B. C. U.

Timişoara

60/, 603 icoară

C
INTR-0-0UCERE
ÎN ISTORIA
MENTALITĂTILOR .
'
COLECTIVE

resa Universitară Clujeană

Ltl.cieb :pijJ:,yţ(;, ·• •. .•.•.•. . ·.... . .
Istoric şi psihologk

"Aptitudinea de a descoperi corelaţiile"; una dintre

definiţiile cele mai satisfăcătoare ale geniului ştiinţific. Dacă ne
gândim la un mare medic, la un mare clinician care, apropiindu-se
de semne şi simptome îndepărtate, inventează şi crează un nou tip
de maladie. "Aptitudinea de a negocia acordurile, schimburile
între disciplinele vecine"; pentru o ştiintă pe cale de expansiune o
nu mai puţin bună definiţie a progresului. Traducem adesea într-o
altă manieră acest adevăr al experienţei : "Marile descoperiri se fac
la frontierele ştiinţelor".
De când psihologia, cunoaşterea ştiinţifică a :funcţiilor
mentale, trebuie cu necesitate să înnoade raporturi cu cunoaşterea
ştiinţifică a funcţiei sociale, sociologia; că ea trebuie nu mai puţin
necesar să întreţină relaţii cu disciplinele încă insuficient
cristalizate pe care le confundăm sub numele tradiţional de Istorie
- iată că nu e nevoie să fie explicat foarte pe larg. Doar că la ora
actuală aceste raporturi nu pot fi decât decepţionante, se simt
resemnate dinainte. Psihologia se degajează cu greu din
controversele filozofice pentru a se instala pe terenul solid al
cercetării experimentale. Sociologia nu are un nume decât de un
secol; ea nu are realităţi decât de mai puţin timp chiar. În ce
priveşte disciplinele, care într-un secol s-au degajat din magma
confuză a istoriei, ele nu au încă starea civilă. O raţiune în plus
pentru a nu neglija nici un aspect atât de emoţionant al vieţii
ştiinţelor wnane. 1
Între psihologi, sociologi şi istorici, care ar fi la prima
vedere miza unei dezbateri de competenţe şi de atribuţii? Evident,
cunoasterea individului. "Psihologia, zice Baldwin tratează
individul, sociologia, grupul". În ce priveşte istoria, , dacă el a
definit-o şi a imaginat-o închisă în ea însăşi, ca un câmp închis -
individ şi grup - şi profesând mai mult înarmată cu rezultatele
obţinute de psihologie şi sociologie, ea se străduieşte să definească

33
în cadrul trecutului raporturile lor reciproce. Excelente noţiuni
pentru studenţi; ele le oferă chei de cunoştinţe uşoare. Nenorocirea
în ce priveşte încercarea acestor chei este că ele vor lăsa mereu cea
de-a doua uşă închisă! În loc să facem disertaţii abstracte şi să
tragem pe hârtie limitele bine profilate, să ne punem în faţa
realităţilor, şi să aplicăm cea mai bună metodă: să complicăm ceea
ce pare foarte simplu.

-I-
Care este obiectul de studiu al istoricului? Opinia comună
răspunde: pe de o parte, mişcările confuze ale maselor de oameni
anonimi puse în anumite cazuri în slujba marilor nevoi ale istoriei,
de cealaltă parte, depăşind această masă diformă, acţiunea
conducătoare a unui număr de indivizi calificaţi drept "personaje
istorice".
Mai puţin cunoscute sunt masele. Epoci întregi nu ne-au
lăsat asupra lor nici o mărturie directă şi detaliată. Aristocratică
prin originile sale, istoria n-a avut ochi, de-a lungul secolelor, ea
nu are ochi chiar şi astăzi, cel mai adesea decât pentru regi, prinţi,
conducători de popoare şi de a..'Til.ate - oamenii "care fac istoria".
(Menchen die Geschichte Machen) este titlul unei mari culegeri de
biografii istorice apărute recent în Germania. La acesta este
raportul foarte simplu care se stabileşte între psihologie şi istorie
în ochii opiniei comune.
Masele amonime? Ele sunt îndreptăţite de o psihologie
colectivă de întemeiat pe studiul maselor actualmente sesizabile şi
care va conduce fără efort (sau cel puţin cu un efort minim)
concluziile către masele de altădată, către masele istorice.
În ce priveşte pe indivizii distincţi "personajele istorice",
ei ţin natural de psihologia individuală. Documentele care le
privesc (şi care comportă o interpretare psihologică a activităţii şi
a caracterului lor) vor fi un bun exemplu pentru psihologi. Ele vor
îmbogăţi cantitatea de informaţii. În sens invers, concluziile pe

34
care aceştia le pot trage din studiul de caz uman, sub ochii noştri,
vor permite istoricilor să interpreteze mai bine, să înţeleagă mai
bine conduita şi acţiunea "conducătorilor" societăţilor trecute,
artizanii autentici ai istoriei umane.
Revenim deci, mereu în faţa binomului individ - societate.
Dar să continuăm, să vedem problema de mai aproape.

***
Ce sunt aceşti indivizi prestigioşi, "personajele istorice"?
Sunt, am răspuns înainte, "autorii responsabili a unei mari opere
istorice". - Dar ce este o mare operă istorică? Un ansamblu de
fapte adunate, grupate, organizate de istorici, în maniera în care
constituie un inel, al unuia din aceste mari ansambluri de fapte
omogene şi distincte (politice, economice, religioase) din care noi
scoatem ţesătura mai mult sau mai puţin strânsă, asupra trecutului
istoric al umanităţii. Aceste lanţuri pe care le forjăm şi le reforjăm
fără încetare în nevoia noastră "de a reorganiza trecutul", de a face
claritate şi regularitate într-un ansamblu perpetuu mişcător, în
sclipirea şi pâlpâirea faptelor istorice care, fiică legi aparente, se
agită, se amestecă şi se determină reciproc în jurul fiecărui om, în
fiecare moment al vieţii sale, şi deci al vieţii societăţii la care
participă.

***
Mari piste, mari dezvoltări: de ce mari? Pentru că trebuie
să distingem printre operele omeneşti cele care nu interesează
decât un mic grup de oameni - şi altele care, dincolo de frontierele
ce despart micile grupuri, tind să le unească sau cel puţin să le
orienteze în aceeaşi direcţie. - Astfel, religiile, în măsura în care
ele nu sunt religii închise, de grup, inter.lise celor din afara
grupului. Astfel, marile sisteme de idei şi de doctrine care se
răspândesc dincolo de :frontiere ş1 leagă oameni din toate

35
grupurile. Operele politice de asemenea, organizări şi revoluţii,
cuceriri şi expansiuni -cu tot cortegiul de anexiuni pe de o parte,
de rezistenţe pe de altă parte.
Operele istorice? Da, în măsura în care ele nu rămân
simple fructe ale violenţei, dar beneficiind de durată şi de ralierea
oamenilor care, fiind mai întâi influenţaţi, acceptă pe urmă, adoptă
şi propagă. Da, în măsura în care ele nu sunt făcute în mod unic de
câţiva oameni în profitul câtorva grupuri, - ci pot să conducă la un
efort de ansamblu pentru a organiza viaţa maselor umane.
Da, în măsura în care cei care mai înainte au făcut operă
particulară şi dacă vrem, de egoism, se pune în opera de civilizare.
Faptele de civilizaţie nu sunt deloc - în parte cel puţin, fapte care
nu se limitează la o societate dată, se arată susceptibile de migrare
şi de implantare în domenii adesea foarte îndepărtate şi foarte
diferite de domeniul lor de origine !

***
Astfel, opera istorică, aceasta, dincolo de "local" şi de
"naţional", vizează umanul. Ceea ce se afirmă susceptibil de
iradiere şi de expansiune pacifică. Dar atunci, personajele istorice?
Ele răspund la o exigenţă elementară a credinţei comune: "F~ecare
ceas presupune un ceasornicar, orice operă istorică presupune un
autor". Astfel joacă categoria fundamentală a zămislirii: tăta-fiu.
Tatăl operei istorice este personajul istoric - omul a cărei credintă
comună îi atribuie paternitatea acestei opere: simplificare necesa~d
şi mnemotehnică comodă. Dar ce vreţi să spuneţi este adevărat?
Dacă autorul şi nu numai "pretinsul" autor a unei opere de
organizare colectivă cu repercursiuni durabile, sau autorul
oarecare" al unei mari opere ştiinţifice, literare, filosofice, sau
religioase, care pare cu adevărat ieşită din creierul său (Darwin,
Shakespeare, Marx, Calvin) - dacă acest autor nu ştie să dea
eficienţă acestei opere, fără colaborarea, fără participarea activă a
grupului care-l adoptă? Dacă drama este aproape normală, mai

36
puţin frecventă a omului care lansează o idee, revine total
deformată şi transformată de "mediu"? Dacă e tipică aventura lui
Martin Luther, tatăl autentic al luteranismului, dar de sute de ori
mărturisindu-şi tulburarea, desnădejdea, până a constatat cât de
mult masele modifică ideile, asumându-le şi tăcându-le să suporte
soarta pe care o suportă toţi oamenii creatori de idei sau de
sentimente: această denaturare, câteodată răstălmăcirea totală a
ideilor pe care le poartă împotriva tuturor evidenţelor în faţa
istoriei, iluzoria posteritate?

***
Pe de altă parte personajul istoric? dar unde este fiinţa
umană pe care s-o considerăm ca pe o putere autonomă,
independentă şi izolată - un fel de creaţie originală şi spontană,
atunci când fiecare persoană suportă atât de puternice experienţe -
unele venind din adâncimea vârstelor umanităţii, altele exercitate
într-o manieră imediată de mediul actual şi apoi vehiculate de
limbaj şi de utilaj? Limbaj: cel mai puternic dintre toate mijloacele
de acţiune a grupului asupra individului. Limbaj, tehnică lent
elaborată de umanitate şi ajunsă la stadiul actual, la un stadiu de
perpetuă schimbare şi mişcare, după, să nu zicem secole, dar
milenii de muncă. Limbaj, încărcat la începutul timpului de o serie
de distincţii, de disocieri, de categorii pe care umanitatea a ajuns
să le creeze puţin câte puţin. Limbaj, deci acţiune reunită cu cea a
miturilor care au ţinut loc de tehnici într-o umanitate în care era
dificil de folosit un utilaj capabil să ia în stăpânire lucrurile - şi cea
a tehnicilor chiar, atât de puternic înrudite între ele în aceeaşi
epocă, atât de puternic participante la acelaşi stil susceptibil să fie
datat fără eroare. - Toate acestea, cu un cuvânt, permit să spunem
că individul nu este niciodată decât ceea ce îi permite să fie el şi
epoca sa şi mediul său social.
Dar atunci alternative: ip.divizi sau mase? sau dacă
preferăm, un alt enunţ pentru aceeaşi problemă, indivizi sau

37
societăţi. Mediul social penetrează autorul operei istorice, îl
încadrează şi într-o largă măsură îl determină în creaţia sa. Şi când
aceasta se produce sau ea moare, sau pentru ca să trăiască, trebuie
să suporte colaborarea activă, redutabila colaborare a maselor,
presiunea mediului, irezistibilă şi constrângătoare. În alţi termeni,
societatea este pentru om o necesitate, o realitate organică. Pentru
a relua o expresie a dr-lui Wallon "limbajul implică societatea, la
fel cum plămânii unei specii aeriene implică existenţa
atmosferei".Şi din partea acestei societăţi, individul îşi primeşte
determinările: ele sunt pentru el un complet necesar. "El tinde spre
viaţa socială ca spre starea sa de echilibru".

- II -

Astfel, totul ni se pare mai puţin simplu ca la plecare.

Dacă în fiecare individ există loc pentru a distinge mai întâi o
anume persoană caracterizată mai mult sau mai puţin net, dar un
ansamblu de trăsături ce-i aparţin în mod propriu, şi a căror
ansamblare o face urmând o formulă şi un dozaj foarte particular;
dacă trebuie să sesizăm pe urmă în acelaşi individ şi un
reprezenta...-it al speciei umane, purtător al âCeloraşi caracteristici
distincte, ca şi un asemenea grup al acestei specii - şi adesea un
participant al unei societăţi bine determinate şi datate; de o parte
contrastul se atenuează în mod singular între individ şi societate,
în aşa fel înc-ât nu mai există loc de a opune schematic pe unul
altuia; de altă parte, metoda de investigaţie, cruid este vorba de
individ, începe să se precizeze net.

***
Trei serii de anchete vor preocupa pe rând pe psiholog. El
va trebui mai întâi să se preocupe de cercetarea a ceea ce omul
datorează mediului său social: psihologia colectivă. Pe urmă, să se
întrebe asupra ceea ce omul datorează organismului său specific:

38
psihologia specifică sau psiho-psihologia. În sîarşit, să studieze
ceea ce cutare fiinţă umană datorează particularităţilor individuale
a propriei psihologii, hazardului structurii sale, accidentelor din
viaţa sa socială: psihologia diferenţială.
Logic de altfel, aceasta din urmă nu trebuie să intervină
decât după aprofundarea celor precedente. Şi atât cât acestea n-au
făcut încă progrese decisive, atât cât în haosul cazurilor
individuale psihologii nu sunt deloc preveniţi să substitue "speciile
psihologice" bine caracterizate, ca şi haosul simptomelor, medicii
le substituie "speciile morbide", înţelese în sens larg; atât timp cât
nu e vorba să cream "tipuri" care să permită în faţa unui individ
operaţia întotdeauna delicată a "diagnosticării" - care constă în
legarea cazului individual la unele din speciile prealabil create -
psihologia diferenţială trebuie să se resemneze la empirism. Acest
adevăr al psihologiei actuale, este mai mult chiar unul al
psihologiei retrospective, dacă vrem, al psihologiei istorice. Căci
există o problemă socială a psihologiei istorice. Când în memorii,
în tratate, psihologii ne vorbesc de emoţii, de decizii, de
raţionamente ale "omului" - în realitate sunt emoţiile noastre,
deciziile noastre, raţionamentele noastre pe care ei le tratează.
Despre noi, oamenii albi ai Europei Occidentale, integraţi în
grupuri de culturi foarte vechi. Ori noi, ca istorici, cum putem să
ne ajutăm pentru a interpreta demersurile oamenilor de altă dată pe
haz.a unei psihologii izvorâte din observarea oamenilor din sec.XX
şi cum· psihologii pot să regăsească în datele pe care istoria le
fumizează sau trebuie să le furnizeze asupra mentalităţii oamenilor
de altă dată, cărora să le poauţ aplica pur şi simplu o experienţă
deosebită dobândită în contact cu contemporanii lor? Mai mult,
această experienţă, o pot ei hrăni cu tipuri de comparaţii ce le-ar
permite să înţeleagă mai bine diferenţele pe care strămoşii noştri,
direct sau nu, aproape sau departe le au fată de noi.
în realitate, mei psihologi~ psihologilor noştri
contemporani nu are un curs posibil în trecut, nici psihologia
strămoşilor noştri nu are aplicaţie globală posibilă pentru oamenii

39
de astăzi. Fie că e vorba de "eroi" ai istoriei, de "personaje
istorice" cunoscute dintr-un mai mare sau mai mic număr de
documente biografice şi de "portrete" psihice şi mentale - fie că e
vorba de mase anonime, de care nu s-a îng..rijit nimeni, nici pentn.1
a analiza psihologic elementele, nici pentru a analiza global
reacţiile. Şi într-un caz şi în celălalt "nu se pune problema (pentru
a utiliza termenul de care a uzat Charles Blondei în a sa
Introducere în psihologia colectivă, p.197) de a ne obstina să
determinăm de plano, maniera universală de a simţi, a gândi şi de
a reacţiona, probabil inexistente, în orice caz la ora actuală
insesizabile". Şi Blondei sesiza: "Considerând izolat grupurile
umane răspândite în timp şi spaţiu, rolul său este din contră de a
descrie sistemele mentale proprii :fiecăruia şi de a analiza, atât cât
este posibil, încercând să sesizăm mecanismul elaborării lor, jocul
dezvoltării şi natura raporturilor care leagă între ele elementele
acest ora".
Nu se poate spune mai bine, nici denunţa mai exact
pericolul: cel de a dori să trecem direct şi fără să presupunem chiar
dificultatea sentimentelor şi ideilor ce ne sunt specifice,
sentimentelor şi ideilor decât cuvinte asemănătoare, sau că aceleaşi
cuvinte generatoare a celor mai grave confuzii prin ipotetica şi
falacioasa identitate - servesc totdeauna pentru a identifi_ca la
câteva secole distanţă câteodată. Este nevoie de două-trei
exemple? Nu vom merge să le căutăm prea departe. Chiar Charles
Blondei le-a notat prea bine (p.202): "Dacă luiµn două colectivităţi
destul de îndepărtate una de alta în timp şi în spaţiu, diferenţa de
mentalitate ce corespunde :fiecăruia va sări în ochi". Dar dacă ele
sunt prea aproape una de alta, vor trebui eforturi şi cercetări
câteodată lungi şi delicate pentru a decela divergenţele, câteodată
considerabile de altfel. Ne vom adresa astfel nu primitivilor pe
care Lucien Levy-Bruhl s-a străduit să le analizeze modul de a
simţi, gândi şi acţiona (observaţiile sale vin esenţial să realizeze nu
o istorie, ci o preistorie sau dacă prefedim o paleontologie
psihologică) - nici la acei chinezi pe care cărţile atât de bogate a

40
 lui Granet ne pennit să-i comparăm cu demersurile noastre
intelectuale. Să punem simplu o întrebare: la ce ţine mai mult, sau
dacă vrem, la ce renunţă mai greu omul de astăzi? Întrebarea care
impune deja rezerve, căci omul - care om? - Se va oferi un răspuns
fără prea mult timp de gândire: "La viaţa sa. La propria sa viaţă".
Asupra căreia să deschidem câteva pagini din operele lui
Frazer. Şi în aceste cărţi clasice vom putea să constatăm fapte
surprinzătoare (cel puţin pentru noi) care să ne arate, între societăţi
relativ apropiate şi societăţile noastre actuale, diferenţe, contraste
cu adevărat enorme, în aprecierea acestor valori - pe care "Natura"
însăşi părea să le promoveze în primul rând. Acest fapt ne învaţă
că popoare întregi, de-a lungul secolelor, nu şi-au protejat, ci
dimpotrivă şi-au ·distrus fiii, oferindu-i spontan spre sacrificiu.
Învăţăm astfel că unirea, pentru noi indisolubilă a divinităţii şi
imortalităţii (deci eternitatea) - milioane şi milioane de fiinţe
umane au ignorat-o şi o ignoră încă, căci mai cred în moartea
zeilor - care îi fac pe zei muritori, după imaginea lor.
Istorii vechi? Fără îndoială. Dar să deschidem tomul IX
din Istoria literară a sentimentului religios în Franţa de Henri
Bremond. El este intitulat Viaţa creştină sub vechiul regim şi
conţine asupra Artei de a muri un capitol tulburdtor. Vedem aici
cum, acum mai puţin de trei secole, muribunzii erau trataţi cu un
fel de cruzime psihologică - după. judecata noastră cel puţin - care
ne transpune dintr-o dată, departe de noi înşine şi de mentalitatea
noastră. Alte exemple. În vieţile romanţate pe care le vedem
multiplicându-se cu plăcere - plăcerea fiind de altfel a editorilor
mai degrabă decât a cititorilor cultivaţi - ce şochează pe istoric?
Confuzii, repetate ale autorilor fără competenţă şi fără pregătire?
Distrugerea organizată, demarcajul cinic al istoricilor adevăraţi
prin amăgitoarele presiuni ale istoriografiei? Lucru foarte grav este
perpetuu! anacronism comis inconştient de oamenii care îşi
plăsmuiesc cele care s-au petrecut în trecut, cu sentimentele lor, cu
ideile şi prejudecăţile intelectuale şi.morale - care travestindu-l pe
Ramses al Ii-lea, Julius Cezar, Charlemagne, Philippe al II-lea şi

41
chiar Ludovic al XIV-lea în Dupont şi Durand (1938), regăsind la
eroii lor ceea ce ei au pus, mirându-se gentil şi concluzionând
analiza proprie printr-un ni/ novi aşteptat dinainte: "Astfel omul
este totdeauna identic cu sine".
Ori, fără a merge prea departe să facem apel la experienţa
noastră de istorici. Este imposibil să studiezi viaţa, moravurile,
maniera de a fi şi a acţiona a oamenilor din evul mediu (ev mediu
care se prelungeşte până în sec.XVI cel puţin, dar şi mai departe -
este imposibil să citeşti în texte autentice, povestiri despre prinţi,
relatări despre sărbători, procesiuni, execuţii judiciare, predici
populare etc., fără să fii frapat de uimitoarea mobilitate psihică, de
permeabilitatea excesivă la impulsurile din afară pe care o
manifestă oamenii acestui timp. Gata să se irite, gata să se
entuziasmeze; totdeauna gata să tragă sabia, dar şi să se
îmbrăţişeze. Se dansa şi se plângea cu aceiaşi uşurinţă; se respira
sânge şi se gusta parfumul rozelor. "Trebuie să ne amintim, scrie
într-o carte foarte sugestivă istoricul olandez Johan Huizinga
(Amurgul evului mediu, Paris, 1932, p.16), trebuie să reamintim
această receptivitate, această uşurinţă emoţională, această
predispoziţie spre lacrimi, aceste reântoarceri spirituale, dacă vrem
să imaginăm asprJJnea gusturilor, violenţa culorilor pe care o avea
viaţa în acele timpuri". Fără îndoială: dar trebuie de asemenea şi
explicat. Şi explicaţia nu-i deloc simplă. Ea pune· în joc o
multitudine de date pe care istoriile până în prezent nu s-au îngrijit
să le adune -în corpusuri, cărora nimeni nu s-a gândit să le dea
adevărata lor valoare. ·
Oameni foarte contradictorii? Dar viaţa materială - am
notat-o în 1925 - nu era ea însăşi făcută din contraste? Ne gândim
la lucruri foarte mari, a căror greutate n-am măsurat-o niciodată.
Contrastul dintre zi şi noapte ce reprezintă pentru noi,
oameni ai secolului XX ? Nimic, sau aproape nimic. Un buton, un
gest - lumina electrică înlocuieşte lumina solară. Stăpâni ai zilei şi
ai nopţii facem pe virtuoşii. Dar oamenii evului mediu? Dar cei
din sec.XVI? Ei nu erau stăpâni, oameni sărmani - ei care nu

42
aveau nici chiar lampă cu petrol, nici chiar lumânări pe care să le
aprindă când cădea seara. O viaţă scandată, ritmată în fiecare zi de
succesiunea de tenebre şi lumină; o viaţă împărţită în două părţi
(inegale după anotimpuri şi regiuni): ziua, noaptea; albul, negml;
liniştea absolută şi zgomotul muncii - cred că am putea învedera la
oameni aceleaşi habitudini mentale, aceeaşi manieră de a simţi, de
a gândi, de a dori, de a acţiona şi reacţiona faţă de viaţa noastră
stabilă ferită de greutăţi, de contraste şi de opoziţii brutal
împărţite?
Zi şi noapte - dar şi iarnă şi vară, adică frig şi cald. Iarna
mai există oare pentru un american sau un european? .Când ei
doresc desigur; când se duc să o caute acolo unde iarna este mai
prezentă, pentru a gusta din "plăcerile iernii". Dar această iarnă
este în mod normal însoţită în cele mai confortabile hoteluri de o
vară perpetuă. Schiem toată ziua pe zăpadă. Seara încălzim la
20°C.Şi căldura este peste tot. - Cine intră într-o locuinţă
"burgheză" astăzi, într-un mare oraş în toiul iernii, simte imediat
pe fată adierea caldă a radiatoarelor. Cine intră într-o casă din
sec.XVI, în ianuarie simte frigul cuprinzându-i umerii; frigul
imobil, silenţios şi negru al locuinţelor fără foc. Se dârdâia în
interiorul locuinţei, la fel cum se dârdâia ia biserică. Cum se
dârdâia în palatul regal, în ciuda marilor şeminee care consumau
arbori întregi.Şi primul gest al omului care intra nu era să-şi dea
jos pardesiul, ci era acela de a mai lua o blană mai călduroasă
decât haina de ieşit în oraş - şi de a-şi pune pe cap o bonetă
călduroasă, mai groasă ca boneta de stradă.
lamă, vară; contraste atenuate chiar şi pentru cei mai umili
oameni ai timpului nostru. Contraste de o violenţă sălbatică chiar
şi pentru cei mai importanţi, mai bogaţi oameni de altădată. Şi iară
îndoială - dar este datoria psihologilor să ne-o spună; egalizarea
condiţiilor vieţii materiale, egalizarea umorilor; cele două lucruri
nu unnează deloc, nu se antrenează logic, nu se intercondiţionează
deloc!

43
 În ce priveşte condiţiile de securitate? Securitatea averii,
un incediu astăzi, un accident, o moarte prematură? asigurările
funcţionează. Altădată? Să notăm că nu-i vorba de cazuri
individuale. Când focul pornea de la marginea u11ui oraş peste
casele acoperite cu paie sau şindrilă, când împins de un vânt
violent, focul le cuprindea pe toate, când în câteva minute
distrugea un sat întreg, fără mijloace de apărare, incapabil să-şi
salveze măcar animalele - era vorba în astfel de cazuri de 5, 10,
20, 100 de familii care-şi vedeau brusc legăturile rupte; copiii
plecau pe drumuri, vagabondau fără să-şi mai reântâlnească
vreodată fraţii. Dar ce să mai spun de securitatea vieţii?

***
Dar imensul domeniu al alimentaţiei? Psihologia
populaţiilor subnutrite, cum au fost de-a lungul multor ani, în
afara perioadelor de război; occidentalii au dispus de o abundenţă
crescândă în secolele XIX şi XX, de alimente bogate şi variate. -
Poate fi cea a populaţiilor perpetuu subalimentate, trăind într-un
regim de viaţă precar, la marginea inaniţiei sfârşind prin a pieri în
masă - fie din cauza carenţelor alimentare, fie, destin mai tragic,
prin bunăvoinţa rău înţeieasă a binefăcătorilor care devin ucigaşi.
Să ne amintim de Eschimoşii de care vorbeşte Lucie Raudouin -
acei eschimoşi victime ale filantropiei europenilor, care, cr~zând
că fac bine au introdus în raţia lor alimentară alimente mai bogate;
dar aceste alimente au rupt echilibrul pree;ar al raţiei, căreia
pionierii noii ştiinţe a alimentaţiei îi acordă atâta importanţă... şi
eschimoşii care vegetau în nevoi au pierit în masă datorită
abundenţei.
Trebuie să amintim că evul mediu a fost o epocă de
perpetuă subalime!\taţie, de perioade de secete şi de foame
întrerupte doar rareori de mese abundente. Acest regim, trebuie să
presupunem că avea în vedere, că prezerva oameni cu altă textură
fizică şi mentală decât noi - noi şi regimul nostru de sedentarism,
care face să se succeadă martirajului slăbănogirii, martirajul

44
îngrăşării. Să ne gândim la succesiunea brutală a acestor imagini
ale poporului înregistrate pe retina celor mai apropiaţi vecini; să ne
gândim la oamenii palizi şi înfometaţi pe care englezii sec.XVIII îi
reprezentau (şi fără îndoială că aveau dreptate) ca trăind pe
malurile Senei - atunci când ei înşişi se recunoşteau cu plăcere în
John Bull apoplectic, copios hrănit cu vinuri roşii şi cu fripturi
înso~te de variate sortimente de bere. Atâtea sugestii, atâtea
solicitări pentru studiile care încă nu s-au făcut şi pe care va trebui
săle facem.

***
Am spus toate acestea pentru a arăta că, dacă ne este
interzis să proiectăm prezentul, prezentul nostru în trecut, dacă ne
refuzăm anacronismul psihologic, cel mai rău dintre toate, cel mai
insidios şi cel mai grav, dacă noi pretindem să iluminăm toate
demersurile societăţilor şi apoi demersurile mentale, prin
examenul condiţiilor generale de viaţă - este evident că nu putem
considera ca valabile pentru acest trecut, descrierile şi constatările
psihologilor care operează cu datele pe care epoca noastră le
fumizează. Nu este mai puţin evident că o adevărată psihologie
istorică nu va fi posibilă decât prin acordul, negociat în clar între
psiholog şi istoric. Unul va fi orientat de celălalt. Dar celălalt
tributar în mod direct faţă de primul şi . obligat a se supune lui
pentru a-şi crea instrumentele de lucru. Muncă în colaborare,
muncă în echipă, pentru a vorbi mai clar. Problema este de a
inventaria mai întâi în detaliu, pe urmă a recompune, pentru epoca
studiată, materialul mental de care dispuneau oamenii acelei epoci;
printr-un puternic efort de erudiţie, dar de asemenea şi de
imaginaţie se impune să reconstituim universul, întreg universul
fizic, intelectual şi moral în mijlocul căruia fiecare din generaţiile
care le-au precedat s-au hrănit; să realizăm sentimentul net, a ceea
ce, pe de o parte, insuficienţa fapte1Qr asupra cutărei sau cutărei
probleme, de altă parte natura materialului tehnic în uz la cutare

45
dată în societatea pe care trebuie s-o studiem. Evidenţiind cu
necesitate lacunele şi deformările în reprezentările care se
realizează despre lume, viaţă, religie politică, în cutare
colectivitate istorică; a realiza, în sfârşit, după remarca lui Henri
Wallon, că un univers "în care singură forţa musculară a omului
este luată în considerare", nu este, nu poate să fie acelaşi univers
cu cel în care omul şi-a aservit electricitatea nevoilor sale - şi,
pentru a produce această electricitate aserveşte forţele naturii
însăşi; a înţelege într-un cuvânt că "Univers" nu este un absolut ca
"Spirit" sau ca "Individ'' - ci că el merge fără încetare,
transformându-se cu invenţiile, cu civilizaţiile care au în vedere
societăţile umane; iată scopul ultim al istoricului - dar care nu va fi
atins de izolaţi, chiar dacă ei vor fi grijulii să ia legătura cu
psihologii.
Sarcina este enormă pentru istorici, dacă ei vor să procure
psihologilor materialele de care aceştia au nevoie pentru a elabora
o psihologie istorică valabilă. Atât de mare, că ea depăşeşte nu
numai forţele şi mijloacele unui singur om; ea depăşeşte domeniul
unei singure ştiinţe sau a mai multora. Ea presupune spre a fi
condus la bun sfârşit, negocierea unui întreg complex de alianţe.
Tehnici? Trebuie, fiind vorba de socieţăţi civilizate de
altădată, ajutorul eficient al unei arheologii care să se întindă
asupra unui timp mult mai aproape de noi, decât timpurile antice
propriu-zise. Trebuie fiind vorba de societăţi actuale, ajutorul nu
mai puţin eficient al unei etnologii, care să nu-şi limiteze eforturile
numai la primitivi, ci care să trateze populaţiile cele mai apropiate
de noi şi mult mai bogate în resurse de civilizaţie.
Limbajul, acest alt mod cardinal de acces al socialului
către individ?.E necesară cooperarea filologilor, întocmirea
inventarelor lingvistice, care nu sunt făcute pentru istorici, dar care
pot trage de aici un atât de mare folos; nu numai inventarele
globale a marilor limbi de circulaţie care au fuzionat aportul atâtor
grupuri, locale sau sociale diferite, transmise nouă laolaltă, ci acele
inventare ale limbilor în jargon, care interpretate de istoricul

46
societăţilor rurale ne oferă atâtea informaţii preţioase. Nu mai
puţin e necesarăcolaborarea "semantiştilor" care, restituindu-ne
istoria cuvintelor . în mod particular grele de sensuri, scriu în
acelaşi timp capitole precise de istorie. Este necesară colaborarea
istoricilor limbii care notează apariţia la anumite date a unui întreg
contingent de cuvinte noi, sau noi sensuri date vechilor cuvinte.
Trebuie de asemenea, pentru a trece de la un joc al semnelor la
altul, colaborarea acelor exegeţi ai iconografiei care, cu
monumentele datate, restituie istoria sentimentelor religioase
foarte complexe. Trebuie... nu mai continuăm enumerarea căci
totul ţine de cuvânt: trebuie spirite vii; inventive, ingenioase, care
să caute colaborările şi care în faţa oricărei munci intelectuale să
pună întrebarea cercetătorului: "Pentru cine, la ce poate servi
aceasta? Şi cum să utilizez ceea ce este făcut pentru mine?"
Deci, nevoi! Problemă ce ţine de teorie. Nu este de a ·şti
dacă orice istorie, politică, socială, economică, intelectuală, a
grupurilor umane trebuie să se ordoneze în funcţie de o
"Psihologicul mai întâi", intemperant, în jurul unei istorii a
gândirii, a sentimentelor şi a dorinţei sesizate în transformările
cronologice. Era ideea de altfel a lui Karl Lamprecht. Marile teze
doctrinale. Pentru moment nu le discutăm deloc. Dar, simplu, să
apelăm la urgenţa cercetării pozitive prin care vom fixa condiţiile.
Aceasta impune integrarea unei psihologii istorice individuale în
curentul puternic al unei istorii în mers ca toate lucrurile, către
destinul necunoscut al Umanităţii.

(Lucien Febvre, Histoire et psychologie, în Combats pour

l'histoire A.Colin, Paris, 1956, pp.207-220)

47
 Cum să reconstituim viaţa afectivă de altădată.
________ ·-----~--- ____Sensibilitatea si istoria.
Sensibilitatea şi istoria - un subiect nou. Nu cunosc cărţi
în care să fie tratat. Nu văd decât multiple probleme pe care le
pune, dar care nu sunt formulate nicăieri. Şi iată deci (săi se ierte
unui istoric acest strigăt de artist) -iată deci un subiect deosebit.
Atâţia oameni care se agită dezolaţi: nu mai e nimic de descoperit,
se pare, pe mări prea adesea străbătute. Să se aventureze în
tenebrele Psihologiei şi ale Istoriei; îşi vor regăsi gustul de
aventură.
Nu demult am citit o dare de seamă a unei şedinţe
academice.Un "istoric" prezenta într-o doctă companie concluziile
unui memoriu pe care l-a realizat asupra unuia dintre cazurile
disperate ale istoriei anecdotice: ce greutate să dăm faimoaselor
"Scrisori din sipet" ale Mariei Stuart, şi ce explicaţie să adoptăm
pentru a trata "ştiinţific" acest fapt divers ilustru: căsătoria reginei
Scoţiei cu ucigaşul soţului ei? Omul nostru explica că putem apela
la psihologic pent.-.:. a elucida misterul. El vorbea de asemenea de
"imaginaţia intuitivă"; o putem folosi, declara el, ca un mod de a
ghici, când este vorba de un caz individual, dar metoda nu este
scutită de decepţii, pentru că Napoleonul lui Stendhal nu este cel
al lui Taine, care nu este cel al lui...etc. - Nu mai continui: dar el a
continuat şi a adăugat: există un domeniu care este total închis
psihologiei. Un domeniu în care ea nu are ce căuta. Este domeniul
istoriei impersonale, al istoriei instituţiilor şi al istoriei ideilor;
instituţii, idei ale unei societăţi date, într-o anume durată; aici
"imaginaţia intuitivă" nu poate încerca să joace nici un rol. - Dacă
aş avea orice îndoială asupra oportunităţii unui examen al
raporturilor dintre sensibilitate şi istorie, lectura mea ar fi
spulberat-o imediat. Aş vrea să spun de ce.

48
 ***
Dar mai întâi două cuvinte pentru a defini. Sensibilitatea
este un cuvânt destul de vechi. El este atestat în limbă cel puţin de
la începutul sec.XIV; adjectivul său, sensibil, l-a precedat cu
puţin. Trăind, sensibilitatea a luat sensuri diferite. Sunt multe, sunt
foarte largi şi într-o anumită măsură le putem localiza în timp.
Astfel, abia în sec.XVll cuvântul pare să desemneze o anumită
susceptibilitate a fiinţei umane fată de impresiile de ordin moral:
se vorbea atunci destul de mult de sensibilitatea la adevăr, la bine,
la plăcere etc. în sec.XVIII cuvântul desemnează \lll mod
particular de a avea sentimente umane, sentimente de milă, de
tristeţe etc. Munca sinonimiştilor constă în a opune sensibilul
tandrului; sensibilitatea scrie, spre exemplu abatele Girard în
tratatul Synonymes francais, Paris, 1780, t.II, p.38, "sensibilitatea
ţine mai mult de senzaţie, tandreţea de sentiment. Aceasta are un
raport mai direct cu sufletul, decât o năzuinţă către obiecte; ea este
activă. Cealaltă are o relaţie mai directă cu impresiile pe care
obiectele le produc asupra sufletelor: ea este pasivă...
Căldura sângelui ne conduce către tandreţe; delicateţea
ţine de sensibilitate. Tinerii vor fi mai tanchi decât bătrânii;
bătrânii mai sensibili decât tinerii.
11

Dar există şi alte sensuri ale cuvântului. Sensuri jumătate

ştiinţifice, jumătate filosofice, pe care cultura asumată în licee
tinde -să le facă predominante. "Sensibilitatea, spunea deja Litre,
proprietate datorată anumitor părţi ale sistemului nervos, prin care
oamenii şi animalele percep impresiile, fie provocate de obiectele
dinafară, fie produse în interior." Să spunem fără a încerca
neapărat o definiţie originală, total iluzorie, şi fără să ne referim la
vechea psihologie perimată a facultăţilor sufletului (ele erau trei:
inteligenţa, sensibilitatea, voinţa) - să spunem că sensibilitatea
evocă pentru noi şi va evoca în cursul studiului nostru prezent
viaţa afectivă şi manifestările ei.

49
 Asupra cărora aştept obiecţia; "Aceasta fiind luaţi-vă
subiectul: sensibilitate şi istorie. Să alegem un exemplu: la baza
vieţii afective şi deci la sensibilitatea pe care am definit-o, există
emoţiile. Ori, ce este mai riguros individual, ce este mai strict
personal ca o emoţie?"
Să examinăm obiecţia. Dar mai întâi să-mi reamintesc
lecturile: în tot ce va urma mă voi_referi la excelentul tom VIII din
Enciclopedia Franceză. Viaţa mentală, unde pentru prima oară
savanţii cei mai avansaţi în cercetarea psihologică au dat cu un rar
şi fericit curaj un tablou de ansamblu dezvoltării psihice a omului
observat de la un capăt la altul al carierei sale, din ziua naşterii
până în ziua morţii. Mă voi referi în mod particular la articolul
asupra emoţiilor pe care l~a semnat dr.Wallon însuşi; puţine lecturi
pot limpezi mai bine o istorie în căutare de claritate.

***
Deci, se poate obiecta, ce este mai riguros individual, ce
este mai personal decât o emoţie? Mai mult chiar, ce este mai
momentan? Nu sunt emoţiile o reacţie sau o ripostă la anumite
solicitări dinafară? şi nu traduc ele modificarea organeior noastre,
care prin definiţie sunt incomunicabile? Viaţa afectivă este de fapt
(pentru a folosi formula lui Charles Blondei în Introducere în
psihologia colectivă, p.92) ceea ce este "cel mai necesar şi în mod
inexorabil -subiectiv în noi." De aici, ceea ~e istoria are să
desluşească cu tot acest personalism, tot acest individualism, tot
acest subiectivism psihologic? Lui îi cerem să analizeze în cauzele
sale organice cutare acces de frică, de ură, de bucurie sau de
angoasă a lui Petru cel Mare, Ludovic al XIV-lea sau Napoleon? şi
când acest istoric ne-a spus: "Napoleon a avut un acces de furie"
sau "un . moment de plăcere puternică" -datoria sa nu va fi
terminată? Să-i cerem să pătrundă în misterul psihologic al
viscerelor marilor oameni?

50
 Toate acestea foarte speciale. Mai întâi, pentru că nu
trebuie să confundăm: o emoţie este altceva fără îndoială decât o
simplă reacţie automatică a organismului la solicitările lumii
exterioare. N-a fost dovedit că reacţiile care însoţesc şi
caracterizează emoţiile sunt totdeauna de natură să accelereze, să
facă mai precis, mai diverse şi cele mai puternice gesturi ale
omului pradă a emoţiilor. Dimpotrivă.
De fapt, emoţiile - dr.Wallon zice foarte bine că ele
constituie o nouă formulă de activitate care nu trebuie confundate
cu simple automatisme de replică. Ele presează alte surse ale vieţii
organice, dar acesta este un fapt important pentru care noi ca
istorici nu suntem deloc abilitaţi să prospectăm aceste surse. Ceea
ce este chiar mai important, este că emoţiile, în mod contrar la
ceea ce ne gândim când le confundăm cu simple automatisme de
reacţie la lumea exterioar.1 au un caracter particular de care omul
care se ocupă de viaţa socială a congenerilor săi nu poate face
abstracţie.

Emoţiile sunt contagioase.

Ele implică raporturi de la om la om, reacţii colective. Ele

se nasc fără îndoială, pe un fond organic propriu la un individ dat,
şi adesea cu ocazia unui eveniment care atinge pe acest individ,
sau cel puţin când îl atinge cu o gravitate sau o violenţă
particulară. Dar ele se exprimă de o anume manieră; dacă vrem
expresia lor e rezultatul unei s_erii de experienţe a vieţii comune,
reacţii asemănătoare şi simultane la şocul situaţiilor identice şi a
contactelor de aceeaşi natură; ele sunt fructul unei asemenea
fuziuni, unei asemenea reducţii reciproce a diverse sensibilităţi -
care foarte repede au primit puterea de a provoca la toţi cei
prezenţi printr-un fel de contagiune mimetică, complexul afectivo-
motor care corespunde evenimentului survenit şi resimţit de un
singur individ. Şi astfel din aproape în aproape, emoţiile,
asociindu-şi mai mulţi participanţi, pe rând iniţiatori şi următori -

51
au ajuns să constituie un sistem de incitări
interindividuale care se
diversifică, după situaţii şi circumstanţe, diversificând reacţiile şi
sensibilitatea fiecăruia. Din momentul în care acordul este stabilit
ce simultate reglează astfel reacţiile emotive se arată de natură să
confere grupului o mai mare securitate, o mai mare putere -
utilitatea se găseşte pentru a justifica constituirea unui veritabil
sistem de emoţii. Ele au devenit ca o instituţie. Ele au fost reglate
în maniera unui ritual. Atâtea ceremonii la primitivi sunt
ansambluri de simulacre care au ca scop evident să provoace la
toţi, prin aceleaşi atitudini şi aceleaşi gesturi, aceleaşi emoţii - şi
să le sudeze toate într-un fel de individualitate superioară, să le
pregătească pentru aceleaşi acţiuni.
Să ne oprim aici. Toate acestea nu sunt de natură să-i lase
indiferenţi pe istorici. Cu siguranţă este vorba de aceleaşi socieţăţi
pe care noi continuăm să le numim "primitive", continuând să
declarăm cuvântul absurd. Să zicem dacă vrem, că este vorba de
societăţi încă gâi,gave. Dar să nu facem prea mare gălăgie. Aceste
societăţi gângave acoperă mai mult timp şi spaţiu în trecutul
omului, decât societăţile nostre discrete de astăzi. Aceste societăţi
au lăsat în noi multe din gângăvelile lor. Căci nimic nu se pierde
dacă totul se tra,.~sformă. Şi adesea ne permit să sesizăm ce,,ra mult
mai grav. Ele ne permit să asistăm simplu la geneza activităţii
intelectuale. Activitatea intelectuală presupune viaţă socială.
Instrumentele sale indispensabile (în primul rând limbajul) implică
existenţa mediului uman în care ele sunt elaborate cu necesitate -
pe urmă scopul lor este să realizeze punerea în relaţie a tuturor
participanţilor la acelaşi mediu. Ori, unde să găseşti primul teren
al relaţiilor interindividuale conştiente între oameni, dacă nu în
ceea ce vom descrie şi· ceea ce putem numi viaţa emoţională?
Organul specializat al limbajului, vorbirea articulată nu ne
îndreptăţeşte să credem că ea a survenit, că s-a dezvoltat plecând
de la acelaşi fond de activităţi tonice pe care emoţiile, după cum
vedem şi astăzi, cum tulburările funcţiilor tonice antrenează de
îndată tulburări de limbaj? Numai că foarte repede între emoţii şi

52
reprezentări a intervenit un antagonism, a devenit manifestă o
incompatibilitate. Pe de altă parte s-a putut constata destul de
repede că, din momentul în care sunt provocate, emoţiile alterează
funcţionarea activităţilor intelectuale, iar pe de altă parte s-a
observat de asemenea, că cel mai bun mijloc de a reprima o emoţie
este de a-ţi reprezenta cu precizie motivele sau obiectul ei -
oferindu-ţi spectacolul desfăşurării ei -sau mai simplu, de a face
un calcul sau de a medita la ceva. A face din durere un poem sau
un roman - a fost pentru foarte mulţi artişti un gen de anestezie
sentimentală.
Şi astfel s-a putut asista în civilizaţiile pe cale de. evoluţie
la această lungă dramă - la refularea mai lentă sau mai puţin lentă
a activităţilor emoţionale - în activitatea intelectuală; singurele
capabile la început să realizeze unitatea de atitudine şi de
conştiinţă a indivizilor din care s-a putut naşte comunitatea
intelectuală şi primul său utilaj, emoţiile au intrat apoi în conflict
cu aceste instrumente noi de relaţie a căror apariţie a devenit
posibilă numai datorită lor. Şi cu cât operaţiile intelectuale s-au
dezvoltat în mediile sociale în care toate relaţiile dintre oameni se
află tot mai bine reglate de către instituţii şi tehnici, cu atât a
devenit mai puten1ică tendinţa de a considera emoţiile ca pe o
perturbare a activităţii - ceva periculos, inoportun şi urât, sau mai
îngăduitor, impudic. Pe L 'honnete homme nu-l interesează nimic,
iar dacă-l interesează ceva este să-şi păstreze sângele rece şi să nu-
şi trădeze niciodată emoţia. Este adevărat că societăţile noastre nu
sunt compuse numai din honnetes hommes. ·
Să zicem că o atare schemă - ale cărei elemente le-am
împrumutat din frumosul articol a lui Henri W allon în tomul VUI
al Enciclopediei Franceze - este fără valoare pentru istoric. Totul
depinde de ceea ce numim istorie. Cred însă că prezintă un interes
care ne permite nu numai să înţelegem puţin mai bine atitudinile
oamenilor de altădată, ci poate să definim o metodă de cercetare,
ceea ce constituie scopul nostru de faţă.

53
 ***
Iată o carte care n-a avut în Franţa soarta pe care o merita.
Este L'Automne du Mayen Age (Herbst von Mitelalter) a lui
Johann Huizinga, devenită în franceză prozaic Le Declin du Moyen
Age (Payot, 1932). ţin s-o repet, o carte frumoasă. Dar poate că
relativa lipsă de succes are cauze mai profunde.
Deschid primul capitol intitulat: Caracterul aprig al vieţii.
Autorul ne arată în acest final de ev mediu, puterea suverană a
emoţiilor, violenţa explozivă a acestora, capabile să răstoarne
câteodată planurile cele mai raţionale şi cele mai bine studiate.
"Nu vom putea să ne facem vreodată o idee despre extravaganţa şi
emotivitatea medievală", scrie el (p.24).Şi denunţă în sentimentul
de dreptate atât de puternic în această perioadă, simpla transpunere
în cele mai multe cazuri a unei dorinţe de răzbunare. El arată că
acest sentiment atingea punctul maxim de tensiune între aceşti doi
poli: legea talionului, atât de scumpă păgânilor şi oroarea
religioasă de păcat, dar al creştinismului; dar păcatul pentru aceşti
oameni violenţi şi impulsivi era cel mai adesea un alt mod de a
desemna acţiunile duşmanilor lor. El aduce în faţa noastră, oameni
ai sec.XX şi poate ai sec.XIX - în faţa noastră a celor care
încercăm să dozăm pedepsele cu luciditate şi precauţie, să le
administrăm cu zăbavă şi moderaţie, cu picătura - dacă pot să mă
exprim astfel - nu-i aduce în faţă pe aceşti oameni ai evului mediu
ce se sfârşea- ca pe unii care nu cunoşteau d~cât de o singură
alternativă, categorică şi brutală: moartea sau iertarea. Iar iertarea
era cel mai adesea de neânţeles - bruscă, neprevăzută, totală,
nemeritată... dacă o iertare a putut fi vreodată nemeritată. Viaţa,
conchide Huizinga "era atât de violentă şi de plină de contraste
încât răspândea adesea mirosul amestecat de sânge şi de roze ... " Ei
bine, toate astea sunt adevărate, ba chiar destul de frumos spuse,
dar lasă totuşi o anume nelinişte în suflet. Este demersul lui
Huizinga un bun demers? Adică vreau să spun, problema astfel
pusă poate fi rezolvată? Putem vorbi cu adevărat de o perioadă

54
distinctă şi particulară a istoriei afective a umanităţii? Aceste
revoluţii brusce, aceste brusce reântoarceri de la ură la clemenţă,
de la cruzimea cea mai feroce la clemenţă patetică, sunt ele semnul
unei dereglări proprii unei anume epoci, semnalul sfârşitului
evului mediu, al declinului evului mediu, al toamnei medievale,
prin opoziţie cu începutul evului mediu, cu primăvara medievală
sau, dimpotrivă cu pragul perioadei modeme?
Cât priveşte începutul evului mediu, am oarecare îndoieli.
O lectură a lui Gregoire de Tours va lămuri repede problema... Şi
mă îndoiesc puţin şi pentru începuturile timpurilor modeme. Chiar
aşa să fie? Acum câţiva ani, într-un turneu de conferinţe pe care le-
am făcut la Geneva, Laussane şi Neuchatel, asupra originilor
Reformei franceze am propus deja auditorilor mei aceste teme de
meditaţie: când Jean Calvin insistă cu forţă în teologia sa asupra
caracterului de dar, total gratuit şi necondiţionat pe care îl are
acordarea graţiei celor aleşi; când îşi mărturiseşte astfel dezgustul
total pe care-l proclamă adesea şi în termeni expreşi pentru
contabilitatea dublă a faptelor bune şi a păcatelor, ţinută în
birourile unei Divinităţi de o armată de contabili incoruptibili şi
unnate de un bilanţ final, nu împărtăşeşte el spontan - el care de
altfel compară atât de des pe Dumnezeu cu un rege - nu
împărtăşeşte el sentimentul francezilor din timpul său care,
văz.ându-I pe rege străbătând pământurile lor, în cursul
neântreruptei călătorii de-a lungul regatului începută în ziua
încoronării şi terminată în ziua aşezării în monnânt la Saint Denis,
îşi lăsau jos uneltele şi alergau în grabă că să-i sărute scara de la
şa, poala mantalei sau măcar coapsa calului? Este doar justiţia
regelui care trece în toată majestatea ei, este locţiitorul lui
Dumnezeu pe pământ şi care, asemenea lui Dumnezeu, poate totul,
trecând peste orice lege. Un gest şi capul cade. Un gest şi omul
este iertat. Fără cale de mijloc şi fără nuanţări. Fără soluţie
intermediară. Iertarea sau moartea...
Dar de ce iertarea mai degrabă decât moartea? Se acorda
aceasta după un atent studiu al faptelor, al meritelor sau când

55
apărea vreo îndoială în privinţa vinovăţiei? ... Niciodată! Justiţia
noastră este aceea care cântăreşte şi supracântăreşte, care ezită,
tatonează şi dozează. Justiţia din sec.XVI? Totul sau nimic. Iar
când justiţia a rostit totul sau chiar nimic, regele intervine. Pentru
a nuanţa, pentru a doza? Nu. Regele acordă liber nu dreptatea, ci
îndurarea lui. Ea poate cădea asupra unuia nedemn. Ca şi mila,
această mare virtute a lumii creştine. Puţin importă. Poporul îşi
pune tot atât de puţin această problemă ca şi regele. Este la fel de
fericit de darul îndurării, fie că darul cade asupra unui .criminal, fie
că îl primeşte unul vrednic de milă. după cum este la fel de
mulţumit să miluiască un ticălos sau un om cumsecade. Ceea ce
contează nu sunt circumstanţele atenuante şi suma contabilizată.
Ceea ce contează este Mila, ca atare. Darul este dar curat. Graţia
este pură graţie ...

***
Să ne ammtlm o istonstre obişnuită din acele timpuri:
vinovatul îngenunchiat, legat la ochi, cu capul pe butuc... Omul
îmbrăcat în roşu ridică înspăimântătoarea sabie. Şi brusc, ţipete.
Un om călare alergând în disperare care năvăleşte în piaţă agitând
în aer un pergament: iertare, graţie, cuvântul e potrivit. Deoarece
regele a oferit iertarea sa fără să ţină seama de vreun merit. Acesta
este Dumnezeul lui Jean Calvin. Acest om cu revoluţii brusce,
care-şi revine pe neaşteptate - omul alb-negru pe care Huizinga ni
l-a prezentat ca fiind omul de la sîarşitul evului mediu - riscă să fie
omul dintotdeauna... Pentru că adevărul este că Huizinga ar fi
lămurit totul dintr-un cuvânt (şi cartea ar fi câştigat enorm în
claritate) dacă ar fi stabilit de la bun început că în orice sentiment
uman există o ambivalenţă. Mai clar că orice sentiment uman este,
în acelaşi timp el însuşi şi contrariul lui. Că un gen de comunitate
fundamentală uneşte întotdeauna polii opuşi ai stărilor noastre
afective. Că circumstanţele, jocul reprezentărilor noastre, anumite
atitudini personale pot explica într-un anume caz, într-un anume

l
56
moment, că unul dintre poli predomină în general asupra celuilalt;
ura asupra dragostei, nevoia de milă asupra instinctului cruzimii
etc. Dar aceste stări opuse rămân solidare şi una nu se pot
manifesta fără ca cealalta să nu se trezească, mai mult sau mai
puţin din stare latentă. De unde oscilaţii, schimbări brusce care
deconcertează logica, conversiuni rapide etc. Nici viaţa afectivă a
oamenilor luaţi în parte şi cu atât mai puţin viaţa grupurilor umane
de-a lungul unei anumite epoci nu pot fi reduse la o juxtapunere de
nuanţe uniforme. Ele sunt un rezultat atât al tendinţelor opuse care
se îmbină firesc, cât şi al apetiturilor care, fixându-se pe obiecte, le
pot orienta în mod divers.
Atunci, dacă ar fi început prin a pune lucrurile astfel, dacă
am începe prin general, prin uman, pentru a coborâ la particular şi
la circumstanţial - nu mai suntem tentaţi să evităm "viaţa în evul
mediu" pentru a relua expresia lui Huizinga, un fel de "apretaj"
particular, care-i conferă ceva original şi distinct Viaţa din evul
mediu nu are nimic de-a face înlăuntru. Sau mai degrabă problema
e deplasată. Ea este rău pusă.
Odată stabilit, acest fapt universal, acest fapt "uman" -
ambivalenţa sentimentelor - mai este cazul să distingem în istoria
societăţilor umane epocile în care răstumărJe de curente s-ar opera
cu mai mare frecvenţă şi totodată cu mai multă violenţă? Mai este
cazul să ne gândim că în istorie, în anumite epoci, tendinţe de un
anume gen predomină prin frecvenţă şi violenţă fată de tendinţele
de genul opus: mai multă cruzime decât milă, mai multă ură decât
dragoste? Pe un plan mai general, mai este cazul să credem că
există în istorie perioade de viaţă intelectuală predominantă ce se
succed unor perioade de viaţă afectivă deosebit de dezvoltată? De
ce şi în ce mod? lată că am formulat adevăratele întrebări. Acelea
pe care Huizinga nu le-a pus cu riscul de a deveni confuz, în lipsa
acestei reântoarceri la origini, a acestei reveniri spre problemele
genezei care, unora dintre cititori au putut părea fastidioase ş1
inoportune. Cred acum că ei şi-o explică şi o înţeleg.

57
 Adevărul e că a pretinde să reconstitui viaţa afectivă a unei
epoci date, este o sarcină în acelaşi timp extrem de seducătoare şi
cu deosebire dificilă. Dar istoricul nu are dreptul să dezerteze.
Nu are d.reptul deoarece dacă nu-şi asu.lllă această
îndatorire (pentru a o duce la capăt) se face complice unor
afirmaţii ca acelea pe care le reaminteam la început. Putem, ne
spun încă destui istorici, putem "utiliza psihologia" pentru a putea
înţelege faptele furnizate de documente valabile asupra
caracterului, acţiunea, viaţa unui om important, a unuia dintre acei
oameni "care fac istoria". Dar ce înţelegem prin psihologie? Acel
gen de înţelepciune cam banală, împănată cu vechi proverbe,
amintiri literare veştede, chibzuinţe dobândite sau moştenite care
servesc contemporanilor noştri drept ghid în relaţiile lor cotidiene
cu semenii lor?
Garnisită cu citate bine alese, cu sentinţe pline de efect,
înveşmântată într-un frumos stil academic ea este cea care a fost
revelatoare în nenumărate capodopere ale istoriei romanţate care
au invadat, timp de zeci de ani librăriile noastre, dar se pare că
gustul lor îngrozitor a sfârşit prin a pune pe fugă cititorii.
Psihologia, adică Bouvard et Pecuchet, înarmaţi cu o bogată
experienţă dobândită în frecventarea modistelor şi a feteior de ia
prăvăliile din cartier, pusă în lucrare pentru a aranja astfel
sentimentele lui Agnes Sorel faţă de Carol al VII-lea sau ale lui
Ludovic al XIV-iea faţă de Madame de Montespan, încât rudele şi
amicii să exclame în timpul lecturii: "Că bine zice"! Această
psihologie este prinţul Childeric al abatelui Velly care amuza pe
bunul nostru profesor Camille Jullian: Childeric, spune Velly în a
sa Histoire de France (1755) "a fost un prinţ cu multe aventuri.
Era bărbatul cel mai bine făcut din regatul său. Avea spirit, avea
curaj. Născut cu o inimă tandră, se lăsa prea mult în seama
amorului, pricina pierzaniei sale ... " E caraghios!
Dar din contră, acest domeniu din care pretindem să
excludem orice imaginaţie intuitivă, domeniul istoriei ideilor,
domeniul istoriei instituţiilor - ce câmp de cercetare şi de

58
reconstituire, de interpretare pentru istoricul psiholog! Câmpul său
de investigaţie prin excelenţă. Căci istoricul nu poate înţelege şi
nu poate face să se înţeleagă mecanismele instituţiilor unei epoci,
ideile acestei epoci sau ale alteia, dacă nu are o grijă de prim
ordin, pe care eu o numesc psihologică; grija de a lega, de a face
să desprindă de întreg ansamblul de condiţii de existenţă a unei
epoci sensul acordat ideilor lor de către oamenii acelei epoci. Căci
aceste condiţii colorează ideile, ca toate celelalte lucruri cu o
culoare foarte adecvată epocii şi societăţii. Căci aceste condiţii îşi
lasă amprenta asupra ideilor, ca şi asupra instituţiilor şi a jocului
lor. Iar pentru istoric ideile şi instituţiile nu sunt niciodată
elemente ale veşniciei, ci sunt manifestări istorice ale geniului
uman într-o anume epocă şi sub presiunea circumstanţelor care nu
se mai reproduc niciodată.
Dar să nu ne facem iluzii; sarcina este grea, instrumentele
rare şi greu de mânuit. Care sunt cele mai importante?
Mai întâi iată lingviştii, sau mai exact filosofii care ne
oferă vocabularele şi dicţionarele lor. Chiar dacă atât de
incomplete, atât de imprecise, atât de insuficiente... Ori, ce se
poate extrage dintr-un studiu asupra vocabularului? Dacă este
vorba de sentimente puţine lucruri. Câteodată ele permit să izolăm
şi să descoperim anumite condiţii de existenţă fundamentale ale
oamenilor care creează un vocabular specific. Pentru a lua un
exemplu mai mult decât clasic, studiul vocabularului permite
scoaterea- în evidenţă a aspectului ţărănesc păstrat de cuvintele
unei limbi ca latina, unde rivalitatea este astfel numită de la cearta
dintre doi vecini, provocată de pretenţia asupra aceluiaşi canal de
irigaţie, rivus; unde excelenţa omului, egregius, este comparativă
cu valoarea animalului scos afară din turmă pentru îngrijire
specială, e grege; unde cel slab, imbecillis, evocă idea plantei rară
proptea, bacillus, unde noţiunea de bucurie, laetitia, este strâns
legată de cea de îngrăşământ, laetamen. Numai că îndată ce este
vorba de un ansamblu de sentimente şi de nuanţele lor
schimbătoare, apar în relief, încă o dată, evoluţii individuale şi

59
fragmentare. Nici un studiu de vocabular nu îngăduie
reconst1tmrea evoluţiei de ansamblu a unui întreg sistem de
sentimente, într-o societate dată, la o epocă dată. Trebuie să ne
mulţumim cu cercetări monografice care joacă, dacă vreţi, rolul
unei falii geologice de-a lungul unui masiv pe care nu avem timp
să-l prospectăm în întregime. Iar schema pe care o schiţăm poate fi
foarte bine generatoare de sugestii diverse. Ea nu are decât
valoarea unui eşantion . Ea nu va putea fi un element statistic
pentru un studiu de ansamblu.
A doua sursă; iconografia artistică. Aceea asupra căreia, în
Franţa a atras atât de puternic atenţia, acum o jumătate de secol şi
mai bine, activitatea ingenioasă şi competentă a lui Emile Mâle.
Desigur, resursa este importantă Stim cum, cu ajutorul
iconografiei, Emile Mâle a reconstituit ceea ce putem numi
modelele succesive, adesea contrastante ale sentimentelor
religioase. Stim cum el a reliefat opoziţia dintre arta clasică,
raţională şi plină de sentimente, a sec.XIII, gotic şi arta patetică,
umană, sentimentală şi câteodată senzuală, arta expresivă şi
frământată din sec.al XV-lea flamboaiant. Stim cum el a putut data
cu precizie apariţia în arta clasică a cutărei sau cutărei nuanţe de
expresie sentimentală care, apropiată de altele, permite alcătuirea
unei suite de capitole din istoria artistică a sentimentului religios
în Franţa, din sec.al Xii-lea până la începutul sec.al XVII-lea: Să
ne ferim să diminuăm valoarea cu totul deosebită a acestei
tentative şi a lucrărilor pe care le-a inspirat şi spun aceasta nu
pentru istoria expresiei artistice, ci pentru Istorie în general. Deşi
este bine să fim prudenţi.
Mai întâi pentru că aici trebuie să ţinem cont de
împrumut, de imitarea artelor vecine. Trebuie să ţinem mai mult
seama de acest fapt decât a făcut-o Emile Mâle - dacă este
adevărat de exemplu, că ceva a deformat, de la început perspectiva
în cel de-al doilea volum al operei lui - ceva ce, de atunci el nu a
mai putut să recupereze decât în parte - anume faptul că nu a
cunoscut bine puternica acţiune exercitată de arta italiană a

60
secolului XIV asupra artei franceze, în geneza acelei arte patetice,
realiste şi umane, a cărei naştere Mâle o atribuie pe de-a-ntregul
influenţelor combinate ale operei Meditationes vitae Christi a lui
Pseudo-Bonaventura si al teatrului Misterelor.
Împrumutul, 'această importantă problemă. Pentru că,
evident, nu e suficient să spunem: "Vedeţi, în această artă apărută
în Franţa, o întregă parte vine din Italia sau din Flandra", pentru a
bloca orice analiză ulterioară asupra evoluţiei sentimentale a artei
franceze, a artei apărute în Franţa în epoca cercetată. Dacă a avut
loc un împrumut înseamnă că a existat o necesitate. Dacă francezii
preiau teme sentimentale dezvoltate de vecinii lor din Italia sau
ţările de Jos, la un moment dat, este pentru că aceste teme îi
impresionează profund. Si preluându-le, ei le fac să devină ale lor
proprii. Aşa cum, împrumutând global un vocabular al unei limbi
învecinate, ei fac să devină ale lor diversele elemente însuşite.
Priviţi aceste cărţi masive, curioase şi în acelaşi timp grele şi
subtile, informate şi cu tendinţă, pe care Louis Reynaud le-a
consacrat mai demult problemei relaţiilor culturale dintre Franţa şi
Germania în epoca medievală. El pretindea că a arătat cum cea din
unnă a împrumutat în bloc de la Franţa tot vocabularul curtoaziei.
Cuvintele şi odată cu cuvintele voinţa de a crea (la început de a
crea artificial) seria de stări de spirit sau de efecte corespunzătoare.
Dacă este adoptat cuvântul străin, ca şi tema artistică străină,
aceasta înseamnă că răspunde unei necesităţi. Cel puţin necesităţii
celor câtorva care le adoptă...
Căci aici apare cea de-a doua dificultate. Mâle vorbeşte
prea hotărât ca despre un tot despre sentimentul religios al
maselor, cu nuanţe sentimentale, reconstituite cu ajutorul
documentelor figurative... "Un tot"· dacă doriţi, dar există nuanţe,
care îndată ce examinăm lucrurile mai de aproape, reapar în
lumină ... Un exemplu. Una din temele patetice a cărei elaborare şi
evoluţie o putem urmări prin intermediul documentelor figurative
de la sfărşitul evului mediu, tetru\ suferinţelor Fecioarei, la
Passion de la Mere la Passion de Christ, cu întreg cortegiul de

61
devoţiuni, de sânge şi lacrimi, etalate sub ochii credincioşilor
pentru a emoţiona dublul instinct de milă şi de cruzime care
dormitează în fiecare -transfigurate pe plan mistic, prin
reprezentări ca cele din la Fontaine de Vie sau din Pressoir
mystique. Totul pentru a termina cu grupul Mariei la picioarele
crucii, când pe jumătate prosternată, leşinată, nenorocită şi tragică,
când în picioare, în atitudinea pe care o descrie Stabat-ul:
Stabat Mater dolorosa
Juxta crucem lachrymosa
Dum pendebat filius.
Ori, de la începutul sec.XVI, din 1529, în cartea unui
doctor catolic, Jean de Hangest, polemizând împotriva adversarilor
cultului Mariei, am citit deja un protest împotriva celor care,
acţionând contra acestor reprezentări a Fecioarei, ca Mater
dolorosa, se înscriu fals împotriva lor, sub următorul pretext: non
super Filii passione do/uit, aut lachrymata est...
Butadă? Acest text mi-a revenit în memorie citind în
Histoire litteraire du sentiment religieux en France al abatelui
Henri Bremond, un pasaj consacrat controverselor pe care, în
sec.al XVII-lea această critică a Stabat-ului le-a făcut să
izbucnească cu pasiune. Mai mult chiar, citind în frumoasa carte a
lui Mareea! Bataillon despre Erasme et l'Espagne, ceea ce el spune
despre succesul pe care l-a avut tema Fecioarei prosternate şi
înlăcrimate la picioarele crucii în Spania patetică de la sfiirşitul
sec.XV ca şi protestele pe care le-a provocat ace.astă introducere în
pietate a unor elemente de durere adevărată. Conflictul dintre două
metode şi două şcoli, cele două concepţii ale pateticului în religia
interioară, eterna opoziţie pe care o traduce sonetul lui
Campanella, deturnând imaginea crucificării pentru a se adânci în
contemplarea glorioasă a Învierii: "Ce raţiune are să o arătăm peste
tot, pictată sau nu în mijlocul calamităţilor care contează atât de
puţin în raport cu bucuria care-i urmează? Vulgară sensibilitate în
ochii fixaţi mereu către cele pământeşti, vulgară şi nedemnă să

62
vadă triumful celest; când îţi vei îndrepta privirile spre altceva
decât spre ziua crâncenei lupte?"
La care răspunde oraţia eternă a Sfintei Tereza, acest
magnific strigăt de femeie pasionată: "Te iubesc mai mult din
cauza agoniei şi a morţii tale decât din cauza reânvierii. Căci îmi
imaginez că înviat, urcând în slava cerului, având universul la
picioarele tale. Vei avea mai puţină nevoie de sclava ta".
Concluzia este că e nevoie sa ştim doza, cântări, evalua.
Nu putem generaliza obsesiv şi rară precauţii. Nu ne putem
imagina că la un moment dat credinţa este una singură. Cu cât ea
este mai vie, cu atât este mai personală, mai diversificată şi mai
intransigentă în modurile sale de manifestare. Să nu luăm cutare
fonnă de adoraţie franciscană - cea a unui Dumnezeu milostiv sau
a Fecioarei îndurerată, să nu luăm cutare formă de evocare a unui
Dumnezeu al pasiunii şi al exaltării ca o metodă universal admisă
de toţi credincioşii mistici a unei epoci avide de un creştinism
interior. Corectiv care nu diminuează cu nimic valoarea unei opere
ca cea a lui Emile Mâle, dar care ne învaţă, ne impune o prudenţă
la care personal subscriu.

***
Ce alte surse mai avem? Literatura. Şi nu numai
înregistrarea pe care a făcut-o - o înregistrare pe care i-o datorăm -
nuanţelor sensibilităţii care separă epocile unele de altele şi mai
clar generaţiile, ci şi studiul modului în care literatura crează şi
apoi răspândeşte în mase cutare formă de sentiment, a cărei
importanţă se cere evaluată cu precizie. Căci publicului unui
roman de curte în evul mediu nu este cu siguranţă acelaşi, nici în
calitate, nici ca natură, cu publicul romanului foileton din sec.XIX
sau a unui film. popular din sec.XX. Dar de vreme ce am adus
vorba despre sensibilitate şi nuanţe de sensibilităţi de ce să nu ne
adresăm direct celor două admirabile volume din Le

63
Preromantisme fran9ais de Andre Monglond care compun
capitolele unei Histoire du sentiment litteraire en France, cu
aceeaşi rafinată fineţe, aceiaşi delicateţe a gândirii şi a gustului ca
Henri Bremond în volumele succesive ale lucrării sale Histoire
litteraire du sentiment religieux? Cum să nu mergem direct, cu
precădere la acest frumos volum al Ii-lea, consacrat în întregime
"maestrului sufletelor sensibile", lui J.-J.Rouseau, celor care i-au
pregătit terenul, celor care 1- au ajutat, ce]or care l-au protejat?
Toate acestea sunt de o valoare inestimabilă cu condiţia,
fireşte, revin asupra acestui aspect - de a ţine seama de aceleaşi
precauţii critice în mânuirea textelor literare ca şi în studiul şi
utilizarea documentelor artelor figurative. Cu condiţia de a nu ne
lăsa orbiţi de extensiunea şi nici de profunzimea reală a undelor
sentimentale pe care istoria literaturii ni le arată, succedându-se
unele altora, după o logică implacabilă, când, în realitate, trebuie
să recunoaştem că ele nu fac altceva decât să se suprapună şi să se
redescopere perpetuu.
Secolul al XVIII-lea - epocă triumfală a sensibilităţii
atotstăpânitoare? Mai mult ca sigur! Dar eu revin la dicţionarul
meu de Sinonime .franceze a lui Girard (ediţia din 1780):
"Tandreţea este o slăbiciune, sensibilitatea o lipsă... Sensibilitatea
ne obligă să veghem în propriul nostru interes. Tandreţea ne
solicită să acţionăm în interesul celorlalţi... Inima sensibilă mi va
fi niciodată răutăcioasă, pentru că nu va putea lovi în altul fără să
se rănească- pe sine însăşi. Inima tandră este bună, deoarece
tandreţea este sensibilitatea în acţiune. Doresc ·ca inima sensibilă
să nu fie vrăşmaşa umanităţii, dar simt că inima tandră îi este
prietenă."
Iată câteva rânduri (dar paralela întreagă ocupa patru
pagini în dicţionar) un frumos rechizitoriu din 1780 şi care poate fi
luat drept o traducere autentică a sentimentului francez (vreau să
spun a sentimentului francezilor celor mai cultivaţi şi mai fini din
acest răstimp) - iată un frumos rechizitoriu din 1780 împotriva
aceleiaşi sensibilităţi plângăreţe şi copleşitoare care, fără îndoială a

64
acoperit o întreagă parte din sec. al XVIII-iea. Numai o parte se
vede bine, şi nu rară a provoca câteva reacţii rară violenţă, cu atât
mai clarvăz.ătoare, de altfel şi mai lipsite de iluzii.

***
Să recapitulăm. Documente morale: elemente furnizate de
arhivele judiciare şi de ceea ce putem numi, cu un termen
corespunzător, cazuistica. Documente artistice: acelea oferite de
artele plastice, dar, în egală măsură şi de arta muzicală corect
interpretată. Documente literare, cu rezervele pe care tocrpai le-am
indicat. Nu se poate spune că suntem dezarmaţi! Şi dacă,
întotdeauna şi înainte de orice, menţinem contactul cu cercetările
psihologilor şi rezultatele oferite de ei, dacă vom adopta drept
regulă să nu ne angajăm niciodată în acele cercetări de psihologie
aplicată la istorie, sau de istorie care caută să reconstituie evoluţia
datelor psihologice, rară să ne iniţiem în prealabil în ultimele
rezultate obţinute (căci la ce bun să tot răsfoim cărţile vechi pe
care le păstrăm în memoria noastră, pentru că ni s-a vorbit despre
ele acum douăzeci, treizeci, patruzeci de ani când eram în liceu,
deşi încă de pe atunci ele erau per..mate) - dacă ne vom sprijini de
la început, pe ultimele rezultate obţinute de munca pozitivă şi
critică a vecinilor noştri psihologii -atunci vom putea să iniţiem o
serie de lucrări care ne lipsesc cu totul, iar cât timp ne lipsesc nu
vom avea o adevărată istorie. Nu avem istoria Dragostei, să ne
gândim la asta! Nu avem istoria Morţii. Nu avem istoria Milei şi a
Cruzimii. Nu avem istoria Bucuriei. Graţie săptămânilor de studiu
şi sinteză ale lui Henri Berr am avut o concisă schiţă a unei istorii
a Fricii. Ea ar putea singură să arate cât de interesante ar putea fi
asemenea istorii.
Când spun că nu avem o istorie a Dragostei sau a
Bucuriei, înţelegeţi bine că nu cer să fie făcută o lucrare despre
dragoste sau despre bucurie de-a lungul tuturor timpurilor, a
tuturor vârstelor, a tuturor civilizaţiilor. Indic o direcţie de

65
cercetare. Şi nu o semnalez unor izolaţi, celor specializaţi în
fiziologie, celor specializaţi în morală, psihologilor puri, în sensul
modern şi tradiţional al termenului. Nu. Solicit deschiderea unei
ample anchete colective despre sentimentele fundamentale ale
oamenilor şi despre modalităţile lor. Câte surprize ne apar la
orizont! Vorbeam despre Moarte. Deschideţi volumul IX al
Istoriei literare a sentimentului religios în Franţa de Henri
Bremond, cuprinzând studiul Viaţa creştină sub vechiul regim
(1932). Deschideţi-l la capitolul Arta de a muri. N-au trecut nici
trei sute de ani şi ce prăpastie între moravurile, sentimentele
oamenilor din acel timp şi ale noastre! ...

***
Pentru o ultimă privire să evocăm din nou această schiţă
prin care am început - această schiţă asupra rolului activităţilor
emoţionale în istoria umanităţii, comparată cu rolul activităţii
intelectuale pe care am trasat-o cu ajutorul datelor elaborate de
tomul VIII al Enciclopediei franceze. Să ne reamintim curba care
ne arată în ansamblu sistemele activităţii emoţionale ţinute la
respect, dar refulate din când în când de masele prolife.rante prin
sistemul ce invadează activităţile intelectuale: cuceritoare,
dominatoare şi expulzând din ce în ce emoţiile spre periferie, într-
un rol secundar şi neînsemnat. Foarte bine. Putem, plecând de aici
- dacă suntem unii dintre acei raţionalişti net~mperaţi de modă
veche pe care i-am cunoscut (şi pe care probabil îi putem la fel de
bine cunoaşte cu uşurinţă) -putem, plecând de aici, intenţiona un
atât de frumos imn triumfal Progresului, Raţiunii, Logicii. Dar
vreţi să recitim împreună textul pe care-l voi utiliza imediat?
"Astfel, puţin câte puţin, emoţiile, asociindu-şi mai mulţi
participanţi, pe rând iniţiatori şi următori, au ajuns să constituie un
sistem de incitaţii interindividuale care s-a diversificat după
circumstanţe şi situaţii, diversificând în acelaşi timp reacţiile şi
sensibilitatea fiecăruia. Acestea, după ce acordul s-a stabilit, că

66
simultaneitatea astfel reglată a reacţiilor emotive se arată de natură
să confere grupului o mai mare securitate sau o mai mare putere,
utilitatea poate să justifice constituirea unui adevărat sistem
emoţional. Ele au devenit o adevărată instituţie. Ele sunt reglate în
maniera unui ritual. Multe din ceremoniile primitivilor sunt
ansambluri de simulacre care au ca scop evident suscitarea
tuturora, prin aceleaşi atitudini şi aceleaşi gesturi, aceleaşi emoţii,
să-i sudeze pe toţi într-o individualitate superioară, să-i
pregătească pe toţi pentru aceeaşi acţiune."
Acestea, care se aplică excelent marilor sărbători a
societăţilor indigene, spre exemplul ca pilou-ul canacilor din Noua
Caledonie a cărui descriere o putem citi în foarte frumoasa carte a
lui Maurice Leenhardt, Gens de la Grande Terre, o carte care a
onorat ştiinţa franceză şi umanitatea - avem oare nevoie să
schimbăm un rând pentru a aplica la atâtea spectacole tragice care
se desfăşoară sub ochii noştri, la atâtea eforturi obstinate savante şi
instructive în acelaşi timp, pentru a se ocupa de ceea ce există în
fiecare dintre noi, de viaţa emoţională, totdeauna gata să
debordeze peste viaţa intelectuală şi pentru a opera o bruscă
răsturnare a acestei evoluţii de care noi suntem atât de mândri; de
la emoţii ia gândire, de la limbajul emoţional la limbajul
articulat. ..
Sensibilitatea în istorie, un subiect pentru amatori
distinşi ... Să ne întoarcem repede, nu-i aşa, la adevărata istorie. La
împrejurările afacerii Pitchard. La problema Locurilor Sfinte. La
numărarea depozitelor de sare din 1563. Asta da istorie. Pe care
este potrivit să o predăm copiilor noştri în şcoli şi studenţilor
noştri în universităţi. Dar istoria urii, istoria fricii, istoria cruzimii,
istoria dragostei, lăsaţi-ne, vă rugăm în pace cu această literatură
fadă. Literaturi fade, lipsite de umanitate, dar care mâine vor sfârşi
prin a schimba întregul univers într-un morman de cadavre
mirositoare.
Da. Cei care mai întâi s-au întrebat, probabil: "Ce vrea să
demonstreze toată psihologia asta rezumată?" cred că pot să

67
conchidă acum: tinde spre istorie. Spre istoria cea mai veche şi cea
mai recentă. Spre istoria sentimentelor primitive surprinse în
lăcaşul lor, in situ, ca şi spre aceea a sentimentelor primitive
reânviate. Ca şi spre istoria noastră de permanente reveniri şi
resurecţii sentimentale. Cultul sângelui, al sângelui roşu, în ceea
ce are el mai animalic şi mai primitiv. Cult al puterilor elementare
exprimând oboseala noastră, a noului gen de animale care suntem,
animale împovărate, sleite, sfâşiate de zgomotul dezlănţuit de
dinamismul turbat al miilor de maşini care ne obsedează.
Resurecţie compensatoare a unui gen de cult al Tărânei Mamă, pe
sânul căreia este atât de bine să-ţi aşezi seara membrele ce dor, ca
un copil. Resurecţie, de asemeni, universală a unui cult al soarelui
care hrăneşte şi vindecă: nudism şi camping, îmbăieri cu fervoare
în aer şi apă. Exaltare a sentimentelor primare, cu o bruscă ruptură
a orientării şi a valenţelor: exaltarea durităţii în dauna dragostei, a
animalităţii, în dauna culturii - dar a unei animalităţi elementare,
simţită a fi superioară culturii. Si aici conchid: sensibilitatea în
istorie este ea demnă de o anchetă amplă, viguroasă şi colectivă?
Iar psihologia este ea un vis de om bolnav, dacă mă mândesc şi
dacă afirm că se află la temelia oricărei lucrări efectuate de un
istoric autentic?

(Lucien Febvre, Comment reconstituer la vie affective

d'autrefois? La Sensibilite et l'histoire în Combats pour
l'Histoire, Paris 1956, pp.211-238)

68
 Lucien Febvre povestea o întâmplare pe care o prezint din
memorie, fără să verific după texte, pentru că ceea ce a rămas în
amintirea mea deformat simplificat importă destul de puţin, dar ea
mi-a apărut o explicaţie frapantă asupra ideii dificile de
mentalitate. ...Într-o dimineaţă regele Francisc I părlsea patul
amantei sale pentru a se reântoarce incognito la castelul său. El
trece prin faţa unei biserici chiar în momentul în care clopotele
băteau pentru slujbă. Emoţionat, regele se opreşte pentru· a asista
la slujbă şi să se roage cu devoţiune.
Omul de astăzi, surprins de apropierea între o dragoste
păcătoasă şi o credinţă sinceră are de ales între două întrepretari.
Prima interpretare: clopotul bisericii trezeşte în mintea
regelui căinţa pentru păcatul său şi el se roagă lui Dumnezeu spre
a-i ierta păcatul pe care l-a comis. Regele nu poate fi fără
ipocrizie, în acelaşi timp, păcatul îaptuit noaptea şi devoţiunea de
dimineaţă. De fapt el se manifestă ca omul de astăzi, mai puţin ca
omul unei oarecare raţionalităţi, care nu l-a citit pe Dostoievski
sau căruia nu-i place Freud, magistratul sau juratul curţii cu juri.
El este convins de faptul după care coerenţa morală este naturală şi
necesară. Fiinţele la care nu se manifestă sunt judecate ca
anormale si excluse din societate. Această normalitate este o
valoare in~ariabilă; la un anume nivel de profunzime şi de
generalitate, natura umană nu se schimbă deloc. O astfel de
interpretare este cea a unui istoric clasic, tentat să recunoască în
toate epocile şi în toate culturile - mai puţin civilizate şi a fortiori
creştine - permanenţa aceloraşi sentimente.
Cealaltă interpretare este din contră cea a istoricului
mentalităţilor. Regele a fost la fel de spontan şi de sincer-naiv, atât
în devoţiune, cât şi în dragostea sa, el n-a simţit nici o contradicţie
între cele două situaţii. El a intrat în biserică ca şi în patul amantei,
cu aceeaşi inocentă înflăcărare. Autenticitatea rugăciunii sale n-a

157
 fost deloc alterată de relaţiile din alcov. Ora remuşcărilor va veni
mai târziu.
Astăzi cvasi-simultaneitatea emotiilor contradictorii nu
mai este tolerată de opinia comună. În ciuda eforturilor pentru a le
admite de-a lungul psihologiei profunzimilor, opiniei îi repugnă
totdeauna la sfărşit, chiar când ea are aerul că o ia în considerare.
Altădată acest fenomen părea din contră natural. Nu este vorba
numai de o diferenţă între un creştinism sensibil, superstiţios şi
unul moral, mai exigent, mai raţional, mai coerent. Diferenţa vine
de mai departe, şi reformele religioase din sec.XVI-XVII nu
reprezintă cauza, deşi ele sunt fără îndoială una dintre căile de
manifestare.
Un alt exemplu a fost dat de Lucien Febvre, cel ce priveşte
compatibilitatea între atitudinile care au devenit apoi
incompatibile. Margareta de Navarra, sora lui Francisc I a putut
scrie una după alta, fără scrupule exagerate Heptameronul, o
.culegere de povestiri deocheate şi Le Miroir de l'âme pecheresse,
o culegere de poeme spirituale. Moravurile noastre nu mai
tolerează acest autentic naiv şi buna credinţă.
Anumite lucruri erau de conceput, erau acceptabile la o
anumită epocă, într-o anumită cultură, dar ele încetează să mai fie
într-o altă epocă şi în altă cultură. Faptele pe care noi nu le mai
putem face astăzi cu aceeaşi bună credinţă şi aşa de natural cuni le-
au făcut prinţii din sec.XVI, în aceeaşi situaţie, indică în mod
precis că o schimbare de mentalitate a intervenit între ei şi noi. Nu
este acelaşi lucru că noi nu mai avem aceleaşi valori, dar reflexele
elementare nu mai sunt aceleaşi. Iată ceea ce noi înţelegem, după
L.Febvre, prin "atitudini mentale".

158
 . .
Nasterea si dezvoltarea istoriei mentalitătilor .
Pionierii unei alte istorii

Este convenabil să introduc aici ideea de mentalitate cu

ajutorul exemplelor luate din opera lui Lucien Febvre. De altfel
istoria mentalităţilor nu este foarte nouă. Ea s-a născut imediat
după primul război mondial, într-un grup de istorici ca francezii
Lucien Febvre şi Marc Bloch, belgianul Henri Pirenne, geograful
A.Demangeon, sociologi caL.Levi-Bruhl, M.Halbwchs etc.,
grupare care va inspira plecând din 1929 faimoasele Annales
d'histoire economique et sociale. Spunem adesea "Scoala de la
Anuale". În acelaşi timp, dacă grupul de la Annale a fost mai bine
organizat, mai combativ, el nu este singur. Trebuie să-i adăugăm
personalităţi solitare şi independente, care au avut acelaşi rol de
pionieri; celebrul istoric olandez - Johann Huizinga, autori rămaşi
multă vreme obscuri, ca germanul Norbert Elias, ale cărui cărţi
novatoare, apărute în 1939 au fost luate de furtuna războiului, sunt
abia astăzi descoperite (La Civilisation des moeurs, Paris,
Calmann-Levy, 1976; La Societe des cours, Paris, Calmann-Levy,
1977), sau încă autori puţin marginali, vreau să zic ale căror
raporturi cu istoria mentalităţilor n-au apărut şi n-au fost
recunoscute imediat, ca Mario Praz, istoricul literaturii blestemate
şi a_genului morbid, ale cărui cărţi apărute în italiană în anii 1920
au fost traduse în franceză în. .. 1977 - eseu remarcabil care vizează
să jaloneze schimburile între expresiile literare şi imaginarul
colectiv. Toţi aceşti autori care aparţin grupului Annalelor sau îi
erau străini şi marginali, au recunoscut istoriei un alt domeniu
decât acela în care ea era cantonată, cel al activităţilor conştiente,
voluntare, orientate către decizia politică, propagarea ideilor,
conduita oamenilor şi evenimentele.
Pentru Huizinga, de exemplu, domeniul imaginarului, a
sentimentelor, jocul, gratuităţile sunt la fel de importante ca cele
ale economiei. El o spune explicit în Amurgul Evului Mediu:

159
"Istoria civilizaţieitrebuie să se ocupe la fel de visele, de
:frumuseţile şi de iluziile omenesti decât de cifre, populaţie,
impozite", adică decât de istoria demografică şi economică. "Iluzia
chiar, în care au trăit contemporanii, are valoarea unui adevăr".
Fraze cărora le răspunde azi ca un ecou, cincizeci de ani mai
târziu, Jacques Le Goff în prefaţa sa la Pour un autre Moyen Age:
"A aduce câteva elemente solide la un studiu al imaginarului
medieval".
Ilustrul Huizinga, renumitul Mario Praz, Norbert Elias,
acest necunoscut, n-au reuşit să facă şcoală, să forţeze barierele
istoriei tradiţionale. Micului grup strasburghez de la Annale îi
revine acest merit.
Prima generaţie: în jurul lui Lucien Febvre şi Marc Bloch.
În epoca sa, cea a părinţilor fondatori, s-o spunem, istoria
mentalităţilor, cea pe care am definit-o mai sus nu era în realitate
decât un aspect, o faţetă a unei istorii economice şi sociale şi pe
care o doreau deja totală - dar totalitatea era atunci obţinută în şi
prin economie. Această istorie era opusă în bloc istoriei politice,
evenimenţiale. Sub acest nume "social history" cum este
cunoscută şi practicată în Anglia şi Statele Unite. Era deci atunci,
pe de o parte istoria tradiţională şi de cealaltă parte istoria socială,
ce cuprindea în acelaşi timp istoria economică şi istoria cultur:dlă,
zisă adesea istoria mentalităţilor.
Istoria tradiţională se interesa aproape exclusiv de indivizi,
de clasele superioare ale societăţii, de elitele aceşteia (regi, oameni
de stat, mari revoluţionari) şi de evenimente (războaie, revoluţii)
dominate de aceste evenimente. Istoria socială se interesa din
contră de masa societăţii rămasă departe de cei puternici, de cei de
deasupra. Această orientare nu era de altfel rezervată cercetării
trecutului. Ea suscita de asemenea interesul ştiinţelor noi din
prezent născute din acest interes pentru cei dominaţi, neglijaţi de
elitele succesive, rămase anonime, colective, dar faţă de care
suntem tentaţi să le recunoaştem ca forţele reale ale societăţii. Le
numim în franceză ştiinţele omului: sociologia, psihologia,

160
etnologia, antropologia. Ele s-au adăugat la sora lor mai mare -
economia. Englezii le confundă pe toate sub numele comun de
"social sciences". În Franţa separarea între vechea economie şi
cele mai tinere ştiinţe umane corespunde celor două
compartimente ale istoriei, cea de la Annalele anilor '30, care se
intitulau Annales d'histoire economique et sociale. Aceste două
compartimente erau cu certitudine bine distinse şi am văzut în ce
priveşte pe Francisc I şi Margareta de Navarra cum faptul
psihologic de mentalitate era familiar lui Lucien Febvre. Putem
spune acelaşi lucru despre Marc Bloch şi studiul său asupra regilor
thaumaturgi.
Compartimentul mentalităţilor nu era încă bine separat în
această primă generaţie a Annalelor de cel al economiei sau al
socio-economicului. Lor două, care constituiau istoria totală sau
pe care o credeau totală. Noi înţelegem rău astăzi, după cincizeci
de ani de istorie economică, specializată şi matematică, cum ea
putea fi asociată la acea dată de-a dreptul cu istoria psihologică. Şi
una şi cealaltă erau în mod egal istoria celor umili şi ai
colectivului. Faptele economice (preţuri, salarii, impozite, credit,
piaţă) alunecă spre viaţa cotidiană a tuturor (scumpete, mizerie sau
îmbogăţire, foamete, epidemii, mortalitate). Se descoperea ceea ce
era observabil, precum şi faptul că seria continuă a datelor cifrate
permitea o lectură neanecdotică a vieţii cotidiene. Iată de ce o
legătură intimă apropia astfel istoria economică şi istoria
psihologică. -Istoria economică a fost de la început favorizată
pentru că ea era prima istorie ştiinţifică colectivă. Istoriei
discontinue a indivizilor, a evenimentelor pe care aceştia le
provoacă, a instituţiilor pe care le controlează, îi era opusă o
istorie colectivă şi, în acelaşi timp continuă, stabilită fără hiatus în
durata lungă, cea a unei comunităţi anonime, în care fiecare dintre
noi se poate recunoaşte.

161
 A doua generaţie

Părinţii fondatori au astăzi aproape 100 de ani. Generaţia

care le-a succedat a depăşit astăzi 60 de ani. Ea a făcut aproape
alegere din moştenire. Fără să admită întotdeauna, a pus la
categoria vechiturilor o mare parte din ceea ce Marc Bloch şi
Lucien Febvre deborda socialul alături de imaginar, psihologie
colectivă, cultural. Această zonă a mentalitătilor
' a fost lăsată
câtorva aventurieri (unii puţin suspecţi).

După 1945 istoria economică a fost privilegiată

Din contră, istoria economică a fost privilegiată. Nu are

importanţă ce fel de istorie economică: istoricii francezi pentru cea
mai bună şi cea mai proastă au păstrat câte ceva din primele
caractere ale istoriei economice; o istorie colectivă cu ambiţii,
umanistă, ce permitea să atingă viaţa maselor, a mulţimilor, a
celor mici, a celor obscuri. A păstrat o reţinere faţă de modul de a
trata economia ca un domeniu rezervat, definibil prin modele
matematice, după tendinţa care a adus-o aici, sau ca în Statele
Unite, unde istoria economică aparţinea în universităţi
departamentelor "Econornics" şi nu departamentului "ofHistory".
Aceasta alegere se explica prin expansiunea formidabilă a
economiei mondiale - şi franceze - după al doilea război mondial.
Franţa-anilor '30 trăia încă după un ritm lent care a lăsat să
subziste moravuri de la sîarşitul Vechiului Regim. Cu imperiul
său colonial, ea constituia o lume completă şi închisă ce oferea
iluzia exotismului şi a universalităţii, astfel decât ne pare azi o
provincie, în care marile unde planetare nu pătrundeau deloc.
După zguduirile războiului, hexagonul se deschide curentelor
internaţionale, bulversat de creşterea econom1ca, creşterea
consumului şi a nevoilor, de o industrializare şi o urbanizare
masivă. Zidul chinezesc al anilor '30 a căzut. Tinerii intelectuali au
fost atunci fascinaţi de forţele socio-economice care le-au apărut

162
ca motoarele acestor schimbări tulburătoare şi istoricii au fost
tentaţi, în mod legitim, de a raporta în trecut interesul prezent, să-i
caute originile (sau rămânerile în urmă) ale progresului tehnic şi
economic. Faptele de mentalitate le păreau a fi minore, exagerând
aspecte arhaice şi retrograde din trecut şi dificil de stabilit,
neştiinţific şi puţin susceptibile de un tratament matematic.
Dar în acelaşi timp, unul dintre avatarurile istoriei
economice, aşa cum era ea concepută în Franţa, a reintrodus
fenomenele de mentalitate în marea problematică istorică. Este
istoria demografică.

Noua istorie demografică

Unul din primele demersuri ale istoriei economice a fost,

aşa cum o să vedem mai departe, monografia regională. Ori,
autorii acestor monografii au fost obligaţi repede să consacre o
parte importantă a cercetărilor lor, mişcărilor de populaţie şi să
studieze de aproape relaţiile dintre populaţie şi posibilităţile de
subzistenţă, foametea şi epidemiile. Aşa cum scria Jacques
Dupaquier, "aventura a început în 1946, cu publicarea într-unul
din primele numere ale revistei "Population" a unui articol al
regretatului J.Meuvret, intitulat Les Crises de subsistences et la
demographie de la France d'Ancien Regime. J.Meuvret este un
exemplu specific pentru cea de-a doua generaţie de la Annale.
Profilul său poate fi considerat un profil tip. El nu este cunoscut
marelui public intelectual pentru că n-a publicat până la moartea sa
marea carte la care a meditat şi pe care a scris-o, şi care a apărut
postum; el a publicat doar articole dense şi vii care valorează cât
volumele. Prin articolele sale şi prin sfaturile sale el a exercitat o
mare influenţă asupra istoricilor mai tineri, francezi şi străini,
astăzi deveniţi maeştri. Ori, unul dintre memoriile sale, citat mai
sus de J.Dupaquier, cel mai celebru, este consacrat relaţiilor dintre
foamete şi epidemii, între conjunctura economică şi mortalitate.

163
Printre altele J.Meuvret a avut mare grijă de a nu izola fenomenele
socio-economice şi demografice de contextul cultural.
În timpul aceleiaşi perioade, între 1944-1956, un elev a lui
J.Meuvret, Pierre Goubert a pregătit faimoasa sa teză Beauvais et
le Beauvaisis de 1600 a 1730 (Paris, S.E.V.P.E.N., 1960). Cartea
sa se prezenta ca o "contribuţie la istoria socială" a Franţei în
sec.XVII, dar ea a servit pe urmă ca mod.el de istorie demografică.
A existat o posteritate numeroasă şi s-a creat un gen, una din
contribuţiile cele mai importante ale acestei generaţii a anilor '50
în istoriografie.
Istoria demografică a trebuit să reanimeze nu numai partea
de moştenire, îngheţată, a părinţilor fondatori, dar de asemenea a
scos noua istorie a mentalităţilor din impresionismul anecdotic al
tradiţiei literare, dându-i o bază documentară, statistică şi
orientând-o spre o interpretare largă, pe care n-a putut-o face
economia.

Demografia relevă mentalităţile

Este o aventură pe care am trăit-o personal. În anii '40 am

fost, de asemenea, atras de demografia istorică, nu numai de âateie
economiei, ci pentru că am fost frapat de situatia '
demografică a
.
Franţei sec.XX, şi de diferenţele sale faţă de Franţa Vechiului
Regim. Cum să interpretez o schimbare atât de considerabilă şi de
ce nu avem -de-a face cu aceeaşi cronologie. ca în Anglia, de
exemplu? Evident, începutul cercetărilor mele, spre deosebire de
istoricii economiei eu mă interesam mai puţin de demografia
propriu-zisă, de mecanismele sale, sau de efectele sale politice sau
sociale, decât de atitudinile psihologice ascunse pe care ea le
releva pentru cine ştia să citească cum trebuie statisticile
demografice. Am plecat de la datele demografice dar m-am hotărât
să le abandonez pentru a trece - foarte repede, probabil - la
realităţile pe care ele le ascundeau. Despre aceste realităţi ale
atitudinilor în faţa vieţii, vârstele, maladia, moartea, problemele

164
despre care oamenilor de altădată nu le plăcea să vorbească şi
despre care cel mai adesea ei nu erau conştienţi de ele. Din seriile
numerice în durată lungă să faci să apară modele de
comport.a.mente, altfel inaccesibile şi clandestine. Astfel
mentalităţile au ajuns să fie puse în termenii unor analize a
statisticilor demografice.
Această experienţă nu are nimic original; ea a fost
împărtăşită de aproape toţi istoricii demografi ai acestei generaţii.
Nu le-a fost posibil să rămână în limitele statistice ale
reconstrucţiei unor vechi populaţii. Probleme capitale se nasc
dincolo de defrişările demografice care solicitau explicaţii
psihologice, antropologice, altădată rezervate medicilor,
moraliştilor, juriştilor sau care păreau să aparţină domeniului ne-
scris, în care istoricii n-au avut până acum idea să pătrundă,
probabil pentru că ei credeau că fenomenele măsurate de
demografie erau prea aproape de natură şi de biologie. Si era
adevărat că în primele cercetări am studiat adaptarea populaţiilor
la subzistenţă, la starea economiei. S-a observat repede că această
adaptare nu era automatică mei intermediată, că între
comportamentele demografice şi nivelul resurselor există un
sistem optic care modifică imaginea reaiă: sistemul mentalităţilor.
Istoria mentalităţilor renăştea astfel pentru a doua oară graţie
demografiei istorice.

O a treie generaţie?

În cursul anilor '60, reapariţia mentalităţilor a bulversat

întreg fondul istoriografiei franceze. Evenimentul este capital.
Sumarele marilor reviste, chiar şi ·a celor mai conservatoare se
schimbă, ca şi subiectele tezelor de licenţă şi de doctorat. Se
observă atunci şi în anii '70 un declin al subiectelor socio-
economice, o dezvoltare relativă a subiectelor demografice ale
deceniului precedent, şi în revanşă invazia temelor altădată
necunoscute sau foarte rare. În 1973 Societatea de demografie

165
istorică a consacrat un număr special al revistei sale "Copilul şi
societatea". În 1972 Annalele au publicat un număr special de 433
pagini despre familie, ce va deborda în numerele următoare cu alte
trei articole importante. Câteva articole au fost apoi publicate
asupra morţii, sexualităţii, criminalităţii sau delicvenţei
sociabilităţii, claselor de vârstă, sărbătorilor, pietăţii populare.
Arhivele notariale centrale erau altădată frecventate doar de câţiva
istorici de artă, sau de istorici ai administraţiei, ce căutau elemente
de biografie sau de istorici socio-economici (repartiţia averilor).
Astăzi, testamentele, în mod particular, au devenit o sursa pentru
studiul mentalităţilor religioase, cu Michel Vovelle, Pierre Chaunu
şi elevii lor. Această mare şi recentă schimbare a istoriografiei îmi
pare că a scăpat unui observator atât de sensibil şi atent ca
Lawrence Stane. Acesta într-un studiu recent (The Feature of
History, Nashville, Vanderbilt Univ. Press, 1977), vorbeşte de
Annale ca de un bloc care nu s-a schimbat de la părinţii fondatori,
în pofida eroziunii timpului şi a unei laşităţi datorate repetiţiilor.
Nu, Annalele sunt astăzi altceva decât ceea ce au fost şi de altfel
cu sigurantă dacă astăzi putem vorbi de o istorie a mentalităţilor,
ca de un fenomen semnificativ a culturii contemporane. Această
istorie a ieşit din cercul restrâns al specialiştilor, ea a penetrat
mediile de informare, se vinde adesea bine în publicul cel mai larg
pe care l-a cucerit. A fost numită în mod vulgar "la nouvelle
histoire". Cui i se datorează acest lucru?

Istoria şi celelalte ştiinţe umane

Cititorul avertizat va fi surprins că în această geneză am

menajat atât de puţin influenţa ştiinţelor umane. Se obişnuieşte, de
obicei, să fie considerate determinante, cel mai adesea la început şi
probabil acum cel mai rău, dacă interpretez bine articolul lui
L.Stone citat mai sus. Cu certitudine, sociologia şi etnologia au
influenţat pe Lucien Febvre şi probabil pe Marc Bloch în Regii
thaumaturgi, dar în măsura în care aceste lecturi au îmbogăţit

166
 cultura lor generală, au lărgit orizonturile lor de gândire, a excitat
curiozitatea lor. De altfel, istoricii ca orice intelectuali de la
sfârşitul sec.XIX au rămas convinşi de superioritatea radicală a
civilizaţiei europene ieşită din antichitatea g..reco-rom.:mă şi din
creştinism, de absurditatea de a o compara cu culturile primitive.
Lecturile etnologilor au făcut destul de puţin să înlăture această
prejudecată. La fel, în Franţa influenţa lor n-a fost determinantă
asupra muncii istoricilor ca în universităţile americane în care
istoricul social nu se aventurează într-o investigaţie fără să
consulte celelalte ştiinte sociale pentru a alege un mo1el după
măsura corpusului documentar.
Schimbându-şi titlul în 1946, Annalele au vrut să devină o
revistă de ştiinţe sociale incluzând istoria, în care cheia de
orchestrare să fie a istoricilor. Si cu toate că Annalele au anunţat
deschiderea în momentul în care, de fapt a devenit mai întâi
economică, cwn am spus înainte. Cu certitudine, nu trebuie să
uităm că economia părea atunci cheia istoriei, cea de astăzi, şi de
ce nu, cea de ieri. Istoria pretindea să fie denominatorul comun, a
tuturor ştiinţelor sociale sau wnane, mobilizate în noul proiect al
Annalelor. De fapt, cu adevărat în domeniul economic în care
mai..:ii gânditori de altădată şi teoreticienii de astă.zi au inspirat
imediat istoricii şi au fost deodată asimilaţi de ei, în perioada
anilor '50, juxtapunând articolele de provenienţă diversă, mai
degrabă decât schimburi adevărate între discipline.
Câteva interferenţe pe care le puteau atunci releva cu
ştiinţele umane nu explică deloc amploarea schimbărilor în
istoriografia franceză. Aceasta corespunde în realitate, sosirii noii
generaţii. Un fel de ecuator separă astăzi pe cei vechi de cei noi;
linia de 50 de ani de viaţă, cu anumite sentinele în avans sau în
urmă cu câţiva ani.

167
 Sfârşitul luminilor?

Nu mai mult decât alte activităţi intelectuale, istoria nu

scapă marilor influenţe culturale care au bântuit lumea occidentală.
Tinerii care aveau de la 20-35 de ani la mijlocul anilor '60 au
început să vadă lumea cu alţi ochi, care nu erau ai celor de
dinaintea lor. Atitudinea lor cu privire la progresul economic, la
binefacerile sale, s-a schimbat. Ori, istoncu generaţiilor
precedente aveau tendinţa să caute şi să pună în valoare în trecut,
semnele care anunţau sau pregăteau modernitatea. Aceasta era
considerată ca scop sau ca rezultat a unei evoluţii: progresul
Luminilor. Ori, noi asistăm probabil astăzi, în ultima treime a
secolului XX la sfărşitul Luminilor, sau cel puţin la sfărşitul
credinţei în ireversibilitatea şi binefacerea absolută a progresului
ştiinţific şi tehnic. Nu-i deloc cert sfârşitul progresului, dar
sfârşitul religiei progresului, a credinţei în progres. Probabil că
aceasta este o reacţie efemeră la o industrializare foarte rapidă şi
prea brutală. Nu-i fără semnificaţie faptul după care critica
progresului a devenit o temă semnificativă în opiniile de astăzi, în
particular în mediile tinere; ea a trecut de la dreapta reacţionară,
care a abandonat-o de altfel, la o stângă sau cei mult la un
stângism cu contururi rău trasate, dar viguroase. Eu cred (este o
ipote7..ă), că există o relaţie între reticenţa nouă a anilor '60 · cu
privire la dezvoltare, la progres, a modernităţii şi pasiunea adusă
de tinerii istorici la studiul societătilor pre-industriale si a
mentalităţii acestom. Aceştia nu mai ~cunosc istoriei un ~ens,
adică o direcţie. Ei nu mai vor să facă din studiul societăţilor
vechi, etape ale unei evoluţii programate, slmt pe punctul de a nu
mai avea încredere în diacronie şi în cercetarea sistematică a
influenţelor suportate sau exercitate. Cultura pe care ei o studiază
era atunci aproape retrasă din istorie şi apreciată în maniera pe care
etnologii structuralişti consideră societatea pe care au ales-o ca
obiect de studiu. Lucru curios, în timp ce istoricii sunt tentaţi de
sincronie ştiinţele umane, ele o părăsesc cel mai adesea şi caută să

168
se situeze în timpul lung. lată de ce graniţele dintre istorie şi
ştiinţele sociale încep să se piardă; eveniment foarte recent pe care
îl putem crede, după 50 de ani de interdisciplinaritate proclamată,
dar niciodată manifestă plenar.
Un exemplu remarcabil a fost dat de această fericită
indecizie de :frontieră, cel al lui Michel Faucau]t, unul dintre cei
mai buni istorici; el este însă filosof şi s-a mişcat de la filosofie la
istorie, fără să treacă prin purgatoriul psihologiei sau altor ştiinţe
sociale, refugiu (provizoriu) al filosofilor din generaţia sa. El a
realizat ca alţi metafizicieni sau specialişti în ştiinţele umane să
situeze cercetările sale în sincronie sau acronie şi să construiască
un sistem conceptual în afară de timp sau într-o durată străină
experienţelor de fiecare zi. El a dorit, dimpotrivă, ca opera să fie o
istorie, istoria puterilor modeme în momentul în care ele se
amestecă cu ştiinţele, după sfârşitul sec.XVII, timp în care au
penetrat societatea, aşa cum sângele irigă corpul. Empirismul
istoricilor a permis acestui filosof, căci în realitate el a rămas
filosof, să scape de univocitatea sistemelor (şi probabil a
filosofiilor) şi să sesizeze diversitatea extraordinară a strategiilor
umane, sensul profund al acestei ireductibile diversităţi. Născut
filosof, el a devenit istoric, pentru a r-ămâne :filosof, prin mişcarea
gândirii sale, pentru raţiuni deloc diferite de cele care asigură
astăzi popularitatea istoriei mentalitătilor.
Începem să înţelegem că o~ul de astăzi cere istoriei ceea
ce a cerut mereu metafizicii şi ieri ştiinţelor sociale; o istorie care
reia temele reflexiei filosofice, dar situându-se în durată ş1 în
ciclitatea obstinantă a iniţiativelor umane.

Conceptul de mentalitate·

De o manieră generală, în ciuda seducţiilor recente ale

sincroniei şi a mefienţei cu privire la "unidimensional" (Edgar
Morin) istoria mentalităţilor lasă să, se vadă o grijă constantă

169
pentru înţelegerea fenomenelor de trecere la modernitate. Si iată
câteva exemple.
Exemplul impozitelor
Primul este împrumutat din opera recentă a unuia dintre
maeştrii genului: Georges Duby. Aceasta caută să afle ce sens
aveau pentru contemporani prevalările sau schimburile pe care noi
astăzi le plasăm în domeniul economiei ( Guerries et paysans,
Paris, Gallimard, 197 3.)
Titlul capitolului este semnificativ: "Atitudinile mentale".
Este vorba de ceea ce noi numim impozite. El le apropie cu
darurile aşa cum le-a analizat Marcel Mauss şi sociologii
societăţilor primitive. Aceste daruri erau "oferite" suveranului, pe
care fiecare îl considera ca un intercesor natural între popor şi
puterile din cealaltă lume. El garanta tuturor prosperitatea,
promitea un sol fecund, abundenţă de grâne, încetarea epidemiilor.
La fel s-a întâmplat şi la începuturile Evului Mediu. Dar în sec.XII
transformându-se sistemul, a rămas încă foarte diferit de
economiile de piaţă modeme şi contemporane: "Oamenilor acestor
timpuri, de altfel ca şi pentru cei mai vechi strămoşi ai lor...
realităţile economice le apăreau ca accesorii. Ele sunt considerate
ca epifenomene. Adevăratele structJri sunt spirit..iale, de ordin
supranatural". Se stabilea de fapt un sistem de schimburi vast şi
complicat între lumea de dincolo şi în faţa morţii, care conducea
prin canalul testamentelor la o redistribuire a averilor ce puteau
merge până la dispariţia acestora, care deconcertează pe omul de
astăzi, care nu poate înţelege fără să reconstituie cu forţa
dezrădăcinării, ansamblul coerent al unei mentalităţi. Gustul
cheltuielilor inutile şi nebuneşti era comun celor bogaţi şi celor
săraci. În zilele de sărbătoare acestia înlăturau sălbatic derizoriile
agoniseli, după munificenţa celor' mari: "În această lume atât de
săracă, zice Georges Duby, muncitorii cei mai umili nu neglijau
sărbătoarea a cărei scop, prin destructurarea colectivă, plină de
voioşie, de bogăţii în sânul unei universale sărăcii, are scopul

170
periodic de a face să renască fraternitatea, să forţeze bunăvoinţa
forţelor invizibile.

Exemplul timpului

Pentru ceea ce naşte economia modernă, a noa-.tră şi

condiţiile sale grija de a economisi, dorinţa de a amâna în viitor,
folosinţa adesea moderată a veniturilor, acumularea capitalistă şi
în sfârşit diviziunea muncii, a trebuit ca înainte de tehnologie,
forţele de producţie să schimbe mai întâi atitudinea mentală în faţa
sărăciei şi a bogăţiei.
Evul Mediu este astfel traversat de schimbări de
mentalitate. Jacques Le Goff în analiza din strălucitul eseu Timpul
bisericii şi timpul negustorului a demonstrat-o cu prisosinţă.
Timpul bisericii era foarte bine împărţit de către clopote care
chemau călugări şi canonici la oficiile slujbelor, pentru a cânta
orele. Era încă un timp inegal după w...ajul nostru, timpul zilei era
divizat după maniera romană în perioade de aproape trei ore, cel al
nopţii împărţit între rugăciune şi odihnă era decupat de vecerniile
de seară, slujba de Ia miezul nopţii şi laudele din zorii zilei.
Acestea erau deja ore fixe, care impuneau o anume regularitate
zilei de muncă a ţăranilor, cu toate că acesta se întindea fără prea
multă precizie de la răsăritul la apusul soarelui. Timpul
călugărului şi al ţăranului făceau casă bună, chiar dacă ele nu
coincideau total. Lucrurile s-au schimbat odată cu ceea ce Jacques
Le Goff numeşte "timpul negustorului" care era de asemenea
"timpul muncii", un timp care trebuia să împrumute bisericii
clopotul său, clopotul muncii (Werkglocken), un clopot "pe care
(muncitorii din Amiens) îl luau din turn" şi pe care îl puneau să
sune când era zi de lucru la munca lor de dimineaţă, când trebuiau
să meargă să mănânce şi când urmau să se reântoarcă la munca lor
după ce au mâncat..." .
Ori, s-a petrecut atunci ceva surprinzător şi pasionant.
Nimic nu este mai conservator ş1 mai tenace decât măsura

171
timpului. La fel şi timpul muncitorului a fost la început calchiat
după cel al bisericii, după orele serviciului divin. Acesta începea
cu rugăciunea de dimineaţă către orele 6 şi se termina cu nona
către orele trei după masă. Ziua era astfel terminată. La Roma era
timpul Forului sau al Thermelor. De fapt "ziua continua". Dar în
sec.XIII s-a ajuns pe de o parte la concluzia că acest timp nu mai
satisfăcea nevoile, fie ale negustorilor, fie ale muncitorilor şi pe de
ahă parte nu se concepea că este posibilă inventarea unui alt timp
mai bine adaptat (cel impus mai târziu de orologiul mecanic).
Atunci timpul bisericii a fost surprinzător manipulat, pentru a se
plia pe timpul muncitorilor printr-un fel de compromis. "S-a notat
-scrie Jacques Le Goff - că din sec.X la sfărşitul sec.XIII un
element al cronologiei diurne evoluează: nona, la început situată
în jurul orei două după amiază (după cronologia actuală)
avansează lent pentru a se fixa în jurul amiezei (de unde amiaza în
engleză noon). "Nona - urmează J. Le Goff este (... ) pauza
muncitorilor pe un şantier urban, supus timpului clerical al
clopotelor. Aici putem să ne imaginăm o presiune... care va duce
prin deplasarea nonei la crearea unei importante subdiviziuni a
timpului muncii: jumătatea zilei care se va afirma în sec.XIV".
Iată deci cun1 apare timpul nostru modem, divizat în două jumătăţi
de zile, înainte de masa şi după masa, separate de multă vreme de
neatinsa pauză de prânz. Exemplu banal doar în aparenţă, pentru
că tot ceea ce atinge repetiţiile banale ale existenţei devine
trăsătura esenţială de mentalitate. Exemplul caracteristic a ceea ce
noi numim mentalitate şi care apare cel mai bine în momentul în
care aceasta se schimbă, aşa cum s-a întâmplat spre sfărşitul
Evului Mediu.

Exemplul vrăjitoriei

Cu privire la vrăjitorie Lucien Febvre, într-un articol din

Annales pe 1948 a exprimat cu foarte multă forţă sentimentul său
de istoric în faţa diferenţelor de mentalitate: "Trebuie ca în

172
structura sa profundă, mentalitatea oamenilor cei mai luminaţi de
la sîarşitul sec.XVI şi începutul sec.XVII (magistraţii) a diferit
radical de mentalitatea oamenilor celor mai luminaţi din timpul
nost.'11." Un tip de opoziţie foarte tra.'1şantă pe care, personal o
accept, dar care am cel puţin impresia, agasează astăzi pe tinerii
istorici ai mentalităţilor. Aceştia au mai degrabă tendinţa să
substituie macroschimburilor trecerii spre modernitate, micro- •
schimburi mai complexe şi mai contradictorii, mai etalate în timp,
unde trecerea spre modernitate devine puţin suspectă, tinzând să se
dilueze.
Este adevărat, de asemenea că "analiza de psihologie
istorică" a lui Robert Mandrou (Magistrats et sorciers en France
au XVII-e siecle, Paris, Plon, 1968) a fost şi rămâne în eleganţa sa
sobră un model clasic de studiu de mentalitate (cuvânt cu care de
altfel el face economie, preferându-l pe cel de "structuri mentale"
în cazurile în care nu poate evita folosirea lui).
Iată problema, aşa cum o pune Mandrou: "La începutul
sec.XVII femeile urmărite pentru vrăjitorie aveau încă trecere în
faţa aparatului judiciar laic ... ; această enormă instituţie populată de
ameni instruiţi pe cât era posibil (dar nu încă "luminaţi")
ăreşte fără ezitare pe supuşii iui Satan, complicii unor
rversiuni oribile care puneau în pericol salvarea oamenilor... La
,itul secolului, parlamentele au renunţat de tot la acest gen de
ţii şi nu mai aveau în atenţie decât... ciobani care otrăveau,
craci care se jucau cu credulitatea populară, · falşi credincioşi.
o jurisprudenţă solid aşezată de secole de practică continuă,
găseşte pusă în cauză, discutată şi în final abandonată în câteva
nii? Problema rămâne să fie pusă... Este universul mental
.a.) al judecătorilor (şi a acuzaţiilor) care e pus în chestiune după
crimele cotidiene ale lui . Satan şi a complicilor săi atestă
zenţa diabolică în lume. De-a lungul acestei proceduri, este
rba de întreaga lor concepţie de putere asupra naturii şi asupra
enilor, exercitată de om, Dumnezeu şi diavol, care este
licată şi care se găseşte în final contestată( ... ). Într-un cuvânt,

173
abandonarea urmăririlor pentru crime de vrăjitorie reprezintă
dezvoltarea unei structuri mentale care a făcut parte integrantă din
această viziune a lumii, de-a lungul secolelor".
La sfârşitul ana1izei asupra acestei lungi mutaţii de un
secol putem discuta cronologia şi etapele, dar nu sensul masiv,
vedem manifestându-se ceea ce noi numim modernitate: "nu
numai progresul ştiinţific, adevărurile ştiinţei de care s-a
autoâncântat sec.XVIII nu numai dezbaterile de idei, sau fiecare
mare filosof, îşi aduc contribuţia... ci o largă priză de conştiinţă
care pune sub semnul întrebării modul de a gândi şi a simţi,
structurile mentale înveterate, care constituie viziunea asupra
lumii moştenite dintr-un trecut îndepărtat şi recunoscută de
anumite grupuri, de societăţi globale chiar, în întregul lor.
"Mutaţia esenţială" este următoarea: "Dumnezeu şi satan încetează
să intervină cotidian în cursul natural al lucrurilor şi în viaţa
ordinară a oamenilor". Prin reflexie, aceasta nu e valabil în ce-l
priveşte pe Dumnezeu, aşa cum o demonstrează Les Prieres
secretes des Francais d'aujourd'hui a părintelui Serge Bonnet
(Paris, Ed.du Cert: 1976), dar este adevărat că diavolul şi răul în
general, încep de atunci să se retragă, o retragere care continuă şi
astăzi prin abolirea răului fizic, al maladiei, al suferinţei şi la
limita, a morţii.

Exemplul contracepţiei

Ultimul meu exemplu va fi împrumutat din istoria

demografică. El arată cum istoricul a început prin interpretarea
datelor economice sau demografice în altă manieră decât
economiştii sau demografii, înainte de a se angaja pe teritorii cu
deosebire noi. El ilustrează trecerea de la istoria propriu-zisă
demografică la istoria mentalităţilor de care am vorbit mai sus.
Exemplul este istoria contracepţiei.
Stim că societăţile tradiţionale au cunoscut până în
sec.XVIII un regim demografic în dinte de fierăstrău, în care

174
perioade de mortalitate puternică, datorată epidemiilor, foametei şi
altor calamităţi se succedau cu perioade de recuperare rapidă,
datorate constantei de natalitate ridicată. Reglarea se realiza
datorită vârstei târzii a mariajului şi sterilităţii femeilor pe timpul
alăptării la sân a noilor născuţi ... Aceasta nu împiedică ca numărul
de sarcini să fie ridicat şi să ameninţe sănătatea şi chiar viaţa
mamelor, cu toate că se ştie şi chiar exista tentaţia să reducă
numărul naşterilor altfel decât prin avort, castitate sau prin
infanticid. Ori, se pare că soţii nu au încercat deloc să acţioneze
asupra comportamentului sexual pentru a bloca efectul
reproducerii. Fără îndoială, tehnicile erau cunoscute din descrierile
penitenţilor, manualele confesorilor sau din tratatele de morală.
Fapt este că ele n-au fost utilizate. Şi dintr-o dată (sau aproape) la
sfârşitul sec.XVIII şi la începutul sec.XIX, cel puţin în Franţa, se
răspândesc tehnici oculte de contracepţie, situaţia ajungând până
pe punctul de a modifica mişcarea generală a populaţiei, piramida
vârstelor: citim cu claritate manifestarea şi difuzarea lor din
statisticile demografilor. Cum s-a trecut de la vechiul la noul
regim demografic? Au fost avansate două răspunsuri.
Unii (printre care şi eu) au pus în faţă o schimbare de
mentalitate. Chiar dacă aceasta era vag cunoscută, dihotomia
actului sexual impunea o capacitate de previziune şi o stăpânire de
sine care nu erau "de conceput" în societatea vechiului regim, dar
care erau valabile în sec.XIX. Alţii, din contră, au exploatat
condamnarea autorilor ·religioşi pentru a susţine că practicile
contraceptive erau mai falimentare decât suntem dispuşi să
admitem şi că, dacă aceste practici nu s-au răspândit este din
pricina eficacităţii supravegherii eficiente a moravurilor de către
biserică, iar frica de sancţiuni şi absenţa publicităţii se opuneau
difuzării lor. Difuzarea a început când barierele ecleziastice au
cedat, când mobilitatea geografică şi secularizarea moravurilor au
eliberat conştiinţele şi limbile.

175
 În primul caz, accentul este pus pe mentalităţi. În cel de-al
doilea spre alte cauze, cele ale schimbării, mai puţin specifice,
cum ar fi fenomenele politice, religioase, socio-economice.
Printre cei care au dorit să arate permanenţa cont.racepţiei -
chiar dacă ea era puţin folosită - sunt autori ecleziastici. În realitate
textele lor sunt ambigue. Ei denunţă practicile contra naturii, dar
pe acelea pe care un cititor al revistei "Playboi" sau "Kamasutra"
le recunoaşte ca poziţii clasice ale unei Ars erotica, dar care apar
istoricilor demografi ca metode contraceptive. Fără îndoială,
erotismul era steril, cu excepţia accidentelor dar trebuie să
convenim că nu sterilitatea era scopul căutat. Am văzut atunci,
pornind de la această discuţie de origine demografică, născându-se
o istorie a sexualităţii, care este astăzi la primele defrişări. Fără
îndoială că ca n-ar fie existat astăzi aşa cum o văd J.L.Flandrin,
L.Stone, M.Faucault, fără strămoşul său demografic.

Teritoriul istoricului

Aceste exemple arată cum introducerea conceptului de

mentalitate provoacă - sau implică - o extraordinară dilatare a
"teritoriului istoricuiui" după expresia lui Pierre Nora şi Em.Le
Roy Ladurie. De fapt, de la sfărşitul anilor '60 acest teritotju. s-a
extins asupra a tot ce este perceptibil de observatorul social, fără
excepţie. Lărgirea istoriei dincolo de vechile sale limite şi în
acelaşi timp reântoarcerea la vechiul domeniu p~ care-l vedem mai
puţin bine defrişat, istoricul reciteşte astăzi documentele utilizate
de predecesorii săi, dar cu o nouă privire şi printr-o nouă grilă.
Temele frecventate de primii au fost cele pregătite de istoria
economică şi demografică; munca, familia, vârstele vieţii,
educaţia, sexul, moartea, adică zonele care se găsesc la frontiera
biologicului şi al mentalului, a naturii şi a culturii. Publicaţiile
asupra acestor subiecte, aproape inimaginabile acum 15 ani,
constituie astăzi un ansamblu coerent şi o vastă bibliotecă. Este
primul domeniu câştigat de istoria mentalităţilor.

176
 Alte teme mai puţin frecvente suscită interesul
cercetătorilor: variaţiile somatice (talia, pigmentarea, culoarea
ochilor), alimentaţia (caracter esenţial al culturii), sănătatea şi
maladiile, ciuma dr.J.N.Bi..raben, bolile femeilor cercetate de
E.Shorter, delicvenţele (unei societăţi date îi corespunde un raport
particular faţă de justiţie) cu Nicole Castan, sociabilitatea
tradiţională sau cea din sec.XIX, care este probabil una dintre
cuceririle cele mai interesante ale noii istorii - cu Em Le Roy
Ladurie, Yves Castan, M.Agulhon etc. Istoricul caută cheia
strategiilor comunitare, a sistemelor de valori, a organizaţiilor
colective, adică toate conduitele care constituie o cultură rurală sau
urbană, populară sau elitistă. Notăm în trecere impactul
cercetărilor actuale a datelor istone1 meridionale într-o
istoriografie care a privilegiat mai degrabă Franţa de nord şi de est,
adică Franţa de limbă oil şi a culturii scrise. Să continuăm
enumerarea noastră oricum incompletă, spre investigarea
sărbătorilor, prelungire şi punct culminant al sociabilităţii
(M.Vovelle, Y.M.Berce) prin supravieţuirile populare şi
metamorfozarea în mituri a evenimentelor istorice recente
(cămăşari, vechi combatanţi) şi să terminăm provizoriu prin religie
populară care a câştigat un loc capital în istoriografie, subiect a
numeroase colocvii şi publicaţii în Franţa (J.Delumeau), Anglia
(K.Thomas), Italia (C.Ginzburg), America (N.Z.Davis).

-O istorie foarte sensibilă la diferenţele regionale decât

la diferenţele sociale

Cel mai adesea subiectele pe care le-am enumerat au fost

studiate într-un spaţiu geografic bine limitat, adică în interiorul
unei istorii regionale. Noua istorie a mentalităţilor a fost foarte
atentă la diferenţele regionale, decât la cele sociale. Această
caracteristică este comună celor trei generaţii de la Annale şi este
datorată marii influenţe avută asupra istoricilor francezi de operele
marilor geografi din prima jumătate a sec.XX, reuniti sub numele
•
177
de "şcoala lui Vidal de la Blache", fondatorul acesteia. El a fost şi
autorul introducerii geografice a monumentalei Histoire de la
France, coordonată de Ernest Lavisse.
Aceşti geografi care ar avea astăzi 100 de ani şi mai bine
au fost de fapt precursorii noii istorii a Anualelor. Unul dintre ei,
A.Demangeon, a colaborat cu L.Febvre la o carte asupra Rhinului.
Tezele de geografie asupra marilor regiuni ca Flandra de
R.Blanchard, Picardia de A.Demangeon au fost primele modele
ale unei istorii regionale culturale. De altfel, istoria regională era
un decupaj regional din istoria naţională politică. Ea era constituită
din evenimentele care s-au petrecut în regiune, instituţiile regiunii,
politice, religioase, viaţa marilor oameni născuţi în regiune. Aceşti
geografi au utilizat în acelaşi timp studiul peisajului contemporan
şi documentele vechi de arhivă, înainte de a degaja "caracterele
originare", spre a vorbi în termenii lui Marc Bloch ale unei
regiuni; caractere care au dat acestei regiuni caracterul său unitar.
Geograful, om al prezentului care îşi propune să înţeleagă, este
astfel condus spre trecutul istoricilor evenimenţiali, colegii lor, dar
un trecut ne-politic pe care aceştia l-au neglijat şi care urma să
devină trecutul favorit al viitorilor istorici. Demangeon a publicat
un ghid al depozitelor ad1ivistice pentru uzul geografilOi.
Geografia umană a avut deci o foarte mare influenţă asupra
istoricilor anilor 1930-1940.
S-a petrecut apoi un curios fenomen de transfer. Plecând
din anii 1940-1950 istoria regională a alunecat de la geografia
umană la istoria economică, socială, mai general culturală şi
antropologică. Cred că geografia a suferit acest transfer care a
sărăcit-o. În ce priveşte istoria, ea a câştigat mult. Regiunea, legată
de istorie prin geografia umană, a servit de cadru necesar la o
cercetare înnoitoare de-a lungul a trei generaţii de la Annale:
Franche-Compte-ul lui Lucien Febvre, Les Caracteres originales
ale lui Marc Bloch, Mediterana lui Braudel, Beauvais a lui
P.Goubert, marile teze de istorie departamentală, Languedoc-ul lui
Em.Le Roy Ladurie şi Y.Castan, marile monografii regionale

178
asupra revoltelor ţărăneşti din sec.XVII etc. Se pretindea uneori
atingerea istoriei totale a unei regiuni, asimilată la o cultură sau la
o sub-cultură (zonă). Această investigaţie nouă a condus în Franţa
lao colecţie istorică a provi_nciilor "Universul Franţei", condusă de
Ph.Wolf. Această istorie vrea să fie istoria culturilor regionale. Ea
adună deja producţia considerabilă a unei istoriografii novatoare.
Aceste câteva exemple, cărora le putem adăuga multe
altele, au în comun percepţia unei diferenţe între două mentalităţi,
una propusă a fi cunoscută, dar de fapt naiv cunoscută, care
serveşte de "mărturie" şi la care ne referim, cealaltă enigmatică, ce
pune întrebări, terra incognita, pe care şi-a propus să o descopere.
Dar aici a descoperi înseamnă mai întâi să înţelegi o diferenţă.
Înţelegerea este rară astăzi între oameni ce aparţin de două culturi
contemporane, asta n-am ştiut-o destul de bine în ţara noastră, în
care diferenţele de rasă, chiar dacă sunt abil mascate, nu sunt mai
puţin prezente. Înţelegerea este de asemenea dificilă între două
culturi îndepărtate în timp. Ea poate naşte de la recunoaşterea în
mentalitatea străină elemente de asemănare cu ale noastre, cea de
astăzi, care este naiv cunoscută prin permanenţe. Ea poate naşte de
asemenea constatarea unor diferenţe ireductibile. Diferenţa devine
atunci condiţia particularităţii şi a înţelegerii realităţii: ea separă
această cultură de a noastră şi-i asigură originalitate. Prin raport cu
mentalitatea noastră contemporană, deci ea ne apare ca ceva
deosebit. Cu certitudine, în general, strategia se complică şi un
trecut de referinţă, un trecut origine se substituie pe urmă
prezentului nostru a lumina caracterele specifice a unui alt trecut,
trecutul de cunoscut. Avem o secvenţă a acestui gen. Prezent,
trecut-origine, trecut-de-cunoscut, cu o reiterare dialectică al
primului şi al doilea trecut în prezent. Mentalitatea noastră
contemporană pe care o putem numi modernitate se află deci
mereu la originea curiozităţii istorice şi la percepţia diferenţelor.
Fără conştiinţa modernităţii n-ar mai exista diferenţe şi astfel nici
o istorie şi chiar non diferenţele, adică permanenţele n-ar mai fi
percepute.

179
 De ce o istorie a mentalitătilor?
'
Istoria mentalităţilor este mai degrabă cea a rnentalităţilor
de altădată, a mentalităţilor ne-actuale .. Fascinaţia pe care această
istorie pare s-o exercite astăzi, şi nu de multă vreme, se explică
probabil printr-un mare accident al mentalităţii noastre de azi.
Omul epocii clasice, al luminilor, al progresului industrial, adică
omul occidental din sec.XVIII până la începutul sec.XX era sigur
de permanen1a şi de superioritatea culturii sale. El nu acceptă
deloc idea că acest lucru n-a fost aşa dintotdeauna, chiar dacă
perioada de decadenţă părea să-i întrerupă continuitatea. Ea se
reimpunea odată cu "renaşterile". Istoriografia pozitivistă din
se..,.XIX şi de la începutul sec.XX admitea inegalităţi tehnologice,
economice, "rămâneri în urmă" datorate lipsei de cunoştinţe,
decadenţelor dar nu diferenţelor la nivelul percepţiei şi al
sensibilităţilor.
Această convingere a slăbit. Omul de astăzi nu mai este
atât de convins nici de superioritatea modernităţii, nici de cea a
culturii care pare că a pregătit modernitatea... din epoca inventării
scrisului. El vede culturi diferite şi în mod egal interesate acolo
unde istoricul clasic recunoştea o civiliza.ţie şi barbari. Acesta din
urmă este mai degrabă tentat de asemănările cu un model
universal. Astăzi cercetarea diferenţelor îl conduce dimpotrivă spre
identificarea asemănărilor. Din această cauză transformarea
istoriografiei, pt,; care am descris-o în paginile precedente, de
origine medievală şi modernistă, de câtva timp bătând pasul pe loc
în pragul istoriografiei contemporane; aceasta este de altfel o
reflexie a omului asupra timpului în care trăieşte, un timp al atâtor
similitudini şi deloc al diferenţei. Ori, apăsarea acestei tranşe a
istoriei se diminuează; momentul în care trecutul apărea ca diferit
de timpul meu faţă de mine devine din ce în ce mai aproape:
formidabilă revanşă a istoricităţii! Vedem deci sub ochii noştri
mase întregi a ceea ce noi credeam ieri încă, istoria noastră de
astăzi poate detaşa şi să se înfunde în oceanul diferenţelor, în care

180
 el reântruneşte toate societăţile trac:iiţionale. În consecinţă ele
relevă metodele de diferenţiere psihologică şi etnologică a istoriei
mentalităţilor - şi aceasta contribue la rândul său la grăbirea
convertirii lor către trecut. Un exemplu al acestei tranşee a istoriei
contemporane prin cercetările istoriei mentalităţilor este fumizat
de opera lui M.Agulhon, care a făcut din sec.XIX o civilizaţie
singulară, devenită graţie analizelor sale probabil la fel de străină
de a noastră, ca cea a Vechiului Regim, cu formele sale proprii de
sociabilitate, precum cafeneaua sau clubul.
La rândul său R.Girardet ilustrează bine pendularea
istoricului între două epoci apropiate şi care în acelaşi timp se
depărtează. El a arătat cum în sec.XIX naţionalismul militant
francez a trecut de la stânga la dreapta, ca altădată în sec.XX grija
particularităţilor etnice a trecut de la dreapta colonialistă şi
"indigenistă" a lui Lyautey sau la a lui Delavignette către stânga
revoluţionară şi anti-occidentală a lui Fanon. Analiza acestor
transferuri de idei şi de sensibilităţi permite sustragerea din
prezent a trăsăturilor trecutului şi de a subţia prezentul pe punctul
de a-l face transparent. Astfel trecutul, timp al diferenţei se apropie
de noi, el devine din ce în ce mai dificil de ignorat, aşa cum nu
mai este posibil să ignorăm arla neagr.l, arta indiană sau arta
precolumbiană: el ne arde la degete. Diferenţele tuturor vârstelor
ne asaltează şi adesea naiva noastră percepţie imediată rămâne
întotdeauna în propriul nostru prezent, singurul punct de sprijin în
timp. Apropierile recente ale prezentului şi ale trecutului nu sunt
oare adevărata raţiune a istoriei mentalităţilor? Adoptarea
prezentului ca referinţă constantă a putut, în ciuda sensului
diferenţelor şi al refuzului inegalităţii culturilor, a aplecat istoria
către concepţia foarte simplă a unei formidabile şi lungi
aculturaţii, care din Evul Mediu târziu a substituit modernităţii
noastre culturile tradiţionale, progresiv, dar de o singură trăsătură:
s-a ajuns să privilegiem modernitatea cum istoria clasică a
privilegiat "civilizaţia occidentală".

181
 Există câteva modalităţi de a scăpa de această tentaţie.
Una constă în a pulveriza modelele de mentalitate, adică să le
refuzăm realitatea de modele coerente şi masive, să le înlocuim
printr-o constelaţie de micro-elemente puţin consistente,
menţinând câtva timp împreună prin conjugarea cauzelor
numeroase şi independente (politice, religioase, economice), fără
ca una dintre ele să aibă cu adevărat importanţă şi care se absorb
unele în altele într-o schimbare perpetuă. Este puţin modalitatea
lui L.Stone şi îmi pare că o asemenea cercetare devine tot mai
frecventă.
O altă strategie constă în a evita problemele de origine şi
de influenţă care i-au racut multă vreme pe istorici o specie de
geneticieni sau de sistematicieni (în particular în istoria de artă). În
acest caz cedăm presiunii impuse de sincronie, cum am spus-o mai
sus. Istoricul izolează un bloc din trecut cum un etnolog alege o
societate sălbatică şi îl studiază evitănd să pună probleme asupra
originii şi posterităţii sale. Este etno-istoria a cămi exemplu clasic,
încă foarte sensibil la schimbare este Montaillou-ul lui Ero.Le Roy
Ladurie. Raportul cu modernitatea îmi pare adesea absent, dar este
cu adevărat şi nu este deloc subânţeles de istorie.

Un apel la inconştientul colectiv?

Ne putem întreba dacă cercetările foarte recente în

domeniul religiei- populare sau al alfabetizării nu au racut să iasă o
noţiune susceptibilă să reducă dificultăţile ridicate de raportul
prezentului cu trecutul. Această noţiune apare cu privire la
interferenţele a două elemente culturale fundamentale care n-au
încetat să coexiste în societăţile noastre de la inventarea scrisului.
După expresia convingătoare a lui Francois Furet şi Mona Ozouf
culturile noastre sunt "metisate", în acelaşi timp orale şi scrise,
ritmul istoriei lor este probabil datorat mişcărilor reciproce ale
oralului şi scrisului; alternanţelor pe care istoricii le numeau
altădată "decadenţe" şi "renaşteri", regresiuni şi progrese. Istoricul

182
mentalităţilor urmează confluenţele şi divergen1ele acestor curente.
Ele ne fac să descoperim ceea ce, în cultura noastră de astăzi în
care triumfă raţionalitatea scrisului, subzistă ascuns, inconştient,
vechi oralitliţi refulate, fie sub formă de supravieţuiri camuflate,
fie sub formă de găuri larg deschise. Succesul psihanalizei în
timpul primei jumătăţi a sec.XX se explică fără îndoială prin
răspunsul pe care îl aducea angoaselor individuale. Interesul de
astăzi faţă de istoria mentalităţilor îmi pare un fenomen de acelaşi
gen, în care inconştientul colectiv, favorizat de culturile orale,
refulat de culturile scrise, înlocuiesc în inconştientul individual a
lui Freud sau i se suprapun acestuia.
Dar ce este inconştientul colectiv? Fără îndoială ar fi mai
bine să spunem non-conştientul colectiv. Colectiv comun la o
întreagă societate la un moment dat. Non-conştient, dar deloc
înţeles de contemporani pentru că mergând de la sine, făcând parte
din datele imuabile ale naturii, idei primite şi idei ce plutesc în aer,
locuri comune, coduri de convenienţă şi morală, conformisme şi
interdicţii, expresii admise, impuse sau excluse, sentimente şi
fantasme. Istoricii vorbesc de "structuri mentale", de "viziuni
asupra lumii" pentru a desemna trăsături coerente şi riguroase a
unei totalităţi psihice care se impun contemporanilor, rară ca ei să
fie conştienţi de acestea.
Se pare că oamenii de astăzi probează nevoia de a face să
iasă la suprafaţa conştiinţei sentimentele altădată ascunse într-o
memorie colectivă profundă.
Cercetare subterană a înţelepciunii anonime, dar nu
înţelepciune sau adevăr atemporal, ci înţelepciune empirică care
reglează raporturile familiare ale colectivităţilor umane cu fiecare
individ, cu natura, cu viaţa, moartea, cu Dumnezeu şi cu lumea de
dincolo.

(Philippe Aries, L'histoire des mentalites, în La Nouvelle

histoire, Paris, Edition Complexe, 1988, sous la direction
de Jacques Le Goff, pp.167-190).

183