor informaţii suficiente oferite de surse, istoricul poate recurge la metoda
comparativă pentru a putea suplini această absenţă, dar şi pentru a ajunge la anumite
conexiuni între evenimente, inaccesibile printr-o simplă interogare a surselor. Mai ales
recursul la comparaţia contrastivă (ce are ca elemente cazuri istorice, cu elemente comune,
dar cu evoluţii diferite), îi va permite istoricului să conştientizeze altfel elementele istorice
care au produs un anumite rezultat, să se relativizeze în raportul cu studiul său şi să abordeze
o perspectivă profund analitică66.
Un element important al metodei istorice/metodei comparative, îl reprezintă
expunerea cronologică a faptelor. Ordonarea cronologică a evenimentelor se referă la
prezentarea secvenţială a evenimentelor în ordinea firească în care se petrec/ s-au petrecut.
Simpla ordonare a evenimentelor după data la care s-au petrecut permite prezentarea lor într-
64
Jerzy Topolski, p.10, apud Bogdan Murgescu, Metodologia cercetării istorice, în Studii și articole de istorie,
LXVII, 2002, pp. 107-128.
65
Ibidem, p.11.
66
Bogdan Murgescu, op.cit., p.110.

40
o manieră secvenţială, sistematică şi organizată. Timpul cronologic, şi, implicit, ordinea
cronologică sunt interdependente. În culturile agrariene sau cele ale aborigenilor, timpul este
văzut ca fiind ciclic sau generaţional, astfel încât o construcţie cronologică nu este atât de
importantă pentru comunitate. În aceste culturi, timpul este în permanenţă unul prezent. În
culturile europene contemporane, timpul este o variabilă cu semnificaţii aparte pentru
dezvoltarea culturii respective. Prin urmare, organizarea lui într-o ordine cronologică permite
iluzia deţinerii unui mai mare control asupra lui, dar oferă, în acelaşi timp, şi posibilitatea de
a utiliza evenimentele trecute în eforturile de valorificare a prezentului şi viitorului67.

Metoda reprezentării istorice

Esenţialmente, această metodă se referă la diversele reprezentări ale obiectului supus
analizei, în timp şi spaţiu. Aceste reprezentări sunt generatoare de „structuri de cunoaştere” 68
care vor avea consecinţe la diverse nivele. În cazul de faţă, metoda reprezentării istorice va fi
aplicată diverselor concepte supuse analizei. Trebuie, de asemenea, ţinut cont de faptul că
aceste concepte au înţelesuri diferite pentru diverse persoane; de aceea, analiza trebuie să fie
una cuprinzătoare, care să includă toate posibilele interpretări.
Un element foarte important al acestei analize îl reprezintă modalitatea în care actorii
implicaţi (în cazul de faţă statele şi decidenţii politici) proiectează propriile reprezentări
asupra obiectului supus analizei.
În timp ce anumite reprezentări sunt acceptate imediat ca fiind adevărate, altele
trebuie demonstrate ca veridice pentru a putea fi acceptate ca atar e. Kevin Dunn 69 oferă ca
exemplu lucrarea lui Edward Said – „Orientalism”. Conceptul de ”orientalism” a fost foarte
mult discutat încât a devenit o autoritate prin simpla abordare. La fel s-a întâmplat şi în cazul
unora dintre variabilele pe care le vom aborda în prezenta teză, un exemplu bun, în acest
sens, fiind conceptul de „relaţie specială anglo-americană”, un concept care s-a dezvoltat mai
ales datorită discuţiilor generate, decât datorită eficienţei sale înregistrate istoric.
În momentul analizării unei reprezentări istorice, trebuie ţinut cont de faptul că
acestea nu pot fi încărcate negativ cu responsabilitatea de a determina trasarea unor anumite
politici, de a genera intervenţii sau de a explica anumite alegeri70.
Potrivit lui James Mahoney71, evenimentele cu un impact pe scară largă
trebuie să fie explicate prin recursul la comparația sistematică și analizarea proceselor pe
măsură ce se desfășoară în timp. De asemenea, o astfel de analiză necesită luarea în
considerare a tuturor variabilelor care interacționează și evaluarea valorii acestora în relație
cu evenimentele în sine. O astfel de analiză complexă necesită existența unei dimensiuni
teoretice bine conturate asupra evenimentelor, pentru a putea apoi discuta evenimentele
generate de asocierea diverșilor factori, care vor fi supuși analizei, întâi individual și apoi prin
corelare72. Trebuie reținut și faptul că variabilele pot avea efecte diferite, chiar opozabile, în
funcție de factori precum timp și spațiu.

67
Albert J. Mills, Gabrielle Durepos and Eiden Wiebe, Encyclopedia of Case Study Research, Sage
Publications, 2010, p.248.
68
Kevin Dunn, Historical Representations, p.80, apud Audie Klotz şi Deepa Prakash(eds.), Qualitative Methods
in International Relations, A Pluralist Guide, Hampshire and New York, Palgrave Macmillan, 2008.
69
Kevin Dunn, op.cit., p. 81.
70
Ibidem, p.83.
71
James Mahoney, Comparative Historical Methodology, în Annual Review of Sociology, 2004.30, p.87.
72
Ibidem, p.88.

41
 De asemenea, metoda analizei istorice comparative este menită să creeze, prin
comparație, o serie de explicații asupra evenimentelor care să rămână labile, indiferent de
schimbările care ar putea interveni la nivel temporal sau spațial. Acest tip de analiză are patru
nivele:
- Stabilirea unei premise care va constitui fundamentul investigației, prin identificarea
evenimentelor și conceptelor;
- Stabilirea cazurilor care vor constitui obiectul examinării;
- Examinarea asemănărilor și deosebirilor dintre cele două cazuri;
- Introducerea unei explicații cauzale pentru cazul/cazurile descrise73.
O limită a acestei metode poate consta în faptul că reprezentările istorice sunt statice.
Ele trebuie tratate ca atare, și, deși ele pot fi folosite ca argument sau exemplu pentru
interpretări diverse, ele vor rămîne totuși închise în dâniste limite trasate de timp și spațiu.

Metoda analizei de conţinut

Unităţile de luare a deciziei la nivelul statelor sunt cele mai mari producătoare de
documente, sub formă de strategii, planuri, legi etc., menite să stabilească politica statului
asupra chestiunii respective. Spre deosebire de alte forme de manifestare a acestei politici -
discursuri, interviuri, intervenţii în cadrul diverselor organizaţii internaţionale, aceste
documente reflectă rezultatul eforturilor de lungă durată ale decidenţilor politici și echipei din
spatele acestora, şi reprezintă surse coerente, care pot fi supuse cu încredere unei analize de
conţinut.
Analiza de conţinut este o metodă de a revela felul în care indivizii „folosesc sau
manipulează simbolurile şi oferă comunicării un conţinut”74. O primă definiție a metodei a
fost dată de Bernard Berelson, în 1952, care spune că „analiza de conținut este o metodă de
cercetare pentru descrierea sistematică, obiectivă și cantitativă a conținutului manifest al
comunicării”75. Însă scopul nu este de a transforma analiza calitativă în una cantitativă, așa
cum se va vedea în anii 1966-1969, când definiția a evoluat astfel – „analiza de conținut este
o tehnică menită să facă deducții prin identificarea obiectivă și sistematică a unor mesaje
caracteristice”76. Iar ce exemplu poate fi mai bun în acest sens, decât cel al celui de-al doilea
război mondial, când analiza de conținut a fost utilizată pentru a investiga materialele de
propagandă, și apoi în decriptarea documentelor de intelligence?
Esenţialmente, orice entitate care conţine un mesaj ce trebuie transmis, poate fi
analizată utilizând această metodă, dar ţinând cont neapărat de audienţa avută în vedere la
redactare. De asemenea, este o metodă extrem de uzuală pentru a verifica producțiile zilnice
de conținut mass-media, în vederea descoperirii unor reprezentări inserate în ele.
Cu cât anumite cuvinte sau fraze sunt repetate mai mult în interiorul unui document,
cu-atât conţinutul respectiv va părea mai remarcabil atât pentru decidenţii politici, dar şi
pentru public, şi va crea o impresie de control mai mare asupra situaţiei, în cazul primilor77.
73
Ibidem, p.89.
74
Moyser and Wagstaffe, 1987, p.20, apud Margaret G. Hermann, Content Analysis, în Audie Klotz şi Deepa
Prakash(eds.), Qualitative Methods in International Relations, A Pluralist Guide, Hampshire and New York,
Palgrave Macmillan, 2008, p.151.
75
Thomas Carney, Content Analysis. A Technique for Systematic Inference from Communications, Winnipeg,
University of Manitoba Press, 1972, p. 23.
76
Ibidem, p.25.
77
Hermann, op.cit.,p.155.

42
 O astfel de analiză se dovedeşte cu-atât mai provocatoare în condițiile absenţei unor
chestiuni din documentele analizate. Astfel, dispariţia unui concept dintr-un document,
concept care până la momentul respectiv fusese extrem de vizibil, poate schimba sensul
interpretării. De asemenea, conjugarea unor idei în cadrul unui document poate avea acelaşi
efect, în condiţiile în care respectivele idei nu au mai figurat împreună într-un context similar.
Un alt element care trebuie luat în considerare este cel al contextului larg în care a fost
formulat conţinutul documentului respectiv. Astfel, trebuie luate în considerare toate
elementele de politică internațională ale statului respectiv - dacă acel stat se află în cadrul
unor negocieri ample, dacă a fost confruntat cu anumite fenomene, aşa cum este cazul Marii
Britanii şi al Statelor Unite după atacurile de la 11 septembrie, etc.
Cea mai importantă lucrare privind analiza de conținut ca metodă de cercetare în
domeniul științelor sociale este cea a lui Klaus Krippendorff78, din care vom prezenta mai jos
câteva elemente caracteristice ale metodei. Astfel, fiecare analiză de conținut trebuie să
utilizeze șase întrebări:
1. Care sunt datele ce trebuie analizate?
2. Cum se definesc aceste date?
3. Care este populația de la care au fost extrase aceste date?
4. Care este contextul datelor ce vor fi supuse analizei?
5. Există limite la analiza prezentă?
6. Care este ținta mesajului transmis de datele respective?
Din punct de vedere calitativ, orice formă de comunicare, fie ea discurs, interviu,
memoriu etc, va putea fi supusă unei analize de conținut, ținând cont de faptul că pentru astfel
de texte trebuie recurs la o analiză deschisă, în care mesajul dominant trebuie să fie întâi
identificat și apoi analizat. În mod frecvent, analiza de conținut se aplică unor texte-manifest,
în care cuvintele și propozițiile, ca atare, fac obiectul analizei, și nu agenda ascunsă în
acestea.
Scopul acestei metode este, pe de o parte, de a transmite informație de la sursă către
receptor, iar pe de altă parte este de a analiza conținutul acestei informații. Altfel spus, în
cuvintele lui Harold Laswell79, “cine spune, ce spune, de ce și cu ce efect?”. Aceasta
presupune ca munca cercetătorului să fie una în care comunicarea este interpretată ca un flux
de informație în cadrul unui sistem de acțiune și reacțiune, fluxuri care sunt supuse diverselor
forme de presiune80. În cele ce urmează, fiecare dintre aceste întrebări va fi analizată pe larg
pentru a putea vedea care trebuie să fie rezultatul final al acestei metode de cercetare.
Astfel, întrebarea “ce?” se referă la o serie de elemente care trebuie să îndeplinească
următoarele condiții: trebuie să identifice și să descrie un anumit tipar al conținutului
comunicării, să facă legătura între caracteristicile sursei și mesajul care emană de la aceasta,
și să verifice conținutul comunicării pe baza unor standarde deja existente.
Întrebarea “cu ce efect?” va trebui aplicată dacă cercetătorul dorește să analizeze stilul
comunicării sau/și tehnicile de persuasiune utilizate de către emițător.
Atunci când cauzele mesajului transmis intră sub incidența analizei, cercetătorul va
face uz de întrebările “cine?” și “de ce?”. Dacă în cazul primei întrebări, scopul este de a
elimina dispute privind autorul afirmației, în ceea ce privește a doua afirmație, scopul este de

78
Klaus Krippendorff, Content Analysis. An Introduction to its Methodology, Thousand Oaks, CA, Sage, 2004.
79
Harold Laswell, Language of Politics, 1949, apud Carney, op.cit., p. 28.
80
Ibidem, p. 34.

43
a crea un ansamblu de elemente care vor fi aplicate pe rând pentru a obține o motivație sau o
justificare a actului produs.
Utilizarea acestor întrebări trebuie gestionată în așa fel încât răspunsurile trebuie să
poate fi opuse unei grile de analiză și să fie interpretate în funcție de cunoștințele oferite de
sursele de documentare de ansamblu folosite de cercetător. Acestea ajută cercetătorul să
elimine o serie de elemente părtinitoare care ar putea afecta analiza rezultată din aplicarea
acestei metode. De asemenea, răspunsul generat de aplicarea acestei metode trebuie să fie
unul și același, indiferent de cercetătorul care aplică metoda.
Aplicarea metodei analizei de conținut poate avea mai multe efecte. Cele de ordin
imediat sunt cele care analizează fluxul de informație și evaluează procesul de comunicare în
ansamblul său. De asemenea, metoda este una sensibilă la conținutul textului, astfel încât
poate permite cercetătorului să proceseze înțelesul simbolic al datelor cuprinse și poate chiar
permite cuantificarea informației cuprinse prin includerea ei într-un sistem de lucru. Un alt
efect important este asigurarea obiectivității cercetătorului, într-o măsură mai mare decât în
cazul altor metode, deoarece cercetătorul va trebui să aplice un set dat de întrebări, în loc să
își creeze propria grilă de analiză, așa cum este cazul chestionarelor sau interviurilor.81
Metoda are însă și limite. Astfel, analiza va fi limitată la doar conținutul textului
propus spre analiză, iar încercarea de cuantificare poate avea tocmai efectul invers de a pierde
din vedere semnificația textului. Prin urmare, cercetătorul trebuie să se asigure că analiza sa
este concentrată tocmai pe acele aspecte de conținut care sunt relevante pentru cercetarea în
cauză. Aceasta se obține relativ ușor, prin crearea de la începutul cercetării a unor categorii
de conținut, ce vor fi definite ab initio și vor statua așadar, exact elementele care trebuie să
fie cuprinse. Aceste categorii trebuie să țină cont de trei variabile independente – spațiu/timp,
frecvență și intensitate. De asemenea, metoda analizei de conținut nu poate fi utilizată în
speranța de a descoperi ceva (eventual accidental) – ea trebuie aplicată clinic, cu bună știință
și în prezența unui fundal de cunoștințe care să contribuie la eficacitatea metodei.
Această metodă trebuie văzută ca un set de lucru, ale cărui componente vor fi aplicate
într-o formă sau alta în funcție de conținutul analizat, și al cărui scop este fie să testeze
ipoteze, fie să creeze terenul pentru emiterea de deducții.
Thomas Carney82 definește două tipuri de analiză de conținut: cea clasică și cea
orientată spre teoretizare (“theoretically informed content analysis”). Pentru a face mai bine
diferența între cele două și a putea argumenta necesitatea aplicării celei de–a doua la
documentele stabilite pentru studiul de caz, vom prezenta în tabelul 83 atașat structura care
trebuie urmărită pentru o asemenea analiză.

Detaliile structurii Tipul de analiză de conținut

Clasică Orientată spre teoretizare
Unitatea de înregistrare cuvânt tematică
Context propoziție capitol
Metode de cuantificare utilizarea unui computer manuală
pentru a înregistra frecvența
Mărimea textului amplă redusă
Alegerea mostrei treptat, din aproape în există un scop pentru
81
Krippendorf, op.cit., p.56.
82
Carney, op.cit., pp. 40-49.
83
Acest tabel a fost preluat din lucrarea lui Thomas Carney, op.cit., p.47.

44
 aproape alegerea acestei mostre
Scopul descrierea conținutului deducția dintr-un context
manifest mai amplu
Evaluarea datelor direct indirectă
Criteriile pentru analiza bazate pe date externe teoretice
normelor

Astfel, ceea ce-și poate propune autorul într-un studiu de caz care să utilizeze această
metodă este identificarea unor teme predilecte care se regăsesc în documentele supuse
analizei și confruntarea acestor teme, și mai ales a prezenței lor în contextul respectiv, prin
raportarea la cunoștințele teoretice existente despre temele respective. Trebuie menționat însă
că analiza clasică este mai obiectivă decât cea orientată spre teoretizare, o trăsătură a cărei
poziție incertă ne-o asumăm încă de la început, din moment ce vom recurge la analiza de
conținut orientată spre teoretizare. Un alt motiv pentru care optăm pentru analiza de conținut
orientată spre teoretizare este faptul că, în timp ce cuvintele pot avea numeroase conotații, și
pot complica inutil cercetarea, obligându-ne să epuizăm fiecare pistă generată de aceste
conotații, temele supuse analizei, oricât de provocatoare ar putea fi, vor fi mai evidente și
direct de identificat.
De fapt, ceea ce vom efectua în studiul de caz, a fost foarte bine descris de Thomas
Carney în lucrarea sa din anii 70 despre analiza de conținut – odată ce conceptul a fost
formulat, datele analizate se aranjează automat, iar corelațiile de termeni devin evidente.
Astfel, zona de investigație se delimitează prin definirea ei 84. Acest lucru se traduce, în cazul
de față în identificarea naturii documentelor ce vor fi supuse analizei de conținut, înainte de a
trece la aplicarea setului de întrebări și a elementelor structurii asupra conținutului lor. De
asemenea, având în vedere faptul că se poate supune studiului un tip de cultură politică
diferită de cea din care provine autorul unei lucrări, trebuie asumat de la început nevoia unei
atenții sporite pe parcursul investigației realizate. Totodată, pentru a clarifica diferența dintre
metoda cantitativă și cea calitativă, deși frecvența cu care un termen este repetat îl face pe
acesta vizibil, cercetarea se va axa pe felul în care termenul respectiv este evidențiat în
context, în așa manieră încât să devină vizibil85.
Un argument împotriva validității metodei poate fi ridicat tocmai din cauza faptului că
metoda nu este 100% obiectivă. În acest sens, se poate recurge la testarea rezultatelor unei
analize de conținut, prin aplicarea analizei asupra unui alt set de documente din același
domeniu și elaborate de aceeași autori. De asemenea, pentru asigurarea într-o proporție cât
mai mare a obiectivității, raportarea elementelor supuse analizei se va face la concepte deja
încetățenite, asupra cărora există deja un consens al doctrinei, și la fapte, nu la judecăți de
valoare.

Analiza critică a discursului

Această metodă este una exhaustivă, iar utilizarea ei asupra unor surse poate produce
o lucrare de ample dimensiuni. Din considerente de spaţiu, dar şi de conţinut, această metodă
va fi utilizată pentru a analiza fragmente scurte de discurs, sau chiar discursuri întregi, aşa

84
Carney, op. cit., p.92.
85
Ibidem, p.179.

45
cum este cazul discursului de la Chicago, care a stat la baza naşterii Doctrinei comunităţii
internaţionale.
Limbajul este un element puternic al practicii sociale, articulat printr-o serie de
elemente non-lingvistice. Cu toate că limbajul reprezintă o parte consitentă a construcţiei
sociale, fenomenele sociale sunt doar într-o măsură limitată percepute drept fenomene
lingvistice. Din punct de vedere lingvistic, mesajul emis de un vorbitor are efect asupra
ascultătorului. Întâlnirile de orice fel dintre indivizi se constituie pe baza relaţiilor care există
între ei. Limbajul folosit conduce, după caz, la îmbunătăţirea/influențarea sau nu a acestor
relaţii.
Analiza critică a discursului sau Critical Discourse Analysis, pe scurt – CDA, este un
tip de analiză care face legătura directă între analiza de text şi acele condiţii sociale în care a
fost generat textul, alături de impactul pe care textul respectiv l-a avut asupra mediului din
care provine. Una din capacităţile memorabile ale textului este aceea de a produce activitate
socială la momentul desfăşurării sale, un concept denumit de Norman Fairclough
”texturing”86. Conform acestui concept, resursele semiotice ale limbajului sunt tocmai cele
care produc instanţe de viaţă socială, prin faptul că au capacitatea de a genera noi înţelesuri
prin combinarea diverselor elemente existente.
CDA reflectă importanţa discursului în a înţelege problemele de ordin social, și
trebuie perceput ca fiind concentrat mai ales pe rolul discursului în producerea şi schimbarea
percepției la nivelul stabilit de analiză. Din acest punct de vedere, discursul ca practică
politică este responsabil de stabilirea, susținerea și schimbarea relaţiilor de putere.
Lucrările cercetătorilor Lilie Chouliaraki şi Norman Fairclough87 şi Norman
Fairclough88 arată că limbajul se manifestă sub trei forme: ca discurs, ca gen şi ca stil. Toate
acestea trebuie înțelese prin prisma reprezentării – un concept esențial în analiza de discurs.
Genul se referă la maniera în care limbajul se manifestă ca act de guvernământ (de pildă,
toate acele legi privind terorismul formulate de Cabinetul Blair după evenimentele de la 11
septembrie 2001 sau Defence White Paper din decembrie 2003). Stilul reflectă în cazul de
faţă identităţile şi valorile politice ale decidenților ale căror discursuri le vom interpreta. De
fapt, orice discurs al lui Tony Blair poate fi analizat în termenii următori: maniera în care
reprezintă ordinea socială şi procesul politic şi de guvernare, felul în care contribuie la
procesul de guvernare (un exemplu fiind felul în care se ajunge la consens) şi felul în care se
proiectează anumite atitudini în relaţie cu valorile specifice.
Teun Van Dijk89 arată că abordările tradiţionale ale discursului s-au concentrat pe una
sau mai multe din următoarele dimensiuni: discursul ca structură, discursul ca proces şi
discursul ca interacţiune socială. Astfel, discursul poate fi văzut ca fiind studiul organizării
limbajului la nivel de propoziţie sau frază (discursul ca structură), şi prin extrapolare, studiul
unor unităţi lingvistice mai mari, precum schimburi de replici sau texte scrise. De cealaltă
parte, abordarea discursului ca proces necesită o analiză precisă a proceselor cognitive care
generează utilizarea limbajului (de exemplu, acele elemente care duc la producerea textului şi
interpretarea lui). În fine, în ceea ce priveşte discursul ca interacţiune socială, ercetarea se va
cantona în zona efectelor produse la nivel social..
Norman Fairclough90 a analizat discursul dintr-o perspectivă tri-dimensională.
Conform lucrărilor sale, textele (inclusiv maniera de producere şi interpretarea lor)
86
Norman Fairclough, Language and Globalization, Routledge, 2006.
87
Lillie Chouliaraki & Norman Fairclough, Discourse in Late Modernity: Rethinking Critical Discourse
Analysis, Edinburgh, Edinburgh University Press, 1999.
88
Norman Fairclough, New Labour, New Language?, Routledge, 2000, pg. 14.
89
Teun Van Dijk, Ideology: A Multidisciplinary Approach, London, Sage, 1998.
90
Norman Fairclough, Discourse and Social Change, Polity Press, 1992.

46
influenţează şi sunt influenţate de structurile şi forţele instituţiilor contemporane – ne referim
aici atât la statul în sine, ca instituție, dar și la diversele instituții existente la nivelul statului.
În acest caz, un discurs trebuie perceput ca un concept tri-dimensional, fiind simultan un text,
o instanţă de practică discursivă şi o instanţă de practică socială. Prin urmare, un discurs, în
cazul de faţă, oricare din discursurile lui Tony Blair, de pildă, trebuie văzut întâi ca un text,
apoi ca o instanţă de practică discursivă (cu tot ce include producerea şi interpretarea textului)
şi, în al treilea rând, drept o instanţă de practică socială (având în vedere contextul în care
este elaborat precum şi publicul ţintă). Scopul CDA este de a arăta că limbajul, prin
funcționarea sa, contribuie la menţinerea ierarhiilor şi legăturilor de putere în societatea
modernă, și arată modul în care analiza discursului poate revela aceste procese. De asemenea,
joacă un rol în a exprima felul în care oamenii pot deveni conştienţi de cele de mai sus, şi mai
ales, pe această bază, cum le pot manipula şi face faţă.
Potrivit lui Fairclough, analiza de text poate fi făcută pornind de la o scală de unităţi
de text organizată de la cele mai mici unități spre cele mai complexe astfel: vocabular
(cuvintele propriu-zise utilizate în text), gramatică (felul în care au fost îmbinate cuvintele şi
topica aleasă), coeziune (modul în care sunt conectate propoziţiile şi frazele), forţa
declarativă (se referă la tipul de discurs- dacă apare sub formă de promisiune, ameninţare,
cerere, apel, etc.) şi intertextualitate 91 . Intertextualitatea se referă la acea proprietate a
textului de a fi compus din fragmente din alte texte, ce pot fi apoi demarcate şi pe care textul
analizat le poate asimila complet sau pot apare discrepanțe în exprimare. În sine, acesta este
și modul în care un text politic se va produce: pornind de la texte anterioare, reluând ideile și
conceptele utilizate, și subliniindu-le acolo unde este cazul.
Analiza de text este foarte importantă deoarece fiecare propoziţie/frază este
multifuncţională, fiind o combinaţie de înţelesuri ideaţionale, relaţionale şi textuale. De fapt,
acestea sunt şi cele trei funcţii ale limbajului:
 Funcţia ideaţională – privește maniera în care identităţile sociale sunt reflectate în
discurs;
 Funcţia relaţională – arată modul în care se desfăşoară relaţiile sociale între
participanţii la discurs, pe baza influențelor create de discurs;
 Funcţia textuală – conturează o imagine a lumii, proceselor, entităţilor şi relaţiilor
dintre primele două funcții, reflectată în discurs92.
Cele trei funcţii ale discursului corespund efectelor constructive ale discursului
reflectate la nivel socio-politic: discursul contribuie la construirea de identităţi sociale și
politice, ajută la întărirea relaţiilor între oameni şi la crearea unor sisteme de cunoaştere şi de
credinţă., care vor trebui la rândul lor susținute prin discursul viitor.
Cea de-a doua dimensiune a discursului care trebuie analizată este practica
discursivă.Textele sunt consumate diferit în contexte sociale diferite, iar acest lucru depinde
foarte mult de munca interpretativă desfăşurată pentru elaborarea lor. Departamentele de
Relații Publice ale guvernelor sunt un astfel de producător de text. Acolo, textul este elaborat
într-un fel care anticipează distribuirea, transformarea şi consumarea sa. În acest scop vor fi
alese drept ţintă mai multe tipuri de public 93. Textul atent elaborat nu este destinat doar
auditoriului direct vizat, ci şi atât celor care îl pot recepta, fiind parte tangenţial din acel
public vizat, dar şi acelora care se vor nimeri accidental să recepteze acel text, ei nefăcând
parte din niciunul din publicurile țintă.

91
Un concept derivat, introdus de Julia Kristeva, într-unul din eseurile sale din 1969 – ”Word, Dialogue and
Novel” - http://endora.wide.msu.edu/1.2/features/eyman/julia.html, accesat la 14.07.2013.
92
Fairclough, op.cit., pp.14-15;
93
Există mai multe tipuri de public: publicuri ale tuturor problemelor, apatice, ale unei singure probleme, ale
subiectelor fierbinți; sau publicuri interne sau externe (în funcție de poziționarea față de o anumită chestiune în
discuție) – cf. cu Cristina Coman, Relații publice – principii și strategii, Iași, Editura Polirom, 2006, pp.25-26.

47
 A treia dimensiune a discursului este practica socială94. Este vorba despre analiza
socială a cadrului instituţional şi organizaţional în care are loc evenimentul discursiv şi care
va influenţa sau mai degrabă, a influenţat nu doar practica discursivă, dar şi construcţia
efectivă a discursului.
Din punct de vedere semiotic, un discurs ca şi concept, trebuie să fie compus din
câteva părți esențiale: structură (aceasta cuprinde atât obiectivele, dar şi limbajul utilizat),
mecanism (puterile cauzale care fac structura viabilă, adică bună de livrat publicului) şi efect
(acesta fiind contabilizat întâi la nivelul textului în sine şi abia apoi la nivelul impactului avut
asupra auditoriului)95.

Profilul personalităţii politice

Această metodă a fost dezvoltată cu scopul de a oferi cercetătorilor în materie o
reprezentare psihologică cuprinzătoare a liderilor politici supuși analizei, reprezentare
încadrată, desigur, într-un context. Această metodă utilizează două întrebări majore: „Care
sunt acele evenimente şi/sau experienţe care au contribuit la definirea personalităţii liderului
respectiv?” şi „”Care sunt forţele psihologice ale unei personalităţi care determină un anumit
comportament politic?”96.
Esenţialmente, această metodă se referă la personalitatea politică a liderului (fie el
politic sau militar). Dincolo de elementele tradiţionale ale unei evaluări psihologice clinice,
această metodă se referă şi la stilul de conducere şi de negociere, luarea de decizii strategice,
luarea de decizii în caz de criză, stilul retoric etc. Prin combinarea acestora şi stabilirea
contextului politic în care liderul respectiv operează, această metodă îl ajută pe cercetător să
stabilească felul în care personalitatea liderului influenţează stilul său de conducere. Deși
această metodă pare să necesite cunoștințe amănunţite de psihologie, aceasta nu sunt
necesare, deoarece cercetătorul are la dispoziție o grilă de lucru pe care o poate aplica, cu
succes, asupra subiectului analizei sale şi în absenţa cunoştinţelor respective. De altfel,
cercetarea psihologică a stabilit existenţa a trei tipuri de personalitate, comune în rândul
liderilor politici - compulsivă, narcisistă şi paranoidă97.
Felul în care personalitatea individului afectează profilul liderului depinde foarte mult
de tipul de regim în care acesta activează – un regim deschis sau unul de tip autoritar. În
aceeaşi cheie trebuie examinat şi rolul pe care diverse constrângeri, de ordin cultural şi
politic, îl au asupra stilului de conducere manifestat. Astfel, există două tipuri de context
supuse observației – contextul de formare şi dezvoltare a liderului politic, dar şi contextul de
formare şi dezvoltare a individului înainte de a deveni lider politic (acest din urmă tip de
context se reflectă asupra deciziilor luate ca lider).
Erik Erikson98 a arătat că pe măsură ce identitatea personală se consolidează, același
lucru se petrece şi cu identitatea politică. De asemenea, rolul jucat de un mentor este foarte
important şi cu consecințe de lungă durată în creionarea personalității unui viitor lider politic.

94
Norman Fairclough, New Labour, New Language?, pg.144.
95
Fairclough, op.cit., p. 144.
96
Jerrold M. Post, Political Personality Profiling, p. 131, apud Audie Klotz şi Deepa Prakash(eds.), Qualitative
Methods in International Relations, A Pluralist Guide, Hampshire and New York, Palgrave Macmillan, 2008.
97
Ibidem, p.133.
98
Eric Erikson, 1963, p. 69, apud Audie Klotz şi Deepa Prakash(eds.), Qualitative Methods in International
Relations, A Pluralist Guide, Hampshire and New York, Palgrave Macmillan, 2008.

48
 În momentul analizării acestui tip de profil, cercetătorul se va axa pe măsurarea
anumitor elemente care sunt mai pregnante decât altele: stilul cognitiv/intelectual și dorința
de a dobândi putere. Acestea două sunt extrem de importante întrucât oferă cercetătorului
posibilitatea de a înțelege rațiunea aflată în spatele deciziei de a deveni lider – fie dorința de a
rămâne în istorie ca un lider exemplar, fie de a ocupa locul central în lumina reflectoarelor.
Jerrold M. Post a identificat trei tipuri de personalitate în ceea ce-i privește pe lideri:
narcisistă, obsesiv- compulsivă și paranoidă99. Deși, de cele mai multe ori acestea reprezintă
mai degrabă disfuncții ale unei personalități, în cazul de față acestea sunt utile pentru a putea
identifica tipul de lider cu care se va confrunta cercetătorul în demersul prezent.
În cazul personalității narcisiste, aceasta este dominată de un simț acut al importanței
sau unicității personale. Capacitățile personale tind să devină supraestimate, astfel încât orice
eșec atrage după sine un sentiment de auto-disprețuire 100. Persoanele caracterizate astfel tind
să ignore drepturile și nevoile celorlalți și preferă să se înconjoare cu oameni care îi adulează.
Un aspect notabil pentru acest tip de personalitate este maniera în care se face uz de funcția
de lider pentru a putea răspunde unor nevoi psihologice personale care ascund, de fapt,
incertitudini latente. Singurul element stabil al acestui tip de personalitate este poziția
centrală pe care o arogă propriei persoane, având convingerea că orice este bun pentru
propria persoană este bun și pentru țară101.
Personalitatea obsesiv-compulsivă se regăsește frecvent în rândul oamenilor de știință,
liderilor militari și membrilor guvernelor, și se manifestă printr-o excesivă devoțiune față de
munca efectuată și pentru perfecțiune. Aflați într-o permanentă competiție cu propria
persoană, aceștia se concentrează foarte mult pe detalii și, de cele mai multe ori, eșuează în a
vedea imaginea de ansamblu. Tot din dorința de a evita greșelile, au foarte puțină încredere în
a delega sarcini subordonaților, care pot greși ei înșiși, și afecta astfel profilul liderului. Alte
caracteristici importante sunt indecizia și rigiditatea în gândire.
Principalele caracteristici ale personalității paranoide sunt suspiciunea și lipsa de
încredere în oameni. De asemenea, un astfel de personaj este hiper-vigilent, atent la efectele
unui mediu ostil asupra sa, și întotdeauna gata să reacționeze. Aceștia sunt adesea rigizi în
gândire, lipsiți de spontaneitate, nu doresc să facă compromisuri și au o viziune hiperbolizată
asupra dușmanului, care este, fără îndoială, cea mai mare amenințare și care trebuie combătut
preventiv, utilizând forța militară, chiar dacă la momentul respectiv nu este perceput global
ca o amenințare102.
În concluzie, această metodă este foarte importantă întrucât permite analiza diverselor
aspecte al personalității unui lider, luând în considerare o serie de elemente. De obicei, o
astfel de metodă funcționează după un grafic bine stabilit care cuprinde, în mare, următoarele
elemente: psiho-biografia (cuprinde factori legați de dezvoltarea personală), studiul
personalității, percepția opiniei publice asupra liderului, analiza stilului de conducere și
imaginea de ansamblu asupra liderului supus analizei 103. Toate acestea compun metoda de
analiză.
Totodată, nu trebuie neglijat faptul că această metodă lucrează cu reprezentări ale
diverselor elemente de timp și spațiu, care în timp, sunt transformate în practici

99
Jerrold M. Post, op.cit., pp.133-140.
100
Ibidem, p.140.
101
Ibidem, p.142.
102
Ibidem, pp. 144-147.
103
Ibidem, pp.148-150.

49
instituționalizate ca atare. Desigur, aceste reprezentări, care sunt responsabile de crearea
premiselor unei acțiuni, însă nu și acțiunea în sine, vor fi supuse unor teste pentru a vedea
dacă aparțin aceluiași discurs sau nu.
De asemenea, cercetătorul care va opta pentru această metodă trebuie să aibă o
oarecare ”competență culturală”104 înainte de începerea acestui demers. Această competență
culturală se traduce printr-o cunoaștere profundă a culturii de unde provine discursul analizat,
dar și posibilitatea de a se distanța suficient de ea pentru a-și păstra obiectivitatea.
Cu toate acestea, analiza discursurilor unor politicieni, sau schimbul de replici între
aceștia nu poate fi suficient pentru a justifica desfășurarea evenimentelor în ansamblu 105.
Aceasta presupune atât analiza discursurilor, aplicând asupra lor diverși parametri de lucru și
integrându-le în imaginea de ansamblu, dar și analiza interacțiunilor dintre diverse fenomene
și spațiul supus cercetării.
Profilul personalității politice ține, de foarte multe ori, de o analiză medicală,
îndeosebi psihiatrică a persoanei în cauză.
David Owen vorbește despre ”sindromul hybris” ca element caracteristic. Acest
sindrom se manifestă la orice lider politic, dar numai când este la putere și, de obicei, numai
după ce a exercitat-o mai multă vreme, și care apoi poate foarte bine să slăbească, odată ce
puterea s-a pierdut106. O incapacitate a acestui sindrom este tocmai imposibilitatea de a
schimba direcția luată, deoarece aceasta presupune să recunoști că ai făcut o greșeală 107. De
asemenea, ”semnul distinctiv al sindromului hybris este că acest tip de gândire, de adaptare a
ipotezelor anterioare sau de reevaluare fundamentală a strategiei, nu mai e posibil. Liderul
este stăpânit de o mare siguranță și de o supremă încredere în sine, fapt care duce inevitabil la
pieire”. 108
Un alt concept esențial într-o astfel de analiză, un concept care delimitează chiar
cadrul de analiză, putând fi văzut ca un parametru de lucru este cel al ”paranoiei politice”,
care se manifestă întâi ca o deformare a unui răspuns corespunzător, dar care, pe urmă,
depășește cu mult limitele, individul considerându-se mereu persoana inferioară, veșnic
victima109, etc.
Deși astfel de situații sunt frecvente în mediul politic, chiar și în cazul în care ei sunt
diagnosticați de specialiști ca suferind de o boală psihică, deseori publicul refuză să accepte
diagnosticul, mai ales când liderii cu pricina au devenit sau sunt văzuți ca fiind eroi
naționali110.
Majoritatea liderilor politici au suferit de una sau mai multe afecțiuni combinate,
unele congenitale, altele generate de anxietate, vârstă sau predispoziții. Toate acestea s-au
reflectat într-o formă sau alta, în stilul de conducere, sau în deciziile luate la un moment dat
în timp. Acești lideri trebuie să facă față, în permanență, unor situații excepționale, precum și
unui nivel de stres considerabil, lucru care, fie își pune amprenta asupra stării de sănătate, fie
augmentează o stare precară deja existentă. În cele ce urmează vom prezenta, într-un tabel,
principalele probleme de sănătate ale celor mai cunoscuți lideri politici.
104
Iver B. Neumann, Discourse Analysis, pp. 63-65, apud Audie Klotz şi Deepa Prakash(eds.), Qualitative
Methods in International Relations, A Pluralist Guide, Hampshire and New York, Palgrave Macmillan, 2008.
105
Ibidem, p.76.
106
David Owen, Bolnavi la putere, București, Editura Corint, 2009.
107
Owen, p. 19
108
Owen, p. 59.
109
Owen
110
Owen, p. 21.

50
 Theodore Roosevelt Astm cronic și periodic suferea de diaree, provocate de
anxietate. Există chiar dovezi despre tendințe maniacale
Franklin Delano Roosevelt Poliomielită, hipertensiune, insuficiență cardiacă,
depresie
Calvin Coolidge Depresie. A murit din cauza unei tromboze coronariene
Neville Chamberlain Cancer și gută
Winston Churchill Angină/insuficiență coronariană și depresie severă
Iosif Stalin Căderi nervoase, paranoia extremă, hipertensiune,
ateroscleroză
Mussolini Ulcer gastro-duodenal sever și tulburare bipolară
Dwight Eisenhower Boala Crohn, atac de cord, AVC, depresie
Charles de Gaulle Depresie gravă, malarie, adenom de prostată, moare de
ateroscleroză
Richard Nixon Psihoză, alcoolism, paranoia
Mao Zedong Paranoia, depresie ( posibil tulburare bipolară), malarie
cerebrală, insuficiență cardiacă congestivă, retenție de
apă în plămâni și picioare, atac de cord, boala Lou
Gehring.
Ronald Reagan Alzheimer, cancer la colon, tumoră benignă la prostată,
operație pe creier pentru înlăturarea unui hematom
subdural
Margaret Thatcher Desprindere de retină și o contractură Dupuytren la
degetele de la mână
Boris Elțân Dureri de spate, cardiopatie ischemică (angină), 5 atacuri
de cord, apnee obstructivă, operație pe cord deschis,
hipertiroidism
George Bush Sr. Fibrilație atrială și tirotoxicoză
Jacques Chirac AVC
Ariel Sharon AVC, defect congenital al peretelui atrial, angiopatie
cerebrală amiloidă
Ehud Olmert Cancer de prostată în stadiu incipient
J.F. Kennedy Boala Addison – era dependent pe viață de terapia de
înlocuire a hormonilor
Șahul Reza Pahlavi O formă neobișnuită de leucemie limfocitară cronică din
cauza splinei mărite
Francois Mitterand Cancer de prostată în stare avansată și metastaze osoase
Informațiile preluate în acest tabel îi aparțin în exclusivitate lui David Owen, Bolnavi la
putere, București, Ed. Corint, 2009.
Cheia gestionării hybris-ului stă în gestionarea puterii, așa cum precizează chiar Owen
în lucrarea sa: ”puterea este un drog care se urcă repede la cap, pe care nu toți liderii politici
au caracterul necesar pentru a-l neutraliza: o combinație de bun-simț, umor, decență,
scepticism și chiar cinism, care ia puterea drept ceea ce este, un prilej onorant de a servi și a
influența, și uneori de a hotărâ cursul evenimentelor. Hybrisul este aproape un risc
ocupațional pentru șefii de stat sau de guvern (...) căci el este alimentat de zidul de izolare
care de multe ori se ridică în jurul acestor oameni” 111. De asemenea, ”structura
comportamentului hybristic al liderilor politici trebuie să se bazeze pe întărirea mecanismelor
naționale democratice de control (...). Cele mai importante sunt supravegherea atentă și

111
Owen, p. 367.

51
vigilentă din partea membrilor guvernului, căci aceștia sunt oamenii care văd cel mai bine
adevăratul comportament al șefului statului sau guvernului”112.

Analiza jocului pe două nivele (Two-level game analysis)

Metoda lui Robert Putnam este esențialmente un proces interactiv, care apare atunci
când decidenții politici trebuie să negocieze simultan pe două nivele - la nivel internațional și
național. În cazul negocierii la nivel internațional (primul nivel) liderul încearcă să ajungă la
un consens cu ceilalți lideri, în timp ce pentru cel de-al doilea nivel, la nivel intern, liderul
trebuie să convingă ceilalți factori de decizie interni să accepte consensul la care s-a ajuns la
nivel internațional. Un exemplu foarte bun al utilizării acestei metode este cazul Marii
Britanii înainte de intervenția din Irak din martie 2003. Premierul Tony Blair a încercat
obținerea unui consens la nivelul comunității internaționale asupra unei posibile intervenții
(expresia acestui consens este Rezoluția 1441 a Consiliului de Securitate al Organizației
Națiunilor Unite) și apoi a adus chestiunea spre dezbatere în Parlamentul britanic. Astfel,
obiectivul lui Blair era de a se asigura că, în eventualitatea unei intervenții militare britanice
în Orientul Mijlociu, aceasta va avea atât legitimitate la nivel internațional, dar și național.
Spre deosebire de alte metode, metoda „two-level games analysis” este pur
pozitivistă, recurge la analiza factorilor interni și externi pentru a putea justifica o conduită de
politică externă113 și construiește un binom câștigător - „win set”, un binom care depinde de
mai multe variabile: coalițiile și preferințele exprimate de decidenți/electorat, instituțiile
politice implicate și strategiile construite de negociatori 114. Pe baza acestei metode, politica
externă este constituită dintr-un set de stimulente și constrângeri care acționează similar pe
ambele nivele115. Acestea sunt interdependente și sunt deseori supuse procesării de către
guvernele diverselor state, care au rolul de a prelua dimensiunile conflictuale de la nivel
intern și internațional și de a le pune într-o relație de conciliere. De cele mai multe ori, chiar
guvernele sunt intermediarii între cele două nivele, întrucât cheia negocierilor purtate se află
în portofoliul guvernamental, iar guvernele sunt cele supuse atât presiunii interne, dar și celei
externe în vedere încheierii cu succes a negocierilor mai-sus amintite. De asemenea,
guvernele sunt cele care își modifică discursul la nivel intern pentru ca politicile construite să
fie acceptabile la nivel internațional, reușind astfel să constituie propriul binom câștigător 116.
Metoda „two –level game analysis” se regăsește în maniera în care funcționează
guvernul în interiorul unui stat. La nivel intern există o serie de grupuri care fac presiuni
asupra guvernului pentru a adopta politici favorabile grupurilor respective, iar politicienii
încearcă să acumuleze putere și influență prin crearea de coaliții cu membrii chiar din rândul
acestor grupuri. La nivel internațional, guvernele încearcă să-și maximizeze capacitatea de a
satisface presiunile la nivel intern, în același timp în care încearcă să reducă consecințele
negative ale diverselor fenomene care au loc la nivelul comunității internaționale și care se
răsfrâng inevitabil asupra mediului intern. Câtă vreme comunitatea internațională este
alcătuită din state suverane, dar interdependente, aceste jonglerii între nivelul național și cel

112
Owen, p.370.
113
David Bosold și Kai Oppermann, Governments as Gatekeepers: Mediating Domestic and International
Discourses in Two-Level Games, Paper presented at the 4th CEEISA Convention, Tartu, June 25-27th, 2006,
p.1.
114
Robert D. Putnam, Diplomacy and Domestic Policy: The Logic of Two-Level Games, în International
Organization, Vol.42, No.3, Summer 1988, p.442.
115
Bosold și Oppermann, op. cit., p.3.
116
Ibidem, p. 6.

52
internațional nu pot fi ignorate de factorii de decizie 117. Însă trebuie reținut faptul că atât în
politica internațională, precum și în cea internă, grupul care are interese majore într-un
anumit domeniu va fi și cel care va avea poziția cea mai extremă. De asemenea, cu cât
factorii de decizie se bucură de cât mai multă autonomie, cu-atât crește procentul de a obține
un consens la nivel internațional, care să fie aprobat și la nivel național, ajungându-se astfel la
constituirea unui binom câștigător118.
Desigur, toate metode de analiză cantitativă pot fi combinate pe parcursul unei lucrări
e cercetare. Astfel, David Bosold și Kai Oppermann combină analiza de discurs cu „two-
level game analysis”119. De asemenea, limbajul, atât în cazul analizei de conținut, dar și a
analizei critice a discursului, având în vedere că este unul cu un puternic conținut politic, are
dezavantajul de a fi puternic problematizat și lipsit de obiectivitate. Discursul unui guvern în
materie de politică externă reprezintă manifestarea unui rol de element de separare între
spațiul domestic și cel internațional, așa cum este el consacrat prin metafora metodei „two-
level game”. Acest discurs trebuie văzut ca acționând ca un element de transmisie între
condițiile și constrângerile mediului internațional care trebuie să-și găsească o formă de
manifestare în mediul intern, și mai ales în retorica adoptată de guvernul statului respectiv,
guvern care trebuie să facă eforturi pentru a îmbina armonios presiunile exercitate de ambele
părți ale baricadei metaforice ridicate de metoda „two-level game analysis”120.
Însă dincolo de rolul ingrat de gardian între cele două nivele, guvernul este cel
responsabil de trasarea unei linii de politică externă, care va avea cele mai mari șanse de a fi
acceptată și susținută ca atare de către electorat. În acest sens, combinarea analizei de discurs
și „two-level game analysis” poate avea efectele dorite de factorii de decizie la nivel intern.
- Problema este cum și când se intercalează politica internă și cea internațională, sau
interacțiunea dintre diplomație și politică internă
- Este, de fapt, o formă de coordonare a politicii la nivel internațional
- Presiunea internațională joacă un rol important în acest sens.
- Poate avea ca rezultat și înlănțuirea politicii interne a mai multor state ca rezultat al unor
negocieri la nivel internațional
- Este nevoie de acord la nivel intern, adică o minoritate politică trebuie să facaă lobby la
nivel intern pentru o politică anume, favorizată la nivel internațional.
- Problema care apare este cum se câștigă adeziune din partea sectorului privat pentri
politica respectivă.
- James Rosenau a vorbit prima dată despre ”linkage politics”
- Karl Deutsch și Ernst Haas au vorbit despre ”integrare regională” – a se vedea rolul
partidelor și al intereselor naționale în procesul de integrare europeană
- Fenomenul de ”spillover” poate fi cuprins tot aici
- Nye și Keohane – interdependence and transnationalism
- Peter Katzenstein și Stephen Krasner – decidenții politici trebuie să acorde atenție în
mode egal presiunilor interne și celor externe. Aici, un rol important este jucat de puterea
statului și capacitatea sa de a face față la nivel internațional
- Factorii care joacă un rol important în trasarea politicii interne și a celei internaționale:
partide politice, gupuri de interese, clase sociale, legislatori, opinia publică
- Puterea executivă joacă un rol important în medierea politicii externe dar și a celei
interne deoarece se găsește în ambele sfere

117
Putnam, op.cit., p.434.
118
Ibidem, p. 449.
119
Bosold și Oppermann, op.cit., pp. 2-5.
120
Ibidem, p.6.

53
- Jocul pe două nivele se găsește în procesul de negociere, în ansamblu
- La nivel național, grupurile își urmăresc interesele presând guvernul să adopte politici
favorabile, iar politicienii tind spre putere, prin construirea de coaliții în interiorul acestor
grupuri.
- La nivel internațional, guvernele încearcă să-și maximizeze abilitatea de a satisface
presiunile interne, în timp ce minimizează consecințele interne ale dezvoltărilor la nivel
extern.
- Niciunul dintre nivele nu poate fi ignorat,
- Consecințele pentru fiecare jucător sunt masive: un stat poate să generee tensiune la nivel
internațional, în timp ce un lider poate fi evacuat de la putere prin alegere de către
cetățenii săi, dacă aceștia nu sunt mulțimiți de rezultatele negocierilor sale; la fel, și în
cazul unui stat, i se pot impune sancțiuni economice
- Schimbările de la unul dintre nivele pot genera schimbări și la nivelul celălat
- Ex. Situația dintre SUA și Rusia în timpul Războiului Rece
- Nivel 1 – negocieri efective pentru atingerea acordului
- Nivel 2 – discuții cu fiecare grup pentru ratificarea acordului. Acordul obținut la Nivelul
1 trebuie ratificat neapărat la Nivelul 2. Un acord preliminar obținut la Nivelul 1 nu poate
fi amendat la Nivelul 2 fără a produce re-deschiderea spre dezbatere la Nivelul 1
- Poate apare posibilitatea de defectare în ratificarea unui acord. Contează foarte mult,
pentru contracararea acestei posibilități, faptul că părțile se vor mai întâlni și în alte
negocieri viitoare.
- Negociatorul nu poate garanta automat ratificarea – de unde credibilitatea
angajamentului oficial poate fi afectată, și scăzută.
- Credibilitatea la Nivelul 1 este sporită de capacitatea negociatorului de a ratifica la
Nivelul 2
- Pentru a împiedica apariția unor întârzieri, este bine ca un negociator să-și facă loc de
manevră la Nivelul 2, înainte de a porni negocierile la Nivelul 1.
- Factorii care împiedica ajungerea la un set câștigător:
- 1. Preferințele și coalițiile de la Nivelul 2
- 2. Instituțiile de la Nivelul 2
- 3. Strategiile negociatorilor de la Nivelul 1
- Trebuie contracarate forțele izolaționiste și care se pot astfel opune acordului și
obiectului negocierii în ansamblu

Paradoxurile domeniului relațiilor internaționale

Este foarte important ca în înțelegerea naturii relațiilor internaționale, să se determine
ce determină actorii politici să se comporte așa cum se comportă și să stabilească relațiile pe
care le au.
Pentru înțelegerea unei asemenea chestiuni, teoreticienii au subliniat nevoia pornirii
analizei de la felul în care interacționează indivizii, precum și rațiunea din spatele
interacțiunilor acestora.
”Explicația conduitei este de regulă bazată pe cauze sau legi. Explicația este de ordin
genetic ( dacă lămurește conduita indicând cauzele conduitei, motivele care au determinat
pe cineva să facă ceea ce face) sau nomologic ( dacă indică legile ce o guvernează).
Dar ceea ce relatează adesea oamenii despre prorpia lor conduită nu oferă o explicație, ci
doar o justificare. Aceasta indică temeiurile ce se pot aduce în sprijinul unei conduite, unui
act, unor manifestări, care fac ca acestea să pară îndreptățite, raționale, corecte, normale,

54
 firești, legitime; dar temeiurile nu coincid cu cauzele ( adevăratele surse ale acțiunii,
adevăratele forțe care îi împing pe oameni). Bunăoară, omul politic își justifică, de obicei
acțiunea prin preocuparea pentru Binele general, soarta țării, etc., prin atașamentul la
anumite valori ( norme, principii, idealuri); dar explicația poate fi cu totul diferită
(preocuparea pentru satisfacerea anumitor interese de grup, atașamente față de anumite
ambiii, dorința de succes, resentimente față de rivali sau adversari politici, chiar față de
anumite grupuri sociale, etc.)
Există, deci, necesitatea imperioasă de a diferenția justificarea de explicație, temeiurile
( motivele declarate) de cauze ( motivele reale)”121.

La nivelul mediului internațional se regăsesc o serie de paradoxuri menite să explice

comportamentul actorilor internaționali. Astfel, pe baza acestor paradoxuri pot fi explicate o
atitudine sau alta, precum și anumite conduite ale actorilor internaționali. În cazul ambelor
paradoxuri primează interesul, un element care va dirija în permanență comportamentul și
acțiunile actorilor internaționali. Pentru ilustrarea acestor paradoxuri poate fi utilizată orice
criză internațională din trecut și din prezent, cu precădere din perioada Războiului Rece.

Paradoxul deținutului
”Două persoane, A și B sunt arestate ( și deținute separat) pentru o infracțiune comisă în
comun. Dacă unul mărturisește tot, drept recompensă, este eliberat, iar celălalt este
condamnat la 10 ani. Dacă niciunul nu mărturisește, amândoi primesc câte un an ( din lipsă
de probe). Dacă ambii mărturisesc, primesc, fiecare, cinci ani de detenție.
Interesul personal cere fiecăruia să vorbească repede ( dacă celălalt nu face la fel, cel care a
vorbit scapă, iar dacă și celălalt vorbește, cel puțin fiecare primește cinci ani, nu zece). Dar
dacă ambii merg pe această strategie ”rațională” optimă, se ajunge la o mărturisire comună
și deci la câte cinci ani condamnare ( rezultat suboptim, cel optim fiind să tacă amândoi; pe
acesta din urmă ei nu- aleg însă, deoarece nici unul nu este sigur de celălalt).
Paradoxul nu depinde de izolarea deținuților: reapare și dacă ei se înțeleg, sub forma
posibilității fiecăruia de a-l înșela pe celălalt și a trăda. Importanța încrederii în orice
acord social iese aici în prim plan.
Așadar, nu întotdeauna maximizarea interesului personal duce și la cea a interesului
comun”122.

Paradoxul blatistului ( the free-rider paradox)

”Bunurile publice (aer curat, zone verzi, economia de resurse naturale, etc.) sunt
indivizibile ( nu se pot împărți între cetățeni0 și nonexclusive ( o dată ce sunt asigurate
unora, de ele benficiază toți.
Dar furnizarea lor presupune costuri pentru toți ( toți trebuie să participe la obținerea lor).
Aceasta implică anumite costuri pentru fiecare. Spre exemplu, pentru reducerea poluării, se
cere ca oamenii să se abțină de la folosirea mașinii personale; există următoarele 4 situații

121
Adrian -Paul Iliescu, Introducere în politologie, București, Editura Bic All, 2003, p. 42.
122
Ibidem, p. 46.

55
 ALȚII

contribuie Nu contribuie
EU
Contribui 2.Aer curat 4.Aer poluat
Mă costa Mă costă

Nu contribui 1.Aer curat 3.Aer poluat

Nu mă costă Nu mă costă

posibile:
Preferințele individului sunt indicate de cifrele respective. Apare concluzia că cel mai
rațional ( convenabil) pentru individ este să fie ”blatist”, adică să beneficieze de sacrificiul
altora fără să facă el însuși un sacrificiu ( fără a plăti personal vreun cost).
Raționamentul tipic ”blatistului” este: ”dacă eu contribui, dar ceilalți nu, oricum nu se
ajunge la aer curat ( problema neîncrederii: indiferent ce convenție s-ar face, ceilalți pot să
încalce angajamentele luate); dacă ceilalți contribuie, dar eu nu, oricum se ajunge la aer
curat ( contribuția mea este infimă); deci, este preferabil să nu contribui ( să nu plătesc
costul)”.
Dar dacă fiecare judecă rațional, astfel nu se mai ajunge deloc la rezultatul dorit. Fiecare
ar vrea ca numai el să judece așa, ceilalți, nu (s-ar ajunge astfel la varianta 1); or, cum
fiecare judecă la fel, se ajunge la rezultatul suboptim ( negativ), la varianta 3.
La fel stau lucrurile cu problema biletului de autobuz, cu păstrarea curățeniei în oraș, etc.
Pe planul politicii internaționale, există exemplele participării la reducerea poluării,
dezarmarea nucleară, etc.
Sub aspect politic, avem exemplul participării la o mișcare revoluționară. Fiecare individ ar
putea fi tentat să beneficieze de avantajele comune ( răsturnarea dictaturii), fără a risca
nimic ( fără a participa direct la mișcările de masă)”123.

123
Ibidem, pp. 46-48.

56