Sunteți pe pagina 1din 222

.

C E U PRESS

■>■■■

Marc Bloch, La societe feodale. Les classes et le gouvernement des hommes, în colecţia
"L'Evolution de l'humanite", Editions Albin Michel, Paris, 1949.

© Copyright Editura Dacia, pentru prezenta versiune.


Lucrarea apare cu sprijinul Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă şi al Universităţii
Central-Europene.
MARC BLOCH

SOCIETATEA
FEUDALĂ
VOLUMUL AL DOILEA

CLASELE ŞI
CÂRMUIREA OAMENILOR

Traducere de Cristiana Macarovici

EDITURA DACIA,
CLUJ-NAPOCA, 1998
Coperta de HORAŢIU STEGEREAN

kr

ISBN 973-35-0715-6
CUVÂNT ÎNAINTE

FORMAREA NOBILIMII FRAGMENTAREA


PUTERILOR ŞI RENAŞTEREA STATULUI

Structura societăţii feudale poate fi studiată din două puncte de vedere


diferite. în ceea ce are ea mai deosebit: stabilirea, între oameni, a unei
suprapuneri şi a unui amestec de legături de dependenţă: este ceea ce Marc
Bloch a expus, şi a explicat în mod strălucit, într-un volum precedent. în ceea
ce are ea comun cu orice organizare socială - clasele şi cârmuirea -, dar care,
în această societate, prezintă caractere de asemenea deosebite: iată obiectul
acestui al doilea volum.

Clasei nobile, căreia urmează să-i explicăm geneza, îi este consacrată


aproape în exclusivitate prima parte.
Marc Bloch arată foarte convingător că cea dintâi vârstă feudală nu a
cunoscut o nobilime în sensul propriu şi juridic al cuvântului. Fără îndoială,
s-a întâmplat ca termenul de "nobil", într-un sens vag, să-l desemneze pe "cel
născut liber" (ingenu), în comparaţie cu cel deliberat (affranchi), pe "deţină-
torul de alodiu" (alleutier), în comparaţie cu "omul unui senior", pe omul liber,
în comparaţie cu şerbul, pe însoţitorii înarmaţi, personalul vasalic, în opoziţie
cu "mulţimea vulgară", cu atât mai mult pe "magnaţi" (magnats), reprezentanţii
celor mai puternice familii.
Cuvântul "paspartu " (passe-partout), care nu avea decât o valoare relativă
de distincţie, a tins să dobândească un înţeles din ce în ce mai restrâns, înainte
de a lua unul absolut.
începând din secolul al Xl-lea, fără ca să aibă încă nici statut social, nici
castă, o clasă nobilă se distinge prin genul de viaţă - care excludea munca
personală, activitatea econoţnică directă. Posesie de pământuri mai ales,
tezaur de monede sau de bijuterii, şi ca o consecinţă, putere de comandă
asupra altor oameni: iată ce caracterizează aristocraţia nouă. Nu mai este o
"rasă sacră". Funcţia ei specifică este războiul (pag.23-25).
Se vor găsi aici pagini - aşa cum Marc Bloch ştie să scrie, care în acelaşi
timp explică şi detaliază - în care această primă vârstă feudală apare "în
întregime impregnată, pe toată scara societăţii, de sus şi până jos, de gustul
sau teama «violenţei»" (pag. 26). Cea mai mică deplasare este aici o "aven-
tură". Toată lumea e nevoită să se înarmeze. Dar războinicul profesionist,
războinicul "cavaler", dotat cu echipamentul complet, ofensiv şi defensiv,
e un monopol de fapt -, care va trece în drept. Deasupra celor care
:esc, şi chiar a celor care se roagă, există cei care se bat şi pentru care
jiul este "raţiunea de a trăi" (pag. 28). El ocupă în viaţa nobilă un loc
a i importanţă Marc Bloch o face să fie înţeleasă - mai ales cu ajutorul
lelor epice: ea ţine de foloasele diferite pe care le trage, de pe urma
jiului, cavalerul - daruri acordate de baron, pradă, jaf, preţuri de
impărare, - dar şi de atracţia aventurii, de sportul marilor lovituri de
ă. Este un mijloc, principalul mijloc, de a evita plictiseala care pândeşte
capete în general lipsite de gânduri.
Când colaboratorul nostru descrie locuinţa nobilului, mai întâi din lemn,
din piatră, pe care tot felul de motive o situează la ţară, - aceste fertes
e "care nu vor înceta să-şi arunce umbrele peste întinderile Europei"
36), aceste castele cu care se acoperă întreg Occidentul, - el îl arată pe
In în permanenţă înconjurat - păzit, servit şi distrat - de vasali şi
torime. Dar marile sale distracţii, "purtând amprenta unei dispoziţii
unice", sunt vânătoarea şi turnirele: acestea din urmă, plăcerea cea mai
clasei nobile, la care ea s-a încăpăţânat să nu renunţe - cum avea să se
xple şi cu duelul - chiar dacă regalitatea şi biserica li s-au opus. i doua
vârstă feudală, cu o viaţă socială mai intensă, va fi aceea în care ndirea
conştiinţei de clasă distinctă şi superioară a dat naştere la nişte di de
conduită". Ele sunt rezumate în două cuvinte: "curtoazie" toisie)
şi - când acesta a tins să se mondenizeze - "probitate" hommie).
Franţa este patria a tot ceea ce închid în ele aceste cuvinte: ii una
dintre formele acestei culturi s-a propagat atunci, din Franţa, în DO1. Iar
din sudul Franţei, s-a propagat în Franţa de Nord însăşi influenţa erei
doamnelor" (la chambre des dames) - care l-a cizelat pe cavaler până l
transforma în poet al "amorului de curte" (amour courtois)2. Codul
gostiţilor, pe care îl face cunoscut literatura, nu izgonise poftele realiste,
larca ambiţia de "a nu iubi ca toţi ceilalţi". "Deosebită astfel prin puterea
nn natura averii sale şi prin felul de viaţă, chiar prin morala sa, clasa
lă a nobililor era, către mijlocul secolului al Xll-lea pe de-a-ntregul
Uită să se cristalizeze în clasă juridică şi ereditară" (pag. 48). Isupra
acestei instituţii atât de ciudate care este cavaleria, Marc Bloch iformaţii
foarte penetrante. Vedem cum ritualul său reamintea "iniţierile" ocietăţile
primitive, cum "armarea unui cavaler (l'adoubement) constituia •ea într-o
clasă a societăţii, într-un "ordin" (ordre): el era "consacratprin

Pag. 41-42. Cf. voi. XL, L'art du Moyen âge et la Civilisationfrangaise. Marc Bloch
explică rolul Sudului în această privinţă printr-o mai slabă influenţă a ii. Dragostea
cavalerului pentru doamna sa este mai curând "devotament vasalic" 'age) decât
"devoţiune" (devotion) (pag. 46). In schimb, - vezi voi. XL. pag. XIX, - rolul ii doamnei
şi-a avut repercusiunea In cultul Sfintei Fecioare.
intrarea in ordin" (prdonne chevalier)J. Codul care s-a alcătuit spre sfârşitul
secolului al Xl-lea a păstrat ce era mai bun din morala mondenă, dar, sub
influenţa bisericii, a fixat pentru ordinul războinicilor - din ce în ce mai mult
identificat cu colectivitatea cavalerilor înarmaţi (adoubes) - o sarcină ideală.
Spada cavalerului nu mai este destinată războiului de dragul războiului, ci
trebuie să slujească unor cauze drepte, "să apere Dreptatea şi Adevărul"
(defendre le Juste et le Droit) (pag. 54-56).
Trecerea de la iniţierea directă la privilegiul ereditar s-a petrecut între
1130 şi 1250 aproximativ. Importanţa acestei transformări îi inspiră lui Marc
Bloch reflecţii care - ca întotdeauna la el - nu-i ignoră economicului partea sa
de importanţă. Dezvoltarea "noilor pături sociale", a patriciatului urban, este
aceea care determină clasa nobilă să se închisteze, sau cel puţin să se
străduiască să o facă.4 Dar, pe de altă parte, regalitatea se străduia să dispună
de dreptul de "a coborî bariera", să "regularizeze, sancţionându-le, trecerile
inevitabile şi salutare dintr-un ordin în alt ordin" şi, de asemenea, să tragă
folos de aici (pag. 64-65, 61). La început bariera nu fu decât întredeschisă.
Perioada dintre 1250 şi 1400 aproximativ "a fost, pe continent, aceea a celei
mai riguroase ierarhizări a păturilor sociale". De unde, violenta reacţie care,
în Franţa cel puţin, s-a produs începând din secolul al XlV-lea, împotriva
nobilimii. în acelaşi timp, acţiunea regilor devenea tot mai îndrăzneaţă:
"Epocii formaţiunilor nobiliare spontane îi succeda aceea în care, pe toată
scara socială, de sus şi până jos, statul avea să deţină de acum încolo puterea
de a fixa şi de a schimba rangurile" (pag. 73).
în mare, codul nobiliar este asemănător în toate ţările. Singură, Anglia
prezintă diferenţe sensibile. Aristocraţia engleză s-a "menţinut foarte aproape
de realităţile care fac adevărata putere asupra oamenilor": ea nu se deosebea
de "oamenii liberi obişnuiţi" decât prin posesia de seniorii sau defuncţii, prin
bogăţia şi modul de viaţă.
în ierarhia nobiliară există, între ţările din Occident, diferenţe pe care
Marc Bloch le consemnează cu o erudită precizie. O dată în plus, el constată
că această societate nu avea nimic dintr-o "teoremă". Dacă ierarhizarea s-a
mărit, simultan se manifestă tendinţa spre ascensiunea socială a aşa-zisei
ministerialite5 - în funcţie de avere, de participarea la puterile de comandă şi
de portul armelor (pag. 77). Au existat chiar "şerbi cu viaţă cavalerească",
cavaleri-şerbi. Evoluţiile naţionale fură divergente. Dar, în general,
"realităţile au triumfat" (pag. 83).

3
Asupra "armării unui cavaler" (l'adoubement), vezi pag. 49-54, detalii precise, In parte noi:
Marc Bloch arată în ce măsură ritualul a fost religios.
4
în sensul de a împiedica intrarea în această clasă a unor persoane din alte categorii sociale.
- Nota trad.
5
Ministerialite, ministeriales, sergentes = categoria agenţilor, slujbaşilor care ajută la dirijarea
oamenilor şi a gospodăriei, cf. explicaţiilor de la pag. 75-76. - Nota trad.
scana ia lumea ecleziastica, mure mven anauzeuzu y/n. Acest rol
variază după categorii de clerici şi după cursul vremilor. re cei ce
poartă războaie şi cei ce muncesc, unii dintre cei ce se roagă sesc
chiar la hotarul dintre cele două ordine. Marii seniori ai bisericii r
nivelul celor mai înalţi baroni războinici (barons d'epee) (pag. 85).
lintele ecleziastice trăgeau foloase imense din protecţia, materială şi
ilă, pe care o acordau celor umili. Bogăţiile adunate de cler au oferit un
"acelui soi de anticlericalism elementar care a lăsat, în numeroase
de epopee, expresii atât de grosolan violente" (pag. 87). Pe de altă
feudalizarea înaltului cler a intrat într-o opoziţie - mai mult sau mai
ne, ici sau colo - cu drepturile puterii temporale (laice). Reforma
iană fu o "tentativă pasionată de a smulge forţele spirituale de sub
rea secularului". Dar, după o matură chibzuinţă, ea s-a arătat
bilă de a lipsi marile puteri temporale de "această pârghie de
iă... care era dreptul de a-i alege pe principalii demnitari ai bisericii,
orice caz, de a supraveghea alegerea lor" (pag. 90-91). It despre a
treia clasă, teoretic unitatea sa îngloba categorii foarte '.: rustres6,
ei înşişi foarte inegali din punct de vedere economic, - oameni şelor, - a
căror diferenţă faţă de cavaler, de cleric, de vilan 7 s-a tiat atât
de net încât, începând din secolul al XVI-lea, cuvântul ez"
(bourgeois), francez de origine, a devenit de uzanţă internaţională,
stinct foarte sigur sesizase că oraşul se caracteriza, înainte de toate, ca
<cul unei umanităţi specifice" (pag. 93).
fine, - căci subiectul va fi regăsit în istoria economică a evului mediu,
-Bloch arată cum oraşul, aşa cum îl concepe burghezul, constituie, în
iţea feudală, un soi de "corp străin", cum forţa burgheză, pe măsură ce
ia înfăţişare de "element distructiv al structurii feudale". Comuna»
"încărcat de pasiune" şi dinamic: jurământul comunal uneşte egalii.
a fost... fermentul cu adevărat revoluţionar, profund ostil unei lumi
Izate". Iată pagini remarcabile prin lumina pe care o proiectează asupra
'or următoare8.

irtea a doua a cărţii, Cârmuirea oamenilor, reia şi completează studiul


e nou asupra monarhiei feudale pe care l-a elaborat colaboratorul Petit-
Dutaillis, pentru Franţa şi Anglia, ţări aflate în strânsă relaţie ecolele
alX-lea şi alXIII-lea. "Ordinii discontinue", pe care feudalitatea idus-o
în Occidentul european pentru a tempera anarhia, tinde să i se

lustre - din lat. rusticus = ţăran, locuitor de la ţară. - Nota trad.


r
ilain - din lat. vilanus = locuitor pe o moşie sau sat (yilla) = ţăran. - Nota trad.
/ezi pag. 92-95 şi voi. XLIX, Les Communesfrangaises.
substituie o ordine superioară. Această ordine, care răspundea fără îndoială
unei nevoi interne, era legată şi de tradiţia monarhică, "mult mai veche decât
feudalitatea şi menită să îi supravieţuiască vreme îndelungată" (pag. 117).
Autorul lucrării Regii taumaturgi - studiu asupra "caracterului suprana-
tural atribuit puterii regale, îndeosebi în Franţa şi în Anglia"9, - arată cum
vestigiul acestui privilegiu mistic cu care erau înzestraţi vechii regi germani şi
împăraţii romani, cel puţin după moartea lor, - ca să nu ne întoarcem mult mai
înapoi în timp, până la suveranii din Orient, - îi distingea pe regi de celelalte
căpetenii şi le dădea, în "multitudinea de dominaţii", o putere sui generis10.
Dacă nu erau chiar preoţi, unşi ai lui Dumnezeu, ei nu erau totuşi nişte laici
puri; iar caracterul lor sacru era admis de către dependenţii de toate gradele.
Regele dispunea "de două mari forţe latente, gata să se dezvolte sub influenţa
unor condiţii mai favorabile: intacta moştenire a vechiului său prestigiu;
redobândirea tinereţii", pe care şi-o extrage din noul sistem social, de vreme
ce era, în vârful piramidei feudale, supremul suzeran".
Această concepţie mistică ce-l caracteriza pe rege părea ataşată unei
familii predestinate, "singură socotită capabilă să dea conducători eficienţi":
tocmai de aceea dinastiile succesive se străduiau să se lege una de alta. în
funcţie de circumstanţe, mediu şi perioadă, alegerea, fie că s-a opus eredităţii,
fie că s-a deprins cu ea, nefăcănd altceva decât să o sancţioneze.
Franţa a devenit regat ereditar, în timp ce în Germania, o dată cu obsesia
imperiului, tradiţia romană a consolidat principiul alegerii. Titlul râvnit, de
împărat, aducea cu sine o notă de superioritate faţă de cel de rege, obişnuit 12.
Pentru a-l poseda cineva, trebuia să fie rege al romanilor, amintirea Cezarilor,
ca şi aceea a apostolilor, dându-i stăpânului, real sau teoretic, al Romei o
autoritate aparte. Regele Germaniei a avut pretenţia să fie acest împărat
august; el a aspirat la monarhia universală; el s-a considerat preotector al
papalităţii, iar prin aceasta chiar al creştinătăţii întregi. De unde, între
spiritual şi temporal, germenul dicordiei era inevitabil13.
Tendinţa unificatoare care se manifesta atunci avea să se găsească în
conflict cu o tendinţă dizolvantă.
Marc Bloch consacră un capitol bogat în detalii fragmentării puterii care
rezulta din "irezistibila presiune a forţelor locale" (pag. 131). Ceea ce se în-
tâmplase în Imperiul Roman pe cale de dispariţie, dezmembrarea pe care
imperiul carolingian o frânase, începea să se producă din nou. Conţi, viconţi,
marchizi, duci: nume variate pentru reprezentanţi ai conducerii centrale, ale

9
Marc Bloch - Les rois thaumaturges: etude sur le caractere surnaturel attribue ă la
puissance royale, particulierement en France et en Angleterre. - Nota trad.
10
Cf. voi. XLI, pag. X.
11
Vezi pag. 118-122
12
Pag. 128. Cf. voi. LXI, pag. VII.
13
Pag. 130. Vezi ulterior voi. XXXIX.
puteri, la un moment dat, au devenit ereditare. "Ideea de funcţie publică
■ea în faţa constatării, evidente, a puterii de fapt" (pag. 137). ondatorii
principatelor au reuşit cel mai bine acolo unde geografia le za
ambiţiile. Mai ales în Franţa. în Germania, marile ducate s-au tuit
mai curând pe baze etnice. Dar aceste principate, care limitau ',a
regelui, erau ele însele ameninţate de forţele de dispersie. Castelele au
pentru stăpânire, ca nişte "puncte de cristalizare". Ele constituiau,
mitent, un adăpost, dar şi o "reşedinţă administrativă şi centrul unei
de dependenţe"14.
{arc Bloch completează tabloul acestei fragmentări a autorităţii prin
sânte indicaţii asupra dominaţiilor ecleziastice - graţie cărora regii au
t să lupte împotriva rapacităţii sau nesupunerii magnaţilor15 - şi asupra
urnitelor avoueries16. Categorie de delegaţi ai monarhiei pe lângă episco-
nănăstiri, "advocaţii" (avoues) erau, la început, modeşti funcţionari: rolul
crescut mereu, iar titlul a dobândit prestigiu până într-atât încât regii şi
i baroni ajunseră titulari de "patronaje" (avoueries) generale17. 7ără să ne
oprim la nuanţele pe care, pentru cârmuirea oamenilor, Marc i, cu grija
sa pentru precizie, le discerne de la o ţară din Occident la alta, insista
asupra penetrantei psihologii colective care, la el, este subiacentă ului
instituţional. Căci, aşa cum spune în altă parte, tocmai istoria mdă a
acestei epoci este ceea ce încearcă să expună (pag. 174). El face •vaţia
că această vârstă feudală "era sensibilă la forţa faptului, mai mult f la
subtilităţile juridice"; că "din ideea abstractă a puterii se separa greu
inea concretă a conducătorului"18. Şi din acest motiv autoritatea se
nenta; din care cauză protectorul cel mai apropiat era cel acceptat sau
it: "în această incapacitate de a concepe legătura politică altfel decât sub
ctul de "faţă în faţă", spune el apăsat, recunoaştem una dintre cauzele
înde ale fărâmiţării feudale" (pag. 147).
Dar protectorul apropiat tindea să fie un exploatator; iar puterea sa,
ată, era incapabilă să asigure pacea socială. De acolo, în această domnie
'lentei care este marca epocii, vor proveni viitoarele succese ale regalităţii
reprezenta, o dată cu amintirea "marelui vis imperial carolingian", o
ne superioară, speranţa păcii.
Năzuinţa către această pace era cu atât mai vie cu cât dezordinea era mai
mtă. Există, în această carte, pagini de un interes incomparabil în care,

!* Vezi pag. 133,136,137,138.


Magnat (de la lat. magnus = mare) - aici cu înţelesul de mari nobili. - Nota trad.
Avoue (din lat. advocatus = chemat lângă) - va fi exprimat prin "advocat", în sensul de
ezentant legal". Avouerie sau "patronaj" apare ca recunoaşterea unui drept de ocrotire asupra
aşezăminte ecleziastice. - Nota trad.
Marc Bloch se plânge de inexistenţa studiului aprofundat asupra instituţiei avouerie post-
ingiene. 18 Vezi pag. 137,142-143,147,148
capabili să-şi înăbuşe prima răbufnire, puţin sensibili, din punct de vedere
nervos, la vederea durerii, puţin respectuoşi faţă de viaţa în care nu vedeau
decât o stare tranzitorie înainte de Eternitate, oamenii mai erau şi foarte
înclinaţi să-şi facă o chestiune de onoare din etalarea cvasianimală a forţei
fizice" (pag. 148). Excesul grozăviei a provocat mişcarea "Păcilor" şi a aşa-
numitei treve de Dieu19, - mişcare specific franceză, ca origine, şi în mod
particular acvitană (pag. 150). Limitare a faptelor, limitare a zilelor în care
era permisă violenţa; uniuni jurate pentru respectarea acelor limitări; miliţii
sau ligi create pentru respectarea acelor jurăminte; poliţie, în fine, întreprinsă
de grupuri fără mandat, care uneori îi opuneau pe unii ţărani seniorului.
Acţiunea avea să eşueze, dar lăsând urme profunde. "Cum să nu reamintim,
mai ales, de la pactul de pace la pactul comunal, filiaţia stabilită de această
trăsătură prezentă în ambele părţi şi căreia i-am văzut deja accentul
revoluţionar: jurământul egalilor?" (pag. 154).
Mişcarea de pace a avut destine diferite în diferitele ţări; dar, în general,
regii şi prinţii, potrivit cu rolul lor şi cu interesul lor, au profitat din plin de ea
constituindu-se în "mari făuritori de pace".
Cu justiţia a fost ca şi cu poliţia. Autoritatea regelui a crescut aici puţin
câte puţin. în dezvoltarea legăturilor de la om la om pe care am urmărit-o în
volumul XXXIV, orice şef năzuia să fie judecător. Sub Carol cel Mare şi
succesorii săi direcţi distincţia dintre cauzele majore şi cele minore
diferenţiase acţiunea judiciară a conducătorilor. Dar "reprezentarea foarte
veche şi totodată din ce în ce mai viu resimţită pe care oamenii şi-o făceau
despre puterile proprii şefului" făurea cu adevărat dreptul (pag. 105). Justiţia
a evoluat tot mai mult, seniorializându-se20. Totuşi, regele rămânea, în
principiu, justiţiarul21 suprem. Iar, în "regruparea generală a forţelor care a
marcat sfârşitul celei de-a doua vârste feudale", realizată de suveranii anglo-
normanzi şi anglo-angevini mai întâi, după aceea şi mult mai lent de Capeţieni,
regalitatea, cu ajutorul delegaţilor săi ori mulţumită "apelurilor", a dat
organizării judiciare o oarecare unitate (pag. 112).
In general, în cursul celei de-a doua vârste feudale, s-a "putut vedea,
pretutindeni, cum puterea asupra oamenilor, până atunci divizată la extrem,
începea să se concentreze în organisme mai vaste", deloc noi, dar reînnoite
(pag. 158). E statul care renaşte, în sensul propriu de element esenţial de
sensibilitate (status) sau de ordine21. Oprire a invaziilor; densitate crescută a

Treve de Dieu = în secolele al X-lea şi al Xl-lea, suspendarea războaielor feudale ordonată


de biserică în timpul anumitor zile ale săptămânii şi anumitor perioade ale anului. - Nota trad.
Să reţinem că, la un anumit grad al ierarhiei, şi chiar în anumite regiuni - mai ales în
Anglia - la toate gradele, dreptatea era împărţită de pairi (înalt grad nobiliar. - n.t.) şi nu de către
stăpân.
Justicier = persoană care avea dreptul să-şi judece supuşii. - Nota trad.
Vezi voi. VI, XIV, XVIII.

11
e; ameliorare a regimului monetar şi sporire a resurselor publice;
ire culturală care "făcuse spiritele mai apte să înţeleagă legătura
L. care este subordonarea individului faţă de autoritatea publică";
e cât mai răspândită a scrierii care-i furnizează puterii arhivele sale şi
birocraţia: acestea sunt cauzele restaurării statului23, aici Marc Bloch,
într-o rapidă comparare a Franţei, a Angliei şi a niei, diferenţiază
trei tipuri de state. Monarhia nouă a Capeţienilor 3 autentici
funcţionari, balivi (baillis) şi seneşali (senechaux), pe iul propriu;
dar acest domeniu este limitat, iar statul rămâne foarte el adună
comitatele, strânge la un loc Franţa mai degrabă decât să o ă24.
Monarhia anglo-normandă, născută din cuceriri, poate institui mai o
unitate mai puternică. în Germania, dimpotrivă, monarhia, mult timp
nodelului carolingian, şi bântuită de ideea imperiului, este ca suprapusă
', - care adesea erau rebeli, - episcopilor, - care au tins să se
emanci-'Germaniile" au fost acelea care s-au unificat, iar "regruparea
nu s-a decât cu preţul unei îndelungate fragmentări a fostului stat" (pag.
166). iperiu şi Creştinătate sunt cele două mari structuri umane care, în
mod mal, obsedează spiritele. Totuşi grupurile naţionale încep în
aceste de să capete conştiinţa de ele însele. Mai mult decât nu s-a spus
deseori reacţie contra istoriografiei romantice". Naţionalitatea se
hrănea din ri complexe: duşmănie împotriva "străinului" (horsin)25,
"comunitate de J, de tradiţie, de amintiri istorice mai mult sau mai puţin
bine înţelese; destinului comun pe care-l impuneau structuri politice
delimitate foarte mp Iar e, dar dintre care fiecare răspundea totuşi, în
ansamblul său, unor ţi profunde şi deja vechi"27.
cursul celei de a doua vârste feudale, acolo chiar unde hotarele îi erau
re, statul, acţionând pentru unitate, trezea sau întărea sentimentul
al. Fără îndoială că acest sentiment tindea, în schimb, să consolideze
s

Vezi pag. 159,166.


Pag. 162.Vezi PETIT-DUTAILLIS, voi. XLI, pagfXI.
Horsin, horsain = persoană străină de o comunitate rurală, pentru locuitorii ţinutului. -
d.
"Nimic mai absurd decât să se confunde limba cu naţionalitatea. Dar nu ar fi mai puţin
:) să se nege rolul acesteia în cristalizarea conştiinţelor naţionale" (pag. 173). - Vezi pag.
1 asupra originii numelor de ţări ale francilor "romani" şi thiois: Franţa (France) şi
ia (Deutschland).
Pag. 168-169,172-174
Asupra "Naţionalităţii" şi a "Naţiunii" vezi voi. LXXXIV.
m concluzie, coiaooraiorui nostru tratează o prooiemă generală de
sociologie. Feudalitatea Europei occidentale este un eveniment unic, aşa cum a
crezut Montesquieu, sau o formă socială foarte răspândită, cum a susţinut
Voltaire?
Marc Bloch revine aici asupra caracterului fundamental al feudalităţii
europene: legătura de la om la om - supunere datorată de subordonat
superiorului, care îi datorează protecţia sa -, iar vasalitatea este forma acestei
legături la clasa războinică. El reaminteşte că feudalitatea, în Occident, s-a
născut din circumstanţe care au slăbit statul, amplificând totodată dezordinea,
şi dintr-o anumită mentalitate "ataşată de senzorial şi de imediat".
în "veşnica schimbare care este istoria" (pag. 180), există desigur acolo,
cum ar fi spus Lacombe, "ceva ce ţine de evenimenţial" - să zicem: "de
contingenţe"; şi mai există "contingent" şi în trăsăturile care nuanţează, am
văzut-o, diversele regiuni ale Europei feudale. De bună seamă, este exagerat să
numim "feudală" orice organizare socială în care puterea este fragmentată.
Dar analogii aproximative, născute din circumstanţe aproximativ
asemănătoare, nu sunt imposibile. Din grija de a respecta competenţele, Marc
Bloch nu vrea să rezolve problema: "Am fi fericiţi, declară el, dacă această
carte, propunându-le cercetătorilor un chestionar, ar putea pregăti căile
pentru o analiză care o va depăşi cu mult" (pag. 182). El se mulţumeşte
bunăoară să marcheze sumar asemănările şi diferenţele pe care le prezintă
feudalitatea japoneză faţă de cea europeană29.
Pe de altă parte, cum societăţile sunt "înzestrate cu memorie", el notează,
în succesiunea vremii, amintirile sau poveţele trecutului feudal. Nobilimea
militară (la noblesse d'epee) e moştenitoarea cavalerimii. Contractul bilateral
care-l leagă pe om de seniorul său, pe supus de regele său, este principiul
roditor de diverse charte şi de instituţii eliberatoare30.

Am subliniat, în precedentul volum al colaboratorului nostru, meritele sale


rare.
Cunoştinţele lui privind evul mediu, de o excepţională bogăţie, sunt luate
din sursele cele mai diverse. Să reamintim, îndeosebi, aportul pe care i-l
furnizează lingvistica31 şi literatura: epopeea, "interpretă fidelă a realităţii",
poezia lirică, povestioarele populare în versuri32. Adesea, prin indicaţii sobre,
îşi lărgeşte studiul, deschide perspective asupra unor subiecte pe care nu
poate, pe care nu trebuie să le atingă decât în treacăt: este ceea ce el numeşte

29
Vezi pag. 120,180-182
30
Pag. 183,185-187
31
Vezi pag. 25,42,101,171
32
V e z i p a g . 3 2 , 3 4 , 34 70 ,, 4338-,4 7 , 5 4 , 5 6 , 5 8 , 7 0 , 7 8 , 8 7 , 1 1 9 , 1 7 3

13
en piace , (pug. y^j fi cure jjer muc au t *c inusuare întreaga
sale.
tuşi, Marc Bloch păstrează - am remarcat-o deja - atitudinea modestă a
itorului preocupat de adevăr. El nu ezită să recunoască "oribila
izie" a anumitor texte (pag. 102), lacunele documentării, pe acelea ale
ii sale opere.
această operă, aşa cum este ea, erudiţia se dezvoltă atât în viziune
trecutului, cât şi în ştiinţă explicativă. "Istoricul are ca unică datorie să
iă", spune el (pag. 55) (nu să judece). Marc Bloch face comprehensibilă
tea feudală. Se poate considera, într-un cuvânt, că el minimalizează
? numea - în volumul XXXIV - "încercarea" lui. Iar respectul său pentru
îl face poate nedrept faţă de istorie şi faţă de el însuşi, atunci când se
>ă "dacă nu este zadarnic efortul de a pretinde explicaţii la ceea ce, în
actuală a cunoştinţelor noastre despre om, pare de domeniul
cabilului: tonusul unei civilizaţii şi capacităţile sale magnetice" (pag.

HENRI BERR
CUVÂNT ÎNAINTE CĂTRE CITITOR

O reţea de legături de dependenţă, ţesăndu-şi firele pe toată scara umană,


de sus şi până jos, i-a dat civilizaţiei feudalităţii europene amprenta sa cea mai
originală. Cum, sub acţiunea căror circumstanţe şi a cărei ambianţe mentale,
şi cu ajutorul căror împrumuturi, dintr-un trecut mai îndepărtat, această
structură atât de singulară a putut să ia naştere şi să evolueze, este ceea ce
ne-am străduit să arătăm într-un precedent volum 1. Niciodată, totuşi, în
societăţile cărora li se atribuie în mod tradiţional epitetul de "feudale",
destinele individuale nu fuseseră rânduite exclusiv prin aceste raporturi de
supunere apropiată sau de comandă nemijlocită. Oamenii se împărţeau şi
acolo în grupuri, etajate deasupra sau dedesubt, pe care le distingeau vocaţia
profesională, puterea sau prestigiul. în plus, deasupra puzderiei de nenumărate
chefferies mărunte, de orice gen, au subzistat întotdeauna puteri cu arie mai
întinsă şi de natură diferită. începând dintr-a doua vârstă feudală, s-au putut
observa operând cu o vigoare crescândă atât ordonarea din ce în ce mai
strictă a claselor, cât şi concentrarea forţelor în jurul unor mari autorităţi şi a
unor mari aspiraţii. Tocmai către studiul acestui al doilea aspect al organizării
sociale trebuie să ne îndreptăm acum. Această treabă făcută, ne vom permite,
în sfârşit, să căutăm răspuns la întrebările care, încă de la primii paşi ai
cercetării, păruseră că o domină: prin ce trăsături fundamentale, proprii sau
nu unei faze a evoluţiei occidentale, aceste câteva secole au meritat numele
care le diferenţiază astfel de restul istoriei noastre? Din moştenirea lor, ce le
revine epocilor care aveau să urmeze?

La sociale feodale. La formation des liens de dependance, voi XXXIV (Societatea


feudală, voi I, Formarea legăturilor de dependentă. Editura Dacia, 1996).
SOCIETATEA FEUDALA

CLASELE ŞI
CÂRMUIREA OAMENILOR
CLASELE ŞI CÂRMUIREA OAMENILOR

CARTEA ÎNTÂI

CLASELE

CAPITOLUL I NOBILII CA O

CLASĂ DE FAPT

1. DISPARIŢIA VECHILOR ARISTOCRAŢII DE SÂNGE

Pentru scriitorii care - primii - au denumit feudalitatea, pentru oamenii


Revoluţiei, care au acţionat spre a o distruge, noţiunea de nobilime părea
inseparabilă de ea. Şi totuşi nu există vreo asociaţie de idei mai vădit eronată.
Măcar în măsura în care se caută să i se păstreze vocabularului istoric o
oarecare precizie. Cu siguranţă, societăţile din epoca feudală nu erau croite pe
principiul egalitarismului. însă nu orice clasă dominantă este o nobilime.
Pentru a merita acest nume, ea trebuie, se pare, să reunească două condiţii: mai
întâi, să aibă un statut juridic propriu, care să confirme şi să materializeze
superioritatea la care are pretenţia; în al doilea rând, ca acest statut să se
perpetueze prin legătura de sânge - afară de cazul când se acceptă, în favoarea
unor familii noi, posibilitatea de a li se permite accesul, dar în număr restrâns şi
după norme riguros stabilite. Cu alte cuvinte, nu ajunge nici puterea de fapt,
nici chiar acea formă de ereditate, în practică totuşi atât de eficace, care, tot atât
cât din transmiterea averilor, rezultă din sprijinul acordat copilului de nişte
părinţi bine situaţi; mai e nevoie ca anume avantaje sociale precum ereditatea
să fie recunoscute în drept. îi tratăm noi astăzi, altfel decât cu ironie, pe marii
noştri burghezi drept nobilime capitalistă? Acolo chiar unde, ca în democraţiile
noastre, privilegiile legale au dispărut, amintirea lor este aceea care
alimentează conştiinţa de clasă: nu există nobil autentic dacă nu poate dovedi
exercitarea atributelor nobiliare de către strămoşii lui. Or, în acest sens,
singurul legitim, nobilimea nu a fost, în Occident, decât o apariţie relativ târzie.
Primele trăsături ale instituţiei începuseră să prindă contur abia din secolul al
XH-lea. Ea s-a statornicit doar în secolul următor, tocmai când fieful şi

19
vaiaia ituuaia inîntregime, ca şi epoca
at anterioară, o ignoraseră.
rin aceasta, prima vârstă feudală se opune civilizaţiilor a căror moştenire irtată
o primise. Imperiul Roman Târziu avusese ordinul senatorial, de sub primii
Merovingieni, cei mai importanţi dintre supuşii romani ai i franc erau încă
atât de mândri să-şi lege genealogia, în pofida ştergerii :giilor juridice de
odinioară. La fel, multe dintre seminţiile germane seră anumite familii
etichetate, în mod oficial, drept "nobile": în limbă : iră" edelinge, pe care
textele latine îl redau prin nobiles şi care, în franco-idă, a supravieţuit îndelung
sub forma adelenc. în această calitate, ele se iu de avantaje precise, îndeosebi
de "un preţ al sângelui" (prix du sang) dicat; membrii lor, cum spun
documentele anglo-saxone, erau "născuţi :umpi" decât ceilalţi oameni.
Provenite, după toate aparenţele, din vechi iri de şefi locali - "prinţii de
cantoane", despre care vorbeşte Tacit -, cele lulte dintre ele, acolo unde
statul a luat forma monarhică, fuseseră .Jr îdate treptat de puterea lor
politică în folosul dinastiei regale, ieşită, la K Î, din rândurile lor. Aceasta nu
le împiedica să păstreze mai multe urme îstigiul lor iniţial de "rase sacre".
ar aceste distincţii nu au supravieţuit epocii regatelor barbare. Dintre
irile de edelinge, multe, fără îndoială, s-au stins de timpuriu. însăşi
a lor le făcea ţinta preferată a răzbunărilor particulare, a proscripţiilor şi a
ielor. Cu excepţia Saxoniei, ele erau, încă din perioada care a urmat
it după invazii, foarte puţin numeroase: de exemplu, doar patru la
zii din secolul al VH-lea. La franci, presupunând, ceea ce nu am putea
;, că şi acolo această aristocraţie de sânge să fi fost reprezentată într-o
trecută, ea dispăruse, înaintea primelor noastre documente scrise. Tot
dinul senatorial nu constituia decât o oligarhie disparată şi fragilă. Or
caste, care-şi trăgeau orgoliul din antice reminiscenţe, nu se mai
iau de la sine. în noile regate, motivele avute în vedere privind
tatea dintre oamenii liberi erau de cu totul alt gen: bogăţia cu corolarul
erea; şi serviciul regelui. Şi un atribut şi celălalt, cu toate că treceau
, în practică, din tată în fiu, nu lăsau mai puţin calea deschisă unor
iuni sau decăderi la fel de bruşte. Printr-o restrângere de sens extrem de
îcativă, în Anglia, începând din secolul al IX-lea sau al X-lea, numai
iţii regelui păstrau dreptul la numele de aetheling. î altfel, istoria
familiilor dominante, în prima vârstă feudală, nu are o ristică mai
izbitoare decât scurtimea genealogiei lor. Cel puţin dacă ne L să
eliminăm, o dată cu poveştile născocite de evul mediu însuşi, unerile
ingenioase, dar fragile, pe care diverşi erudiţi din zilele noastre :lădit pe
reguli prea ipotetice de transmitere a numelor proprii. De la de
exemplu, care, după ce au jucat un rol important în Franţa ntală,
au purtat, din 888 până în 1032, coroana Burgundiei, cel mai vechi ş
cunoscut este un conte bavarez, a cărui fiică a fost luată în căsătorie de
i^uuuvii/ >-<-i nul. jpiya ^unyiiui uc i uuiuusc a ap cil ui suu LUUOV1U cei
aceea a marchizilor de Ivree, mai târziu regi ai Italiei, sub Carol Pleşuvul; a
Liudolfingilor, duci de Saxonia, apoi regi ai Franţei Orientale şi împăraţi, sub
Ludovic Germanicul. Bourbonii, proveniţi din Capeţieni, sunt probabil azi cea
mai veche dinastie din Europa; despre originile strămoşului lor, Robert cel
Puternic, care, omorât în 866, se număra deja printre magnaţii Galiei, ce ştim
noi totuşi? Doar numele tatălui său şi că poate avea sânge saxon1. Ca şi cum,
inevitabil, o dată atinsă această fatală cotitură a anului 800, obscuritatea era
lege. Şi încă acestea sunt case deosebit de vechi şi care, de aproape sau de
departe, erau legate de aceste neamuri, ieşite în majoritatea lor din Austrasia ori
din Transrenania, cărora primii Carolingieni le încredinţaseră principalele
comandamente, pe tot întinsul Imperiului. în Italia de Nord, în secolul al XI-
lea, Atonizii stăpâneau, pe spaţii largi, munţi şi câmpii; ei descindeau dintr-un
anume Siegfried, care, posesor al unor bunuri importante în comitatul Lucea,
murise puţin înainte de 950; dincolo de aceasta, nimic nu mai poate fi găsit.
Mijlocul secolului al X-lea este şi momentul în care apar brusc Zăhringenii
suabi, Babenbergii, veritabili fondatori ai Austriei, seniorii de Amboise... Iar,
dacă am trece la familii senioriale modeste, firul s-ar rupe în mâinile noastre la
o epocă încă mult mai târzie.
Or, nu e suficient aici să dăm vina pe starea proastă a surselor noastre. De
bună seamă, dacă înscrisurile ("cartele") din secolele al DC-lea şi al X-lea ar fi
fost mai puţin rare, noi am descoperi şi alte filiaţii. Dar surprinzător e faptul că
avem nevoie de aceste documente păstrate numai datorită hazardului.
Liudolfingii, Atonizii, seniorii de Amboise, între alţii, şi-au avut, pe vremea
măreţiei lor, istoricii proprii. Cum se face că aceşti cărturari să nu fi ştiut nimic
sau să nu fi vrut să ne spună nimic despre strămoşii stăpânilor lor? într-adevăr,
transmise timp de secole printr-o tradiţie pur orală, genealogiile ţăranilor din
Islanda ne sunt mult mai bine cunoscute decât acelea ale baronilor noştri
medievali. în jurul acestora din urmă, în mod vizibil, nu-şi arăta nimeni
interesul, de-a lungul generaţiilor, decât din momentul, de obicei relativ recent,
în care una dintre ele îşi croise drum, pentru prima dată, către un rang cu
adevărat înalt. Fără îndoială existau unele motive întemeiate pentru a gândi că,
dincolo de această dată aleasă, istoria liniajului nu va fi oferit nimic strălucitor:
fie că pornise realmente de prea jos - celebra casă normandă de Belleme avea,
se pare, ca strămoş, un simplu arbaletrier al lui Ludovic al IV-lea {Louis
d'Outre-Merf -, fie, mai des, că rămăsese mult timp pe jumătate ascuns în
mulţimea acelor mărunţi posesori de seniorii, despre care vom vedea mai
încolo ce probleme ridică originea lor, ca grup. Dar principala cauză a unei
tăceri, în aparenţă, atât de ciudate era că aceşti "puternici" nu formau o clasă

1
Ultima expunere a problemei de către J. CALMETTE, în Annales du Midi, 1928.
2
H. PRENTOUT, Les origines de la maison de Belleme, în Etudes sur quelques points
d'histoire de Normandie, 1926.

21
n scnsui ucpiui ai uuvainuiui. v^iiic £ii;e nODUlme Zice ucpic uc nţă
nobiliară (quartiers). în speţă, generaţiile nobile nu aveau nici o ţă,
pentru că nu exista nobilime.

[FERITE SENSURI ALE CUVÂNTULUI "NOBIL",


[ PRIMA VÂRSTĂ FEUDALĂ

ista nu înseamnă, însă, că din secolul al IX-lea până în secolul al XI-


tntul "nobil" (în latină nobilis) nu se întâlneşte destul de des în
te. Dar el se mărginea să marcheze, în afara oricărei accepţii juridice
> preeminenţă de fapt sau de opinie, după criterii variabile aproape de
ită. El comportă, mai întotdeauna, ideea unei distincţii de naştere; dar
2a a unei anumite averi. Uitaţi-vă cum, comentând, în secolul al VIII-
isaj din Regula Sfântului Benedict, Paul Diacre, îndeobşte mai exact,
e aceste două interpretări şi se încurcă în ele3. Prea schimbătoare
îngădui definiţii riguroase, aceste întrebuinţări, încă de la începutul
ale, răspundeau cel puţin câtorva mari orientări, ale căror vicisitudini
r instructive.
0 vreme în care atâţia oameni trebuiau să accepte că-şi deţin
pământul
senior, până şi numai faptul de a scăpa de această aservire părea un
superioritate. Nu e de mirare aşadar că posesia unui alodiu - chiar dacă
a decât natura unui simplu bun ţărănesc - a fost considerată uneori ca o
0 îndreptăţire la numele de "nobil" - noble sau edel. Trebuie
remarcat,
că în majoritatea textelor în care figurează, cu acest calificativ, mici
i de alodii, ei nu sunt văzuţi atribuindu-şi-1 decât pentru a-1 abandona
i, fâcându-se fermieri dependenţi {tenanciers) sau şerbi ai unui om
Dacă, de la sfârşitul secolului al Xl-lea, nu se mai întâlnesc deloc
"nobili", care nu erau în realitate decât oameni destul de modeşti,
u s-a datorat doar modului cum se cristaliza, după reguli total diferite,
mceptul de nobleţe. Categoria socială însăşi, într-o mare parte a
ului, pierise aproape complet, prin stingere.
imăraţi sclavi îşi dobândiseră libertatea în epoca francă. Fireşte, aceşti
x erau acceptaţi cu uşurinţă ca egali de către familiile lipsite din
t de tara servilă. "Liberului", care putea fi un fost sclav eliberat sau
ntul, încă foarte apropiat, al unui eliberat din sclavie, romanii i-1
i odinioară pe purul "născut din părinţi liberi" (ingenu); dar în latina
le două cuvinte deveniseră aproape sinonime. O rasă fără pată nu era
o veritabilă nobilime, în sensul vag pe care îl avea în mod obişnuit
nen? "A fi nobil înseamnă să nu numeri printre strămoşi pe nimeni
El fost supus la servitute". Astfel se exprima încă, spre începutul

iotheca Casinensis, voi. IV, pag. 151.


secolului al Xl-lea, o glosă italiană, sistematizând o datină din care se pot găsi
altundeva mai multe urme 4 . Nici acolo, utilizarea nu a supravieţuit
transformărilor suferite de clasificările sociale; în cea mai mare parte,
moştenitorii foştilor sclavi eliberaţi, aşa cum s-a văzut, nu au întârziat să
redevină pur şi simplu şerbi.
Cu toate acestea se găseau, chiar printre cei mici, indivizi care, supuşi ai
unui senior în ceea ce priveşte pământul lor, ştiuseră totuşi să-şi păstreze
"libertatea" personală. în mod inevitabil, unei calităţi devenite atât de rare i se
ataşa sentimentul unei onorabilităţi deosebite, care putea fi numită "nobleţe"
fără a contraria obiceiurile timpului. De fapt, unele texte, ici şi colo, par să
încline către această echivalenţă. Dar ea nu putea fi absolută. Nobili să fie oare
toţi cei ce compun masa de oameni zişi liberi, dintre care mulţi, în calitate de
tenanciers, erau constrânşi la corvezi grele şi umilitoare? Pentru a se impune
opiniei generale, ideea era într-adevăr prea opusă imaginii pe care aceasta şi-o
făcea despre valorile sociale. Sinonimia, fugitiv întrezărită, între cuvintele
"nobili" şi "liberi" nu avea să lase urme durabile decât în vocabularul unei
forme speciale de subordonare: vasalitatea militară. Spre deosebire de mulţi
dependenţi, rurali sau servitori de casă, fidelitatea vasalilor nu se moştenea în
nici un fel, iar serviciile lor erau cât se poate de compatibile cu cea mai
pretenţioasă noţiune de libertate: printre toţi "oamenii" seniorului, ei au fost
"oamenii săi liberi" prin excelenţă; mai presus de celelalte fiefuri, loturile lor
(tenures) au meritat, o ştim, numele de "fiefuri libere" (francs-fiefsf. Şi cum, în
mulţimea pestriţă care trăia sub oblăduirea seniorului, rolul lor de însoţitori
militari şi de sfătuitori {conseillersf le dădea ţinută aristocratică, ei se vor
vedea de asemenea diferenţiindu-se de această mulţime prin frumosul titlu de
nobleţe. Bisericuţa pe care, spre mijlocul secolului al IX-lea, călugării de la
Saint-Riquier o rezervau personalului vasalic, întreţinut la curtea abaţială, purta
numele de "capelă a nobililor", în contrast cu cea a "mulţimii vulgare" unde
meşteşugarii şi slujbaşii mărunţi, grupaţi şi ei în jurul mănăstirii, ascultau
liturghia. Dispensându-i de serviciul ostăşesc pe fermierii (tenanciers)
călugărilor de la Kempten, Ludovic cel Pios menţiona că această scutire nu se
aplica defel "celor mai nobile persoane", înzestrate cu "beneficii" (bienfaits) de
către abaţie7. Dintre toate accepţiile termenului, aceasta, care tindea să
confunde cele două noţiuni, de vasalitate şi de nobleţe, era menită celui mai
mare viitor.
Pe o treaptă mai sus, în fine, acest cuvânt cheie putea servi la
diferenţierea - printre oamenii care nu erau nici de origine servilă, nici angajaţi
în legături de

4
Mon. Germ. L.L., voi. IV, pag. 557, col. 2,1.6.
5
Franc-fief= fief al cărui deţinător nu era supus decât obligaţiei unor servicii reduse. - Nota trad.
6
Vasalii îi erau datori seniorului cu auxilium ("ajutor militar") şi consilium ("sfiit"). - Nota trad.
7
HARIULF, Chronique, ed. LOT, pag. 308. - Monumente boica, voi. XXVIII, 2, pag. 27,
no XVII.

23
i dependenţă - a celor mai puternice familii, mai vechi, mai înzestrate cu
igiu. "Nu mai există nobili în regat?", exclamau, potrivit mărturiei unui
car, "magnaţii" din Franţa Occidentală, atunci când îl vedeau pe Carol cel
Iu conducându-se în toate după sfaturile favoritului său Haganon8. Or
parvenit, oricât de mediocră i-ar fi fost originea în comparaţie cu marile
contale, cu siguranţă nu era de un rang mai puţin ridicat decât războinicii
să pe care Saint-Riquier îi primea în capella nobilium. Dar atunci epitetul
i, oare, vreodată altceva decât o superioritate relativă? Este semnificativ
1 că îl găsim folosit frecvent la comparativ: nobilior, "mai nobil" decât iul.
Totuşi, pe durata primei vârste feudale, utilizările sale cele mai modeste au
rut puţin câte puţin; şi s-a tins din ce în ce mai mult să fie rezervat acelor
iri de personaje importante cărora perturbările în funcţionarea statelor şi
alizarea legăturilor de protecţie le permiseseră ridicarea, în societate, la o
>nderenţă crescândă. Aceasta cu un sens încă foarte labil, străin de orice
zie privitoare la statut sau castă. Dar nu fără un sentiment deosebit de
nic al supremaţiei rangului, astfel etichetat. De bună seamă imaginea unei
i ierarhice puternic resimţite obseda spiritele acelor participanţi la un
de pace" care, în 1023, jurau să nu atace "femeile nobile"; nicidecum nu
orba de celelalte9. într-un cuvânt, dacă nobilimea, ca o clasă juridică,
lea necunoscută, din acest moment, cu preţul unei uşoare simplificări a
nologiei, este pe deplin îngăduit să se vorbească de o clasă socială a
ilor şi, mai ales poate, de un mod de viaţă nobil. Căci tocmai prin natura
or, prin exercitarea comenzii şi prin moravuri se definea în principal
tă colectivitate.

. CLASA NOBILILOR, CLASĂ SENIORIALĂ

"lasă stăpânitoare de pământuri, s-a spus uneori despre această clasă


lantă? Dacă se înţelege prin aceasta că, în cea mai mare parte, membrii
i scoteau veniturile dintr-o stăpânire exercitată asupra solului, de acord,
e altă sursă, de altfel, ar fi putut ei să le obţină? Mai trebuie adăugat că
perea de taxe de trecere (peages), de taxe de târg, de redevenţe impuse
anumite meserii nu figurau cu siguranţă, acolo unde ele erau posibile,
e bunurile cele mai puţin căutate. Trăsătura caracteristică rezida în forma
atării. Dacă ogoarele sau, în chip mult mai neobişnuit, prăvălia ori ate-
îl hrăneau pe nobil, aceasta se petrecea întotdeauna graţie muncii altor
ni. Cu alte cuvinte, el era înainte de toate un senior. Condiţie minimă căci

RICHER, Histoires, I, c. 15.


Jurământ de pace (serment de paix) din Beauvais în PFISTER, fctudes sur la regne de
lePieux, 1885, pag. LXI.
utşi nu luaivpviair.iiajx^ii' ai ^oiui lliuu uc viaţa jjui^axi ^(uiiivai uiwpi iiuumai
aveau şansa de a poseda seniorii - să ne gândim la vasalii întreţinuţi în casa
căpeteniei sau la fiii mai mici, hărăziţi adesea unui veritabil nomadism război-
nic -, oricine era senior se situa, prin chiar acest fapt, în pătura superioară a
societăţii.
Or aici apare o problemă, obscură între toate acelea pe care le pune geneza
civilizaţiei noastre. Dintre familiile senioriale, un anumit număr, fără îndoială,
descindeau din aventurieri plecaţi de la nimic, militari profesionişti deveniţi, pe
seama averii patronului, vasalii săi înzestraţi cu fiefuri. Alţii, poate, îi aveau ca
strămoşi pe unii dintre acei ţărani bogaţi a căror transformare în rentieri de lo-
turi dependente {tenures) strânse laolaltă se întrezăreşte prin anumite documente
din secolul al X-lea. Cu siguranţă, totuşi, nu acesta era cazul cel mai frecvent.
Senioria, într-o mare parte a Occidentului, era, în forme, la origine, mai mult
sau mai puţin rudimentare, un lucru foarte vechi. Sucită şi răsucită oricât
problema, e sigur că nici prin ea clasa seniorilor nu a avut o vechime mai mică.
Printre personajele cărora sătenii din timpurile feudale le datorau redevenţe şi
corvezi, cine o să ne spună vreodată câţi ar fi putut, dacă ar fi ştiut-o, să-şi
înscrie în arborele genealogic misterioasele eponime de la atâtea dintre satele
noastre - Brennos de la Bernay, Cornelius de la Cornigliano, Gundolf de la
Gundolfsheim, Aelfred de la Alversham - sau unii dintre acei conducători locali
din vechea Germanie, pe care Tacit ni-i descrie îmbogăţiţi de "cadourile"
oamenilor de rând? Firul se pierde în întregime. Dar nu e imposibil ca, o dată
cu opoziţia fundamentală dintre stăpânii senioriilor şi mulţimea nenumărată a
ţăranilor dependenţi (ţenanciers), să nu atingem una dintre cele mai străvechi
linii de clivaj din societăţile noastre.

4. VOCAŢIA RĂZBOINICĂ

Dacă posedarea unor seniorii era semnul distinctiv al unei demnităţi cu


adevărat nobiliare şi, împreună cu tezaurele de monede sau de bijuterii, singura
formă de avere care să fi părut compatibilă cu un rang înalt, aceasta se datora
mai întâi puterilor de comandă asupra altor oameni, pe care ea le presupunea. A
existat vreodată vreun mai sigur temei de autoritate decât să poţi spune: "eu
vreau"? Dar mai era şi faptul că însăşi vocaţia nobilului îi interzicea orice
activitate economică directă. El era îndatorat trup şi suflet funcţiei sale
specifice: aceea de războinic. Această ultimă trăsătură, care este esenţială,
explică partea de contribuţie pe care au adus-o vasalii militari la formarea
aristocraţiei medievale. Ei nu au constituit-o însă în întregime. Cum să-i fi
exclus din ea tocmai pe stăpânii senioriilor alodiale, imediat asimilaţi, de altfel,
prin moravuri, vasalilor deţinători de fiefuri şi uneori mai puternici decât ei?
Grupurile vasalice, totuşi, au reprezentat în ea, neîndoios, elementul de bază. Şi
aici evoluţia vocabularului anglo-saxon ilustrează admirabil trecerea de la

25
de viaţă. Acolo unde legile vechi opuneau eorl şi ceorl - nobil, în sensul
inie al numelui, şi simplu om liber - cele mai recente, păstrând al doilea
n al antitezei, îl înlocuiesc pe primul prin cuvinte ca thegn, thegnborn,
icund: companion sau vasal - înainte de toate vasalul regal - sau "născut
isali".
^eea ce nu înseamnă că vasalul ar fi fost singurul care să poată, să
ască şi chiar să fie amator să se bată. Cum să fi fost aşa pe durata acestei
: vârste feudale, impregnată, pe toată scara societăţii, de sus şi până jos, de
[ sau de teama violenţei? Legile care aveau să restrângă sau să interzică
armelor de către clasele inferioare nu au apărut înaintea celei de-a doua
ăţi a secolului al XH-lea; ele au coincis atât cu progresele ierarhizării
:e, cât şi cu o potolire relativă a tulburărilor. Călătorind în caravane,
torul circula, aşa cum îl prezintă o "constituţie" a lui Frederic Barbarossa,
mda la şa": o dată întors la tejgheaua lui, el păstra obiceiurile contractate
■sul acestei vieţi de aventuri care era pe atunci negoţul. Despre mulţi
ezi, în vremea turbulentei renaşteri urbane, se putea spune, aşa cum o
Gilbert de Mons despre cei din Saint-Trond, că erau "de temut în
irea armelor". în măsura în care nu este doar o legendă, tipul tradiţional al
etarului de prăvălie inamic al acţiunilor războinice corespunde epocii
■ţului stabil, opus străvechiului nomadism al "picioarelor prăfuite"10:
începând din secolul al XlII-lea, nu înainte. De altfel, oricât de puţin
■oase vor fi fost armatele medievale, recrutarea lor nu s-a limitat niciodată
nentul nobiliar. Seniorul îşi căuta infanteriştii printre sătenii săi. Iar dacă,
ind din secolul al Xll-lea, obligaţiile militare ale acestora au fost
nnate ca împuţinându-se treptat, dacă îndeosebi restrângerea, foarte
ntă, a duratei de prezenţă sub arme la o zi a avut ca efect să restrângă
ea contingentelor rurale la simple operaţiuni de poliţie locală, această
>rmare a fost perfect contemporană cu diminuarea serviciilor militare
ale fiefurilor. Suliţaşii sau arcaşii ţărani nu au cedat însă tocmai atunci
/asalilor. Ei au fost făcuţi inutili de apelul la mercenari, care, în acelaşi
nt, permitea să contrabalanseze neajunsurile cavaleriei daţinătorilor de
. Dar vasal sau, acolo unde el mai exista, chiar senior posesor de alodiu,
ui" din primele timpuri feudale, faţă de atâţia soldaţi "de ocazie", avea ca
iră proprie aceea de a fi un războinic mai bine înarmat şi totodată un
nic profesionist.
lupta călare; sau cel puţin, dacă din întâmplare, în timpul acţiunii, era
descălecând, el totuşi nu se deplasa decât pe cal. în afară de aceasta, el
;u întreg echipamentul. Ofensiv: lancea şi spada, câteodată ghioaga de
Defensiv: coiful, care proteja capul; apoi, acoperind corpul, un veşmânt

"Picioare prăfuite" (fr. pieds poudreux, engl. piepowders) = negustori ambulanţi din evul
Nota trad.
în totul sau în parte metalic; braţul, în fine, ţinea scutul, triunghiular sau rotund.
Dar nu calul singur era acela care, la drept vorbind, îl făcea pe cavaler. Nu-şi
datora oare această calitate şi celui mai umil însoţitor al său, slujitorul
însărcinat să îngrijească animalele şi să mâne, de-a lungul drumului, caii de
schimb? Uneori chiar armatele cuprindeau, alături de greoaia cavalerie
nobiliară, călăreţi echipaţi mai uşor, care erau numiţi de obicei "sergenţi"
(sergents)11. Ceea ce caracteriza cea mai înaltă clasă a combatanţilor era
asocierea calului şi a armamentului complet.
Perfecţionările acestuia din urmă, începând din epoca francă, făcându-1
totodată mai costisitor şi mai greu de mânuit, închiseseră din ce în ce mai
straşnic accesul la acest mod de a purta război pentru cel care nu era deopotrivă
bogat, sau fidel al unui bogat, şi om de meserie. Trăgându-se din adoptarea
scării la şa toate consecinţele, s-a abandonat, către secolul al X-lea, scurta
haste12 de odinioară, învârtită deasupra capului cu braţul întins, ca o dardă,
substituindu-i-se lunga şi greoaia lance modernă, pe care războinicul, în lupta
corp la corp, o ţinea la subsuoară, iar în repaus o sprijinea chiar de scara şeii.
Coifului i s-a adăugat aşa-numitul nasal13, mai târziu viziera. în fine, la brogne,
un fel de haină de protecţie din piele sau din stofă, pe care erau cusute cercuri
sau plăci de fier, a cedat locul cămăşii de zale, probabil de provenienţă arabă;
ţesută în întregime din zale metalice, ea era de o fabricaţie mult mai delicată,
chiar dacă nu fusese importată. încetul cu încetul, de altfel, monopolul de clasă,
care la început fu impus de simple necesităţi practice, deveni un drept.
Funcţionarilor senioriali pe care se străduiau să-i menţină într-o înţeleaptă
mediocritate, călugării de la Beaulieu, ceva după 970, le interziceau portul
scutului şi al spadei; cei de la Sankt-Gall, cam în acelaşi moment, le reproşau
intendenţilor lor că au armuri prea frumoase14.
Or, să ne închipuim, în dualitatea sa esenţială, o trupă din acel timp. De o
parte, o pedestrime prost înzestrată atât pentru atac, cât şi pentru apărare,
înceată în alergarea la asalt ca şi la fugă, degrabă istovită de lungi mărşăluiri pe
drumuri rele sau peste câmpuri. De cealaltă, privindu-i de la înălţimea
bidiviilor lor pe nenorociţii care, "mizerabil" cum spune un roman de curte, îşi
târau paşii prin noroi şi praf, soldaţi robuşti, mândri că pot lupta şi manevra cu
repeziciune, cu pricepere şi eficienţă: singura forţă, într-adevăr, - ne spune
biograful Cidului - a cărei socoteală merită să fie ţinută atunci când se face

11
în evul mediu, termenul fr. de sergents, provenit din lat. servientes, desemna şi nişte
slujbaşi mai mărunţi ai justiţiei regale (ex. ajutorii de portărei). - Nota trad.
12
Haste, hast, arme d'hast (termen de istorie militară) = armă albă al cărei vârf de fier era
fixat la capătul unui băţ de lemn (din lat. hasta = lance). - Nota trad.
13
Nasal (termen de istorie militară) = prelungire verticală pornită din creştetul coifului,
destinată să apere nasul. - Nota trad.
14
DELOCHE, Cartulaire de l'abbaye de Beaulieu, no. L. - Casus S. Galii c. 48.

27
itoarea unei armate15. într-o civilizaţie în care războiul era o chestiune de
zi, nu exista vreun contrast mai viu decât acela. Devenit cvasisinonim
ii, "cavaler" a devenit echivalent şi cu nobil. Şi reciproc, mai multe texte
la valoarea unui termen juridic, pentru a-1 aplica oamenilor mărunţi,
; dispreţuitor de pedones, "pedestraşi". îndrăzni-vom să-1 traducem: ge-
pietre" (pousse-cailloux)'? La franci, spune emirul arab Ousâma,
superioritate le aparţine cavaleriştilor. Aceştia sunt cu adevărat singurii
i care contează. Ei sunt cei care dau sfaturi; ei sunt cei care împart
ea"16.
•, în faţa unei opinii care avea motive întemeiate să preţuiască în mod
cu ;osebit forţa, sub aspectele sale cele mai elementare, cum s-ar fi putut
ca ral prin excelenţă să nu fi fost cel mai temut, căutat şi respectat
dintre i? O teorie foarte răspândită pe atunci înfăţişa comunitatea
umană ă în trei "ordine" (prdres): cei care se roagă, cei care se bat,
cei care se. Aceasta, de comun acord, pentru a-1 pune pe al doilea mult
deasupra e-al treilea. Dar mărturia epopeii merge încă şi mai departe:
soldatul nu dcidecum să considere misiunea sa ca superioară chiar şi
aceleia a istului în rugăciune. Orgoliul este unul dintre ingredientele
esenţiale ale i conştiinţe de clasă. Acela al "nobililor" din epoca feudală a
fost, înainte e, un orgoliu războinic.
; altfel războiul, pentru ei, nu era doar o datorie ocazională: faţă de
de rege, de neam. El reprezenta mult mai mult: o raţiune de a trăi.

3
RITZ MEYER, Die Stănde... dargestelt nach den altfr. Artus-un Abenteuerromanen,
g. 114. - Poema del mio Cid, ed. MENENDEZ PIDAL, v. 918.
H. DERENBOURG, Ousâma Ibn Mounkidh, voi. I (Publications Ecole Langues
ÎS, seria a H-a, T. XII, 1), pag. 476.
CAPITOLUL AL II-LEA

VIAŢA NOBILĂ

1. RĂZBOIUL

"Ce mult îmi place voiosul timp al Paştilor/ care aduce frunze şi flori;/ şi
îmi place să ascult bucuria/ păsărilor care fac să răsune/ cântecele lor în crâng./
Dar îmi place şi când văd, pe pajişti,/ corturi şi pavilioane înălţate;/ şi îmi
creşte inima/ când văd, rânduiţi pentru luptă,/ cavaleri şi cai înzăuaţi;/ şi îmi
place când gonacii/ alungă din cale oameni şi vite;/ şi când văd în urma lor/
venind o mare mulţime de militari;/ şi drag îi e inimii mele/ când văd castele
tari împresurate/ cu zidurile de incintă sfărâmate şi năruite/ şi oastea, pe
margine,/ înconjurată toată de şanţuri,/ cu un şir de pari înalţi împletiţi.../
Mulţimi de arme, spade, coifuri colorate,/ scuturi, le vom vedea tăiate şi în
bucăţi/ chiar după începerea luptei/ şi un mare număr de vasali loviţi laolaltă,/
pe unde vor rătăci la întâmplare/ caii morţilor şi răniţilor./ Şi când în luptă se va
intra,/ orice om de familie bună/ să nu se mai gândească decât să despice capete
şi braţe;/ căci mai bine mort decât viu învins./ Şi vă spun, nu găsesc nicăieri
atâta desfătare/ nici în mâncare, nici în băutură, nici în dormit/ cât să aud
strigătul "Pe ei!"/ ridicându-se din ambele părţi, nechezatul cailor fără călăreţi
în umbra pădurii/ şi chemările "Ajutor! Ajutor!";/ să văd căzând pe iarbă,
dincolo de şanţuri, mari şi mici;/ să văd în fine morţii care, la şold/ au încă
bucăţile rămase din lăncile rupte cu fanioanele1 lor."
Aşa cânta, în a doua jumătate a secolului al Xll-lea, un trubadur, pe care
trebuie probabil să-1 identificăm cu nobilul de ţară din regiunea Perigord
Bertrand de Bora2. Precizia vizuală şi elanul admirabil, care contrastează cu
platitudinea unei poezii de obicei mai convenţionale, sunt datorate unui talent
peste nivelul general. Sentimentul, în schimb, nu avea nimic excepţional:
martore multe alte lucrări, ieşite din acelaşi mediu, în care acesta se manifestă,
cu mai puţină strălucire, fără îndoială, dar cu o spontaneitate egală. In războiul
"proaspăt şi vesel", cum avea să zică, în zilele noastre, cineva care era menit
să-1 vadă de nu prea aproape, nobilul îndrăgea mai întâi desfăşurarea unei forţe
fizice de animal frumos, savant întreţinute prin exerciţii permanente, începute
din copilărie. Repetând vechiul proverb carolingian, "cine, fără să se urce pe
cal, a rămas la şcoală până la doisprezece ani, nu mai e bun decât să se facă
preot", spune un poet german3. Interminabilele istorisiri despre lupte neobiş-

1
Pennon (termen istoric) = steguleţ triunghiular, prins la o lance de cavalerist. - Nota trad.
2
Ed. APPEL,no. 40; comparaţi, de exemplu, Girart de Vierme, ed. YEANDLE, vezi 2108 şi
urm.
3
HARTMANN VON AUE, Gregorius, vezi 1547-1553.

29
de care e plină epopeea sunt elocvente documente psihologice.
Cititorului ;i, pe care monotonia lor îl plictiseşte la culme, îi vine greu să
se convingă cultătorul de odinioară găsea atâta plăcere în ele; atitudine de
om dedicat ului faţă de povestirea unor competiţii sportive! în creaţiile
bazate pe inaţie cum sunt cronicile, portretul bunului cavaler insistă
înainte de toate •a calităţilor sale de atlet: el este "osos" (pssu), "cu
membre lungi, groase" \bru), corpul "bine proporţionat" (bien taille) şi
brăzdat de cicatrice îice de cinste, cu umerii largi, largă şi - aşa cum
se cuvine pentru un sţ - "înfurcătura" (l'enfourchuref'. Şi cum această
forţă trebuie hrănită, şi un apetit zdravăn pare să fie semnul distinctiv al
viteazului (preux). în ui Cântec al lui Wilhelm, cu rezonanţe atât de
barbare, ascultaţi-o pe ? Guibourc care, după ce 1-a servit la marea
masă a castelului pe tânărul t, nepot al soţului ei, i se adresează acestuia
din urmă:

Pe Dumnezeul meu! cinstite senior! acela este cu adevărat


din neamul vostru, Care mănâncă aşa
o mare ciozvârtă de porc
şi din două înghiţituri bea un setier5 de vin; Dur
război trebuie să-i facă vecinului său.6

)ar un corp suplu şi musculos, e de prisos să o spunem, nu ajunge să facă


ivaler ideal. Mai trebuie să i se adauge curajul. Şi chiar şi pentru că dă
ui acestei virtuţi să se manifeste, războiul aduce atâta veselie în inimile
oameni pentru care îndrăzneala şi dispreţul faţă de moarte sunt, într-o
are măsură, valori profesionale. De bună seamă, această vitejie nu exclude
leauna groaza înnebunitoare - i s-a văzut chipul în faţa vikingilor -, nici
Ies recurgerea la şiretlicuri primitive. Că totuşi clasa cavalerilor a ştiut să
tă, istoria, în această privinţă, e de acord cu legenda. Indiscutabilul ei
n se hrănea din multe elemente diferite, alternând rând pe rând: simplă
idere fizică a unei fiinţe sănătoase; furie desperată - "înţeleptul" Olivier
i, atunci când se simte "mâhnit de moarte", nu dă lovituri atât de teribile
"ca să se răzbune pe săturate" -; devotament pentru o căpetenie sau, când
ba de Războiul Sfânt, pentru o cauză; iubire de glorie, personală sau
tivă; în faţa ineluctabilului destin, această acceptare fatalistă din care
:ura nu ne oferă exemple mai dureroase decât unele cânturi printre
sie din Nibelungenlied; speranţă, în fine, a recompenselor de pe lumea
tă, asigurate, nu doar celui care moare pentru Dumnezeul său, dar şi
ia care moare pentru stăpânul său.

Enfourchure şi enfourcher = a încăleca un cal = spaţiul de deschidere a picioarelor, în


ostru pentru a sta călare pe cal. - Nota trad.
Setier = veche măsură pentru cereale şi lichide. - Nota trad.
La changun de Guillelme, ed. SUCHIER, vezi 1055 şi urm.
farmec: cel al unui remediu împotriva plictiselii. Căci pentru aceşti oameni a
căror cultură a rămas mult timp rudimentară şi care - exceptându-i pe câţiva
baroni şi anturajul lor - nu erau defel ocupaţi cu mari griji administrative, viaţa
de zi cu zi se transforma cu uşurinţă într-o monotonie posomorâtă. Aşa s-a
născut o poftă de variaţie care, atunci când pământul natal nu îi oferea o
împlinire suficientă, îşi căuta satisfacerea în ţinuturile îndepărtate. Hotărât să
pretindă de la vasalii săi un serviciu impecabil, Wilhelm Cuceritorul spunea
despre unul dintre ei, căruia tocmai îi confiscase fiefurile ca să-1 pedepsească
pentru că îndrăznise, fără aprobarea lui, să plece la cruciada din Spania: "Nu
cred că se poate întâlni, în armată, un cavaler mai bun; dar el este nestatornic,
risipitor şi îşi petrece tot timpul cutreierând ţările"7. Despre câţi alţii ar fi putut
repeta aceleaşi cuvinte? Acest spirit de nomad a fost, fără discuţie, răspândit
îndeosebi la francezi. Motivul era că patria lor nu le oferea, ca Spania pe
jumătate musulmană, sau, în mai mică măsură, Germania cu frontiera sa slavă,
terenuri de cuceriri sau de incursiuni foarte apropiate; nici, tot ca în Germania,
constrângerile şi plăcerile marilor expediţii imperiale. Probabil de asemenea,
clasa cavalerilor era aici mai numeroasă decât în alte părţi, prin urmare lipsită
de spaţiu suficient. în Franţa chiar, s-a observat adesea că Normandia a fost,
dintre toate provinciile, cea mai bogată în aventurieri îndrăzneţi. Deja germanul
Otto de Freising vorbea despre "rasa foarte agitată a normanzilor". Moştenire a
sângelui vikingilor? Poate. Dar mai ales efect al păcii relative pe care, în acest
principat puternic centralizat, ducii au făcut-o să domnească de timpuriu: nu
aveau decât să meargă să caute în afară ocazia loviturilor de spadă dorite.
Flandra, unde condiţiile politice nu erau prea diferite, a furnizat peregrinărilor
războinice un contingent aproape egal.
Aceşti cavaleri rătăcitori - expresia aparţine timpului8 - i-au ajutat în Spa-
nia pe creştinii autohtoni să recucerească de la Islam nordul peninsulei; au
fundat, în Italia de sud, statele normande; s-au angajat, încă dinaintea primei
cruciade, ca mercenari în serviciul Bizanţului, pe drumurile Orientului; şi-au
găsit, în fine, în cucerirea şi apărarea Mormântului lui Cristos câmpul de
acţiune preferat. Fie că se purta în Spania sau în Siria, războiul sfânt nu oferea
oare atracţia unei aventuri dublate de o faptă pioasă? "Nu mai e nevoie să duci
o viaţă grea în cel mai sever dintre ordine..." cântă un trubadur; "prin acţiuni
care aduc glorie, scapi totodată de infern: ce să ceri mai mult?"9 Aceste pribegii
au contribuit la menţinerea legăturilor între lumi pe care le separau distanţe atât
de lungi şi contraste atât de vii: ele au răspândit, în afara hotarelor sale proprii,
cultura occidentală, şi în special franceză. Nu e temă de meditaţie, de exemplu,

7
ORDERIC VIDAL, Histoire ecclesiastique, ed. LE PREVOST.vol. III, pag. 248.
8
Guillaume le Marechal, ed. P. MEYER, vezi 2777 şi 2782 (e vorba de altfel despre
cavaleri care frecventează turnirele).
9
PONS DE CAPDEUIL, în RAYNOUARD, Choix, IV, pag. 89 şi 92.

31
IUIu
nui iivi Y
V tc ± rL
*rii^isjis*s***
■ *--, wMţsi,**
*uiu
vuil gin
ii, "
^i \J~J / , u
inu^ww

inda o expediţie pe malurile Lacului Van? în acelaşi timp, drenările astfel


icate în grupurile cele mai turbulente din Occident cruţau civilizaţia
uia, ameninţată să piară în lupte intestine. Cronicarii ştiau bine că
ieauna, la începutul unei cruciade, ţările vechi, regăsind oleacă de pace,
rau mai bine10.
Dbligaţie juridică, uneori, plăcere, adesea, războiul putea şi să-i fie impus
erului ca o chestiune de onoare. Nu s-a văzut oare, în secolul al Xll-lea,
ordul însângerat pentru că un senior, care-i găsea unuia dintre nobilii săi
ii înfăţişarea unui fierar, a avut prostul gust să nu o ţină pentru el? 11 Dar
•iul mai era încă - şi poate mai ales - o sursă de profit. Într-adevăr,
tria nobiliară prin excelenţă. 5-au citat mai sus efuziunile lirice ale lui
Bertrand de Born. Or, el însuşi nu
nici un secret din motivele mai puţin glorioase care, în mod deosebit, îl
nnau "să nu găsească vreo plăcere în pace". De ce, spune el undeva, aş fi
"ca oamenii bogaţi să se urască între ei"? "Pentru că un om bogat e mult
îobil, generos şi receptiv în timp de război decât în timp de pace". Şi mai
1 la anunţarea ostilităţilor: "O să râdem. Căci baronii ne vor iubi tare
.. şi dacă doresc să rămânem cu ei, - ne vor da barbarins (era o monedă
imoges)". Dar această mare dragoste pentru lupte mai are şi un alt motiv:
npetă, tobe, drapele şi fanioane de lance/ şi stindarde şi cai albi şi negri,/
;e vom vedea în curând. ŞI vremurile vor fi bune;/ căci noi le vom lua
tarilor averile,/ iar pe drumuri nu vor mai umbla vite de muncă,/ ziua, în
nă siguranţă; nici burghezi fără a se teme de nimic,/ nici negustorul care
e către Franţa;/ dar acela va fi bogat care va lua din plin". Poetul aparţinea
i clase de mărunţi posesori de fiefuri - de vasali ai vasalilor (vavasseurs),
se numeşte el însuşi - a căror viaţă la "manorul" 12 strămoşesc nu era ă
doar de veselie; căci nu era întotdeauna foarte uşoară. Războiul aici !
prilejuind dărnicia marilor seniori şi bune prăzi.
Dhiar faţă de vasalii pe care îi chemau alături de el cele mai stricte
oriri ale serviciului, grija pentru prestigiul său, ca şi pentru interesul său,
ur, îi impunea baronului să nu-şi cruţe punga. Voia el să-i reţină pe
nii fiefului peste timpul stabilit, să-i ducă mai departe ori să-i cheme sub
mai des decât nu părea să o permită cutuma, devenită din ce în ce mai
aasă? Era obligat să-şi mărească dărnicia. în fine, faţă de insuficienţa
ândă a contingentelor vasalice, nu a mai existat curând nici o armată care
poate lipsi de ajutorul acestei mulţimi rătăcitoare de războinici asupra

0
ERDMANN, LXX, pag. 312-313.
1
GEOFFROI DE VIGEOIS, I, 6 în LABBE, Bibliotheca, voi. II, pag. 281.
2
Fr. manoir = odinioară, locuinţa unui proprietar de fief care nu avea dreptul să
uiască un castel cu donjon (turn); în prezent, locuinţă de oarecare importanţă, înconjurată
lanţuri. în engleză: manor = moşie, seniorie, conac. - Nota trad.
cărora se exercita atât de puternic atracţia aventurii, cu condiţia ca la speranţa
marilor fapte de arme să se adauge aceea a câştigului. Cu cinism, Bertrand al
nostru i se oferea contelui de Poitiers. "Eu pot să vă ajut. Am deja scutul pe braţ
şi coiful pe cap... Fără bani, totuşi, cum să pornesc la luptă?"13
Dar dintre darurile superiorului, cel mai frumos părea cu siguranţă permi-
siunea de a lua pradă. Tot acesta era şi principalul câştig pe care, în micile
războaie locale, cavalerul, luptând pentru el însuşi, îl aştepta de la sorocul
bătăliei. Pradă dublă, de altfel: de oameni şi de lucruri. Fără îndoială, legea
creştină nu mai îngăduia ca prizonierii să fie aduşi în stare de sclavie: cel mult
erau transmutaţi uneori, tu forţa, unii ţărani sau meşteşugari. în schimb, preţul
de răscumpărare era ceva obişnuit. I se potrivea doar unui suveran dur şi înţe-
lept, ca Wilhelm Cuceritorul, să nu-şi elibereze niciodată, până la moartea lor,
inamicii, atunci când aceştia căzuseră în mâinile sale. Dar marea masă a
războinicilor nu vedea aşa departe. Răspândită pretutindeni, practica răscumpă-
rării avea uneori consecinţe mai cumplite decât antica aservire. în seara bătă-
liei, povesteşte poetul, care cu siguranţă se inspira din lucruri văzute, Girard de
Roussillon şi ai lui au măcelărit mulţimea obscură a prizonierilor şi a răniţilor,
necruţându-i decât pe "posesorii de castele", singurii capabili să se răscumpere
plătind bani buni.14 Cât despre jaf, acesta era, în mod tradiţional, o sursă de
câştig atât de regulată încât, în epocile obişnuite cu scrisul, textele juridice îl
menţionează liniştit ca atare: legi barbare şi contracte de angajare militară din
secolul al XlII-lea concordă în această privinţă, frecvente de altfel de la un
capăt la celălalt al evului mediu. Căruţe grele, destinate să îngrămădească
rezultatul capturilor urmau ostile. Cel mai grav era că un şir de transformări
aproape insesizabile pentru minţile simple vor conduce, de la forme cvasilegiti-
me ale acestor violenţe - rechiziţii indispensabile unor armate lipsite de inten-
denţă, represalii exercitate asupra inamicului sau supuşilor săi - până la tâlhăria
curată, brutală şi josnică: negustori jecmăniţi de-a lungul drumurilor; oi, brân-
zeturi şi pui furaţi de la stâne sau din curţile de păsări, cum o făcea, la începutul
secolului al XlII-lea, un nobil de ţară catalan, chinuindu-şi cu înverşunare
vecinii din abaţia Canigou. Cei mai buni dobândeau obiceiuri ciudate. Wilhelm
Mareşalul era cu siguranţă un brav cavaler. Totuşi, pe când, tânăr şi fără moşie,
cutreiera Franţa din turnir în turnir, de îndată ce întâlni în drumul său un
călugăr care fugea cu o fată nobilă şi, pe deasupra, îşi mărturisea cu candoare
intenţia de a da bani cu camătă, el nu şi-a făcut nici un scrupul în a-şi însuşi, ca
pedeapsă pentru nişte proiecte atât de mârşave, denarii bietului nenorocit. Ba
chiar unul dintre însoţitorii săi i-a reproşat că nu a pus stăpânire şi pe cal15.

13
BERTRAND DE B., ed. APPEL, 10,2; 35, 2; 37, 3; 28, 3.
14
GUIBERT DE NOGENT, De vita, ed. BOURGIN.I, c.13, pag. 43.- Girart de Roussillon,
trad. P. MEYER, pag. 42.
15
Referitor la pradă, de exemplu, Codex Euricianus, c. 323; MARLOT, Histoire de l'eglise
de Reims, voi. III, P. just. no LXVII (1127). - Căruţele: Garin le Lorrain, ed. P. PARIS, voi. I,

33
Astfel de moravuri presupuneau, se înţelege de la sine, un mare dispreţ ţaţă
iată şi de suferinţa umană. Războiul feudal nu avea nimic dintr-o con-
tare în dantele. El era însoţit de obiceiuri care ne par azi oricum, dar
numai ;nitoare nu: aşa a fost, adesea, măcelărirea sau mutilarea
garnizoanelor care itaseră "prea mult timp". Aceasta, uneori, chiar în
pofida jurământului t. El comporta, ca un accesoriu natural, devastarea
teritoriilor inamice. Ici »lo, un poet precum autorul lui Huon de Bordeaux,
iar mai târziu un rege ca Ludovic cel Sfânt, pot protesta mult şi bine
împotriva acestor "pus- 16 prilejuite de campaniile militare, generatoare
pentru cei fără apărare de •rociri îngrozitoare. Interpretă fidelă a
realităţii, epopeea, germană şi ;eză, abundă în imagini de ţări care
"fumegă" din toate părţile. "Nu există oi adevărat fără foc şi fără sânge",
spunea sincerul Bertrand de Born17. în două pasaje de un frapant paralelism,
poetul lui Girard de Roussillon şi raful anonim al împăratului Henric al
FV-lea ne arată ce însemna pentru ii cavaleri" venirea păcii: teama de
dispreţul pe care li-1 vor arăta cei mari, nu vor mai avea nevoie de ei;
pretenţiile cămătarilor; calul greoi de plug tituit focosului cal de luptă,
pintenii de fier pintenilor de aur - într-un nt, o criză economică şi o
criză de prestigiu 18. Pentru comerciant, în nb, şi pentru ţăran, era
posibilitatea regăsită de a munci, de a se hrăni, pe : de a trăi. Să-i dăm
cuvântul, încă o dată, inteligentului truver al lui Girard oussillon. Ostracizat
şi pocăit, Girard, cu soţia lui, rătăceşte prin ţară. Unor stori pe care îi
întâlnesc, ducesa socoteşte înţelept să le spună că ;risul, ale cărui
trăsături ei credeau că le recunosc, nu mai trăieşte: "Girard >rt; l-am văzut
când a fost înmormântat". - "Lăudat fie Domnul!" răspund ţătorii, "căci el
se războia întruna, şi din cauza lui am îndurat multe zuri". La aceste
cuvinte, Girard s-a posomorât; dacă şi-ar fi avut spada, "l-ar vii pe unul
dintre ei". Episod din viaţa reală, care ilustrează antiteza ce tea clasele
sociale. Ea avea un dublu tăiş. Deoarece şi cavalerul, de la imea
curajului şi îndemânării sale, dispreţuia, la rândul său, mulţimea ia de
cariera armelor, imbellis19: ţărani, care, în faţa armatelor, fugeau "ca
cerbi"; iar mai târziu pe burghezi, a căror putere economică îi apărea cu
mai vrednică de ură şi dispreţ cu cât se dobândea prin mijloace nu doar
îrioase, ci şi direct opuse propriei sale activităţi. Dacă înclinaţia către
le sângeroase era răspândită pretutindeni - mai mulţi abaţi chiar au murit,
victimele unor vrăşmaşii mănăstireşti -, concepţia privind războiul

95 şi 197. - Plângerile călugărilor de la Canigou: LUCHAIRE, La societe frangaise au


de Philippe-Auguste, 1909, pag. 265.
6
Gast - de la actualul gater = a pustii, a distruge (din lat. vastare = a pustii, a devasta, a
. - Nota trad.
7
Huon, ed. F. GUESSARD.pag. 41, vezi 1353-54. - LUDOVIC al IX-lea, Enseignemens,
în Ch. V. LANGLOIS, La vie spirituelle, pag. 40. - B. DE BORN, 26, vezi 15.
8
Girartde Roussillon, trad. P. MEYER, § 633 şi 637 Vita Heinrici, ed. W. EBERHARD, c. 8.
9
Lat. imbellis = nerăzboinic, incapabil de luptă, nevolnic. - Nota trad.
n^wacu, va aiuoa UL giuiît şi ^a unjiuc ue a-şi caşuga existenţa, era cu adevărat
aceea prin care se detaşa mica societate a oamenilor "nobili".

2. NOBILUL LA EL ACASĂ

Acest război atât de iubit îşi avea totuşi şi sezoanele sale moarte. Chiar şi
atunci, clasa cavalerilor se deosebea de vecinele ei printr-un gen de viaţă nobi-
liar propriu.
Pentru un atare mod de existenţă, să nu ne închipuim neapărat un cadru
totalmente rustic. în Italia, în Provenţa, în Languedoc, subzista amprenta
milenară a civilizaţiilor mediteraneene, a căror structură fusese edificată de
Roma. în chip tradiţional, fiecare popor cât de mic se grupa în jurul unui oraş
sau târguşor, în acelaşi timp capitală, loc de comerţ şi sanctuar, ca urmare
reşedinţă obişnuită a oamenilor cu vază. Niciodată de acum înainte, aceştia nu
vor înceta să frecventeze vechile centre urbane; şi astfel ei vor lua parte la toate
prefacerile lor. în secolul al XHI-lea, acest caracter citadin trecea drept una
dintre originalităţile nobilimii meridionale. Spre deosebire de Italia, spune
franciscanul Salimbene, care, născut la Parma, a vizitat regatul lui Ludovic cel
Sfânt, oraşele din Franţa nu sunt locuite decât de burghezi; cavalerimea trăieşte
aici pe pământurile sale, Dar, adevărată în cea mai mare parte a vremii în care
scria bunul călugăr, antiteza nu ar fi fost în aceeaşi măsură sesizabilă pe timpul
primei vârste feudale. Cu siguranţă, oraşele pur comerciale, care mai ales în
Ţările de Jos şi Germania transrenană fuseseră create aproape în întregime
începând din secolul al X-lea sau al Xl-lea - Gând, Bruges, Soest, Liibeck şi
atâtea altele -, nu adăposteau între zidurile lor, ca tagmă dominantă, decât
oameni îmbogăţiţi din negoţ. Prezenţa încă a vreunui castelan princiar impunea
întreţinerea acolo uneori a unui mic personal format din vasali neînzestraţi cu
gospodării proprii (non chases) sau care veneau să-şi îndeplinească periodic
rândul la serviciu. în schimb, în vechile cetăţi romane - precum Reims ori
Tournai - cete de cavaleri par să fi trăit timp îndelungat în incintă, multe dintre
ele fiind fără îndoială ataşate curţilor episcopale sau abaţiale. Doar treptat şi în
urma unei diferenţieri mai accentuate a claselor, mediile cavalereşti, din afara
Italiei sau a Franţei meridionale, au devenit aproape în întregime străine de
viaţa populaţiilor propriu-zis urbane. Dacă nobilul, desigur, nu a renunţat cu
totul să frecventeze oraşul, el nu mai apare aici decât ocazional, chemat de
plăcerea sa ori de exercitarea anumitor funcţii.
Totul contribuia de altfel la reţinerea sa la ţară: obiceiul, din ce în ce mai
răspândit, de a-şi răsplăti vasalii cu fiefuri, constituite, în imensa majoritate a
cazurilor, din seniorii rurale; slăbirea obligaţiilor feudale, care favoriza, la
însoţitorii militari, de acum încolo cu gospodării proprii {chases), tendinţa de a
trăi fiecare la el acasă, departe de regi, de înalţi baroni şi de episcopi, seniori ai
oraşelor; până şi gustul, în fine, de aer curat, firesc la aceşti sportivi. Nu este

35
, hărăzit de ai lui la traiul călugăresc şi supus, pentru prima dată, la
iplina dură a vieţii de mănăstire, s-a urcat, In ziua aceea, pe turnul cel mai
al clădirii, pentru "a-şi hrăni măcar sufletul vagabond cu spectacolul
ţilor şi al câmpiilor pe care nu-i mai era permis pe viitor să le cutreiere?" 20,
iunea burgheziilor, foarte puţin dornice să admită în comunităţile lor
îente neimportante pentru activităţile şi pentru interesele lor, a precipitat
t curs al lucrurilor.
Cu toate acestea, oricâte corective s-ar cuveni să fie aduse astfel tabloului
nobilimi, de la origine, exclusiv rurale, nu e mai puţin adevărat că, de când
tau cavaleri, cea mai mare parte dintre ei - şi în număr crescând -, în Nord,
:i chiar în ţările riverane Mediteranei, aveau ca reşedinţă obişnuită un
nor" câmpenesc. Casa seniorială se ridică cel mai des într-o aglomerare
nă sau în apropierea ei. Uneori, există mai multe în acelaşi sat. Ea se
ebeşte net de colibele din jur - ca de altfel, în oraş, de locuinţele celor
i - nu doar pentru că e mai bine construită, dar mai ales pentru că este,
ape întotdeauna, organizată pentru apărare.
Grija, la cei bogaţi, de a-şi pune casele la adăpost de un atac era, fireşte, la
ie veche ca tulburările înseşi. Mărturii, acele villae fortificate a căror
iţie, către secolul al IV-lea, în câmpiile şi podişurile Galiei, atestă
declinul i romane. Tradiţia poate să fi continuat, ici şi colo, în epoca
francă. Totuşi, >ritatea "curţilor", locuite de proprietarii bogaţi, şi până la
palatele regale )\, au rămas mult timp aproape lipsite de mijloace de
apărare permanente, ziile normande sau maghiare au fost acelea care, de
la Adriatică până în rile Angliei septentrionale, au impus ridicarea, în
toate' părţile, o dată cu ficaţiile oraşelor, reparate sau reconstruite, a acelor
fertes21 rurale, care nu înceta să-şi arunce umbrele peste întinderile Europei.
Războaiele civile nu itârziat să le înmulţească. Rolul marilor puteri,
regale sau princiare, în stă înţesare cu castele a Europei, eforturile lor
pentru a le controla truirea ne vor preocupa mai târziu. Nu e cazul ca
ele să ne reţină pentru îent. Căci, risipite în lung şi în lat, "casele
întărite" (maisons fortes) ale lor seniori fuseseră construite, aproape
întotdeauna, în afara oricărei rizări venite de sus. Ele răspundeau unor
nevoi elementare, spontan aţite şi satisfăcute. Un hagiograf le-a făcut o
prezentare foarte exactă, deşi un spirit lipsit de simpatie: "pentru aceşti
oameni permanent ocupaţi cu iri şi masacre, să se protejeze de
inamici, să-şi învingă egalii, să-i rească pe inferiorii lor"22. într-un
cuvânt, să se apere şi să domine.

20
CasusS. Galii, c. 43.
21
Ferte - de la l&t.firmitas = soliditate, tărie, siguranţă - termen păstrat în mai multe nume
işe odinioară fortificate = cetate, fortăreaţă. - Nota trad.
Vita Johannis ep. Teruanensis, c. 12, în SS., voi. XIV, 2, pag. 1146.
Acesie consrrucpi aveau in general un model foarte simplu. Cel mai
răspândit a fost mult timp, îndeosebi în afara ţărilor mediteraneene, turnul de
lemn. Un pasaj ciudat din Minunile Sfântului Benedict descrie, spre sfârşitul
secolului al Xl-lea, compunerea şi aranjamentul mai mult decât rudimentar al
unuia dintre ele: la primul etaj, o sală unde "puternicul", "împreună cu sa
mesnie23, trăia, conversa, mânca, dormea"; la parter, magazia de provizii 24. De
obicei, era săpat un şanţ la baza turnului. Uneori o incintă de palisade şi de
pământ bătătorit, înconjurată la rândul ei de un alt şanţ, se desfăşura la o oarecare
distanţă. Ea permitea să se pună în siguranţă diverse clădiri anexe din gospodărie
precum şi bucătăria, pe care pericolul de incendii le făcea să fie plasate la
oarecare distanţă de turn; ea servea la nevoie ca refugiu pentru persoanele
dependente din afară; tot ea ferea turnul de un asalt direct şi făcea mai dificilă
folosirea modului de atac cel mai eficient, care era focul. Dar pentru a-i asigura
protecţia trebuia să se dispună de mai mulţi însoţitori înarmaţi decât puteau
întreţine majoritatea cavalerilor. Turn şi incintă, în fine, se înălţau destul de
frecvent pe o movilă, fie naturală, fie - cel puţin parţial - ridicată de mâna omului.
Nu era important oare ca în acelaşi timp să opui atacului obstacolul pantei, dar şi
să supraveghezi mai bine împrejurimile? "Magnaţii" au fost aceia care, primii, au
recurs la piatră ca material de construcţie: acei "bogaţi oameni bastidors"25, pe
care Bertrand de Born îi descrie ca făcându-şi plăcere din a ridica "din var, din
nisip şi din pietre cioplite... portaluri şi turnuleţe, turnuri, bolţi şi scări în spirală".
Piatra nu s-a introdus în construcţii decât încet, în cursul celui de-al Xll-lea, chiar
al XlII-lea secol, la locuinţele cavalerilor mici şi mijlocii. înaintea încheierii
marilor defrişări, pădurile păreau a fi mai uşor şi mai ieftin de exploatat decât
carierele; şi, în timp ce zidăria cerea o mână de lucru specializată, ţăranii
dependenţi (tenanciers), întotdeauna gata să-şi facă corvezile, erau aproape toţi
oleacă şi dulgheri, nu doar tăietori de lemne.
Că, în mica fortăreaţă seniorială, ţăranul a putut găsi uneori o protecţie şi
un adăpost nu încape îndoială. Opinia contemporanilor avea totuşi motive
întemeiate ca să vadă în ea, înainte de toate, un refugiu periculos. Instituţiile de
pace, oraşele, preocupate să stabilească libertatea comunicaţiilor, ca şi regii sau
prinţii nu aveau griji mai presante decât să dărâme nenumăratele turnuri, cu
care atâţia "mici tirani" (tyranneaux) locali acoperiseră diferitele ţinuturi. Şi,
orice s-ar fi spus, adevărul e că nu doar în romanele Annei Radcliffe, castelele,
mari sau mici, îşi aveau închisorile lor subterane (oubliettes). Lambert
d'Ardres, descriind turnul din Tournehem, reconstruit în secolul al Xll-lea, nu
uită de celulele subterane "în care prizonierii, în beznă, vermină şi murdărie,
mănâncă pâinea durerii".

23
M e s n i e d -e l am a i s o n n =e et o a t ă c a s a , a n s a m b l u l p e r s o a n e l o r c a r e l o c u i e s c î n a c e e a ş i
c a să . - N o ta tra d .
24
M i r a c u l a S . B e n e eddi c. tCi ,E R T A I N , V I I I , c . 1 6 .
25
Bastide term
- en istoric = oraş de fundaţie seniorială, cetăţuie. - N ota trad.

37
MTCl O maica însăşi natura rcşcumţci saic, taviuerui iraieşic aiu in aitu^ >a^
luă alertă. Personaj familiar epopeii ca şi poeziei lirice, o santinelă
;ază, în fiecare noapte, pe acoperişul turnului. Mai jos, în cele două sau
icăperi ale îngustei fortăreţe, se strâmtorează o întreagă lume de locatari
anenţi, amestecaţi cu oaspeţi în trecere, care se înghesuie într-o
itenită promiscuitate: rezultat al lipsei de loc, fără îndoială, dar şi al unor
nderi care, atunci, chiar şi la cei mai mari, păreau necesare existenţei
rei căpetenii. Baronul, literalmente, nu respira decât înconjurat de
tori, care - militari, servitorime, vasali fără gospodării proprii (non
>s), tineri nobili daţi în grija sa ca "hrăniţi" (nourris)26 - îl serveau, îl
iu, stăteau de vorbă cu el şi, la venirea orei de culcare, continuau să-1
jeze cu prezenţa lor până la marginea patului conjugal. Nu se cuvine ca un
r să mănânce singur, se mai spunea încă în Anglia secolului al XIII-lea27. la
mare, mesele erau lungi, iar scaunele aveau aproape în exclusivitate a
de bănci, făcute pentru stat unul lângă altul. Sub scară, săracii îşi aşezau
işul. Acolo au murit doi penitenţi celebri, Sfântul Alexis, în legendă,
:le Simon de Crepy, în istorie. Aceste moravuri, contrare oricărei
egeri pioase, erau, în acea vreme, generale; chiar şi călugării aveau
itoare, nu chilii. Ele explică anumite evadări către singurele forme de
care să fi permis atunci cuiva să se bucure de singurătate: acelea ale
irului, schimnicului, hoinarului. La nobili, ele se legau de o cultură în care
ştinţele erau transmise mult mai puţin prin intermediul cărţii şi prin studiu,
îai ales prin lectura cu voce tare, recitarea ritmată şi contactele umane.

5. OCUPAŢII ŞI DISTRACŢII

Deşi trăitor la ţară prin locuinţa sa, nobilul nu avea totuşi nimic dintr-un
ultor. Să se ocupe de săpat sau de arat ar fi fost pentru el un semn de
dere, cum i s-a întâmplat bietului cavaler despre care ne vorbeşte o
;ere de anecdote. Şi dacă era văzut uneori plăcându-i să-şi privească
torii pe ogoare sau, pe pământurile sale, recoltele îngălbenindu-se, nu
nicidecum ca, de obicei, el să fi dirijat de prea aproape cultivarea
totului28. Manualele bunei conduceri a domeniului, când se vor scrie, vor fi
nate nu stăpânului, ci slujbaşilor săi, iar tipul gentilomului rural aparţine
cu totul alt timp, după revoluţia patrimonială din secolul al XVI-lea. Deşi
turile de împărţire a dreptăţii de care dispune asupra sătenilor (tenanciers)

26
Obiceiul feudal prin care cavalerul îşi încredinţa copilul seniorului spre creştere şi
re, devenind "hrănit"(nourri)al acestuia. - Nota trad.
27
Regles de ROBERT GROSSETETE în WALTER OF HENLEY'S Husbandry,ed. E.
OND.
28
MARC BLOCH,Les caracteres originaux de l'histoire rurale frangaise,
1931, pag. 148.
constituie una dintre sursele esenţiale ale putem sale, potentatul rural, in
general, le exercită mult mai puţin în persoană, cât nu le deleagă unor
"sergenţi", ei înşişi de origine ţărănească. Totuşi practica jurisdicţiei este, fără
îndoială, una dintre rarele ocupaţii paşnice familiare cavalerului. Dar el nu se
îndeletniceşte cu ea, în cele mai multe cazuri, decât în cadrul clasei sale: fie că
hotărăşte în procese ale propriilor săi vasali, fie că-şi exercită activitatea ca
judecător al egalilor săi (sespairs) la curtea la care 1-a convocat seniorul său de
fief; fie că, acolo unde continuă să existe, ca în Anglia sau în Germania, justiţie
publică, el ia loc la tribunalul de comitat sau de centaine29. Era suficient pentru a
face din spiritul juridic una dintre formele de cultură cele mai de timpuriu
răspândite în mediile cavalereşti.
Distracţiile prin excelenţă nobiliare purtau amprenta unor deprinderi
războinice.
Vânătoarea mai întâi. Ea nu era, am spus-o deja, doar un joc. Căci omul de
pe meleagurile noastre nu trăia pe atunci încă, aşa ca noi, în mijlocul unei
naturi definitiv pacificate prin exterminarea fiarelor sălbatice. Vânatul, pe de
altă parte, într-o vreme în care vitele, insuficient hrănite şi prost selecţionate,
nu furnizau decât nişte jalnice produse de măcelărie, deţinea în alimentaţie,
compusă din carne, mai ales la cei bogaţi, un loc preponderent. întrucât
rămânea astfel o activitate aproape necesară, vânătoarea nu era nici ea, la
rigoare - un monopol de clasă. Cazul regiunii Bigorre pare de excepţie, unde,
încă de la începutul secolului al XH-lea, vânatul le era interzis oamenilor de
rând30. Pretutindeni, totuşi, regii, prinţii şi seniorii, fiecare în limitele puterilor
lor, tindeau deja să acapareze dreptul de urmărire a vânatului în anumite
teritorii rezervate: vânarea animalelor mari în "păduri" (termenul, la obârşie,
desemna orice suprafaţă astfel păzită, fie că era sau nu împădurită); iepuri de
casă şi iepuri sălbatici, în "pădurile cu iepuri" (garennes). Fundamentul juridic
al acestor pretenţii este neclar; după toate aparenţele, ele nu aveau adesea vreun
altul decât legea stăpânului şi, în mod cu totul natural, tocmai într-o ţară
cucerită - Anglia regilor normanzi - înfiinţarea pădurilor regale, uneori în
detrimentul terenului arabil, şi protejarea lor au dus la cele mai ciudate excese.
Astfel de abuzuri atestă intensitatea unei înclinaţii care devenise cu adevărat o
trăsătură de clasă. La fel, prestaţiile impuse ţăranilor dependenţi (tenanciers):
obligaţia de a adăposti şi de a hrăni haita seniorială; construirea de "cabane"
(loges) în pădure, în sezonul în care aveau loc marile adunări de vânători.
Intendenţilor lor, pe care îi acuzau că voiau să-şi facă loc în rândul nobililor,
călugării de la Sankt-Gall nu le reproşau, oare, înainte de toate, creşterea
câinilor pentru a sări la iepuri şi, încă şi mai rău, la urşi, la lupi şi la mistreţi?
De altfel, pentru a practica sportul sub formele sale cele mai atractive
-vânătoare cu ogar alergător, vânătoare cu şoim mai ales, pe care le

29
C e n t a i n=e c i r c u m s c r i p ţ i e j u d i c i a r ă m e d i e v a l ă p e n t r u " c a u z e m i n o r e " . - N o t a t r a d .
30
F o r s d e B i g o rc r. eX, I I I .

39
imisesera uccidentului, pnnire atâtea altele, civilizaţiile - ecvestre din
;le asiatice -, era nevoie de avere, de timp liber, de dependenţi. Despre
i cavaleri s-ar fi putut spune ceea ce relata despre un conte de Guines
icarul casei sale, că "de un erete bătând aerul cu aripa făcea mai mult caz
t de predica preotului", sau repeta cuvintele naive şi încântătoare pe care
jongler" i le atribuia unuia dintre personajele sale, în faţa eroului asasinat,
rul căruia haita de câini urlă de moarte: "Gentilom a fost: mult îl iubeau
i săi"31. Apropiindu-i pe aceşti războinici de natură, vânătoarea a introdus
ructura lor mentală un element care, fără ea, ar fi fost neîndoios absent,
i nu ar fi fost educaţi, prin tradiţie de grup, să aibă "cunoştinţe despre
re şi despre râu", poeţii de condiţie cavalerească, care aveau să dea atâta
îi înşişi lirismului francez şi Minnesang-ulm german, ar fi găsit ei note atât
strivite pentru a cânta ivirea zorilor sau bucuriile lunii mai? Apoi
turnirurile. în evul mediu erau considerate, cu uşurinţă, de origine iv
recentă, şi chiar se cita numele pretinsului lor inventator, un oarecare
Troy de Preuilly, mort, se spunea, în 1066. în realitate, obiceiul acestor
lacre de luptă îşi avea obârşia în cele mai îndepărtate timpuri: martore,
irile păgâne", uneori mortale, pe care le menţionează, în 895, conciliul de
ibur. Datina s-a menţinut, în popor, la anumite sărbători, creştinate mai
ibă decât creştine: ca acele alte "jocuri păgâne" - revenirea cuvântului este
îificativă - în timpul cărora, în 1077, pe când lua parte la ele împreună cu
ineri, fiul unui cizmar din Vendome a fost rănit de moarte32. Luptele dintre
i nu sunt ele şi azi o cutumă folclorică aproape universală? în armate, de
l, simularea războiului a servit dintotdeauna la antrenarea trupelor, ca şi la
itarea lor: în cursul celebrei întrevederi pe care au făcut-o faimoasă
mintele de la Strasbourg", Carol Pleşuvul şi Ludovic Germanicul şi-au dat
imţământul pentru un spectacol de acest gen, şi nu s-au dat la o parte să
cipe în persoană la el. Originalitatea epocii feudale a fost aceea de a
ge din aceste lupte (de pe cal, cu lancea) fie militare, fie populare, un soi
italie fictivă relativ bine ordonată, dotată în general cu premii şi, mai cu
iă, rezervată unor scrimeri călare şi echipaţi cu arme de cavaler: ca o
îcinţă, o adevărată plăcere de clasă, atât de mare într-adevăr, încât mediile
iare nu au cunoscut vreo alta mai vie.
3um aceste reuniuni, a căror organizare presupunea cheltuieli destul de
ite, se celebrau îndeobşte cu ocazia marilor "curţi de judecată", ţinute, din
în timp, de regi sau de baroni, amatorii erau văzuţi cutreierând lumea din
r în turnir. Nu erau doar cavaleri fără avere, grupaţi uneori în "companii",
foarte înalţi seniori; de exemplu, contele de Hainaut Baudoin al FV-lea,
printre prinţii englezi, "tânărul rege" Henric, care totuşi nu strălucea defel

1
LAMBERT D'ARDRES, Chronique, c. LXXXVIII. - Garin le Lorrain, ed. P. PARIS.vol.
;. 244.
2
CH. METAIS, Cartulaire de l'abbaye... de la Trinite de Vendome, voi. I, no CCLXI.
in acest aomeniu. ca şi in competiţiile noastre sportive, cavalerii se grupau de
obicei pe regiuni: un mare scandal s-a produs în ziua în care cei din Hainaut
(Ies Hennuyers), lângă Gournay, s-au plasat în tabăra acelora din Franţa însăşi,
în loc să se alăture flamanzilor şi locuitorilor din Vermandois, care erau, cel
puţin pe acest teren, aliaţii lor obişnuiţi. Fără nici o îndoială că aceste asocieri
de joc nu au contribuit la cimentarea solidarităţilor provinciale. Cu atât mai
mult cu cât nu era vorba întotdeauna, nici pe departe, de un război în joacă:
rănile, ba chiar - atunci când, pentru a vorbi ca poetul lui Raoul de Cambrai,
întrecerea "lua o întorsătură proastă" -, loviturile mortale nu erau deloc rare.
Tocmai de aceea suveranii cei mai avizaţi nu favorizau aceste petreceri, în care
se pierdea sângele vasalilor. Henric al II-lea Plantagenetul le interzisese
categoric în Anglia. Pentru acelaşi motiv - precum şi din pricina legăturilor lor
cu distracţiile proprii serbărilor populare, care aduceau a "păgânism" -, biserica
le-a proscris cu severitate, până la a-i refuza înmormântarea în pământ sfinţit
cavalerului, chiar pocăit, care îşi găsise moartea astfel. Faptul că în pofida
legilor politice sau religioase, deprinderea s-a dovedit în fond de nezdruncinat
arată cât de mult răspundea ea unei profunde înclinaţii.
La drept vorbind, asemănător războiului adevărat, ardoarea nu era
întotdeauna dezinteresată. Cum învingătorul punea stăpânire frecvent pe
echipamentul şi pe caii învinsului şi uneori chiar pe persoana lui, pentru a nu-1
elibera decât în schimbul răscumpărării, îndemânarea sau forţa îşi aveau
foloasele lor. Mai mulţi cavaleri "turnirişti" (tournoyeurs) şi-au făcut din ştiinţa
luptelor o profesie, şi încă una foarte rentabilă. într-atât pasiunea nobilului
pentru cariera armelor unea în mod inextricabil bucuria victoriei cu nevoia de
câştig33.

4. REGULILE DE CONDUITĂ

Era normal ca o clasă atât de net delimitată prin felul de viaţă şi supremaţia
socială să ajungă să-şi făurească un cod propriu de conduită. Dar aceste norme
nu s-au precizat, pentru ca în acelaşi timp să se cizeleze, decât în cursul celei
de-a doua vârste feudale, care a fost, orice s-ar spune, aceea a dobândirii
conştiinţei de sine a nobilimii.
Termenul care, de prin anul 1100, serveşte în mod curent la desemnarea
mănunchiului de calităţi nobile prin excelenţă este caracteristic: "curtoazie"
(courtoisie), care vine de la "curte" (cour - scris atunci şi pronunţat cu un t
final). într-adevăr, tocmai în adunările temporare sau permanente, formate în

33
Despre turnire, pe lângă lucrurile semnalate în "Bibliografie", vezi WAITZ, Deutsche
Verfassungsgeschichte, voi. V., ed. a Ii-a, pag. 456. - Guillaume le Marechal, ed. P. MEYER,
voi. III, pag. XXXVI şi urm.- Chronique de GISLEBERT DE MONS, ed. PERTZ, pag. 92-93;
96; 102; 109-110; 128-130; 144. -Raoulde Cambrai, v. 547.

41
in iurnui" sau nu ar li permis-o. Era necesară aici emulaţia
i schimburile interumane. Şi chiar de aceea acest progres al sensibilităţii
îorale a fost legat atât de consolidarea marilor principate sau monarhii, cât şi
e revenirea la o viaţă de relaţii mai intense. Pe măsură ce, potrivit originii sale,
curtenitor" (courtois) aluneca spre un sens pur monden, se spunea din ce în ce
lai frecvent, cu o semnificaţie mai elevată: prudhomme34. Nume atât de mare
atât de bun că doar pronunţându-1 ţi se "umple gura", afirma Ludovic cel
fânt, care, în faţa virtuţilor călugărului, înţelegea astfel să le revendice pe
:elea ale vieţii lumeşti. Şi aici evoluţia semantică este deosebit de instructivă,
ăci prudhomme nu este în realitate decât acelaşi cuvânt ca preux 35, care,
ecat de la accepţia dintâi, destul de vagă, de "folositor" sau de "excelent",
ârşise prin a se aplica înainte de toate la valoarea războinică. Cei doi termeni
au îndepărtat unul de altul - preta păstrându-şi semnificaţia consacrată
-unei când începu să se considere că forţa şi curajul nu erau de ajuns pentru a
ce un perfect cavaler. "E o mare diferenţă între un om brav (preux) şi un om
o probitate desăvârşită (prudhomme)", ar fi spus într-o zi Filip-August, care-
socotea pe cel de-al doilea mult superior 36 . Subtilitate aparentă; dacă
trundem în adâncul lucrurilor, mărturie preţioasă a evoluţiei înregistrate de
îalul cavaleresc.
Fie că e vorba de simple uzanţe de bună-cuviinţă sau de precepte pur )
rale, de "curtoazie" (courtoisie), în sensul restrâns, sau de "probitate"
•udhommie), codul nou a avut incontestabil ca patrie curţile Franţei şi ale
unirilor Meusei mijlocii şi inferioare, acestea din urmă, de altfel, cu totul
nceze prin grai şi moravuri. începând din secolul al Xl-lea, modele născute
la noi37 erau imitate în Italia38. în următoarele două secole, aceste influenţe u
reliefat cu şi mai multă forţă: dovadă, vocabularul cavaleresc german, plin
cuvinte welches39 - nume de arme, de veşminte, de caracteristici de moravuri
/enite de obicei prin Hainaut, Brabant sau Flandra. Hqflich chiar nu este
:ât calcul lui courtois ("curtenitor"). Aceste împrumuturi nu erau transmise
ir prin literatură. Mai mulţi tineri nobili thiois40 veneau să înveţe pe lângă
iţii francezi, o dată cu limba, regulile de comportare în înalta societate. Nu
emnează oare poetul Wolfram d'Eschenbach Franţa ca "patria dreptei cava-

34
Prudhomme = aici cu sensul vechi de "om înţelept şi cinstit, om de o probitate
vârşită". - Nota trad.
35
Preux = erou legendar; viteaz, voinic, brav, curajos, temerar. - Nota trad.
36
Joinville, c. CIX.
37
De chez nous = de la noi = din Franţa. - Nota trad.
38
RANGERIUS, Vita Anselmi în SS. XXX, 2, pag. 1252, v. 1451.
39
fVelche = velche = din Elveţia Romandă pentru elveţienii de limbă germană {alemanique).
ta trad.
40
Thiois - de la thotisca lingua = limba populară a locuitorilor germanici, cf. Pag. 172 -
trad.
îem"? De fapt, această răspândire a unei forme de cultură aristocratică era
numai un aspect al acţiunii exercitate în toată Europa - mai cu seamă asupra
claselor superioare - de cultura franceză în ansamblul ei: propagare de stiluri
de artă şi de literatură; prestigiu al şcolilor de la Chartres41, apoi pariziene;
folosire cvasiinternaţională a limbii. Şi fără îndoială nu e imposibil să
descoperim aici şi unele motive: lungi călătorii efectuate, de-a lungul şi de-a
latul Occidentului, de cea mai aventuroasă dintre cavalerii; prosperitate
relativă a unei ţări atinse mult mai curând decât Germania (dar nu, într-
adevăr, înaintea Italiei) de progresele comerţului; diferenţiere devreme
accentuată între clasa cavalerilor şi gloata de imbelles, inapţi pentru cariera
armelor; şi în pofida atâtor războaie locale, nici o ruptură comparabilă aceleia
care a provocat în Imperiu marea ceartă dintre împăraţi şi papi. Dar, acestea
spuse, rămâne să ne întrebăm dacă nu este zadarnic efortul de a pretinde
explicaţii la ceea ce, în starea actuală a cunoştinţelor noastre despre om, pare
de domeniul inexplicabilului: tonusul unei civilizaţii şi capacităţile sale
magnetice.
"Despre această zi - spunea contele de Soissons, la bătălia de la Mansourah
- vom vorbi mai târziu în camera doamnelor" (la chambre des damesf1.
Această expresie, căreia i s-ar căuta degeaba echivalentul în chansons de geste,
dar pe care ar fi putut-o pronunţa mai mulţi eroi de roman, începând din secolul
al Xll-lea, semnalează o societate în care mondenitatea şi-a făcut apariţia, şi cu
ea, influenţa feminină. Femeia nobilă nu fusese niciodată închisă în gineceu.
Dacă ea îşi conducea casa, înconjurată de slujnice, se întâmpla şi ca ea sî
conducă fieful, iar uneori cu mână de fier. îi era totuşi hărăzit secolului al XII-
lea să creeze tipul marii doamne culte, care "ţine salon". Profundă schimbare,
dacă ne dăm osteneala să ne gândim la extraordinara bădărănie a atitudinii pe
care vechii poeţi epici le-o atribuiau frecvent eroilor faţă de femei, fie ele chiar
regine: până la cele mai urâte insulte, la care megera răspunde cu lovituri
Parcă se aud râsetele vulgare ale auditoriului. Publicul de curte nu devenise
încă insensibil la aceste plezanterii grosolane; dar nu le mai accepta, ca în
istorioare, decât puse pe seama ţărăncilor sau a burghezelor. Căci curtoazia era
esenţialmente o problemă de clasă. "Camera doamnelor" nobile şi, în mod mai
general, curtea este de-acum încolo locul în care cavalerul se străduieşte să
strălucească şi să-şi eclipseze rivalii: prin faima faptelor sale eroice; prin
fidelitatea faţă de bunele uzanţe; prin talentul său literar de asemenea.
Cum am văzut, mediile nobile nu fuseseră niciodată nici total lipsite de
instrucţie, nici, încă şi mai puţin, impermeabile la influenţa literaturii, ascultată
mai degrabă decât citită. Dar un pas mare s-a săvârşit în ziua în care cavalerii
s-au făcut ei înşişi oameni de litere. E semnificativ faptul că genul căruia i s-au

41
Ecole chartraine = Şcoală filosofică şi teologică, întemeiată de episcopul Fulbert la
Chartres, în secolul al Xl-lea. - Nota trad. 42JoinvilIe,c.XLlX.

43
:at, până în secolul al XHI-lea, aproape excluzându-1 pe oricare altul, a fost
ia lirică. Cel mai vechi dintre trubaduri care să ne fie cunoscut - e cazul să
găm că nu era cu siguranţă primul - se număra printre cei mai puternici
i ai regatului Franţei: este Wilhelm al IX-lea de Acvitania (mort în 1127).
sta cântăreţilor provensali care au venit după el, ca şi puţin mai târziu
re poeţii lirici din Nord, emuli ai acelora din Sud, mediile de înaltă,
icie şi măruntă cavalerime au fost bogat reprezentate. Alături, se înţelege
sine, de "jonglerii" profesionişti, care trăiau pe spinarea nobililor. Aceste
>oziţii scurte şi în general de o artă savantă - uneori până la un ermetism
faimosul trobar dus - se pretau admirabil la prezentarea în adunările
>cratice. Să ştie astfel că se bucură de plăceri pe care însuşi
rafinamentul ! interzicea oamenilor de jos - clasa care-şi găsea în aceasta
desfătarea lua jperioritatea ei un sentiment cu atât mai intens cu cât
delectarea, într-adevăr, desea foarte vie şi foarte sinceră. Strâns legată de
atracţia cuvântului - căci iile, îndeobşte, se foloseau de cânt şi de
acompaniament -, sensibilitatea cală nu exercita o putere mai mică. Pe
patul său de moarte, neîndrăznind, avea mare chef să o facă, să-şi dea
drumul să cânte el însuşi, Wilhelm işalul, care fusese un atât de aprig
războinic, nu şi-a luat adio de la fiicele îcât după ce ele i-au dat
posibilitatea să audă pentru ultima oară "sunetul :" al unor rotrouenges43.
Pe alte meleaguri, ascultând viela44 lui Volker, în tea liniştită, eroii burgunzi
din Nibelungenlied se cufundă în ultimul somn re se vor bucura pe acest
pământ.
"aţă de plăcerile simţurilor, atitudinea generală a clasei cavalereşti pare să
it, în practică, făţiş realistă. Era aceea a epocii, în ansamblul ei. Biserica le
nea membrilor săi ascetismul, iar laicilor le ordona să-şi limiteze legătura
ilă la căsătorie şi la procreere. Dar ea aplica destul de prost propriile-i
ături, îndeosebi la clericii de mir, în rândul cărora reforma gregoriană
i nu a purificat decât episcopatul. Nu se povestea, cu admiraţie, despre
ie personaje, preoţi de parohie, chiar abaţi, că, "zice-se", au murit virgini?
iplul clerului dovedeşte în ce măsură castitatea displăcea marii mase a
:nilor; el nu era în mod sigur deosebit de apt să o insufle credincioşilor,
idevăr - o dată lăsat la o parte acel episod voit picant, ca, în Pelerinage de
iemagne, lăudăroşeniile virile ale lui Olivier -, epopeea este destul
de . Aceasta doar pentru că ea nu acorda mare importanţă descrierii
unor guieli care nu aveau, efectiv, nimic epic. Chiar în povestirile, mai
puţin ;nte, ale perioadei de curte, senzualitatea .este frecvent prezentată ca
fiind vită femeii mai degrabă decât eroilor. Ici şi colo, totuşi, câte un fapt
ridică >lţ al vălului: astfel, în vechiul poem al lui Girară de Roussillon,
unde se
cum un vasal, însărcinat să-i dea ospitalitate unui mesager, îi procură
uia, pentru noapte, o fată frumoasă. Şi, neîndoios, nu totul era ficţiune în

13
Rotrouenge = poezie medievală cu refren. - Nota trad.
14
Vielle (istoria muzicii) = vielă, instrument muzical vechi. - Nota trad.
întâlnirile "de aşternut" cărora, dacă dăm crezare romanelor, castelele le
ofereau ocazii atât de lesnicioase45. Mărturiile istoriei sunt încă şi mai clare.
Căsătoria nobilului, se ştie, era adesea o simplă afacere. Casele senioriale
gemeau de bastarzi. La aceste moravuri, ascensiunea curtoaziei nu pare, la
prima vedere, să fi schimbat mare lucru. Unele dintre "cântecele" lui Wilhelm
de Acvitania cântă voluptatea în stil de corp de gardă, iar acest filon, la poeţii
care i-au urmat, avea să găsească mulţi imitatori. Totuşi, la Wilhelm deja,
moştenitor după toate aparenţele al unei tradiţii ale cărei începuturi ne scapă,
apare o altă concepţie a iubirii: această dragoste "de curte" (amour courtois),
care a fost una dintre creaţiile cu siguranţă cele mai curioase ale codului moral
cavaleresc. Dulcineea este oare pentru noi separabilă de Don Quijote?
Trăsăturile caracteristice ale amorului de curte pot fi rezumate destul de
simplu. El nu are nimic de-a face cu căsătoria sau, mai bine zis, se opune direct
legilor sale, de vreme ce, dacă iubita este în general o femeie măritată,
îndrăgostitul nu e niciodată soţul. Se adresează deseori unei doamne de rang
superior; comportă, în orice caz, mereu un viu accent de devoţiune a bărbatului
faţă de femeie. El se dă drept o pasiune năvalnică, veşnic plină de obstacole, cu
uşurinţă geloasă şi alimentată chiar din propriile-i frământări, dar a cărei
desfăşurare stereotipă închide în ea de timpuriu ceva de ritual. El nu respinge
cazuistica. în fine, cum o spune trubadurul Jaufroi Rudei, într-o poezie care,
interpretată pe dos, a dat naştere la faimoasa legendă a Prinţesei îndepărtate, el
este, cu predilecţie, un amor "de la distanţă". Desigur că nu şi-ar refuza, din
principiu, desfătarea trupească, sau că dacă, din întâmplare - după expresia lui
Andre le Chapelain, care i-a elaborat teoria - trebuie să renunţe la "satisfacerea
finală" (â l'ultime soulas), el nu râvneşte măcar la măruntele "plăceri
epidermice". Dar absenţa desfătării sau numeroasele piedici, în loc să-1
distrugă, nu fac decât să-1 înfrumuseţeze cu o poetică melancolie. Posesiunea,
întotdeauna de dorit, se dovedeşte adesea categoric imposibilă? Chiar şi atunci
sentimentul nu continuă mai puţin să existe, ca un excitant al inimii şi o
sfâşietoare "bucurie".
Aceasta este imaginea pe care ne-o zugrăvesc poeţii. Căci noi nu
cunoaştem amorul de curte {l'amour courtois) decât din literatură, şi din această
pricină ne e foarte greu să desprindem de aici partea de modă sau de ficţiune. E
sigur că, tinzând să disocieze, într-o oarecare măsură, sentimentul de simţuri, el
nu le-a împiedicat deloc pe acestea, nici pe departe, să continue să-şi găsească
împlinirea, dinspre partea lor, destul de brutal. Dar se ştie prea bine că la
majoritatea bărbaţilor sinceritatea afectivă se manifestă pe mai multe planuri. E
de necontestat, în orice caz, că o astfel de noţiune a legăturilor amoroase, în
care noi salutăm azi, în trecere, atâtea elemente care ne-au devenit familiare,

45
Girart de Roussillon, trad. P. MEYER, S. 257 şi 299. Cf. La Mort de Garin, ed. E. DU
MERIL, pag. XL. Şi vedeţi, între altele, scena delicat voluptuoasi din Lancelot, ed. SOMMER,
The vulgate version ofthe Arthurian romances, voi. III, pag. 383.

45
zenia, pe atunci, cana a roşi conceputa, o combinaţie ioane originala, ta
tora mai nimic diverselor "arte de a iubi" antice, nici chiar, - deşi poate că
mai aproape de ea - tratatelor, mereu uşor echivoce, pe care civilizaţia
-romană le-a consacrat analizei amiciţiei dintre bărbaţi. Subordonarea
ilui era, de astă dată, o atitudine nouă. Am văzut deja că ea se exprima
snt în termeni împrumutaţi din vocabularul omagiului vasalic. Transpu-
nu era doar verbală. Confundarea fiinţei iubite cu seniorul răspundea unei ţări
a moralei colective în întregime caracteristică a societăţii feudale. )rice s-ar
spune, acest cod amoros era încă şi mai puţin dependent de rea religioasă46.
Dacă suntem de acord să lăsăm la o parte unele analogii ficiale de formă, care
nu sunt, cel mult, decât pecetea unei ambianţe, va i chiar să recunoaştem
faptul că era de-a dreptul contrar acestei gândiri, a cei implicaţi să-şi fi dat
de altfel prea bine seama, după toate aparenţele, eastă antiteză. Nu făcea el
oare din dragostea dintre creaturile umane pe una dintre primele virtuţi,
fără îndoială bucuria prin excelenţă? Ba * şi atunci când dragostea
curtenească renunţa la plăcerea fizică, nu sublima ! ină la a pretinde că-i umple
existenţa, un elan al inimii născut în principiu ;ele pofte trupeşti a căror
legitimitate nu este admisă de creştinism decât j a le ţine în frâu prin
căsătorie - profund dispreţuită de amorul de curte -, a a le atribui ca
justificare perpetuarea speciei - la care dragostea îească nu se gândea
defel -, pentru a le îngrădi, în fine, indiferent cum, n registru secundar al
experienţei morale? Adevăratul ecou al concepţiei ne din acea vreme, asupra
vieţii sexuale, nu în lirismul cavaleresc putem
să-1 găsim. El răsună, pur de orice discreditare, în acel text din pioasa şi ala
Queste du Saint-Graal, în care îi vedem pe Adam şi Eva, înainte de a ii, sub
Pom 47 , pentru a-1 zămisli pe "Abel cel Drept", rugându-1 pe îezeu să
coboare peste ei un întuneric mare, ca să le "ascundă ruşinea". )e altfel,
nepotrivirea, asupra acestui punct, dintre cele două morale, ne dă
dezlegarea enigmei pe care o pune, pentru geografia socială, geneza
>r subtile raţionamente amoroase. Ca şi poezia lirică, păstrătoare a
siei lor, ele s-au născut, de la sfârşitul secolului al Xl-lea, în mediile de
din Franţa de Sud. Ceea ce din ele se regăseşte puţin mai târziu în Nord,
ib formă lirică sau în transpunere romanescă, ceea ce a trecut apoi în ?
sang-x\\ german nu a fost decât un reflex. Aceasta nu înseamnă că s-ar
invoca în această privinţă, fără a cădea în absurditate, nu ştiu ce notă de
ioritate în favoarea civilizaţiei de limbă d'oc. Fie că atenţia se îndreaptă
domeniul artistic, intelectual sau economic, pretenţia ar fi fost de

Referitor la amorul "de curte" şi la poezia lirică ce i-a servit ca expresie, s-a ridicat uneori
lema unei influenţe arabe. Nu pare să fi fost adusă, până acum, nici o dovadă concludentă,
lângă JEANROY, LXXIV, voi. II, pag 366, o prezentare a lui C. APPEL în Zeitschrift fur
sche Philologie, voi. LII, 1932, pag. 770 (despre A. R. Nykl).
"Pomul" din rai, cf. Vechiul Testament, cap. II-III. - Nota trad.
111uiuv,

gotică, primele strădanii ale filosofiei în şcolile dintre Loara şi Meusa,


bâlciurile din Champagne şi aglomerările urbane din Flandra. Dar nu se poate
contesta, în schimb, că, în Sud, biserica, mai ales în cursul primei vârste
feudale, a fost mai puţin bogată, mai puţin cultivată, mai puţin activă decât în
provinciile de miazănoapte. Nici una dintre marile opere ale literaturii clericale,
nici una dintre marile mişcări de reformă monahală nu au venit de acolo.
Această slăbiciune relativă a centrelor religioase poate, singură, să explice
succesele excepţionale repurtate, din Provenţa până în comitatul Toulouse, de
erezii, în ele însele internaţionale. A mai rezultat fără îndoială de aici şi că,
influenţa clericilor asupra claselor superioare laice fiind mai puţin puternică,
acestea din urmă au dezvoltat mult mai liber o morală pur mondenă. Faptul că,
de altfel, aceste precepte ale amorului cavaleresc s-au răspândit, după aceea,
atât de uşor, atestă în ce măsură răspundeau nevoilor noi ale unei clase. Ele au
ajutat-o să se înţeleagă pe sine însăşi. A nu iubi ca toţi ceilalţi nu înseamnă a te
simţi altul?
Faptul că un cavaler îşi socoteşte cu grijă prada sau răscumpărările, că, la
el acasă, îi "pune la dijmă grea" pe ţăranii lui nu şochează câtuşi de puţin pe
cineva. Câştigul e legitim. Cu o condiţie totuşi: să fie prompt şi generos
cheltuit. "Pot să v-o garantez - spune un trubadur, căruia i se reproşau tâlhăriile
- dacă am luat, a fost pentru a da, nu pentru a strânge"48. De bună seamă avem
dreptul să judecăm ca oleacă suspectă insistenţa pe care "jonglerii", paraziţi de
profesie, o depuneau pentru a lăuda succesiv, mai presus de orice alte îndato-
riri, dărnicia, "doamnă şi regină care iluminează toate virtuţile". Şi tot de bună
seamă, printre seniorii mici sau mijlocii, şi poate încă şi mai vârtos printre
înalţii baroni, nu au lipsit niciodată unii avari sau măcar prevăzători, mai
înclinaţi să adune în sipete banii rari sau bijuteriile decât să le împartă altora.
Nu e mai puţin adevărat că lăsând să i se scurgă printre degete averea iute
dobândită, iute pierdută, nobilul credea că îşi afirmă superioritatea faţă de cla-
sele mai puţin încrezătoare în viitor sau ceva mai grijulii în a-1 calcula. Genero-
zitatea şi luxul nu erau întotdeauna singurele forme la care să se fi oprit această
lăudabilă risipă. Un cronicar ne-a păstrat amintirea ciudatei competiţii de
irosire al cărei teatru a fost, într-o zi, o mare "curte", ţinută în regiunea Limou-
sin. Un cavaler pune să se însămânţeze cu monede de argint un teren, arat în
prealabil; un altul, pentru bucătărie, arde lumânări; un al treilea, "din fanfa-
ronadă", porunceşte să se ardă de vii treizeci dintre caii săi 49. Despre această
întrecere de prestigiu, prin risipă ostentativă, care ne reînvie în memorie
anumite descrieri ale etnografilor, ce-ar fi gândit un neguţător? Şi aici, aşa-
numita chestiune de onoare marca linia de separaţie între grupurile umane.

48
A L B E R T D E M A L A S P I N A , î n CP. r Ao vP ePnEz La l, i s c h e C h r e s t o me da.t ha i e3 ,- a , n o .
9 0, v. 19. şi urm .
49
G E O F F R O I D E V I G IE, O6 9I S, ,î n L A B BB Ei b, l i o t h e cvao, i .I I , p a g . 3 2 2 .

47
i, chiar prin morala sa, clasa socială a nobililor era, către mijlocul secolului
Ql-lea, pe de-a-întregul pregătită să se cristalizeze în clasă juridică şi
[itară. întrebuinţarea din ce în ce mai frecventă, pare-se, care pentru a-i
:mna membrii, se dă de atunci cuvântului "gentilom" (gentilhomme) - om
neam" igent) bun, adică de rasă bună - arată importanţa crescândă atribuită
ăţilor obârşiei. Cristalizarea s-a operat în jurul unui rit, ceremonia de
rmare a unui cavaler" {l'adoubement chevaleresque).
INSTITUŢIA CAVALERIEI

l. CEREMONIA DE ÎNARMARE A UNUI CAVALER

Începând din a doua jumătate a secolului al Xl-lea, diverse texte, care în


curând se vor înmulţi, încep să menţioneze că ici şi colo a avut loc o ceremonie,
destinată, spun ele, să "facă un cavaler". Ritualul ei se desfăşoară în mai multe
acte. Un cavaler mai vechi îi remite mai întâi aspirantului, îndeobşte abia ieşit
din adolescenţă, armele caracteristice viitoarei stări sociale. în primul rând, îi
încinge spada. Vine apoi, aproape întotdeauna, o lovitură puternică pe care, cu
latul palmei, acest naş o aplică pe ceafa sau pe obrazul băiatului: lapaumee sau
colee din documentele franceze. încercare de forţă? Sau, cum au socotit-o, din
evul mediu, anumiţi comentatori cam târzielnici, mod de fixare a amintirii,
care, după expresia lui Raimon Lull, avea să-i păstreze tânărului în memorie, pe
tot timpul vieţii sale, "angajamentul" {la promesse)? într-adevăr, poemele îl
prezintă adesea pe erou atent să nu se încovoaie sub această lovitură zdravănă,
singura, observă un cronicar, pe care un cavaler trebuie să o primească
vreodată, fără să-i răspundă1. Ştim, pe de altă parte, că pălmuirea era, în
moravurile juridice ale timpului, unul dintre procedeele de întipărire în
memorie administrate îndeosebi martorilor la încheierea actelor de drept - mai
degrabă decât participanţilor la ele. Dar sensul primar al acestui gest, originar
conceput ca esenţial pentru ceremonie, astfel încât aceasta şi-a luat pe de-a
întregul numele obişnuit de adoubement (de la un vechi verb germanic care
însemnă: a lovi), era, pare-se, total diferit şi mult mai puţin raţional. Contactul
astfel stabilit între mâna celui care "înarma" (l'adoubeur) şi trupul celui
"înarmat" {l'adoube) transmitea de la unul la celălalt un soi de influx: la fel ca
acea altă atingere, pe care episcopul i-o acordă clericului în actul de hirotonire.
O manifestare sportivă încheie deseori sărbătoarea. Noul cavaler se avântă
călare şi, cu o lovitură de lance, străpunge sau doboară o armură fixată pe un
ţăruş: la quintaine2.
Prin originile sale şi prin natura sa, "înarmarea cavalerului" {].'adoubement)
se leagă vizibil de acele ceremonii de iniţiere din rândul cărora societăţile
primitive, ca şi cele din lumea antică, ne furnizează atâtea exemple: practici
care, sub forme diferite, au toate ca obiect comun pe acela de a-1 face pe tânăr
să treacă la rangul de membru deplin al grupului, din care până atunci vârsta sa
îl exclusese. La vechii germani, ele erau după chipul şi asemănarea unei

1
Lî, IV, 11. - LAMBERT D'ARDRES, Chronique, c. xci.
2
Quintaine (termen vechi) = manechin servind ca ţintă la exerciţiile cu lancea sau cu arcul.
- Nota trad.

49
isoarea, care uneori se va regăsi mai târziu în Anglia, asociată cu "înarmarea
/alerească" -, ele constau mai cu seamă într-o remitere a armelor, pe care
cit a descris-o, şi a cărei perpetuare, în epoca invaziilor, este atestată de
eva texte. între ritualul germanic şi ritualul cavaleresc, continuitatea este
ndoielnică. Dar, schimbându-se ambianţa, actul însuşi îşi va modifica sensul
:io-uman.
La vechii germani, toţi oamenii liberi erau războinici. Ca urmare, nu exista
i unul care să nu fi avut drept la iniţierea "prin arme" (par Ies armes): cel
in, acolo unde tradiţia etniei impunea această practică, despre care nu ştim
:ă era pretutindeni răspândită. în schimb, una dintre caracteristicile societăţii
dale a fost, după cum se ştie, formarea unui grup de combatanţi
fesionişti, constituit în primul rând din vasalii militari şi căpeteniile lor. La
şti soldaţi prin excelenţă trebuia, fireşte, să se restrângă întrebuinţarea
ivechii ceremonii. Aceasta, la drept vorbind, risca să-şi piardă în respectivul
îsfer orice substrat social cât de cât constituit. Ea servise ca rit de acces în >■
rul poporului. Or, poporul, în sensul vechi - restrânsă comunitate a
nenilor liberi - nu mai exista. Şi astfel, ceremonia începea să servească drept
ie acces la o clasă. Această clasă era încă lipsită de orice contururi precise,
ajuns ca, pe alocuri, uzanţa să dispară: aşa pare să fi fost cazul la anglo-oni.
în ţările marcate de cutuma francă, s-a menţinut, în schimb; dar fără să i,
timp îndelungat, o utilizare extinsă, nici să fie, pe vreo treaptă socială,
igatorie.
Apoi, pe măsură ce mediile cavalereşti îşi dădeau mai clar seama de ceea
e separa de mulţimea "fără arme" şi le înălţa deasupra ei, s-a făcut imperios
ţită nevoia de a sancţiona, cu ajutorul unui act ce respecta anumite forme,
area în colectivitatea astfel definită: fie că noul admis era un băiat tânăr
:, născut printre "nobili", obţinea acceptarea în societatea adulţilor; fie că
vorba, mult mai rar, de vreun parvenit norocos pe care o putere
dobândită :nt, precum şi forţa sau îndemânarea sa păreau să-1 facă egal cu
membrii iilor familii. De la sfârşitul secolului al Xl-lea, în Normandia,
a spune )re fiul unui mare vasal: "nu e cavaler" echivala cu a-1
presupune încă ţaş ori adolescent3. De bună seamă, grija de a face cunoscută
astfel, printr-un perceptibil pentru ochi, orice schimbare de situaţie
juridică, precum şi e contract răspundea unor tendinţe caracteristice ale
societăţii medievale: mărturie ritualul, adesea atât de pitoresc, al
ascensiunii în corporaţiile de esie. Se mai cuvenea totuşi, pentru a se
impune aceste forme, ca mbarea de situaţie să fie sesizată ca atare,
explicit. Tocmai de aceea, îralizarea ceremoniei de "înarmare a
cavalerului" (l'adoubement) constituie devărat simptomul unei modificări
profunde a noţiunii de cavalerie.

3
HASKINS, Norman institutions, 1918, pag. 282, c. 5.
re durata primei vârste feudale, ceea ce se înţelesese prin termenul de
cavaler era, înainte de toate, când o situaţie de fapt, când o legătură de drept,
dar strict personală. Se zicea "cavaler" pentru că insul se lupta călare, cu
echipament complet. Se zicea "cavalerul cuiva" atunci când insul deţinea de la
acel personaj un fief, ce-1 obliga să-1 servească astfel înarmat. Or, iată că, acum,
nici posesiunea unui fief, nici criteriul, prin forţa împrejurărilor puţin fluctuant,
al felului de viaţă nu vor mai fi suficiente pentru a merita acest nume. îi va mai
fi necesară, în plus, un soi de sacralizare. Transformarea va fi săvârşită către
mijlocul secolului al Xll-lea. O întorsătură de limbaj în uz dinainte de 1100 ne
va ajuta să-i pătrundem valoarea. Nu doar "se face" un cavaler. El "este
ordonat"4 astfel. Aşa se exprimă, de exemplu, în 1098, contele de Ponthieu,
care se pregăteşte să-1 înarmeze pe viitorul rege Ludovic al VI-lea 5. Ansamblul
cavalerilor înarmaţi constituie un "ordin" (ordre): ordo. Cuvinte savante,
cuvinte ce aduc cu organizarea bisericească, dar care se află, de la început, pe
buze laice. Ele nu pretindeau nicidecum, cel puţin în prima lor întrebuinţare, să
sugereze o asimilare cu ordinele religioase. In vocabularul împrumutat de
scriitorii creştini de la antichitatea romană, un ordo era o diviziune a societăţii,
temporale ca şi ecleziastice. Dar o diviziune reglementată, clar delimitată,
conformă cu planul divin. O instituţie, într-adevăr. Nu doar o realitate nudă.
Cum s-ar fi putut totuşi, într-o societate obişnuită să trăiască sub semnul
supranaturalului, ca ritualul, la început strict profan, al "remiterii armelor"
(remise des armes) să nu fi primit o aură sacră? Două obiceiuri, şi unul şi
celălalt foarte vechi, au servit ca punct de plecare pentru intervenţia bisericii.
Mai întâi, binecuvântarea spadei. Ea nu avusese la origine nimic specific
ceremoniei de înarmare a cavalerului. Tot ce era în slujba omului părea atunci
că merită să fie pus în acest mod la adăpost de capcanele Diavolului. Ţăranul
punea să i se blagoslovească recoltele, turma, fântâna; proaspătul căsătorit,
patul nupţial; pelerinul, toiagul de călătorie. Războinicul, fireşte, acţiona la fel
pentru uneltele proprii meseriei sale. Vechiul drept lombard nu cunoştea oare
deja jurământul "pe armele sfinţite"6? Dar, mai mult decât oricare altele, acelea
cu care tânărul războinic se echipa pentru prima dată păreau să facă necesară o
astfel de sanctificare. Un ritual de contact îi era trăsătura esenţială. Viitorul
cavaler îşi depunea un moment sabia pe altar. Acest gest era însoţit sau urmat
de rugăciuni. Inspirate din schema generală a binecuvântării, le vedem totuşi,

4
Cf. şi Introducere, pag. 6, ceremonia de "înarmare a unui cavaler" constituia intrarea într-o
clasă a societăţii, într-un "ordin" {ordre): el era "consacrat prin intrarea în ordin" (ordonee
chevalier). - Nota trad.
5
Rec. des Histor. de France, voi. XV, pag. 187.
6
Ed. Rothari, c. 359. Liturghia ceremoniei de înarmare a cavalerului nu a făcut până acum
obiectul decât al unor cercetări insuficiente. Se va găsi, în bibliografie, indicarea lucrărilor şi a
culegerilor la care am recurs. Această primă încercare de clasament, oricât de rudimentară e ea,
mi-a fost făcută posibilă doar graţie ajutorului pe care a binevoit să mi-1 acorde colegul meu de la
Strasbourg, Dl. abate Michel Andrieu.

51
mpuriu, prezentându-se sub o formă special adaptată la o primă veture .
apar ele deja, puţin după 950, într-un pontifical 8 redactat în abaţia St-
a din Mainz. Alcătuită fără îndoială, în mare parte, din împrumuturi din
mai vechi, această culegere s-a răspândit repede în toată Germania, Franţa
ord, Anglia şi până la Roma chiar, unde a fost impusă prin influenţa curţii
ene. Ea a extins până departe modelul binecuvântării spadei "nou încinse",
m bine înţeleşi, de altfel, că această sfinţire nu constituia pe atunci în
ii solemnităţii decât un fel de prefaţă. Ceremonia de "înarmare" se derula
potrivit cu propriile sale forme.
,
■,
}i acolo, totuşi, biserica putea să-şi joace rolul ei. Grija de a-1 arma pe
scent nu putuse aparţine, la origine, decât unui cavaler deja confirmat în :tă
demnitate: tatăl său, de exemplu, ori seniorul său. Dar s-a întâmplat să
acredinţată şi unui prelat. în 846, papa Sergius îi încinsese centura
lingianului Ludovic al II-lea. Tot aşa, Wilhelm Cuceritorul i-a cerut, mai 1,
episcopului de Canterbury să-1 "înarmeze cavaler" pe unul dintre fiii lui. . |^
îndoială, onoarea astfel conferită îi revenea nu atât preotului cât prinţului !
teii, senior a numeroşi vasali. Un papă sau un episcop, însă, puteau oare să iţe
la a se înconjura de o pompă religioasă? Liturghia, prin chiar această ite, era
ca şi invitată să impregneze întreaga ceremonie, îra fapt împlinit în secolul al
Xl-lea. Un ritual pontifical din Besancon, it în acel timp, nu conţine, e
adevărat, decât două binecuvântări ale spadei, ,, a şi cealaltă foarte simple.
Dar dintr-a doua reiese clar că oficiantul era ipus ca fiind cel ce remite
arma. însă, pentru a găsi un veritabil ritual os al "armării cavalerului",
trebuie privit mult mai la nord, spre acele < iri dintre Sena şi Meusa
care au fost leagănul autentic al majorităţii uţiilor curat feudale. Cel mai
vechi martor al nostru este aici un ritual fical din provincia Reims, compilat,
către începutul secolului, de un cleric inspirându-se din culegerea de la
Mainz, prelua totodată din abundenţă i datini locale. Liturghia comportă, o
dată cu binecuvântarea spadei, care o duce pe aceea din originalul renan,
rugăciuni, cu acelaşi sens, aplicabile la ilte arme sau însemne: banieră,
lance, scut, cu singura excepţie a nilor, a căror remitere va fi rezervată
până la capăt unor mâini laice. Vine
aceea o binecuvântare a viitorului cavaler însuşi. în fine, menţiunea
ssă că sabia va fi încinsă de către episcop. Apoi, după o lacună de aproape
secole, ceremonialul apare pe deplin dezvoltat, în Franţa iarăşi, în
ficalul episcopului de Mende, Guillaume Durant, redactat către 1295, dar
irui elemente esenţiale datează, după toate aparenţele, din timpul domniei
udovic cel Sfânt. Aici rolul consacrator al prelatului este împins până la
ele limite. El nu mai încinge doar sabia; el dă şi lovitura rituală (la

Veture = ceremonie a îmbrăcării rasei la intrarea în noviciat, într-o congregaţie sau într-un
eligios. - Nota trad.
Pontifical = ritual al ceremoniilor proprii papei şi episcopilor. - Nota trad.
paumee); el îl "marchează", spune textul, pe postulant, "cu caracterul
cavaleresc". Trecută în secolul al XlV-lea în culegerea Pontifical Romain,
această schemă, de origine franceză, avea să devină ritualul oficial al
creştinătăţii. Cât despre practicile accesorii - baia purificatoare, imitată după
aceea a catehumenilor, veghea armelor -, ele nu par să se fi introdus înainte de
secolul al Xll-lea, nici să fi fost vreodată altcum decât excepţionale. De altfel,
veghea nu era întotdeauna dedicată în întregime unor pioase meditaţii. Dacă
dăm crezare unui poem al lui Beaumanoir, se întâmpla ca ea să se efectueze, în
stil lumesc, în sunetul vielelor9.
Să nu ne înşelăm: nici unul dintre aceste gesturi religioase nu a fost
vreodată indispensabil actului. Circumstanţele, de altminteri, vor fi împiedicat
destul de des săvârşirea lor. Oare nu s-au făcut, dintotdeauna, cavaleri pe
câmpul de bătaie, înainte sau după luptă? Stă mărturie din nou, după Marignan,
lovitura rituală (la colee) pe care - cu spada, potrivit obiceiului din perioada de
sfârşit a evului mediu - Bayard i-a dat-o regelui său. în 1213, Simon de
Montfort înconjurase cu o pioasă strălucire, demnă de un erou cruciat,
ceremonia de adoubement a fiului său, pe care doi episcopi, în acordurile
imnului Veni Creator, l-au înarmat cavaler în slujba lui Cristos. Călugărului
Pierre des Vaux-de-Cernay, care a asistat la ea, această solemnitate i-a smuls
un strigăt tipic: "O, modă nouă de cavalerie! Modă până acum nemaiauzită".
Mai modestă, binecuvântarea spadei însăşi, după mărturia lui Jean de
Salisbury10, nu era generală către mijlocul secolului al Xll-lea. Ea pare totuşi să
fi fost atunci foarte răspândită. Biserica, într-un cuvânt, încercase să
transforme antica remitere a armelor într-un "sacrament" - termenul, care se
întâlneşte în scrierile clericale, nu avea nimic şocant într-o epocă în care,
teologia fiind încă foarte departe de rigiditatea scolastică, continua cu uşurătate
cuprinderea sub acest nume a oricărui soi de act de consacrare. încercarea nu
reuşi pe deplin. Dar cel puţin biserica obţinu o parte, aci mai mare, colo mai
restrânsă. Strădaniile sale, marcând importanţa pe care o dădea ritualului de
"intrare în ordin" (ordination)11, au contribuit considerabil la întărirea
sentimentului că instituţia cavaleriei era o societate de iniţiaţi. Şi, cum oricărei
instituţii creştine îi era necesară sancţiunea istorisirii unor fapte legendare,
hagiografia i-a sărit în ajutor. "Când se citesc, la slujbă, epistolele Sfântului
Pavel - spune un liturgist -, cavalerii rămân în picioare, pentru a-1 cinsti, căci a
fost cavaler"12.

9
Jehan et Blonde, ed. H. SUCHIER ((Euvres poetiques de Ph. de Remi, voi. II, v. 5916 şi
urm.).
10
Policraticus, VI, 10, (ed. WEBB, voi. II, pag. 25).
'' Ordination = în religia ortodoxă este folosit termenul de "hirotonisire". - Nota trad. 12
GUILLAUME DURANT, Raţionale, IV, 16.

53
. CODUL CAVALERESC

'otuşi, o dată intrat în scenă, elementul religios nu şi-a limitat rezultatele


isolidarea, în mediul cavaleresc, a spiritului de corp social. El a exercitat
emenea o puternică acţiune asupra legii morale a grupului. înainte ca
ui cavaler să-şi fi reluat spada de pe altar, obiceiul îi cerea să presteze un
lânt, care-i preciza obligaţiile13. Nu toţi cei "armaţi" (Ies adoubes) îl
iu, de vreme ce nu puneau toţi să li se binecuvânteze armele. Dar,
ând cu Jean de Salisbury, scriitorii ecleziastici apreciau adesea că, printr-un
: cvasicontract, chiar şi aceia care nu-1 rostiseră cu gura lor i se supuneau
", doar în virtutea faptului că au acceptat intrarea în "cavalerie". Puţin câte
regulile astfel formulate au pătruns şi în alte texte: la început, în
iunile, adesea foarte frumoase, care ritmau derularea ceremoniei; mai
., cu variante inevitabile, în diverse scrieri profane. Ca, de exemplu, la
timp după 1180, un pasaj celebru din Perceval de Chretien de Troyes.
sunt de remarcat, în secolul următor, unele pagini din romanul în proză al
incelot; în Minnesang-ul german, o bucată din "Meissner"; în fine, şi mai
micul poem didactic francez intitulat L'Ordene de Chevalerie. Acest
:ul a avut un succes răsunător. Parafrazat curând într-o "cunună" de sonete
ie, imitat, în Catalonia, de Raimon Lull, el a deschis calea abundentei
turi care, pe durata ultimelor secole ale evului mediu, avea să epuizeze
îxegeza simbolică a ceremoniei de adoubement şi, prin exagerările sale, să
iţe, o dată cu decăderea unei instituţii trecute de la drept la etichetă,
îrea forţei idealului însuşi, atât de sus trâmbiţat.
.a începuturile sale, totuşi, acest ideal nu fusese lipsit de viaţă. El se
\& la regulile de conduită de mai înainte, desprinse din spontaneitatea
iinţei de clasă: cod de fidelitate al vasalilor - tranziţia apare clar, către
tul secolului al Xl-lea, în Livre de la Vie Chretienne a episcopului
son de Sutri, pentru care cavalerul, evident, este încă, întâi şi întâi, un
înzestrat cu fief; - mai cu seamă cod de clasă al oamenilor nobili şi
;nitori" (courtois). Acestor moravuri mondene, noul decalog le-a
imutat principiile cele mai acceptabile pentru o gândire religioasă:
sţe; urmărirea gloriei, "lauda" (le los)14; dispreţuirea odihnei, a suferinţei
norţii - "doar acela - spune poetul german Thomasin - nu vrea să facă
rie de cavaler care nu vrea să trăiască decât liniştit" 15 . Dar atare
imuturi se făceau abia după ce normele înseşi dobândeau o tentă
creştină; :ă mai mult, curăţindu-se bagajul tradiţional de elementele de
natură prea nă care ocupaseră în el, şi în practică ocupau în continuare, un
loc atât de

' PIERRE DE BLOIS, ep. XCIV.


* Le los (termen vechi, de la lat. laudes = elogii) = laudă. - Nota trad.
5
Der Wălsche Gast, ed. RUCKERT, v. 7791-92.
mare: acexe reziduuri care aausesera pe ouzeie aiaioi ngunţu, uc ia oi. până la
Sf. Bernard, vechiul joc de cuvinte, încărcat de dispreţul clericului pentru
viaţa lumească: non miliţia, sed maliţia16. "Cavaleiie e egal cu răutate1': după
anexarea definitivă, de către biserică, a virtuţilor cavalereşti, ce scriitor ^r fi
îndrăznit de acum înainte să repete această ecuaţie? în fine, la preceptele
vechi, astfel epurate, veneau să se adauge altele, care purtau amprenta unor
preocupări exclusiv spirituale.
De la cavaler, clerici şi laici sunt de acord deci să ceară această pietate,
fără de care Filip-August însuşi aprecia că nu exista defel un adevărat
prudhomme. El trebuie să meargă la liturghie "în fiecare zi", sau cel puţin
"deseori"; trebuie să se spovedească vinerea. Totuşi, acest erou creştin rămâne,
din fire, un războinic. De la binecuvântarea armelor, nu se aştepta el, înainte de
toate, ca să le facă eficiente? Rugăciunile exprimă limpede această credinţi.
Dar spada, astfel sfinţită - dacă nimeni nu se gândeşte să-i interzică folosirea, la
nevoie, împotriva inamicilor personali sau a acelora ai unui stăpân -, cavalerul
a primit-o, în primul rând, pentru a o pune în slujba cauzelor drepte. Deja
vechile binecuvântări de pe la sfârşitul secolului al X-lea pun accentul pe
această temă, pe care o dezvoltă amplu liturghiile ulterioare. Astfel se
introducea o discriminare, de interes capital, în vechiul ideal al războiului
pentru război sau pentru câştig. Cu această sabie, cavalerul va apăra Sfânta
Biserică, îndeosebi împotriva păgânilor. El îi va proteja pe văduvă, pe orfan ji
pe sărac. El îi va urmări pe răufăcători. La aceste porunci generale, textele laice
adaugă deseori recomandări mai speciale care privesc conduita în luptă: să nu
omoare un învins fără apărare; - practica tribunalelor şi a vieţii publice: să im
participe la o judecată mincinoasă ori la o trădare; dacă nu le poate împiedica,
adaugă cu modestie l'Ordene de Chevalerie, să părăsească locul; - în fine,
incidentele vieţii zilnice: să nu dea sfaturi rele unei doamne; să-1 ajute, "dacă
poate", pe aproapele său în încurcătură.
Că, ţesută din multe şiretlicuri şi violenţe, realitatea a fost departe de a
răspunde întotdeauna la aceste aspiraţii, cum să ne mirăm? Vom fi înclinaţi
oare, pe de altă parte, să observăm că din punctul de vedere fie al unei morale
de inspiraţie "socială", fie al unui cod cât mai curat creştin, o asemenea tablă a
valorilor poate părea puţin cam sumară? Ar însemna să ne lăsăm duşi <ie
dorinţa de a judeca, acolo unde istoricul are ca unică datorie să priceapă. E mai
important să notăm că trecând de la teoreticienii sau liturgiştii bisericii [a
vulgarizatorii laici, lista virtuţilor cavalereşti pare să fi suferit o subţiere destul
de îngrijorătoare. "Cel mai înalt ordin pe care Dumnezeu 1-a creat şi La
comandat este ordinul de cavalerie", spune, cu măreţia sa obişnuită, Chretien {e
Troyes. Dar trebuie mărturisit că după acest preambul răsunător, învăţăturile }e
care al său prudhomme i le dă tânărului "înarmat" de el se arată de o surprinzi-

16
ANSELM, Ep. I, (P.L., voi. CLVHI, col. 1147). - S. BERNARD, De laude novte
militiae, 11, c.2.

55
aaiuvi^. maiv wa, ia mtpi vuiumu, \^iireiien reprezinia mai oegraba
oazia" (courtoisie) marilor curţi princiare din secolul al Xll-lea decât
lomia" (la prudhommie), pătrunsă de elanuri religioase, aşa cum, în
ui următor, era înţeleasă în anturajul lui Ludovic al IX-lea. Nu este o
iplare, fără îndoială, dacă epoca şi chiar mediul în care a trăit acest sfânt
er au dat naştere nobilei rugăciuni care, cuprinsă în culegerea Pontificală
Guillaume Durant, ne oferă ca un comentariu liturgic al cavalerilor de
i, ridicaţi de sculptori deasupra portalului de la Chartres ori pe reversul
îi de la Reims: "Doamne prea Sfânt, Părinte Atotputernic... tu care ai
is, pe pământ, folosirea spadei pentru a curma violenţa celor răi şi a ocroti
îtea; care, pentru proteguirea poporului, ai vrut să institui ordinul de
erie... fă, îndreptându-i sufletul spre bine, ca servitorul tău aici de faţă să
folosească niciodată de această spadă sau de o alta pentru a răni pe
pt pe cineva; dar ca el să o întrebuinţeze întotdeauna ca să apere Dreptatea
svărul".
istfel biserica, fixându-i o misiune înaltă, desăvârşea legitimarea existen-
estui "ordin" al războinicilor care, conceput ca una dintre diviziunile
are unei societăţi civilizate, în care ordinea să fie menţinută, se identifica
5 în ce mai mult cu colectivitatea cavalerilor: "O, Doamne, care după
e17, ai întemeiat în natura întreagă trei grade printre oameni", se citeşte
na dintre acele rugăciuni ale liturghiei din Besanşon. însemna în acelaşi
iă i se furnizeze acestei clase justificarea unei supremaţii sociale, de multă
: resimţită în fapt. Despre cavaleri, foarte ortodoxul Ordene de Chevalerie
ane oare că se cuvine să fie onoraţi mai presus de toţi ceilalţi oameni, cu
fia preotului? Mai brutal, romanul lui Lancelot, după ce a expus cum au
ifiinţaţi "pentru a-i oblădui pe cei slabi şi pe cei paşnici", nu continuă el,
m gustului categoriei respective, familiar unei întregi literaturi, arătând
i pe care îi călăresc simbolul propriu al "poporului" pe care ei îl ţin "în
ă supunere"? "Căci deasupra mulţimii trebuie să şadă cavalerul. Şi tot aşa
e îndrumă calul şi cum acela care deasupra stă îl mână unde vrea, la fel
rul trebuie să conducă mulţimea după voia lui". Mai târziu, Raimon Lull
nsidera că nu răneşte sentimentul creştin declarând, potrivit cu buna
ală, că un cavaler "îşi trage bunăstarea" din lucrurile pe care i le procură
;ala şi truda" oamenilor săi18. Stare de spirit nobiliară, favorabilă în cel
alt grad naşterii unei severe nobilimi.

Aici cu înţelesul de păcat originar. - Nota trad.


LI, I, 9. Tot pasajul este de o savoare deosebită.
CAPITOLUL AL IV-LEA

TRANSFORMAREA NOBILIMII DE FAPT


ÎN NOBILIME DE DREPT

1. EREDITATEA ARMĂRII CAVALEREŞTI ŞI ÎNNOBILAREA

întemeiat, către 1119, pentru apărarea coloniilor de pe Pământul Sfânt1,


Ordinul Templierilor2 grupa două categorii de combatanţi, distincte prin
vestimentaţie, arme şi rang: sus, "cavalerii"; jos, simplii "sergenţi" (sergentsf
-mantii albe contra mantii brune. Nu încape îndoială că iniţial, diferenţierea nu
corespundea vreunei desosebiri de origine socială printre recruţi. Totuşi,
redactată în 1130, cea mai veche Regulă a ordinului nu formulează în această
privinţă nici o condiţie precisă. O stare de fapt, determinată de un fel de opinie
comună, hotăra desigur asupra acceptării într-unui sau celălalt grad. Posterioară
cu ceva mai mult de un secol, a doua Regulă procedează, în schimb, cu o
rigoare de-a dreptul juridică. Pentru a fi autorizat să îmbrace mantia albă, este
necesar în primul rând ca postulantul, înainte de intrarea sa în ordin, să fi fost
"înarmat cavaler". Dar nici chiar această condiţie nu va fi de ajuns. I se va mai
cere şi să fie "fiu de cavaler sau descendent din cavaleri dinspre tată"; cu alte
cuvinte, cum se spune într-un alt pasaj, să fie "gentilom" (gentilhomme). Căci,
mai precizează textul, doar cu această condiţie un om "trebuie şi poate" să fie
primit în rândurile cavalerilor. Mai mult încă. Se întâmpla oare ca un nou venit,
ascunzându-şi calitatea de cavaler, să se fi strecurat printre "sergenţi"?
Adevărul o dată cunoscut, el va fi pus în lanţuri4. Chiar la călugării soldaţi, în
toiul acestui secol al XlII-lea, orgoliul de castă, care socoteşte crimă orice
decădere voluntară, vorbea mai tare decât umilinţa creştină. 1130; 1250 sau
aproximativ: între aceste două date, ce se întâmplase oare? Nimic altceva decât
transformarea dreptului de a fi "înarmat cavaler" într-un privilegiu ereditar.
în ţările în care tradiţia legislativă nu se pierduse sau reînviase, texte de
reglementare precizaseră normele noi. în 1152, o constituţie de pace a lui
Frederic Barbarossa le interzice concomitent "oamenilor de rând" (rustres)
portul lancei şi al săbiei (glaive)5 - arme cavalereşti - şi-1 recunoaşte ca "legitim
cavaler" doar pe acela ai cărui înaintaşi au fost ei înşişi cavaleri; o alta, în 1187,

I
1
Terre Sainte = locurile în care a trăit Cristos. - Nota trad.
2
L'Ordre du Temple. - Nota trad.
3
Pentru "sergenţi" (sergents) - informaţii suplimentare la pag. 27. - Nota trad.
4
Regula veche: G. SCHNURER, Die urspriinglische Templerregel, 1903. - Regula în 1b.
franceză: H. DE CURZON, La regie du Temple (Soc. de l'hist. de France), c. 431; 445; 446; 448.
- Dispoziţii analoage la Ospitalieri, la capitolul general din 1262, 19 sept.: DELAVILLE LE
ROULX, Cartulaire general, voi. III, pag. 47, c. 19.
5
Glaive = spadă scurtă cu două tăişuri. - Nota trad.

57
gele Roger al II-lea al Siciliei; în 1234, regele Iacob (Jaime) I de Aragon; în
•94, contele Carol al II-lea de Provenţa ordonă să nu se admită la cavalerie
:cât descendenţii de cavaleri. în Franţa, nu exista pe atunci nici o lege. Dar
risprudenţa curţii regale, sub Ludovic cel Sfânt, este deja formulată cu
ecizie. La fel, cutumiarele. Exceptând o favoare specială a regelui, nici o
rmare de cavaler" nu putea fi valabilă dacă tatăl celui "armat" sau bunicul lui
linie masculină nu fuseseră deja cavaleri (poate începând din acea vreme, în
ce caz ceva mai târziu, cutumele provinciale dintr-o parte cel puţin a regiunii
ampagne vor accepta totuşi ca această "nobleţe" (noblesse) să se poată
nsmite "prin intermediul pântecelui" matern (par le "ventre" maternei).
eeaşi concepţie pare să stea şi la baza unui pasaj, ce-i drept mai puţin clar,
i marele tratat de drept castilian, acele Siete Partidas care au fost redactate,
re 1260, din dispoziţia regelui Alfonso cel înţelept. Nimic mai remarcabil
:ât cvasicoincidenţa în timp şi perfectul acord dintre aceste diverse texte, atât
e ele, cât şi cu Regula Templierilor, ordin internaţional. Cel puţin pe
itinent - căci Anglia, vom vedea, trebuie să fie exceptată -, evoluţia claselor
erioare se supunea unui ritm fundamental uniform6.
Fără îndoială, atunci când ridicau în mod expres această barieră, suverani
ribunale de-abia dacă aveau impresia unei inovaţii. Dintotdeauna, marea
oritate a celor "armaţi" fuseseră luaţi dintre descendenţii de cavaleri. în
ii unei opinii de grup din ce în ce mai exclusiviste, singură obârşia,
■antată, - cum avea să zică Raimon Lull - a continuităţii onoarei vechi",
:a să ateste respectarea codului de viaţă la care angaja remiterea armelor.
, Doamne! ce rău e răsplătit bunul războinic dacă din fiu de ţăran face
tler!" exclamă, către 1160, poetul lui Gir ard de Roussillon7. Totuşi, chiar
iul al cărui obiect erau acele intruziuni, dovedeşte că ele nu erau
pţionale. Nici o lege, nici o cutumă nu le făceau caduce. Ele se arătau de
1 uneori aproape necesare la recrutarea oştilor; căci, în virtutea aceleiaşi
idecăţi de clasă, era greu de conceput ca dreptul de a lupta călare şi echipat
:ap până în picioare să fie separabil de adoubement. Nu s-au văzut încă, în
, în ajunul bătăliei de la Courtrai, prinţii flamanzi, dornici să-şi facă o
lerie, dându-le lovitura rituală (la colee) unor burghezi bogaţi, cărora
;a le permitea să-şi procure calul şi echipamentul necesar8? Ziua în care
ce nu fusese timp îndelungat decât o vocaţie ereditară de fapt, susceptibilă

Constitutiones, voi. I, pag. 197, c. 10; pag. 451, c. 20. - H. NIESE, Die Gesetzgebung der
Dynastie, pag. 67. - MARCA, Marca Hisp., col. 1430, c. 12 - PAPON, Histoire generale
vence, voi. III, pag. 423. - Siete Partidas, Part. II, voi. XXI, I, 2. - Cf. pentru Portugalia,
PAGE, LVI, pag. 143. - Pentru Franţa, referinţe prea numeroase pentru a fi citate; cf.
-DUTAILLIS, L'essordes ttats d'Occident, pag. 22 şi urm.
LI, III, 8. - Girart de R., trad. P. MEYER, pag. 28 (cf. ed. FOERSTER, Roman. Studien,
v 940 şi urm.).
P. THOMAS, Textes historiques sur Lille, voi. II, 1936, pag. 237.
neprevăzute, a devenit un privilegiu legal şi sever, a fost
deci, chiar dacă oamenii vremii nu şi-au dat seama clar de aceasta, o dată foarte
importantă. Profundele schimbări sociale care se înfăptuiau atunci la hotarele
mediilor cavalereşti contribuiseră cu siguranţă mult la inspirarea unor măsuri
atât de drastice.
In secolul al XH-lea, se născuse o nouă forţă: aceea a patriciatului urban,
în aceşti negustori bogaţi care ajungeau deseori cumpărători de seniorii şi
dintre care mulţi, pentru ei înşişi ori pentru fiii lor, nu ar fi dispreţuit defel
"centura de cavaler", războinicii de origine nu puteau să nu distingă elemente
mult mai străine de mentalitatea lor şi de genul lor de viaţă, mult mai
neliniştitoare de asemenea, prin numărul lor, decât soldaţii improvizaţi sau
funcţionarii senioriali, dintre care, până atunci, se recrutaseră aproape în
exclusivitate, în afara persoanelor de familie bună, candidaţii la iniţierea "prin
spadă şi lovitură rituală". De altfel, cunoaştem, prin intermediul episcopului
Otto de Freising, reacţiile baronilor germani faţă de "armările de cavaleri" pe
care le considerau prea lesne extinse, în Italia de Nord, la categoria
meşteşugarilor igent mecanique); iar Beaumanoir, în Franţa, a explicat foarte
clar cum presiunea noilor pături, grăbite să-şi plaseze capitalurile în pământuri,
i-a determinat pe regi să ia precauţiile necesare pentru ca achiziţionarea unui
fief să nu facă din orice îmbogăţit egalul unui descendent de cavaleri. Mai ales
atunci când o clasă se simte ameninţată, ea tinde să se închidă.
Cu toate acestea, să ne ferim să imaginăm din principiu o stavilă de
netrecut. O clasă de deţinători ai puterii nu s-ar putea transforma cu adevărat în
castă ereditară fără a se condamna să-i excludă din rândurile ei pe noii
potentaţi, a căror inevitabilă apariţie este însăşi legea vieţii; ca urmare, fără a se
osândi, în calitate de forţă socială, la o ineluctabilă vlăguire. Evoluţia opiniei
juridice, la capătul erei feudale, a tins de fapt mult mai puţin spre interzicerea
severă a noilor primiri, cât spre supunerea lor unui control foarte strict.
Odinioară, orice cavaler putea face un cavaler. Aşa mai gândeau încă acele trei
personaje pe care Beaumanoir le prezintă, către sfârşitul secolului al XlII-lea.
Făcând parte ei înşişi din clasa cavalerilor, le lipsea un al patrulea figurant, de
acelaşi rang, a cărui prezenţă era impusă, de cutumă, pentru un act de
procedură. Nici o piedică! Au înhăţat pe drum un ţăran şi i-au dat lovitura
rituală (la colee): "Să fii cavaler!" La acea dată, totuşi, aşa ceva însemna să nu
fii în pas cu progresul dreptului; şi o amendă substanţială a constituit pedeapsa
justă a acestui anacronism. Căci, de acum înainte, capacitatea9 celui "ordonat"
cavaler (ordonne) de a conferi intrarea în ordin nu mai dăinuia, în deplinătatea
ei, decât dacă postulantul aparţinea deja unui neam cavaleresc. Atunci când nu
aşa stă cazul, "armarea unui cavaler" rămâne, într-adevăr, încă posibilă. Dar cu
condiţia să fie autorizată în mod special de unica putere căreia concepţiile

9
Capacitatea - în sensul juridic de aptitudine a unor persoane de a avea drepturi şi obligaţii
într-un domeniu. - Nota trad.

59
srai raspaiiuuc aic vremii 11 atuiuau exuroiiaiua iacuiuue uc a imatura carea
normelor tradiţionale: aceea a regelui, singur "dispensator", cum ie
Beaumanoir, de novelletes10.
Cum am văzut-o deja, aşa era, de la Ludovic cel Sfânt, jurisprudenţa curţii
ile franceze. Curând a devenit obicei, în anturajul Capeţienilor, să se dea
;tor autorizaţii forma unor scrisori de cancelarie, desemnate, aproape de la
put, sub numele de "scrisori de înnobilare": căci a fi acceptat în "cavalerie" ;ra
acelaşi lucru oare cu a fi asimilat "nobilii" de origine? Primele exemple are
le posedăm din acest gen de documente, menite să aibă un atât de mare >r,
datează de la Filip al III-lea sau de la Filip al IV-lea. Uneori, regele uza
dreptul său pentru a recompensa pe câmpul de bătălie, după datina
yeche, vreo faptă de vitejie: aşa a făcut Filip cel Frumos, în favoarea unui
elar, în seara de la Mons-en-Pevele11 12. Cel mai des, totuşi, uza regele de ' it
drept pentru a recunoaşte servicii îndelungate sau o situaţie socială
minentă. Actul nu permitea doar să se creeze un nou cavaler; întrucât i
icitatea de adoubement Q'aptitude â l'adoubement) se transmitea, de la sine, *;:
generaţie în generaţie, acest act făcea totodată să apară o nouă spiţă
ilerească. Legislaţia şi practica siciliana s-au orientat după principii cu totul
nănătoare. La fel, în Spania. în Imperiu, constituţiile lui Barbarossa, la it
vorbind, nu prevăd nimic de acest fel. Dar noi ştim, pe de altă parte, că i;
iratul socotea că are dreptul de a "înarma cavaleri" pe simplii soldaţi13; el e
considera deci legat, în ce-1 privea, de interdicţiile, în aparenţă absolute,
propriilor sale legi. De altfel, începând cu domnia următoare, exemplul •
ian nu a întârziat să-şi exercite influenţa asupra unor suverani, care, pentru
mult de o jumătate de secol, aveau să unească cele două coroane. De la
rad al IV-lea, care a început să domnească independent din 1250, îi vedem
uveranii germani acordând, prin scrisori, unor personaje neîndreptăţite prin
ere, permisiunea de a primi "centura de cavaler".
De bună seamă, monarhiile nu au reuşit fără greutate să instituie acest ';
opol. Roger al II-lea al Siciliei, el însuşi, a făcut o excepţie în favoarea elui
de La Cava. în Franţa, nobilii şi prelaţii din seneşalatul de Beaucaire eau
îndă., în 1298, - cu cât succes? nu ştim - la dreptul de a crea în mod •
cavaleri, printre burghezi14. Rezistenţa a fost acerbă mai ales din partea ilor
feudatari. Sub Filip al III-lea, curtea regelui fu nevoită să declanşeze o edură
împotriva conţilor de Flandra şi de Nevers, vinovaţi de a fi rmat", după
placul lor, "ţărani" (vilains) - care, în realitate, erau persoane te bogate. Mai
târziu, în frământările din vremea dinastiei Valois, marii
10
De la novelle - din dreptul roman, care însenina constituţie sau edict imperial venit să se
;e la un cod anterior. - Nota trad.
" Rec. desHist. de France, voi. XXII, pag. 18.
12
La Mons-en-Pevele, Filip cel Frumos i-a învins pe flamanzi, în 1304. - Nota trad.
13
OTTO DE FREISING, Gesta, II, 23.
14
Hist. de Languedoc, ed. 2a, voi. VIII, col. 1747.
pnnţi aeţinaion ae apanaje şi-au ainouu, cu mai putina uiucuiiaie, acesi
privilegiu. Aşa cum era firesc, în Imperiu s-a ajuns ca facultatea de a deschide
astfel unor nou-veniţi accesul la cavalerie să se împartă, până la urmă, între mai
multe mâini: prinţi locali, ca, începând din 1281, episcopul de Strasbourg 15;
sau, în Italia, "comune"16 urbane, ca, din 1260, Florenţa. Dar era vorba acolo
oare de altceva decât de fragmentarea prerogativelor regale? Principiul care-i
recunoştea doar suveranului dreptul de a coborî bariera rămânea intact. Mai
grav era cazul intruşilor care, în număr mare, foloseau din plin o situaţie de fapt
pentru a se strecura, fără a fi îndreptăţiţi să o facă, în rangurile cavalereşti.
Nobilimea rămânând, într-o mare măsură, o clasă de putere şi de gen de viaţă,
opinia comună, în pofida legii, nu îi refuza nicidecum posesorului unui fief
militar, stăpânului unei seniorii rurale, războinicului îmbătrânit sub arme,
oricare i-ar fi fost originea, numele de "nobil" şi, ca urmare, capacitatea de
adoubement. Apoi, titlul născându-se, ca de obicei, din folosinţă îndelungată, la
capătul câtorva generaţii nimeni nu se mai gândea să i-1 conteste familiei; iar
singura speranţă care le mai era îngăduită, în cele din urmă, cârmuirilor, era,
oferindu-se să consfinţească acest abuz, aceea de a scoate ceva bani de la aceia
care beneficiaseră de el. Nu e mai puţin adevărat că, pregătită în cursul unei
îndelungate gestaţii spontane, transformarea eredităţii din simplă practică în
ereditate juridică nu deveni posibilă decât prin întărirea puterilor monarhice sau
princiare, singurele capabile să impună o poliţie socială mai riguroasă şi
totodată să regularizeze, sancţionându-le, trecerile inevitabile şi salutare dintr-un
ordin în alt ordin. Dacă Parlamentul din Paris nu ar fi fost acolo sau dacă i-ar fi
lipsit forţa necesară executării sentinţelor sale, nu s-ar fi văzut, în regat, nici un
senior oricât de mărunt care să nu fi continuat să distribuie, după pofta lui,
lovitura rituală (la colee).
Nu exista pe atunci nici o instituţie care, în mâinile guvernărilor veşnic
strâmtorate, să nu se transforme, mai mult sau mai puţin, în maşină de făcut
bani. Autorizaţiile de adoubement nu au scăpat de acest destin comun. Aseme-
nea celorlalte acte de cancelarie, scrisorile regale, cu rare excepţii, nu erau
gratuite. Uneori se plătea şi pentru a nu trebui să-ţi dovedeşti originea 17. Dar
Filip cel Frumos pare să fi fost primul suveran care să fi pus, pe faţă, "cava-
leria" la vânzare. în 1302, după înfrângerea de la Courtrai, mulţi comisari au
străbătut provinciile, însărcinaţi să atragă cumpărători de titluri nobiliare, şi în
acelaşi timp să le vândă, şerbilor regali, libertatea. Nu se constată, totuşi, că
această practică va fi fost din acel moment, în Europa, şi nici chiar în Franţa,
prea extinsă sau ca ea să fi adus însemnate venituri. Din această savonette ă

15
Armai. Colmar. în SS., voi. XVII, pag. 208,1, 15; cf. pag. 224, L, 31.
16
"Comuna" (commune) - (termen istoric) = cea mai înaltă formă de organizare orăşenească
medievală în lupta pentru autonomie. - Nota trad.
17
BARTH&LEMY, LII, pag. 123 şi LXII, pag. 205.

61
ezoreriei lor, iar contribuabilii bogaţi un mijloc de a scăpa, printr-o sumă ini o
dată vărsată, de impozitele de care nobilimea era scutită. Dar, până mijlocul
secolului al XlV-lea, privilegiul fiscal al nobililor a rămas încă la 3 prost
definit ca şi impozitul de stat însuşi; iar spiritul de corp, foarte nic în mediile
cavalereşti - cărora prinţii înşişi ,srau conştienţi că le aparţin -î permis
nicidecum, fără îndoială, să se înmulţească favorurile resimţite ca tâtea insulte
aduse purităţii sângelui. Dacă grupul cavalerilor cu titlu :ar, la o adică, nu
se închisese, uşa nu era totuşi decât uşor întredeschisă -mai puţin lesne de
trecut cu siguranţă decât fusese înainte, sau avea să fie, itor. De unde, violenta
reacţie antinobiliară care, în Franţa, cel puţin, a nit în secolul al XlV-lea.
Despre severa alcătuire a unei clase şi despre sivismul ei se poate imagina
vreun simptom mai elocvent decât ardoarea rilor al căror obiect este?
"Sediţiune a ne-nobililor împotriva nobililor": sia, folosită aproape oficial în
timpul Jacqueriei, este revelatoare. Nu mai y enumerarea combatanţilor.
Burghez bogat, prim magistrat al primului \!T "bunele oraşe", Marcel Etienne
se erija, în mod declarat, în inamic al lor. Sub Ludovic al Xl-lea sau Ludovic
al XlV-lea, ar fi fost, el însuşi, dintre ei. într-adevăr, perioada care se
întinde din 1250 până în jurul i 1400 a fost, pe continent, aceea a celei
mai riguroase ierarhizări a lor sociale.

, CONSTITUIRE A DESCENDENŢILOR DE CAVALERI


ÎN CLASĂ PRIVILEGIATĂ

a singură, totuşi, restrângerea "înarmării cavalereşti" la membrii familii-


ja confirmate în această vocaţie sau la beneficiarii unor favoruri
excep-; nu ar fi fost suficientă pentru a constitui o adevărată nobilime.
Căci na încă să depindă de un ritual, care putea să fie sau putea să
nu fie init, privilegiile despre care concepţia nobiliară pretindea să fie
asociate ii pure^Nu era vorba doar de prestigiu. Din ce în ce mai mult,
situaţia inentă care, de comun acord, li se recunoştea cavalerilor, atât în
calitate boinici "cuprinşi în ordin" (ordonnes), cât şi de vasali, însărcinaţi
cu cele alte misiuni de luptă şi de consilium19, tindea să se concretizeze
într-un ridic precis. Or, de la sfârşitul secolului al Xl-lea până în primii
ani ai de al XlII-lea, aceleaşi reguli se repetă pe toată întinderea
Europei

Savonette ă viîains - (termen istoric) = funcţii şi demnităţi care confereau nobleţea sub
monarho-feudal şi râvnite ca atare de burghezi. - Nota trad.
Pe lângă auxilium = datoria de a da ajutor militar, vasalul îi datora seniorului şi consilium
teii) = sfatul, care consta în genere în obligaţia de a lua parte la adunările convocate de
îndeosebi în obligaţia de a împărţi dreptatea în numele său. - Nota trad.
feudale. Pentru a se bucura de aceste avantaje, e nevoie mai întâi ca omul să se
achite efectiv de îndatoririle sale de vasal, "ca el să aibă arme şi cai, să ia parte
- afară de cazul că e împiedicat de bătrâneţe -, la oaste şi la cavalcade, la
adunări de judecată (plaids) şi la curţi (cours)", spun amintitele Usages
catalane. Mai trebuie, de asemenea, să fi fost adoube. Atenuarea generală a
serviciilor vasalice a avut treptat ca efect faptul că nu s-a mai insistat asupra
primei condiţii; textele cele mai recente o trec sub tăcere. A doua, în schimb, a
rămas mult timp în deplină vigoare. în 1238 încă, un regulament familial
privat, statutul aşa-numiţilor pariers20 care posedau în comun castelul din
vechiul comitat francez Gevaudan, din La Garde-Guerin, îi dă întâietate fiului
mezin faţă de cel mai mare, dacă acela a primit calitatea de cavaler, iar acesta
nu. Se întâmpla totuşi, indiferent unde, ca un fiu de cavaler să fi omis să se
supună la această ceremonie? A rămas el până târziu simplu "scutier" (ecuyer),
după termenul care, ca aluzie la rolul tradiţional al tânărului nobil pe lângă cei
ce l-au precedat în carieră, s-a luat obiceiul să desemneze această poziţie de
aşteptare? O dată trecută vârsta de la care o astfel de neglijenţă nu mai pare
permisă - douăzeci şi cinci de ani în Flandra şi Hainaut, treizeci în Catalonia -,
el va fi respins, cu brutalitate, printre "oamenii de rând" (rustres)21.
Dar sentimentul demnităţii rasei devenise prea puternic pentru ca aceste
exigenţe să se poată menţine veşnic. Ştergerea lor s-a produs în etape. în
Provenţa, în 1235, în Normandia, către acelaşi moment, încă tot numai fiilor li
se recunosc beneficiile condiţiei părinteşti în afara oricărei obligaţii de
"armare". Are, la rândul său, un fiu? Acesta, precizează textul provensal, va
trebui, dacă vrea să aibă parte de aceste privilegii, să primească personal
"cavaleria". Mai elocventă pentru evoluţia amintită este, în Germania, seria de
"carte" regale acordate oamenilor din Oppenheim: aceleaşi drepturi le sunt
conferite în 1226 cavalerilor, din 1269 "cavalerilor şi fiilor de cavaleri", în
1275 "cavalerilor, fiilor lor şi nepoţilor lor"22. Cum, totuşi, de nu au obosit să
numere generaţiile? Cu siguranţă primirea solemnă a armelor continua să treacă
drept o datorie de rang, de la care tânărul nobil nu se putea sustrage fără să
decadă oleacă. Era de mirare ciudata superstiţie care, în dinastia conţilor de
Provenţa, a casei de Barcelona, făcea să se amâne cât mai mult posibil această
ceremonie, ca fiind prevestitoare de moarte apropiată23. întrucât însă condiţia
"armării" părea să garanteze procurarea echipamentului complet, necesar unui
bun serviciu, regii Franţei, de la Filip-August până la Filip cel Frumos, s-au
străduit să le impună supuşilor lor din familiile cavalereşti îndeplinirea ei. Nu

20
A s u p r a i n s t i t u ţ i pe ai rdaeg ee ,x p l i c a ţ i i î n Iv ao li .l u c r ă r i i , p a g . 2 1 8 . - N o t a t r a d .
21
U s a t i c i B a r cci .n .9, ş i 8 . - C H . P Of cR tEu Ed e, s h i s t o r i q u e s s u r l e G 1e 9v 1a 9u d( aş in ,
B i b i . E c . C h a r1 t9e 0s ,7 ) , p a g . 6 2 , c . 1 . - C h a r t e d e p a i x d u H a iSnSa. u,Xt X( 1I 2p0a0g)., 6î n1 9 .
22
S u m m a d e l e g iîbn u Ts ,A R D I F , Iv Io, xi .i v , 2 . - F . B E N ROeIcTu , e i l d e s a d e s d e s c o m t e s
de Provence,voi. II, no. 246, c; ix a, 275, c; v a, 277, 278 (1235-1238). - GUILHIERMOZ, XV,
pag. 481, n. 5.
23
Annales Colonienses max. în SS., voi. XVII, pag. 845.

63
izbutit defel: până într-atât încât, incapabilă chiar şi să facă din perceperea
;nzilor sau din vânzarea dispenselor un procedeu fiscal lucrativ, adminis-
ia regală a trebuit în cele din urmă să se mulţumească să prescrie, de îndată
in război se arăta la orizont, doar simpla posedare a armamentului.
în ultimii ani ai secolului al XlII-lea, evoluţia era aproape pretutindeni
leiată. Ceea ce de acum înainte creează un nobil, nu mai sunt vechile gesturi
iniţiere, reduse la starea unei formalităţi de bună-cuviinţă, cu atât mai rău
ătă, cel puţin de către mulţime, cu cât aduce cu sine de obicei mari
ltuieli; este, fie că e folosită sau nu, capacitatea ereditară de a aspira la
ntajul acestui ritual. E numit "gentilom" (gentilhomme), scrie Beaumanoir,
;e persoană care e "din spiţă de cavaleri". Şi, la scurt timp după 1284, cea
veche autorizaţie de adoubement acordată cândva, de cancelaria regilor
ţiţei, unui personaj care nu se născuse într-unui dintre acele neamuri, ridică
tr-un condei, fără să pună o minimă condiţie, întreaga posteritate a
piendarului "la privilegiile, drepturile şi scutirile de impozite (franchises)
;are au obiceiul să se bucure nobilii după cele două linii de ascendenţă"24.

3. DREPTUL NOBILILOR

Comun, în măsura în care o permiteau diferenţele de sex, "femeilor nobile"


ntilles femmes) ca şi gentilomilor {gentilshommes), codul nobiliar astfel
stituit varia simţitor, în detalii, în funcţie de ţară. Pe de altă parte, el nu s-a )
orat decât lent şi a suferit, de-a lungul timpului, importante modificări. Ne
a limita să-i indicăm aici caracteristicile cât mai universale, aşa cum s-au
prins ele în cursul secolului al XlII-lea.
Conform tradiţiei, legăturile dintre seniori şi vasali erau forma de
endenţă proprie claselor superioare. Dar aici, ca şi aiurea, unei stări de fapt i
substituit un monopol de drept. Odinioară, cineva fusese considerat nobil
tru că era vasal. De acum înainte, printr-o veritabilă răsturnare a ordinii
nenilor, va fi imposibil, în principiu, să fii vasal - altfel zis, să deţii un fief
itar, sau f\effranc2S - dacă nu figurezi deja printre nobilii din naştere. E un
•u admis, în linii mari, aproape pretutindeni, către mijlocul secolului al XIII-
Totuşi, ascensiunea bogăţiei burgheze, ca şi nevoile de bani de care vechile
tilii erau atât de des presate nu permiteau să se menţină regula în toată
>area ei. Nu numai că, în practică, ea a fost foarte departe de a fi permanent
jectată - ceea ce a permis multe uzurpări de nobleţe -, ci şi în drept chiar,
a : nevoie să se prevadă dispense. Generale uneori: astfel, în
favoarea

2
* BARTH6LEMY, LXII, pag. 198.
25
Despre caracterizarea fiefurilor de natură vasalică prin epitetul âtfrancs ("libere") - în
I al lucrării, pag. 183. - Nota trad.
Ulllll-Umama IlUUlla ţi Ull una uuiuun . laiuvuimt/, mai
ales. Acestea din urmă, o dată în plus, s-au produs în folosul monarhiilor, care,
singure capabile să legitimeze asemenea rupturi în ordinea socială, nu aveau
deloc obiceiul să-şi distribuie gratuit favorurile. Fieful fiind cel mai des o
seniorie, puterile de comandă asupra oamenilor mărunţi tindeau, prin aceste
derogări, să se detaşeze de calitatea nobiliară. Comporta el, în schimb,
supunerea unor "vasali ai vasalilor" (arriere-vassaux)? Dacă aceştia erau
gentilomi, nu i se recunoştea de obicei dobânditorului nenobil dreptul de a
primi omagiul lor; el trebuia, fără gesturi de fidelitate, să se mulţumească doar
cu taxe şi servicii. Repugna chiar şi ideea de a se admite că el ar fi putut, la
rândul lui, ca feudatar, să îndeplinească acest ritual faţă de seniorul de pe
treapta superioară. Se restrângea ceremonia la un jurământ de credinţă, sau
măcar se elimina din ea sărutul, prea egalitar. Până şi în modul de a cere sau de
a contracta supunerea existau forme interzise omului de obârşie modestă.
Vasalii militari, de mult timp, fuseseră cârmuiţi de un sistem de drept
diferit de regulile comune. Ei nu erau judecaţi de aceleaşi tribunale ca alţi
dependenţi. Fiefurile lor nu se moşteneau ca restul bunurilor. Chiar statutul lor
familial purta amprenta condiţiei lor. Când din posesorii de fiefuri militare a
provenit nobilimea, ceea ce fusese cutuma legată de exercitarea unei funcţii a
tins să devină aceea a unui grup de familii. O schimbare de nume este, asupra
acestui punct, instructivă: acolo unde se vorbise odinioară de bail feudal
-instituţia a fost definită într-un alt volum27 -, a început de-acum să se zică, în
Franţa, garde noble28. Aşa cum era firesc pentru o clasă care-şi trăgea
originalitatea din reflectarea unor instituţii foarte vechi, dreptul privat al
nobililor a păstrat o turnură voit arhaică.
O serie de alte trăsături marcau, cu încă şi mai multă vigoare, supremaţia
socială a clasei concomitent cu caracterul său de ordin29 combatant. Era vorba
de asigurarea purităţii sângelui? Nu exista nici un mijloc mai eficient în acest
scop, bineînţeles, decât să se interzică orice mezalianţă. Nu s-a ajuns până
acolo, totuşi, decât într-o feudalitate de import - în Cipru - şi în ierarhica Ger-
mania. Şi încă, în această ultimă ţară, caracterizată, cum vom vedea, printr-o
ierarhizare accentuată în chiar interiorul nobilimii, doar pătura superioară a
acesteia a fost cea care, exceptând mărunta cavalerie ieşită din foşti agenţi
senioriali, s-a închis astfel. în alte părţi, amintirea vechii egalităţi dintre oame-
nii liberi a continuat să-şi exercite efectele, în drept, dacă nu în practică, pe
plan matrimonial. Pretutindeni, în schimb, anumite mari comunităţi religioase,

26
BEAUMANOIR, voi. II § 1434.
27
S o c i e t a t e a f e u d a l a . F o r m a r e a l e g ă t u r i l o r d e dEedp.e D
n da ec ni aţ ă, ,C l u j - N a p o c a , 1 9 9 6 ,
pag. 214-216. -Notatrad.
28
Dreptul de garde al suzeranului de a beneficia de bunurile unui vasal minor, cu condiţia
de a-1 întreţine şi educa până la majorat. - Nota trad.
29
Ordre = "ordin", aici în sensul, învechit în lb. română, de "categorie, clasă socială". -
Nota trad.

65
postulanţii de origine "servilă", au hotărât să nu mai admită în cadrul lor
cât pe cei proveniţi din nobilime30. Tot pretutindeni, se poate constata, aici
ii degrabă, dincolo mai târziu, că nobilul este protejat în mod special, ca
rsoană, împotriva nenobilului; că este supus unui drept penal excepţional, cu
tenzi de obicei mai grele decât acelea ale oarnenilor de rând; că recurgerea la
:bunarea privată, considerată ca inseparabilă portului armelor, tinde să-i fie
:ervată; că legile somptuare {lois somptuaires) îi atribuie un loc aparte,
portanta dată neamului, ca purtător al privilegiului, s-a manifestat în
nsformarea care, din vechile semne individuale de "recunoaştere", pictate pe
irul cavalerului sau gravate pe sigiliul său, a constituit "blazonul"31, uneori
nsmis împreună cu fieful, mai des ereditar, chiar fără bun, din generaţie în
ieraţie. Născută mai întâi în dinastiile regale şi princiare, unde orgoliul rasei
i deosebit de puternic, curând adoptată de multe dintre casele mai modeste,
lizarea acestor simboluri de continuitate a trecut de-acum încolo drept
•nopolul familiilor clasificate ca nobile. în fine, fără ca scutirea fiscală să fi *
jt deja ceva riguros definit, obligaţia militară, din fostă însărcinare vasalică
/enită îndatorirea nobiliară prin excelenţă, avea chiar de pe acum ca efect
;la de a-1 pune pe gentilom la adăpost de obligaţiile pecuniare comune, pe
e le înlocuia, în ceea ce îl privea, vocaţia războinică.
Oricare ar fi fost puterea drepturilor dobândite prin naştere, ea nu era atât
mare, totuşi, încât să nu se piardă prin exercitarea anumitor ocupaţii consi-
ate incompatibile cu măreţia rangului. Desigur, noţiunea de derogeance32
încă departe de a fi pe deplin elaborată. Interdicţia de a face comerţ pare
nci să le fi fost impusă nobililor mai ales de anumite statute orăşeneşti, mai
julii, prin aceasta, să protejeze cvasimonopolul burgheziilor
negustoreşti ;ât să servească orgoliul unei caste rivale. Dar, în mod
unanim, muncile icole erau socotite contrare onoarei carierei armelor. Nici
chiar de ar fi cu îsimţământul său, un cavaler, decide Parlamentul din Paris,
nu ar putea, dacă ăpătat un lot de pământ grevat de sarcini iobăgeşti (tenure
en vilainage), să supună la corvezile rurale. "A ara, a săpa, a căra cu
măgarul lemne sau egar": tot atâtea gesturi care, potrivit unei ordonanţe
provensale, atrag după , în mod automat, privarea de privilegiile cavalereşti.
Tot în Provenţa, nu era
30
L u c r ă r i l e l u i A . S C H U L T E , X X X I I I , ş i a l e d o m i n i c a n u l u i U R S M E LR e B E R L I E R E ,
■ u tem en t d an s Ies m o n aste res be ned ictins au x X lIIe et X lV e sie cle (M em . A ca d. ro ya le
j i q u e ) ,i n - 8 ° , 2 e s e r i e , v o i . X V I I I ) n e f u r n i z e a z ă î n a c e a s t ă p r i v i n ţ ă u n m a r e n u m ă r d e
rm a ţii. D ar cu p re ciz ă ri cro n o lo g ic e ş i c ritice in s u fic ie n te . In d ife ren t d e c e g â n d e ş te S c h u lte ,
se d in textele citate că - ex cep ţie fă cân d folosirea fo arte lib eră de od in ioară a cu vintelo r
i l e s s a u i g n o b i l e s m- o n o p o l u l n o b i l i l o r , î n s e n s u l e x a c t a l t e r m e n u l u i , a f o s t p r e t u t i n d e n i u n
> m en relativ rec en t. C â t de spre a dm iterea n eno bililo r, a cc ep ta tă sa u n u, ea p un e a o c u to tu l
problem ă.
31
A i c ia h n o i r i e s = a rm o a rii, te rm e n fo lo s it ra r în lb . ro m ân ă. - N o ta trad .
32
Derogeance (termen istoric) = exercitare a unor profesiuni care atrăgea după sine
derea nobleţii. - Nota trad.
oare caracterizată femeia nobilă ca aceea care nu merge "nici la cuptor, nici la
spălătorie33, nici la moară"34? Nobilimea încetase să se definească prin
exercitarea unei funcţii: aceea a fidelului înarmat. Ea nu mai era o clasă de
iniţiaţi. Ea rămânea, în schimb, şi va rămâne întotdeauna o clasă de mod de
viaţă.

4. EXCEPŢIA ENGLEZĂ

în Anglia, unde instituţiile vasalice şi cavalereşti erau toate de import,


evoluţia nobilimii a urmat la început aproape aceleaşi direcţii ca pe continent.
Dar pentru a se abate, în secolul al al XlII-lea, într-un sens mult diferit.
Stăpâni foarte puternici ai unui regat insular pe care îl concepeau, înainte
de toate, ca destinat să le furnizeze mijloacele de a urmări ambiţii cu adevărat
imperiale, regii normanzi, apoi angevini sau străduit să întindă aici la
maximum corzile obligaţiei militare. In acest scop, ei au folosit concomitent
două principii, de vârste diferite: recrutarea în masă a tuturor oamenilor liberi;
serviciul specializat pretins vasalilor. începând din 1180 şi 1181, îl vedem pe
Henric al II-lea obligându-şi supuşii, mai întâi pe domeniile sale continentale,
apoi în Anglia, să se doteze fiecare cu arme potrivite cu condiţia proprie.
Hotărârea curţii engleze le specifică, între altele, pe acelea care vor fi cerute de
la deţinătorul unui fief de cavaler. Ea nu face nici o menţiune privind
ceremonia de adoubement. Totuşi, ritualul era considerat, o ştim, ca o garanţie
sigură a procurării echipamentului. De aceea, în 1224 şi 1234, Henric al IlI-lea
a socotit înţelept, de data aceasta, să oblige orice posesor al unui astfel de fief
să se supună, fără întârziere, unei atare iniţieri. Cel puţin - potrivit rezervei
introduse prin a doua ordonanţă -, dacă omagiul era prestat direct regelui.
Până aici, la derept vorbind, nu exista, în aceste măsuri, nimic care să
difere simţitor de legislaţia capeţiană din acelaşi timp. Totuşi, cum de
cârmuirea engleză, cu puternicele sale tradiţii administrative, să nu-şi fi dat
seama de ineficienta crescândă la care era condamnat de acum încolo vechiul
sistem al serviciului prestat de deţinătorul de fief? Multe fiefuri fuseseră
îmbucătăţite. Altele se strecurau prin sita unor recensăminte, repetate
necontenit şi mereu imperfecte. în fine, numărul lor, era, prin forţa lucrurilor,
limitat. Nu era mai rezonabil ca datoria serviciului militar şi, ca urmare, aceea
de a se înarma să se întemeieze, ferm, pe o realitate mult mai tangibilă: avuţia
funciară, oricare i-ar fi fost natura? Acesta fusese deja, de altfel, principiul pe

33
A i c il a v o i r= t e r m e n v e c h i c a r e d e s e m n e a z ă u n l o c p u b l i c u n d e s e s p a l ă r u f e l e . - N o t a
tra d.
34
O h m ,v o i . I , p a g . 4 2 7 , n o X V I I ( C h a n d e l e u r , 1 2 5 5 ) . - F .R eBcEuNe iOl IdTe, s a c t e s ,
p a s a j e c i t a t e m a i s u s , p a g . 6 8 , n . 1 . - M . Z .L Ii Sv rNe AdRe D
s ,p r i v i l e g e s d e M a n 1o 8s 9q 4u ,e ,n o
XLVII, pag. 154.

67
;, în 118U, Hennc al 11-iea se străduise sa u apuce in siaieie saie ue pe
tinent, unde organizarea feudală nu era nici pe departe şi nici pretutindeni la
de ordonată ca în Anglia sau în ducatul normand. S-a procedat la fel în
îlă, începând din 1254, făcându-se uz de criterii economice variabile, ale
jr detalii contează prea puţin aici. Dar, acolo unde Henric al II-lea se
itase să vorbească de armament, "armarea cavalerească" (adoubement) a
aceea care, conform obiceiurilor statornicite, fu pretinsă, de acum înainte,
la toţi posesorii liberi ai unei anumite suprafeţe de pământ "liber" 35 .
etica va fi cu atât mai binevenită, fără îndoială, cu cât nesupunerile
riminate făgăduiau tezaurului regal perspectiva unor plăcute amenzi.
Chiar în Anglia, totuşi, nici un mecanism de stat nu era atunci atât de bine
la punct încât să asigure stricta respectare a unor astfel de măsuri. De la
şirul secolului, după toate aparenţele, până în secolul următor, fără putinţă
tăgadă, ele deveniseră aproape inoperante. A trebuit să se renunţe la ele; şi,
mai puţin regulat practicată, ceremonia cavalerească, la fel ca pe continent, C
n cele din urmă lepădată printre accesoriile unei etichete arhaizante. Dar din - ■ ■ '
itica regală - la care se adăugase, printr-un inevitabil corolar, absenţa ori-îi
tentative de a stăvili comerţul cu fiefuri - rezultase o consecinţă foarte vă.
în Anglia, "armarea cavalerilor", metamorfozată într-o instituţie zitară,
nu a putut avea rolul de centru pentru formarea unei clase fundate pe ditate.
Această clasă, cu siguranţă, nu avea să apară niciodată aici. în sensul
icez sau german al cuvântului, Anglia medievală nu a avut nobilime,
îlegeţi prin aceasta că, printre oamenii liberi, nu s-a constituit nici un grup
esenţă superioară, înzestrat cu un drept special care să se transmită prin
tere. Structură în aparenţă uimitor de egalitară! Dacă pătrundem în adâncul
rurilor, ea se întemeia totuşi pe existenţa unei frontiere ierarhice deosebit de
e, deşi plasată mai jos. într-adevăr, chiar în momentul în care, pretutindeni
indeva, casta oamenilor nobili se ridica deasupra masei din ce în ce mai
isiderabile a unei populaţii calificate drept "liberă", în Anglia, dimpotrivă,
iunea de servitute fusese extinsă până la a marca cu această tară majoritatea
inilor. î*e pământul englez, simplul freeman (om liber), în drept, nu se.
>sebeşte defel de gentilom. Dar acei freemen ei înşişi sunt o oligarhie.
Aceasta nu vrea să spună, de altfel, că nu a existat, dincolo de Canalul
inecii, o aristocraţie la fel de puternică precum în restul Europei, mai
ernică poate, pentru că pământul ţărănesc era încă şi mai mult la discreţia sa.
t o clasă de posesori de seniorii, de războinici sau de căpetenii de război, de
jbaşi ai regelui şi de reprezentanţi ordinari, pe lângă monarhie, ai curţilor de
nitat: toţi oameni ale căror moduri de viaţă se deosebeau mult de acelea ale
nenilor liberi obişnuiţi. Având, în vârf, cercul îngust al conţilor şi

Terre libre = pământ negrevat de obligaţii. - Nota trad.


"baronilor". în folosul acestui grup suprem, privilegii destul de precise
începuseră, la drept vorbind, să se elaboreze în cursul secolului al XlII-lea. Dar
ele erau de natură aproape în exclusivitate politică şi onorifică. Mai ales, legate
de fieful "de demnitate", "de onoare" (â l'honneur), ele nu treceau decât la
primul născut. într-un cuvânt, clasa gentilomilor, în ansamblul ei, rămânea, în
Anglia, mai mult "socială" decât "juridică"; şi deşi, fireşte, putere şi venituri cel
mai des se moşteneau, deşi, la fel ca pe continent, prestigiul obârşiei era
resimţit cu multă forţă, această colectivitate era prea prost definită pentru a nu
rămâne larg deschisă. Avuţia funciară fusese suficientă, în secolul al XlII-lea,
pentru a autoriza, ba chiar a impune "armarea de cavaler" (l'adoubemeni). Un
secol şi jumătate mai târziu, sau pe aproape, ea avea - tot limitată, după o
normă caracteristică, la lotul (tenure) "liber" - să abiliteze oficial la dreptul de a
alege, în comitate, deputaţii "Comunelor Pământului" (Communes de la
Terref6. Şi dacă de la aceşti deputaţi chiar, cunoscuţi sub numele semnificativ
de "cavaleri ai comitatelor", şi care, la origine, trebuiseră, într-adevăr, să fie
luaţi dintre cavalerii adoubes, s-a continuat să se pretindă, în principiu, până la
sfârşitul evului mediu, să poată furniza dovada "armoariilor" ereditare, nu pare
că, în practică, vreo familie, solid statornicită în bogăţie şi în distincţie socială,
să fi întâlnit vreodată prea mari piedici în a-şi face recunoscută folosirea unor
astfel de embleme37. Nici un fel de scrisori de înnobilare la englezii acelui timp
(crearea baroneţilor, de către monarhia strâmtorată a Stuarţilor, nu va fi decât o
imitaţie tardivă a moravurilor franceze). Nu era nevoie de aşa ceva. Faptul era
suficient pentru a le ţine loc.
Şi din aceea că s-a menţinut astfel foarte aproape de realităţile care fac
adevărata putere asupra oamenilor, din aceea că a evitat anchiloza ce pândeşte
clasele prea bine delimitate şi prea dependente de origine, aristocraţia engleză a
dobândit, fără îndoială, ce era mai bun dintr-o forţă care avea să traverseze
epocile.

36
Referitor la House ofCommons = "Camera comunelor", Andre Maurois spună că, în evul
mediu, "comunităţile" sunt adevărate forţe, şi ca atare recunoscute prin lege, astfel că "House of
Commons nu va fi Camera Comunelor, ci Camera Comunităţilor: comitate, oraşe, universităţi".
ANDRâ MAUROIS, Istoria Angliei, Buc, 1970, pag. 164. - Nota trad.
37
Cf. E şi A.G. PORRITT, The unreformed House ofCommons, 2e ed. 1909, voi. I, pag. 122.

69
(JAF11ULUL. AL, V-LEA

EOSEBIRILE DE CLASĂ ÎN INTERIORUL NOBILIMII

. IERARHIA PUTERII ŞI A RANGULUI "

i pofida trăsăturilor comune ale vocaţiei militare şi ale genului de viaţă,


1 nobililor de fapt, apoi de drept a fost întotdeauna foarte departe de a
tui o societate de egali. Mari diferenţe de avere, de putere şi, ca o
cinţă, de prestigiu stabileau între ei o veritabilă ierarhie, exprimată , mai
jau mai puţin stângaci, la început de opinia publică, mai târziu de cutumă
: lege.
e vremea când obligaţiile vasalice îşi păstrau încă toată forţa lor, de la
gradarea omagiilor s-a cerut, de preferinţă, principiul acestei clasificări.
1 mai de jos dintre niveluri, iată-1 mai întâi pe vavasseur care, vasal al
r vasali (vassus vassorum), nu este, el însuşi, senior al nici unui alt
inie. Cel puţin atunci când cuvântul, comun întregului domeniu roman,
lat în sensul său strict. Să nu comanzi sau să nu comanzi decât unor
ţi: însemna să nu ai dreptul decât la o consideraţie mediocră. în practică,
;ă situaţie juridică coincidea aproape întotdeauna cu o avuţie dintre cele
fiodeste, cu o viaţă strâmtorată de mic gentilom rural, sortit aventurii.
i, în Erec de Chretien de Troyes, portretul tatălui eroinei - "tare săracă
era . lui" {moult pauvre etait sa cour) - sau, în poemul lui Gaydon, pe cel
al vavasseur cu inimă mare şi cu armură grosolană; părăsind
ficţiunea, i familia nevoiaşă din care a evadat un Robert Guiscard în
goană după i militare şi după pradă; ori milogelile unui Bertrand de
Born; sau pe acei :ri pe care diferite "carte" dintr-un cartular provensal ni-
i arată posedând, unic fief, o manşe, adică echivalentul unui lot
ţărănesc dependent e). Uneori, se mai spunea şi, aproape în acelaşi
sens, bachelier', mente ^ "om tânăr" (jeune homme). Căci aceasta
era, în mod natural, ;ia normală a multor tineri, încă neînzestraţi cu
gospodărie proprie (non ?) sau încă insuficient dotaţi. Dar se întâmpla ca
ea să se prelungească ndelungat2.
e îndată ce nobilul devenea superiorul altor nobili, era văzut urcând în
După ce s-au enumerat diversele despăgubiri datorate cavalerului, lovit,
prizonier sau în orice caz maltratat, urmează: "dar dacă el însuşi are alţi

Pentru manşe şi bachelier (tânăr aspirând să devină cavaler), informaţii suplimentare


în
1 lucrării, pag. 253, respectiv 249. - Nota trad.
Pentru Provenţa, KIENER, CXCV, pag. 107. Despre bacheliers, cf. E.F. JACOB, Studies
yeriod ofbaronial Reform, 1925 {Oxford Studies in social and legal history, VIII), pag.
irm.
uoi tavaien siaoniţi pe pamantun ale demnităţii sale (des terres de son
honneur) şi întreţine un altul în gospodăria sa (sd mesnie)", spun acele Usages
de Barcelone, "compensaţia va fi dublată"3. Grupează personajul nostru, sub
fanionul său, o trupă mai mare din acei fideli înarmaţi? Iată-1 banneret'. Privind
spre zona de sus a scării sociale şi constatând că nici o altă treaptă nu îl separă
de rege sau de prinţul teritorial căruia îi prestează direct omagiul, i se va zice
tenant en chef, captai6 sau baron.
împrumutat din limbile germanice, acest ultim cuvânt (baron) trecuse mai
întâi de la sensul iniţial de "om" la acela de "vasal": a-şi fi închinat credinţa
unui senior nu însemna oare că s-a recunoscut "omul" lui? Apoi s-a luat
obiceiul de a-1 atribui mai ales principalilor vasali ai marilor conducători. El nu
exprima, în această accepţie, decât o supremaţie cu totul relativă, în raport cu
ceilalţi fideli din acelaşi grup. Episcopul de Chester sau seniorul de Belleme îşi
aveau baronii lor, ca şi regii. Dar, puternici între puternici, cei mai importanţi
feudatari ai monarhiilor erau, în limbajul uzual, "baronii" şi atâta.
Aproape sinonim cu "baron" - de fapt, folosit de anumite texte ca
echivalentul său exact - având, însă, de la origine, un conţinut juridic mai
precis, termenul de pair ("pair")7 aparţinea, în exclusivitate, vocabularului
instituţiilor judiciare. Unul dintre privilegiile cele mai preţuite ale vasalului era
acela de a nu fi judecat, la curtea seniorului său, decât de ceilalţi vasali ai
acestuia. Egalitatea rezultând din similitudinea legăturii, "pairul" hotăra astfel
soarta "pairului". Dar, printre personajele care îşi deţineau fiefurile direct de la
acelaşi stăpân, se aflau unele foarte diferite ca putere şi consideraţie. Se putea
oare admite ca, luând drept argument o pretinsă asemănare de supunere, cel
mai mărunt gentilom să-1 oblige pe bogatul banneret să se încline în faţa
sentinţelor sale? O dată în plus, consecinţele unei stări de drept se loveau de
sentimentul realităţilor mai concrete. De timpuriu, deci, a intrat în obicei, în
multe locuri, să li se rezerve celor dintâi dintre fideli dreptul de a face parte din
instanţele de judecată în procesele care îi priveau pe adevăraţii lor egali în rang;
şi pe acela de a-şi oferi sfaturile în problemele importante. Cercul "pairilor",
prin excelenţă, s-a limitat astfel, recurgându-se adesea la o cifră tradiţională sau
mistică: şapte, câţi erau consilierii (echevins) în jurisdicţia publică din epoca
dinastiei carolingiene; doisprezece, ca apostolii. Exista aşa ceva în unele
seniorii mijlocii - aceea a călugărilor din Mont-Saint-Michel, de exemplu - ca

UsaticL, c. 6.
4
Banneret (în societatea feudală) = senior al unui fief cu un număr suficient de vasali pentru
a forma o trupă reunită sub baniera sa. - Nota trad.
'
5
De la tenant = persoană care deţine un titlu; en chef= şef. - Nota trad.
6
Captai = titlu din evul mediu, folosit în Gasconia ca sinonim pentru "căpitan", "senior". -
Nota trad.
7
Pair - de la lat. par, paris = egal. Persoană asemănătoare ca demnitate şi rang: Etrejuge
par ses pairs (a fi judecat de egalii săi). Dar şi senior al unui domeniu ridicat la rangul de pairie,
mare vasal al coroanei. - Nota trad.

71
L/\^ v/uun
i xlau
ya

ţi, în număr apostolic, în jurul lui Carol cel Mare.


)ar şi alte nume, care se mulţumeau să pună accentul pe putere şi bogăţie,
au operele cronicarilor sau ale poeţilor, atunci când evocau figurile
or aristocraţi. Magnats (magnaţi), poestatz, demeines li se părea că
iă foarte de sus mulţimea de cavaleri. Căci antagonismele de rang erau,
devăr, foarte incisive, în chiar interiorul nobilimii. Atunci când un cavaler
lus un prejudiciu unui alt cavaler, arată amintitele Usages catalane, dacă
arul îi este "superior" victimei, nu i se va putea pretinde, personal,
iul expiator (l'hommage expiatoiref'. în Cidul, ginerii eroului, descendenţi
ui neam de conţi, consideră o mezalianţă căsătoria lor cu fiicele unui
u vasal: "Noi nu trebuia să le luăm nici ca simple concubine, afară de
când am fj fost rugaţi. Ele nu erau egalele noastre, ca să ne doarmă în
'. Şi invers, memoriile "bietului cavaler" picard Robert de Clary, despre a
cruciadă, ne-au păstrat ecoul ursuz al ranchiunelor multă vreme nutrite de
i oastei" împotriva "oamenilor de sus", a "oamenilor bogaţi" (li rikes
\es) şi a "baronilor" (li barons).
ecolul al XlII-lea, epocă de claritate şi de ierarhie, era cel destinat să
să facă din aceste distincţii, până atunci mai mult resimţite decât
definite :cizie, un sistem riguros conceput. La jurişti, nu fără un oarecare
exces de re geometrică, ce se adapta prost la nişte realităţi rămase
mult mai ile. Dar şi cu însemnate deosebiri între evoluţiile
naţionale. Ne vom ni aici, ca de obicei, la exemplele cele mai
caracteristice. 1 Anglia, unde din vechea îndatorire feudală de "curte"9
aristocraţia ştiuse oată un instrument de guvernare, cuvântul "baron" a
continuat să-i ineze pe principalii feudatari ai regelui, chemaţi la al său
"Mare Consiliu" tutea unui monopol de fapt, care încetul cu încetul s-a
transformat într-o e strict ereditară. Aceste personaje se complăceau de
asemenea în a se ina cu numele de "pairi ai pământului" (pairs de la
terre), şi au reuşit, a urmă, să-i impună oficial utilizarea10.
1 Franţa, din contră, cei doi termeni s-au depărtat foarte mult. Aici nu a
t să secvorbească de "vasali ai vasalilor" (vavasseurs) şi de "baroni". Dar,
d obişnuit, aceasta exprima o simplă diferenţă de avere şi de consideraţie,
iul legăturii vasalice răpea orice valoare criteriilor deduse din suprapune-
nagiilor. Cu scopul de a trasa, totuşi, o mai netă frontieră între o
condiţie , tehnicienii s-au gândit să adopte principiul gradării puterilor
judiciare: tarea dreptului de "înaltă justiţie"11 distingea baronia; fieful unui
vavasseur

Usatici, c.6.
îndatorirea de "curte" = prezenţa la curte. - Nota trad.
Cf. F. TOUT, Chapters in administrative history, voi. III, pag. 136 şi urai.
Hautejustice = "justiţia majoră" - în societatea feudală, aceea care era competentă să judece
majore, criminale (infracţiuni putând aduce condamnarea la moarte). - Nota trad.
era redus la justiţia "medie sau "minoră "". In acest sens - la care limbajul
uzual, de altfel, nu s-a raliat niciodată fără rezerve -, existau, în ţară, o
sumedenie de baroni. In schimb, foarte puţini pairi de Franţa. Căci, influenţa
legendei epice favorizând cifra doisprezece, cei mai importanţi şase vasali ai
Capeţianului au reuşit, împreună cu cei mai puternici şase episcopi sau
arhiepiscopi ale căror biserici depindeau direct de rege, să-şi atribuie beneficiul
exclusiv al acestui titlu. Cu riscul, de altminteri, de a nu obţine decât un succes
mult mai modest în eforturile lor de a scoate de aici privilegii practice: chiar şi
dreptul lor de a nu fi judecaţi decât între ei a trebuit să accepte ca limită
prezenţa, la tribunal, a unor demnitari ai coroanei. Ei erau prea puţin numeroşi,
interesele lor de mari prinţi teritoriali vor fi prea străine de cele ale înaltei
nobilimi, în ansamblul ei, şi chiar prea exterioare regatului însuşi, pentru a avea
posibilitatea să facă să treacă în domeniul realităţilor politice vreo preeminenţă,
condamnată să rămână totalmente de eticheră. De altfel, întrucât trei dintre cele
şase "pairii" laice iniţiale se vor desfiinţa în cursul secolului, ca urmare a
revenirii la domeniul regal a fiefurilor care le serviseră ca bază, regii s-au
pornit, cu începere din 1297, să creeze, cu de la sine putere, altele noi13. Epocii
formaţiunilor nobiliare spontane îi succeda aceea în care, pe toată scara socială,
de sus şi până jos, statul avea să deţină de acum încolo puterea de a fixa şi de a
schimba rangurile.
Aceasta este de asemenea lecţia pe care o impune, în Franţa, istoria
titlurilor de demnitate. Dintotdeauna conţii - împreună cu ducii sau marchizii,
fiecare şef al mai multor comitate - figuraseră în rândul întâi al magnaţilor.
Alături de ei, membrii familiilor lor care, în Sud, erau numiţi comtors. Dar,
derivaţi din nomenclatura francă, aceşti termeni defineau la origine un tip de
comandă bine determinat. Ei se aplicau în exclusivitate moştenitorilor marilor
"demnităţi" (grands honneurs) ale epocii carolingiene, odinioară funcţii
publice, acum fiefuri. Dacă unele uzurpări, totuşi, se produseseră de timpuriu,
ele ţintiseră, în primul rând, natura puterii însăşi; cuvântul, după aceea, se
conformase faptului. Treptat însă, cum vom vedea, mănunchiul de drepturi
comitale s-a fragmentat, până la a se goli de orice conţinut specific. Deţinătorii
diferitelor comitate continuau degeaba să posede numeroase drepturi, pe care,
de fapt, le moşteniseră de la strămoşii lor demnitari; cum lista lor varia foarte
mult, de la un comitat la altul, şi cum rareori conţii aveau monopolul absolut
asupra lor, exercitarea lor nu se mai reducea la conceptul unei autorităţi
comitale, cu caracter universal. Numele dăinuia doar, pe scurt, ca semn, în
fiecare caz particular, de mare putere şi prestigiu. Nu mai exista deci nici un

12
Basse justice = "justiţia minoră" - aceea care era competentă în cauzele minore (delicte şi
contravenţii). - Nota trad.
13
în favoarea ducelui de Bretania: DOM MORICE, Histoire de Bretagne Pr., voi. I, col.
1122. - Despre revendicările pairilor, cf. PETIT-DUTAILLIS, L'essor des Etats d'Occident, pag.
266-267.

73
v vaiaon pentru a-i iimua ioiosirea ia succesoni guvernatonior provinciali
Temuri foarte îndepărtate. Din 1338 cel mai târziu, regii s-au apucat să
;e conţi 14. Astfel debuta o clasificare de ranguri care, arhaizantă prin
yul său, nouă în spiritul ei, avea să se dezvolte, după aceea, complicându-i
ce în ce mai mult.
3ă înţelegem bine, de altfel, că aceste grade în demnitate şi, uneori, în
legiu, nu atingeau foarte profund, în nobilimea franceză, unitatea
iinţei de clasă. Dacă, faţă de Anglia, unde nu exista vreun drept al
lomilor, distinct de cel al oamenilor liberi, Franţa secolului al XlII-lea
L trece drept o societate ierarhizantă, cel puţin acest drept specific era aici
in, în liniile sale esenţiale, tuturor persoanelor abilitate la "cavalerie",
iţia, în Germania, s-a orientat într-un sens cu totul diferit, n punctul de
plecare, se înscrie o regulă proprie feudalităţii germane. De iriu, se pare,
s-a considerat că, sub ameninţarea de a decădea din rang, un maj cu un
nivel social determinat nu putea deţine un fief de la cineva it
inferiorul său. Cu alte cuvinte, în vreme ce în alte părţi gradarea
;iilor fixa rangurile, aici ierarhizarea lor trebuia să se modeleze după o
;istentă deosebire între clase. Deşi ea nu a fost întotdeauna respectată cu
eţe în practică, această riguroasă orânduială a "scuturilor cavalereşti"
rători") exprima, cu multă forţă, spiritul unei societăţi care, neacceptând
cu oarecare aversiune legăturile vasalice, refuza cel puţin să le lase să
avină unui sentiment al ierarhiei, solid înrădăcinat. Rămâneau de stabilit
;le. în vârful aristocraţiei laice, de comun acord se plasau cei ce erau
ţi Ies premiers, Fiirsten. Textele latine traduc prin principes şi s-a introdus
iul de a spune, în franceză, princes ("prinţi"). Şi aici, este caracteristic
1 că acest criteriu nu a fost luat, la început, din relaţiile propriu-zis feudale,
datina originară a fost aceea de a-i cuprinde sub acest nume pe toţi titularii
iteri comitale, chiar dacă, primind învestitura de la un duce sau de la un
op, ei nu figurau defel printre vasalii direcţi ai regelui. în acest imperiu, în
amprenta carolingiană rămăsese atât de vie, contele, oricare ar fi fost
rul c^re îi conferise 15 demnitatea, era considerat întotdeauna ca
itându-şi funcţia în numele monarhiei. Toţi prinţii, astfel definiţi,
;ipau la marile "curţi" în care erau aleşi regii.
fotuşi, către mijlocul secolului al XH-lea, puterea crescândă a marilor şefi
riali, concomitent cu impregnarea, din ce in ce mai resimţită, a instituţiilor
ane cu un spirit cu adevărat feudal, au pricinuit o deplasare foarte marcată
:arului dintre ranguri. Printr-o restrângere de două ori semnificativă, a
în obişnuinţă de-acum înainte să se limiteze titlul princiar la feudatarii

4
BORRELLI DE SERRES, Recherches sur divers services publics, voi. III, 1909, pag.

Aici infeoder (termen de epocă) = a-i atribui cuiva un lot de pământ pentru a fi deţinut ca
Nota trad.
peste mai multe comitate. De asemenea, singuri aceşti magnaţi de prim ordin,
împreună cu confraţii lor ecleziastici, au fost admişi să-1 aleagă pe suveran. Cel
■puţin până în ziua în care, foarte repede, o a doua sciziune a făcut să apară,
deasupra lor, un grup, încă şi mai redus, de Electori "înnăscuţi". Noua clasă a
prinţilor laici, inclusiv Electorii, a format, o dată pentru totdeauna, în spatele
regelui şi al prinţilor bisericii - care erau episcopii şi marii abaţi depinzând
nemijlocit de monarhie -, a treia treaptă a "apărătorilor" (boucliers). Nici acolo,
la drept vorbind, inegalitatea nu mergea atât de departe încât, mai ales prin
facultatea de intermariaj constând în posibilitatea căutării soţului/soţiei în altă
seniorie, dar din aceeaşi clasă socială, să nu subziste multă vreme, în sânul
nobilimii, ceva dintr-un fel de unitate internă. Aceasta, totuşi, sub rezerva unui
ultim eşalon cavaleresc, eşalon care, în calitate de grupare juridică, dacă nu ca
pătură socială, a fost în cel mai înalt grad o caracteristică a îngrămădirii de
ranguri proprie, pe atunci, societăţii germane: ministerialitatea16 sau cavalerie
servilă.

2. "SERGENŢI" ŞI CAVALERI ŞERBI

Un om de vază nu trăieşte fără servitori, nu comandă fără secundanţi. La


cea mai modestă seniorie rurală, trebuie să existe un reprezentant al stăpânului
care să dirijeze cultivarea domeniului, să pretindă efectuarea corvezilor şi să
cotroleze executarea lor, să stângă redevenţele, să vegheze la păstrarea ordinii
între supuşi. Adesea acest maire ("primar") acest bayle17, acest Bauermeister18,
acest reeve19 dispunea, la rândul său, de adjuncţi. La drept vorbind, se putea
concepe ca funcţii atât de simple să fi putut fi, pur şi simplu, exercitate prin
rotaţie între ţăranii dependenţi (tenanciers), ba chiar ca aceştia să fi fost
chemaţi să-i desemneze ei înşişi, din rândurile lor, pe titularii provizorii. Aşa
ceva a fost, într-adevăr, foarte frecvent, în Anglia. Pe continent, în schimb,
atare însărcinări, îndeplinite şi acolo, cum era firesc, de către ţărani, constituiau
nu mai puţin, aproape întotdeauna, adevărate funcţii, durabile, remunerate şi
supuse, în exclusivitate, numirii de către senior. Pe de altă parte, chiar în
gospodăria sa, nobilul de ţară, ca şi baronul, grupa, în număr - se înţelege de la
sine - foarte variabil, potrivit cu averea sau cu rangul său, o întreagă mică lume

16
Pentru ministerialite - explicaţii la pag. 7. - Nota trad.
17
Bailiv (sau bail - baillis) - termeni cu mai multe înţelesuri, aici fiind cel de administrator
al unui domeniu nobiliar; în Sudul Franţei aceştia se numeau "seneşali", iar în Nord, "bailivi". -
Nota trad.
18
Germ. Bauermeister = conducător al ţăranilor (bauer = ţăran, meister = maistru, stăpân). -
Nota trad.
19
Engl. reeve = reprezentant ales al ţăranilor, între săteni şi bailiv, apoi administrator,
arendaş. - Nota trad.

75
_____.„„„» „HU auiiimisirarea casei. Cu greutate făcea limbajul distincţii între
iceste moduri de a servi, din moment ce ele nu se încadrau în onorabilul capitol
ii obligaţiilor cavalereşti. Artizani, membri ai servitorimii mărunte, mesageri,
idministratori ai pământurilor, şefi ai personalului, în anturajul direct al
latronului: pentru toţi, denumirile erau aceleaşi. Latina "cartelor", limbă
iternaţională, le spunea, în general, ministeriales; franceza, sergents
'sergenţi'1)20; germana, Dienstmănner ("slujbaşi")21.
îndeobşte, se practicau două modalităţi de a remunera aceste diferite
isărcinări: întreţinerea de către stăpân sau atribuirea unui lot de pământ
;pendent (tenure), care, în acest caz, fiind grevat de sarcini profesionale, se
unea "fief. De fapt, pentru "sergenţii" rurali, problema nu se punea defel.
îrani şi, prin chiar funcţiile lor, reţinuţi deci departe de mult mai nomadul lor
nior, ei erau, prin definiţie, tenanciers; fiefurile lor, cel puţin la început, nu se
osebeau cu nimic de pământurile învecinate, concedate cu condiţia plăţii
or taxe în bani (censives), decât prin unele scutiri de taxe şi de corvezii'*'
mpensare firească a obligaţiilor speciale ce-i reveneau omului. Un anumit
>cent, prelevat asupra redevenţelor a căror percepere le incumba, le completa
ariul. Regimul întreţinerii în natură (probendiaP) se adapta cu siguranţă mult
i bine la condiţiile de viaţă, fie ale artizanilor domestici, fie ale
icţionarilor casei. Totuşi, evoluţia care adusese cu sine "înzestrarea cu
jpodărie proprie" (le chasemenf) a atâtor vasali se va relua şi la nivelul
;rior al serviciului. Un mare număr de slujbaşi (ministeriala) de acest tip
i, destul de curând, şi ei, înzestraţi cu fiefuri (fieffes); ceea ce, de altfel, nu-i
>iedica deloc să continue să-şi ceară o parte însemnată din venituri de pe
ia distribuirilor tradiţionale de hrană şi de îmbrăcăminte.
Printre "sergenţii", de orice categorie, mulţi aveau statut de şerbi (statut
•ile). Datina era foarte veche: din toate timpurile, numeroşi sclavi
itaseră, în casa stăpânului, misiuni de încredere, şi se ştie că în epoca francă
•uţini reuşiseră astfel să se strecoare în rândurile vasalităţii incipiente. Dar
ales, pe măsură ce se dezvoltau relaţiile de aservire personală şi ereditară,
îcate de acum încolo drept servitute, dependenţii de această natură erau
i cărora, în mod cu totul firesc, seniorul le încredinţa, de preferinţă,
>ele al căror monopol nu îl rezerva pentru vasalii săi. Nu păreau ei, oare,
de la naştere, mai mult decât omul liber, prin condiţia lor umilă, prin
atea legăturii, prin imposibilitatea în care se găseau de a-şi scutura jugul,
eră garanţia unei supuneri stricte şi prompte? Chiar dacă această grupare
ilă" de slujbaşi (la ministerialite servile) nu a reprezentat niciodată

"Sergenţi" (sergents) - termen provenit din lat. serviens = care serveşte. - Nota trad.
Referinţele, pentru acest paragraf, fiind uşor de găsit în diversele lucrări indicate în
rafie, no LXXXIX şi urm. (Ia care trebuie adăugat ROTH VON SCHRECKENSTEIN, e
de înţeles că am redus notele la strictul necesar.
întreaga categorie a slujbaşilor - o dată în plus constatăm că această societate]
nu avea nimic dintr-o teoremă -, importanţa ei crescândă, în prima vârstă |
feudală, nu ar putea fi pusă la îndoială.

I
Despre un personaj care, folosit mai întâi ca blănar de către călugării de la
Saint-Pere de Chartres, a reuşit apoi să fie însărcinat cu paza pivniţelor lor, o
însemnare contemporană spune: el dorise "să urce mai sus". Expresie
eminamente simptomatică în naivitatea ei! Uniţi prin conceptul unui tip de
serviciu comun, pe care îl exprima comunitatea de nume, marcaţi, în plus, cei
mai mulţi dintre ei, de aceeaşi "pată" {macule) servilă, "sergenţii" constituiau
totuşi o lume, nu numai pestriţă, dar şi - din ce în ce mai mult - ierarhizată.
Funcţiile erau prea diverse încât să nu atragă inegalităţi foarte mari în genul de
viaţă şi în prestigiu. Fără îndoială, la sarcini asemănătoare, nivelul atins
depindea mult, în fiecare caz, de deprinderile proprii grupului, de şanse ori de
abilitatea omului. în general însă, trei trăsături i-au ridicat pe cei mai mulţi
dintre primarii rurali, de o parte, şi pe principalii slujbaşi de curte, de cealaltă,
mult deasupra puzderiei titularilor de mărunte slujbe săteşti, a servitorilor
propriu-zişi şi a artizanilor domestici: averea, participarea la puterile de
comandă şi portul armelor.
Ţăran, primarul? Cu siguranţă da, cel puţin în primul moment şi uneori pâ-
nă la capăt. Dar, încă de la început, un ţăran bogat şi pe care funcţiile sale l-au
îmbogăţit din ce în ce mai mult. Căci profiturile legale erau deja apreciabile, şi
mai mult încă, fără îndoială, cele care ţineau de simplul abuz. în acel timp în
care singura putere eficace era puterea din imediata apropiere, cum s-ar fi putut
ca uzurpările de drepturi, care din atâţia înalţi funcţionari regali au făcut,
practic, suverani pe propria lor socoteală, să nu se fi repetat, pe treptele de jos
ale scării sociale, în mediul umil al satului? Deja Carol cel Mare manifesta o
neîncredere justificată faţă de primarii din ale sale villae: nu recomanda el să se
evite ca ei să fie desemnaţi dintre oamenii prea puternici? La drept vorbind,
dacă unii "hrăpăreţi" (rapaces), ici şi colo, au reuşit să-şi substituie totalmente
propria autoritate aceleia a seniorului lor, excese atât de răsunătoare au rămas
totdeauna de excepţie. Dar, în schimb, câte şi mai câte produse fură pe nedrept
reţinute în dauna hambarelor sau a cuferelor seniorilor? Domeniul lăsat pe
mâna "sergenţilor" este un domeniu pierdut, ne învaţă înţeleptul Suger. Mai
ales, câte şi câte redevenţe sau corvezi pe care acest mărunt tiran sătesc le
stoarce de la ţărani doar în folosul lui: găini luate din curţile lor de păsări,
cantităţi (setiers) de vin cerute din pivniţele lor sau bucăţi de slănină din
cămările lor, lucrări de ţesătorie impuse soţiilor lor! Toate acestea au fost
adesea, la origine, simple cadouri; dar care nu se refuzau deloc, şi pe care
cutuma se însărcina iute şi degrabă, după tipicul ei, să le transforme în datorii.
Mai mult: acest om de rând prin obârşie este, în sfera lui, un stăpân. Fără
îndoială, el dă ordine, în principiu, în numele unuia mai puternic decât el. Dar
asta înseamnă tot a ordona. Mai mult încă, e judecător. El prezidează, singur,
curţile de judecată ţărăneşti. Uneori, ia parte, alături de abate sau de baron, la

77
goare, hotarele contestate; să fi fost pentru mentalitatea ţărănească vreo
icţie mai încărcată de respect decât aceea? în fine, în zi de pericol, iată-1
d în fruntea contingentului de ţărani (manants). Pe lângă ducele Garin,
de moarte, poetul nu a ştiut să aşeze vreun alt servitor mai bun decât un
fidel.
; bună seamă, ascensiunea socială a avut treptele sale, foarte variabile.
-ar putea pune, totuşi, la îndoială învăţămintele atâtor "carte", atâtor
mănăstireşti, ale căror lamentări se repetă, total asemănătoare, din
nia până în Limousin, şi, o dată cu ele, mărturia povestirilor înseşi? Din
desprinde un portret ale cărui culori vii nu vor fi fost reale pretutindeni,
iu adesea: acela, ca să zicem aşa, al primarului fericit. El nu se bucură
; o largă bunăstare. Averea lui, în sine, nu mai are nimic din aceea a unui
El deţine dijme, mori. Tot el a rostuit pe propriile sale pământuri ţărani
lenţi (tenanciers), ba chiar vasali. Locuinţa sa este o casă fortificată. Se
ă "ca un nobil". întreţine cai de război în grajdurile sale, iar, în ceairul
ini de vânătoare. Poartă spada, scutul şi lancea.
)gaţi de asemenea, prin fiefurile lor şi prin cadourile primite permanent,
ialii deţinători de slujbe (sergents), care formau, în jurul baronilor, un fel
major al categoriei slujbaşilor (ministerialite), erau ridicaţi încă şi mai
rang datorită apropierii lor de stăpân, de importantele misiuni pe care
trebuia să li le încredinţeze, de rolul lor militar de călăreţi de escortă,
le comandanţi de mici trupe. Ei erau, pe lângă seniorul de Talmont, de
Iu, acei "cavaleri nenobili" pe care o "cartă" din secolul al Xl-lea îi
nează, alături de "cavalerii nobili". Ei participau la curţile de judecată şi
silii; serveau ca martori la actele juridice cele mai însemnate. Toate
i erau adevărate, uneori, chiar şi la personaje care, prin modestia
lor lor, ar fi părut că se învecinează, indiscutabil, cu servitorimea. Nu-i
oare pe "slujbaşii de bucătărie" (sergents de cuisine) ai călugărilor din
participând la judecăţi? Sau pe lăcătuşul călugărilor de la Saint-Trond,
ra, în acelaşi timp, geamgiul şi chirurgul lor, străduindu-se să-şi
-rme lotul dependent (tenure) în "fief liber cavaleresc"? Acest lucru era
încă şi mai real, şi mai răspândit, la aceia care pot fi numiţi "şefii de
u": seneşalul, însărcinat în principiu cu aprovizionarea, potcovarul,
îi revenea grija grajdurilor, pivnicerul, şambelanul, i origine, cele mai
multe dintre slujbele domestice fuseseră îndeplinite de
cel mai des dintre cei fără gospodării proprii (non chases). Graniţa
atribuţiile rezervate vasalilor şi cele de care aceştia erau lipsiţi a rămas,
i capăt, foarte mobilă. Dar pe măsură ce vasalitatea creşte în demnitate,
:1 se depărtează din ce în ce mai mult de caracterele sale iniţiale - în plus,
a fiefului, generalizându-se - vechiul grup de casă al însoţitorilor
ţi se va dispersa, iar seniorii, de orice rang, se vor obişnui să
încre-:, de preferinţă, sarcinile din anturajul lor unor dependenţi de
obârşie mai
modestă, mai apropiaţi, şi consideraţi mai uşor de condus. O diplomă a
împăratului Lothar, din 1135, dată pentru abaţia Sankt-Michael din Liineburg,
ordonă ca de acum înainte abatele, încetând să distribuie "binefaceri" unor
oameni liberi, să nu le mai acorde decât slujbaşilor bisericii (aux ministeriaux
de l'eglise). în această societate care, la primii săi paşi, aşteptase atâtea de la
fidelitatea vasalică, propăşirea categoriei slujbaşilor de curte a constituit
simptomul deziluziei. între cele două tipuri de serviciu şi cele două clase de
"slujitori" (serviteurs)12, s-a instalat astfel o veritabilă concurenţă, al cărei ecou
ne-a fost păstrat de literatura epică sau de curte. Trebuie să asculţi în ce termeni
poetul Wace îl felicită pe unul dintre eroii săi pentru a nu fi dat niciodată
"meseriile casei lui" decât unor "gentilomi". Dar iată, într-un alt poem, un
portret, făcut tot pentru a plăcea publicului castelelor, - de vreme ce omul s-a
dovedit în cele din urmă un trădător, - dar inspirat totuşi, cu siguranţă, dintr-o
realitate familiară: "Se putea vedea acolo un baron pe care Girard îl considera
cel mai fidel dintre ai săi. El era şerbul său şi seneşalul său pentru un mare
număr de castele23.
Din aceşti fruntaşi ai slujbaşilor (sergents), totul contribuia la constituirea
unui grup social delimitat, cel puţin în partea sa inferioară, prin contururi nete
şi stabile. Ereditatea mai întâi: căci, în pofida eforturilor contrare, încercate,
mai ales, de biserici, cele mai multe dintre fiefurile aparţinând "sergenţilor"
(Jîefs de sergenterie) deveniseră grabnic - în drept, frecvent; în practică,
aproape întotdeauna - transmisibile din generaţie în generaţie: fiul moştenea,
simultan, pământul şi funcţia. Apoi, obiceiul căsătoriilor între persoane din
seniorii distincte {intermariages), care e urmărit foarte uşor, încă din secolul al
XH-lea, prin actele de schimburi de şerbi, încheiate între doi seniori diferiţi:
fiul sau fiica primarului, negăsindu-şi, în satul respectiv, un soţ de rangul său,
era nevoit să-şi caute unul în senioria vecină. A nu voi să se căsătorească decât
"în lumea sa", ce altă manifestare mai elocventă a unei conştiinţe de clasă ar
putea exista?
Acest grup, totuşi, în aparenţă atât de solid constituit, suferea de o ciudată
antinomie internă. Multe trăsături îl apropiau de "nobleţea" vasalilor: puterea,
moravurile, genul de bogăţie, vocaţia militară. Această apropiere atrăsese
adesea după sine consecinţe fireşti, în domeniul faptelor juridice. Pe de o parte,
folosirea omagiului "prin gură şi mâini" {de bouche et de mains): dacă fiefurile
slujbaşilor erau departe de a-1 comporta toate, multe, dintre cele mai impor-
tante, păreau să impună acest ritual al fidelităţii armate. Pe de altă parte,
iniţierea cavalerească: printre primarii şi funcţionarii de curte se întâlneau
destui cavaleri "armaţi" (adoubes). Dar aceşti cavaleri, aceşti oameni puternici,
aceşti adepţi ai vieţii nobile erau, cei mai mulţi, în acelaşi timp, şerbi: supuşi, în

22
Serviteur = aici cu sensul de persoană care îndeplineşte un serviciu, o slujbă şi nu cu acela
de "slugă". - Nota trad.
23
G i r a r t d e R o u s s i l tl roand, . P . M E Y E R , § 6 2 0 ( e d . F O E R S T E R , v . 9 1 3 9 ) .

79
CUliai-^, ici vyu/ii£c*yic» uu iiiutiu iiiuuiui £1 ia UllCIUlCţiil tlC ^ctSclUJllC 111L1C

ii unor grupuri sociale diferite (formariage), cu excepţia unor derogări,


auna costisitoare; incompatibili, dacă nu erau eliberaţi, cu intrarea în
e religioase; lipsiţi de dreptul de a depune mărturie în justiţie împotriva
lor liberi; loviţi mai ales de tara umilitoare a unei subordonări străine de
oricărei alegeri. într-un cuvânt, condiţiile de drept contraziceau brutal
ile de fapt. în ce priveşte soluţiile date, în cele din urmă, acestui conflict,
ile naţionale s-au diferenţiat profund.
cietatea engleză a fost aceea în care, chiar şi ca simplu mediu social,
ia slujbaşilor (la ministerialite) a jucat, dintotdeauna, cel mai mic rol.
iţii" săteşti, cum am văzut, nu erau, de regulă, specializaţi. De obicei,
narii de curte nu se recrutau dintre prea umilii şi prea rarii bondmen
'); mai târziu, scutiţi, prin definiţie, de corvezile rurale, nu se putea pune
ia să fie încadraţi printre ţărani. Ca urmare, ei scăpau, în cea mai mare
tât de vechea formă de servitute, cât şi de cea nouă. Oameni liberi, ei s-au
pur şi simplu de dreptul comun al oamenilor liberi; iar dacă erau
cavaleri" (adoubes), de consideraţia proprie cavalerilor. Doctrina .
s-a mulţumit să elaboreze regulile specifice fiefurilor de sergenterie, te
de fiefurile exclusiv militare, şi mai ales s-a preocupat să stabilească,
cele dintâi, o linie de demarcaţie din ce în ce mai netă între cele mai
şi astfel cele mai vrednice de cinste, care, prin chiar aceasta, obligau la
, şi cele "mici", aproape asimilate cu loturile (tenures) ţărăneşti "libere".
Franţa, s-a produs o separare. Cei mai puţin puternici sau mai puţin
;i dintre primari au rămas doar simpli ţărani, uneori transformaţi în
i ai domeniului şi drepturilor senioriale, alteori, de asemeni, detaşaţi
de orice rol administrativ. Căci, atunci când condiţiile economice au
din nou să se recurgă la salariu, mulţi seniori au răscumpărat funcţiile,
ui de a încredinţa pe viitor gestiunea domeniilor lor, în schimbul lefii,
levăraţi funcţionari. Dintre titularii unor posturi (offices) de la curţile
e, un număr oarecare, încadraţi de mult timp în conducerea senioriilor
vor fngroşa, în cele din urmă, rândurile patriciatului burghez. Mulţi
schimb, împreună cu cei mai favorizaţi dintre "sergenţii" rurali, au
în nobilime în momentul în care aceasta se constituia în clasă juridică,
le acestei fuziuni se schiţaseră de timpuriu, mai ales sub forma unor
i, din ce în ce mai frecvente, între neamurile de slujbaşi (Ies lignages de
•iaux) şi cele ale vasalităţii cavalereşti. în păţaniile cavalerului care, de
"servilă", caută să facă să i se uite această tară, pentru a recădea, până la
iub pumnul dur al stăpânului său, cronicarii, ca şi povestitorii de
e, au găsit, în secolul al XH-lea, o temă familiară.

reptul/obligaţia de mainmorte = taxă succesorală pe care trebuia să o plătească şerbul,


suplimentare în voi. I al lucrării, pag. 219, nota 15. - Nota trad.
9 a , mu-auevai, nuica singura cariera care a putut sa se opună eficient
unei asimilări pregătite de atâtea caracteristici comune. într-un sens, obstacolul
putea părea, începând din secolul al XlII-lea, mai de netrecut decât oricând.
Căci, printr-o ruptură semnificativă cu o datină aproape imemorială,
jurisprudenţa, pornind de la această dată, a hotărât să considere "armarea
cavalerului" {l'adoubement) incompatibilă cu servitutea: într-atât se intensifi-
case simţământul ierarhiei. Dar tot pe atunci era şi epoca marii mişcării a
slobozirilor. Posedând mai mulţi bani decât marea masă a şerbilor, "sergenţii",
pretutindeni, au fost printre primii care şi-au cumpărat libertatea. Nimic nu mai
împiedica deci, de acum încolo, ca, dreptul adaptându-se stărilor de fapt, aceia
dintre ei care erau cei mai apropiaţi de viaţa cavalerească şi numărau deja,
adesea, strămoşi adoubes să nu acceadă direct în "ordinul" persoanelor
îndreptăţite prin naştere la "cavalerie". Şi, de vreme ce intrau în ea debarasaţi
de orice tară, tot nimic nu îi marca, în rândurile ei, cu vreo notă distinctivă. Ei
aveau să formeze trunchiul unei bune părţi din mica nobilime de ţară, cu toate
că nu au rămas pe vecie claustraţi în ea. Ducii de Saulx-Tavannes, care figurau,
către sfârşitul Vechiului Regim 25, pe cea mai înaltă treaptă a aristocraţiei
militare, descindeau dintr-un/wevdf215 al seniorului de Saulx, slobozit, de acesta, în
128427.
în Germania, grupul "slujitorilor" (JDienstmănner) de curte, împreună cu
unii "sergenţi" rurali, au dobândit de timpuriu o importanţă excepţională.
Relaţia vasalică nu deţinuse, fără îndoială, niciodată, în societatea germană, un
rol atât de important ca în Franţa de Nord şi în Lotharingia. Dovada evidentă a
faptului că, în orice caz, decăderea legăturii fusese aici rapidă şi că nimeni nu
se preocupase să-i caute remediu ne este furnizată de absenţa efortului de
redresare care a fost în alte părţi "omagiul absolut devotat" {l'hommage lige).
Mai mult decât în oricare altă ţară, aici a părut deci de dorit să se încredinţeze
unor dependenţi neliberi sarcinile caselor senioriale. De la începutul secolului
al Xl-lea, aceşti "şerbi de viaţă cavalerească" (serfs de vie chevaleresque), după
expresia unui text alaman, erau, în jurul principalilor magnaţi, atât de numeroşi,
iar spiritul de solidaritate care anima micile lor societăţi turbulente era atât de
viu încât, înregistrându-le şi fixându-le privilegiile, se crease o întreagă serie de
cutume de grup, degrabă consemnate în scris şi astfel gata pregătite să se
contopească într-o cutumă de clasă. Soarta lor părea în aşa măsură demnă de
invidie încât în secolul următor s-au văzut destui oameni liberi, de rang
onorabil, intrând în servitute pentru a pătrunde în categoria slujbaşilor
(minister ialite). Ei jucau un rol de prim plan în expediţiile militare. Tot ei

25
Ancien Regime = organizarea Franţei până la Revoluţia din 1789. - Nota trad.
26
Prevot (termen istoric) = slujbaş regal sau seniorial, îndeplinind funcţii poliţieneşti sau
judecătoreşti. - Nota trad.
27
Sur Ies routes de l'emigration, Memoires de la duchesse de Saulx-Tavannes, ed. DE
VALOUS, Introduction, pag. 10.

81
ilau tribunalele, riind admişi, după o decizie a dietei Imperiului, sa rormeze
le de judecată ale prinţilor, cu obligaţia ca alături de ei să participe cel
i doi "nobili". Ei ocupau în consiliile "celor mari" un asemenea loc încât
ora condiţie pusă, printr-o sentinţă imperială din 1216, pentru înstrăinarea,
ătre împărat, a omagiului unui principat era, o dată cu asentimentul
ului însuşi, şi acela al slujbaşilor săi (ses minister iaux). Ei luau parte,
ri, în senioriile ţinând de biserică, la alegerea episcopului sau a abatelui, şi
acesta din urmă era absent, îi tiranizau pe călugări.
Pe prima treaptă se plasau acei Dienstmănner ai suveranului. Căci marile
fii de curte, pe care Capeţienii le încredinţau membrilor liniajelor vasalice,
iii lor din Germania le remiteau unor simpli "sergenţi", născuţi în servitute.
I al Franţei, fără îndoială, făcuse dintr-un şerb un şambelan 28 . Dar
ciul era relativ modest, iar cazul a rămas, pare-se, excepţional. Ca seneşal,
le francez are câteodată un înalt baron; iar ca marechaux29, de regulă, mici
li dintre Loara şi Somme. în Germania - unde, la drept vorbind,
nbările de dinastie şi, cum vom vedea, anumite particularităţi în structura
lui i-au împiedicat pe regi să-şi creeze vreodată o Ile-de-France30, rezervor
iei nobilimi fidele şi stabile - nu existau în mod normal seneşali ca şi
•eşali" ai Imperiului decât aleşi dintre cei de condiţie servilă. Cu siguranţă,
ndul aristocraţiei s-au manifestat împotriviri care, reflectate, ca de obicei,
iteratura curţilor, par să fi stat la originea anumitor rebeliuni. în ciuda
or, aceşti ministeriaux au format, până la capăt, anturajul obişnuit al
:nilor şi al Staufenilor. Lor le era încredinţată educarea tinerilor prinţi, paza
r mai importante castele, uneori, în Italia cel puţin, marile comandamente;
ar, cea mai pură tradiţie a politicii imperiale. în istoria lui Barbarossa şi a
iilor săi succesori, puţine figuri se vor ridica atât de sus ca aspra şi
tabila siluetă a seneşalului Markward d'Anweiler, care a murit regent al
iei: el nu fusese slobozit decât în 1197, în ziua în care stăpânul său 1-a
stit cu ducatul de Ravenna şi cu marchizatul de Ancona. Se înţelege de la
sine că nicăieri puterea şi modul de viaţă nu-i punea pe ti parveniţi mai
aproape de lumea vasalilor. Aici, totuşi, nu au fost văzuţi rcând să se
strecoare, aproape pe nesimţite, în rândurile nobilimii de me vasalică.
Pentru aceasta, erau prea numeroşi; caracterul lor de clasă era, chiar
cutumele proprii la care se supuneau, prea înrădăcinat; prea multă

Condiţia "servilă" a acestui personaj - cum bine a văzut-o W.M. NEWMAN, Le domaine
sous Ies premiers Capetiens, 1937, pag. 24, n. 7, reiese din faptul că regele a primit, după
tea lui, taxa sa de mainmorte.
Marechal - marechaux - din francicul marhskalk = slujitor însărcinat cu grija cailor.
Mai i, funcţia, demnitatea de "mareşal" este fie militară, fie administrativă: "mareşalul
curţii le)" sau "mareşalul palatului". - Nota trad.
Ile-de-France = provincie a vechii Franţe (capitala Paris), centru al domeniului regal
ian, constituită în guvernământ, în secolul al XVI-lea ("guvernământ" = gouvernement =
mscripţie administrativă din Franţa în timpul Vechiului Regim) - Nota trad.
I I i i ş \| § ţ \~ |\ § | | f | iţ ^\ _I^ C / I
J
I ^I %J| y ţ | f ^ | , n Ij I ^ I j I ^ ^I J £I 1^ . ^ V \ j \ _ I* I I I i \ ^ t ^X t 4 A A l i . V ^ Vj l i€ L1 d M V - A i ^ | ^ ^ ^ A A % y I J ^

public; în fine opinia juridică germană avea prea multă înclinare spre
distincţiile ierarhice. Instituţia "cavaleriei" nu le-a fost interzisă şerbilor. Dar
"'cavalerii-şerbi" - câteodată, printr-un exces de rafinament, divizaţi ei înşişi în
două pături suprapuse - au format, în clasa generală a nobililor, o treaptă
aparte: cea mai de jos. Şi nici o problemă nu le-a dat teoreticienilor, ca şi
jurisprudenţei, mai multă bătaie de cap decât aceea de a hotărî asupra rangului
eXdCt care se cuvenea să li se atribuie acestor personaje, atât de puternice şi
totuşi lovite de o astfel de tară, în raport cu oamenii liberi de rând. Căci, străini
de atâtea motive care făceau prestigiul deţinătorilor de slujbe (ministeriaux),
burghezi şi simpli ţărani erau totuşi, la urma urmelor, superiorii lor prin
puritatea obârşiei. Dificultatea era serioasă mai ales când era vorba de
constituirea tribunalelor. "Nici un om de condiţie servilă să nu fie, pe viitor,
rânduit să vă judece": această făgăduială se citeşte încă în privilegiul pe care
Rudolf de Habsburg 1-a acordat ţăranilor din nou-formata Elveţie31.
A venit însă o zi în care, ca în Franţa, dar - potrivit cu decalajul obişnuit
între cele două evoluţii - cu un secol sau un secol şi jumătate întârziere,
inevitabilul s-a produs. Cele mai puţin norocoase dintre familiile de
Dienstmănner rămăseseră în cadrul ţărănimii bogate sau se strecuraseră în
burghezia oraşelor. Cele care avuseseră acces la demnitatea cavalerească nu au
mai fost separate de acum înainte prin nici o marcă proprie, dacă nu de cea mai
înaltă nobilime - căci dreptul nobiliar german a rămas până la capăt fidel
spiritului de castă -, cel puţin de cavalerii de origine liberă. Şi în Germania - iar
aceasta este, fără îndoială, lecţia cea mai importantă pe care o oferă istoria
categoriei slujbaşilor (la ministerialite) - tradiţia juridică va ceda, în cele din
urmă, în faţa realităţilor.

3
' Quelllenwerk zur Entstehung der schweizerischen Eidgenossencha.fi, no 1650.

83
vi-ica

CLERUL ŞI CLASELE PROFESIONALE1

. SOCIETATEA ECLEZIASTICĂ ÎN FEUDALITATE

ître clerici şi membrii societăţii profane, frontiera nu era, în epoca


lă, acea linie netă şi fermă pe care, cam pe vremea Conciliului de la
>, reforma catolică avea să se străduiască să o traseze. Un întreg popor de
■es2, a căror condiţie rămânea prost definită, forma, la hotarul dintre cele
ordine, o marjă de culoare indecisă. Clerul constituia, totuşi, în cel mai
rrad, o clasă juridică, întrucât se caracteriza, în ansamblul său, printr-un
foarte special şi privilegii de jurisdicţie apărate cu gelozie. în schimb, el
ea nimic dintr-o clasă socială. în rândurile sale coexistau două tipuri
; foarte diferite prin modurile de viaţă, putere şi prestigiu, ttă mai întâi
mulţimea călugărilor, toţi "fii ai Sfântului Benedict", dar i, de fapt,
unor forme din ce în ce mai variate ale legii benedictine iniţiale: divizată şi
trepidantă, oscilând permanent între pura asceză şi grijile mai iţeşti pe
care le impunea gestionarea unei mari averi sau umila obsesie a
zilnice. Să nu ne-o imaginăm nicidecum, de altfel, despărţită de
nea laică prin bariere de netrecut. Chiar şi regulile pe care le inspira cel
ttransigent spirit de solitudine au trebuit întotdeauna să se încline, până la
în faţa necesităţilor acţiunii: călugări se îngrijesc de suflete, în parohii,
itiri permit intrarea în şcolile lor unor elevi care nu vor îmbrăca niciodată
ălugărească. De la reforma gregoriană mai ales, aşezămintele monahale
pepinieră de episcopi sau de papi.
e treapta cea mai de jos a clerului mirean, preoţii din parohiile rurale,
•cru instruiţi şi având venituri reduse, duc o viaţă destul de puţin diferită,
>t, de aceea a enoriaşilor lor. înainte de Grigore al Vll-lea, ei fuseseră
se toţi căsătoriţi. Chiar după trecerea marelui elan ascetic dezlănţuit - cum
ne un text mănăstiresc - de acest "preceptor de lucruri imposibile" 3,
;easa" (la pretresse), soţie de fapt şi uneori de drept, avea să continue
imp să figureze printre personajele familiare ale folclorului sătesc. Până
:ât încât aici cuvântul "clasă" nu era departe de a fi luat în sensul lui cel
recis: dinastiile de preoţi, în Anglia lui Thomas Becket, nu par să fi fost

Termenul de "clase profesionale" (classes professionnelles) rezultă din noua împărţire


a :ii. Din societatea "tripartită" (împărţită în cele trei "ordine") derivă societatea
"stărilor", pe vocaţiile socio-profesionale, respectiv o împărţire după funcţiile
profesionale şi ile sociale. - Nota trad.
Tonsure = persoană care a primit "tonsura" = ceremonia tunderii părului în creştetul
la consacrarea unui cleric catolic. - Nota trad. K.. ROST, Die Historia pontificum
Romanorum aus Zwettl, Grei&wald, 1932, pag. 177, n. 4.
mm laic ucwai, m zneie noastre, in ţame onoaoxe, spiţele de popi, nici, de
altfel, ca regulă generală, mai puţin vrednice de cinste4. Apoi, pe treptele
superioare, se găseşte mediul mai cu dare de mână şi mai rafinat al preoţilor din
oraşe, al canonicilor grupaţi în jurul catedralei, al clericilor sau demnitarilor
curţilor episcopale.
în fine, în vârf, stabilind, într-o oarecare măsură, legătura între cele două
ierarhii, cele aparţinând unor ordine, şi deci supuse unor statute (regulieres), şi
cele mirene, se ridică prelaţii: abaţi, episcopi, arhiepiscopi. Prin avere, putere,
vocaţie de comandă, aceşti mari seniori ai bisericii erau la nivelul celor mai
înalţi baroni de spadă.
Or, singura problemă care e cazul să ne preocupe aici este de ordin social.
Această colectivitate de slujitori ai lui Dumnezeu, a căror misiune, moştenită
dintr-o tradiţie deja veche, rămânea, în principiu, străină de orice preocupare
lumească, a fost nevoită, totuşi, să-şi găsească locul în structura caracteristică a
societăţii feudale. Până la ce punct oare, acţionând în replică, la rândul ei,
asupra instituţiilor înconjurătoare, le-a suferit, ea însăşi, influenţa? Cu alte
cuvinte, de vreme ce istoricii s-au obişnuit să vorbească despre "feudalizarea"
bisericii, ce sens concret se cuvine a se atribui acestei formule?
Reţinuţi de îndatoririle slujbei bisericeşti sau ale ascezei, de îndrumarea
sufletelor altora sau de studiu, clericilor le era imposibil să-şi obţină mijloacele
de trai dintr-o muncă direct productivă. înnoitorii monahismului au încercat, în
mai multe rânduri, să-i determine pe călugări să nu se hrănească decât cu
roadele câmpurilor cultivate cu braţele lor. Experienţa s-a lovit mereu de
aceeaşi dificultate fundamentală: timpul acordat acestor îndeletniciri prea
materiale era timp răpit meditaţiei sau serviciului divin. Cât despre un regim
salarial, se ştie de altminteri că nici nu se putea concepe aşa ceva. Se impunea
deci ca, asemenea cavalerului despre care vorbeşte Raimon Lull 5, călugărul şi
preotul să trăiască din "oboseala" celorlalţi oameni. Preotul de ţară însuşi, chiar
dacă, fără îndoială, nu se dădea la o parte să mânuiască plugul sau hârleţul,
când era cazul, îşi scotea cea mai mare parte din rentele sale sărăcăcioase din
cota de casuel6 sau de zeciuială, a căror "binefacere" binevoise să i-o lase
seniorului satului. Constituit din milosteniile adunate de la credincioşi, sporit
prin cumpărări în care, de altfel, beneficiul rugăciunilor promise pentru sufletul
vânzătorului figura adesea ca unul dintre elementele preţului, patrimoniul
marilor biserici sau mai curând - căci aceasta era pe atunci noţiunea curentă,
foarte departe de a nu reprezenta decât o simplă ficţiune juridică - patrimoniul
"sfinţilor" a fost, prin esenţa lui, de natură seniorială. Averi imense s-au strâns
astfel în mâinile comunităţilor sau ale prelaţilor, mergând, uneori, până la acele
aglomerări cvasiprinciare de pământuri şi de drepturi diferite al căror rol în

4
Vezi, mai ales, Z.N. BROOKE în Cambridge Historical Journal, voi. II, pag. 222.
5
Cf. mai sus, pag. 56
6
Casuel = beneficiile variabile rezultând din dărnicia credincioşilor. - Nota trad.

85
"ea aominaunui iciuuuaiG 11 vum vtuca mai uepaiic. WJ , vmv ^i^^a
e zicea nu doar redevenţe, dar şi puteri de comandă. Conducătorii
ii au avut deci, sub ordinele lor, numeroşi dependenţi laici de orice rang:
asalii militari, indispensabili pentru paza unor atât de mari averi, până la
(manants)1 şi la persoanele de rang inferior "luate sub protecţie" endesf.
;i din urmă îndeosebi s-au îndreptat în număr mare către biserici. Aceasta
ia oare într-adevăr că a trăi "sub cârja episcopală" (sous la crosse), mai
iă decât "sub spadă" (sous l'epee), va fi părut o poziţie demnă de invidiat?
ica datează de mult timp: în secolul al XH-lea, ea îi punea faţă în faţă pe
Î de la Cluny, zelos în a elogia blândeţea dominaţiei mănăstireşti, cu prea
1 Abelard9. în măsura în care ne e îngăduit să facem abstracţie de factorul
luai, subtextul ei ar fi, în rezumat, întrebarea dacă un stăpân perfect, cum
a general clericii, e mai bun decât un stăpân dezordonat: problemă,
:nte, indisolubilă. Dar două lucruri sunt sigure. Perenitatea proprie
lintelor ecleziastice şi respectul care le înconjura făceau din ele, pentru
iii, nişte protectori îndeobşte căutaţi. Pe de altă parte, cine se dăruia unui
iu obţinea doar o asigurare împotriva pericolelor lumeşti; el îşi procura,
s, beneficiile, nu mai puţin preţioase, ale unei opere pioase. Dublu
j, pe care "cartele", redactate în mănăstiri, îl exprimau frecvent
afirmând ;veni şerbul unei biserici era, în realitate, totuna cu a accede la
adevărata te. Se înţelegea prin aceasta că, fără să se facă întotdeauna o
distincţie ntre cele două noţiuni, concomitent omul spera să participe,
în lumea a, la libertăţile10 unei corporaţii privilegiate, iar, în cealaltă, să-şi
asigure atea eternă care este în Cristos" 11 . Nu se vedeau oare
pelerini >scători solicitând, de la primul lor senior, aprobarea de a se
supune, ină cu urmaşii lor, reprezentanţilor puternicului mijlocitor
care îi :ase12? Astfel, în formarea reţelei de aserviri personale, care a fost
atât de îristică epocii, casele de rugăciune s-au numărat printre cei mai
eficienţi Î atracţie.
3tuşi,c,transformându-se, în acest mod, în mare putere omenească, biserica
feudale se expunea la două pericole, de care contemporanii şi-au dat
limpede seama. Mai întâi, o prea uşuratică uitare a vocaţiei sale proprii.

Manant - (termen învechit) = ţăran. Desemnează, începând din secolul al Xl-lea, toată
ea, obligată, în principiu^ să rămână (lat. mânere) pe loc. Nota trad.
'entru "luarea sub protecţie" (commendise), explicaţii mai ample în voi. I al lucrării,
pag,
, 177, 180.-Notatrad.
VIIGNE, P.L., voi. CLXXXIX, col. 146. - P. ABAELARDI, Opera, ed. V. COUSIN, voi;
S 72.
Franchise (ca termen istoric) = libertate, privilegiu de auto-guvernare. - Nota trad.
A. WAUTERS, Les libertes communales. Preuves, Bruxelles, 1869, pag. 83 (1221,
- Cf. MARC BLOCH, în Anuario de historia del derecho espanol, 1933, pag. 79 şi urm.
L. RAYNAL, Histoire du Berry, voi. I, 1845, pag. 477, no. XI (1071, 23 aprilie - 1093,
ie. Saint-Silvan de Levroux).
"Ce plăcut ar fi să fii arhiepiscop de Reims, dacă nu ar trebui să ofîciezi
liturghia": zvonul îi atribuia aceste cuvinte arhiepiscopului Manasse, destituit,
în 1080, de trimişii pontificali. Adevărată sau calomnioasă, anecdota
simbolizează, în istoria episcopatului francez, epoca celei mai rele politici de
recrutare a clerului. După reforma gregoriană, cinismul său ar fi părut prea
neverosimil. Dar tipul prelatului războinic - din acei "buni cavaleri ai clerului",
despre care vorbea un episcop german - a traversat vremurile. Pe de altă parte,
spectacolul atâtor bogăţii adunate de clerici, ranchiunele pe care le trezea, în
inimile unor moştenitori "sărăciţi", amintirea multor proprietăţi bune, cedate
odinioară de strămoşii lor unor călugări care se folosiseră cu abilitate de
teroarea pe care o inspira infernul: aceştia au fost - împreună cu dispreţul
militarului pentru o viaţă, după gustul lui, prea ocrotită - factorii care au
alimentat, în cadrul aristocraţiei laice, acel soi de anticlericalism elementar care
a lăsat, în numeroase pasaje de epopee, expresii atât de grosolan violente". De
natură să se împace foarte bine cu creşterea generozităţii în actele de milostenie
făcute în orele căinţei sau ale neliniştilor din urmă, aceste sentimente aveau să
stea însă şi la originea multor atitudini politice, ca şi a multor mişcări autentic
religioase.
într-o lume înclinată să conceapă toate legăturile de la om la om sub
înfăţişarea celei mai acaparatoare dintre ele, era aproape fatal ca, în chiar
interiorul societăţii clericale, să se vadă cum impregnează deprinderile
vasalităţii relaţiile de subordonare mult mai vechi şi de un caracter, în sine,
mult diferit. S-a întâmplat ca episcopul să primească omagiul demnitarilor din
capitulul său ori al abaţilor din dioceza sa, iar canonicii, posesori ai celor mai
importante prebende'4, pe acela al confraţilor lor nu atât de bine rânduiţi; dar şi
ca unii preoţi să trebuiască să i-1 presteze şefului comunităţii religioase de care
depindeau parohiile lor15. Introducerea, în cetatea spirituală, a unor moravuri
atât de vizibil împrumutate din viaţa lumească nu putea întârzia să provoace
protestele rigoriştilor. Dar răul devenea mult mai grav atunci când mâinile
preotului, sfinţite de mirul hirotonisirii (ordination) şi de contactul cu
Euharistia, se aşezau în mâini laice, pentru ritualul de supunere. Problema aici
este inseparabilă de o altă problemă mult mai vastă - una dintre cele mai

13
GUIBERT DE NOGENT, Histoire de sa vie, I, 11 (ed. BOURGIN, pag. 31.). -
THIETMAR DE MERSEBOURG, Chronicon, II, 27 (ed. HOLTZMANN, pag. 72-73). - Text
epic caracteristic: Garin le Lorrain, ed. P. PARIS, voi. I, pag. 2.
14
Prebende (termen din istoria relig.) = venit al unui canonic. - Nota trad.
15
Câteodată, li s-a atribuit papilor din marea epocă gregoriană intenţia de a se constitui în
seniori feudali ai anumitor regi. Se pare, în realitate, că ei s-au limitat să pretindă şi uneori să
obţină un jurământ de fidelitate şi un tribut: forme de subordonare, de bună seamă, dar care nu
aveau în ele nimic propriu-zis feudal. Omagiul nu le-a fost cerut atunci decât unor simpli prinţi
teritoriali (conducători normanzi din Italia de Sud; conte din Languedoc). Ioan Fără de Ţară, e
adevărat, 1-a prestat, dar mult mai târziu (1213). Cf. în bibliografia volumului precedent,
CCCLVII şi urm.

87
orătoare, cu siguranţa, care s-au ridicat vreodată în faţa bisericii: aceea a
rilor în diversele posturi ale ierarhiei ecleziastice.
sfu era feudală a fost aceea care a inventat ideea de a le încredinţa puterilor
jrale grija de a alege păstorii sufletelor. Pentru enoriile de sate, de care
rii dispuneau aproape liber, obiceiul data încă de la originile sistemului
iial. Era vorba de episcopi sau de abaţi? Singurul procedeu conform
ii canonice era, incontestabil, alegerea: de către cler şi poporul din
!16, pentru primii; de către călugări, pentru ceilalţi. Dar, către sfârşitul
laţiei romane, împăraţii nu se sfiiseră să-şi impună voinţa electorilor, în
i", uneori chiar să-i numească direct pe episcopi. Suveranii monarhiilor
re au imitat aceste două exemple, şi îndeosebi, cu şi mai mare extensie, pe
n urmă. Cât despre mănăstiri, cele care nu depindeau, nici ele, nemijlocit
ge, îşi primeau frecvent abaţii de la ctitorul aşezământului sau de la
;nitorii săi. Adevărul era că nici o cârmuire serioasă nu-şi putea permite să
in afara controlului său atribuirea unor funcţii care, pe lângă o grea
nsabilitate religioasă - de care nici un diriguitor, preocupat de binele
ilor săi, nu avea dreptul să se dezintereseze -, deţineau o parte atât de
de comandă asupra oamenilor. Confirmată de practica carolingiană, ideea
L de datoria regilor să-i "desemneze" pe episcopi a sfârşit prin a deveni o
nă. în secolul al X-lea şi începutul celui de al Xl-lea, papi şi prelaţi sunt
>rd să o exprime17.
otuşi, acolo ca şi în alte părţi, instituţiile şi datinile lăsate moştenire de
aveau să fie supuse acţiunii unei ambianţe sociale noi. >rice tradiţie,
pământ, drept sau funcţie îşi producea efectul, în era lă, prin
transmiterea unui obiect material care, trecând din mână în mână,
•nsiderat ca reprezentând valoarea concedată. Clericul chemat de un laic
[ducerea unei parohii, a unei dioceze sau a unei mănăstiri primea deci, de
;st collateur18, o "învestitură" în formele curente. Pentru episcop, în
ti, simbolul ales fu, fireşte, încă de la primii Carolingieni, o cârjă
e)19 -, la care s-a adăugat mai târziu inelul pastoral. Se înţelege de la sine
astă remitere de însemne (insignes), de către un şef temporal, nu dispensa
cum de consacrarea religioasă. în acest sens, ea era lipsită de puterea de a
n episcop. Dar ne-am înşela grav dacă ne-am închipui că rolul ei se limita
•carea cesiunii, către prelat, a bunurilor legate de noua sa demnitate. Prin

Cite - tradus aici prin "cetate" - în antichitate şi evul mediu, unitate politică alcătuită i
oraş şi împrejurimile sale. - Nota trad.
JAFFE-WATTENBACH, Regesta pontifwum, voi. I, no. 3564. - RATHIER DE
<E, în MIGNE, P.L, voi. CXXXVI, col. 249. - THIETMAR, Chronicon, I, 26 (pag. 34-

Collateur (termen istoric) = acela care conferea un "beneficiu" ecleziastic (o demnitate


:ţie ecleziastică dotată cu un venit). - Nota trad.
Unul dintre cele mai vechi exemple - adesea omis -: G. BUSSON et LEDRU, Actus
um Cenomannensium, pag. 299 (832).
ea, erau aeoruaie simunan urepiui ia runepe şi arepiui ia saianui ei - rara sa se
simtă nevoia de a face distincţie între cele două elemente indisolubile. De
altfel, această ceremonie, dacă sublinia, destul de brutal, partea preponderentă
pe care şi-o atribuiau, în numiri, puterile lumeşti, nu adăuga, în ea însăşi,
aproape nimic la un fapt de mult timp evident. Desigur, ceremonia nu putea fi
confundată cu un alt gest, încărcat de rezonanţe umane mult mai profunde.
De la clericul căruia tocmai îi conferise o funcţie ecleziastică, potentatul
local sau suveranul aştepta, ca recompensă, o fidelitate sigură. Or, încă de la
constituirea vasalităţii carolingiene, nici un angajament de o atare natură, cel
puţin la clasele superioare, nu părea cu adevărat constrângător, dacă nu se
contracta potrivit formelor elaborate de instituţia de commendise ("luarea sub
protecţie") francă. Regii şi prinţii s-au obişnuit deci să le pretindă episcopilor
sau abaţilor numiţi de ei o prestare de omagiu; iar seniorii de la sate au făcut
uneori la fel cu preoţii lor. Insă omagiul era, în realitate, un ritual de supunere,
în plus, un ritual foarte respectat. Prin aceasta, subordonarea reprezentanţilor
puterii spirituale faţă de cei ai puterii laice nu-şi găsea doar o expresie eclatan-
tă. Ci ea se descoperea astfel întărită. Cu atât mai mult cu cât unirea a două acte
"formaliste"20 - omagiu şi învestitură - favoriza o periculoasă asimilare între
funcţia prelatului şi fieful vasalului.
Atribut esenţialmente regesc, dreptul de a numi episcopii şi pe marii abaţi
nu putea nicidecum scăpa de fărâmiţarea drepturilor monarhice, în general, care
a fost una dintre caracteristicile societăţilor feudale. Dar această fragmentare nu
a avut loc pretutindeni şi la un grad egal. De unde, efecte, la rândul lor, extrem
de variabile asupra recrutării personalului ecleziastic. Acolo unde, ca în Franţa,
mai ales în Sud şi în Centru, multe episcopii au căzut sub autoritatea baronilor
de rang înalt şi chiar mijlociu, cele mai rele abuzuri şi-au găsit terenul
predilect: de la succesiunea ereditară, fiul urmându-i tatălui, până la vânzarea
pe faţă. Observaţi, prin contrast, Germania, unde regii au ştiut să rămână
stăpâni peste aproape toate scaunele episcopale. Desigur, ei nu s-au inspirat, în
alegerile lor, din motive exclusiv spirituale. Nu le trebuie, înainte de toate,
prelaţi capabili să guverneze, chiar să se bată? Bruno de Toul, care, sub numele
de Leon al IX-lea, avea să devină o mare sanctitate papală, şi-a datorat scaunul
episcopal, în primul rând, calităţilor de care făcuse dovadă ca ofiţer de trupă.
Bisericilor sărace, suveranul le dă, de preferinţă, episcopi bogaţi. El nu
dispreţuieşte, pentru el însuşi, cadourile, a căror practică tinde să impună o
obligativitate pentru noii învestiţi, fie că obiectul de învestitură e un fief militar
sau o demnitate religioasă. Nici o îndoială, totuşi, că, în ansamblul său,
episcopul imperial, sub Saxoni şi sub primii Salieni, îl depăşea cu mult, prin
instrucţie şi ţinută morală, pe acela din ţările vecine. Din moment ce trebuia să
se supună unei puteri laice, era preferabil, evident, pentru biserică, să depindă

20
Act "formalist" - în drept = act care respectă anumite forme pentru a fi considerat valabil.
Nota trad.

89
UUOVVUUl/llU VJ-W V

K venit elanul gregorian. Nu au de ce să fie înfăţişate aici peripeţiile


ei tentative pasionate de a smulge forţele supranaturale de sub înrâurirea
taţii laice şi de a reduce puterile omeneşti la rolul discret subordonat, de
i auxiliari, înrolaţi şi ei în marea operă a Mântuirii. Cât despre bilanţul
abstracţie făcând de multe diferenţe naţionale, el se poate rezuma în
a cuvinte.
'rincipalul efort al reformatorilor nu fusese îndreptat către sistemul
ial. în ce priveşte regimul juridic al parohiilor, într-adevăr, puţine lucruri
ichimbate. Un nume mai decent, acela de "patronat", substituit definitiv
nului brutal de "proprietate"; un control ceva mai exact al alegerilor, de
autoritatea episcopală: aceste modeste înnoiri nu cântăreau foarte greu, în
reptului de numire, păstrat în practică de seniori. Singura trăsătură nouă
ecare valoare a aparţinut domeniului existenţei de fapt, mai degrabă decât
al dreptului: prin donaţie sau prin cumpărare, un mare număr de biserici
trecuseră din mâinile laicilor în cele ale unor aşezăminte ecleziastice şi
iebi ale unor mănăstiri. Dominaţia seniorială dăinuia. Dar măcar în
1 unor stăpâni care contau pentru miliţia clericilor. Se adeverea o dată în
ă, în structura socială a feudalităţii, senioria rurală, mai veche în ea însăşi
celelalte mecanisme, constituia una dintre piesele cele mai rezistente.
i privinţa înaltelor demnităţi ale bisericii, formele cele mai şocante ale
lonării faţă de puterea temporală fuseseră eliminate. Gata cu mănăstirile
ite" pe faţă de dinastiile locale. S-a terminat cu baronii războinici care să
îze ei înşişi în abaţi sau "arhiabaţi" (archi-abbes) ai atâtor "case pioase"
zs maisons) 21. Nu mai existau învestituri prin "însemnele" (insignes)
puterii spirituale: sceptrul înlocuieşte cârja episcopală şi inelul, iar
ştii impun, în principiu, ca ceremonia, astfel acceptată, să aibă ca obiect
x>rdarea folosinţei drepturilor materiale legate de exercitarea unei funcţii
ase conferite independent de aceasta. Alegerea este universal
scută ca fiind regula, iar laicii, chiar în calitate de simpli electori, sunt
definitiv de la orice participare oficială la alegerea episcopului,
îat de acum înainte - după o evoluţie care ocupă întreg secolul al XH-lea
n corp redus la canonicii bisericii-catedrale: trăsătură nouă, absolut
ă legii originare şi care, mai mult decât oricare alta, vorbea de la sine
schisma crescândă între sacerdoţiu şi mulţimea profană.
; toate acestea, principiul electiv funcţiona anevoios, fiindcă mulţi se
au cu greutate să numere, simplu, voturile. Hotărârea părea să aparţină,
orităţii şi atât, ci, potrivit cu formula tradiţională, fracţiunii concomitent
ai numeroasă şi cea mai sănătoasă". Ce minoritate rezista tentaţiei de a
dui adversarilor ei, victorioşi după legea numărului, cea mai puţin

faison religieuse = mănăstire. - Nota trad.


ponderabilă dintre aceste două calităţi? De unde, frecvenţa alegerilor
contestate. Ele favorizau intervenţia autorităţilor mai sus plasate: aceea a
papilor cu siguranţă; dar şi aceea a regilor. Adăugaţi aici că nimeni nu putea
nutri vreo iluzie asupra opiniilor preconcepute ale unor colegii electorale foarte
restrânse, adesea îndeaproape supuse influenţei intereselor locale cel mai puţin
avuabile. Canoniştii mai inteligenţi nu negau nicidecum că un control, exercitat
pe o rază mai mare, nu avea să fie binefăcător. Şi acolo şeful suprem al bisericii
şi şefii de stat intrau în concurenţă. într-adevăr, datorită regrupării generale a
forţelor politice, puzderia de mici baroni, în cea mai mare parte a Occidentului,
s-a văzut puţin câte puţin eliminată în folosul regilor sau al unor prinţi deosebit
de puternici. Dar suveranii, care rămâneau astfel singurii stăpâni ai terenului,
erau cu atât mai capabili să mânuiască eficient diversele mijloace de presiune
de care dispuneau faţă de corpurile ecleziastice. Unul dintre aceste procedee de
intimidare, prezenţa la alegeri (scrutins), nu fusese el recunoscut ca legal, în
1122, de Concordatul încheiat între papă şi împărat? Monarhii cei mai siguri de
forţa lor nu ezitau să recurgă uneori la desemnarea directă. Istoria celei de-a
doua vârste feudale, ca şi a secolelor care au urmat, vuieşte de larma
nenumăratelor certuri provocate, de la un capăt la altul al lumii catolice, de
numirile episcopale sau abaţiale. Numai că, după o matură chibzuinţă, reforma
gregoriană se arătase incapabilă să le smulgă marilor puteri temporale această
pârghie de comandă, cu adevărat aproape indispensabilă pentru însăşi existenţa
lor, care era dreptul de a-i alege pe principalii demnitari ai bisericii sau, în orice
caz, de a supraveghea alegerea lor.
înzestrat cu seniorii întinse, care îi impuneau posesorului lor, faţă de rege
sau de prinţ, sarcinile obişnuite ale oricărui înalt baron, ce atrăgeau după ele
obligativitatea unor servicii cu mult mai importante decât altele - căci domeniul
ecleziastic, o vom vedea, era conceput ca ataşat la domeniul regal printr-o legă-
tură deosebit de strânsă - episcopul sau abatele din timpurile noi, îi rămânea
dator suveranului său cu obligaţii de fidelitate a căror forţă legitimă nu putea fi
negată de nimeni. Reformatorii s-au limitat să le ceară o exprimare conformă
cu demnitatea superioară a clericului: prelatul să pronunţe jurământul de
credinţă e tot ce poate fi mai bine; dar, pentru el, nici un omagiu. Aceasta a fost
teoria, foarte logică şi foarte clară, pe care, de la sfârşitul secolului al Xl-lea, au
dezvoltat-o care mai de care concilii, papi şi teologi. Uzanţa mult timp s-a
abătut de la ea. încetul cu încetul, totuşi, ea a câştigat teren. Către mijlocul
secolului al XIH-lea, triumfase aproape pretutindeni. Cu o excepţie, însă, şi de
mare importanţă. Patrie a vasalităţii, Franţa rămăsese, cu încăpăţânare, asupra
acestui punct, respectuoasă faţă de practicile tradiţionale. Sub rezerva câtorva
privilegii speciale, ea avea să le rămână ataşată până în secolul al XVI-lea. Că
un Ludovic cel Sfânt, chemându-1 la ordine pe unul dintre episcopii săi, nu s-a
jenat să-i spună "eşti omul meu, prin mâinile tale": nu există mărturie mai
elocventă a extraordinarei tenacităţi de care au dat dovadă, până la extinderea

91
y p, icpiezeruanie cele mai caracteristice ale
lităţii22.

. ŢĂRANI ŞI BURGHEZI

lai jos de nobil şi de cleric, literatura de inspiraţie cavalerească se făcea


zăreşte decât o gloată uniformă de rustres sau de vilains23. în realitate, ă
mulţime imensă era traversată de un mare număr de linii de clivaj ,
profund marcate. Constatarea e valabilă şi pentru "oamenii de rând"
°s) înşişi, în sensul exact şi restrâns al cuvântului. Nu numai că în
rile lor, diferitele grade de subordonare faţă de senior trasau frontiere
;e oscilante, reduse treptat la antiteza între "servitute" şi "libertate", ci
de aceste diferenţe de statut şi fără a se confunda cu ele, mari inegalităţi
mice divizau micile colectivităţi rurale. Ca să nu cităm decât opoziţia cea
implă şi cea mai devreme formulată: ce "ţăran înstărit" (laboureur),
u de animalele sale de tracţiune, i-ar fi acceptat ca "egali ai săi" pe
torii cu braţele, pălmaşii" (brassiers) din satul său, care, pentru a cultiva
cioasele lor petice de pământ, nu posedau decât propriile braţe? i distanţă
de populaţia ţărănească, mai ales, ca nişte grupuri destinate >ilelor
sarcini ale comenzii, existaseră întotdeauna nuclee izolate de ori şi de
meşteşugari. Din aceşti germeni, revoluţia economică dintr-a rârstă
feudală a făcut să apară, sporită de numeroase aporturi noi, masa, ică şi
bine diferenţiată, a claselor urbane. Studiul unor societăţi cu un :r atât
de net profesional nu ar putea fi întreprins în afara unui examen ndat al
economiei lor. O rapidă trecere în revistă a elementelor de it (mise
en place) va fi suficientă aici pentru a indica poziţia lor pe al
feudalităţii.
ci una dintre limbile vorbite în Europa feudală nu dispunea de termeni
re să se distingă cu claritate oraşul de sat, ca localităţi. Viile, town, Stadt
) se aplicau fără deosebire la cele două tipuri de locuire. Burg desemna
ipaţiu fortificat. Cite era rezervat reşedinţelor de dioceze sau, prin
e, pentru alte câteva centre de o importanţă excepţională. în schimb, cu
"e din secolul al Xl-lea, cuvintelor "cavaler", "cleric", "ţăran" (vilain) li
ie într-un contrast fără echivoc cuvântul "burghez" (bourgeois), francez
ine, dar repede adoptat de uzanţa internaţională. Dacă aglomerarea, în

OINVILLE, c. CXXXVI.
lustre (din lat. rusticus) = ţăran, om de la ţară, om de rând, lipsit de educaţie. Fiind
întru populaţia nenobilă a oraşelor, vom păstra termenul de "om de rând" pentru a-1
i de vilain (lat. târzie vilanus, de la villa = fermă) = locuitor pe o moşie sau în sat.
1 a căpătat un sens peiorativ, vizibil în nuanţa dintre paysan ("ţăran") şi vilain - care
n "ţăran aservit", tradus uneori cu "vilanul", respectiv "stare de vilenie" - "stare de
de iobăgie". - Nota trad.
sine, ramane anonima, oamenii care trăiesc aici sau, cel puţin, din această
populaţie, elementele cele mai dinamice şi, prin activităţile lor negustoreşti sau
meşteşugăreşti, cele mai specific urbane posedă deci, de acum înainte, în
nomenclatura socială, o poziţie cu adevărat a lor. Un instinct foarte sigur
sesizase că oraşul se caracteriza, înainte de toate, ca fiind locul unei umanităţi
specifice.
De bună seamă, ar fi prea uşor să se forţeze antiteza. Burghezul din prima
epocă urbană are în comun cu cavalerul înclinaţia războinică şi portul obişnuit
al armelor. E văzut timp îndelungat, ca un ţăran, când îngrijindu-se de
cultivarea ogoarelor, ale căror brazde se prelungeau uneori chiar în interiorul
incintei, când, în afara zidurilor, trimiţându-şi turmele să pască iarba de pe
terenurile păzite cu gelozie, aparţinând unor comune (communaux). Ajuns
bogat, el va deveni, la rândul lui, cumpărător de seniorii rurale. Nimic mai fals,
de altfel, se ştie, decât să ne închipuim o clasă cavalerească desprinsă în mod
ideal de orice grijă de câştiguri. Dar, pentru burghez, activităţile care par astfel
să-1 apropie de celalte clase nu sunt într-adevăr decât un accesoriu, şi cel mai
des ca martorii întârziaţi ai vechilor moduri de existenţă, puţin câte puţin
înlăturate.
Mai presus de orice, el trăieşte din schimburi de produse. îşi scoate
mijloacele de trai din diferenţa între preţul de cumpărare şi preţul de vânzare,
sau dintre capitalul împrumutat şi valoarea rambursării. Şi cum legitimitatea
acestui profit intermediar, din moment ce nu e vorba de un simplu salariu de
muncitor sau de cărăuş, e negată de teologi, iar mediile cavalereşti îi înţeleg rău
natura, codul său de coduită se găseşte astfel în antagonism flagrant cu normele
morale înconjurătoare. întrucât doreşte să poată face tranzacţii cu terenuri,
imixtiunile senioriale în bunurile sale imobile îi par insuportabile. întrucât are
nevoie să-şi negocieze rapid afacerile, iar acestea, dezvoltându-se, nu încetează
să pună probleme juridice noi, tărăgănările, complicaţiile, arhaismul justiţiilor
tradiţionale îl exasperează. Mulţimea autorităţilor care îşi împart oraşul chiar îl
scandalizează, ca un obstacol la o bună păstrare a ordinii în tranzacţii şi ca o
insultă la adresa solidarităţii clasei sale. Imunităţile diverse de care se bucură
vecinii săi clerici sau războinici (voisins d'Eglise ou d'epee) îi apar ca tot atâtea
piedici în calea libertăţii de obţinere a câştigurilor sale. Pe drumurile pe care le
bate fără încetare, el detestă în mod egal exaţiunile vameşilor şi castelele de
unde se reped, asupra caravanelor, seniorii jefuitori. într-un cuvânt, în
instituţiile create de o lume în care el nu avea încă decât un loc foarte mic,
aproape totul îl loveşte sau îl deranjează. înzestrat cu libertăţi cucerite prin
violenţă sau dobândite pe bani buni, organizat în grup bine înarmat pentru
expansiunea economică simultan cu necesarele represalii, oraşul pe care
visează să-1 construiască va fi, în societatea feudală, ca un corp străin.
Rareori, e adevărat, independenţa colectivă, care a reprezentat idealul
atâtor comunităţi înflăcărate, avea să depăşească, în cele din urmă, treptele
variabile ale unei autonomii administrative în ansamblul ei destul de modeste.

93
_____z________________t_________^„v^iw vuuouaugtii mc uramnor locaie, se orerea
n alt remediu, care, chiar dacă nu părea poate decât o soluţie în lipsă de ceva
iai bun, pus în practică s-a dovedit adesea lucrul cel mai sigur: recurgerea la
larile cârmuiri monarhice sau teritoriale, păzitori ai ordinii pe spaţii întinse şi,
in chiar grija pentru finanţele proprii, interesate - aşa cum au ştiut să o
[teleagă din ce în ce mai bine - în prosperitatea unor contribuabili bogaţi. Şi
in aceasta şi poate mai eficient, ascensiunea forţei burgheze a luat înfăţişarea
; element distructiv al structurii feudale, ţptr-una dintre trăsăturile sale
iracteristice: fragmentarea puterilor.
Un act, semnificativ între toate, marca în general intrarea în scenă a noii
imunităţi urbane, pentru revoltă sau pentru organizare: jurământul mutual al
irghezilor. Până atunci, nu existaseră decât indivizi izolaţi. De acum înainte,
ase naştere o fiinţă colectivă. Asocierea jurată, astfel creată, era aceea căreia i
spunea, în Franţa, "comună" (commune). Nici un cuvânt nu a fost vreodată
tărcat de mai multe pasiuni. Strigăt de adunare al burghezilor, în zi de
2rvrătire, strigăt de chemare al burghezului în pericol, el trezea, în clasele
linte unice conducătoare, lungi ecouri de ură. De ce, faţă de "acest cuvânt
u şi odios", cum spune Guibert de Nogent, atâta ostilitate? Multe sentimente,
•ă îndoială, au contribuit la aceasta: nelinişti de oameni puternici, direct
îeninţaţi în autoritatea lor, în veniturile lor, în prestigiul lor; temeri pe care,
fără motiv, le inspirau capilor bisericii ambiţiile unor grupuri foarte puţin
:pectuoase, atunci când le nesocoteau, faţă de "libertăţile" ecleziastice;
preţ sau ranchiune ale cavalerului pentru negustor; virtuoase indignări
>vocate, în sufletul clericului, de îndrăzneala acestor "cămătari" (usuriers),
;stor "profitori" (profiteurs), ale căror câştiguri păreau că provin din surse
pure24. Alături de toate acestea era însă şi altceva, mai profund.
în societatea feudală, jurământul de ajutor şi "de prietenie" figurase, de la
eput, ca una dintre piesele principale ale sistemului. Dar era un angajament
jos în sus, care îl lega pe un supus de un senior. Originalitatea jurământului
nunal a fost aceea de a uni nişte egali. Cu siguranţă, trăsătura nu ar
putea :e ca^bsolut inedită. Aşa fuseseră deja, o vom vedea, jurămintele
prestate iii altora" {Ies uns aux autres) de către "confraţii" din acele guildes
populare, zare le-a interzis Carol cel Mare; şi, mai târziu, de către membrii
asociaţiilor pace, a căror moştenire, sub mai multe raporturi, aveau să o
culeagă nunele urbane. Tot aşa, jurămintele prin care se legau negustorii
grupaţi în ile societăţi, uneori şi ele numite guildes 25 , care, formate doar
pentru oile comerţului şi ale vicisitudinilor sale, oferiseră totuşi, înainte de
primele

24
Cf. sinodul din Paris, 1212: MANSI, Concilia, voi. XXII, col. 851 c. 8 (feneratoribus et
toribus).
Guilde, gilde sau ghilde (din vechea olandeză, gilde) = în evul mediu, asociaţie de
stori, meşteşugari sau artişti, înzestrată cu jurisdicţii şi privilegii adunate în statute (secolele
XIV).-Nota trad.
y , una uiuuc wcit mai vccmmaniiesian ae
solidaritate burgheză. Cu toate acestea, niciodată înainte de mişcarea
"comunală", practica acestor fidelităţi reciproce nu luase o asemenea amploare,
nici nu relevase o atare putere. "Conspiraţiile", ivite din toate părţile, erau
efectiv, după expresia unui predicator, ca tot atâtea "legături de spini
împletiţi"26. Acolo, în comună, era fermentul cu adevărat revoluţionar, profund
ostil unei lumi ierarhizate. Desigur, aceste prime grupări urbane nu aveau nimic
democratic. "înalţii burghezi", care i-au fost autenticii întemeietori şi pe care
adesea cei mici nu i-au urmat fără greutate, erau pentru bieţii oameni nişte
stăpâni deseori foarte duri şi nişte creditori nemiloşi. Dar, substituind
legământul de supunere, remunerat prin protecţie, cu legământul de
întrajutorare, ei aduceau Europei un element de viaţă socială nou, profund
străin spiritului căruia îi este permis să i se spună "feudal".

26
A. GIRY, Documents sur Ies relations de la royaute avec Ies villes, 1885, no. XX, pag.
58.

95
\
CARTEA A DOUA
CÂRMUIREA OAMENILOR

CAPITOLUL I

JUSTIŢIA

1. CARACTERELE GENERALE ALE REGIMULUI JUDICIAR

Cura erau judecaţi oamenii? Nu există mai bună piatră de încercare pentru
un sistem social decât aceea. Să examinăm deci, în această privinţă, Europa din
jurul anului O MIE. De la prima cercetare, câteva trăsături, care domină de
departe detaliul juridic, reies bine reliefate. Mai întâi prodigioasa fragmentare a
puterilor judiciare. Apoi întrepătrunderea lor. în fine, mediocra lor eficacitate.
Nenumărate "curţi" erau chemate să tranşeze, una lângă alta, dezbaterile cele
mai grave. între ele, cu siguranţă, anumite reguli fixau, în teorie, împărţirea
competenţelor. Dar nu fără a lăsa o portiţă pentru permanente incertitudini.
Dosarele senioriilor, aşa cum ne-au parvenit ele, abundă în "carte" privind
contestările între organele de justiţie concurente. Pierzând speranţa de a şti în
faţa cărei autorităţi să-şi prezinte litigiile, părţile în proces se înţelegeau deseori
pentru a alcătui arbitraje, pe placul lor, sau preferau un acord amiabil unei
hotărâri judecătoreşti, cu riscul, de altfel ca după aceea, să nu-1 respecte defel.
Nesigur pe dreptul său, nesigur şi pe forţa sa, tribunalul nu se dădea la o parte
întotdeauna să ceară, cu anticipaţie sau mai târziu, asentimentul părţilor la
sentinţa sa. Se obţinuse o decizie favorabilă? Pentru a determina executarea ei,
nu exista, prea des, alt mijloc decât acela de a cădea la învoială cu un adversar
recalcitrant. într-un cuvânt, iată, acum ori niciodată, momentul de a ne reaminti
că dezordinea poate fi, în felul ei, un mare fapt istoric. Un fapt, totuşi, care tre-
buie să fie explicat. în mod vizibil, ea ţinea aici, în mare parte, de coexistenţa
unor principii contradictorii, care, provenite din tradiţii diverse, obligate în plus
să se adapteze, mai mult sau mai puţin stângaci, la nevoile unei societăţi
eminamente schimbătoare, evoluau necontenit, punându-se de-a curmezişul
unul altuia. Dar îşi avea sursa şi în condiţiile concrete pe care mediul uman le
impunea exercitării justiţiei.
în această societate care înmulţise raporturile de dependenţă, orice şef - şi
Dumnezeu ştie cât erau de numeroşi - dorea să fie un judecător. Pentru că
dreptul de a judeca permitea doar el să-i menţină în obedienţă pe subordonaţi
şi, evitând să-i lase să se supună hotărârilor unor tribunale străine, furniza

97
:est drept, de asemenea, era esenţialmente profitabil. Nu numai că el comporta
;rceperea unor amenzi şi a unor cheltuieli de judecată, precum şi fructuoasele
snituri din confiscări; în plus, mai mult decât orice altceva, el favoriza această
ansformare a obiceiurilor în obligaţii din care stăpânii trăgeau atâtea profituri,
u a fost nicidecum o întâmplare dacă termenul de justicia şi-a văzut uneori
;cepţia extinzându-se până la a desemna ansamblul puterilor senioriale. La
•ept vorbind, îşi făcea loc acolo, din multe puncte de vedere, expresia unei
;cesităţi comune în aproape oricare viaţă de grup: chiar în zilele noastre, orice
itron, în întreprinderea sa, orice comandant de trupă, nu este oare, în felul lui,
i judecător? Dar puterile sale, în această calitate, au ca limită o sferă de
itivitate bine determinată. El îl judecă, el trebuie să-1 judece pe muncitor sau
: soldat doar în această calitate. Conducătorul din timpurile feudale viza mult
ai departe, deoarece legăturile de supunere tindeau atunci să-1 cuprindă pe om
întregime.
A împărţi dreptatea nu era de altfel, în epoca feudală, o treabă prea compli-
că. De bună seamă erau necesare aici unele cunoştinţe de drept. Acolo unde
•ntinuau să existe coduri scrise, această ştiinţă revenea la a cunoaşte aproape
: dinafară, sau a cere să fie citite regulile lor, adesea numeroase şi detaliate,
ir prea rigide pentru a nu dispensa, din plin, de orice efort de gândire
irsonală. Dar ce se întâmpla atunci când cutuma orală alungase textul? Era
ficient să fii cât de cât familiarizat cu această tradiţie difuză. în fine, în orice
z, trebuiau ştiute gesturile prescrise şi cuvintele necesare, care strângeau
ocedura în corsetul formalismului. în fapt, totul era o problemă de memorie
de practică. Mijloacele de probă erau rudimentare şi uşor de aplicat. Cu o
;cvenţă mediocră, utilizarea mărturiilor se limita la înregistrarea spuselor,
ii degrabă decât la cercetarea lor. A lua act de conţinutul unui înscris
autentic :azul, de altminteri, a fost timp îndelungat destul de rar -, a primi
jurământul eia dintre părţi sau pe cel al unui cojurător (co-jureur), a
constata rezultatul ei ordalii sau al unui duel judiciar - acesta din urmă tot
mai răspândit, în trimentul celorlalte forme ale judecăţii divine: astfel de
griji nu pretindeau :i o pregătire tehnică. Procesele înseşi nu se refereau
decât la materii puţin meroase şi fără subtilitate. Lipsa de vlagă a vieţii
comerciale reducea la nimum capitolul contractelor. Atunci când în
anumite medii speciale s-a zut dezvoltându-se din nou o economie de
schimburi mai activă, :apacitatea de care dreptul comun, ca şi tribunalele
obişnuite, făceau dovadă ă de asemenea dezbateri a determinat de timpuriu
grupurile negustoreşti să le nşeze între ele, mai întâi prin arbitraje neoficiale,
mai târziu cu ajutorul unor isdicţii proprii. Aşa-numita saisine1 - adică
posesia sancţionată de folosinţă

De fapt, în prezent, "sezina" (la saisine) = luarea imediată în stăpânire a unei moşteniri
ile (în momentul decesului), iar posesia sancţionată prin uzul îndelungat, ca mod de dobândire
'oprietăţii şi a altor drepturi reale este "uzucapiunea" (fr. usucapion). - Nota trad.
îndelungată -, puterile peste lucruri şi peste oameni: acesta era obiectul constant
al aproape tuturor litigiilor. împreună, se înţelege de la sine, cu crimele şi
delictele. Dar aici acţiunea tribunalelor era, în practică, mult limitată de
răzbunarea privată. Pe scurt, nici un obstacol raţional nu oprea ca oricine
dispunea de puterea necesară sau primise delegarea ei să se erijeze în judecător.
Alături de tribunalele obişnuite exista totuşi un sistem de curţi specializate:
acelea ale bisericii. Se înţelege: ale bisericii, în exerciţiul propriei sale misiuni.
Căci puterile judiciare pe care episcopi şi mănăstiri le aveau asupra
dependenţilor lor, în aceeaşi calitate ca atâţia seniori războinici, nu se încadrau
fireşte în capitolul jurisdicţiei autentic ecleziastice. Câmpul de acţiune al
acesteia era dublu. Ea ţinea să se extindă asupra tuturor persoanelor pe care le
marca semnul sacru: clerici şi călugări. în plus, ea îşi anexase, mai mult sau
mai puţin complet, anumite delicte sau acte care, chiar înfăptuite de laici, erau
considerate ca fiind de natură religioasă: de la erezie până la jurământ sau
căsătorie. Dezvoltarea jurisdicţiei ecleziastice de-a lungul erei feudale nu arată
doar slăbiciunea marilor puteri temporale - monarhia carolingiană îi acordase
clerului său, în acest domeniu, mult mai puţină independenţă. Ea atestă şi
tendinţa lumii clericale de a lărgi din ce în ce mai mult prăpastia dintre
colectivitatea restrânsă a slujitorilor lui Dumnezeu şi mulţimea profană. Şi aici,
problema competenţelor a provocat certuri vii de delimitare, înteţite mai ales,
din momentul în care, în faţa impietărilor spiritualului, s-au ridicat, din nou,
adevărate guvernări de stat. Dar tocmai pentru că justiţia şi dreptul bisericii
erau fără doar şi poate, printre instituţiile proprii feudalităţii, ca un imperiu în
imperiu, va fi conform realităţii ca, o dată amintite, în puţine cuvinte, rolul şi
importanţa lor, să facem abstracţie de ele de acum înainte.

2. FRAGMETAREA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

Ca şi dreptul persoanelor, sistemul judiciar fusese dominat, în Europa


barbară, de opoziţia tradiţională dintre oamenii liberi şi sclavi. Primii erau
judecaţi, în principiu, de nişte curţi compuse, la rândul lor, din alţi oameni
liberi, şi ale căror dezbateri erau conduse de un reprezentant al regelui. Asupra
celorlalţi, stăpânul exercita o putere de decizie - în diferendele dintre ei - şi de
corecţie, reglate în mod prea exclusiv de bunul său plac pentru a putea fi corect
calificate drept justiţie. Se întâmpla, adică, prin excepţie, ca unii sclavi să fie
aduşi în faţa tribunalului public fie că proprietarul va fi ales în mod spontan
acest mijloc de a-şi pune la adăpost responsabilitatea, fie chiar că, dintr-un
interes de bună păstrare a ordinii, legea, în anumite cazuri, îi făcuse din aceasta
o obligaţie. Dar chiar şi atunci, pentru a le vedea soarta pusă în mâinile unor
superiori, şi nu ale unor egali. Nimic mai clar decât o astfel de antiteză. De
timpuriu, totuşi, ea a trebuit să cedeze în faţa irezistibilei presiuni a vieţii.

99
în practică, într-adevăr, breşa dintre cele două categorii juridice tindea, se
;, din ce în ce mai mult să se astupe. Mulţi sclavi deveniseră deţinători de
iri dependente (tenanciers), întocmai ca atâţia oameni liberi. Mulţi
oameni ;ri trăiau sub autoritatea unui senior şi îşi deţineau ogoarele de la
el. Peste astă mică omenire amestecată, pe care o uneau legăturile unei
supuneri nune, cum să nu fi fost îndemnat stăpânul să-şi extindă, în mod
uniform, ptul de corecţie? Cum să nu se fi erijat el în judecător al litigiilor
survenite icel grup? Pe la sfârşitul epocii romane se puteau observa ivindu-
se, la limita ii, aceste justiţii private ale "celor puternici", uneori cu
temniţele lor. Când graful Sfântului Cezar de la Arles - care a murit în
542 - îşi laudă eroul itru a nu fi ordonat niciodată să se aplice, cel puţin
deodată, mai mult de zeci şi nouă de lovituri de ciomag la vreunul dintre
dependenţii săi, o face itru a preciza că se folosea de această indulgenţă nu
doar faţă de sclavii lui,
şi faţă de "liberii supuşi lui" {Ies ingenus2 de son obeissance). Le era dat
alităţilor barbare să recunoască, în drept, o atare situaţie de fapt. j
Acesta a fost mai ales unul dintre obiectivele principale, încă de la origine,
;urând adevărata raţiune de a fi a "imunităţii" (l'immunitef france, care, rte
veche în Galia, avea să se răspândească prin grija Carolingienilor în tot tul lor
imperiu. Cuvântul desemna unirea a două privilegii: scutire de imite
perceperi ale fiscului; interdicţie pentru funcţionarii regali de a runde,
indiferent pentru ce motiv, pe teritoriul "imun". Rezulta de aici, „. oape
obligatoriu, delegarea către senior a anumitor puteri judiciare asupra uitorilor
săi.
La drept vorbind, acordarea, prin diplomă specială, a acestor imunităţi pare
fi fost strict limitată la biserici. Rarele exemple contrare care ar putea fi
ite nu sunt doar tardive; ele se justificau în mod vizibil prin circumstanţe cu
ii excepţionale. De altfel, mai mult decât tăcerea, întotdeauna suspectă, a
ivelor (de mănăstire sau de castel), cea a "formularelor4 utilizate de cancela-
francă merită să impună convingerea: s-ar căuta zadarnic aici un model de
de acest tip, în favoarea unor laici. în practică, totuşi, un număr foarte mare
tre adeştia ajunseseră, pe altă cale, la aceleaşi avantaje. Conform tradiţiei,
iurile regale erau considerate şi ele ca "imune". înţelegem prin aceasta că,
d exploatate în direct în folosul prinţului şi administrate de un corp special
agenţi, ele scăpau autorităţii funcţionarilor curenţi. Contelui şi subordona-
r săi le era interzis să perceapă ceva de aici, şi chiar să intre aici. Or, atunci
d, drept recompensă pentru serviciile făcute sau de făcut, regele ceda unul
tre pământurile sale, o făcea, de obicei, păstrându-i scutirea dinainte.
>rdat cu titlu provizoriu, "beneficiul" (bienfait) nu continua el să facă parte,

Lat. ingenui = oameni liberi. - Nota trad.


Immunite - de la lat. immunitas = inviolabilitatea unui om, aici a unui domeniu, scutirea de :va.
- Nota trad.
4
Formulaire = "formular" - aici cu sensul de culegere de modele de acte. - Nota trad.
în teorie, din domeniul monarhiei? Marii nobili a căror avere, în mare parte, îşi
avea originea în aceste libertăţi, s-au găsit deci, pe multe dintre senioriile lor, în
situaţia de a se bucura de privilegii legale absolut asemănătoare acelora ale
imuniştilor aparţinând bisericii. Nici o îndoială, de altfel, că nu vor fi reuşit de-
seori să le extindă folosul, în mod mai puţin legitim, la posesiunile lor patrimo-
niale, pe care se obişnuiseră, de atât de mult timp, să comande ca stăpâni.
Suveranii fuseseră obligaţi de motive diverse, dar la fel de imperioase, la
aceste concesii, care aveau să se prelungească pe durata întregii vârste feudale
şi ale căror "modele de acte" (formules), devenite atunci destul de vane, au
continuat să fie transmise de cancelarii încă mult mai târziu. Dar când era vorba
de biserici? A le copleşi cu favoruri era o datorie de pietate, care era foarte
aproape de a se confunda cu o îndatorire de bună guvernare: prin aceasta,
prinţul chema asupra supuşilor săi rouă binecuvântărilor cereşti. Cât despre
magnaţi şi vasali, aceste largheţi păreau, faţă de ei, preţul necesar pentru fragila
lor loialitate. Pe de altă parte, nu exista oare un neajuns foarte grav care să
impună restrângerea câmpului de acţiune al funcţionarilor regali? Duri cu
populaţia, adesea nu prea supuşi stăpânului lor, conduita acestora dădea destule
prilejuri de neîncredere. Tot atât cât în grija lor, monarhia lăsa, de acum
înainte, misiunea de a asigura ordinea şi obedienţa în seama şefilor micilor
grupuri între care se repartiza masa supuşilor; întărind autoritatea acestor
responsabili, ea spera să-şi consolideze propriul sistem de poliţie. în fine, timp
îndelungat, jurisdicţiile private se arătaseră cu atât mai acaparatoare cu cât,
născute din simpla exercitare a forţei, aceasta le hotăra singură hotarele.
Legalizarea lor trebuia să îngăduie, totodată, să fie readuse între limite corecte.
Foarte bine percepută în imunitatea carolingiană, această ultimă preocupare se
lega de reforma generală a regimului judiciar, care, întreprinsă de Carol cel
Mare, era destinată să cântărească foarte greu în toată evoluţia următoare.
în statul merovingian, circumscripţia judiciară fundamentală fusese un
teritoriu de întindere destul de mediocră: ca ordine de mărime - excepţie
făcând, se înţelege de la sine, nenumărate variaţii locale - aproape echivalentul
celor mai mici arondismente napoleoniene. Era numită în general cu nume
romanice sau germanice care însemnau "(vreo) sută" (centaine): desemnare de
origine destul de misterioasă, care se întorcea în timp la vechile instituţii ale
popoarelor germanice şi poate la un sistem de numărătoare diferit de al nostru
(sensul primar al cuvântului pe care îl scriem în germana modernă hundert
fusese probabil: o sută douăzeci5). Se mai spunea de asemenea, în ţări de limbă
romanică, voirie sau viguerie (latin: vicaria6 ). Contele, în timpul turneelor sale

Dar Andre Maurois, în "Istoria Angliei", face referire la "sută" = district administrativ în
regatele anglo-saxone, de la hundred - în vechea lb. engleză, însemnând district, unitate teritorială
cuprinzând, în principiu, o sută de familii", ANDRli MAUROIS, op. cit., pag. 112. - Nota trad.
Viguerie (termen istoric) = funcţia de viguier = în Sudul Franţei, judecător care împărţea
dreptatea în numele contelui sau al regelui, înainte de 1789. - Nota trad.

101
diversele circumscripţii (centaines) plasate sub autoritatea lui, îi convoca
pe i oamenii liberi la locul tribunalului său. Acolo, sentinţele erau date de
un ip mic de judecători luaţi din adunare; rolul funcţionarului regal se
limita i întâi la prezidarea deliberărilor, iar apoi la asigurarea executării
hotărârilor.
Pus în practică, totuşi, acest sistem a părut lovit de un dublu inconvenient:
uitorilor le impunea convocări prea frecvente; contelui, o sarcină prea grea
îtru a fi corect îndeplinită. Carol cel Mare i-a substituit deci etajarea a două
isdicţii, stăpâne fiecare în sfera sa. Contele continuă să meargă cu
ularitate în circumscripţie (centaine) pentru a-şi ţine curtea aici; la aceasta,
pi în trecut, întreaga populaţie trebuie, în principiu, să se prezinte. Dar aceste
irţi cu juri" (assises)1 corni tale şi plenare nu mai au loc decât de trei ori pe
periodicitate redusă, pe care a făcut-o posibilă o limitare de competenţă.
;i, de acum înainte, singurele care vor fi aduse în faţa unor plaids generam*,
fi procesele ce aveau ca obiect materiile cele mai importante: "cauzele
jore". Cât despre "cauzele minore", ele vor fi rezervate unor sesiuni, mai A
in rare, dar şi mai restrânse, unde doar nişte jugeurs9 sunt obligaţi să vină, şi
;ăror prezidare este încredinţată unui simplu subordonat al contelui:
rezentantul său în circumscripţie, le centenier sau voyer (viguier).
Or, cu toată oribila imprecizie a documentelor noastre, nu ne-am putea
decum îndoi că, sub Carol cel Mare şi succesorii săi imediaţi, întinderea
sdicţiei recunoscute imuniştilor asupra oamenilor liberi de pe domeniile lor nu *
fi coincis în general cu "cauzele minore". Cu alte cuvinte, seniorul, astfel
ilegiat, îndeplineşte, la el acasă, funcţia de centenier. E vorba, în schimb, de o
oză majoră"? Imunitatea se opunea oricărei tentative a contelui de a-i supune el
îşi judecăţii pe acuzatul, pe apărătorul sau pe cojurătorii (co-jureurs) de pe
:oriul aflat în afara jurisdicţiei sale minore. Dar seniorul va trebui, pe propria sa
lundere, să prezinte persoanele vizate la tribunalul comital. Astfel, sacrificând o e
pentru a nu pierde totul, suveranul spera cel puţin să păstreze pentru curţile de rt
public hotărârile cele mai grave.
Distincţia dintre cauzele majore şi cele minore avea să cunoască
;lungate ecouri. Ea este, într-adevăr, aceea care, pe durata întregii ere
laie şi mult mai târziu încă, e văzută continuându-se, sub numele noi de
tltă, superioară" (haute) şi "inferioară" (basse) justiţie10 . Această antiteză
lamentată, comună pentru toate ţările care suportaseră influenţa
dingiană şi doar pentru ele, continua să pună faţă în faţă două grade de

Assises = organ de jurisdicţie pentru procese criminale, curţi cu juri. - Nota trad.
Plaids (termen învechit) = adunare judiciară sau politică, sub Merovingieni şi Carolin-;
aici adunări judiciare generale. - Nota trad.
Jugeurs = judecători luaţi din adunările generale, juraţi. - Nota trad.
în text, termenul de haute justice apare atât sub forma de "înaltă justiţie", cât şi de
iţie superioară" sau "majoră", iar acela de basse justice, ca "justiţie inferioară" sau "justiţie
ră". - Nota trad.
competenţe care, pe un acelaşi teritoriu, nu erau neapărat reunite în aceeaşi
mână. Dar nici limitele atribuţiilor astfel suprapuse, nici repartizarea lor nu au
rămas, nici pe departe, aşa cum fuseseră stabilite la început.
în materie criminală (le criminel), epoca carolingiană, după câteva ezitări,
fixase pentru "cauzele majore" un criteriu scos din natura pedepsei: numai
tribunalul contelui putea condamna la moarte sau pronunţa căderea în sclavie.
Acest principiu, foarte clar, a traversat vremile. La drept vorbind, transformă-
rile noţiunii de libertate au făcut să dispară rapid aservirea impusă prin sentinţă
penală (cazurile în care ucigaşul unui şerb e văzut contractând aceleaşi legături
faţă de seniorul victimei intră în cu totul alt capitol: acela al despăgubirii).
"Înaltul justiţiar"11 , în schimb, a rămas întotdeauna judecătorul obişnuit al cri-
melor "de sânge": adică acelea care atrăgeau pedeapsa capitală. Noutatea a fost
că aceste plaids de l'epee, cum spune dreptul normand, au încetat să fie privi-
legiul câtorva curţi mari. Nu există trăsătură mai frapantă, în cursul primei
vârste feudale, decât multitudinea de şefi mărunţi, ce se bucurau de dreptul de a
trimite la moarte; şi nici - deşi fusese, fără îndoială, deosebit de accentuată în
Franţa, - trăsătura cea mai universală şi, pentru destinul comunităţilor umane,
mai decisivă. Ce se întâmplase oare? Cu siguranţă, nici fragmentarea anumitor
puteri ale conţilor, prin moştenire sau prin danie, nici chiar uzurpările pure şi
simple nu ar putea fi considerate suficiente pentru a ne da explicaţia unei astfel
de înmulţiri exagerate. De altfel, diferite indicii atestă cu claritate o veritabilă
deplasare a valorilor juridice. Toate marile biserici exercită de acum înainte,
prin ele însele sau prin reprezentanţii lor, lajustice de sang: înseamnă deci că
aceasta a devenit, în pofida regulilor vechi, o urmare firească a imunităţii. E
numită uneori centaine sau voirie: era tot una cu a constata, oarecum oficial, că
de acum încolo va fi considerată ca fiind de resortul curţilor de gradul al doilea.
Cu alte cuvinte, bariera, ridicată odinioară de Carolingieni, cedase în acest
punct. Şi neîndoios evoluţia nu este inexplicabilă.
Să nu ne înşelăm totuşi: aceste sentinţe capitale, altădată rezervate adună-
rilor judiciare comitale - precum şi, încă şi mai sus, tribunalului regal sau
curţilor cu juri convocate de missi12 - nu fuseseră niciodată prea numeroase, în
epoca francă. Numai crimele socotite ca deosebit de odioase pentru pacea
publică erau lovite atunci de astfel de pedepse. Mult mai des, rolul judecătorilor
se limita la a propune sau a impune un acord, apoi la a ordona achitarea unei
despăgubiri, potrivit cu tariful legal şi din care autoritatea, dotată cu puteri
judiciare, percepea o parte. Dar a venit, în momentul marii anemieri a statelor,
o perioadă de vendete şi de violenţe aproape necontenite. împotriva vechiului
sistem de represiune, căruia înseşi faptele păreau să-i denunţe grava ineficaci-

Justicier (termen de istorie feudală) = persoană cu drept de judecată asupra supuşilor.


-Nota trad.
Missi dominici = din lat. "trimişii stăpânului" - agenţi trimişi de Carol cel Mare să
inspecteze provinciile. - Nota trad.

103
nu a întârziat să se producă o reacţie, strâns legată de mişcarea "legilor de
". Ea şi-a găsit expresia cea mai caracteristică în atitudinea cu totul nouă
tată de mediile cele mai influente ale bisericii. Odinioară, din oroarea de
e şi de îndelungatele ranchiune, ele favorizaseră practica "împăcărilor"
positions) pecuniare. De acum încolo, le vedem cerând cu arzătoare pati-
dimpotrivă, ca acestor răscumpărări prea facile să li se substituie pedepse
arale, singure capabile, credeau ei, să-i sperie pe cei răi. Era de asemenea
ui - către secolul al X-lea - în care codul penal din Europa începuse să
ace haina extremei durităţi, pe care fu chemat să o păstreze până la efortul
îitar din zile mult mai aproape de noi: cumplită metamorfoză care, dacă, în
din urmă, avea să întreţină indiferenţa faţă de suferinţa omenească,
fusese, ;eputul ei, inspirată de dorinţa de a evita chiar această suferinţă. Dr,
în toate cauzele criminale, oricât de grave ar fi fost ele, în care nu
venea, călăul, jurisdicţiile inferioare, adunări de circumscripţii {centaines)
le imunitate, fuseseră competente totdeauna. Când preţul în bani a cedat
câte puţin în faţa sancţiunii, judecătorii au rămas aceiaşi; doar natura
arilor s-a schimbat, iar conţii au încetat să aibă monopolul condamnărilor
oarte. Tranziţia a fost, de altfel, uşurată de două trăsături ale regimului
ior. întotdeauna tribunalele judecătorilor din circumscripţii (centeniers)
;seră dreptul să dea pedeapsa capitală pentru vinovaţii surprinşi în flagrant
t. Aşa păruse să o impună grija pentru ordinea publică. Aceeaşi preocupare
iemnat aceste curţi să nu se mai oprească la limita fixată înainte,
ieauna imuniştii dispuseseră de viaţa sclavilor lor. Printre dependenţi unde
are, de acum încolo, frontiera servitutii? îxceptând crimele, adunările
judiciare ale contelui avuseseră în competen-
exclusivă două categorii de procese: pe de o parte acelea care puneau în
atutul, servil sau liber, al uneia dintre părţi, sau priveau posesia sclavilor;
! altă parte, acelea care aveau ca obiect posesia alodiilor. Această dublă
înire nu avea să rămână intactă la mult mai numeroşii înalţi justiţiari din
i posterioară. Litigiile referitoare la alodii - de altfel din ce în ce mai rare
-nas adesea monopolul adevăraţilor moştenitori ai drepturilor de conte:
aşa t, până în secolul al Xll-lea, la Laon, unde contele era episcopul13 .
Cât e problemele referitoare la servitute sau la sclavi, cvasidispariţia
sclavaju->mestic, ca şi apariţia unei noi concepţii despre libertate, au făcut
ca ele să mtopite în masa dezbaterilor asupra patrimoniului în general sau
asupra idenţei omului: gen de contestaţii care nu făcuseră parte
niciodată din ele majore". împuţinată în acest mod, atât în jos cât şi în
sus, s-ar fi putut
că justiţia înaltă era condamnată la rolul unei jurisdicţii pur penale.
Iul" - în sensul modern al cuvântului - şi-a făcut totuşi reintrarea aici prin
nediul procedurii. în era feudală, un mare număr de neînţelegeri, de orice

Instituţie de pace din Laon (1128, 26 august) In WARNKOENIG et STEIN,


'sische Staats - und Rechtsgeschichte, voi. I, Urkundenbuch, pag. 31, c. 2.
, ci au iranşaie prin auei. (Jr, pnntr-o asociaţie de idei tirească, s-a admis -
nu întotdeauna, desigur, dar foarte frecvent - că acest mod de probaţiune
sângeros nu se putea derula decât în faţa justiţiilor "de sânge" (de sang).
Orice "înalt justiţiar" (haut justicier), în timpurile feudale, posedă pe
pământurile supuse direct lui şi justiţia inferioară, minoră (la basse justice).
Dar inversul nu era deloc valabil sau cel puţin nu avea să devină astfel decât în
anumite zone - ca, dacă îi dăm crezare lui Beaumanoir, ţinutul Beauvaisis din
secolul al XlII-lea - şi doar la capătul evoluţiei. Altfel spus, timp îndelungat, nu
a fost defel ieşit din comun cazul unor oameni care, dacă pentru procesele de
grad inferior se aflau în jurisdicţia seniorului pe pământul căruia trăiau, ei
trebuiau în schimb să-şi prezinte cauzele cele mai grave în faţa unei curţi
vecine. Oricare va fi fost dispersia puterilor judiciare, ea nu suprimase etajarea
competenţelor, între mâini diferite. Dar, pe toată linia, cu o scădere de o
treaptă. într-adevăr, tot aşa cum succesorii judecătorilor din circumscripţii
(voyers sau centeniers) şi imuniştii, cum, desigur, în afara oricărui privilegiu, şi
un mare număr de simpli oameni puternici i-au luat contelui - excepţie făcând
problemele privind alodiile - monopolul cauzelor majore şi s-au făcut astfel
înalţi justiţiari, tot aşa, la rândul lor, au fost văzuţi pierzându-1, în folosul masei
seniorilor, pe acela al cauzelor minore. Oricine se găseşte în fruntea unui
grupuscul de umili dependenţi, oricine percepe redevenţele de la un mic grup
de loturi rurale dependente (tenures) dispune, de acum încolo, cel puţin, de
justiţia inferioară (la basse justice). In cadrul acesteia, de altfel, se vor
amesteca multe elemente de dată şi de natură diferită.
Ea cuprindea mai întâi judecarea tuturor contestaţiilor care-i puneau faţă în
faţă pe seniorul însuşi şi pe ţăranii săi dependenţi (tenanciers). Mai ales,
privind sarcinile care îi împovărau pe aceştia din urmă. E inutil să invocăm aici
moştenirea unor sisteme judiciare oficiale. Adevărata sursă a acestui drept se
găsea în reprezentarea foarte veche şi totodată din ce în ce mai viu resimţită pe
care oamenii şi-o făceau despre puterile proprii şefului. Să spunem mai bine:
personajului, oricare ar fi fost acela, care se găsea în poziţia de a pretinde de la
un alt om achitarea de o nuanţată obligaţie de inferioritate. Nu-1 vedem, oare, în
Franţa, în secolul al XH-lea, pe deţinătorul unui modest lot dependent (tenure
en villainage), pe care, la rândul său, i 1-a dat, cu plata unui cens, unui exploa-
tant, cerând să i se recunoască de către propriul său senior, asupra acestui
cenzitar, în cazul în care suma nu ar fi plătită, "exercitatea justiţiei pentru
aceasta şi pentru nimic altceva"?14 De la jurisdicţia propriu-zisă la executarea
personală de către creditor - atât de frecvent practicată atunci şi adesea recunos-
cută legal - trecerile nu erau întotdeauna uşor perceptibile, şi între cele două
noţiuni conştiinţa comună, fără îndoială, făcea destul de greu diferenţa. Acest
drept de justiţie asupra redevenţelor - "justiţia funciară" a juriştilor din perioada

J4
Cartulaire duprieure de N.-D. de Longpont, ed. MARION, no. 25.

105
Tioaia - uu vuiiauiuia luiuţi îiiiicagajusu^c îiuenoara. in justiţiarul mie-
(le bas-justicier), oamenii care trăiau pe pământul său găseau şi judecă-
firesc al aproape tuturor proceselor civile pe care le puteau avea între ei
-xepţia recurgerii la duelul judiciar -, precum şi al tuturor delictelor lor,
nte şi mijlocii: rol în care se contopeau legatul "cauzelor minore" şi acela
jpturilor de decizie şi de corecţie de atâta vreme mânuite, în fond, de către
ni.
>uperioare şi inferioare, justiţiile erau, atât unele cât şi celelalte, legate de
riu. Cine îşi avea reşedinţa între frontierele lor le era supus. Cine trăia în
se sustrăgea de la ele. Dar, în această societate în care legăturile de la om
n erau atât de puternice, acest principiu teritorial suporta permanent
irenţa unui principiu personal. Oricui îşi întindea "protecţia personală"
maimbour) asupra unuia mai slab decât el, în epoca francă, i se făcea
ată un drept, dar şi o datorie din a-şi însoţi protejatul la tribunal, de a-1
acolo, de a se pune chezaş pentru el. De aici până la a revendica puterea &
>ronunţa sentinţa, pasul avea să fie uşor de făcut. A şi fost făcut, într-adevăr, *
ite treptele ierarhiei.
'rintre dependenţii personali, cei mai umili şi cei supuşi cu mai multă stricteţe
aceia în privinţa cărora, dat fiind caracterul ereditar al legăturii, se luase
iul să li se spună "neliberi". Ei au fost consideraţi, de regulă, ca neputând avea,
nu alţi judecători, măcar alţi judecători "de sânge"15 decât seniorii lor "de 16
. Aceasta chiar şi atunci când nu locuiau pe pământul său ori când acest :,
asupra celorlalţi ţărani dependenţi ai săi (tenanciers), nu exercita vreun drept
iltă justiţie. Deseori s-a încercat să se aplice principii analoage la alte tipuri de
şti subordonaţi care, chiar dacă nu erau legaţi din tată în fiu de stăpân, păreau
foarte apropiaţi de persoana lui: servitorilor şi slujnicelor, de exemplu, sau
negustorilor pe care, în oraşe, baronii aparţinând bisericii îi însărcinau cu
arăturile şi vânzările lor. Greu de satisfăcut în practică, aceste pretenţii erau o
permanentă de incertitudine şi de conflict.
.a drept vorbind, în măsura în care noua servitute păstrase amprenta celei
, autoritatea juridică exclusivă a seniorului asupra şerbilor săi putea trece
urmarea firească a vechiului drept de corecţie: aceasta este, de altfel,
pe care pare să o exprime încă un text german din secolul al XII-lea 17 .
ii militari, în schimb, fiind oameni liberi, depindeau, în perioada
ngiană, doar de tribunalul public. Cel puţin, în drept. Cum să ne îndoim
i fapt, seniorul nu se va fi străduit să regleze el însuşi problemele care
i să-i facă să se certe pe "fidelii" săi? Ori că persoanele prejudiciate de

De sang = pentru "cauzele majore", criminale. - Nota trad.


Homme de corps al unui senior = "om propriu prin trupul său" - explicaţii amănunţite în ii
lucrării, pag. 278. - Nota trad. 1ORTLIEB DE ZWIEFALTEN, Chronicon, I, c. 9 în SS, voi.
X, pag. 78.
acesta repararea daunei? începând din secolul al X-lea, aceste practici au dat
naştere unei adevărate justiţii. Metamorfoza, de altminteri, fusese favorizată şi
uneori făcută aproape imperceptibilă de soarta pe care evoluţia generală a
puterilor o făcuse jurisdicţiilor publice. "Demnităţi" (honneurs), apoi fiefuri
patrimoniale, acestea căzuseră, în cea mai mare parte, în mâinile magnaţilor. Ei
le populau cu credincioşii lor; şi se poate urmări cu claritate, în anumite
principate, cum adunarea judiciară (le plaid) a contelui, astfel compusă, s-a
transformat treptat într-o curte realmente feudală, în care vasalul, înainte de
toate, tranşa procesele celorlalţi vasali.

3. JUDECARE DE CĂTRE EGALI SAU


JUDECARE DE CĂTRE STĂPÂN?

Omul liber să fie judecat de o adunare de oameni liberi, iar sclavul doar de
stăpânul său: această segregare nu putea supravieţui nicidecum bulversării
clasificărilor sociale şi, mai ales, intrării în servitute a atâtor oameni odinioară
liberi care, în chiar aceste legături noi, păstrau multe dintre trăsăturile statutului
lor iniţial. Dreptul de a fi judecat de "egalii lor" (par leurs pairs) nu le-a fost
contestat niciodată persoanelor de un rang cât de cât ridicat. Aceasta, de altfel,
prin introducerea unor diferenţieri ierarhice care, s-a văzut, aduceau atingeri
dure vechiului principiu al egalităţii judiciare, născută dintr-o libertate comună,
în plus, în multe locuri, cutuma a extins la ansamblul dependenţilor şi până la
şerbi practica judecării, dacă nu întotdeauna de către cei absolut egali, măcar de
corpuri compuse din supuşi ai aceluiaşi stăpân. în ţinuturile dintre Sena şi
Loara, justiţia înaltă continua de obicei să se înfăptuiască în "adunări judiciare
generale" {plaids generaux), la care trebuia să asiste întreaga populaţie a
teritoriului. Cât despre judecătorii-juraţi (jugeurs), încă mai erau văzuţi adesea,
conform celei mai pure tradiţii carolingiene, numiţi pe viaţă de către deţinătorul
puterilor judecătoreşti - erau aşa-numiţii echevins19 -; ba chiar, feudalizarea
funcţiilor intervenind şi aici, obligaţia de a participa la dezbaterile tribunalului
sfârşise prin a se fixa ereditar pe anumite loturi dependente (tenures). în alte
părţi, seniorul sau reprezentantul său par să se fi mulţumit să se înconjoare,
oarecum la întâmplare, de principalii notabili, "oamenii cei buni" ai locului.
Deasupra acestor deosebiri, rămâne un fapt esenţial. Poate fi comod să se vor-
bească de justiţie regală, baronală, seniorială. Dar nu şi legitim, decât cu
condiţia de a nu uita că, aproape niciodată, nici regele şi nici înaltul baron nu

18
Satellit — în sensul figurat de om în dependenta altuia mai puternic, căruia îi este total
devotat. - Nota trad.
Echevin (din latina târzie scabinus) = magistrat municipal (consilier judiciar) până în
1789.-Notatrad.

107
sate. întrunită de "şef, plasată frecvent sub preşedinţia lui, curtea sa era
care "spunea" sau "descoperea" dreptatea: adică, rememorându-şi regu-e
includea în sentinţa sa. "Curtea face judecata; nu, seniorul", afirmă în
:ni proprii un text englez20 . Şi, neîndoios, ar fi la fel de imprudent să se
:reze, ca şi să se nege total, garanţiile oferite prin aceasta justiţiabililor.
iute, grăbiţi-vă să-mi faceţi o judecată": aşa vorbea nerăbdătorul Henric
igenet, cerându-le insistent credincioşilor săi condamnarea lui Thomas
;t21 . Expresia rezumă destul de bine şi limitele - foarte variabile după caz
are puterea şefului le punea imparţialităţii judecătorilor, dar şi imposibili-
în care se găsea, totuşi, cel mai autoritar dintre tirani de a se lipsi de o
ată colectivă.
Jar ideea că neliberii şi, printr-o asimilare firească, cei mai umili depen-
nu trebuie să cunoască vreun alt judecător decât stăpânul lor era prea
de :imp fixată în conştiinţe pentru a se şterge cu uşurinţă. în ţările
odinioară îizate, ea găsea, în plus, un sprijin în ceea ce mai putea
rămâne din :nta sau din amintirile organizării romane; magistraţii
fuseseră aici îorii, nu egalii, justiţiabililor lor. O dată mai mult,
antagonismul unor pii contrare, între care trebuia neapărat să se
opteze, s-a tradus prin dtatea cutumelor. în funcţie de regiuni, ba
chiar de sate, ţăranii erau iţi fie de curţi colegiale, fie de senior sau
de "sergentul" său, absolut i. Acest din urmă sistem nu pare să fi fost,
la început, cel mai frecvent, în cursul celei de-a doua vârste feudale,
evoluţia s-a înclinat clar în -ea sa. Cour baron12, compusă din
deţinători liberi de loturi (libres :iers) care hotărăsc soarta altor fermieri
liberi; "curte cutumiară" (cour mere), în care vilanul, considerat de acum
încolo ca lipsit de libertate, îşi i fruntea sub hotărârile seneşalului:
aceasta este distincţia, grea de :inţe, pe care, în secolul al XlII-lea,
juriştii englezi se străduiesc să o ucă în structura judecătorească,
până atunci mult mai simplă, a iiilor feudale (manors) engleze. Tot
aşa, în Franţa, în ciuda unei practici aarte răspândite, doctrina al cărei
interpret este Beaumanoir vrea să vadă iecarea de către egali" (jugement
par Ies pairs) monopolul gentilomilor, izarea, care era unul dintre
semnele distinctive ale epocii, supunea or sale până şi regimul
tribunalelor.

Monumenta Gildhallae Londoniensis (Rolls Series), voi. I., pag. 66.


ROGER DE HOVEDEN, Chronica (Rolls Series), voi. I, pag. 228.
Cuvântul baron provine din germana timpurie, bar = om liber - deci "curte de oameni
franceza 1-a transformat în termen desemnând un grad nobiliar. - Nota trad.
Oricât de fragmentată, oricât de seniorializată a fost justiţia, eroarea
noastră ar fi gravă, totuşi, dacă ne-am închipui că în lumea feudală nu s-a
păstrat nimic din vechile jurisdicţii de drept popular sau public. Dar forţa lor de
rezistenţă la schimbare, care nicăieri nu a fost neglijabilă, a variat mult în
funcţie de ţară. A venit deci momentul să punem accentul, cu mai multă
claritate decât s-a putut face până acum, pe contrastele naţionale.
în pofida unor incontestabile originalităţi, evoluţia engleză a prezentat
multe analogii evidente cu aceea a statului franc. Şi acolo, la baza organizării
judecătoreşti găsim "suta" (centaine)21 şi curtea sa de juraţi liberi. Apoi, către
secolul al X-lea, au început să se înfiinţeze, peste "sute", comitatele, în limbă
autohtonă shires. în Sud, ele răspundeau unor accentuate diviziuni etnice, foste
regate, absorbite treptat în monarhii mai întinse - ca, de exemplu, Kent şi
Sussex -, sau grupe formate spontan în sânul unui popor pe cale de constituire:
ca Suffolk şi Norfolk, "oameni din Sud" şi "oameni din Nord", care reprezentau
cele două jumătăţi ale străvechii Anglii de Est. în Centru şi în Nord, în schimb,
ele nu au fost, la origine, decât circumscripţii administrative şi militare, mai
târziu şi mai arbitrar create, în momentul luptei împotriva danezilor, cu o
fortăreaţă ca centru: din acest motiv, în aceste ţinuturi, le vedem, în cea mai
mare parte, purtând doar numele localităţii de reşedinţă. Şi comitatul (shire)
şi-a avut de acum încolo curtea sa de oameni liberi. Dar împărţirea compe-
tenţelor a fost aici mult mai slab net tranşată decât în imperiul carolingian. în
ciuda unor eforturi de a păstra la tribunalul comitatului judecarea anumitor
crime deosebit de odioase pentru pacea publică, ea pare să fi intervenit mai ales
în cazurile în care jurisdicţia inferioară se arătase neputincioasă. Prin aceasta se
explică faptul că diferenţierea între justiţia înaltă şi justiţia inferioară a rămas
întotdeauna străină sistemului englez.
Ca şi pe continent, aceste jurisdicţii de natură publică au întâlnit
concurenţa instanţelor aparţinând mai marilor. De timpuriu, auzim vorbindu-se
de curţi cu juri ţinute de senior în casa lui, al său hali. Apoi regii au legalizat
această stare de fapt. începând din secolul al X-lea, îi vedem distribuind autori-
zaţii de a judeca, numite atunci drept de sake and soke (sake, care corespunde
substantivului german Sache, însemna "cauză" sau "proces"; soke, care trebuie
comparat cu verbul german suchen, desemna "investigaţia, ancheta" judecăto-
rului, adică recurgerea la hotărârile sale). Aplicabile când unui anumit teritoriu,
când unui grup de persoane, puterile astfel atribuite coincideau aproape cu
competenţa, foarte largă, se ştie, a "sutei" anglo-saxone: ceea ce le-a conferit,
de la început, o rază de acţiune superioară capacităţii pe care o comporta, în
principiu, imunitatea carolingiană, aproximativ egală, însă, cu drepturile pe

Engleza veche hundred (fr. centaine) = "sută", circumscripţie judiciară, conf. mai sus,
pag. 101, no. S. - Nota trad.

109
asupra legaturilor sociale părea atât de serioasă încât fermierul liber (le libre
incier) şi-a căpătat din supunerea la tribunalul stăpânului numele obişnuit:
zman, adică "justiţiabilul". Uneori chiar şi anumite biserici sau anumiţi
maţi au primit, cu titlu de donaţie veşnică, dreptul de a ţine o curte de "sută"
itaine): şi s-a mers până la a se recunoaşte unor mănăstiri, la drept vorbind
lumăr foarte mic, facultatea de a judeca toate crimele, chiar dacă această
;cată îi era în mod obişnuit rezervată regelui.
Totuşi aceste concesii, oricât de importante ar fi fost ele, nu au distrus
odată complet vechile jurisdicţii colegiale de drept popular. Chiar şi acolo
e curtea de circumscripţie (centaine) era în mâinile unui baron, ea continua
e reunească, la fel ca în timpul în care fusese prezidată de un delegat al
:lui. Cât despre curţile de comitat, funcţionarea lor, după schema veche, nu
st întreruptă niciodată. De bună seamă, marile personaje, prea sus plasate
;ru a se supune hotărârilor sale, ţăranii, chiar liberi, pe care îi înhăţaseră
ţiile senioriale, au încetat în general să apară la aceste adunări: cu excepţia,
iltfel, a cazurilor când era implicată populaţia măruntă a satelor, care
uia, în principiu, să fie reprezentată de preot, funcţionarul seniorial şi patru
eni. Toţi cei care ocupau poziţii mijlocii ca putere şi libertate rămâneau cu
gaţia să le frecventeze. Sufocate între tribunalele senioriale şi- de la
:rirea normandă - acaparatoarea jurisdicţie regală, rolul lor judiciar s-a
s progresiv, la unul destul de mic. Totuşi nu era absolut neglijabil. Acolo,
ales, - în cadrul comitatului, în principal, dar şi în acela, mai restrâns, al
îmscripţiei (centaine) - elementele cu adevărat dinamice ale naţiunii
rau obiceiul să se întâlnească pentru a fixa cutuma grupului teritorial, spre a
unde, în numele său, la tot felul de anchete, ba chiar, dacă era nevoie,
ru a purta responsabilitatea vinilor sale colective: până în ziua în care,
'ocaţi cu toţii, deputaţii curţilor de comitat au format primul nucleu al ceea
vea să fie mai târziu Camera Comunelor. Desigur, regimul parlamentar
ez nu şi-a avut nicidecum leagănul în "pădurile vechii Germanii". El a
tat până în profunzime amprenta mediului feudal din care ieşise. Dar în ce
îşte tonalitatea sa proprie, care 1-a diferenţiat atât de net de sistemele de
de pe continent, şi îndeosebi această colaborare la putere a claselor cu
care avere, atât de caracteristică, începând din evul mediu, pentru structura
ică engleză, cum să nu-i recunoaştem originea în solida înrădăcinare, pe
1 insular, a adunărilor juridice (plaids) de oameni liberi, conforme tradiţiei
■e din timpurile barbare?
Deasupra infinitei varietăţi a cutumelor locale sau regionale, două mari
: au dominat evoluţia regimului judiciar german. "Dreptul fiefurilor"
inând distinct de "dreptul pământului", tribunalele vasalice s-au dezvoltat
ri de vechile jurisdicţii şi fără să le absoarbă. Pe de altă parte, menţinerea
ierarhii sociale mai etajate, îndelunga dăinuire, mai ales, a ideii că a se
ra de libertate era egal cu a depinde, fără intermediar, de forţa publică au
păstrat vechilor adunări judecătoreşti de comitat şi de circumscripţie
(centaine) - cu competenţe, între ele, destul de imperfect delimitate - o rază
de acţiune încă foarte întinsă. Acesta a fost cazul mai ales în Alpii suabi şi în
Saxonia, zone cu alodii numeroase şi cu o seniorializare incompletă. De la
magistraţii comunali sau echevins s-a obişnuit totuşi să se pretindă, ca regulă
generală, o oarecare avere funciară. Uneori chiar s-a ajuns, după tendinţa
atunci aproape universală, să se considere funcţiile lor ca ereditare. Până
într-atât încât respectul vechiului principiu, care-1 supunea pe omul liber la
judecata unor curţi de oameni liberi, a dus adesea, în cele din urmă, la o
alcătuire a tribunalelor mult mai oligarhică decât în alte părţi.
Franţa- împreună, fără îndoială, cu Italia de Nord - a fost, prin excelenţă,
ţara justiţiei seniorializate. Desigur, urmele sistemului carolingian au rămas aici
profund marcate, mai ales către Nord. Dar ele nu priveau defel decât
ierarhizarea justiţiilor senioriale - în superioare şi inferioare {hautes et basses)
-şi organizarea lor internă. Adunările judiciare de circumscripţie {centaine sau
voirie) au dispărut foarte repede şi aproape complet. E caracteristic faptul că
resortul "înaltului justiţiar" a luat, de obicei, numele de châtellenie2*: ca şi cum
conştiinţa colectivă nu mai recunoştea izvorul dreptului de a judeca decât celui
aflat în posesia unei case întărite, concomitent origine şi simbol ale unei puteri
de fapt. Aceasta nu înseamnă, totuşi, că nu mai subzista nimic din vechile
instanţe ale conţilor. în marile principate teritoriale, prinţul, uneori, a ştiut să-şi
rezerve monopolul cauzelor "de sânge" cel puţin în ţinuturile mari cum au fost
Flandra, Normandia, Bearn. Contele judecă frecvent problemele alodiilor; el
rezolvă procesele în care bisericile, imperfect inserate în ierarhia feudală,
figurează ca părţi; exceptând concesii sau uzurpări, el deţine, în principiu,
puterea judecătorească a târgurilor şi a căilor publice. Exista acolo, deja, măcar
în germen, un puternic antidot pentru dispersarea puterilor judiciare.
Dar nu era singurul. în toată Europa, două mari forţe acţionau pentru
limitarea sau pentru contracararea fragmentării justiţiei: şi una şi cealaltă, mult
timp cu o eficienţă mediocră, dar ambele de mare viitor.
Mai întâi, monarhiile. Că regele a fost, prin definiţie, justiţiarul suprem al
supuşilor săi, asupra acestui punct toată lumea cădea de acord. Rămânea să se
extragă din acest principiu consecinţele sale practice. Aici problema trecea pe
planul acţiunii şi al puterii de fapt. în secolul al Xl-lea, tribunalul Capeţianului
nu funcţionează decât pentru a-i judeca pe dependenţii direcţi ai prinţului şi
bisericile sale, sau chiar, în mod excepţional şi mult mai puţin eficient, ca o
curte vasalică, în competenţa căreia intră, în teorie, marii feudatari ai Coroanei.
Cel al regelui german, în schimb, conceput după modelul carolingian, atrage
încă spre el un mare număr de cauze importante. Dar, chiar dacă erau relativ
active, aceste curţi legate de persoana suveranului rămâneau, cu siguranţă,

Châtellenie (termen istoric) = "castelanie" - domeniu feudal în care castelul este centrul
de unde seniorul îşi exercită toate puterile, publice şi particulare. - Nota trad.

111
im în Germania, acolo pe unde trecea regele, în cursul turneelor sale de
cârmuire, orice altă justiţie era eclipsată de a sa. Puterea monarhiei nu
sorţi să devină un element decisiv al sistemului jurisdicţional decât cu
iţia de a-şi întinde tentaculele în tot regatul, graţie unei întregi reţele de
>ători misionari sau de delegaţi permanenţi. Aceasta a fost opera înfăptuită,
omentul regrupării generale a forţelor care a marcat sfârşitul celei de-a
vârste feudale, de către suveranii anglo-normanzi şi anglo-angevini mai
mai târziu şi mult mai lent de Capeţieni. Ei aveau să găsească, şi unii şi
[ţi, dar îndeosebi cei din urmă, un punct de spijin preţios în sistemul
ic însuşi. Căci feudalitatea, care ajunsese să divizeze între atâtea mâini
ui de a judeca, furniza totuşi, prin sistemul "apelurilor", un remediu
triva acestei fracţionări.
slu se concepea, în acea vreme, ca un proces, o dată tranşat, să poată
spe, între aceiaşi adversari, în faţa altor magistraţi. Cu alte cuvinte,
ea propriu-zisă, comisă cu onestitate, nu părea susceptibilă de remediere,
Iacă una dintre părţi considera că tribunalul judecase dinadins greşit? Sau
roşa că, încă şi mai brutal, a refuzat orice judecată? Nimic nu o împiedica
rmărească pe membrii acestuia în faţa unei autorităţi superioare. Dacă, în
tă acţiune, absolut distinctă de precedenta, obţinea câştig de cauză,
ătorii răi, în general, suportau o pedeapsă, iar sentinţa lor, în oricare caz,
îulată. Apelul astfel înţeles - noi l-am numi azi acţiune îndreptată contra
ătorului - exista încă din timpul regatelor barbare. Dar el nu putea fi adus,
i, decât în faţa singurei jurisdicţii care se ridica deasupra adunărilor
are ale oamenilor liberi: şi anume curtea regală. înseamnă că practica sa
xă şi anevoioasă. Regimul vasalic a deschis posibilităţi noi. Orice vasal,
um înainte, îl avea pe seniorul său de fief ca judecător obişnuit. Or,
inarea judecării unei pricini era o crimă, la fel ca celelalte. I s-a aplicat
absolut firesc, regula comună, iar apelurile au urcat astfel, din treaptă în
ă, pe toată filiera omagiilor. Procedura rămânea dificil de aplicat; ea era
Ies periculoasă: căci dovada se făcea de obicei prin duel. Barem curtea
lă, la care se cuvenea de acum încolo să se adreseze, era mult mai
îbilă decât aceea a unui rege prea îndepărtat; atunci când se ajungea în
lin urmă la suveran, era din aproape în aproape. în realitate apelurile, în
ca păturilor superioare, au devenit din ce în ce mai puţin excepţionale,
ât comporta o ierarhie a dependenţelor şi stabilea o serie de contacte
e între cei plasaţi unul deasupra celuilalt, sistemul vasalităţii şi al fiefului
tea să se reintroducă, în organizarea judiciară, un element de unitate, pe
monarhiile de tip vechi, inaccesibile pentru cea mai mare parte a
iţiilor considerate supuse, se arătaseră neputincioase să-1 apere.
PUTERILE TRADIŢIONALE: REGALITATE ŞI IMPERIU

1. GEOGRAFIE A MONARHIILOR

Deasupra puzderiei de seniorii, de comunităţi familiale sau săteşti, de


grupări vasalice, se ridicau, în Europa feudală, diferite puteri al căror orizont
mai vast a avut timp îndelungat ca preţ o acţiune mult mai puţin eficace, al
căror destin totuşi a fost acela de a menţine, în această societate fragmentată,
anumite principii de ordine şi de unitate. în vârf, regalităţi şi un imperiu îşi
moşteneau forţa sau ambiţiile de la un lung trecut. Mai jos, dominaţii mai tinere
se ierarhizau, printr-o gradare aproape imperceptibilă, de la principatul
teritorial la simpla baronie sau "castelanie" (châtellenie). Se cuvine să ne
îndreptăm atenţia mai întâi către puterile cele mai încărcate de istorie.
Occidentul, după căderea Imperiului Roman, fusese împărţit în regate
conduse de dinastii germanice. Tocmai din aceste monarhii "barbare", printr-o
succesiune mai mult sau mai puţin directă, descindeau aproape toate cele din
Europa feudală. Filiaţia era deosebit de clară în Anglia anglo-saxonă, care, spre
prima jumătate a secolului al IX-lea, încă se mai diviza între cinci sau şase
state, moştenitoare autentice - deşi în număr mult mai mic - ale dominaţiilor
întemeiate odinioară de invadatori. S-a văzut cum incursiunile scandinave nu
au lăsat să subziste în cele din urmă decât Wessex-ul, mărit cu rămăşiţele
vecinilor săi. Suveranul lui şi-a luat, în secolul al X-lea, obiceiul de a se
intitula, fie rege al întregii Britanii, fie, mai des şi mai durabil, rege al anglilor
sau englezilor. La frontierele acestui regnum Anglorum dăinuia totuşi, în
perioada cuceririi normande, o fâşie celtică. Bretonii din Ţara Galilor se
repartizau între mai multe principate mici. Către Nord, o familie de căpetenii de
"scoţi", adică irlandezi, supunând, rând pe rând, celelalte triburi celte din
teritoriile îndepărtate de ţărm şi populaţiile germanice sau germanizate din
Lothian1 , întemeiase, rând pe rând, un regat întins, care a împrumutat de la
învingători numele lor naţional: Scoţia.
în Peninsula Iberică, câţiva nobili goţi, refugiaţi în Asturii după invazia
musulmană, îşi luaseră aici un rege. Divizat în mai multe rânduri între
moştenitorii fondatorului, dar considerabil mărit prin "recucerire" (la
reconquete, Reconquista), statul astfel format şi-a avut capitala mutată, către
începutul secolului al X-lea, la Leon, pe platoul din sudul munţilor. în cursul
aceluiaşi secol, un comandament militar aşezat, către est, în Castilia şi care la
început depinsese de regatele asturo-leonez, a devenit puţin câte puţin autonom,

Lothians = regiune a Scoţiei, în sudul golfului Forth, cuprinzând comitatele Haddington


(East Lothian), Edinburgh (Mid Lothian) şi Linlithgow (West Lothian). - Nota trad.

113
;rui sau, in IUJJ , a iuai 1111 ui uc icgc. «.pui, vreo suia ae ani mai târziu, o
ane analoagă a dat naştere, în Vest, Portugaliei. Totuşi, bascii din Pirineii
rali, care erau numiţi "navarezi", trăiau separat în văile lor. Şi ei au sfârşit
i se constitui într-un regat, care apare cu claritate în jurul anului 900, şi din
s-a detaşat, în 1037, o altă monarhie măruntă, denumită, după torentul care
ilda teritoriul, "Aragon". Adăugaţi, la nordul cursului inferior al Ebrului, o
că" (marche) creată de franci şi care, sub numele de comitat de Barcelona,
t considerată, până la Ludovic cel Sfânt, ca un fief de drept al regelui
;ei. Acestea au fost - cu frontiere extrem de mişcătoare şi supuse la toate
itudinile împărţirilor, ale cuceririlor şi ale politicii matrimoniale
-aţiunile politice din care s-au născut "Spaniile".
^a nord de Pirinei, unul dintre regatele barbare, acela al francilor, fusese
; peste măsură de Carolingieni. Detronarea lui Carol cel Gros, în noiembrie
urmată curând de moartea lui, în ziua de 13 ianuarie a anului următor, a
at eşecul ultimei strădanii către unitate. Nu poate fi nicidecum considerat
un capriciu faptul că noul rege al Estului, Arnulf, nu manifesta nici
un î a accepta şi dominaţia asupra Vestului, pe care i-o oferea
arhiepiscopul ;ims. Evident, moştenirea lui Carol cel Mare părea prea grea.
Divizarea s-a it, în mare, după liniile pe care le fixase prima împărţire,
aceea de la un, în 843. Constituit, la acea dată, prin unirea celor trei
dioceze de pe [ stâng al Rinului - Mainz, Worms şi Speyer - cu întinsele
regiuni germa-supuse odinioară, la est de fluviu, de cele două dinastii
france, regatul lui vie Germanicul -a fost refăcut, în 888, în folosul unicului
supravieţuitor al :ndenţilor săi: Arnulf de Carintia. Aceasta a fost "Franţa
Orientală", pe printr-un inofensiv anacronism, dacă e făcut conştient, o
putem numi încă
acum "Germania" (Allemagne).
n vechiul regat al lui Carol Pleşuvul, "Franţa Occidentală" - Franţa noastră -,
îari seniori fură proclamaţi regi aproape simultan: un duce italian, dar din
ie francă, Gui de Spoleto; un conte neustrian, de origine probabil saxonă,
s. Cel de-al doilea, care dispunea de o clientelă mult mai mare şi pe care îl
e faimos războiul împotriva normanzilor, s-a impus fără greutate. Şi aici,
era va fi aproximativ cea de la Verdun. Formată dintr-o juxtapunere de
; între comitate, ea traversa şi retraversa de mai multe ori fluviul Escaut şi
;ea la Meusa puţin în aval de confluenţa ei cu râul Semois; după care
ea aproape paralel cu fluviul şi la câteva leghe de el, pe malul stâng.
;ea apoi râul Saone, în aval de Port-sur-Saone, şi se confunda, pe o
iţă destul de lungă, cu cursul său, nedepărtându-se decât în faţa oraşului
>n, pentru un ocol către est. în fine, la sud de ţinutul Mâcon, ea abandona
Saone-Ron, în aşa fel încât să-i lase autorităţii vecine toate comitatele de
ilul vestic, şi nu regăsea firul apei decât în deltă, pentru a merge, până la
de-a lungul Ronului Mic. tămânea fâşia intermediară, care, inserându-se, la
nord de Alpi, între state-
Ludovic Germanicul şi acelea ale lui Carol Pleşuvul, apoi prelungindu-se
.n-jii.ui icgai ai ilil
Lothar. Nici un descendent al acestui prinţ, în linie masculină, nu mai exista.
Moştenirea lui avea să fie în cele din urmă anexată în întregime la Franţa
Orientală. Dar aceasta s-a făcut frântură cu frântură.
Succesor al fostului stat lombard, regatul Italiei acoperea Nordul şi Centrul
peninsulei, mai puţin bizantina Veneţie. El a cunoscut, timp de aproape un
scecol, cel mai fbrtunos destin. Mai multe familii şi-au disputat coroana aici:
duci de Spoleto, în Sud, şi mai ales, către Nord, stăpânii acelor păsuri alpestre
de unde era atât de uşor şi atât de tentant să se năpustească asupra câmpiei,
marchizi de Frioul (Friuli) sau d'Ivree, regi ai Burgundiei, care deţineau
trecătorile din Alpii Penini, regi sau conţi ai Provenţei, duci ai Bavariei. în
plus, mulţi dintre aceşti pretendenţi au fost unşi împăraţi de către papă; căci, de
la prima împărţire a imperiului sub Ludovic cel Pios, stăpânirea Italiei, dat
fiind drepturile de protecţie şi de dominare pe care ea le aducea asupra Romei
şi asupra bisericii romane, părea să fie concomitent condiţia necesară a acestei
prestigioase demnităţi şi cea mai bună calitate pentru a o cere. Totuşi - spre
deosebire de regii Franţei Occidentale pe care chiar depărtarea lor nu-i lăsa să
nutrească ambiţii italiene sau imperiale - suveranii Franţei Orientale se
numărau, şi ei, printre vecinii apropiaţi ai frumosului regat lăsat în părăsire.
Deja, în 894 şi 896, Arnulf, bazându-se pe originea sa carolingiană, descinsese
aici, impusese recunoaşterea sa ca rege şi fusese uns împărat. în 951, unul
dintre succesorii lui, Otto I, un saxon2 , al cărui bunic poate că îl însoţise
odinioară pe Arnulf dincolo de munţi, a luat acelaşi drum. El a fost aclamat ca
rege al lombarzilor în vechea capitală, la Pavia, apoi - trebuind, în răstimp, să
se consacre altor misiuni - a revenit după zece ani, a supus mai bine ţara şi a
înaintat în cele din urmă până la Roma, unde papa a făcut din el un "august
împărat" (2 februarie 962). De acum încolo, exceptând scurte perioade de criză,
Italia, astfel înţeleasă, nu va avea, până în miezul timpurilor moderne, alt
monarh de drept decât pe acela al Germaniei.
în 888, un foarte înalt personaj, de neam bavarez, Welful Rudolf, se găsea
în fruntea marelui guvernământ militar pe care Carolingienii îl instituiseră, în
cursul anilor precedenţi, între Jura şi Alpi, şi care era numit de obicei ducat de
Transjurania3: poziţie esenţială, de vreme ce comanda unele dintre principalele
căi de trecere interioare ale Imperiului. Rudolf a căutat, şi el, să pescuiască în
ape tulburi o coroană, şi a ales pentru asta un soi de "ţară a nimănui" (no man's
land) pe care o constituiau, în spaţiul dintre "Frântele" de Vest şi de Est,
ţinuturile la care mai târziu avea să li se spună, cu atâta dreptate, "Dintre Două"
{d'Entre Deux). Faptul că s-a încoronat la Toul arată destul de bine orientarea
speranţelor sale. Totuşi, atât de departe de propriul său ducat, el era lipsit de

Otto I fâcea parte din dinastia Saxonă (a Liudolfingienilor). - Nota trad.


Duche de Transjurane = "Burgundia transjurană". - Nota trad.

115
sli". învins de Arnult, ru nevoii - pasiranau-şi imui regai - sa se fumească
să adauge la Transjurania cea mai mare parte a provinciei ziastice de
Besancon.
La nord de aceasta, o bucată întreagă din moştenirea lui Lothar rămânea
vacantă. Era regiunea care, în lipsa unui termen geografic potrivit, era
îită frecvent, după numele unui prinţ care, fiu şi omonim al acestui prim
iar, domnise aici câtva timp, "Lotharingia": vast teritoriu mărginit la vest
îotarele Franţei Occidentale, aşa cum au fost trasate mai înainte, la est de
iul Rinului, pe care frontiera nu-1 părăsea decât pe o distanţă de aproximativ
kilometri, pentru a-i reda Franţei Orientale cele trei dioceze ale sale de pe
ui stâng; ţară cu abaţii puternice şi cu episcopii bogate, cu frumoase
fluvii ;date de bărcile negustoreşti; regiune vrednică de stimă totodată, de
vreme fusese leagănul casei carolingiene şi însăşi inima marelui
Imperiu, intirile vii pe care le lăsase aici dinastia legitimă au constituit
probabil tacolul care a împiedicat ca vreo regalitate indigenă să se ridice
pe acest toriu. Cum însă şi acolo, la fel ca în alte părţi, ambiţioşii nu
lipseau, jocul a fost acela de a opune una alteia monarhiile limitrofe. Mai
întâi supusă linal lui Arnulf, care era, în 888, singurul dintre descendenţii
lui Carol cel re care purta coroană, total nedocilă apoi faţă de regele pe
care i-1 dăduse ind Arnulf, în persoana unuia dintre bastarzii săi,
Lotharingia, după ce în
ramura carolingiană din Germania s-a stins, a fost îndelung disputată de
e prinţii vecini. Deşi în venele lor curgea un alt sânge, regii Franţei
entale se considerau moştenitorii lui Arnulf. Cât despre suveranii Franţei
;identale - măcar atunci când aparţineau spiţei carolingiene, ca în anii 898-
i, apoi din 936 până în 987 -, cum să nu-i fi văzut revendicând, pe Meusa şi
Rin, succesiunea strămoşilor lor? Totuşi, Franţa Orientală, în mod vizibil,
cea mai puternică: astfel că atunci când, în 987, Capeţienii au luat, la rândul
în regatul advers, locul vechilor dinaşti, ei au renunţat în chip firesc să
lărească un scop străin propriilor lor tradiţii familiale, şi pentru care, de
el, nu ar mai fi găsit, în acele locuri, sprijinul unei clientele4 gata pregătite,
îtru secole lungi - ba chiar pentru totdeauna, în ceea ce priveşte partea sa de
d-est, Aachen (Aix-la-Chapelle) şi Koln (Cologne), Trier (Treves) şi
blenz (Coblence) -, Lotharingia va fi încorporată în constelaţia politică
mană.
în împrejurimile Transjuraniei, Lyonnais, Viennois, Provenţa, diocezele
estre rămăseseră aproape doi ani fără să recunoască vreun rege. în aceste
iuni mai existau însă amintirea şi fidelii unui personaj ambiţios, numit
son, care, fără să ţină cont de legimitatea carolingiană, ştiuse, încă dinainte
887, să-şi înfiripeze aici un regat independent. Fiul său, Ludovic - pe
isupra şi descendent, prin mama sa, al împăratului Lothar -, a reuşit în cele
4
Clientele = "clientelă" - în sensul de ansamblu al partizanilor, adepţilor unei formaţiuni
itice sau unui conducător. - Nota trad.
mn urma sa iaca sa ne încoronat la Valence, spre sfârşitul anului 890. Dar
monarhia astfel întemeiată avea să fie efemeră. Nici Ludovic care, din 905, a
devenit orb, în Verona, nici ruda sa Hugo d'Arles, care după această tragedie a
condus mult timp în numele nefericitului infirm, nu par să fi văzut vreodată în
teritoriile lor dintre Ron şi munţi altceva decât un punct de plecare comod
pentru seducătoarea cucerire a Italiei. Astfel că, după moartea lui Ludovic, în
928, Hugo, proclamat rege în Lombardia, i-a lăsat aproape nestingheriţi pe
Welfi să-şi extindă dominaţia până la mare. începând cam de pe la mijlocul
secolului al X-lea, regatul Burgundiei - cum era numit îndeobşte statul fundat
de Rudolf - se întinde deci de la Basel la Mediterană. Din acest moment, totuşi,
faţă de regii sau împăraţii germani, slabii săi monarhi treceau drept nişte
protejaţi destul de modeşti. în cele din urmă, - de altfel nu fără multă aversiune
şi tergiversări - ultimul din acest neam, care a murit în 1032, 1-a recunoscut pe
suveranul Germaniei ca succesor al său. Spre deosebire de Lotharingia, dar la
fel ca Italia, "Burgundia" astfel înţeleasă, - care va fi cunoscută, de preferinţă,
din secolul al XlII-lea, sub numele de regat al Arlesului -, nu a fost, de
altminteri, întru totul absorbită în vechea Franţă Orientală. Uniunea era
concepută mai degrabă ca aceea a trei regate distincte, asamblate ferm în
aceeaşi mână.
Astfel, era feudală a asistat la desenarea primelor lineamente ale unei hărţi
politice europene din care anumite trăsături sunt încă recognoscibile pe atlasele
noastre şi a văzut totodată dezbătându-se probleme de zone de frontieră
destinate, până în zilele noastre, să facă să curgă fie cerneală, fie sânge. Dar
poate, dacă ne gândim bine, trăsătura cea mai caracteristică a acestei geografii a
monarhiilor, cu limite atât de variabile între teritoriile lor, a fost uimitoarea
stabilitate a numărului regalităţilor înseşi. Dacă, în vechiul imperiu carolingian,
o mulţime de stăpâniri, în realitate cvasiindependente, s-au ridicat pentru a se
distruge necontenit, nici unul dintre aceşti "tirani" locali, printre cei mai
puternici, nu a îndrăznit - de la Rudolf şi Ludovic cel Orb - să-şi atribuie titlul
regal, dar nici să nege că nu ar fi fost supusul ori vasalul nemijlocit al vreunui
rege. Dovadă, elocventă între toate, de câtă vigoare păstra tradiţia monarhică,
mult mai veche decât feudalitatea şi menită să-i supravieţuiască vreme
îndelungată.

2. TRADIŢII PRIVIND PUTEREA REGALĂ ŞI NATURA ACESTEIA

Regii vechii Germanii pretindeau să li se urce genealogia până la zei.


Asemănători ei înşişi, cum spune Jordanes, unor "Aseni5 ori semizei", tocmai
de la virtutea mistică cu care erau impregnate ereditar persoanele lor aşteptau

Zei războinici din mitologia scandinavă. - Nota trad.

117
>re partea lor, împăraţii romani trăiseră înconjuraţi de un nimb divin. Din
tă dublă moştenire, şi mai ales din prima, şi-au luat monarhiile epocii
de caracterul lor sacru. Creştinismul îl consfinţise, împrumutând din
e un vechi ritual de încoronare, ebraic sau propriu Siriei vechi. în statele
ssoare ale imperiului carolingian, în Anglia, în Asturii, regii, la urcarea pe
nu primesc doar din mâna prelaţilor însemnele tradiţionale ale demnităţii
;i mai ales coroana cu care se vor împodobi de acum încolo, în mod
in, la "curţile" ţinute cu prilejul marilor sărbători, "curţile încoronate" pe
le evocă o "cartă" a lui Ludovic al Vl-lea al Franţei 6 ; ci în plus, un
op, noul Samuel, îi unge pe aceşti noi Davizi, pe diverse părţi ale corpului,
i mir: gest al cărui sens universal, în liturghia catolică, este acela de a face
om sau un obiect să treacă din categoria profanului în aceea a sacrului. La
vorbind, arma era cu două tăişuri. "Acela care binecuvântează îi este
■ior celui care este binecuvântat": aşa spusese Sfântul Pavel. Din sfinţirea
ui de către preoţi, nu trebuia deci să se tragă concluzia supremaţiei
ualului? Aceasta a fost într-adevăr, aproape de la început, convingerea mai
>r scriitori ai bisericii. înţelegerea ameninţărilor de care era plină o astfel
terpretare explică fără îndoială faptul că mulţi dintre primii suverani ai
ei Orientale au neglijat sau au refuzat să fie unşi. Succesorii lor, totuşi, nu
târziat să-şi recunoască vina. Cum ar fi putut admite ei să le lase
rivalilor /est privilegiul acestei prestigioase charisme7 ? Ceremonia
ecleziastică a ;erii însemnelor - inel, spadă, stindard, coroană chiar - şi-a
avut imitatorii, nai mare sau mai mică întârziere, în diverse principate:
Acvitania, mndia, ducatele Burgundiei sau Bretaniei. E caracteristic, în
schimb, că in mare feudatar, oricât de puternic ar fi fost el, nu a îndrăznit
vreodată să-şi ; pretenţiile până la sacralizare, în sensul propriu al
cuvântului, adică la ire. în afară de preoţi, nu se vedeau "Cristoşi ai lui
Dumnezeu" decât re regi.
Paloarea acestei aure supranaturale, pentru care ungerea cu mir reprezenta
rmarea mai degrabă decât sorgintea, nu putea întârzia să fie viu resimţită
epocă obişnuită să amestece necontenit influenţele lumii de apoi cu viaţa
;i cu zi. Cu siguranţă, o regalitate autentic sacerdotală ar fi fost
npatibilă cu o religie pretutindeni şi în toate privinţele dominantă. Puterile
ului catolic sunt perfect definite: din pâine şi din vin, el poate - şi doar el
: - face trupul şi sângele lui Cristos. Incapabili, nefiind hirotonisiţi, să
sze slujba religioasă, regii nu erau deci, în sensul strict, preoţi, dar încă şi

WARNKOENIG et STEIN, Franzosische Staats-und Rechtsgeschichte, voi. I,


idenbuch, pag. 34, c. 22.
Charismă (din gr. Kharisma = grafie, favoare) = autoritate a unui conducător, bazată pe
te aptitudini supranaturale; în domeniul religios = ansamblu al harurilor spirituale extra-
ure (profeţii, miracole etc.) date de Dumnezeu unor indivizi sau unor grupuri. - Nota trad.
mai puţin, nişte laici veritabili. E foarte greu să exprimi cu oarecare claritate
reprezentări rebele, în ele însele, logicii. Vom da totuşi o idee aproximativă
asupra lor, spunând că, fără să fie învestiţi cu sacerdoţiu, regii, după spusele
unui scriitor din secolul al Xl-lea, "participau" la exercitarea funcţiilor sale. De
aici, această consecinţă, deosebit de gravă, că, în eforturile lor de a conduce
biserica, ei vor crede şi vor fi crezuţi că acţionează ca membri ai acesteia. Cel
puţin aceasta era opinia comună. în mediile ecleziastice, ea nu dominase
niciodată în mod absolut. în secolul al Xl-lea Gregorienii au atacat-o cu cea
mai aspră şi cea mai clarvăzătoare vigoare. Ei pledau pentru acea diferenţiere a
spiritualului şi a temporalului în care Rousseau şi Renan ne-au învăţat să
vedem una dintre marile inovaţii ale creştinismului. Ei nu separau de altfel atât
de bine cele două puteri decât pentru a-i umili pe cârmuitorii trupurilor (ai
părţii materiale a fiinţelor) în faţa cârmuitorilor sufletelor: "luna" care nu este
decât o reflectare, în faţa "soarelui", sursă a oricărei lumini. Dar succesul lor,
asupra acestui punct, a fost neînsemnat. Multe secole aveau să se scurgă înainte
ca în ochii popoarelor monarhiile să nu fie readuse la rolul lor de puteri modest
omeneşti.
în gândirea maselor, acest caracter sacru nu se manifesta doar prin
noţiunea, prea abstractă, a unui drept de conducere ecleziastică. în jurul
regalităţii, în general, sau al diverselor regalităţi speciale, s-a elaborat un întreg
ciclu de legende şi de superstiţii. La drept vorbind, el nu a atins deplina sa
înflorire decât începând din momentul în care s-au întărit, în fapt, cele mai
multe dintre puterile monarhice: către secolele al Xll-lea şi al XHI-lea. Dar
originile sale datau din prima vârstă feudală. De la sfârşitul secolului al DC-lea,
arhiepiscopii de Reims susţin că sunt păstrătorii unui ulei miraculos, adus
odinioară lui Clovis, de o porumbiţă, din înaltul cerului: admirabil privilegiu
care le va permite, totodată, acelor prelaţi să revendice, în Franţa, monopolul
"sacrului", iar regilor lor să se declare şi să se creadă sfinţiţi chiar de Cer. Regii
Franţei, cel puţin de la Filip I, probabil de la Robert cel Pios, regii Angliei, de
la Henric I, sunt consideraţi că ar vindeca anumite boli prin atingerea mâinilor
lor. Atunci când, în 1081, împăratul Henric al IV-lea - totuşi excomunicat - a
traversat Toscana, ţăranii, veniţi repede pe traseul său, se străduiau să-i atingă
veşmintele, convinşi că îşi asigură, prin aceasta, recolte norocoase8.
Pentru a pune la îndoială eficacitatea acestei imagini vom opune, oare,
nimbului magic ce înconjura astfel persoanele regale puţinul respect pe care îl
obţinea prea adesea autoritatea monarhică? Ar însemna să punem problema
greşit. Căci să privim de aproape: exemplele de regi nu destul de ascultaţi,
înfruntaţi sau umiliţi de feudatarii lor, ba chiar prizonieri ai acestora, sunt, într-
adevăr, nenumărate. Dar regi care să fi pierit de moarte violentă, de mâna
supuşilor lor, în perioada care ne preocupă, dacă nu greşesc, au fost exact trei:

RANGERIUS, Vita Anselmi, în SS., XXX, 2, pag. 1256, vezi 4777 urm.

119
A.ngua, nuuaru iviarurui, vicuma a unei revoiupn ae paiat uneltită in roiosul
»priului său frate; în Franţa, Robert I, uzurpator ucis în luptă de un partizan al
;elui legitim; în Italia, traversată de atâtea lupte dinastice, Berenger I. Alături
hacatombele Islamului, faţă de ceea ce ar oferi, în Occidentul însuşi, lista
orurilor comise asupra marilor vasali ai diferitelor coroane, ţinând cont, în
e, de moravurile proprii unei epoci de violenţe, vom recunoaşte că e puţin.
Aceste reprezentări, dispuse etajat de la religios la magic, nu erau, pe
nul forţelor supranaturale, decât expresia misiunii politice recunoscute ca
prie regilor: aceea de "şef al poporului", thiudans, după vechiul cuvânt
manie. în multitudinea de dominaţii, ce caracteriza lumea feudală,
alităţile, cum scrie pe bună dreptate Guizot, constituiau puteri sui generis:
doar superioare, în principiu, tuturor celorlalte, dar şi de un ordin realmente
jrit. Trăsătură semnificativă: pe când celelalte puteri erau, în majoritatea lor,
iple conglomerate de drepturi diverse, a căror încâlceală condamnă la eroare
;e tentativă de a reprezenta pe hartă suprafaţa oricăruia dintre aceste
:furi", mari sau mici, cu ajutorul unor contururi liniare, între statele
narhice existau, în schimb, ceea ce putem numi în chip legitim, frontiere. De
ia seamă, nici acolo sub forma unor linii trasate cu exactitate. Ocuparea
nântului, încă doar din loc în loc, nu le reclama. Pentru a despărţi Franţa de
>eriu, în mărcile din zona Meusei mijlocii şi inferioare (mosanes), nu erau
e suficiente sterpele lăstărişuri din regiunea Argonne? Dar, cel puţin, un oraş
un sat, oricât de disputată i-a fost uneori apartenenţa, părea că nu trebuie să
indă niciodată, pe drept, decât de unul dintre regatele aflate în confruntare,
timp ce se putea vedea foarte bine în acelaşi loc un potentat oarecare
rcitând, de exemplu, "înalta justiţie", un altul posedând şerbi, un al treilea
suri cu jurisdicţia lor, un al patrulea zeciuiala. Cu alte cuvinte, pentru un
;n ca şi pentru un om, a avea mai mulţi seniori era aproape normal; mai
[ţi regi, imposibil.
Departe de Europa, în Japonia, s-a întâmplat ca un sistem de subordonări
sonale şi funciare, foarte asemănător cu regimul nostru feudal, să se
stituie treptat în dispută cu o monarhie la fel ca în Occident, dar mult mai
ne. Acolo însă, cele două instituţii au coexistat, fără să se întrepătrundă,
sonaj sacru, ca şi regii noştri, şi mult mai apropiat de divinitate decât ei,
taratul, în ţara Soarelui Răsare, a rămas, de drept, suveranul întregului
or. Mai jos de el, ierarhia vasalilor se oprea la şogun, şeful lor suprem,
uitatul a fost că, pentru secole îndelungate, şogunul a acaparat întreaga
;re reală. în Europa, în schimb, regalităţile, anterioare ca dată şi, prin natura
străine de reţeaua vasalică, s-au instalat totuşi în vârful ei. Ele au ştiut să se
ască să fie ele însele prinse în plasa dependenţelor. Dar, unde se ajungea
î atunci când, prin jocul patrimonialităţii fiefurilor, se întâmpla ca o
prietate rurală, supusă anterior unui fief al unui senior sau al unei biserici, să
s în componenţa domeniului regal? Regula, universal acceptată, era că
;le, dacă primea succesiunea unora dintre sarcini, era scutit însă de orice
omagiu: căci el nu se putea declara "fidelul" unuia dintre supuşii săi.
Dimpotrivă, nimic nu-1 va împiedica vreodată ca, dintre ei, toţi fiind, în această
calitate, protejaţii lui, să nu aleagă anumiţi privilegiaţi pentru a întinde asupra
lor, după ritualul omagiului, o protecţie specială.
Or, printre aceşti commendes regali figurau, cum s-a văzut, din secolul al
IX-lea, alături de o mulţime de "sateliţi" mărunţi, toţi magnaţii, înalţi
funcţionari transformaţi curând în prinţi regionali. Astfel că, diriguitor al
poporului, în ansamblul său, monarhul este, în plus, treaptă cu treaptă, senior al
seniorului (arriere-seigneur) unui mare număr de vasali, ba chiar, prin ei, al
unei multitudini, încă şi mai numeroase, de dependenţi umili. în ţările a căror
structură feudală excepţional de riguroasă a exclus alodiul - ca, de exemplu,
Anglia după cucerirea normandă -, nu există nici un biet nenorocit oricât de jos
plasat pe scara subordonărilor care, înălţându-şi ochii, să nu-1 zărească, pe
ultima treaptă, pe rege. în alte părţi, lanţul, înainte de-a ajunge atât de sus,
uneori se rupe. Totuşi, pretutindeni, această feudalizare a monarhiilor a fost cu
siguranţă pentru ele un element de salvare. Acolo unde el nu mai reuşea să
comande ca şef al statului, regele putea măcar să utilizeze în folosul său armele
dreptului vasalic, alimentat cu sentimentul celei mai vii - pe atunci - dintre
legăturile omeneşti. în Cântecul lui Roland, acesta luptă, oare, pentru suveranul
său ori pentru seniorul căruia i-a prestat omagiul? Fără îndoială, nu o ştie nici
el însuşi. Dar el nu luptă cu atâta abnegaţie pentru suveranul lui decât pentru că
acesta este în acelaşi timp seniorul său. Mai târziu, atunci când Filip-August îi
va contesta papei facultatea de a dispune de bunurile unui conte eretic, el va
mai spune încă, în chip firesc: "acest comitat este deţinut de la mine ca fief, şi
nu: "este din regatul meu". în acest sens, politica Carolingienilor, care visaseră
să-şi întemeieze guvernarea pe vasalitate, nu avea poate, pe termen lung, să se
arate atât de iluzorie pe cât ar face să se creadă primele sale eşecuri. Multe
cauze - am remarcat-o deja şi va trebui să revenim la ele - au conspirat, în
cursul primei vârste feudale, spre a reduce la nimica toată acţiunea cu adevărat
eficace a puterii regale. Cel puţin ea dispunea de două mari forţe latente, gata
să se dezvolte sub influenţa unor condiţii mai favorabile: moştenirea intactă a
vechiului său prestigiu; redobândirea tinereţii în chiar sforţarea sa de adaptare
la noul sistem social.

3. TRANSMITEREA PUTERII REGALE; PROBLEME DINASTICE

Această demnitate monarhică, totuşi, încărcată de tradiţii amestecate, cum


se
transmitea oare ea? Ereditate? Alegere? Frecvent, considerăm azi
incompatibili ambii termeni. Că nu au părut nicidecum aşa, în acelaşi grad, pe
durata erei feudale, nenumărate texte sunt de acord în a ne-o aduce la
cunoştinţă. "Noi am obţinut alegerea unanimă a popoarelor şi a prinţilor şi

121
iunea ereditară a regatului neîmpărţit", astfel se exprimă, în 1003, regele
iniei Henric al II-lea. Iar, în Franţa, remarcabilul canonist care era Ive de
es scria: "Pe drept cuvânt, acela a fost uns rege căruia regalitatea îi
a prin drept ereditar şi pe care 1-a desemnat consimţământul unanim al
pilor şi al celor mari"9. Aceasta pentru că nu se concepea nici unul dintre
>uă principii sub forma sa absolută. înţeleasă mai puţin ca un exerciţiu de
rbitru cât sub aspectul supunerii la un fel de revelaţie intimă, care făcea
escopere conducătorul potrivit, pura elecţiune şi-a găsit, la drept vorbind,
jrii în rândul clericilor. Ostili ideii, cvasipăgâne, a unei virtuţi sacre a
ei înclinau în plus să vadă sursa legitimă a oricărei puteri într-un mod de
; pe care biserica îl revendica, pentru ea însăşi, ca singurul conform cu
:i: abatele nu trebuia oare să fie ales de călugării săi, episcopul, de cler şi
pulaţia cetăţii? Aceşti teologi se întâlneau aici cu ambiţiile marilor
iri, care nu doreau altceva decât să vadă monarhia căzând în dependenţa
ar, impusă de o întreagă lume de reprezentări pe care evul mediu o
>e, în principal, de la vechea Germanie, opinia universal răspândită era
iferită. Se credea în vocaţia ereditară, nu a unui individ, ci a unei familii,
1socotită capabilă să dea conducători eficienţi.
>ncluzia logică ar fi fost, neîndoios, exercitarea autorităţii, în comun, de
oţi fiii regelui defunct sau împărţirea regatului între ei. Interpretate
, cu totul pe nedrept, ca dovedind pretinsa asimilare a regalităţii cu un
oniu, în timp ce ele exprimau, dimpotrivă, participarea tuturor
denţilor la un acelaşi privilegiu dinastic, aceste practici, se ştie, fuseseră
ire lumii barbare. Statele anglo-saxone şi spaniole le-au perpetuat, timp
îgat, în era feudală. Totuşi, ele păreau periculoase pentru binele
elor. Căci ele se loveau de noţiunea unei monarhii indivizibile, pe care
accentul, cu bună ştiinţă, un Henric al II-lea şi care corespundea
ii, printre toate prefacerile, a unui sentiment, încă viguros, al statului. A
deci o altă soluţie, care, de altfel, acţionase întotdeauna mai mult sau mai
>aralel cu prima. Din această familie predestinată, şi numai din ea
-dac* descendenţa masculină se stinsese, şi din familiile înrudite
-alele personaje ale regatului, reprezentanţi prin naştere ai supuşilor,
îl ; pe noul rege. "Datina francilor", scrie, foarte pertinent, în 893,
scopul de Reims, Foulque, "a fost întotdeauna ca, fiindu-le regele mort,
eagă un altul, din spiţa regală"10, editatea colectivă astfel înţeleasă, avea
să tindă şi de altfel, să aducă
2neapărat după sine ereditatea individuală în linie directă. Fiii ultimului
i-şi aveau în cel mai înalt grad partea lor din virtuţile originii sale? Dar
torul decisiv 1-a constituit o altă tradiţie, pe care biserica de asemenea o

iplom. regnum et imp., voi. III, no 34. - Histor. de France, voi. XV, pag. 144, no CXIV.
■LODOARD, Historia Remensis ecclesiae, IV, 5 în SS, voi. XIII, pag. 563.
accepta în ce o privea ca un util antidot la hazardul alegerilor. în mod frecvent,
abatele, în timpul vieţii, îi punea pe călugări să-1 recunoască pe acel personaj pe
care îl desemna el însuşi ca succesor al său. Aşa au procedat, mai ales, primii
conducători ai marii mănăstiri de la Cluny. Tot aşa, regele sau prinţul obţinea
de la "fidelii" săi ca, încă din timpul vieţii sale, unul dintre fiii lui să fie asociat
la demnitatea sa, ba chiar - dacă era vorba de un rege - să fie uns imediat:
practică realmente universală, în cursul erei feudale, în virtutea căreia dogii
Veneţiei sau "consulii" Gaetei acţionau în perfect acord cu toate monarhiile
Occidentului. Dar puteau exista mai mulţi fii. Dintre ei, cum să fie ales fericitul
beneficiar al acestei alegeri anticipate? La fel ca dreptul fiefurilor, dreptul
monarhic nu s-a raliat dintr-o dată la cel de primogenitură (aînesse). Deseori, i
se opuneau acesteia drepturile copilului născut "în purpură" {dans la pourpre),
adică în timp ce tatăl său era deja rege; sau chiar motive mai personale făceau
să se încline balanţa. Totuşi, ficţiune comodă şi de altminteri puţin câte puţin
impusă de chiar exemplul fiefului, privilegiul de primogenitură, în pofida unor
încercări contrare, s-a impus aproape de la început în Franţa. Germania, mai
fidelă spiritului vechilor cutume germanice, nu 1-a admis niciodată fără rezerve,
în plin secol al XH-lea, Frederic Barbarossa avea să-şi mai stabilească încă,
drept continuator, pe cel de-al doilea fiu al său.
De altfel, acolo nu era decât semnul unor divergenţe mai profunde. Căci,
plecate de la aceleaşi noţiuni în care se uneau principiul electiv şi dreptul
neamului, cutumele monarhice au evoluat, în diferitele state europene, în
sensuri foarte variabile. Va fi suficient aici să reţinem două experienţe tipice:
cele pe care ni le oferă Franţa, de o parte, Germania, de cealaltă.
Istoria Franţei Occidentale a început, în 888, printr-o răsunătoare ruptură cu
tradiţia dinastică. în persoana regelui Eudes, mai marii regatului aleseseră, în toată
puterea cuvântului, un om nou. Aceasta se datora faptului că din descendenţa lui
Carol Pleşuvul nu rămânea atunci decât un copil de opt ani, care, din pricina
tinereţii sale, fusese deja, în două rânduri, îndepărtat de la tron. Totuşi, de îndată ce
acest băieţel - numit şi el Carol, şi pe care o istoriografie neîngăduitoare avea să-1
poreclească "cel Simplu" - depăşi vârsta de doisprezece ani, la care dreptul
francilor salieni fixa majoratul, se văzu, la 28 ianuarie 893, încoronat la Reims.
Războiul dintre cei doi regi a durat mult timp. Dar, puţin înaintea morţii sale, care
a survenit la 1 ianuarie 898, Eudes, conform, pare-se, unui acord încheiat câteva
luni mai devreme, le-a ordonat partizanilor săi ca, după dispariţia lui, să i se alăture
Carolingianului. Doar după douăzeci şi patru de ani acesta a găsit din nou un rival.
Supărate de bunăvoinţa pe care Carol i-o arăta unui mărunt cavaler, predispuse de la
natură, de altfel, la nesupunere, câteva dintre cele mai înalte personaje ale ţării s-au
pus ţ pe căutatul unui alt rege. Eudes nelăsând nici un fiu, fratele lui, Robert, îi
%■ moştenise demnităţile patrimoniale şi "clientela". El fu alesul rebelilor (29
♦*, iunie 922). întrucât ajunsese deja la coroană, această familie părea pe jumătate
consacrată. Apoi, atunci când Robert, în anul următor, va fi omorât pe câmpul

123
uptă, ginerele său, ducele de Burgundia, Râul, primeşte, la rândul lui,
lirea; iar capcana care, puţin după aceea, a făcut din Carol, pentru întreaga
/iată, prizonierul unuia dintre principalii revoltaţi, i-a asigurat victoria
patorului. Totuşi, moartea lui Râul, şi el fără posteritate masculină, avea să
semnalul unei adevărate restauraţii. Fiul lui Carol cel Simplu, Ludovic al
ea, a fost rechemat din Anglia unde se refugiase (iunie 936). Propriul său
ca şi nepotul lui, după aceea, i-au succedat fără dificultate. Astfel că, spre
jirul secolului al X-lea, totul părea să ducă la considerarea ca definitivă a
ibilirii legitimităţii.
A fost necesar, pentru a o repune în discuţie, hazardul unui accident de
Ltoare, căruia i-a căzut victimă tânărul rege Ludovic al V-lea. Nepotul
lui Robert, Hugo Capet, a fost acela pe care, la 1 iunie 987, 1-a proclamat
adunarea de la Noyon. Cu toate acestea mai exista încă un fiu al lui
ovic al IV-lea, Carol, din care împăratul german făcuse un duce al Lorenei
rioare. Ei nu au întârziat să-şi revendice cu armele moştenirea, şi mulţi
eni, fără îndoială, nu vedeau în Hugo, după expresia lui Gerbert, decât un
"interimar". O lovitură îndrăzneaţă şi norocoasă a decis altfel. înşelat în
perfid de episcopul de Laon, Carol a fost luat prizonier, în ziua Floriilor
anul 991, în acest oraş. Ca şi bunicul său, Carol cel Simplu, el avea să
ră în captivitate. Până în ziua în care nu va mai recunoaşte nici un fel de
arhi, Franţa nu va mai avea de-acum încolo decât regi de spiţă capeţiană.
Din această lungă tragedie, soluţionată de şansă, reiese în mod cert că
mentul legitimităţii şi-a păstrat timp îndelungat o oarecare forţă. Mai mult
t "cartele" acvitane, care sub Râul, apoi sub Hugo Capet, scot în evidenţă,
formulele lor de datare, voinţa de a nu-i recunoaşte pe uzurpatori
-urile de la sud de Loara duseseră întotdeauna o viaţă separată, iar
baronatul lici în mod natural ostil unor conducători proveniţi din
Burgundia sau din ţa propriu-zisă -; dar şi mai mult apoi decât
indignarea convenită sau esată a anumitor cronici, faptele vorbesc aici cu
tărie. într-adevăr trebuie xperienţa lui Eudes, a lui Robert şi a lui Râul
a părut destul de puţin ntă dacă au fost necesari atâţia ani pentru a fi
reînnoită. Nici un scrupul nu npiedicat pe fiul lui Robert, Hugo cel Mare,
să-1 ţină prizonier, aproape un e Ludovic al IV-lea. Curios e faptul că nu a
îndrăznit să folosească această ie atât de favorabilă pentru a se face el
însuşi rege. Determinat de cea mai teptată dintre morţi, evenimentul din
987 nu a fost, indiferent ce s-a spus re el, "mai presus de orice o acţiune
ecleziastică". Dacă arhiepiscopul de îs, Adalberon, i-a fost incontestabil
principalul artizan, nu toată biserica le partea lui. După toate aparenţele,
firele intrigii urcau până la curtea rială a Germaniei, de care prelatul şi
consilierul său Gerbert erau legaţi prin interesele personale, cât şi prin
convingerile politice. Căci, în ochii or preoţi instruiţi, Imperiu era sinonim
cu unitate creştină. în Carolingienii 7ranţa, saxonii, care domneau atunci
peste Germania şi Italia, vedeau cu ă însuşi sângele lui Carol cel Mare,
de la care ei înşişi, fără a se trage din
el, primiseră augusta moştenire. în chip cu totul aparte, de la o schimbare de
dinastie ei aşteptau, pe bună dreptate, stăpânirea liniştită a Lorenei, pe care
Carolingienii, care se simţeau aici acasă la ei, nu încetaseră niciodată să le-o
dispute. Succesul a fost înlesnit de jocul forţelor, în Franţa însăşi. Nu numai că,
silit să-şi caute norocul în afara ţării sale natale, Carol de Lorena avea puţini
"fideli" aici. într-un mod mai general, cauza carolingiană a fost victima
incapacităţii în care se găsiseră ultimii regi de a păstra sub dominaţia lor directă
destule pământuri sau biserici pentru a-şi asigura sprijinul ereditar al unei vaste
"clientele" vasalice, ţinută permanent în stare de alarmă de fagăduiala unor
recompense. în acest sens, triumful Capeţienilor a reprezentat cu adevărat
victoria unei puteri tinere - aceea a unui prinţ teritorial senior şi împărţitor de
numeroase fiefuri - asupra dominaţiei tradiţionale din partea unei regalităţi
aproape pure.
Uimitoare este de altminteri nu atât prima lor reuşită cât potolirea, de după
991, a oricărei dispute dinastice. Spiţa carolingiană nu se stinsese o dată cu
Carol de Lorena. El lăsa fii, care - unii mai curând, un altul mai târziu -au
scăpat din captivitate. Nu ştim ca ei să fi încercat vreodată ceva. Şi nici, cu tot
neastâmpărul lor, conţii de Vermandois, a căror casă, ieşită dintr-un fiu al lui
Carol cel Mare, nu avea să dispară decât în a doua jumătate a secolului al XI-
lea. Poate, printr-un fel de restrângere a loialismului, se va ezita să se extindă
drepturile de sânge până la aceşti colaterali, care, dacă ar fi fost vorba de un
fief, ar fi fost consideraţi atunci, în genere, ca excluşi de la succesiune.
Argumentul pare să fi folosit, în 987, împotriva lui Carol. La acea dată şi pus în
gura unor adversari, el este suspect. Totuşi, nu explică el, în oarecare măsură,
abţinerea de la candidatură a ramurii de Vermandois, din 888? Şi cine ştie care
ar fi fost soarta Capeţienilor, fără minunata întâmplare care, din 987 până în
1316, a făcut ca fiecare tată să aibă, pentru a-1 continua, un fiu? Mai ales,
umbrit la cei mari de ambiţiile lor, lipsit, pe de altă parte, de spijinul pe care i l-ar
fi putut furniza un grup important de "fideli" personali, respectul legitimităţii
carolingiene nu ar fi putut fi întreţinut defel decât în acele medii clericale care,
singure sau aproape singure, aveau pe atunci nişte orizonturi intelectuale destul
de întinse spre a vedea dincolo de micile intrigi zilnice. Faptul că cei mai activi
şi cei mai inteligenţi dintre capii bisericii, un Adalberon, un Gerbert, chiar
datorită ataşamentului lor faţă de ideea imperială, au considerat că trebuie să
sacrifice dinastia lui Carol cel Mare în favoarea purtătorilor actuali ai acestei
idei, iată care a fost, fără îndoială, în echilibrul de forţe, nu materiale, ci
morale, elementul decisiv.
Cum se explică totuşi că, în afara ultimelor vlăstare ale Carolingienilor,.
Capeţienii nu au văzut ridicându-se împotriva lor, niciodată, nici un concurent?
Elecţiunea nu a dispărut, vreme îndelungată. Priviţi, aşa cum a fost citată mai
sus, mărturia lui Ive de Chartres; ea se referă la Ludovic al Vl-lea, care a fost
u
ns în 1108. O curte solemnă se reunea şi proclama un rege. Apoi, în ziua
încoronării, prelatul, înainte de a proceda la miruire, le cerea din nou celor de

125
consimţământul. Doar că această pretinsă alegere cădea invariabil asupra
ii precedentului suveran, cel mai des încă din timpul vieţii acestuia, graţie
:ticii asocierii. Se întâmpla ca unul sau altul dintre marii feudatari să nu
3 prea multă grabă în prestarea omagiului. Rebeliunile erau frecvente. Dar
un antirege. E semnificativ faptul că noua dinastie - aşa cum Pepin şi
:esorii lui o făcuseră deja pentru Merovingieni - şi-a manifestat imediat
nţa de a prelua tradiţia spiţei pe care o înlocuise. Regii vorbesc despre
>lingieni ca despre predecesorii lor. De timpuriu, ei par să-şi fi făcut o
ie din a descinde din ei prin intermediul femeilor: ceea ce pare a fi exact,
ic din sângele lui Carol cel Mare curgând probabil în venele soţiei lui Hugo
;t. Apoi, cam din timpul lui Ludovic al Vl-lea, cel mai târziu, vedem
rajul familiei domnitoare încercând să utilizeze, în folosul acesteia, legenda
;lui împărat - care, susţinută de epopee, se amplifica atunci în Franţa -, ba
:, poate, contribuia la răspândirea ei. In această moştenire, Capeţienii
au, înainte de toate, preţiosul prestigiu al regalităţii sacralizate. Ei nu au
ziat să-i adauge, ca o contribuţie proprie, un miracol cu totul impresionant:
t al vindecării. Respectul faţă de ungere şi încoronare, care nu împiedica
Iţele, preîntâmpina uzurpările. într-un cuvânt, aproape străin lumii romane,
r
enit în Occident, prin vechea Germanie, din îndepărtatele vârste primitive,
mentul misteriosului privilegiu care părea să fie legat de o stirpe
;stinată avea atâta vigoare persistentă încât, din ziua în care a fost ajutat
ltan de şansa naşterilor masculine şi de prezenţa, în jurul casei regale, a
;roşi "fideli", s-a văzut o legitimitate nou-nouţă, reclădindu-se foarte
le pe ruinele celei vechi.
n Germania, istoria succesiunilor regale a oferit, la începuturile sale, linii
mai simple. Atunci când dinastia carolingiană, în ramura sa germanică, s-a
în 911, alegerea magnaţilor căzu asupra unui mare senior franc, legat prin
fă de neamul dispărut, Conrad I. Prost ascultat, dar fără ca vreodată să se fi
it împotriva lui vreun alt pretendent, acest prinţ 1-a desemnat el însuşi,
u a domni după moartea sa, pe ducele Saxoniei, Henric, care, cu toată
îrenţa^ducelui Bavariei, a fost ales şi recunoscut fără prea multe dificultăţi,
icel moment - în timp ce regatul din Vest se zbătea într-o lungă dispută
tică - suveranii din această familie saxonă se vor succeda, timp de peste o
le ani (919-1024), din tată în fiu, uneori din văr în văr. Elecţiunea, care
îua cu regularitate să aibă loc, nu părea decât să confirme ereditatea. Dar
:em acum, de-a lungul timpurilor, un salt de aproximativ un secol şi
ate. Intre cele două naţiuni, contrastul se menţine. Dar el s-a inversat. în
>a, comparaţia între Franţa, regat ereditar, şi Germania, unde monarhia, se
a, este electivă, va constitui, de acum încolo, una dintre banalităţile
laţiei politice.
rei mari cauze, care au acţionat în acelaşi sens, deviaseră astfel evoluţia
mă. Hazardul fiziologic, care le-a fost atât de favorabil Capeţienilor, a
aici în detrimentul continuităţii dinastice: în mod succesiv, au fost văzuţi
pienna, rara postentate masculină ori agnaţi" , al cincilea dintre regii saxoni,
apoi al patrulea rege provenit din spiţa "saliană", adică francă, care le luase
locul. Pe de altă parte, monarhia germană, începând de la Otto I, părea legată
de demnitatea imperială. Or, în vreme ce regalităţile de tradiţie funciarmente
germanică se sprijineau pe ideea unei vocaţii ereditare, dacă nu a individului,
cel puţin a neamului, tradiţia romană, în schimb, care era la originea Imperiului
şi pe care o întreţinea o literatură istorică sau pseudo-istorică din ce în ce mai
cunoscută de la sfârşitul secolului al Xl-lea, nu acceptase niciodată pe deplin
aceste privilegii ale obârşiei. "Armata e aceea care-1 face pe împărat", se repeta
frecvent; iar înalţii baroni, fireşte, erau gata pregătiţi să-şi asume rolul acelor
legiuni sau încă, aşa cum le plăcea să o spună, al "Senatului". In fine, lupta
violentă care, în timpul mişcării gregoriene, a izbucnit între suveranii
Germaniei şi papalitate, reformată odinioară prin grija lor, i-a determinat pe
papi să ridice, împotriva monarhului inamic, a cărui detronare o doreau,
principiul alegerii, atât de conform, de altminteri, opiniei bisericii. Primul
antirege pe care 1-a cunoscut Germania după 888 a fost ales împotriva
Salianului Henric al IV-lea, în 15 martie 1077, în prezenţa legaţilor pontificali.
El nu avea să rămână, nici pe departe, ultimul; şi dacă, fără îndoială, e inexact
că această adunare s-ar fi pronunţat în mod expres în favoarea caracterului pe
vecie electiv al monarhiei, zvonul care, pe dată, s-a răspândit în mănăstiri arăta,
în orice caz, o justă prezicere a viitorului. Dar însăşi duritatea disputei care îi
dezbina astfel pe regii germani şi curia papală nu se explică, la rândul ei, decât
pentru că aceşti regi erau şi împăraţi. Pe când celorlalţi suverani papii nu le
puteau reproşa decât oprimarea unor anumite biserici, în succesorii lui August
şi ai lui Carol cel Mare ei vedeau nişte rivali la dominaţia Romei, a Scaunului
Apostolic şi a Creştinătăţii.

4. IMPERIUL

Prăbuşirea statului carolingian avusese ca efect abandonarea în mâinile


unor facţiuni locale a celor două demnităţi pancreştine: papalitatea, clanurilor
aristocraţiei romane; Imperiul, partidelor care se formau şi se desfăceau
necontenit în baronatul italian. Căci, am văzut deja, titlul imperial părea ataşat
la posesiunea regatului Italiei. El nu a redobândit un oarecare sens decât atunci
când va fi însuşit, din 962, de către suveranii germani, ale căror pretenţii se
puteau spijini pe o forţă, pentru acel timp, considerabilă.
Nu, de altfel, că cele două titluri, regal şi imperial, s-ar fi confundat
vreodată. în perioada care se scursese între Ludovic cel Pios şi Otto I, se văzuse
afirmându-se definitiv dublul caracter - roman şi pontifical totodată - al Impe-

Agnat = "agnat", rude în linie paternă. - Nota trad.

127
ui de Vest. Pentru a-şi spune împărat, nu putea fi deci suficient ca respecti-
să fi fost recunoscut şi uns în Germania. Trebuie, neapărat, să fi primit,
ir la Roma, din mâinile papei o consacrare specifică, printr-o a doua ungere
irin remiterea însemnelor propriu-zis imperiale. Noutatea este aceea că de
m înainte alesul magnaţilor germani trece drept singurul candidat legitim la
st august ritual. Cum avea să o scrie, spre sfârşitul secolului al XH-lea, un
îgăr alsacian: oricare ar fi prinţul pe care Germania 1-a ales conducător, în
lui bogata Romă îşi pleacă fruntea şi îl acceptă ca stăpân al său". Curând se
considera că, de la urcarea sa pe tron ca rege al Germaniei, acest monarh
sde, prin aceasta chiar şi imediat, la cârmuirea nu doar a Franţei Orientale şi
otharingiei, dar şi a tuturor teritoriilor imperiale: Italia, mai târziu regatul
gundiei. Cu alte cuvinte, fiind, potrivit cu expresia lui Grigore al Vll-lea,
torul împărat" comandă deja în Imperiu: situaţie de aşteptare exprimată, de
fârşitul secolului al Xl-lea, prin numele de "rege al romanilor", pe care îl
rtă suveranul german, de-acum încolo, de la alegerea sa în vecinătatea Rinu-
pentru a-1 schimba cu un nume mult mai frumos doar în ziua în care, după
i întreprins, în fine, clasica "expediţie romană", acel Romerzug tradiţional,
/a fi putut pune pe cap, pe malurile Tibrului, coroana Cezarilor. Afară de
ii când împrejurările, împiedicând acest voiaj lung şi dificil, nu-1 condamnă
e mulţumească, pe timpul întregii sale vieţi, să fie doar regele unui Imperiu.
Să-1 presupunem, totuşi, destul de norocos pentru a fi fost, realmente, făcut
arat: cum va fi, de altfel, până la Conrad al III-lea exclusiv (1138-1152),
ta, mai curând sau mai târziu, a tuturor monarhilor chemaţi să domnească
e Germania. Dar care era conţinutul acestui titlu râvnit? Nici o îndoială că
i a părut să exprime o superioritate faţă de regii obişnuiţi: "regişorii" {roite-
regulî), cum se complăceau să o zică, în anturajul stăpânului, în secolul al
lea. Aşa se explică faptul că s-au văzut uneori împăunându-se cu titlul de
arat, în afara graniţelor fostului Imperiu carolingian, diverşi suverani care,
aceasta, pretindeau mai întâi că-şi marchează independenţa faţă de orice
iarhie în aparenţă universală, şi apoi propria lor hegemonie asupra regatelor
fosteîor regate vecine: ca, de exemplu, în Anglia, anumiţi regi ai Merciei
Wessexului şi, mai des, în Spania, aceia din Leon. Simple plagiate, ce-i
t! Nu exista în Occident nici un alt împărat autentic decât împăratul "roma-
'", după formula pe care, începând din 982, cancelaria ottoniană o reluase,
de Bizanţ. Amintirea cezarilor furniza într-adevăr alimentul cu care se
ea mitul Imperiului. De preferinţă, aminitirile cezarilor creştini. Roma nu
;a, oare, o dată cu "capitala Lumii", cetatea apostolică, "reînnoită" de pre-
il sânge al martirilor? La reminiscenţele universalităţii romane, venea să se
ire imaginea lui Carol cel Mare, şi el, după expresia unui episcop din
îriu, "cuceritor al Lumii"12, pentru a le consolida cu evocări mai puţin

2
LIUDPRAND, Antapodosis, II, c. 26.
înaepanaie. KJUO ai ni-iea, care şi-a înscris pe signiu aeviza "Keinnoirea
Imperiului Roman" -, folosită, de altminteri, deja, de Carol cel Mare însuşi - a
pus, pe de altă parte, să se caute la Aachen mormântul marelui Carolingian, pe
care îl neglijaseră generaţii mai indiferente faţă de istorie; şi dându-le acestor
glorioase oseminte un mormânt de astă dată demn de faima lor, a păstrat, în
acelaşi timp, pentru sine, ca sfinte moaşte, o bijuterie şi câteva fragmente de
veşminte luate de la cadavru: gesturi paralele, prin care se exprima elocvent
fidelitatea faţă de o dublă şi indisolubilă tradiţie.
De bună seamă acestea erau, înainte de toate, idei clericale. Cel puţin, prin
origine. Nu e prea sigur că războinici destul de inculţi, ca un Otto I sau un
Conrad al II-lea, să fi fost vreodată foarte receptivi la ele. Dar clericii care îi
înconjurau şi îi sfătuiau pe regi şi uneori le făcuseră educaţia nu rămâneau fără
influenţă asupra acţiunilor lor. Pentru că era tânăr, instruit, cu temperament
mistic, că era născut "în purpură" şi că primise lecţiile de la o prinţesă
bizantină, mama sa, Otto al III-lea a cunoscut în profunzime euforia visului
imperial. "Roman, învingător al saxonilor, învingător al italienilor, rob al
Apostolilor, prin harul lui Dumnezeu august împărat al Lumii": va crede cineva
că notarul care, în fruntea uneia dintre diplomele sale, desfăşura astfel titulatura
lui, nu a fost, dinainte, sigur de asentimentul stăpânului său? Ca un refren,
expresiile "diriguitor al Lumii" (recteur du Monde), "senior al seniorilor
Lumii" (seigneur des seigneurs du Monde) revin, cu ceva mai mult de un secol
mai târziu, în scrierile istoriografului oficial al primului dintre Salieni13.
Doar că, această ideologie, la o examinare mai atentă, era o ţesătură de
contradicţii. Nimic mai seducător, la prima vedere, decât să se lase tratat, ca
Otto I, drept succesor al marelui Constantin. Dar falsa Donation, pe care Curia
o pusese sub numele autorului Păcii Bisericii şi prin care el era acuzat de a-i fi
cedat papei Italia, ba chiar Occidentul întreg, era, pentru puterea imperială, atât
de jenantă încât în anturajul lui Otto al III-lea a început să i se pună în discuţie
autenticitatea; spiritul de partid trezise simţul critic. Lăsându-se încoronaţi,
începând cu Otto I, de preferinţă, la Aachen, regii germani făceau cunoscut că
se considerau moştenitorii legitimi ai lui Carol cel Mare. Totuşi, în această
Saxonie de unde provenise dinastia domnitoare, amintirea războiului îngrozitor
pe care-1 dusese aici cuceritorul lăsase - o ştim din istoriografie - ranchiune
persistente. Imperiul Roman mai trăia el cu adevărat? Acest lucru era afirmat
frecvent în scrisorile clericilor, de vreme ce, de altfel, interpretarea dată în mod
obişnuit Apocalipsei impunea să se vadă în el ultimul dintre cele patru Imperii,
dinainte de Sfârşitul Lumii. Alţi scriitori, totuşi, se îndoiau de această
perenitate; după părerea lor, partajul de la Verdun marcase, în istorie, un
început cu totul nou. în fine, acei saxoni, franci, bavarezi ori suabi - împăraţi
sau mari seniori ai Imperiului -, care voiau să păşească pe urmele romanilor de

3
WIPONIS, Opera, ed. BRESSLAU (Wroclaw - n.t.), pag. 3 5) şi 106 11).

129
ni sau
Lioara, îşi Simţeau, in realitate, iaj.a uc njmanii uin z.ncic iui, suucic uc
de învingători. Ei nu îi iubeau, nici nu îi stimau, şi erau profund urâţi iceştia.
Din ambele părţi, până la cele mai rele violenţe. Cazul lui Otto al ea, cu
adevărat roman de suflet, a fost excepţional, iar domnia lui s-a dnat în
tragedia unui vis decepţionat. El a murit departe de Roma de unde îl [gase
răzmeriţa, în timp ce, printre germani, era acuzat de a fi neglijat, ru
Italia, "pământul său natal, încântătoarea Germanie". Cât despre pretenţiile
la monarhia universală, ele erau lipsite evident de e sprijin material din
partea unor suverani pe care - ca să nu vorbim de ;ultăţi mai grave - o
revoltă a locuitorilor Romei sau a celor din Tivoli, un el ocupat, într-un
punct de trecere, de un senior rebel, ba chiar reaua-iţă a propriilor lor
trupe îi împiedicau prea de multe ori să-şi cârmuiască ient propriile lor
state. în realitate, până la Frederic Barbarossa ( a cărui ironare se plasează
în 1152), ele nu par să fi depăşit domeniul formulelor de ;elarie. Nu se vede
nicidecum ca, în cursul numeroaselor intervenţii ale iilor împăraţi saxoni
în Franţa Occidentală, ele să fi avut vreodată întâie-Sau cel puţin aceste
imense ambiţii nu căutau deloc atunci să se manifeste it pe cale ocolită.
Stăpân suprem al Romei, deci advocat al Sfântului Petru, ă reprezentantul
său legal, moştenitor mai ales al drepturilor tradiţionale pe i împăraţii
romani şi primii Carolingieni le exercitaseră asupra papalităţii, tor în fine
al credinţei creştine pretutindeni unde se întindea dominaţia sa, ă sau
pretinsă, împăratul saxon ori salian nu avea, în propriii săi ochi, nici o iune
mai înaltă, nici mai strâns ataşată demnităţii sale decât aceea de a eja,
reforma şi conduce biserica romană. Cum o spune un episcop din ceil,
tocmai "la adăpostul puterii lui Cezar, papa spală de păcate societăţile
"ane"14. Mai precis el se consideră, acest "Cezar", ca având dreptul să-1
îească pe suveranul pontif sau, în orice caz, să pretindă ca el să nu fie
;mnat decât cu asentimentul său. "Din dragoste pentru Sfântul Petru l-am
ca papă pe preceptorul nostru seniorul Silvestru, şi cu voinţa lui Dumnezeu i
ordonat şi pus papă" (prdonne et etabli pape): astfel spune Otto al III-lea,
■una dintre diplomele sale. Prin aceasta, de vreme ce papa nu era doar
cop al Romei, dar şi, şi mai ales, şeful bisericii universale - universalis
a, repetă în două rânduri privilegiul acordat de Otto cel Mare Sfântului
iin -, împăratul îşi rezerva asupra întregii creştinătăţi un soi de drept de
trol care, înfăptuit, ar fi făcut din el mult mai mult decât un rege. Şi tot prin
ista, un germen de inevitabilă discordie între spiritual şi temporal era
adus în Imperiu: germen de moarte, ce-i drept.

Herman BLOCH, în Neues Archiv, pag. 115.


DE LA PRINCIPATELE TERITORIALE LA CASTELANII

1. PRINCIPATELE TERITORIALE

în sine, tendinţa care împingea marile state să se fragmenteze în formaţiujjj


politice cu o mai mică rază de acţiune era, în Occident, o problemă foart e
veche. Aproape în acelaşi grad ca ambiţiile comandanţilor de armate, nesup^.
nerea aristocraţiilor de cetăţi, grupate uneori în ligi naţionale, ameninţa^
unitatea Imperiului roman în perioada sa de sfârşit. în anumite sectoare aj e
Europei feudale, încă mai existau, ca mărturii ale unor epoci în alte locuri
dispărute, câteva dintre acele mici Romaniae oligarhice. Aşa era "comunitatea
Veneţienilor", asociaţie de târguşoare întemeiate în lagune de fugarii de ţ>e
continent şi al căror nume colectiv, împrumutat de la provincia de origine, nu
avea să se fixeze decât târziu, pe înălţimea Rialto - Veneţia noastră -, încetul cu
încetul promovată la rangul de capitală. Tot aşa, în Italia de Sud, Neapole şj
Gaeta. în Sardinia, dinastii de "şefi" autohtoni împărţiseră insula } n
judicatures1. în alte părţi, fundarea regatelor barbare a împiedicat această
fracţionare. Totuşi, nu fără ca destule concesii să nu trebuiască să fie consimţite
sub irezistibila presiune a forţelor locale. Nu fuseseră văzuţi regii merovingienj
obligaţi să recunoască, fie aristocraţiei din cutare sau cutare comitat, dreptul d e
a-1 alege pe conte, fie marilor nobili ai Burgundiei, pe acela de a-şi desemna §j
înşişi majordomul2 lor personal? Astfel că alcătuirea puterilor provinciale, cate
s-a înfăptuit pe tot continentul în momentul prăbuşirii Imperiului carolingian şj
al cărei corespondent se regăseşte, ceva mai târziu, la anglo-saxoni, a pufyt
părea, într-un sens, o simplă întoarcere în trecut. Dar influenţa instituţiilor
publice, foarte puternice, din epoca imediat anterioară, a imprimat atunci
fenomenului o tentă originală.
în tot Imperiul franc, la baza principatelor teritoriale, găsim în mod regul^
aglomerări de comitate. Cu alte cuvinte - de vreme ce contele carolingian er a
un adevărat funcţionar -, beneficiarii puterilor noi pot fi comparaţi, fără prţ a
mare anacronism, cu un soi de "supraprefecţi" (sur-prefets), astfel încât fiecare
dintre ei, în acelaşi timp comandant militar, ar fi reunit mai multe departamente
sub administrarea sa. Carol cel Mare, se spune, îşi făcuse o obligaţie din a nu.j
încredinţa niciodată unui acelaşi conte mai multe circumscripţii deodată. Dy-
Q
u s-ar putea afirma că această precauţie înţeleaptă va fi fost respectată

Judicature (din lat. judicaturus = trebuind să judece) = condiţia, funcţia de judecător; ai ci


circumscripţii judiciare. - Nota trad.
Maire du palais (de la lat. major palatii = primarul palatului) = reprezentant al aristo-
craţiei funciare care deţinea puterea efectivă în regatul franc, sub Merovingieni. - Nota trad.

131
(îeauna, tuiai şi 111 umpui vicyu aaic. c sigur ta, suo succesorii IUI, Şl
osebi după moartea lui Ludovic cel Pios, ea a încetat cu totul. Căci nu se
a numai de lăcomia magnaţilor; împrejurările însele o făceau greu de
:at. Deoarece invaziile, ca şi disputele regilor rivali, duceau războiul până
ima lumii france, aproape pretutindeni se impunea instalarea unor puterni-
omandamente militare care să străjuiască vaste teritorii, asemănătoare
>ra care existaseră dintotdeauna la hotarele sale. Câteodată, ele îşi trăgeau
şia dintr-unul din acele turnee de control pe care le instituise Carol cel
;; inspectorul temporar, acel missus, se transforma în guvernator perma-
Aşa a fost, între Sena şi Loara, Robert cel Puternic, sau, mai spre Sud,
loşul conţilor de Toulouse.
La aceste concesiuni de comitate se adăuga de obicei aceea a principalelor
istiri regale din ţară. Devenit protectorul lor, chiar "abatele" lor laic,
le "şef scotea de aici însemnate resurse în bunuri şi oameni. Având
;a deja posesiuni într-o provincie, el dobândea aici noi fiefuri sau noi
i; îşi constituia astfel aici - mai ales uzurpând omagiul vasalilor regali - o
irtantă clientelă. Neputându-şi exercita direct autoritatea asupra tuturor
>riilor care îi erau supuse legalmente, obligat, ca urmare, să instaleze ori să
3te, în unele dintre ele, fie conţi de rang inferior, fie simpli viconţi (ad
am, delegaţi ai contelui), el şi-i ataşa măcar, pe aceşti subordonaţi, prin
urile omagiului. Pentru a-i desemna pe "strângătorii" de comitate, vechile
fe nu furnizau nici o etichetă precisă. Li se dădea titlul şi îşi dădeau ei
i, aproape fără deosebire, numele de "arhiconţi" (archicomtes), "conţi
ipali" (comtes principala), "marchizi" (marquis) - recte comandanţi ai
mărci, prin analogie cu guvernămintele de frontieră care furnizaseră
;lul pentru cele din interior - duci în fine, ceea ce era un împrumut din
nologia merovingiană şi romană. Dar acest ultim termen nu se folosea
; acolo unde o unitate provincială sau etnică veche servea ca suport pentru
putere. Moda a făcut să triumfe treptat aici unul, dincolo un altul dintre
ile concurente, ba chiar în cele din urmă, ca la Toulouse sau în Flandra,
Iul nume de conte (cotnte).
Vceste constelaţii de puteri nu au dobândit, se înţelege de la sine, o
ibilă stabilitate decât începând din momentul în care - foarte curând, după
e ştiut, în Franţa Occidentală, mult mai târziu în Imperiu - s-a introdus
>bşte ereditatea "demnităţilor" (honneurs). Până atunci, o moarte
>rtună, intenţiile schimbătoare ale unui rege, din întâmplare capabil să-şi
simţită autoritatea în mod eficient, ostilitatea unor vecini puternici sau
puteau, în orice moment, să distrugă edificiul. în Nordul Franţei, cel puţin
tentative de reunire de comitate de către două neamuri diferite au precedat
1 pe care aveau să o ducă la bun sfârşit "marchizii de Flandra", din
citadela
2 la Bruges. într-un cuvânt, în reuşita ori în eşecul ei, hazardul a avut cu
antă o mare contribuţie. Dar jocul său nu explică totul.
întemeietorii principatelor nu erau, de bună seamă, geografi prea iscusiţi.
Căci ei nu au făcut o treabă utilă decât acolo unde geografia nu le contracara
defel ambiţiile: acolo unde au ştiut să coasă, unele de altele, teritorii între care
comunicaţiile erau suficient de lesnicioase şi frecvente prin tradiţie; acolo, mai
cu seamă, unde le-a fost dat să se facă stăpâni peste acele puncte de trecere a
căror importanţă ne-a fost deja arătată de studiul monarhiilor, simultan poziţii
militare hotărâtoare şi, prin vămile lor, surse de frumoase venituri. Ameninţat
de multe circumstanţe nefavorabile, principatul burgund ar fi reuşit oare să
existe şi să prospere dacă, de la Autun până la valea râului Ouche, ducii nu ar fi
deţinut drumurile care, de-a lungul asprelor pustietăţi ale ţinuturilor înalte,
legau Franţa propriu-zisă de bazinul Ronului? "El ardea de dorinţa de a stăpâni
citadela Dijonului - spune, despre un pretendent, călugărul Richer -, judecând
bine că, din ziua în care va dispune de acest loc, ar putea supune autorităţii sale
cea mai mare parte a Burgundiei". Stăpâni ai Apeninilor, seniorii Canossei nu
au întârziat să-şi extindă, de pe înălţimile munţilor, puterea asupra teritoriilor
joase învecinate, către Arno ca şi spre Pad.
De asemenea, mereu misiunea era pregătită de vechi obiceiuri de viaţă
comună. Nu fără motiv s-au văzut apărând, sub titulatura multor conducători
noi, vechi nume naţionale. La drept vorbind, acolo unde grupul astfel desemnat
era prea întins, nu s-a păstrat din el, în cele din urmă, nimic altceva decât o
etichetă, destul de arbitrar aplicată la un fragment din tot.
Dintre marile subdiviziuni tradiţionale ale statului franc, ce de mai multe
ori constituiseră monarhii separate, Austrasia fusese absorbită aproape în
întregime de către Lorena. în schimb, amintirea celorlalte trei - Acvitania,
Burgundia, Neustria, în legătură cu care încet, încet se luase obiceiul să fie
numită Franţa, şi atât - nu se ştersese încă, în jurul anului 900, din memoria
oamenilor. Plasaţi în fruntea unor întinse comandamente regionale, diferite
personaje şi-au luat deci titluri de duci ai acvitanilor, ai burgunzilor sau ai
francilor. Reunirea acestor trei principate părea să acopere atât de bine întregul
regat încât însuşi regele îşi spunea uneori "rege al francilor, al acvitanilor şi al
burgunzilor"; şi aspirând să domine totul, Robertianul Hugo cel Mare nu a
crezut că găseşte, pentru aceasta, vreun alt mijloc mai sigur decât să adauge la
ducatul Franţei, în care îi succedase tatălui său, învestitura celorlalte două:
concentrare pe drept cuvânt prea grandioasă, de altminteri, pentru a fi putut
dura mai mult de o clipă3.

S-a susţinut câteodată că titlul de duce de Franţa, purtat, de la Robert I, de Robertieni,


exprima un fel de viceregalitate peste regatul întreg. E posibil ca anumiţi contemporani să fi avut
această opinie, măcar că eu nu-i văd nicăieri vreo expimare cu adevărat clară în texte (termenul de
dux Galliarum utilizat de Richer, II, 2, nu este decât o traducere pedantă a lui dux Franciae; II,
39, omnium Galliarum ducem constituit face aluzie la învestitura lui Hugo cel Mare cu ducatul de
furgundia, alături de ducatul de Franţa). Dar că sensul iniţial a fost teritorial nu pare defel
îndoielnic. In ipoteza contrară, cum să se înţeleagă reunirea celor trei ducate, încercată de Hugo?
oate că demnitatea de conte al palatului (regal) fusese şi ea divizată, ca în Germania, după

133
Dar, în realitate, ducii Franţei, deveniţi mai târziu regii Capeţieni, nu au
:itat niciodată o autoritate reală decât asupra comitatelor pe care le
Ineau direct, şi care - cele de pe Loara inferioară fiind uzurpate de propriii
iconţi - se reduceau, către 987, la aproximativ şase ori opt circumscripţii,
irul Parisului şi al oraşului Orleans. Numele străvechiului teritoriu al
unzilor a fost în cele din urmă împărţit, în epoca feudală, între regatul
jlfienilor, un mare fief deţinut de aceşti regi ("comitatul" de Burgundia, al
•u Franche-Comte) şi un ducat francez. Şi încă, acesta din urmă, întins de
lone până în regiunea Autunois şi zona Avallon, era foarte departe de a
inde toate ţinuturile - Sens şi Troyes, de exemplu - care, în Franţa
dentală chiar, continuau să fie numite "din Burgundia". Regatul Acvitaniei
ttinsese la nord până la Loara, şi timp îndelungat centrul de gravitate al
tului, care i-a succedat, va rămâne lângă fluviu. Tocmai din Bourges a
:, în 910, ducele Wilhelm cel Pios "carta" de întemeiere a mănăstirii de la
y. Totuşi, titlul fiind disputat între mai multe case rivale, aceea care 1-a
at s-a întâmplat mai întâi să nu aibă drepturi efective decât asupra
jiilor din regiunea Poitou şi vestul Masivului Central. Apoi, către 1060, o
enire norocoasă i-a permis să adauge la patrimoniul său iniţial principatul
iţat, între Bordeaux şi Pirinei, de o familie de mici suverani autohtoni, care
rucât această regiune fusese odinioară ocupată parţial de invadatori de
ă euskariană - se numiseră duci ai bascilor sau gasconilor. Statul feudal
din această fuziune era, desigur, considerabil. Cu toate acestea, el lăsa în
i influenţei sale mari părţi din Acvitania originară.
în alte părţi, baza etnică era mai clară. înţelegem prin aceasta, lăsând la o
: orice consideraţii pretins rasiale, prezenţa, ca substrat, a unui grup
itrat cu o anumită unitate tradiţională de civilizaţie. Printre numeroase
icole, ducatul breton a fost moştenitorul "regatului" pe care, profitând de
irările din Imperiul carolingian, îl creaseră nişte căpetenii celte din
orica, realipind - la fel ca regii scoţi departe, în Nord - la teritoriile cu
ilaţie celtică, zonele lor mărginaşe de altă limbă: aici, vechile mărci
mice de la Rennes şi de la Nantes. Normandia îşi datora naşterea "piraţilor"
iinavi. în Anglia, vechile diviziuni ale insulei, trasate prin stabilirea aici a
iţelor seminţii germanice, au servit oarecum drept cadru pentru marile
rnăminte pe care regii, începând din secolul al X-lea, au luat obiceiul să le
neieze în folosul unor magnaţi. Dar nicăieri acest caracter nu avea să fie
accentuat decât în ducatele germane.
La originea lor, găsim aceleaşi fapte ca acelea din Franţa Occidentală sau
talia: reunirea mai multor comitate în comandamente militare; imprecizia

îşi reguli, fiecare ducat avându-şi de acum înainte propriul să conte al palatului: astfel s-ar
a titlul de conte palatin revendicat paralel, în "Franţa" de contele de Flandra, în Burgundia
ntele de Troyes (zis, mai târziu, "de Champagne"), în Acvitania de contele de Toulouse.
i titlul regal tripartit, Rec. des Hist. de France, voi. IX, pag. 578 şi 580 (933 şi 935).
QQ începui aLiiuiatuiu. nvwaaia, IAJIUŞI , a-aîiAai aivi uiun mui iwpwuw91wu muu
mai multă uniformitate. într-un interval de timp deosebit de scurt - din 905
până în jur de 915 -, s-au văzut apărând ducatele Alemaniei sau Suabiei,
Bavariei, Saxoniei, Franconiei (dioceze ripuare de pe malul stâng al Rinului şi
teritorii de colonizare francă, pe Mainul Inferior), fără a-1 lua la socoteală pe
cel al Lorenei, în care ducele nu era decât succesorul diminuat al unui rege.
Aceste nume sunt semnificative. în "Franţa de Răsărit", care nu fusese supusă,
ca vechea România, la marea agitaţie a invaziilor, persistau, sub unitatea de
început a unui stat foarte recent, vechile divizări în seminţii germanice. Nu
grupaţi oare după aceste afinităţi etnice erau văzuţi magnaţii participând - sau
abţinându-se - la alegerea regilor? întreţinut de folosirea cutumelor codificate,
proprii fiecărui popor şi, practic, teritoriului său, sentimentul particularist se
hrănea cu amintiri provenite dintr-un trecut apropiat. Alemania, Bavaria,
Saxonia nu fuseseră anexate, rând pe rând, la statul carolingian decât într-a
doua jumătate a secolului al VlII-lea, şi chiar titlul de duce, luat de prinţii
feudali, îl reproducea pe acela pe care îl purtaseră timp îndelungat, sub o
hegemonie francă intermitentă, suveranii ereditari ai primelor două ţări.
Observaţi, prin contrast, perfecta experienţă negativă pe care o oferă Turingia.
Lipsită de existenţă etnică independentă, de când regalitatea autohtonă
dispăruse, din 534, nici o putere ducală durabilă nu a reuşit să se instituie aici.
Ducele trecea aici mai degrabă drept conducătorul unui popor, decât ca simplu
administrator al unei circumscripţii provinciale, încât aristocraţia ducatului
impunea adesea alegerea lui, iar în Bavaria a făcut uneori să i se recunoască de
către regi dreptul de a participa, măcar prin asentimentul său, la desemnarea
monarhului. Totuşi tradiţia statului carolingian era, în Germania, încă prea vie
pentru ca regii să poată renunţa să trateze personajele deţinătoare a acestor mari
guvernăminte ca fiind, înainte de toate, delegaţii lor. S-a văzut că vreme
îndelungată ei nu au consimţit să le recunoască ereditatea.
Or, caracterul de funcţie publică, păstrat astfel de puterea ducală, s-a
adăugat la sentimentul persistent al etnităţii pentru a face din ducatul german
din secolul al X-lea ceva foarte diferit de principatele franceze: ceva, dacă
vrem, mult mai puţin feudal, foarte caracteristic, în consecinţă, unei ţări care nu
ajunsese, în acelaşi grad ca Franţa, să nu recunoască deloc, printre cei puternici,
vreo altă formă eficientă a comenzii şi a supunerii decât relaţia vasalică. în
timp ce în Franţa, cu toate eforturile primilor duci ai francilor, ai acvitanilor sau
ai burgunzilor, ducele, marchizul, arhicontele au ajuns foarte repede să nu
exercite nici o autoritate reală decât asupra comitatelor cu care ei personal erau
înzestraţi sau care erau deţinute de ei ca fiefuri, ducele german, trăgându-şi
evident o mare parte a puterii din "demnităţile" (honneursf sale proprii, a
rămas totuşi şeful suprem al unui teritoriu mult mai vast decât acestea. Se putea

N Honneurs = aici cu sensul de fiefuri de "demnitate" (conf. voi. I al lucrării, pag. 206). -

135
; frontierele provinciei ducale, unii să-i datoreze omagiul direct regelui. Ei
inuau totuşi să-i fie, în oarecare măsură, subordonaţi ducelui: aproape ca
şi i - îndrăznesc să folosesc, o dată în plus, o comparaţie vădit anacronică -
ar
noi un subprefect numit de autoritatea centrală, dar care rămâne, cu toate
tea, subordonatul prefectului. Ducele îi convoacă la curţile sale solemne pe
mai marii ducatului, comandă oastea ducatului şi, însărcinat să menţină aici
tea, întinde peste el un drept de justiţie, care, destul de imprecis conturat,
ste însă lipsit de forţă.
Totuşi, aceste mari ducate "etnice" - acele Stammesherzogtumer ale istori-
r germani - erau ameninţate de sus de către regalitate, căreia îi limitau mult
rea, iar de jos de către toate forţele de scindare, din ce în ce mai actiye într-
icietate care, depărtându-se de originile ei, ca şi de amintirea popoarelor
ii, se îndrepta către o feudalizare progresivă. Uneori suprimate pur şi
>lu - acesta a fost cazul Franconiei, din 939 -, cel mai des fragmentate de
; regi, private de orice autoritate asupra principalelor biserici şi asupra
itatelor care fuseseră alipite la acestea, ele şi-au pierdut treptat caracterele
ale. După ce titlul ducal al Lorenei inferioare sau "Lothier" a trecut, în
5, la casa de Louvain, s-a întâmplat ca, optzeci şi cinci de ani mai târziu,
lătorul acestei demnităţi să aibă pretenţia de a-şi valorifica drepturile în
:gul vechi spaţiu. I s-a răspuns de către curtea imperială că, după datina
itatată cum se cuvine, "el nu avea ducat decât în comitatele pe care le
lea el însuşi sau care erau deţinute de la el". Ceea ce un cronicar
emporan tălmăceşte zicând că ducii din această spiţă "nu exercitaseră
jdată justiţia în afara limitelor propriilor lor pământuri5". E imposibil să se
ime mai bine orientarea nouă a evoluţiei. Din ducatele de tipul originar au
uit unele titluri şi uneori mai mult decât un titlu. Dar cele câteva principate
;1 calificate nu se mai distingeau deloc de mulţimea autorităţilor
"teritoria-;are, profitând de slăbiciunea crescândă a monarhiei, s-au
constituit atât de rnic în Germania de la sfârşitul secolului al XH-lea, şi
mai ales dintr-al -lea, pentru a da naştere, în cele din urmă, la acele state
federative dintre
unele au supravieţuit până către zilele noastre: organisme politice mult mai
ape de tipul francez, de vreme ce nu erau, de fapt, nici ele, decât
şlomerate de drepturi ale conţilor şi de alte puteri de natură variată. Printr-
dintre acele decalaje de evoluţie care ne sunt deja familiare, Germania se
ija, la distanţă de aproape două secole, tocmai pe calea pe care vecina sa de
est părea deja s-o părăsească.

5
GISLEBERT DE MONS ed. PERTZ, pag. 223-224 şi 58.
2. COMITATE ŞI CASTELANII

, Devenite, mai curând sau mai târziu, ereditare, comitatele, în statele pro-
venite din Imperiul carolingian, nu fuseseră toate absorbite de marile princi-
pate. Unele au continuat vreme îndelungată să ducă o existenţă independentă:
ca de exemplu, deşi veşnic sub ameninţarea vecinilor săi angevini sau
normanzi, comitatul Mâine, până în 1110. Dar jocul partajelor, instituirea unor
numeroase imunităţi, uzurpările, în fine, au dus la fragmentarea drepturilor
comitale. Astfel că, între moştenitorii legitimi ai funcţionarilor franci şi simplii
"puternici", destul de norocoşi ori destul de abili pentru a fi adunat în mâinile
lor un mare număr de seniorii şi de drepturi de justiţie, diferenţa a tins, din ce în
ce mai mult, să se reducă la folosirea sau absenţa unui nume - el însuşi, de
altfel, uneori uzurpat de anumiţi reprezentanţi laici ai bisericilor (precum
"advocaţii" abaţiei Saint-Riquier, deveniţi conţi de Ponthieu), ba chiar, în
Germania, de nişte bogaţi deţinători de alodii. într-atât ideea de funcţie publică
dispărea în faţa constatării, evidente, a puterii de fapt.
în stabilirea sau întărirea acestor dominaţii, cu titluri şi raze variabile, se
distinge o trăsătură comună: rolul jucat, ca punct de cristalizare, de către
castele. "El era redutabil - spune Orderic Vital despre seniorul de Montfort - ca
un om care dispunea de castele bine fortificate, păzite de garnizoane puternice".
Nu mai evocăm aici imaginea unor simple case întărite, cu care se mulţumea,
am văzut-o, mulţimea cavelerilor. Celebrele bastilles ale magnaţilor erau
adevărate mici tabere militare cu solide fortificaţii. Turnul continua să existe,
concomitent locuinţă a stăpânului şi ultim loc de apărare. Dar, în jurul său, una
sau mai multe incinte circumscriau un spaţiu destul de întins în care se grupau
clădirile rezervate fie pentru găzduirea trupelor, a servitorilor, a meşteşugarilor,
fie pentru înmagazinarea redevenţelor sau a proviziilor. Aşa ne apare, din
secolul al X-lea, acel castrum comital de la Warcq-sur-Meuse; tot aşa, după
trecerea a două secole, acelea de la Bruges sau de la Ardres, de construcţie cu
siguranţă mult mai perfecţionată, dar, în liniile fundamentale ale planului lor,
aproape aidoma. Primele dintre aceste citadele fuseseră înălţate, în timpul
invaziilor normande şi ungare, de către regii sau şefii marilor comandamente
militare; şi niciodată, după aceea, ideea că dreptul de fortificare era, în esenţa
lui, un atribut al autorităţii publice nu s-a şters în totalitate. Din epocă în epocă,
se vor califica drept nelegitime sau, după expresia anglo-normandă, "drept
adulterine", castelele construite fără permisiunea regelui sau a prinţului.
Regula, totuşi, nu avea altă forţă reală decât cea a autorităţii interesate să o facă
să fie aplicată, şi doar consolidarea puterilor monarhice sau teritoriale,
începând din secolul al XH-lea, avea să-i redea un conţinut concret. Fapt încă şi
mai grav: neputând să împiedice apariţia unor fortăreţe noi, regii şi prinţii nu au
reuşit cu mult mai bine să păstreze controlul acelora decât după ce, clădindu-le
ei
înşişi, le-au dat în paza unor "fideli", cu titlu de fiefuri. împotriva ducilor sau

137
marilor cuii^i, s-au vaz,ui iiuicaiiuu-sc piupuu iui casiciam, şi ciu
vasali gata să se transforme în întemeietori de dinastii.
Or, aceste castele nu erau doar un adăpost sigur pentru stăpân şi uneori
mtru supuşii lui. Ele constituiau de asemenea, pentru tot ţinutul înconjurător,
reşedinţă administrativă şi centrul unei reţele de dependenţe. Ţăranii efectuau
zi corvezile de fortificare şi veneau să-şi aducă redevenţele; vasalii din
iprejurimi făceau aici de strajă şi adesea se spunea că din fortăreaţa însăşi -,
în Berry, din "marele turn" de la Issoudun - sunt conduse fiefurile lor. Acolo
împărţea dreptatea; de acolo porneau toate manifestările sesizabile de
toritate. Astfel că, în Germania, începând de la finele secolului al Xl-lea,
uiţi conţi, incapabili de acum încolo să-şi exercite drepturile de comandă pe
ită suprafaţa unei circumscripţii iremediabil îmbucătăţite, s-au obişnuit să
locuiască, în titulatura lor, numele districtului (Gau) cu acela al principalei
rtăreţe patrimoniale. Utilizarea acestei desemnări s-a extins uneori până la
rsonaje încă şi mai ridicate în demnitate: Frederic I nu-1 trata, oare, pe ducele
labiei drept duce de Staufen6 ? în Franţa, aproape cam în acelaşi timp s-a luat
iceiul de a se considera castelanie teritoriul unei înalte justiţii. Dar încă şi
ii rar avea să fie norocul unui castel acvitan, acela de Bourbon-
irchambault: deşi posesorii lui nu aveau rang de conte, el a dat naştere, în
le din urmă, unui veritabil principat teritorial, al cărui nume a supravieţuit în
ela al uneia dintre provinciile noastre - Bourbonnais -, ca şi în patronimul
ei ilustre familii. Turnurile şi zidurile care erau sursa vizibilă a puterii îi
-veau de etichetă, ca şi de justificare.

3. DOMINAŢIILE ECLEZIASTICE

Urmând tradiţia merovingiană şi romană, Carolingienii consideraseră întot-


auna ca normală şi de dorit participarea episcopului la administraţia laică a
>cezei sale. Dar era cu titlu de colaborator sau, uneori, de supraveghetor al
legatului regal: altfel spus, al contelui. Monarhiile din prima vârstă feudală
mers mai departe: s-a ajuns ca pe episcop să-1 facă, în acelaşi timp, conte.
Evoluţia a avut loc în două faze. încă şi mai mult decât restul diocezei,
işul în care se ridica biserica catedrală părea să fie plasat sub protecţia şi
toritatea specială ale păstorului său. Pe când contele avea nenumărate ocazii
a bate drumurile, episcopul îşi avea reşedinţa, de preferinţă, în "cetatea" sa.
zi de primejdie, în timp ce oamenii lui ajutau la paza meterezelor, adesea
istruite sau reparate pe cheltuiala lui, iar hambarele sale se deschideau
itru a-i hrăni pe asediaţi, el însuşi era deseori pus în situaţia de a-şi asuma
nanda. Recunoscându-i, peste această fortăreaţă urbană şi peste primele sale

Monumenta Boica, voi. XXIX, 1, no CCCCXCI, Wiirttemberger Urkundenbuch, voi. H.


CCCLXXXIII.

i
moneda sau însăşi stăpânirea incintei, regii sancţionau o stare de fapt, socotită
favorabilă pentru apărare. Aşa a fost cazul la Langres, din 887; la Bergamo,
fără îndoială, în 904; la Toul, în 927; la Speyer, în 946 - ca să nu cităm, ţară cu
ţară, decât cel mai vechi exemplu accesibil. Contele păstra cârmuirea
teritoriilor înconjurătoare. Acest partaj câteodată avea să fie durabil. Timp de
secole, oraşul Doornik (Tournai) 1-a avut pe episcopul său ori pe canonicul său
de catedrală drept conte; contele de Flandra a fost conte al ţinutului
înconjurător (Tournaisis). în alte părţi s-a preferat, în final, să i se atribuie
episcopului întregul teritoriu. Concesionarea comitatului de Langres a urmat-o
astfel, la un interval de şaizeci de ani, pe aceea a domeniului din oraşul
Langres. Apoi, o dată cu îndătinarea acestor danii de comitate întregi, s-a luat
obiceiul să se sară peste etape: fără să fi fost vreodată, se pare, doar conţi de
Reims, arhiepiscopii au devenit, în 940, conţi ai oraşului Reims şi ai regiunii
Remois.
Motivele care-i împingeau pe regi la aceste concesionări sunt evidente. Ei
mizau pe două tablouri: Cerul şi Pământul. Acolo sus, sfinţii cu siguranţă se
felicitau văzându-şi slujitorii în acelaşi timp înzestraţi cu venituri rentabile şi
debarasaţi de vecini incomozi. Pe pământ, a-i da comitatul episcopului însemna
să predai comanda în mâini considerate mai sigure. Căci prelatul, care nu risca
deloc să-şi transforme funcţia în patrimoniu ereditar, a cărui numire era supusă
asentimentului regelui - chiar dacă ea nu era pe faţă pronunţată de acesta -, pe
care, în fine, cultura şi interesele sale îl împingeau frecvent către partidul
monarhic, nu constituia oare el, dacă ne gândim bine, în dezordinea statelor
feudale, cel mai puţin recalcitrant dintre funcţionari? E semnificativ faptul că
primele comitate încredinţate de regii germani episcopatului au fost, departe de
oraşele-catedrale, anumite circumscripţii alpestre, a căror pierdere, închizând
trecerile munţilor, ar fi compromis grav politica imperială.
Cu toate acestea, pornită de la nevoi pretutindeni asemănătoare, instituţia a
evoluat, în funcţie de ţară, în sensuri foarte diferite.
în regatul francez, multe episcopii căzuseră, cu începere din secolul al X-
lea, în dependenţa prinţilor teritoriali, ba chiar a unor simpli conţi. Rezultatul a
fost că un număr destul de mic de episcopi, grupaţi mai ales în Franţa propriu-
zisă şi în Burgundia, au obţinut ei înşişi puterile comitale. Doi dintre ei, cel
puţin, la Reims şi la Langres, au părut un moment că sunt pe punctul de a
întemeia principate adevărate, reunind în jurul circumscripţiei centrale, pe care
o guvernau ei înşişi, o constelaţie de comitate vasale. în războaiele din secolul
al X-lea, nici o forţă militară nu a fost mai des citată, nici cu mai mult respect,
decât "cavalerii bisericii din Reims". Dar, strânse între principatele laice
vecine, victime de altfel ale infidelităţii propriilor lor feudatari, aceste întinse
dominaţii ecleziastice par să fi slăbit cu repeziciune. începând din secolul al
Xl-lea, episcopii-conţi, de orice categorie, nu au, împotriva forţelor inamice, alt
refugiu decât acela de a se lega din ce în ce mai strâns de regalitate.

139
____a_______.Wv.«*,o u.g«unzare comitală. Totuşi, către sfârşitul secolului al
X-lea, s-au văzut înmulţindu-se rapid, în folosul episcopilor, atribuirile de
comitate întregi, ba chiar de grupe de comitate: astfel că, privilegiile de
imunităţi şi tot felul de concesiuni diverse adăugându-se la aceste donaţii, în
juţini ani s-au creat importante autorităţi teritoriale bisericeşti. In mod vizibil,
egii se raliaseră, deşi cu regret, la ideea că, pentru a lupta împotriva acaparării
mterilor locale de către magnaţi recalcitranţi şi mai ales de către duci, nu exista
iici o armă mai bună decât puterea temporală a prelaţilor. Este izbitor faptul că
ceste teritorii ecleziastice au fost numeroase şi puternice mai ales acolo unde
ucatele fuseseră fie şterse de pe hartă - ca în Franconia -, fie, ca în vechea
orenă Renană sau în Saxonia Occidentală, lipsite de orice dominaţie eficientă
sste o parte din vechea lor arie. Deznodământul avea, totuşi, în final, să
mtrazică aceste calcule. Lunga ceartă dintre papi şi împăraţi şi triumful,
acar parţial, al reformei ecleziastice au făcut ca episcopii germani, începând
n secolul al XH-lea, să se considere tot mai puţin ca nişte funcţionari ai
onarhiei, şi, cel mult, doar ca vasalii ei. Aici demnitatea de prinţ bisericesc a
irşit prin a se situa mai târziu, pur şi simplu, printre elementele de dezbinare
cadrul statului naţional.
în Italia lombardă şi - deşi într-un grad mai mic - în Toscana, politica
penală a urmat la început aceleaşi direcţii ca în Germania. Cu toate acestea,
[omerările de comitate, în stăpânirea unei aceleiaşi biserici, au fost aici mult
i rare, iar evoluţia a dus la rezultate binişor diferite. în spatele episcopului-
îte s-a ivit foarte repede o nouă putere: aceea a comunei urbane. Putere
ilă, în multe privinţe, dar care a ştiut, în cele din urmă, să utilizeze, în
)sul propriilor sale ambiţii, armele pregătite de foştii seniori ai cetăţii.
;sea, tocmai în calitate de moştenitori ai episcopului sau ascunzându-se
îrătul numelui acestuia, s-au văzut„ cu începere din secolul al XH-lea,
ile republici oligarhice ale oraşelor lombarde afirmându-şi independenţa şi
nzându-şi dominaţia peste şesurile înconjurătoare.
Ar fi de altfel un exces de rafinament juridic să vrei, în vreo ţară, să
ileşti jp> distincţie prea riguroasă între biserica înzestrată cu comitate şi cea
, lipsită de orice concesiuni de acest soi, posedă totuşi destule seniorii
:ficiind de imunitate, destui vasali, ţărani, justiţiabili pentru a trece, aproape
acelaşi motiv, drept adevărată putere teritorială. Pretutindeni, solul
dentului era brăzdat de frontierele acestor mari "libertăţi" ecleziastice.
iea, şiruri de cruci le jalonau contururile, asemănătoare, după expresia lui
r, cu tot atâtea "coloane ale lui Hercule", de netrecut pentru profani7. De
cut, cel puţin, în principiu. în practică, lucrurile au stat destul de diferit. în
noniul sfinţilor şi al săracilor aristocraţia laică a ştiut să găsească unul

SUGER, ViedeLouis VI, ed. WAQUET, pag. 228.


dintre alimentele preferate ale poftei sale de bogăţie şi de putere: cu ajutorul
unor înfeudări, smulse sub ameninţare sau obţinute prin complezenţa unor
prieteni prea binevoitori; câteodată, prin spolierea cea mai făţiş brutală; în fine
-cel puţin între graniţele fostului stat carolingian - prin utilizarea deturnată a
instituţiei de "patronaj" (avouerief.
Atunci când prima legislaţie carolingiană a regularizat funcţionarea
imunităţilor, se părea că se impune necesitatea de a asigura fiecărei biserici
imuniste un reprezentant laic, însărcinat în acelaşi timp să ţină, chiar în
seniorie, adunările judiciare autorizate şi să-i înfăţişeze, în faţa tribunalului
contelui, pe supuşii care, chemaţi să compară aici, nu mai puteau fi căutaţi
direct, pe teritoriul de acum încolo scutit de ingerinţe, de către funcţionarii
aparţinând regelui. Această creaţie răspundea unei duble intenţii, conforme, în
chiar dualitatea ei, cu orientările fundamentale ale unei politici foarte
conştiente de ţelurile sale: să evite abaterea clericilor şi mai ales a călugărilor
de la îndatoririle condiţiei lor către obligaţii profane; ca preţ al recunoaşterii
oficiale acordate jurisdicţiilor senioriale, să le insereze pe acestea din urmă
într-un sistem judiciar bine definit, ordonat şi controlat. Nu numai că fiecare
biserică, dotată cu imunitate, a trebuit aşadar să-şi aibă "advocatul" ei (avoue,
advocatus) sau "advocaţii" ei. Dar însăşi alegerea acestui agent va fi
supravegheată îndeaproape de autoritatea publică. Acest avoue carolingian,
într-un cuvânt, chiar dacă era în serviciul episcopului sau al mănăstirii, juca
totuşi, pe lângă ei, rolul unui soi de delegat al monarhiei.
Prăbuşirea edificiului administrativ clădit de Carol cel Mare nu a adus cu
sine dispariţia instituţiei. Aceasta însă s-a denaturat profund. La origine, fără
îndoială, "advocatul" fusese remunerat prin atribuirea unui "beneficiu" (bien-
faii), luat din patrimoniul bisericii. Atunci când noţiunea de funcţie publică a
intrat în umbră în faţa triumfului legăturilor de dependenţă personală, oamenii
au încetat în genere să-1 mai considere pe "advocat" ca ataşat regelui, căruia nu
îi presta omagiu, pentru a nu mai vedea în el decât pe vasalul episcopului sau al
călugărilor. De acum înainte, alegerea acestora va hotărî în mod liber asupra
numirii sale. Cel puţin până în momentul în care, foarte repede, în pofida unor
rezerve de drept, fieful său, ca şi celelalte, împreună cu funcţia, a devenit
practic ereditar.
în acelaşi timp, rolul "advocatului" crescuse foarte mult. Mai întâi ca
judecător. După ce imunităţile au acaparat cauzele "de sânge", în loc să-i conducă
pe criminali la adunarea judiciară a contelui, îl vedem, de acum încolo, mânuind
el însuşi arma de temut a înaltei justiţii (haute justice). In plus el nu mai era doar
judecător. în tulburările din jur, bisericilor le trebuiau căpetenii de război pentru

Nu există nici un studiu amănunfit privind această avouerie postcarolingiană în Franţa;


este una dintre lacunele cele mai grave ale cercetărilor asupra evului mediu şi una dintre cele mai
lesne de acoperit. în Germania, instituţia a fost îndeosebi examinată - nu fără un anumit abuz
teoretic - în raporturile ei cu sistemul judiciar.

141
un protector eficace, bisericilor le trebuiau apărători mai apropiaţi pentru a le
mra paza unor bunuri permanent ameninţate. Ele au socotit că-i găsesc atât pe
i cât şi pe ceilalţi în reprezentanţii laici cu care le înzestrase legislaţia marelui )
ărat; şi chiar aceşti războinici profesionişti s-au grăbit, după toate aparenţele,
d ofere, ba chiar să-şi impună serviciile pentru însărcinări care făgăduiau să fie
jate în onoruri şi în câştiguri. De unde, o veritabilă deplasare a centrului de
vitate a misiunii. Din ce în ce mai mult, când textele se străduiesc să
inească natura instituţiei "patronajului" (avouerie) ori să justifice remuneraţiile
ute insistent de "advocat" (avoue), ele pun accentul tocmai pe ideea de
tecţie. In paralel, s-a modificat recrutarea lor. "Advocatul" carolingian fusese,
fapt, un funcţionar destul de modest. în secolul al X-lea, primii printre "cei
ernici", chiar membrii neamurilor de conţi, nu se mai dădeau la o parte să
•ândească un titlu care odinioară li s-ar fi părut mult sub rangul lor.
Totuşi fărâmiţarea, care a fost atunci soarta comună a atâtor drepturi, nu 1-a
ţat nici pe acesta. Legislaţia carolingiană pare să fi prevăzut, pentru
zările cu posesiuni pe spaţii întinse, prezenţa unui "advocat" la fiecare
nitat. Dar numărul lor s-a înmulţit curând. La drept vorbind, în Germania şi
Lotharingia unde, orice s-ar spune, instituţia s-a îndepărtat cel mai puţin de
acterul ei originar, aceşti avoues locali, frecvent numiţi sous-avoues
ibadvocaţi"), au rămas în principiu delegaţii şi, de obicei, vasalii fie ai
vocatului" general al bisericii, fie ai unuia sau ai altuia dintre cei doi sau trei
vocaţi" generali, între care aceasta îşi repartizase bunurile. în Franţa, aşa
n era de aşteptat, fragmentarea a fost împinsă mai departe: astfel că, până la
ia, nu a mai existat nici o proprietate ori un grup de proprietăţi cât de cât
jortant care să nu dispună de "apărătorul" său particular, recrutat printre
entaţii mijlocii din vecinătate. Şi acolo, totuşi, personajul, în mod obişnuit
i sus plasat, căruia îi revenea paza episcopiei sau a mănăstirii, în această
itate, depăşea cu mult, prin venituri şi putere, puzderia de mici protectori
aii. Se întâmpla de altfel ca acest magnat să fie deopotrivă "advocat" al
nunităţii religioase şi "proprietarul" ei - căci ţineţi seama înainte de toate că
desemna abatele -, ba chiar era posibil să fi luat el însuşi, deşi laic, titlul
iţial: confuzie de noţiuni absolut caracteristică unor vremi sensibile la forţa
rilor de fapt mai mult decât la subtilităţile juridice.
"Advocatul" nu dispunea doar de fiefuri adesea foarte importante, ataşate
icţiei sale. Chiar aceasta îi permitea să-şi extindă până şi asupra pământurilor
ericii drepturile de comandă şi să perceapă de aici redevenţe profitabile. în
rmania, mai mult ca în alte părţi, devenind protector, el rămăsese totodată şi
lecător. Pretextând vechiul principiu care le interzicea clericilor să facă
•sare de sânge, un mare număr de Vog? germani au reuşit să monopolizeze

9
Vogt = în prezent "prefect, guvernator". - Nota trad.
p
Forţa relativă a monarhiei şi fidelitatea ei faţă de tradiţia carolingiană au
contribuit la înlesnirea acestei confiscări. Căci, dacă, şi acolo, regii trebuiseră
să renunţe la desemnarea "advocaţilor", măcar continuau să le dea, în principiu,
învestitura de ban, adică a dreptului de a constrânge. Lipsiţi de această delegare
de putere, care trecea astfel direct de la suveran la vasalul lor, în ce calitate şi-ar fi
arogat călugării drepturi de "înalţi justiţiari"? De-abia dacă reuşeau să păstreze
facultatea de a-i pedepsi pe dependenţii care erau legaţi de ei în modul cel mai
strâns, servitorii lor sau şerbii lor. în Franţa, unde toate legăturile fuseseră
tăiate între autoritatea regală şi "advocaţi", împărţirea jurisdicţiilor s-a operat
după regulile cele mai variabile; iar această dezordine, preferabilă fără îndoială
ordinii germane, a servit intereselor ecleziastice. Vai, ce de "exacţiuni", în
schimb - ca să vorbim în stilul "cartelor" -, impuse pretutindeni ţăranilor
dependenţi ai bisericilor de către "apărătorii" lor, reali sau pretinşi! La drept
vorbind, chiar în Franţa, unde instituţia "patronajului" (avouerie) căzuse în
mâinile a nenumăraţi mici tirani săteşti, deosebit de aprigi în goana după câştig,
această protecţie nu a fost poate întotdeauna aşa de iluzorie pe cât istoriografia
clericală ar vrea să o facă crezută. O diplomă a lui Ludovic al Vl-lea, redactată
totuşi, după toate aparenţele, într-o abaţie, nu o consideră totuşi "extrem de
necesară şi în întregime utilă"?10 Dar ea se cumpăra incontestabil foarte scump.
Serviciu de ajutor, sub toate formele sale, de la corvoada rurală la găzduire, de
la participarea la oaste până la lucrările de fortificaţii; rente în ovăz, în vin, în
găini, în bani, perceperi de redevenţe pe ogoare şi încă şi mai des (căci satul
era, înainte de toate, cel care trebuia apărat) pe colibe...: ar fi aproape infinită
lista a tot ceea ce ingeniozitatea "advocaţilor" a ştiut să scoată de la unii ţărani
cărora nu le erau seniori direcţi.. într-adevăr, cum scrie Suger, ei îi "înghiţeau
pe nemestecate"11.
Secolul al X-lea, prima jumătate a celui de al Xl-lea au fost vârsta de aur a
"patronajelor" (avoueries): pe continent, bineînţeles, căci Anglia, străină de
exemplul carolingian, nu a cunoscut niciodată instituţia respectivă. Apoi,
biserica, reînsufleţită de efortul gregorian, a trecut la ofensivă. Prin acorduri,
prin hotărâri judecătoreşti, prin răscumpărări, graţie şi concesiunilor obţinute
gratuit ca semn de pocăinţă sau de cucernicie, ea a reuşit încetul cu încetul să-i
îngrădească pe "advocaţi" în exercitarea unor drepturi strict definite şi reduse în
mod progresiv. Fără îndoială că va fi nevoită să le lase bucăţi mari din vechiul
său patrimoniu. Indubitabil, ei continuau să-şi întindă, pe multe dintre
pământurile sale, puterile de justiţiari şi să perceapă de aici unele redevenţe, a
căror origine era din ce în ce mai puţin bine înţeleasă. Ţăranii, pe de altă parte,
nu trăseseră întotdeauna prea mare folos din acţiunea perseverentă a stăpânilor

Mem. Soc. archeol. Eure-et-Loir, voi. X, pag. 36, şi Gallia christ., voi. VIII, instr., col. 323.
U
De rebus, ed. LECOY DE LA MARCHE, pag. 168.

143
i plătită de acum încolo seniorului episcop ori seniorilor călugări, în loc să
gă să-1 îmbogăţească pe vreun nobil de ţară vecin. Dar, sacrificiile
tabile o dată consimţite, puterea seniorială a bisericii scăpa de unul dintre
nai insidioase pericole care o vor fi ameninţat-o.
Zu toate acestea, constrânşi să renunţe la exploatarea unor resurse
oară accesibile aproape nelimitat şi fără de care multe neamuri cavalereşti
recut n-ar fi reuşit niciodată să iasă din mediocritatea lor iniţială,
leietorii unor dinastii mici şi mijlocii suportau în principal consecinţele
nei. "Advocaţii" (avoues) locali, către sfârşitul celei de a doua vârste
le, fuseseră făcuţi aproape inofensivi. "Patronajele" {avoueries) generale
iau. Regii şi foarte înalţii baroni fuseseră, dintotdeauna, principalii lor
ri. Şi deja se vedeau monarhiile începând să revendice o "protecţie"
e) universală asupra tuturor bisericilor din statele lor. De altfel, dacă
jpi, capituli sau mănăstiri îndrăzniseră să respingă oneroasele servicii ale
mărunţi apărători, aceasta se întâmplase tocmai deoarece, pentru a le
-a securitatea, se puteau mulţumi de acum înainte cu sprijinul, redevenit
e, al marilor cârmuiri monarhice sau princiare. Or şi această protecţie,
rent de ce nume purta, trebuise întotdeauna să fie cumpărată, prin servicii
grele şi prin contribuţii în bani, a căror povară a devenit mereu tot mai
toare. "Se cuvine ca bisericile să fie bogate", îl punea să spună, cu
ate, pe Henric al II-lea al Germaniei, un falsificator din secolul al XH-lea;
cu cât mai mult e încredinţat, cu atât mai mult e pretins". 12 Inalienabile, în
piu, ferite prin însăşi natura lor, de veşnicul pericol al partajelor
sorale, stăpânirile ecleziastice fuseseră, de la început, într-o lume
bătoare, un element deosebit de stabil. Ele aveau să constituie un
tnent cu atât mai preţios în mâinile marilor puteri, în momentul regrupării
ile a forţelor.

î"/ ;■"

Diplom. regum et imperatorum, voi. III, no. 509.


^/\fi i UL uL AL i v-iea DEZORDINEA ŞI

LUPTA ÎMPOTRIVA DEZORDINII

1. LIMITELE PUTERILOR

Vorbim frecvent despre state feudale. Cu siguranţă, noţiunea nu era străină


bagajului intelectual al erudiţilor; textele rostesc câteodată vechiul cuvânt
respublica. Alături de obligaţiile către stăpânul direct, morala politică le
recunoştea şi pe cele ce se impuneau faţă de această autoritate mai înaltă.
Cavalerul, spune Bonizon de Sutri, trebuie "să nu-şi cruţe viaţa pentru a o apăra
pe cea a seniorului său, iar pentru binele statului, să lupte până la moarte".1 Dar
imaginea astfel evocată era foarte diferită de cea pe care ne-am face-o noi azi.
Ea avea îndeosebi un conţinut mult mai modest.
Ar fi lungă lista activităţilor care pentru noi sunt inseparabile de ideea de
stat şi pe care statele feudale, totuşi, le-au ignorat în totalitate. învăţământul
aparţinea bisericii. La fel, asistenţa socială, care se confunda cu caritatea.
Lucrările publice erau lăsate la iniţiativa celor care aveau nevoie de ele sau a
micilor puteri locale; ruptură dintre toate cea mai evidentă faţă de tradiţia
romană, chiar de cea a lui Carol cel Mare. Cârmuitorii nu au reînceput să aibă
asemenea griji înainte de secolul al XH-lea, şi încă şi mai puţin, la acea dată, în
monarhii, ca şi în anumite principate cu o evoluţie precoce: Anjou al lui Henric
Plantagenetul, constructor al digurilor de pe Loara; Flandra, care îi datorează
contelui său, Filip de Alsacia, câteva canale. A trebuit să fie aşteptat secolul
următor pentru a vedea regi sau prinţi intervenind, aşa cum o făcuseră
Carolingienii, în fixarea preţurilor şi schiţând, cu timiditate, o politică
economică. La drept vorbind, începând dintr-a doua vârstă feudală, adevăratele
păstrătoare ale unei legislaţii destinate bunăstării fuseseră, aproape în
exclusivitate, nişte autorităţi cu o rază de acţiune mai restrânsă şi, prin natura
lor, cu totul străine feudalităţii propriu-zise: oraşele, preocupate, aproape de la
constituirea lor în comunităţi autonome, de şcoli, de spitale şi de reglementări
privind economia.
De fapt, regele sau înaltul baron are trei îndatoriri fundamentale, şi nu le
are decât pe acelea: prin cucernice ctitorii şi prin protecţia acordată adevăratei
credinţe, să asigure mântuirea spirituală a poporului său; să-1 apere pe acesta
împotriva inamicilor din afară - funcţie de protecţie la care se adaugă, atunci
când se poate, cucerirea, determinată atât de idealul de onoare cât şi de dorinţa
de putere -; în sfârşit, să facă să domnească dreptatea şi pacea internă. Aşadar,

' XLV, pag. 248.

145
luneasaîmpunanuu-i, întuinc ut iuaii^, ia-i uouuţa pvmvuum.^,, ^ uu y ~~»
el se războieşte, pedepseşte, reprimă mai degrabă decât administrează. De
el, însărcinarea astfel înţeleasă era deja destul de grea.
Căci una dintre trăsăturile comune tuturor stăpânirilor este, dacă nu tocmai
nciunea lor, cel puţin caracterul mereu intermitent al eficacităţii lor; şi
astă tară nu apare niciodată mai vizibil ca acolo unde ambiţiile sunt mai
ti şi aria de acţiune pretinsă este mai vastă. Când un duce de Bretania, în !
7, se recunoaşte incapabil să protejeze una din mănăstirile sale contra
priilor lui cavaleri, el nu dezvăluie prin aceasta decât şubrezenia unui
îcipat teritorial mediocru. Dar, printre suveranii a căror forţă e trâmbiţată cel
i tare de cronicari, nu vom găsi măcar unul care să nu fi petrecut ani lungi
buşind revoltele. Cel mai mic grăunte de nisip ajunge uneori să oprească
canismul. Un mic conte rebel care se fortifică în bârlogul său, şi iată-1 pe )
ăratul Henric al II-lea reţinut timp de trei luni.2 Am întâlnit deja principa-:
cauze ale acestei lipse de forţă: încetineala şi dificultăţile legăturilor;
enţa de rezerve monetare; necesitatea, spre a exercita o autoritate veritabilă,
a avea un contact direct cu oamenii. în 1157, spune Otto de Freising, care,
1 aceasta, crede cu naivitate că îşi laudă eroul, Frederic Barbarossa: "s-a
poiat în Nordul Alpilor; prin prezenţa sa fu redată pacea francilor"
-îlegeţi germanilor -; "prin absenţa sa, luată italienilor". Adăugaţi, fireşte,
icurenţa tenace a legăturilor personale. în plin secol al XlII-lea, un cutumiar
icez încă mai recunoaşte că există cazuri în care vasalul "absolut devotat"
\e) al unui baron se poate război în mod legal cu regele său, îmbrăţişând
iza seniorului său3.
Cele mai luminate spirite concepeau limpede continuitatea statului. Lui
nrad al II-lea al Germaniei, capelanul său îi atribuie această expresie: "Când
pare regele, regatul rămâne, asemenea corăbiei al cărei căpitan a murit". Dar
nenii din Pavia, cărora li se adresa această mustrare, erau fără îndoială mult
i aproape de opinia comună, atunci când negau că li se poate imputa ca o
tnă distrugerea palatului imperial. Căci, spuneau ei, aceasta s-a întâmplat în
ipul interregnului. "Noi l-am slujit pe împăratul nostru atât cât a trăit; el e
irt, nu mai aveam nici un rege". Persoanele prudente nu întârziau să
ermine confirmarea de către noul suveran a privilegiilor pe care li le
>rdase predecesorul său şi, în plin secol al XH-lea, nişte călugări englezi nu
temeau să susţină în faţa curţii regale că un edict care se abate de la o veche
ximă nu trebuia să aibă putere decât pe timpul vieţii autorului său.4 Cu alte
/inte, din ideea abstractă a puterii se separa greu imaginea concretă a
îducătorului. Chiar şi regii reuşeau cu dificultate să se ridice deasupra unui
2
Cartulaire de Redon, ed. DE COURSON, pag. 298, no CCCXLVII; cf. pag 449 - S.
*SCH, Jahrbucher des d. Reiches unter Heinrich II, voi. III, pag. 174.
Et. de Saint-Louis, I, 53 ..„_—-■•
BIGELOW, Placita Anglo-Normannica, pag. 145. îJC *
cruciadă, hotărăşte modul în care va trebui să i se folosească averea, temelia
indispensabilă a oricărei puteri monarhice, dacă el moare în timpul călătoriei în
Ţara Sfântă. Dacă fiul său îi supravieţuieşte, numai jumătate din avere va fi
împărţită în milostenii; toată, în schimb, dacă acest copil moare înaintea tatălui.
Să nu ne imaginăm totuşi, de drept şi cu atât mai puţin de fapt, un regim al
absolutismului personal. Conform codului de bună guvernare, pe atunci
universal admis, nici un cârmuitor, oricare ar fi fost el, nu putea decide nimic
important fără să se fi sfătuit. Nu cu poporul, desigur. Nimeni nu considera că
acesta trebuia să fie întrebat direct sau prin aleşii săi. Ca reprezentanţi naturali,
nu-i avea el, potrivit proiectului divin, pe cei puternici sau pe cei bogaţi?
Aşadar, de la principalii săi supuşi şi de la vasalii săi personali va cere părerea
regele sau prinţul: într-un cuvânt, de la curtea sa, în sensul vasalic al
termenului. Cei mai trufaşi monarhi nu uită niciodată să reamintească în
dimplomele lor această consultare necesară. Nu mărturiseşte, oare, împăratul
Otto I că o lege, a cărei promulgare era prevăzută pentru o adunare anume, nu a
putut fi făcută publică acolo "din cauza absenţei unor mari nobili"? 5. Aplicarea
mai mult sau mai puţin strictă a acestei reguli depindea de echilibrul forţelor.
Dar nu fusese niciodată prudent să o încalce prea făţiş. Căci singurele ordine pe
care supuşii de un rang ceva mai ridicat se considerau obligaţi să le respecte cu
adevărat erau acelea care fuseseră date, chiar dacă nu totdeauna cu
asentimentul lor, cel puţin în prezenţa lor. în această incapacitate de a concepe
legătura politică altfel decât sub aspectul de "faţă în faţă", recunoaştem, o dată
în plus, una dintre cauzele profunde ale fărâmiţării feudale.

2. VIOLENŢA ŞI NĂZUINŢA CĂTRE PACE

Un tablou al societăţii feudale, mai ales din prima sa vârstă, s-ar condamna de
la sine să nu redea decât o imagine de-a dreptul infidelă a realităţii dacă, grijulii
numai faţă de unele instituţii juridice, am îngădui să se uite că omul trăia pe atunci
într-o stare de perpetuă şi dureroasă nesiguranţă. Nu era, ca azi, neliniştea adâncă
faţă de pericolul atroce, dar colectiv şi intermitent, pe care îl întreţine latent o lume
de naţiuni înarmate. Şi nici - sau cel puţin nu mai cu seamă - teama de forţele
economice care-1 sfarmă pe cel mic sau pe cel nenorocos. Ameninţarea, care era de
fiecare zi, apăsa fiece destin individual. Ea lovea trupul însuşi, ca şi bunurile. De
altfel, nu există nici o pagină din analiza noastră în care războiul, omorul, abuzul de
putere să nu fie văzute cel puţin ca profilându-li-se umbrele. Vor fi suficiente câteva
cuvinte acum pentru a reuni cauzele care din violenţă au făcut cu adevărat semnul
distinctiv al unei epoci şi al unui sistem social.

Constitutiones regum et imp., voi. I, no. XIII, pag. 28-29.

147
, QUpa ce imperiul rujmaii ai ucin^uui va n
z tronul august, nici un om nu se va mai încrede decât în spadă": astfel
:a, sub aparenţă de profeţie, către mijlocul secolului al EX-lea, un cleric
iavenna, care văzuse şi deplânsese dispariţia marelui vis imperial
ngian.6 Contemporanii şi-au dat seama clar de aceasta: efect ea însăşi, în
măsură, al unor nestăpânite deprinderi de dezordine, slăbiciunea statelor
izase, la rândul ei, dezlănţuirea râului. La fel, invaziile care, lăsând să
idă pretutindeni omuciderea şi jaful, au lucrat în plus, atât de eficient, la
narea vechilor structuri ale puterilor. Dar violenţa era legată de însuşi
ii structurii sociale şi al mentalităţilor.
[&, violenţa, era în economie; într-o vreme cu schimburi comerciale rare şi
le, ce mijloc mai sigur, pentru a deveni bogat, decât când prada, când
iunea? O întreagă clasă dominatoare şi războinică trăia mai ales din
ta, iar un călugăr, cu indiferenţă, îl putea pune pe un mic senior să spună,
cartă: dau acest pământ "liber de orice redevenţă, de orice plată silită sau
e orice corvoadă... şi de toate acele lucruri pe care, prin violenţă, cavalerii
iceiul să le smulgă de la săraci"7.
ia, violenţa, era în justiţie: în virtutea principiului cutumiar care, cu timpul,
ea să legitimeze aproape orice uzurpare; ca urmare, de asemenea, a tradiţiei
înrădăcinate care îi recunoştea individului sau unui mic grup, sau chiar îi
lea datoria de a-şi face singur dreptate. Responsabilă de o infinitate de
; sângeroase, "vendeta" (lafaide) familială nu era singura formă de execuţie
nală care a pus permanent în pericol ordinea publică. Atunci când adunările
ice îi interziceau victimei unui prejudiciu material, real sau fictiv, să se
gubească direct, luând unul dintre bunurile autorului daunei, ele ştiau că
z realmente prin aceasta una dintre cele mai frecvente ocazii de zâzanie.
Violenţa, în fine, făcea parte din moravuri, deoarece, prea puţin capabili
înăbuşe prima răbufnire, puţin sensibili, din punct de vedere nervos, la
ea durerii, puţin respectuoşi faţă de viaţă, în care nu vedeau decât o stare
itorie înainte de Eternitate, oamenii mai erau şi foarte înclinaţi să-şi facă o
iune de onoare din etalarea cvasianimală a forţei fizice. "în fiecare zi
-către 1024 episcopul Burchard de Worms - se comit omoruri, în felul
ilelor sălbatice, între dependenţii catedralei Saint-Pierre. Se aruncă unul
a altuia din cauza beţiei, din orgoliu sau pentru nimica toată. în cursul
an, treizeci şi cinci de şerbi de la Saint-Pierre, absolut nevinovaţi, au fost
âţi de alţi şerbi ai bisericii; iar ucigaşii, departe de a se pocăi, se fălesc
cu L lor". Aproape un secol mai târziu, o cronică engleză, lăudând marea
pace re Wilhelm Cuceritorul o instaurase în regatul său, nu considera că
poate şa mai bine deplinătatea ei decât prin aceste două trăsături: de
acum

5.5. rer, Langob. Saec. VI-IX (Mon. Germ.), pag. 385, c. 166.
Cartulaire de Saint-Aubin d'Angers, ed. B. de BROUSSILLON voi. II no. DCCX 1138,
p , j p CI,
oricine poate străbate Anglia, cu chimirul plin de aur, fără pericol8. însemna să
se descopere în mod naiv dubla rădăcină a celor mai obişnuite rele: răzbunarea
care, după ideile timpului, putea pretexta o justificare morală; dar şi hoţia la
drumul mare, în toată goliciunea ei.
Totuşi, de aceste brutalităţi suferea, la urma urmelor, toată lumea, iar şefii,
mai mult decât oricine, îşi dădeau seama de dezastrele pe care le aduceau.
Astfel încât, din adâncurile acestei epoci zbuciumate se ridică, cu toată forţa
unei năzuinţe către cel mai preţios şi mai inaccesibil dintre "darurile lui
Dumnezeu", un îndelung strigăt de pace. înţelegând, înainte de toate, pacea
interioară. Pentru un rege, pentru un prinţ, nu exista un elogiu mai frumos decât
titlul de "pacific". Cuvântul trebuie înţeles în sensul său cel mai deplin: nu cel
care acceptă pacea, ci cel care o impune. "Să fie pace în regat": aşa se face
rugăciunea în ziua încoronării. "Binecuvântaţi să fie cei care fac pace", va
exclama Ludovic cel Sfânt. Comună tuturor puterilor, această preocupare se
exprimă uneori în termeni de o candoare înduioşătoare. Acelaşi rege Knut,
despre care un poet de curte zisese: "tu erai foarte tânăr, o Prinţe, când deja, pe
măsură ce înaintai, se vedeau arzând locuinţele oamenilor", ascultaţi-1 ce spune
în legile sale înţelepte: "Vrem - spune el - ca orice om, peste doisprezece ani, să
jure că nu va fura niciodată şi nici nu se va face complice al vreunui hoţ".9 Dar,
cum tocmai marile puteri temporale erau ineficiente, s-a văzut dezvoltându-se,
în afara autorităţilor legale şi sub imboldul bisericii, un efort spontan pentru
organizarea acestei ordini atât de dorite.

3. PACE ŞI "TREVE DE DIEU"10'11

Asociaţiile de pace au luat naştere în adunările episcopale. La clerici,


sentimentul solidarităţii umane se hrănea din imaginea creştinătăţii, concepută

8
Constitutiones, voi. I, pag. 643, c. 30 - Two ofthe Saxon Chronicles, ed. PLUMMER, voi.
I, pag 220 - Este imposibil să se strângă povestirile. S-ar impune totuşi, pentru a putea sesiza
adevărata înfăţişare a epocii. De exemplu, Henric I al Angliei nu a lăsat reputaţia unui animal
sălbatic. Vedeţi, totuşi, în lucrarea lui Orderic Vital, cum după ce soţul unei dintre ficele sale
bastarde, a pus să i se scoată ochii fiului unui castelan regal, el a ordonat la rândul lui să fie orbite
şi mutilate propriile sale nepoate.
M. ASHDOWN, English and Norse documents relating to the reign of Ethelred the
Unready, 1930, pag. 137. - KNUT, Lois, voi. II, pag 21.
Lucrările privind istoria "păcilor lui Dumnezeu" (mai ales HUBERTI, CXXXVII;
<JORIS, CXXXIX) conţinând numeroase referinţe, uşor de găsit, vom fi de acord să nu ne mire
găsirea, în cele ce urmează, a unui număr mare de citate fără trimitere bibliografică. ^ _ Treve =
armistiţiu, încetare temporară a oricărui act de ostilitate; Treve de Dieu (termen istoric) ~im f600^ a'
X-lea şi al Xl-lea, suspendare a războaielor feudale ordonată de biserică, în anumite zile ale săptămânii
şi în anumite perioade ale anului (cf. şi pag. 150-151). - Nota trad.

149
IIIUtU
ipu
i lllio
n v^ ai x
viaiiL
uiL
uiiu
ui. i-til/i u
il cicşilll sa liu u
inu
ai^ un
i aii

in", spun, în 1054, episcopii din provincia Narbonne; "căci a omorî un


in, nu este nici o îndoială că aceasta înseamnă a vărsa sângele lui Cristos".
actică, biserica se ştia deosebit de vulnerabilă. în fine, ea considera ca o
ie proprie să-i protejeze, împreună cu membrii ei, pe toţi cei slabi, acele
■abiles personae a căror tutelă i-o încredinţase dreptul canonic. Fotuşi, cu
tot caracterul ecumenic al instituţiei-mamă (biserica), şi cu jţia
ajutorului tardiv dat de papalitatea reînnoită, mişcarea, la originile a
fost specific franceză, şi în mod particular, acvitană. Născută, se pare,
989, lângă Poitiers, la conciliul de la Charroux, pe care, din marca de la
ţa cu Spania până în Berry sau până la Ron, aveau să-1 urmeze curând
:roase sinoduri, această mişcare pacifistă e văzută propagându-se în
undia şi în nordul regatului, doar în a doua decadă a secolului al Xl-lea.
a prelaţi din regatul din Arles (Burgundia) şi abatele de la Cluny s-au
, în 1040 şi 1041, propagandiştii săi pe lângă episcopii din Italia. Fără
succes, se pare12. Lorena şi Germania nu au fost atinse în mod serios
spre sfârşitul secolului; Anglia, niciodată. Diferenţele de structură că
explică uşor particularităţile acestei dezvoltări. Atunci când, în 1023, opii
de Soissons şi de Beauvais, formând o asociaţie de pace, l-au invitat
onfratele lor din Cambrai să li se alăture, acest prelat, dependent
agant) ca şi ei de metropola din Reims, care era situată în Franţa, dar
; al Imperiului, a refuzat: ar fi "neconvenabil", a spus el, ca un episcop să
îestece în ceea ce le aparţine regilor. în Imperiu, mai ales la episcopatul
rial, ideea de stat era încă foarte vie, şi statul însuşi nu părea aici complet
abil să-şi îndeplinească misiunea. La fel, în Castilia şi în Leon, a fost
ară, în 1124, o criză de succesiune, care slăbise considerabil monarhia,
u a permite introducerea, de către marele arhiepiscop de Compostela,
) Gelmirez, a unor decizii sinodale luate după modelul "romanilor şi al
ilor". în Franţa, în schimb, neputinţa monarhiei sărea în ochi pretutindeni,
îicăieri mai mult decât în acele ţinuturi anarhice din Sud şi din Centru,
uite de multă vreme cu o existenţă cvasiindependentă. în plus, acolo nu a
: să se întemeieze nici un principat atât de solid constituit ca Flandra sau
îandia, de exemplu. Se impunea deci ca fiecare să se ajute pe sine însuşi
l piară în dezordine.
•Jici nu se putea concepe suprimarea tuturor violenţelor. Se putea spera, cel
, să li se fixeze nişte limite. La început s-a încercat acest lucru - şi a fost
:e s-a numit la propriu "Pacea lui Dumnezeu" (Paix de Dieu) - punând sub
)tecţie specială anumite persoane sau anumite obiecte. Lista dată de
liul de la Charroux este încă foarte rudimentară: interdicţie de a pătrunde

In sudul peninsulei, "Armistiţiul Domnului" (Treve de Dieu) a fost introdus de către un


rancez (Urban al II-lea), şi de baronii normanzi: JAMISON în Papers ofthe British School
ie, 1913, pag. 240.
cu forţa în biserici sau de a le jefui, de a le lua ţăranilor viteie, ae a iovi un
cleric, cu condiţia ca el să nu poarte arme. Apoi acestea au fost dezvoltate şi
precizate. Se pare că, pentru prima dată, la sinodul de la Puy, în 990, fură
cuprinşi printre protejaţii de la natură şi negustorii. S-a elaborat, într-o formă
din ce în ce mai detaliată, inventarul actelor interzise: de exemplu distrugerea
unei mori, smulgerea viilor, atacarea unui om care merge sau se întoarce de la
biserică. Au rămas prevăzute încă şi anumite excepţii. Unele păreau impuse de
necesităţile războiului: jurământul de la Beauvais, din 1023, permite omorârea
vitelor ţăranilor dacă aceasta era săvârşită pentru a se hrăni sau a-şi îndestula
escorta. Altele se explicau prin respectarea constrângerilor, chiar a violenţelor,
concepute atunci ca legal inseparabile de orice exerciţiu al comenzii: "Nu-i voi
prăda pe ţărani", promit, în 1025, seniorii reuniţi la Anse, pe Saone, "nu le voi
omorî vitele, afară de cele ajunse pe pământurile mele". Alte excepţii, în fine,
deveniră inevitabile prin tradiţiile juridice sau morale universal ascultate. In
mod expres sau tacit, aproape totdeauna dreptul la "vendetă" (faide) după un
omor este păstrat. Să opreşti antrenarea celor nevinovaţi sau a celor mici în
certurile celor puternici; să previi răzbunarea, atunci când ea nu avea altă
justificare, cum spune conciliul de la Narbonne, decât o discuţie asupra unui
teren sau asupra unei datorii; mai ales, să pui o frână tâlhăriei: aceste aspiraţii
păreau deja destul de înalte.
Dar dacă existau persoane sau lucruri care trebuiau îndeosebi respectate,
nu erau şi zile interzise violenţei? Deja un capitular carolingian interzicea ca
vendeta (faide) să fie urmărită duminica. Reluată pentru prima dată, se pare, în
1027, de către un modest sinod al unei dioceze reunit la Roussillon, "pe pajiştea
de la Toulonges" - fără îndoială că obscurul capitular nu fusese cunoscut direct,
dar ideea era persistentă -, această prescripţie, care era legată în general de
altele de celălalt gen, a avut un succes rapid. De timpuriu, de altminteri, a fost
refuzată limitarea la o singură zi de răgaz. Deja, în paralel cu tabuul duminical,
şi-a făcut apariţia, de data aceasta în Nord, acela de Paşti (la Beauvais, în
1023). Acea Treve de Dieu - cum era numit acest armistiţiu periodic - a fost
extinsă puţin câte puţin, concomitent cu marile sărbători, şi la cele trei zile din
săptămână (începând cu miercuri seara) care preced duminica şi păreau să o
pregătească. Astfel încât, în cele din urmă, războiul dispunea de mai puţin timp
decât pacea. Cum în acest caz aproape nici o excepţie nu era, în principiu,
admisă, nici o lege nu ar fi fost mai salutară, dacă, cerând prea mult, regula n-ar
fi rămas, cel mai adesea, literă moartă.
Cele dintâi concilii, precum cel de la Charroux, se mărginiseră să
legifereze în modul cel mai obişnuit, prevăzând unele pedepse religioase. Dar,
către 990, Guy, episcopul de Puy, reunindu-i pe credincioşii din dioceza lui,
cavaleri şi ţărani, pe o câmpie, "i-a rugat să se lege cu jurământ să respecte
pacea, să nu atingă bisericile şi nici pe cei săraci în bunurile lor, să restituie
ceea ce ar fi luat.... Ei au refuzat". Acestea fiind zise, prelatul a adus, la
adăpostul nopţii, trupe, pe care le concentrase în secret. "Dimineaţa, el a

151
dat la constrângerea recalcitranţilor să jure pace şi să dea ostateci; ceea
i ajutorul lui Dumnezeu, s-a făcut". 13 Aceasta a fost, potrivit tradiţiei
: originea, pe care nu am putea-o numi pur voluntară, a primului "pact de
Au urmat altele, şi în curând nu a mai existat nici o adunare, preocupată
nitarea violenţelor, care să nu se continue astfel cu un mare jurământ
:iv de reconciliere şi bună purtare. în acelaşi timp, angajamentul, inspirat
>tărârile conciliilor, devenea din ce în ce mai precis. Uneori el era însoţit
edarea unor ostateci. în aceste uniuni legate prin jurământ, care se
iau să atragă la opera de pacificare întregul popor, reprezentat, fireşte, în
pal, prin conducătorii săi, mici sau mari, a rezidat originalitatea veritabilă
;ării păcilor.
[ai rămânea fie să fie constrânşi, fie să fie pedepsiţi cei care nu juraseră
ire, după ce o făcuseră, nu-şi respectaseră angajamentele. Căci, de la
sele spirituale, nu era de aşteptat, cu siguranţă, decât o eficienţă foarte
îlată. Cât despre pedepsele pământene pe care adunările se zbăteau să le
;ască - mai ales sub formă de despăgubiri date victimelor sau de amenzi -,
teau avea nici ele oarecare greutate decât dacă se găsea o autoritate
lă să le impună.
; pare că la început acestea au fost lăsate în grija autorităţilor existente,
ea păcii rămânea să fie judecată de "seniorul ţinutului", obligat cum se
:, de jurământul său, şi a cărui responsabilitate, şi ea, cum se vede la
iul de la Poitiers, în anul O Mie, putea fi ţinută în alertă cu ajutorul
;ilor. Aceasta nu însemna oare, totuşi, să se revină tocmai la sistemul
; dovedise neputincios? Prnitr-o evoluţie aproape inevitabilă, asociaţiile
prin jurământ, al căror prim ţel nu fusese decât acela de a-i lega pe
i printr-o întinsă făgăduială de virtute, au tins să se transforme în organe
cutie. Poate că şi-au desemnat uneori, cel puţin în Languedoc, judecători
li, însărcinaţi, în afara jurisdicţiilor obişnuite, să pedepsească delictele
iva bunei rânduieli. Este sigur, în orice caz, că multe dintre ele şi-au
uit adevărate miliţii: simplă legalizare, în fond, a vechiului principiu care
noaşfe comunităţii ameninţate dreptul de a-i lovi pe tâlhari. Aşa s-a
lat, la origine, şi aici, cu grija evidentă de a respecta autorităţile
te: forţele cărora conciliul de la Poitiers le încredinţează misiunea de a-1
la pocăinţă pe vinovat, dacă seniorul său propriu nu a reuşit să-i vină de
int cele ale altor seniori participanţi la jurământul comun. Dar curând
eat ligi de un tip nou, care ieşeau categoric din limitele tradiţionale. Din
lare, un text ne-a păstrat amintirea confederaţiei pe care a întemeiat-o, în
arhiepiscopul de Bourges, Aimon. Jurământul le era pretins tuturor
:ioşilor din dioceză de peste cincisprezece ani, prin intermediul preoţilor
eştia, desfăşurând flamurile bisericilor lor, mărşăluiau în fruntea recruţi-

Yistoire du Languedoc, voi. V, col. 15.


populară, până în ziua în care, slab înarmată şi obligată, se spune, să-şi încalece
cavaleria pe măgari, ea a fost masacrată de seniorul din Deols, pe malurile
râului Cher.
De altfel, uniuni de acest fel aveau să stârnească necesarmente vii duşmă-
nii, care nu se limitau doar la cercurile cel mai direct interesate în prelungirea
dezordinii. Căci exista în ele, incontestabil, un element opus ierarhiei: nu numai
pentru că ele îi opuneau pe unii ţărani seniorilor tâlhari; dar şi, deseori, pentru
că ele îi obligau pe oameni să se apere ei înşişi, în loc să-şi aştepte protecţia de
la autorităţile legale. Nu era chiar aşa departe vremea când, în frumoasele zile
ale Carolingienilor, Carol cel Mare interzisese "ghildele" sau "confreriile",
chiar şi atunci când ele aveau ca scop reprimarea tâlhăriei. Ceea ce supravie-
ţuia, fără îndoială, în aceste asociaţii, din practicile moştenite de la păgânismul
german, nu fusese atunci singurul motiv al interdicţiei. Un stat care căuta să se
clădească atât pe ideea de funcţie publică, cât şi pe raporturile de subordonare
personală, utilizate în folosul ordinii monarhice, nu putea accepta ca poliţia să
cadă pe mâna unor grupuri fără mandat, pe care capitularele ni le prezintă deja
ca fiind compuse în general din ţărani. Baronii şi seniorii erei feudale nu erau
mai puţin temători pentru drepturile lor. Reacţiile lor s-au manifestat, cu o
intensitate deosebită, într-un episod care fu, în Acvitania, ca o ultimă zvâcnire a
unei mişcări deja aproape de două ori seculară.
în 1182, un dulgher din Puy, sub impresia unor vedenii, a fundat o
confrerie de pace, care s-a extins repede în toate regiunile din Languedoc, în
Berry şi până în Auxerrois. Emblema îi era o glugă albă, cu un fel de eşarfă, a
cărei fâşie din faţă, atârnând pe piept, purta, în jurul imaginii Sfintei Fecioare,
inscripţia: "Miel al Domnului, care îndepărtezi păcatele lumii, dă-ne nouă
pacea". Se povestea că Maica Domnului însăşi, arătându-i-se meşteşugarului, îi
încredinţase insigna cu deviza aceasta. Orice vendetă era interzisă în mod
expres în cadrul grupului. Dacă unul dintre membrii săi a comis un omor,
fratele celui mort, în cazul în care aparţine el însuşi "Purtătorilor de glugă"
(Capuchonnes), îi va da ucigaşului sărutul de pace şi, conducându-1 în propria
sa casă, îl va pune să mănânce, ca dovadă a uitării. De altfel, aceşti Pacifişti
-cum le plăcea lor să se numească - nu aveau nimic din nişte "Tolstoizanţi". Ei
au dus împotriva cetelor de prădători un război dur şi victorios. Dar aceste
execuţii spontane nu au întârziat să suscite îngrijorarea mediilor senioriale.
Printr-o schimbare bruscă şi semnificativă de atitudine, îl vedem pe un acelaşi
călugăr, la Auxerre, în 1183, copleşindu-i cu elogii pe aceşti buni slujitori ai
ordinii, iar apoi, în anul următor, aruncând cu noroi în "secta" lor
neascultătoare. După spusa unui alt cronicar, erau acuzaţi că urmăresc "ruina
instituţiilor care ne conduc prin voinţa Domnului şi cu ajutorul puternicilor,
acestei lumi". Adăugaţi la aceasta faptul că inspiraţiile incontrolabile ale unui
iluminat laic şi, prin urmare, presupus ignorant - fie că este vorba de dulgherul
Durând sau de Jeanne d'Arc - le-au părut întotdeauna păzitorilor religiei, şi nu

153
ullY uuuv v*v uiijwiiinjt*ii ^/viiuu W4W* J.WIJ .M. \^\^C4VX1.isCtLSIrCl. UU1V1J.1 U.WCUiliai&lO

; ale baronilor, ale episcopilor şi ale cetelor de tâlhari, "Juraţii" din Puy şi
lor au sfârşit la fel de jalnic ca miliţiile din Berry în secolul precedent.
ceste dezastre nu erau decât simptomul, deosebit de elocvent, al unui
e mai mare întindere. Incapabile să impună, în întregime, o bună păstrare
iii şi dreapta judecată, fără de care nu exista nici o pace posibilă, nici
iile, nici ligile nu au reuşit vreodată să reprime, în mod durabil,
[inile. "Neamul omenesc - scrie Raoul Spânul - a fost asemănător câinelui
: întoarce la vărsătura lui. Făgăduiala fusese făcută. Ea nu a fost ţinută",
alte medii şi în forme diferite, marele vis dispărut avea să lase urme

iscarea franceză a comunelor a început la Mans, în 1070, prin expediţii


re îndreptate, cu stindardele bisericilor fluturând în vânt, împotriva
lor seniorilor jefuitori. Până şi sintagma "instituţii sfinte", cu care tânăra
vitate din Mans îşi desemna decretele, sună ca ceva familiar pentru
al "păcilor". Cu siguranţă, multe alte necesităţi, de natură extrem de
i, îi determinau pe burghezi să se unească. Cum să se uite oare, totuşi, că
"prietenia" {amitie) urbană, după frumosul nume pe care le plăcea
or grupuri să şi-1 dea, una dintre principalele justificări a fost, de la
t, reprimarea sau liniştirea vendetelor printre asociaţi, iar în afara
ir, lupta împotriva brigandajului? Cum să nu reamintim mai ales, de la
de pace la pactul comunal, filiaţia stabilită de această trăsătură prezentă
>ele părţi, şi căreia i-am văzut deja accentul revoluţionar: jurământul
r? Dar, spre deosebire de marile confederaţii create sub auspiciile
ilor şi ale prelaţilor, comuna se limita să adune, într-un singur oraş,
i legaţi printr-o puternică solidaritate de clasă şi obişnuiţi deja să meargă
ot. Această apropiere a fost unul dintre marile temeiuri ale forţei sale.
acelaşi timp, regii şi prinţii, prin vocaţie sau din interes, căutau şi ei
ea ordinii interne. Puteau ei oare să ezite multă vreme să tragă folos din
mişcare, apărută independent de ei, constituindu-se, la rândul lor,
în sfera lui, în "mari făuritori de pace"14 (grands paciaires), după titlul
avea să şi-1 dea explicit, în 1226, un conte de Provence? Se pare că deja
scopul Aimon visase să facă, în beneficiul său, din faimoasele miliţii din
instrumentul unei veritabile suveranităţi provinciale. în Catalonia, conţii,
început se mărginiseră să participe la sinoduri, curând au încorporat
e acestora în propriile lor ordonanţe, nu fără a da acestor împrumuturi o
prin care pacea bisericii se transforma treptat în pace a prinţului. în
doc, şi mai ales în diocezele din Masivul Central, progresele circulaţiei
re, din secolul al XH-lea, dăduseră posibilitatea să li se instituie
iilor de pace finanţe regulate: sub numele de "fond comun de păci"

l. BUSQUET, în CXCV, pag. 563.


(commun de paix) sau simplu pezadelJ, era perceput un impozit care avea ca
obiect atât despăgubirea victimelor tulburărilor, cât şi plata expediţiilor.
Cadrele parohiale erau cele care percepeau această taxă. Episcopul administra
fondurile. Dar, foarte curând, această contribuţie fu deturnată de la caracterul
său iniţial. Magnaţii - conţii de Toulouse, mai ales, stăpâni sau seniori feudali
ai numeroase comitate - i-au silit pe episcopi să împartă cu ei veniturile
rezultate; chiar şi episcopii le-au uitat destinaţia originară. Astfel încât, în cele
din urmă, marele efort de apărare spontană a avut aici drept cel mai durabil
rezultat - căci pezade avea să vieţuiască tot atât cât Vechiul Regim16 - de a
favoriza crearea, cu o remarcabilă precocitate, a unui impozit teritorial.
Cu excepţia lui Robert cel Pios, care a reunit mari adunări în care cerea să
se jure pentru pace, Capeţienii nu par deloc să se fi preocupat de instituţii pe
care le considerau, poate, ca atentând la propria lor misiune de justiţiari. în
serviciul direct al regelui s-au văzut, sub Ludovic al Vl-lea, contingentele
parohiilor pornind la asaltul fortăreţelor senioriale. Cât despre pacea solemnă
pe care, în 1155, succesorul său a promulgat-o pentru zece ani, oricât de simţită
s-ar face aici influenţa deciziilor conciliare uzuale, ea comporta, în ea însăşi,
toate atributele unui act de autoritate monarhică. în schimb, în principatele cele
mai puternice din Franţa de Nord, în Normandia şi în Flandra, prinţii au consi-
derat util, la început, să se asocieze la opera păcilor "jurate". Din 1030,
Baudouin al FV-lea de Flandra i s-a alăturat episcopului de Noyon-Tournai
pentru a iniţia un larg legământ colectiv pentru pace. în 1047, un conciliu, la
Caen, poate sub influenţa unor texte flamande, a proclamat "Armistiţiul Dom-
nului" {la Treve de Dieu). Dar nu s-au format ligi înarmate. Ele nu ar fi fost
tolerate şi ar fi părut fără obiect. Apoi, foarte curând, contele sau ducele
-acesta din urmă ajutat, în Normandia, de anumite tradiţii proprii dreptului
scandinav - s-au substituit bisericii ca legislatori, judecători şi jandarmi ai
ordinii.
în Imperiu, mişcarea păcilor a avut cele mai îndelungi efecte, dar a şi
suferit cele mai ciudate devieri. Cunoaştem deja aversiunile pe care aceasta le-a
întâlnit, la început, aici. Desigur, şi acolo, de la începutul secolului al Xl-lea,
mulţimile au fost îndemnate, în cadrul unor mari adunări, la reconciliere
generală şi la abţinere de la orice violenţă. Dar acestea se întâmplau în cadrul
dietelor regale şi prin decrete regale. Cel puţin, lucrurile au rămas în acest
stadiu până la marea înfruntare dintre Henric al IV-lea şi Grigore al Vll-lea.
După aceea, pentru prima dată, în 1082, un Armistiţiu al Domnului a fost
proclamat, la Liege, de către episcop, asistat de baronii din dioceză. Locul şi
data merită, de asemenea, să fie reţinute. Mai mult decât Germania propriu-
zisă, Lotharingia se deschidea influenţelor venite din Apus. Pe de altă parte, se

De \apeze (cuvânt din argou) = bani. - Nota trad.


L'Ancien Regime = organizarea Franţei de la dispariţia regimului feudal (secolul al XV-
le
a) până la Revoluţia din 1789. - Nota trad.

155
w wm«a ot- nuitasc, impoinva iui iiennc al IV-lea,
imul antirege. Datorat iniţiativei unui episcop cu vederi imperialiste, actul în
ie nu era, de altfel, îndreptat nicidecum împotriva monarhiei. Henric a
afirmat-o. Dar aflat în mijlocul Italiei. Cam în aceeaşi vreme, în acele părţi
: Germaniei în care autoritatea imperială nu mai era recunoscută, baronii
iţeau nevoia de a se uni pentru a lupta împotriva dezordinii. Biserica şi
;orităţile locale tindeau vizibil să ia în propriile mâini misiunea regilor.
Totuşi, monarhia imperială era încă prea puternică pentru a abandona
:astă armă. Imediat după revenirea din Italia, Henric al IV-lea s-a apucat, la
dul lui, să dea legi împotriva violenţelor şi, de acum încolo, timp de mai
lte secole, se puteau vedea împăraţi sau regi promulgând, din timp în timp,
ri constituţii de pace, aplicabile când la cutare sau cutare provincie anume,
d, şi cel mai adesea, întregului Imperiu. Aceasta nu însemna întoarcerea,
ă şi simplă, la practicile anterioare. Transmisă de Lorena, influenţa "păcilor"
îceze îi învăţase pe imperiali să substituie ordinii foarte generale de
tiioară o mare abundenţă de reguli din ce în ce mai minuţioase. Astfel încât
introdus treptat obiceiul de a strecura în aceste texte tot felul de prescripţii,
; nu aveau decât o legătură îndepărtată cu obiectul lor iniţial. "Scrisorile de
s (Friedesbriefe) - spune chiar o cronică suabă de la începutul secolului al
Mea - sunt singurele legi de care se folosesc germanii".17 Printre consecin-
marelui efort încercat de conciliile şi de asociaţiile legate prin jurământ,
gur că nu a fost cea mai puţin paradoxală, după ce a contribuit la naşterea
ozitului princiar în Languedoc, aceea de a favoriza, în Germania, reînvierea
slaţiei monarhice.
Şi Anglia secolelor al X-lea şi al Xl-lea a avut, în felul ei, ligile şi
ldele" sale de pace. Scrise între 930 şi 940, statutele celei din Londra sunt
locument extraordinar privind nesiguranţa şi violenţa: justiţie expeditivă,
iritori trimişi pe urma hoţilor de vite, nu ne-am putea crede printre pionierii
7
ar West, în timpurile eroice ale "Frontierei"? Dar aici e vorba de o păstrare
linii cu totul laică din cadrul unei comunităţi aspre, un cod penal popular a
i severitate sângeroasă - o adăugare la text o dovedeşte - nu era de natură să
contrarieze pe regi şi pe episcopi. Sub numele de "ghilde", dreptul
îanic înţelesese asociaţii de oameni liberi formate în afara legăturilor de
nie şi destinate, într-o oarecare măsură, să le ţină locul: un jurământ,
iri periodice pe care le însoţiseră, în timpurile păgâne, libaţiuni religioase,
ri o "casierie" comună, mai ales o obligaţie de întrajutorare le erau
:teristicile principale: "pentru prietenie, ca şi pentru răzbunare, vom
ne uniţi orice s-ar întâmpla", spun regulamentele londoneze. în Anglia,
raporturile de dependenţă personală au întârziat, mult mai mult decât pe
nent, să invadeze totul, aceste grupări, departe de a fi lovite de interdicţie,
7
SS., voi. XXIII, pag. 361. Cf. FRENSDORFF, în Nachr. von der Kgl. Gesellsch. zu
gen, Phil. his. Kl, 1894. Aceeaşi transformare a avut loc în Catalonia şi Aragon.
ca în statul carolmgian, au tbst recunoscute bucuros de regi, care sperau să se
sprijine pe ele pentru menţinerea ordinii. Dacă responsabilitatea rudelor sau cea
a lordului nu funcţiona, le înlocuia responsabilitatea ghildei pentru membrii săi.
După cucerirea normandă, când s-a instaurat o regalitate foarte puternică,
aceasta a preluat de la tradiţia anglo-saxonă practicile de garanţie mutuală. Dar
aceasta, pentru a face din ele, până la urmă - sub numele acelui frankpledge
căruia i-am schiţat deja istoria18 - una dintre rotiţele noului sistem seniorial. în
originala evoluţie a societăţii engleze, care, de la un regim în care acţiunea
colectivă a omului liber nu fusese complet degradată în faţa puterii "şefului", a
trecut, direct, la o monarhie dură, instituţiile de pace de tip francez nu găsiseră
cum să pătrundă.
Chiar şi pe continent, regatele şi principatele teritoriale erau acelea cărora,
operând indispensabila regrupare de forţe, le revenea punerea în practică, în
sfârşit, a aspiraţiilor al căror puternic zel fusese cel puţin făcut cunoscut de
concilii şi pacte.

18
La Societe feodale. La formation des liens de dependance, pag. 415 (Vezi voi. I al
lucrării, pag. 280. - Nota trad.)

157
CĂTRE RECONSTITUIREA STATELOR:
EVOLUŢIILE NAŢIONALE

1. CAUZELE REGRUPĂRII FORŢELOR

[n cursul celei de-a doua vârste feudale, s-a putut vedea, pretutindeni, cum

'
•ea asupra oamenilor, până atunci divizată la extrem, începea să se
entreze în organisme mai vaste: desigur nicidecum noi, dar cu capacitate
;ţiune cu adevărat reînnoită. Aparentele excepţii, cum ar fi în Germania,
ir din clipa în care statul încetează să mai fie privit sub aspectul regalităţii.
enomen atât de general nu ar fi putut fi determinat decât tot de cauze
ine întregului Occident. Pentru a le enumera, aproape că ar fi suficient să
m în sens invers tabloul celor care, mai înainte, duseseră la fărâmiţare.
încetarea invaziilor eliberase puterile regale şi princiare de o sarcină care
lăcina forţele. în acelaşi timp, aceasta permitea prodigioasa creştere
(grafică pe care o indică, începând din mijlocul secolului al Xl-lea,
derea defrişărilor. Densitatea sporită a populaţiei nu făcea doar ca
inerea ordinii să fie mai uşoară. Ea favoriza şi renaşterea oraşelor, a
;şugurilor şi a schimburilor. Graţie unei circulaţii monetare devenite mai
Jentă şi mai activă, impozitul reapare. Iar o dată cu el, şi funcţionariatul
at şi armatele plătite, înlocuind ineficientul regim al serviciilor ereditar
actuale. Cu siguranţă, seniorul mic sau mijlociu nu a scăpat prilejul, nici
profite de transformările din economie; el îşi avu, cum am văzut, "dijmele
(tailles). Dar regele sau prinţul poseda, aproape totdeauna, mai multe
nturi şi mai mulţi vasali decât oricine altcineva. în plus, chiar natura
ităţii sale îi oferea multiple ocazii de a percepe taxe, mai ales de la biserici
la oraşe. Venitul zilnic al lui Filip-August, la moartea sa, egala, ca ordin
ărime, cam jumătate din venitul anual declarat, ceva mai târziu, de o
rie abaţială care, fără a se număra printre cele mai bogate, dispunea totuşi
nuri foarte vaste, într-o provincie deosebit de prosperă1 . Astfel că, statul
use, de acum înainte, să dobândească acel element esenţial pentru
maţia sa: o bogăţie incomparabil mai mare decât aceea a oricărei alte
ane sau colectivităţi private.

Venit zilnic la moartea lui Filip-August, după mărturia lui Conon de Lausanne, 1200 livre
ne (S.S. voi. XXIV, pag. 782). Venit anual al abaţiei Sainte-Genevieve de Paris, după o
re pentru impozitul perceput de rege asupra clerului (decime), în 1246, 1810 livre
ne: Biblioth. Sainte-Genevieve, ms. 356, pag. 271. Prima cifră probabil prea mare, a doua
ică. Adăugaţi, totuşi, pentru a restabili diferenţa, că o creştere a preţurilor, între cele două
ste posibilă. Oricum, contrastul este izbitor.
uc mciuauiaie evoluau in aceiaşi scus. culturală, pornind
de la sfârşitul secolului al Xl-lea, făcuse spiritele mai apte să înţeleagă acea
legătură socială, întotdeauna oarecum abstractă prin natura ei, care este
subordonarea individului faţă de autoritatea publică. Ea redeşteptase şi
amintirea marilor state, intens civilizate şi monarhice din trecut: Imperiul
Roman, ale cărui Coduri, ca şi cărţile de istorie, indicau, sub domnia unor
prinţi absoluţi, majestuoasa lui grandoare; imperiul carolingian, înfrumuseţat
de cultul legendei. Fără îndoială, oamenii destul de instruiţi pentru ca
asemenea influenţe să poată să se exercite asupra lor rămâneau, în raport cu
mulţimea, puţini. Dar, în ea însăşi, această elită devenise mult mai numeroasă.
Mai ales învăţământul se extinsese în mediile laice, cuprinzând alături de
înalta aristocraţie până şi clasa cavalerilor. Mai folositori decât clericii, într-
o vreme în care orice administrator trebuia să fie totodată şi căpetenie de
război, mai puţin decât aceştia supuşi atracţiei unor interese străine
puterilor temporale, deprinşi, în fine, de mult timp, cu practica dreptului,
aceşti gentilomi de stare mijlocie aveau să formeze, cu mult înaintea
burgheziei, statul major al monarhiilor reînnoite: Anglia lui Henric
P'antagenetul, Franţa lui Filip-August şi a lui Ludovic cel Sfânt. Obiceiul,
gustul, posibilitatea de a utiliza înscrisurile le-au permis statelor să-şi
constituie acele arhive administrative fără de care nu ar putea exista nici o
autoritate cu adevărat continuă. Tabele cu serviciile datorate de fiefuri,
contabilitate periodică, registre ale actelor expediate sau primite; tot atâtea
îndreptare pe care le vedem apărând, de la mijlocul secolului al XH-lea, în
statul anglo-normand şi în regatul, tot normand, al Siciliei; iar către sfârşitul
aceluiaşi secol sau în cursul secolului următor, în regatul Franţei şi în cea mai
mare parte a marilor sale principate. Apariţia lor a fost ca un semn vestitor că
se ridica la orizont o putere nouă, rezervată până atunci doar marilor biserici
şi curţii pontificale: birocraţia.
Deşi fusese cvasiuniversală, în trăsăturile sale fundamentale, această
dezvoltare a urmat, totuşi, în funcţie de ţară, direcţii diferite. Ne vom
mărgini aici să examinăm la iuţeală, în mod oarecum experimental, trei
tipuri de state.

2. O MONARHIE NOUĂ: CAPETIENII

Monarhia carolingiană din marea epocă şi-a extras forţa, de altfel cu totul
relativă, din aplicarea câtorva principii generale: serviciul militar pretins
tuturor supuşilor; supremaţia tribunalului regal; subordonarea conţilor, pe
atunci adevăraţi funcţionari; reţeaua de vasali regali; putere asupra bisericii. Ce
i-a rămas din toate acestea regalităţii franceze, către sfârşitul secolului al X-
e
a. într-adevăr, aproape nimic. Desigur, - mai ales că, după accederea la

159
________ _ __.__ _________________. __________________________.....ui u^viiiui ut iiidi —' %XC

aleri mijlocii şi mici au continuat să-i presteze omagiu direct regelui. Dar, îi
ilnim de acum înainte, aproape în exclusivitate, în acest spaţiu destul de
trâns al Franţei de Nord, în care dinastia s-a bucurat ea însăşi de drepturi
nitale. în alte părţi, ea nu mai are deloc - în afară de marii baroni - decât
aii ai vasalilor (arriere-vassaux): inconvenient foarte grav într-o vreme în
3 seniorul apropiat este singurul de care cineva se simte legat moralmente,
îţii sau cei ce dispuneau de mai multe comitate, care au devenit astfel veriga
:rmediară a atâtor lanţuri vasalice, nu neagă defel că îşi au demnităţile de la
2. Dar funcţia a devenit un patrimoniu, pe care îl încarcă obligaţii de un tip
rte. "Eu nu am acţionat împotriva regelui", îl face să zică un contemporan
Eudes de Blois, care încercase să ia de la un alt vasal al lui Hugo Capet
;elul comiţial de la Melun; "lui nu-i pasă dacă un om sau altul deţine
ui".3 înţelegeţi prin aceasta: din moment ce relaţia vasalică se menţine. L-
crede un fermier: "persoana mea este indiferentă, numai chiria să fie
itată". Măcar că această chirie de fidelitate şi de serviciu era, adesea, în
:ă, foarte rău plătită.
în ce priveşte puterea sa armată, regele este limitat, în practica curentă, să
irgă la micii săi vasali, la "cavalerii" bisericilor asupra cărora nu a pierdut
ă puterea, la pedestrimea adunată din propriile lui sate şi de pe pământurile
oraşi biserici. Uneori, câţiva duci sau mari conţi îi aduc contingentul lor.
aliaţi, mai degrabă decât ca supuşi. Printre pledanţii care continuă să-şi
;inte cauzele în faţa tribunalului său, găsim reprezentate aproape în
usivitate tot aceleaşi cercuri: mici seniori legaţi prin omagiu direct şi
ricile regale. Dacă, în 1023, un magnat, contele de Blois, se preface că se
ine judecăţii curţii, o face punând condiţia ca mai întâi să i se acorde
irile care formau chiar obiectul litigiului. Trecute sub conducerea
stiilor teritoriale, mai mult de două treimi din episcopii - cu patru provincii
ziastice întregi: Rouen, Doi, Bordeaux şi Narbonne - ies complet de sub
ritatea regală. La drept vorbind, cele care îi rămân supuse direct sunt încă
eroase. Datorită unora dintre ele, ea rămâne prezentă, într-o oarecare
ară, până în inima Acvitaniei - cu Le Puy - sau, cu Noyon-Tournai, chiar în
DCUI ţinuturilor cu dominaţie flamandă. Dar, cele mai multe dintre aceste
;opii regale sunt, şi ele, concentrate între Loara şi frontiera Imperiului,
ita este şi cazul abaţiilor "regale", multe dintre ele provenind din
:enirea Robertienilor, în perioada lor ducală acaparatori cinici de mănăstiri,
ite biserici aveau să fie una dintre cele mai bune rezerve de putere ale
arhiei. Totuşi, primii Capeţieni păreau destul de slabi pentru ca propriul lor
să pună un preţ prea mare pe privilegiile ale căror roade le puteau distribui.

Dinastie franceză provenită din Robert cel Puternic, al cărui fiu, Robert I, a fost ales rege
nţei în 922. - Nota trad. RICHER, voi. IV, pag. 80.
De la Hugo Capet, se cunosc, în zece ani de domnie, o duzină de diplome; de la
contemporanul său Otto al III-lea al Germaniei, în mai puţin de douăzeci de ani
- dintre care primii au fost de minorat - mai mult de patru sute.
Această deosebire între slăbiciunea regalităţii, în Franţa Occidentală, şi
strălucirea ei relativă, în marele stat vecin, nu a putut să nu-i şocheze pe
contemporani. Se vorbea cu satisfacţie, în Lotharingia, de "moravurile
nedisciplinate" ale Kerlinger-lor, adică ale locuitorilor vechiului regat al lui
Carol Pleşuvul4. Este mai uşor să constaţi contrastul decât să-1 justifici.
Instituţiile carolingiene nu avuseseră, la origine, mai puţină forţă într-o parte
decât în alta. Probabil că explicaţia trebuie să fie căutată în cauze profunde de
structură socială. Marele factor determinant al fărâmiţării feudale a fost
întotdeauna puterea "şefului" local sau personal asupra unor grupuri mici,
sustrase astfel oricărei autorităţi mai întinse. Or, o dată lăsată la o parte
Acvitania, în mod tradiţional recalcitrantă, regiunile care formau propriu-zis
miezul monarhiei franceze erau tocmai acele ţinuturi dintre Loara şi Meusa
unde senioria rurală îşi avea obârşia în vremurile cele mai îndepărtate şi în care
"luarea sub protecţie" (commendise) de la om la om îşi găsise patria. într-o
regiune în care imensa majoritate a bunurilor imobile erau fie lot dependent
iţenure), fie fief, şi unde s-a ajuns, de timpuriu, să fie numit "liber" nu omul
fără senior, ci acela căruia îi mai rămânea, ca singur privilegiu, dreptul de a-şi
alege stăpânul, nu mai era loc pentru un veritabil stat.
Totuşi, chiar această prăbuşire a vechiului drept public avea să servească,
până la urmă, destinul monarhiei capeţiene. Sigur, nu că noua dinastie şi-ar fi
propus vreodată să o rupă cu tradiţia carolingiană, din care îşi trăgea ce era mai
bun din forţa sa morală. Dar, vechilor organe ruinate ale statului franc, ea a fost
constrânsă, cu necesitate, să le substituie alte instrumente de putere.
Considerându-i pe conţi ca delegaţi ai lor, regii de odinioară nu-şi imaginaseră
că ar putea guverna vreun teritoriu important altfel decât prin intermediul
acestor funcţionari. Nu se constată defel că Hugo Capet să fi găsit în
moştenirea ultimilor Carolingieni vreun comitat aflat direct sub comanda
regelui. Din contră, provenind dintr-o familie a cărei mărire se născuse dintr-o
acumulare de "demnităţi" comitale, Capeţienii, în mod cu totul natural, au
continuat şi pe tron aceeaşi politică.
La drept vorbind, aceasta nu s-a petrecut fără bâjbâieli şi incertitudini.
Câteodată, regii noştri au fost comparaţi cu nişte ţărani, alipind cu răbdare,
ogor la ogor. Imaginea este de două ori înşelătoare. Ea exprimă foarte prost
mentalitatea de unşi ai Domnului, pe deasupra mari spadasini şi, dintotdeauna
-asemeni clasei cavalereşti de care îi lega felul lor de a simţi - supuşi în mod
periculos atracţiei aventurii. Ea presupune ca ei să fi avut, în ţelurile lor, o
continuitate pe care istoricul, dacă priveşte cât de cât mai de aproape lucrurile,

Gesta ep. Cameracensium, III, 2, în SS., XVII, pag. 466; cf. III, 40 pag. 481.

161
_________*. uuu uv vcuuume pe care Hugo Capet îl
icuse conte de Paris, de Corbeil şi de Melun, ar fi avut un alt moştenitor decât
n fiu călugărit de multă vreme, s-ar fi văzut constituindu-se, în chiar inima Ile-
s-France, cel mai de temut dintre principatele teritoriale. Chiar şi Henric I va
Misidera, într-o diplomă, înfeudarea Parisului ca pe o eventualitate deloc
jverosimilă5. Ce-i drept, era greu să se elibereze de practicile carolingiene.
Totuşi, de la începutul secolului al Xl-lea, o serie de comitate sunt dobân-
te succesiv de către regi fără ca aceştia să stabilească acolo vreun nou conte.
i alte cuvinte, suveranii, încetând, pe bună dreptate, să-i considere pe aceşti
agnaţi ca funcţionari, ezită din ce în ce mai puţin să se facă, ei înşişi, propriii
r conţi. Pe pământurile, moştenite de la strămoşi sau recent anexate, de unde
te eliminat astfel ecranul unei puteri interpuse, singurii reprezentanţi ai auto-
&\ii regale sunt personaje destul de mărunte, plasate fiecare în fruntea unei
cumscripţii destul de mici; şi dacă, la origine, câte unii dintre aceşti "magis-
ţi" (prevâts), pe care însăşi mediocritatea lor îi făcea puţin ameninţători, par
se fi succedat din tată în fiu în funcţiile lor, nu a fost prea greu pentru stăpâ-
lor, în cursul secolului al XH-lea, să-i transforme aproape pe toţi în arendaşi.
oi, începând de la Filip-August, va avea loc, la un nivel superior al ierarhiei
ninistrative, apariţia unor autentici funcţionari salariaţi: balivii sau seneşalii
illis ou senechaux). întrucât, adaptându-se la condiţiile sociale noi, regali-
;a franceză îşi sprijinise puterea, fără orgolii sau exagerări, pe comanda
;ctă a unor grupe restrânse de oameni, a putut, atunci când circumstanţele au
orizat regruparea forţelor, să scoată de aici principalul câştig în folosul
lor şi sentimentelor foarte vechi pe care continua să le reprezinte.
Ea nu a fost singura beneficiară. Căci acelaşi fenomen s-a produs şi în ca-
marilor principate teritoriale, încă existente. între mozaicul de comitate pe
:, de la Troyes la Meaux şi la Provins, Eudes de Blois reuşise, către 1022, să
însuşească, graţie unor legături familiale exploatate cu dibăcie, şi statul din
mpagne, de la începutul secolului al XlII-lea, cu dreptul său succesoral
, bazat pe primogenitură, excludea de acum încolo partajele, cu circums-
Jiile sale administrative bine delimitate, funcţionarii săi, arhivele sale, nu
Mai puţină diferenţă decât între regatul lui Robert cel Pios şi acela al lui
jvic al VlII-lea. Structurile astfel constituite au fost atât de puternice încât
chiar absorbirea lor finală de monarhie nu a reuşit să le rupă. în orice caz,
mai degrabă au "strâns la un loc" Franţa decât au unificat-o. în Anglia,
-ea Cartă" (Magna Charta); în Franţa anilor 1314-1315, "Cartele" date
tanzilor, celor din Languedoc, bretonilor, burgunzilor, picarzilor, oameni-
in Champagne, din Auvergne, din "Mărcile de Jos" din Apus, din Berry,
Jivernais; - în Anglia, Parlamentul; în Franţa, "Statele Provinciale", mereu
frecvente şi, în fond, mai active decât "Statele Generale" - în Anglia,

TARDIF, Cartons des rois, no. 264.


"dreptul comun" (common law), abia nuanţat de excepţii regionale; în Franţa,
infinita amestecătură a cutumelor regionale: tot atâtea contraste, care aveau să
influenţeze foarte mult evoluţia noastră naţională. într-adevăr, din faptul că şi-a
tras forţa iniţială, în mod foarte "feudal", dintr-o îngrămădire de comitate, de
"castelanii" (châtellenies), de drepturi asupra bisericilor, se pare că regalitatea
franceză, chiar o dată statul reînviat, a rămas marcată pentru totdeauna.

3. O MONARHIE ARHAIZANTĂ: GERMANIA

Constatând că "perpetuarea fiefurilor s-a statornicit în Franţa mai devreme


decât în Germania", Montesquieu dădea vina pe "dispoziţia flegmatică şi, dacă
pot spune, imobilitatea spirituală a naţiunii germane" 6. Gândire cu siguranţă
hazardată, chiar nuanţând-o, precum Montesquieu, cu un "poate". Dar intuiţia
se dovedeşte remarcabil de pătrunzătoare. în loc de "dispoziţie flegmatică", să
spunem simplu "arhaism": este termenul pe care îl impune orice studiu al
societăţii medievale germane, comparate, dată cu dată, cu societatea franceză.
Or, adevărată, aşa cum s-a văzut, în ce priveşte vasalitatea şi fieful, regimul
seniorial, epopeea - atât de autentic arhaică prin temele sale legendare şi
atmosfera păgână a supranaturalului său -, nu mai puţin exactă în domeniul
economiei ("renaşterea urbană", a întârziat în Germania cu un secol sau două
faţă de Italia, Franţa şi Flandra), observaţia îşi păstrează întreaga sa valoare
atunci când se trece la problema evoluţiei statului. Nu există experienţă mai
hotărâtoare decât această concordanţă, încă o dată regăsită, între structura
socială şi structura politică. în Germania, mult mai puţin profund şi mai puţin
uniform "feudalizată" şi "seniorializată" decât Franţa, monarhia a rămas fidelă
modelului carolingian un timp mult mai îndelungat decât în Franţa.
Regele guvernează cu ajutorul conţilor care nu şi-au văzut ereditatea
confirmându-se decât încetul cu încetul şi, chiar după ce a fost instituită, ei vor
fi priviţi mai puţin ca titularii unui fief, cât ai unei funcţii. Chiar şi atunci când
nu sunt, în mod direct, vasalii suveranului, de la el îşi deţin, în principiu, printr-un
privilegiu special, ca "advocaţii" (avoues) bisericilor dotate cu imunitate,
puterea de a ordona şi de a pedepsi, aşa-numitul ban1. Desigur, şi aici,
monarhia s-a lovit de rivalitatea principatelor teritoriale, mai ales sub forma
acelor ducate despre a căror structură originală am vorbit. în ciuda desfiinţări-
lor sau a divizărilor operate de Ottonieni, ducii nu au încetat să fie periculos de
puternici şi de recalcitranţi. Dar regii au ştiut să folosească împotriva lor
biserica. Căci, spre deosebire de Capeţieni, moştenitorul german al lui Carol cel

6
asprit des Lois. XXXI, 30.
Ban - putere generală a seniorilor de a-şi impune autoritatea în diferite domenii: putere
militară (obligarea inferiorilor de a participa la "oaste" = ost), putere judiciară, putere economică
(moară, cuptor, cârciumă banale, pe care ţăranii sunt obligaţi să le folosească). - Nota trad.

163
■e a reuşii sa ramana siapan ai aproape imuror episcopiilor ain regal,
unţarea la episcopiile bavareze, pe care Henric I fu nevoit să i le cedeze
;lui Bavariei, nu a constituit decât o măsură de circumstanţă, retrasă
ind; târzia concesionare a scaunelor episcopale de dincolo de Elba, acordată
Frederic Barbarossa ducelui Saxoniei, nu privea decât un teritoriu de
onariat catolic şi nu a fost, de altfel, cu nimic mai durabilă; cazul micilor
copii din Alpi, încredinţate învestiturii arhiepiscopului de Salzburg, va
stitui o excepţie fără urmări. Clanul regal este seminarul prelaţilor Impe-
ii şi aceste cadre de clerici, instruiţi, ambiţioşi, pricepuţi în afaceri, sunt
ea care, înainte de toate, menţin continuitatea ideii monarhice. Episcopii şi
ăstiri regale, de la Elba la Meusa, din Alpi la Marea Nordului, îşi pun
viciile" la dispoziţia suveranului: prestaţii în bani sau în natură; găzduire
ită Prinţului sau oamenilor săi; obligaţii militare mai ales. Contingentele
ricilor formează partea cea mai însemnată şi cea mai stabilă a armatei
le. Nu singura. Căci regele continuă să ceară ajutorul tuturor supuşilor săi;
ică recrutarea în masă, mai exact "apelul la ţară" (clamor patriae), nu are o
:are efectivă decât la frontiere, în cazul unor raiduri barbare, obligaţia de a
i împreună cu cavaleria lor le revine ducilor şi conţilor din întregul regat, şi
u a încetat, de fapt, să fie îndeplinită destul de eficient. Totuşi, acest sistem
tradiţional nu a funcţionat niciodată perfect. Desigur, permis marile
proiecte ale "expediţiilor romane". Dar chiar prin aceasta, rizând ambiţii
prea vaste, ele însele anacronice, el era deja periculos. Căci, iteriorul ţării,
structura nu era, în realitate, suficient de puternică pentru a ne o
asemenea povară. Această cârmuire fără alte impozite decât cele va
"servicii" financiare ale bisericilor, fără funcţionari salariaţi, fără armată
lanentă, această cârmuire nomadă, care nu dispunea de mijloace de
unicaţii convenabile şi pe care oamenii o simţeau, fizic şi moral, foarte
irte de ei, cum ar fi putut ea reuşi să obţină o constantă supunere? N-a
tat vreo domnie fără rebeliuni.
De altfel, cu oarecare întârziere şi cu multe diferenţe, evoluţia către
uitarea puterilor publice în mici grupuri cu comandă personală cucerea şi
nania, la fel ca Franţa. Destrămarea comitatelor, între altele, lipsea puţin
puţin edificiul de baza lui necesară. Or, regii germani, fiind cu prisosinţă
mult decât nişte prinţi teritoriali, nu îşi asiguraseră, pe de altă parte, nimic
ceea ce ar fi putut să semene cu domeniul restrâns, dar bine centrat, al
lor robertieni, deveniţi regii Franţei. Chiar ducatul Saxoniei, pe care Henric
leţinuse înainte de urcarea sa pe tron, s-a desprins până la urmă - deşi cu o
dere mai mică - de regalitate. A fost unul dintre primele exemple ale unui
edeu care a căpătat treptat putere de lege. Nu este îngăduit ca vreun fief
demnitate" obţinut provizoriu de Coroană, prin confiscare sau prin vacanţă,
x trebuiască aproape imediat să fie reînfeudat: această regulă, caracteristică
onarhiei imperiale, a fost, între toate, fatală pentru propăşirea acesteia,
cată în Franţa, ea l-ar fi împiedicat pe Filip-August să păstreze Norman-
dia, aşa cum, în Germania, cu vreo treizeci de ani mai devreme, ea se opusese,
de fapt, la anexarea, de către Frederic Barbarossa, a ducatelor luate de la Henric
Leul. Cu siguranţă, i-a fost dat secolului al XH-lea să o formuleze, în toată
vigoarea ei, sub presiunea baronatului. Dar ea îşi avea originile, fără îndoială,
în caracterul de funcţie publică, ataşat cu tenacitate, acolo, "demnităţilor"
comitale şi ducale. Ar putea un suveran, fără a da naştere unui paradox, să se
constituie în propriul său delegat? De bună seamă, regele german era seniorul
direct al unor numeroase sate; el îşi avea vasalii personali, slujitorii săi,
castelele sale. Toate acestea însă, dispersate pe spaţii imense. Într-un târziu,
Henric al IV-lea a înţeles pericolul. începând din 1070, e văzut străduindu-se
să-şi creeze, în Saxonia, o adevărată Ile-de-France, înţesată toată de fortăreţe.
Nu a reuşit: căci deja se pregătea marea criză a luptei cu papii, care avea să
scoată la iveală atâţia germeni de slăbiciune.
Şi aici va trebui iarăşi să îndrăznim utilizarea termenului de anacronism.
Dacă, din conflictul aparent banal, care, de câţiva ani, îi opunea unul altuia pe
Henric al IV-lea al Germaniei şi pe papa Grigore al VH-lea, a izbucnit brusc, în
1076, un război necruţător a cărui cauză a fost lovitura de teatru de la Worms:
acea demitere formală a papei, pronunţată, după consultarea unui conciliu
german, de către un rege care nici nu era încă excomunicat. Or, acest gest nu
constituia decât o reminiscenţă. Căci Otto I chiar destituise un papă; iar
propriul tată şi predecesor al lui Henric al IV-lea, trei, dintr-o dată. Numai că,
de atunci, lumea se schimbase. Reformată chiar de către împăraţi, papalitatea
îşi recâştigase prestigiul moral, şi o mare mişcare de renaştere religioasă făcea
din ea cel mai înalt simbol al valorilor spirituale.
Am văzut deja cum această îndelungată dispută a ruinat definitiv, în
Germania, principiul ereditar. Ea a desăvârşit aruncarea suveranilor în vies-
parul italian, continuu refăcut. Şi a servit ca punct de cristalizare pentru toate
revoltele. Dar, mai ales, a diminuat profund puterile seculare asupra bisericii.
Nu într-atât încât, până în secolul al XlII-lea, regii să fi încetat să exercite
asupra numirilor episcopale sau abaţiale o influenţă care, deşi varia extrem de
mult, după domnii sau momente, rămânea totuşi, în ansamblu, foarte mare. Dar,
învestiţi de acum înainte prin sceptru, simbol al fiefului, prelaţii, încetând să
mai treacă drept deţinători ai unei funcţii publice, vor apărea pe viitor, în raport
cu puterea seculară, ca simpli feudatari. în plus, evoluţia conştiinţei religioase,
zdruncinând ideea valorii sacre de care era legată până atunci demnitatea
regală, făcea clerul, în mod incontestabil, mai puţin docil la tentative de
dominare exercitate asupra sa, care se izbeau la el, de un sentiment mai acut al
preeminenţei supranaturalului. în paralel, transformările societăţii îi prefăceau
definitiv pe vechii reprezentanţi ai regalităţii din provincii în seniori ereditari ai
unor domenii fărâmiţate, diminuau numărul oamenilor liberi, în sensul iniţial al
cuvântului, reduceau, în fine, mult din caracterul public al unor tribunale treptat
seniorializate. De bună seamă, în secolul al XH-lea, Frederic Barbarossa mai
trece încă drept monarh foarte puternic. Niciodată ideea imperială, alimentată

165
cuiiura mai oogaia şi mai conşiienia, nu se va expnma cu mai multă forţă
t sub domnia sa şi în anturajul său. Dar edificiul, prost susţinut, prost
itat la forţele prezentului, este deja la discreţia oricărui şoc ceva mai dur.
între timp, alte puteri sunt gata să se nască pe ruinele atât ale monarhiei cât
s vechilor ducate etnice. Din principatele teritoriale, până atunci destul de
reunite, vom vedea, imediat după secolul al Xll-lea, cum se desprind ui
cu încetul state funcţionarizate, cu o relativă civilitate, percepând
>zite, dotate cu adunări reprezentative. Ceea ce se mai păstrează din
nizarea vasalică este dirijat aici în folosul prinţului, căruia şi biserica i se
ne. Nu mai există Germania, politiceşte vorbind; ci, aşa cum se spunea pe
)i, "Germaniile". Pe de o parte întârzierea, specific germană, a evoluţiei
tle; de cealaltă, instaurarea, comună pentru aproape întreaga Europă, a
iţiilor proprii unei concentrări a puterii publice: întâlnirea acestor două
ri cauzale a făcut ca regruparea, în Germania, să nu aibă loc decât cu
ii unei fragmentări îndelungate a fostului stat.

l. MONARHIA ANGLO-NORMANDĂ: PRODUSE DE


CUCERIRE ŞI VESTIGII GERMANICE

îtatul anglo-normand rezultase dintr-o dublă cucerire: a Neustriei


lentale de către Rollon, a Angliei de către Wilhelm Bastardul. El a datorat
ei origini o structură mult mai ordonată decât cea a principatelor alcătuite
ucăţi disparate sau a monarhiilor împovărate cu o lungă şi uneori confuză
ie. Adăugaţi la aceasta faptul că a doua cucerire, cea a Angliei, se
isese chiar în momentul în care schimbarea condiţiilor economice şi
ale, în întregul Occident, începea să favorizeze lupta împotriva fărâmiţării,
nnificativ că, aproape de la început, această monarhie, născută dintr-un
i norocos, ne apare întemeiată pe înscrisuri; şi, tot foarte devreme, dotată
personal instruit şi cu deprinderi birocratice.
Anglia anglo-saxonă din ultima ei perioadă văzuse cum se constituiseră, în
ile nobililor săi (earls), adevărate principate teritoriale, formate, după
Iul clasic, prin aglomerări de comitate. După ce războiul de cucerire şi
tele ulterioare, reprimate cu duritate, duseseră la dispariţia marilor
enii băştinaşe, orice pericol pentru unitatea statului a putut părea
ărtat dinspre partea aceasta. Totuşi, ideea că ar fi posibil pentru un rege să
îcă direct întregul său regat era atunci atât de străină spiritelor
încât ;lm a crezut că trebuie să creeze, la rândul său, comandamente
de tip g. Din fericire pentru monarhie, însăşi infidelitatea acestor înalţi
baroni a >arte repede - cu unica excepţie a contelui de Chester, în mărcile
galeze, şi icipatului ecleziastic de Durham, în provinciile scoţiene - la
desfiinţarea îloaselor formaţiuni politice care fuseseră date nu de
mult în grija lor. Regii continuă să învestească uneori conţi; dar, în
comitatele al căror
tuiu 11 pui iau, atesie personaje se limitau, ae acum înainte, sa pnmească doar o
parte din beneficiile rezultate din judecăţi. Exercitarea propriu-zisă a puterilor
judiciare, mobilizarea trupelor, perceperea veniturilor fiscale aparţineau unor
reprezentanţi direcţi ai regelui, numiţi, în engleză, sheriffs. Funcţionari? Nu
tocmai. Mai întâi pentru că ei îşi arendau funcţia, în schimbul unei sume fixe
vărsate Trezoreriei: într-o vreme în care condiţiile economice nu permiteau
încă salarizarea, acest sistem de arendă era singura alternativă posibilă, când nu
se voia înfeudarea. Apoi pentru că, la început, un număr destul de mare dintre
ei au reuşit să devină posesori ereditari ai funcţiei. Dar această evoluţie
ameninţătoare a fost oprită brusc de mâna puternică a suveranilor angevini. în
ziua în care, în 1170, Henric al H-lea i-a destituit, dintr-o dată, pe toţi sheriffii
din regat, le-a supus gestiunea unei anchete şi nu i-a mai reinstalat decât pe
câţiva, a fost limpede pentru toată lumea că în întreaga Anglie regele era
stăpânul celor care comandau în numele lui. întrucât acolo funcţia publică nu se
confundase nicidecum, pe de-a-ntregul, cu fieful, Anglia va fi, cu mult înaintea
oricărui regat de pe continent, un adevărat stat.
Dar nici un stat nu va fi, în anumite privinţe, mai feudal. Dar de aşa
manieră, încât puterea regală câştiga, în cele din urmă, un spor de prestigiu. în
această ţară, în care orice teren era un lot dependent (tenure), regele nu era
oare, literalmente, seniorul tuturor seniorilor? Şi, mai ales, nicăieri altundeva
sistemul fiefurilor militare nu a fost mai metodic aplicat. Se ştie că, în armatele
în acest fel recrutate, problema esenţială era aceea de a şti să faci ca vasalii
direcţi ai regelui sau ai prinţului să aducă cu ei, în tabără, un număr suficient
din acei "vasali ai vasalilor" (arriere-vassaux) din care, necesarmente, era
compus grosul trupelor. Or, în loc să fie lăsată, cum a fost de altfel cazul atât de
des în alte părţi, la arbitrarul unei cutume variabile sau la voia unor înţelegeri
individuale, mai mult sau mai puţin respectate, această cifră a fost fixată
definitiv, pentru fiecare baronie, - cel puţin ca o obligaţie minimă - de către
puterea centrală, mai întâi în ducatul normand, apoi, pe o scară mult mai
întinsă, în toată Anglia. Şi cum, în principiu, aproape orice obligaţie de a face
putea fi înlocuită cu echivalentul ei în bani, regii, încă din primii ani ai
secolului al Xll-lea, au luat obiceiul să ceară uneori de la marii lor vasali, în loc
de soldaţi, un impozit, perceput proporţional cu numărul de cavaleri sau, după
expresia curentă, "scuturi", pe care ei ar fi trebuit să-1 furnizeze.
Dar, această organizare feudală admirabil pusă la punct se asocia cu tradiţii
luate dintr-un trecut mai îndepărtat. Cum să nu recunoaştem în condiţiile păcii
dure instituite de "ducii piraţilor" imediat după ocuparea comitatelor neustriene
un cod militar de armată aflată în cantonament, cu totul asemănător acelor legi
pe care istoricul danez Saxo Grammaticus i le atribuie regelui Frode, cuceritor
legendar? Căci se cuvine să ne ferim să diminuăm prea mult partea din
moştenirea anglo-saxonă. Jurământul de credinţă, pe care Wilhelm 1-a pretins,
în 1086, tuturor celor care aveau o oarecare autoritate în Anglia, "ai oricărui
senior să fi fost oamenii aceia", şi a cărui reînnoire a fost cerută apoi de primii

167
sa înaintea lor -, era el oare, la urma urmelor, altceva decât vechiul
mânt al supuşilor, familiar tuturor regalităţilor barbare şi pe care suveranii
dinastia Wessexului, ca şi Carolingienii, îl practicaseră? Oricât de slabă va
>ărut, în ultimele sale perioade, monarhia anglo-saxonă, ea ştiuse totuşi să
ţină, singură între toate monarhiile vremii, un impozit care, deoarece servi-
început la plata tributului către invadatorii danezi, apoi la combaterea lor,
se numit Danegeld. în această surprinzătoare supravieţuire, care pare să
jpună, în insulă, o circulaţie monetară mai puţin diminuată decât în alte
, regii normanzi aveau să găsească un instrument deosebit de eficace. în
it, perpetuarea, în Anglia, a vechilor curţi de judecată ale oamenilor liberi,
iate, în atâtea moduri, la menţinerea ordinii publice - instituţie germanică,
ept vorbind - a favorizat din plin păstrarea, apoi extinderea justiţiei şi a
ii administrative regale.
Forţa acestei monarhii complexe nu era de altfel decât cu totul relativă. Şi
>, factorii de fragmentare rămâneau activi. Serviciul militar al fiefurilor fu
;e în ce mai greu de obţinut, întrucât, capabilă să exercite o oarecare
rângere asupra vasalilor principali, cârmuirea regală era mult mai puţin
>ilă să ajungă, prin ei, la mulţimea micilor feudatari, adesea recalcitranţi,
iii fură aproape constant indocili. Din 1135 până în 1154, în timpul
imgatelor tulburări dinastice ale domniei lui Ştefan, construirea a
narate castele "adulterine" (adulterins), ereditatea recunoscută unor
î", care reuneau uneori sub dominaţia lor mai multe comitate şi purtau ei
titlul de conţi, păreau să anunţe irezistibila presiune în direcţia
liţării. Totuşi, după redresarea care a marcat domnia lui Henric al II-lea, îi
vedea pe magnaţi, prin rebeliunile lor, căutând de acum încolo nu atât să
ime regatul, cât să-1 domine. Clasa cavalerilor, la rândul ei, găsea, în
2 de judecată ale comitatelor, prilejul de a se grupa şi de a-şi numi
aţi. Puternica regalitate a cuceritorilor nu nimicise toate celelalte forţe.
: silise să acţioneze, fie chiar şi împotriva ei, numai în structurile statului.

. NAŢIONALITĂŢILE

i ce măsură aceste state erau sau au devenit nişte naţiuni? Ca orice !


mă de psihologie colectivă, şi aceasta pretinde să se distingă cu grijă nu
remile, ci şi mediile.
întimentul naţional nu s-a putut naşte nicidecum printre cei mai instruiţi
ii. Până în secolul al XH-lea, tot ceea ce mai aducea o cultură cât de cât
idă şi-a găsit adăpostul într-o parte a clerului. Or, destule motive
;eau această intelligentzia de la acele partis-pris pe care le-ar fi tratat
)s drept prejudecăţi: folosirea limbii latine, limbă internaţională, cu
rile de comunicare intelectuală care decurgeau din aceasta; cultul
îndeosebi pentru marile idealuri de pace, de smerenie şi de unitate care, în ochii
oamenilor, păreau să se concretizeze în imaginile îngemănate ale Creştinătăţii
,şi ale Imperiului. Acvitan şi fost demnitar al bisericii din Reims, deci, în
această dublă calitate, supus al regelui Franţei, Gerbert nu credea, cu siguranţă,
că trădează vreo îndatorire esenţială devenind, în vremea în care moştenitorul
lui Carol cel Mare era un saxon, "soldat în tabăra Cezarului"8. Pentru a desco-
peri preludiile obscure ale sentimentului naţional, trebuie să ne întoarcem spre
medii mai fruste şi mai înclinate să trăiască în prezent; fără îndoială, nu atât
către masele populare, despre care nici un document nu ne permite de altfel să
le ghicim stările sufleteşti, cât spre clasele cavalereşti, dar şi spre acea parte a
lumii clericale care, având o instrucţie mediocră, se mărginea să reflecte, în
scrierile sale, cu un accent mult mai desluşit, opiniile celor din jur.
Ca o reacţie contra istoriografiei romantice, a fost la modă, la anumiţi isto-
rici mai recenţi, să le refuze primelor secole ale evului mediu orice conştiinţă
de grup, naţional sau etnic. însemna să se uite că, sub forma naiv brutală a
duşmăniei împotriva "străinului", horsin, astfel de sentimente nu cer un prea
mare rafinament spiritual. Ştim astăzi că ele s-au manifestat, în epoca invaziilor
germanice, cu mult mai multă forţă decât o credea, de exemplu, Fustei de
Coulanges. în unica mare experienţă de cucerire pe care ne-o oferă era feudală
- cea a Angliei normande -, ele îşi dovediseră clar prezenţa. Atunci când ulti-
mul fiu al lui Wilhelm, Henric I, socotea, printr-un gest, caracteristic prin el
însuşi, că e nimerit să se însoare cu o prinţesă provenită din străvechea dinastie
a Wessexului - din "dreapta descendenţă a Angliei", spunea un călugăr de la
Canterbury -, cavalerii normanzi, în bătaie de joc, au găsit mare plăcere în a
împopoţona cuplul regal de porecle saxone. Dar, celebrând aniversarea
aceleiaşi căsătorii, cam o jumătate de secol mai târziu, sub domnia nepotului lui
Henric şi al lui Edith, un hagiograf scria: "Acum Anglia are un rege de rasă
engleză; ea găseşte în aceeaşi rasă episcopi, abaţi, baroni, bravi cavaleri, ieşiţi
dintr-una şi din cealaltă spiţă".9 Istoria acestei asimilări, care este chiar aceea a
naţiunii engleze, nu poate fi nici măcar schiţată aici, într-un cadru atât de
restrâns. în hotarele fostului imperiu franc, la nord de Alpi, şi în afara oricărei
acţiuni de cucerire, va trebui să ne mulţumim să cercetăm formarea entităţilor
naţionale: naşterea, dacă vreţi, a perechii Franţa-Germania10
Tradiţia era aici, bineînţeles, unitatea; tradiţie, la drept vorbind, relativ
recentă şi oarecum artificială, în aplicarea ei la imperiul carolingian în

Lettres, ed. HA VET, nos 12 şi 37.


MARC BLOCH, La vie de S. Edouard le Confesseur par Osbert în Analecta Bollandiana,
voi. XLI, 1923, pag. 22 şi 38.
Pe lângă "Bibliografie", no. CCH şi urm., vezi LOT, Les derniers Carolingiens, pag. 308
Şi urm. - LAPOTRE, L'Europe et le Saint Siege, 1895, pag. 330 şi urm. - F. KERN, Die Anfdnge
der franzosischen Ausdehnungspolitik, 1910, pag. 124 şi urm. - ML. BULST-THIELE, Kaiserin
A 1933, pag. 3, n. 3.

169
eime; în schimb, de mai multe ori seculară şi bazată pe o reală comunitate
vilizaţie, din clipa în care era vorba numai de vechiul regnum Francorum.
ît de sensibile ar fi fost contrastele de moravuri sau de limbă când ele au
păturile de jos ale populaţiei, totuşi o aceeaşi aristocraţie şi un acelaşi cler
itaseră pe Carolingieni să guverneze, de la Elba la Ocean, imensul stat.
te mari familii, înrudite între ele, le furnizaseră apoi, după 888, regatelor
jrincipatelor, provenite din dezmembrare, conducătorii, naţionali doar în
;nţă. Franci erau cei care îşi disputau coroana Italiei; un bavarez se
onase cu cea a Burgundiei; poate un saxon de origine - împreună cu Eudes -,
;a a Franţei Occidentale. Cum, în peregrinările pe care li le impuneau fie
ica regilor, distribuitori de onoruri, fie propriile lor ambiţii, magnaţii
nau în urma lor o întreagă clientelă, clasa vasalilor participa ea însăşi la
; proces, dacă-1 putem numi astfel, supraprovincial. Pe drept cuvânt,
ira din 840-843 le dăduse contemporanilor senzaţia unui război civil,
lotuşi, sub această unitate persista amintirea unor grupări mai vechi. în
pa divizată, acestea au fost cele care s-au reafirmat mai întâi, într-o
irocitate de dispreţ sau de ură. Neustrienii, de la înălţimea orgoliului pe
li-1 inspiră "cea mai nobilă regiune a lumii", se grăbesc să-i califice pe
;ani drept "perfizi" şi pe burgunzi drept "poltroni"; "perversitatea"
icilor" e denunţată la rândul ei de acvitani, iar "înşelătoria" suabă, de
: cei din regiunea Meusei mijlocii şi inferioare; zugrăvit de către saxoni,
iţii nişte inşi straşnici şi care nu fug niciodată, tabloul laşităţii turingiene,
furilor alamane şi al avariţiei bavareze este negru: n-ar fi prea greu să
uşim această injurioasă antologie cu exemple luate de la scriitori ce se
uie de la sfârşitul secolului al IX-lea până la începutul secolului al XI-
1
Din cauze pe care le cunoaştem deja, antagonismele de acest fel au fost,
ermania, deosebit de înverşunate. Departe de a sluji statele monarhice,
le ameninţau integritatea. Patriotismul călugărului cronicar Widukind,
Dtto I, nu era lipsit desigur nici de fervoare, nici de intransigenţă. Dar era
atriotism saxon, nu german. Acestea fiind spuse, se impune întrebarea
s-a operat trecerea la o conştiinţă naţională adaptată la structurile
ice noi?
N-am putea în nici un chip concepe cu claritate o patrie anonimă. Or, nimic
ste mai instructiv decât dificultatea cu care s-au confruntat multă vreme
enii în a da un nume celor două state principale pe care partajele le
tpaseră din regnum Francorum. Ambele erau "Franţe" (Frances). Dar
ctivele de Orientală şi Occidentală, prin care contemporanii s-au mulţumit,
ie îndelungată, să le distingă, nu constituiau un suport prea sugestiv pentru

ABBO, De bello Parisiaco, ed. PERTZ, I,v. 618; II, v. 344 şi 452. - ADEMAR DE
BANNES, Chronique, ed. CHABANON, pag. 151. - Gesta ep. Leodensium, II, 26 în SS,
VII, pag. 204. - WIDUKIND, ed. P. HIRSCH, I, 9 şi 11; II, 3. - THIETMAR DE
SEBOURG, ed. R. HOLTZMANN, V, 12 şi 19.

i
(Germanie), pe care unii scriitori au căutat de timpuriu să le reînvie, ele nu
spuneau câte ceva decât pentru erudiţi. In plus, se aplicau foarte prost la noile
frontiere. Amintindu-şi că Cezar oprise cucerirea Galliei la Rin, cronicarii
germani desemnau frecvent cu acest nume propriile lor provincii de pe malul
stâng al fluviului. Uneori, subliniind în mod inconştient ceea ce delimitările
avuseseră la origine ca artificial, oamenii se cramponau de amintirea primului
suveran în folosul căruia regatul fusese împărţit: pentru vecinii lor, loreni sau
oameni de dincolo, francii din Vest rămâneau oamenii lui Carol Pleşuvul
(Kerlinger, Carlenses), tot aşa cum lorenii înşişi rămâneau aceia ai obscurului
Lothar al II-lea. Timp îndelungat, literatura germană avea să fie fidelă acestei
terminologii, probabil pentru că-i repugna să-i recunoască poporului din Apus
monopolul asupra titlului de franci sau de francezi - Cântecul lui Roland mai
foloseşte încă, fără deosebire, ambii termeni -, la care toate statele succesoare
păreau să aibă un drept legal.
Că această restrângere de sens s-a produs totuşi, în cele din urmă, fiecare
o ştie. Chiar în vremea lui Roland, cronicarul loren Sigebert de Gembloux o
considera ca general admisă. 12 Cum s-au petrecut lucrurile? Este marea
enigmă, încă mult prea puţin studiată, a numelui nostru naţional. Deprinderea
pare să se fi înrădăcinat în timpul în care, faţă de regatul de Răsărit condus de
saxoni, cel din Apus revenise la autentica dinastie francă, spiţa carolingiană.
Ea a găsit un sprijin chiar în titulatura regală. Spre deosebire de rivalii săi,
care, în diplomele lor, nu-şi spuneau decât regi şi atât, şi tocmai pentru a-şi
anunţa răsunător demnitatea de moştenitor al lui Carol cel Mare, Carol cel
Simplu, după cucerirea Lorenei, restabilise vechiul titlu de rex Francorum.
Succesorii săi, deşi nu mai domneau decât peste Franţa noastră, şi chiar şi
atunci când încetaseră să mai aparţină vechii stirpe, au continuat, din ce în ce
mai des, să se împăuneze cu el. Să mai adăugăm faptul că în Germania
termenul de "franci", faţă de celelalte grupuri etnice, păstra aproape obligato-
riu un caracter particularist: într-adevăr, el servea aici, în mod curent, la
desemnarea oamenilor din diocezele ripuare (de pe malurile Rinului) şi din
valea râului Main - noi zicem, astăzi, Franconia -, iar un saxon, de exemplu,
nu ar fi acceptat în nici o împrejurare să fie numit astfel. De cealaltă parte a
frontierei, în schimb, el se aplica nestingherit, dacă nu tuturor populaţiilor din
regat, cel puţin locuitorilor acelui ţinut dintre Loara şi Meusa ale căror
obiceiuri şi instituţii rămâneau atât de profund marcate de amprenta francă,
în fine, Franţa de Vest şi-a văzut cu atât mai lesne păstrată folosirea numelui
cu cât cealaltă Franţă era pe cale să-şi atribuie un nume total diferit, născut
dintr-o realitate absolut frapantă.

12
SS., voi. VI, pag. 339,41-42.

171
S Oamenii iui ^aiui ji w!
izbitor. Era vorba - în ciuda diferenţelor dialectale, în interiorul
grup - de o antiteză lingvistică. De o parte, francii "romani"; de
francii thiois. Prin acest ultim cuvânt, conform uzanţei medievale,
c adjectivul din care a provenit germanul actual deutsch, şi pe care,
clericii, în latina lor ticsită de reminiscenţe clasice, îl redau
;, în pofida oricărei etimologii, prin termenul "teuton". Originea lui
s fi pusă la îndoială. Theotisca lingua, de care vorbeau misionarii
arolingiene, nu era nimic altceva, în înţelesul propriu, decât limba
ui (thiuda), opusă latinei din biserică; poate şi limba păgânilor, a
lor" (gentils). n Or, - întrucât termenul de "vechi german"
in), mai mult savant decât popular, fusese, de altfel, lipsit
una, în conştiinţa comună, de rădăcini adânci - eticheta, astfel
entru a indica un mod de exprimare, va fi ridicată repede la rangul
s etnic: "poporul vorbind thiois", spune deja, sub Ludovic cel Pios,
1 unuia dintre cele mai vechi poeme redactate în această limbă. De
ia la a desemna o formaţiune politică, pasul era uşor de făcut.
;a sa, probabil, s-a stabilit cu mult înainte ca scriitorii să fi îndrăznit
de drept de cetăţenie unei ticluiri atât de puţin conforme cu
rafia tradiţională. Totuşi, din 920, analele de la Salzburg
îează regatul thiois-ilor (sau "teutonilor")14.
ite că această aventură semantică nu va înceta să-i mire pe cei care, în
:ntul pentru problemele de limbă, înclină să vadă o efervescenţă
a conştiinţei naţionale. Totuşi, argumentul lingvistic, în mâinile
lor politici, nu aparţine zilelor noastre. în secolul al X-lea, nu scria,
i episcop lombard, indignându-se de pretenţiile - istoriceşte întemeiate
i - ale bizantinilor asupra Apuliei:,. "că acest ţinut îi aparţine regatului
limba locuitorilor săi o dovedeşte"? 15 Nu numai utilizarea unor e
de expresie comune îi apropie totdeauna pe oameni unii de alţii şi ,
creând în acelaşi timp altele noi, similitudinile tradiţiilor mentale,
îiar mai uşor de perceput pentru nişte suflete încă rudimentare:
itarea între limbaje întreţinea simţământul diferenţelor, sursă ea însăşi
gonisme. Un călugăr suab, în secolul al IX-lea, nota deja că "latinii" L
derâdere cuvintele germanice, şi tocmai din zeflemelile asupra
rilor proprii s-a iscat, în 920, între escortele lui Carol cel Simplu şi
I, o încăierare îndeajuns de sângeroasă ca să pună capăt întrevederii

rentil = "străin", la vechii evrei; "păgân" la creştini. - Nota trad.


'rolog la Heliand, ed. E. SIEVERS, pag. 3. Distincţia dintre vasalii regali Teutisci quam
bardi este făcută într-un act italian din 845 (MURATORI, Ant., voi. II, col. 971). -
luvavenses maximi, în SS., voi. XXX, 2, pag. 738.
'IUDPRAND, Legatio, c. 7.
un
curioasa evoluţie, încă nesatisfăcător explicată, care în limba galo-romană,
dusese la formarea a două grupe de graiuri distincte, a făcut ca timp de mai
multe secole, "provensalii" sau oameni din Languedoc, fără a dispune, cât de
puţin, de unitate politică, să aibă sentimentul net că formează o colectivitate
cu totul aparte. Tot aşa, cu ocazia celei de-a doua cruciade, cavalerii loreni,
supuşi ai Imperiului, fură văzuţi apropiindu-se de francezi, al căror limbaj îl
înţelegeau şi îl vorbeau.17 Nimic mai absurd decât să se confunde limba cu
naţionalitatea. Dar nu ar fi mai puţin aberant să se nege rolul acesteia în
cristalizarea conştiinţelor naţionale.
Că acestea - fiind vorba de Franţa şi de Germania - apar deja foarte clar
formate în preajma anului 1100, textele nu ne lasă să ne îndoim. în timpul
primei cruciade, Godefroi de Bouillon, care, mare senior lotharingian, vorbea,
din fericire pentru el, ambele limbi, a avut mult de furcă cu potolirea ostilităţii,
deja tradiţionale, ni se spune, dintre cavaleriile franceză şi thiois-ă..1* "Dulcea
Franţă" din Cântecul lui Roland este prezentă în toate memoriile. E o Franţă
încă puţin nesigură în limitele sale, confundată lesne cu giganticul Imperiu al
unui Carol cel Mare de legendă, dar al cărei centru se plasa totuşi, cu siguranţă,
în regatul capeţian. Aşa încât, din a fi astfel ca poleit cu aur de amintirea
carolingiană - folosirea numelui de Franţa favorizând asimilarea, iar legenda, la
rândul ei, ajutând la fixarea numelui -, orgoliul naţional, la oameni îmbătaţi cu
uşurinţă de cuceririle făcute, dobândea o şi mai mare vigoare. Germanii, pe de
altă parte, îşi extrăgeau marea lor mândrie din a fi rămas poporul imperial.
Loialitatea faţă de monarhie contribuia la întreţinerea acestor sentimente. Este
semnificativ faptul că exprimarea lor lipseşte aproape complet din poemele
epice de inspiraţie pur baronală, ca, de exemplu, ciclul "Lorenilor". Dar să nu
ne închipuim nicidecum o confuzie totală. Patriot înflăcărat, călugărul Guibert,
care, sub Ludovic al Vl-lea, i-a dat istorisirii cruciadei titlul celebru de Gesta
Dei per Francos, nu era decât un mediocru admirator al Capeţienilor.
Naţionalitatea se hrănea din aporturi mai complexe: comunitate de limbă, de
tradiţie, de amintiri istorice mai mult sau mai puţin bine înţelese; simţ al
destinului comun pe care îl impuneau structuri politice delimitate mai mult la
întâmplare, dar dintre care fiecare răspundea totuşi, în ansamblul ei, unor
afinităţi profunde şi deja vechi.
Pe toate acestea, patriotismul nu le crease. Dar în cursul acestei a doua
vârste feudale, caracterizate atât prin nevoia pe care o simţeau oamenii de a se
grupa în colectivităţi mai mari, cât şi prin conştiinţa cea mai limpede pe care, în
orice caz, societatea şi-o forma despre ea însăşi, el a constituit manifestarea

16
WALAFRID STRABO, De exordiis, c. 7, în Capitularia reg. Francorum, voi. II, pag.
481. -RICHER, 1,20. r
17
EUDES DE DEUIL, în SS, voi. XXVI, pag. 65.
18
EKKEHARD D'AURA, în SS., voi. VI, pag. 218.

173
într-un poem, cu puţin posterior lui Roland, pentru a lăuda un cavaler cu
demn de stimă, se spune: "nici un francez nu valorează mai mult ca el".19
căruia încercăm să-i reamintim istoria cea mai profundă nu a asistat doar
rmarea statelor. El a văzut şi confirmându-se sau constituindu-se - sortite
multor vicisitudini - patriile.

Girart de Roussillon, trad. P. MEYER, § 631; ed. FOERSTER (Romanische Studien, V)


4.
A

FEUDALITATEA CA TIP SOCIAL ŞI


ACŢIUNEA SA

CAPITOLUL I FEUDALITATEA CA

TIP SOCIAL

1. FEUDALITATE SAU FEUDALITĂŢI: SINGULAR SAU PLURAL?

în ochii lui Montesquieu, instituirea "legilor feudale" în Europa fusese un


fenomen unic în felul său, "un eveniment survenit o singură dată în lume şi care
nu se va mai produce poate niciodată". Mai puţin deprins, fără îndoială, cu
precizia definiţiilor juridice, dar interesat de orizonturi mai largi, Voltaire $
protestat: "Feudalitatea nu este nicidecum un eveniment; ea este o formj
socială foarte veche, care se menţine în cele trei sferturi ale emisferei noastre,
cu organizări diferite".1 Ştiinţa, în zilele noastre, a aderat pe de-a întregul I4
opinia lui Voltaire. Feudalităţi egipteană, aheană, chineză, japoneză: tot atâtea
asocieri de cuvinte - şi câte altele - de acum înainte familiare. Istoricilor din
Occident ele nu încetează să le inspire uneori îngrijorări reţinute. Căci ei nu ar
putea ignora diversitatea definiţiilor având ca obiect acest nume celebru, chiar
pe solul său de baştină. Baza societăţii feudale este pământul, a spus Benjamin
Guerard. Este grupul de persoane, ripostează Jacques Flach. Feudalităţile de
prin alte părţi, cu care ne apare azi presărată istoria universală, corespund
opiniei lui Guerard sau celei a lui Flach? Nu există altă soluţie pentru a lămuri
aceste incertitudini decât aceea de a relua problema chiar de la începuturi. De
vreme ce, cu siguranţă, atâtea societăţi, separate în timp şi în spaţiu, nu an
primit numele de "feudale" decât datorită similitudinilor lor, veritabile sau
presupuse, cu feudalitatea noastră, este important să se desprindă tocmai
caracterele acestui tip de societate, plasat astfel ca şi cum s-ar afla în centrul
unui vast sistem de referinţe. Dar, nu fără ca înainte să fi fost îndepărtate nişte
utilizări, manifest abuzive, ale unei sintagme prea sonore pentru a nu fi suferit
numeroase devieri.

1
E s p r i t d e s L o iXs ,X X ,I . - V O L T A I R EF, r a g m e n t e s u r q u e l q rueevso l u t i o n s d a n s l ' I n] d| t ,
( e d . G A R N I E R , v Xo iX. I X , p a g9.1 ) .

175
e de toate ceea ce constituia antiteza noţiunii de stat centralizat. De aici şi la a
califica drept feudală orice fragmentare a puterilor asupra oamenilor, iţa era
mică. Cu atât mai mult cu cât, la simpla constatare a unui fapt, de obicei, să
se amestece şi o judecată de valoare. Suveranitatea unui estul de întins fiind
concepută ca regulă, orice atingere adusă acestui piu părea să intre în
categoria anormalului. Chiar şi numai atât, şi ar fi snt pentru a condamna
orice tentativă de folosire a termenului, care, de nu ar face altceva decât să dea
naştere unui haos insuportabil. Uneori, ce-t se întrevede o notaţie mai precisă.
încă din 1783, un modest funcţionar :ipal, paznicul halei din Valenciennes,
denunţa ca responsabilă pentru >irea mărfurilor alimentare "o feudalitate de
mari proprietari rurali".2 Şi, :âţi polemişti, de atunci, au aruncat anatema
asupra "feudalităţilor" re sau industriale! încărcat de reminiscenţe istorice
mai mult sau mai vagi, cuvântul pare, sub pana unora, să nu evoce nimic
altceva decât / itatea conducătorilor; apoi, adesea, într-o manieră mai puţin
simplistă, şi '^ unei impietări a vieţii publice de către puterile economice. Or,
este foarte •at că această confundare a bogăţiei - pe atunci mai ales funciară -
cu :atea a fost una dintre trăsăturile marcante ale feudalităţii medievale. Dar :
datora mai puţin caracterelor propriu-zis feudale ale acestei societăţi cât ii că era,
în acelaşi timp, întemeiată pe seniorie.
;udalitate, regim seniorial: de data aceasta confuzia vine de mult mai de e.
Ea se produsese mai întâi la folosirea cuvântului "vasal". Amprenta :ratică,
pe care acest termen o primise de la o evoluţie în fond secundară atât de
puternică încât să nu-1 fi văzut, începând din evul mediu, aplicat, , fie unor
şerbi, - la început foarte apropiaţi de vasalii propriu-zişi prin personală a
dependenţei lor -, fie chiar unor simpli deţinători de loturi de t (tenanciers).
Ceea ce nu era pe atunci decât un soi de aberaţie seman-ecventă mai ales în
regiuni destul de incomplet feudalizate ca Gasconia ;6n, a devenit, pe
măsură ce se estompa conştiinţa legăturii autentic :e. o întrebuinţare din
ce în ce mai larg răspândită. "O ştie toată lumea -in 1786, Perreciot - că
supuşii seniorilor sunt numiţi în mod obişnuit, în , vasalii lor".3 în paralel, s-
a luat obiceiul să se desemneze, în ciuda eti-iei, sub numele de "drepturi
feudale" sarcinile care împovărau loturile \ ?ti (tenures): astfel încât,
anunţându-şi intenţia de a distruge feudalitatea, ii Revoluţiei înţelegeau să
lovească, înainte de toate, în senioria rurală, aici istoricul trebuie să ia
atitudine. Element esenţial al societăţii feudale, a, ca atare, era mai veche;
şi ea avea să fie mult mai durabilă. Este

3. LEFE3VRE, Les paysans du Nord, 1924, pag. 309.


)e exemplu, E. LODGE, Serfdom in the Pyrenees, în Vierteljahrschr. fur Soz. und W G.,
ţg. 31. - SANCHEZ-ALBORNOZ, Estampas de la vida en Leon, ed. 2-a, pag. 86, n. 37.
-"IOT, De l'etat civil despersonnes, voi. II, 1786, pag. 193, n 9 .
rămână net deosebite.
Să încercăm deci să sintetizăm, în linii mari, ceea ce ne-a învăţat istoria
despre feudalitatea europeană în sensul ei corect.

2. CARACTERISTICILE FUNDAMENTALE ALE FEUDALITĂŢII


EUROPENE

Fără îndoială, cel mai simplu ar fi să se înceapă prin a spune ce nu era


această societate. Cu toate că obligaţiile născute din înrudire au fost concepute
aici ca foarte viguroase, ea nu se întemeia în întregime pe liniajul consangvin.
Mai precis, legăturile propriu-zis feudale nu aveau raţiune de existenţă decât
pentru că cele de sânge nu erau suficiente. Pe de altă parte, cu toată persistenţa
noţiunii de autoritate publică, aflată deasupra mulţimii micilor puteri, feudalita-
tea a coincis cu o profundă slăbire a statului, mai ales în ce privea funcţia sa de
protecţie. Dar societatea feudală nu era doar diferită şi de o societate bazată pe
rudenie, şi de o societate dominată de forţa statului. Ea urma unor societăţi
constituite astfel şi purta amprenta lor. Raporturile de dependenţă personală ca-
re o caracterizau păstrau ceva din înrudirea artificială care fusese, în multe pri-
vinţe, străvechiul compagnonnage, iar dintre drepturile de comandă exercitate
de atâţia şefi mărunţi, o bună parte păreau a fi resturi smulse unor puteri
"regaliene".
Feudalitatea europeană se prezintă deci tocmai ca rezultatul dizolvării bru-
tale a unor societăţi mai vechi. Ea ar fi, într-adevăr, de neînţeles fără marea bul-
versare produsă de invaziile germanice care, forţând fuziunea a două societăţi
aflate la obârşie în stadii cu totul diferite ale evoluţiei, a sfărâmat structurile
uneia ca şi ale celeilalte şi a făcut să revină la suprafaţă o seamă de mentalităţi
şi deprinderi sociale cu un caracter primitiv aparte. Ea s-a constituit definitiv în
atmosfera ultimelor năvăliri barbare. Şi astfel presupunea o accentuată încetini-
re a vieţii de relaţie, o circulaţie monetară prea atrofiată spre a permite existen-
ţa unui funcţionariat salariat, o mentalitate ataşată de senzorial şi imediat. Când
aceste condiţii au început să se schimbe, vremea ei a început să treacă.
Ea a fost o societate mai curând inegală decât ierarhizată: cu "şefi" mai
degrabă decât cu nobili; cu şerbi, nu cu sclavi. Dacă sclavia nu ar fi jucat aici
un rol atât de slab, formele de dependenţă autentic feudale nu ar fi putut fi
aplicate la clasele inferioare. In dezordinea generală, locul aventurierului era
prea mare, memoria oamenilor prea scurtă, regularitatea clasamentului social
prea prost asigurată pentru a permite constituirea strictă a unor caste în toată
regula.
Totuşi, regimul feudal presupunea o subordonare economică inflexibilă a
mulţimii oamenilor umili faţă de câţiva potentaţi. Moştenind de la epocile

177
mică, el a extins şi a consolidat aceste moduri de exploatare a omului de
om şi, reunind într-un mănunchi inextricabil dreptul la renta asupra
itului cu dreptul de comandă, a zămislit din toate acestea, cu adevărat,
ia. în folosul, mai ales, al unei oligarhii de războinici. Ihiar şi cea mai
rapidă cercetare comparativă este suficientă pentru a arăta T-adevăr,
printre caracteristicile distinctive ale societăţilor feudale trebuie plaseze
cvasicoincidenţa stabilită între clasa conducătorilor şi o clasă de iniei de
profesie, slujind, în singura modalitate care părea pe atunci e, adică
aceea de cavaleri înarmaţi până în dinţi. Cum am văzut, ăţile în
care a subzistat o ţărănime înarmată, fie că au ignorat structura că, ca şi
pe aceea a senioriei, fie că, şi din una şi din cealaltă, nu au cut decât
forme cu totul imperfecte: aşa s-au petrecut lucrurile în :inavia, de
exemplu, sau în regatele din grupul asturo-leonez. Cazul iului
Bizantin este poate încă şi mai semnificativ, pentru că aici iţiile
au purtat marca unei gândiri ordonatoare mult mai conştiente. Acolo,
revolta antiaristocratică din secolul al VH-lea, o cârmuire care nu se
ise de marile tradiţii administrative ale epocii romane şi pe care o
jpa, pe de altă parte, nevoia de a avea o armată solidă, a creat nişte ocini
te, faţă de stat, de obligaţii militare: într-un sens, adevărate fiefuri, dar,
teosebire de Occident, fiefuri ţărăneşti, constituite fiecare dintr-o modestă
atare rurală. Suveranii, de acum înainte, nu vor avea nici o grijă mai
tantă decât să protejeze aceste "bunuri soldăţeşti", ca de altfel pe micii
Dri în general, împotriva acaparării lor de către cei bogaţi şi cei puternici.
îit însă, către sfârşitul secolului al Xl-lea, momentul în care Imperiul,
jit de realităţile economice care făceau ca autonomia ţăranilor să fie din
ce mai anevoioasă pentru nişte oameni permanent îndatoraţi, şi slăbit de
iiunile interne, a încetat să le asigure cultivatorilor liberi vreo protecţie
Statul nu a pierdut astfel doar nişte preţioase resurse fiscale. El a ajuns,
ită, la cheremul marilor posesori de averi, singurii capabili, de acum
>, să adune, printre dependenţii lor, trupele necesare, i societatea feudală,
relaţia umană caracteristică a fost legătura subordo-li de un şef din
imediata lui apropiere. Din treaptă în treaptă, nodurile formate uneau, ca
tot atâtea lanţuri ramificate la nesfârşit, pe cei mai mici i mai mari.
Pământul însuşi nu părea o bogăţie atât de preţioasă decât i că
permitea unora să-şi procure "oameni", răsplătindu-i cu el. Vrem tituri,
spun, în esenţă, seniorii normanzi, care refuză cadourile în bijuterii, şi cai
oferite de ducele lor. Şi adaugă doar între ei: "ne va fi astfel posibil
reţinem numeroşi cavaleri, iar ducele nu o va mai putea face"5

Vezi voi. I al lucrării, pag. 260. - Nota trad.


DUDON DE SAINT-QUENTIN, ed. LAIR Mem. Soc. Antiquaires Normandie, voi.
, III, 43-44 (933).
LOIV aa
recompensarea serviciilor şi ale căror durată să se modeleze după însăşi aceea a
devotamentului. Din rezolvarea pe care a ştiut să o dea acestei probleme,
feudalitatea occidentală şi-a tras una dintre trăsăturile sale cele mai originale.
îtv timp ce oamenii de casă grupaţi în jurul prinţilor slavi continuau să-şi
primească de la aceştia domeniile în dar, vasalul franc, după câteva sfioase
dibuiri, s-a văzut pus în situaţia de a nu i se mai acorda decât fiefuri, în
principiu viagere. Căci, în clasele cele mai înalte, distinse prin onorabila datorie
a armelor, relaţiile de dependenţă îmbrăcaseră, la origine, forma unor contracte
liber consimţite, între două persoane în viaţă, aşezate faţă în faţă. Din
necesitatea acestui contact personal, ele au scos întotdeauna ce era mai bun din
valoarea lor morală. De timpuriu, totuşi, diverse elemente veniseră să
compromită puritatea obligaţiei: ereditatea, normală într-o societate în care
familia rămânea atât de solid constituită; practica "înzestrării cu gospodărie
proprie" (chasement), care, impusă de condiţiile economice, ajungea să încarce
mai degrabă pământul cu servicii, decât pe om cu fidelitate; pluralitatea
omagiilor, în fine şi mai ales. Loialitatea celui "luat sub protecţie" (commende)
avea, în multe cazuri, o mare forţă. Dar, ca liant social prin excelenţă, chemat
să unească, de sus până jos, diversele grupări, să prevină fragmentarea şi să
frâneze dezordinea, ea s-a manifestat ca total ineficientă.
La drept vorbind, în imensa importanţă acordată acestor legături, existase,
de la început, o parte de artificial. Generalizarea lor a fost, în timpurile feudale,
legatul unui stat muribund - acela al Carolingienilor -, care plănuise să opună
fărâmiţării sociale una dintre instituţiile născute chiar din această fărâmiţare.
Prin ea însăşi, stratificarea dependenţelor era, fără îndoială, capabilă să
servească, realmente, coeziunea statului. Dovadă, monarhia anglo-normandă.
Dar mai era necesară aici o autoritate centrală secondată, ca în Anglia, mai
puţin de cucerirea în sine cât de suprapunerea, la aceasta, a unor condiţii
materiale şi morale noi. în secolul al IX-lea, presiunea către dispersare era
peste măsură de puternică.
în aria civilizaţiei occidentale, harta feudalităţii prezintă câteva mari spaţii
goale: Peninsula Scandinavă, Frizia, Irlanda. Poate că este încă şi mai
important să se constate că Europa feudală nu a fost în întregime feudalizată în
acelaşi grad, nici în acelaşi ritm, şi mai ales că ea nu a fost nicăieri complet
feudalizată. în nici o ţară, populaţia rurală nu a căzut în întregime în legăturile
unei dependenţe personale şi ereditare. Aproape pretutindeni - deşi în număr
extrem de variabil, în funcţie de regiuni -, au subzistat alodii (alleux), mari sau
mici. Noţiunea de stat nu a dispărut niciodată cu desăvârşire şi, acolo unde şi-a
păstrat forţa maximă, mulţi oameni au continuat să se numească "liberi", în
sensul vechi al cuvântului, pentru că nu depindeau decât de conducătorul
poporului sau de reprezentanţii lui. Grupuri de ţărani războinici s-au menţinut
în Normandia, în Anglia daneză, în Spania. Jurământul mutual, opus jurămin-
telor de subordonare, a fiinţat în instituţiile de pace şi a triumfat în "comune".

179
1*
i de a se realiza vreodată perfect. Nu găsim oare, în economia europeană de
îceputul secolului al XX-lea, plasată incontestabil sub seninul capitaliş
ti, destule întreprinderi care continuau să se sustragă acestei scheme?
Iată, aproximativ, cum s-ar prezenta, înconjurată de petele sale albe, harta
ală pe care începeam să ne-o imaginăm mai înainte: între Loara şi Rin şi în
rundia de pe cele două maluri ale fluviului Saone, un spaţiu puternic
rat, pe care, în secolul al Xl-lea, cuceririle normande îl vor extinde brusc
Anglia şi Italia de Sud; de jur împrejurul acestui nucleu central nuanţe
un degradeu aproape uniform, până la a atinge în Saxonia şi mai ales în
i şi Castilia o extremă rărire a haşurilor. în zona cea mai net marcată, nu e
să recunoaştem regiunile în care influenţa reglementărilor carolingiene
;e cea mai profundă, unde şi amestecul, mai accentuat decât în alte părţi, al
entelor romanizate şi al elementelor germane vechi dislocase, fără îndo-
cel mai complet, structura celor două societăţi şi permisese dezvoltarea
germeni, deosebit de vechi, de seniorie funciară şi de dependenţă
mala. ■ .■ :." ■ ;.■ ■

5. O SECŢIUNE TRANSVERSALĂ ÎN ISTORIA COMPARATĂ

subordonare ţărănească; în locul salariului, în general irealizabil, folosire


•g a lotului de pământ dependent contra serviciu, care este, în sensul precis
vântului, tocmai fieful; supremaţie a unei clase de războinici specializaţi;
ori de supunere şi de protecţie care îl leagă pe om de om şi, în această
războinică, îmbracă forma cea mai pură a vasalităţii; fracţionare a
ilor, generatoare de dezordine; în mijlocul tuturor acestora, totuşi,
vieţuirea altor moduri de agregare umană, prin înrudire şi prin stat, dintre
îltimul avea să recâştige, în cursul celei de-a doua vârste feudale, o nouă
re: acestea par să fie deci trăsăturile fundamentale ale feudalităţii
ene. Ca toate fenomenele dezvăluite de această ştiinţă a veşnicei
ibări care este istoria, structura socială astfel caracterizată a purtat cu
inţă amprenta originală a unui timp şi a unui mediu. Dar, tot aşa cum
l bazat pe filiaţie feminină sau agnatică, ori cum anumite forme de
rinderi economice se regăsesc aproape similare în cadrul unor civilizaţii
n de diverse, nu este imposibil, în sine, ca civilizaţii diferite de a noastră
traversat un stadiu aproximativ analog cu cel care tocmai a fost definit.
este aşa, ele vor merita, pe durata acestei faze, numele de feudale. Dar
a de comparare astfel înţeleasă depăşeşte în mod vădit puterile unui
■ om. Mă voi mărgini deci la un exemplu, capabil să sugereze, cel puţin,
de ceea ce, întreprinsă de mâini mai sigure, ar putea da o asemenea
are. Sarcina va fi înlesnită de excelente studii, purtând deja pecetea celei
ine puse la punct metode comparative.
in 2uiii istoriei japoniei, ceea ce se inireveue esic o socicunc uazaia pe
comunităţi consangvine, sau considerate ca atare. Urmează apoi, către sfârşitul
secolului al Vll-lea al erei noastre, sub influenţa chineză, instaurarea unui
regim statal care, exact precum Carolingienii noştri, se străduieşte să instituie
un fel de patronat moral asupra supuşilor. începe, apoi - cam din jurul secolului
al Xl-lea -, perioada pe care ne-am învăţat să o numim "feudală" şi a cărei
ascensiune pare, după o schemă pe care o cunoaştem deja, să fi coincis cu o
oarecare încetinire a schimburilor economice. Aici deci, ca în Europa,
"feudalitatea" ar fi fost precedată de două structuri sociale cu totul diferite. La
fel ca la noi, ea a păstrat în profunzime tiparul atât al uneia cât şi al celeilalte.
S-a văzut că, mai străină decât în Europa de edificiul propriu-zis feudal - de
vreme ce filierele de omagii se opreau înainte de a ajunge la împărat -,
monarhia a supravieţuit de drept, ca sursă teoretică a oricărei puteri; dar şi aici,
fragmentarea drepturilor de comandă, care se alimenta din obiceiuri foarte
vechi, va fi înfăţişată în mod oficial ca o suită de încălcări ale prerogativelor
statului.
Deasupra ţărănimii se ridicase o clasă de războinici de meserie. Tocmai în
acest mediu, după modelul dat de relaţiile dintre însoţitorul înarmat şi "şeful"
lui, s-au dezvoltat dependenţele personale, afectate astfel, se pare, de la început,
de un caracter de clasă mult mai accentuat decât acea "luare sub protecţie"
(commendise) europeană. Ele erau, ca şi în Europa, ierarhizate. Dar, vasalitatea
japoneză a fost, mult mai mult decât a noastră, un act de supunere, şi mult mai
puţin un contract. Ea a fost şi mult mai strictă, de vreme ce nu admitea
pluralitatea seniorilor. Şi cum trebuia ca aceşti războinici să fie întreţinuţi, li s-au
distribuit loturi de pământ dependente (tenures), care semănau mult cu fiefurile
noastre. Uneori chiar, după exemplul fiefurilor "de reluare" (reprises) de la noi,
atribuirea, pur fictivă, se referea în realitate la pământuri care aparţinuseră la
origine patrimoniului pretinsului donatar. Fireşte că aceşti luptători au acceptat
din ce în ce mai puţin de bună voie să cultive pământul. Cu câteva excepţii,
totuşi. Căci în Japonia, de asemenea, au existat până la sfârşit cazuri aberante
de ţărani "vasali ai vasalilor" (vavasseurs). Vasalii au trăit deci mai ales din
rentele primite de la propriii lor ţărani dependenţi. Numărul lor era totuşi prea
mare - mult mai mare, se pare, decât în Europa - pentru a permite constituirea,
în folosul lor, a unor adevărate seniorii, cu puteri mari asupra supuşilor.
Acestea nu s-au format decât în mâinile baronatului şi ale templelor. Şi încă
destul de dispersate şi lipsite de posibilităţi de exploatare directă, ele aminteau
mai degrabă de senioriile embrionare din Anglia anglo-saxonă decât de cele din
regiunile cu adevărat seniorializate din Occident. De altfel, pe acest pământ
unde orezăriile irigate reprezentau cultura dominantă, condiţiile tehnice erau
prea diferite de procedeele europene pentru ca aservirea ţărănească să nu
îmbrace, şi ea, forme originale.
Mult prea sumară, de bună seamă, şi, în aprecierea contrastelor dintre cele
două societăţi, insuficient nuanţată, această vedere generală permite totuşi, se

181
o concluzie aesrui ae sigura, reuaamaiea nu a iosi un eveniment survenu
în lume". La fel ca Europa - deşi cu inevitabile şi profunde diferenţe
-iia a traversat această fază. Au trecut şi alte societăţi prin ea? Şi, dacă a
işa, sub acţiunea căror cauze, poate comune? Este secretul studiilor
re. Am fi fericiţi dacă această carte, propunându-le cercetătorilor un
ionar, ar putea pregăti căile pentru o analiză care o va depăşi cu mult.
PRELUNGIRILE FEUDALITĂŢII EUROPENE

1. REMINISCENŢE ŞI REVIVISCENŢE

începând de la mijlocul secolului al XlII-lea, societăţile europene s-au


îndepărtat definitiv de structura de tip feudal. Totuşi, simplu moment al unei
evoluţii continue în sânul unor colectivităţi înzestrate cu memorie, un sistem
social nu poate pieri în întregime, şi nici dintr-o dată. Feudalitatea şi-a avut
prelungirile sale.
Regimul seniorial pe care îl marcase cu specificul ei i-a supravieţuit vreme
îndelungată. Printre multe vicisitudini, de altfel, care nu ne preocupă aici. Dar
cum să nu observăm că, încetând să fie inserat într-o întreagă reţea de instituţii
de comandă cu care era strâns înrudit, el nu putea evita să apară, în ochii
populaţiilor supuse, din ce în ce mai de neînţeles, şi ca urmare mai odios?
Dintre toate formele de dependenţă în interiorul senioriei, cea mai autentic
feudală fusese serbia. Profund transformată, devenită mai mult o dependenţă de
pământ decât una personală, ea a dăinuit, totuşi, în Franţa, până în ajunul
Revoluţiei. Cine îşi mai amintea atunci că, printre cei supuşi dreptului de
succesiune perceput de senior asupra bunurilor lor (Ies mainmortables) se
găseau, cu siguranţă, şi persoane ai căror strămoşi se puseseră ei înşişi sub
protecţia unui apărător (commendes)7 Iar această amintire îndepărtată, chiar
dacă ar fi fost cunoscută, ar fi făcut oare mai uşoară o condiţie anacronică?
Cu excepţia Angliei, unde prima revoluţie din secolul al XVII-lea a abolit
orice deosebire între fiefurile cavalereşti şi celelalte loturi dependente
(tenures), obligaţiile vasalice şi feudale, legate de pământ, au durat fie, ca în
Franţa, tot atât timp cât regimul seniorial, fie, ca în Prusia, care, în secolul al
XVIII-lea, a procedat la transformarea generală a fiefurilor în alodii, ceva mai
puţin timp. Singure capabile, de acum înainte, să utilizeze ierarhia
dependenţelor, statele nu au renunţat decât cu mare încetineală să profite de
instrumentul militar pe care ea părea să li—1 dea pe mână. încă şi Ludovic al
XlV-lea a mai convocat, în mai multe rânduri, acel arriere ban1 vasalic. Dar
aceasta nu mai era, din partea unor cârmuiri în criză de soldaţi, decât o
încercare disperată, ba chiar, prin jocul amenzilor şi al scutirilor, un simplu
expedient fiscal. Dintre caracteristicile fiefului, doar obligaţiile pecuniare care
îl grevau şi regulile specifice succesiunii sale păstrau realmente, de la sfârşitul
evului mediu, o valoare practică. Cum nu mai existau vasali de casă, omagiul
era legat, de acum încolo, în chip uniform, de posesia unui teren. Aspectul său

Arriere ban = înrolarea în masă a vasalilor unor vasali de către suveran. - Nota trad.

183
colar, oricât de "van" ar fi putut părea în ochii unor jurişti formaţi de către
lalismul timpurilor noi,2 nu lăsa indiferentă o clasă nobiliară, preocupată
natură de etichetă. Dar, ritualul însuşi, odinioară încărcat de un sens uman
e adânc, nu mai servea defel - în afară de reprezentările pe care uneori le
aia - decât la constatarea stării de dependenţă a bunului, sursă de drepturi,
ncţie de cutume, mai mult sau mai puţin profitabile. Esenţialmente
•ase, "materiile feudale" preocupau jurisprudenţa. Ele au alimentat cu
>ase teme de dizertaţii o abundentă literatură de doctrinari şi de
cieni. Dar faptul că edificiul fusese puternic erodat, iar profiturile pe care
;ptau beneficiarii săi destul de slabe, nimic nu o arată mai bine, în Franţa,
urinţa cu care s-a prăbuşit. Totuşi, dispariţia regimului seniorial nu s-a
s decât cu preţul multor rezistenţe, şi nu fără să tulbure grav repartiţia
or. Aceea a fiefului şi a vasalităţii a părut a fi sfârşitul inevitabil şi
3e nesemnificativ al unei lungi agonii.
'u toate acestea, într-o societate care rămânea supusă multor tulburări,
e care suscitaseră vechile practici ale "companionajului"
(compagno-), şi apoi ale vasalităţii, nu încetaseră nicidecum să-şi
facă simţite le. Printre diferitele motive care au determinat
crearea ordinelor :reşti, înfiinţate, într-un număr atât de mare, în
secolele al XlV-lea şi XV-nul dintre cele mai hotărâtoare a fost, fără
îndoială, dorinţa pe care o iu prinţii de a-şi ataşa, printr-o legătură de
natură constrângătoare, un de fideli cu poziţii înalte. Cavalerii
Ordinului Sf. Mihai, conform ;lor date de Ludovic al Xl-lea, îi
promiteau regelui "dragoste bună şi rată" şi să-1 servească cu credinţă
în războaiele sale drepte. Tentativă, de la fel de iluzorie ca, odinioară,
aceea a Carolingienilor: pe cea mai veche i personajelor onorate cu
faimosul colan, al treilea loc era ocupat de ibilul de Saint-Pol, care
avea să-şi trădeze atât de josnic stăpânul. tai eficace - şi mai periculoasă -
a fost, în timpul dezordinilor de la sfârşi-ilui mediu, reconstituirea unor
trupe de războinici privaţi, foarte aproape sălii "sateliţi", ale căror tâlhării
fuseseră denunţate de scriitorii epocii ingiene. Adesea, dependenţa lor se
exprima prin purtarea unui costum în e seniorului lor militar sau ale
blazonului său. Condamnat în Flandra de 7ilip cel îndrăzneţ,3 acest
obicei pare să fi fost deosebit de răspândit în i ultimilor Plantageneţi, a
celor din dinastiile Lancaster şi York: aşa încât ile astfel formate în jurul
marilor baroni au primit numele de livrees4. mea vasalităţilor
"neînzestrate cu gospodărie proprie" (non chasee) de ă, ele nu
cuprindeau doar aventurieri de origine inferioară. Fără îndoială,

P. HEVIN, Consultations et observations sur la coutume de Bretagne, 1724, pag. 343.


D
. THOMAS, Textes historiques sur Lille et le Nord, voi. II, 1936, pag. 285 (1385 şi
■f- pag. 218 (no. 68).
Jvree = "livrea" şi "servitorime" având ca semn distinctiv ţinuta proprie slujitorilor unei
case nobile. - Nota trad.
1------------- ------------ ------------------t

Dacă omul avea un proces, lordul îl apăra cu autoritatea sa, în faţa tribunalului.
Ilegală, dar deosebit de rezistentă, aşa cum o dovedesc interdicţiile repetate de
către Parlamente, această practică a "menţinerii" (maintenance) sau protecţie în
justiţie reproducea, aproape trăsătură cu trăsătură, anticul mithium pe care, în
Gallia francă, "cel puternic" îl întindea ocrotitor peste fidelul său. Iar cum şi
suveranii găseau profitabil să utilizeze, în forma sa nouă, legătura personală, îl
vedem pe Richard al II-lea străduindu-se a-i împrăştia, în tot regatul, asemenea
a tot atâţia vassi dominici, pe însoţitorii săi, uşor de recunoscut după "inima
albă" (blanc cceur), blazonul pictat pe uniforma lor6.
în Franţa însăşi din vremea primilor Bourboni, gentilomul care, pentru a-şi
croi un drum în lume, devenea servitorul unui mare nobil, nu oferea el oare
imaginea unei condiţii deosebit de apropiate de vasalitatea originară? Cu o tărie
demnă de vechiul limbaj feudal, se spunea despre unul sau altul că "era al"
Domnului Prinţ sau al Cardinalului. La drept vorbind, lipsea ritualul. Dar era
înlocuit adesea printr-un angajament scris. Căci, de la sfârşitul evului mediu,
"legământul de prietenie" (promesse d'amitie) înclocuise omagiul, tot mai lipsit
de putere. Citiţi acest "bilet" pe care, în 2 iunie 1658, un oarecare căpitan
Deslandes i 1-a scris lui Fouquet. "Promit şi îmi dau cuvântul Monseniorului
Procuror General... de a nu fi niciodată al altei persoane decât al lui, căruia mă
dau şi mă leg cu cea mai tare legătură pe care o pot avea; şi îi promit să-1
servesc în totul împotriva oricărei persoane fără excepţie şi să nu mă supun
nimănui decât lui, nici chiar să nu am de a face cu aceia pe care el mi-i va
interzice... îi promit să-mi sacrific viaţa împotriva tuturor celor pe care îi va voi
el... fără să las la o parte pe nici unul în lume...". 7 Nu s-ar crede că se aude,
peste timp, ecoul celor mai complete dintre formulele de "luare sub protecţie"
(commendise): "prietenii tăi vor fi prietenii mei, duşmanii tăi vor fi duşmanii
mei"? Nici măcar restricţia în folosul regelui!
într-un cuvânt, chiar dacă vasalitatea autentică nu-şi mai supravieţuia decât
ca o îmbinare de gesturi de van ceremonial şi de instituţii juridice definitiv
sclerozate, spiritul care o însufleţise renăştea neîncetat din propria-i cenuşă. Şi
fără îndoială nu ar fi deloc greu să regăsim în societăţi încă şi mai apropiate de
noi manifestările unor sentimente şi nevoi aproape asemănătoare. Dar n-ar mai
fi vorba decât de practici sporadice, specifice anumitor medii, interzise de altfel
de stat, imediat ce păreau să-1 ameninţe, incapabile, la urma urmei, să se
unească într-un sistem bine închegat şi să impună întregii structuri sociale nota
lor caracteristică.

Gentry (engl.) = ansamblul familiilor având drept la blazon, dar, spre deosebire de
nobility, fără titluri. - Nota trad.
6
T.F. TOOT, Chapters in the administrative history, voi. IV, 1928 p. et 62.
7
COLBERT, Lettres, ed, P. CLEMENT, voi. II, pag. XXX. Pentru un exemplu vechi de
legământ de prietenie, vezi J. QUICHERAT, Rodrigue de Villandrando, 1879, p. just., no. XIX.

185
Societăţilor care i-au urmat era feudală le-a lăsat moştenire instituţia
talerilor (la chevalerie), cristalizată în nobilime. De la această origine, clasa
ninantă a păstrat orgoliul vocaţiei sale militare, pe care îl simboliza dreptul
portul spadei. Ea s-a legat de această vocaţie cu o forţă deosebită acolo
le, ca în Franţa, trăgea de aici îndreptăţirea unor preţioase avantaje fiscale.
bilii nu trebuie să plătească birul (taille), relatează, către 1380, doi scutieri
Varennes-en-Argonne; căci, "prin nobleţe, nobilii sunt obligaţi să-şi expună
jurile şi averile în războaie".8 în Vechiul Regim, nobilimea de spiţă veche,
contrast cu aristocraţia slujbaşilor, persevera să-şi spună "militară" ("de
dă", d'epee). Până şi în societăţile noastre în care să te laşi omorât pentru
: ta a încetat complet să fie monopolul unei clase ori al unei meserii,
timentul persistent al unui soi de supremaţie morală legată de misiunea
joinicului profesionist - prejudecată atât de străină altor civilizaţii, cum ar fi
chineză - rămâne ca o amintire a împărţelii care s-a produs, pe la începutul
surilor feudale, între nenobil (rustre) şi cavaler.
Omagiul vasalic era un adevărat contract, şi unul bilateral. Seniorul, dacă
ii îndeplinea angajamentele, îşi pierdea drepturile. Transpusă, cum era
'itabil, în domeniul politic - de vreme ce principalii supuşi ai regelui erau în
aşi timp vasalii săi -, alăturându-se, de altfel, pe acest teren, străvechilor
ezentări care, considerându-1 pe conducătorul poporului responsabil în mod
ic de bunăstarea supuşilor săi, îl meneau pedepsei în caz de nenorocire
ică, această idee avea să exercite o influenţă profundă. Cu atât mai mult cu
iceste vechi curente de opinie s-au întâlnit aici cu o altă sursă de gândire,
ută, în interiorul bisericii, din protestele gregoriene împotriva mitului
lităţii supranaturale şi sacre. Scriitorii din acest grup esenţialmente religios
bst aceia care au formulat primii, cu o forţă multă vreme neegalată,
mea unui contract ce-1 leagă pe suveran de poporul său, "ca porcarul de
inul care îl foloseşte", scria, către 1080, un călugăr alsacian. Vorbe al căror
es apare încă şi mai deplin dacă e comparat cu strigătul indignat al unui
zan totuşi destul de moderat al monarhiei: "un uns al Domnului nu ar putea
•ate acestea să fie revocat ca un primar de sat!". Dar înşişi aceşti doctrinari
Ierului nu uitau să invoce, printre justificările dizgraţiei la care îl
amnau pe prinţul cel rău, dreptul universal recunoscut al vasalului de a-1
dona pe seniorul rău9.
Frecerea la acţiune a venit mai cu seamă din cercurile de vasali, sub
enţa instituţiilor care le formaseră mentalitatea. în acest sens, exista, în

| Ch. AIMOND, Histoire de la viile de Varennes, 1925, pag. 50.


MANEGOLD DE LAUTENBACH, în Libelli de lite (Mon. Germ.), voi. I, pag. 365.
-«CH, Ibid., pag. 289. - PAUL DE BERNRIED, Vita Gregorii, c. 97 în WATTERICH,
wrum pontificum vitae, voi. I, pag. 532.
atâtea revolte care, la pnma vedere, nu păreau aecat aezoraim, un principiu
fecund: "Omul poate să i se opună regelui său şi judecătorului său, când aceştia
acţionează împotriva dreptăţii şi chiar poate să ajute la lupta contra lui... Prin
aceasta, el nu încalcă obligaţia de fidelitate". Aşa spune Oglinda Saxonilor.10
Deja în germen în Jurămintele de la Strasbourg din 843 şi în pactul încheiat, în
856, de Carol Pleşuvul cu marii săi nobili, acel celebru "drept de rezistenţă" a
răsunat, în secolele al XlII-lea şi al XlV-lea, de la un capăt la altul al lumii
occidentale, într-o mulţime de texte ieşite, în cea mai mare parte, fie din
împotrivirea nobiliară, fie din egoismul burgheziilor, şi totuşi de mare viitor:
Marea Cartă Engleză din 1215; "Bula de aur" ungară din 1222; cutumiar din
regatul Ierusalimului; privilegiu al nobilimii din Brandenburg; Act de Uniune
aragonez din 1287; cartă brabantă de la Cortenberg; statut din Dauphine din
1341; declaraţie, din 1356, a comunelor din Languedoc. Nu a fost o întâmplare,
cu siguranţă, dacă regimul reprezentativ, sub forma, foarte aristocratică, a
Parlamentului englez, a "Statelor" franceze, a adunărilor {Stănde) din Germania
şi a Cortesurilor spaniole, s-a născut în state care de-abia se desprindeau din
stadiul feudal şi îi mai suportau încă amprenta; dacă, pe de altă parte, în
Japonia, unde supunerea vasalică era mult mai unilaterală şi care, de altfel, lăsa
puterea divină a împăratului în afara edificiului omagiilor, nimic asemănător nu
a ieşit dintr-un regim, totuşi, din atâtea puncte de vedere, foarte apropiat de
feudalitatea noastră. în acest accent, pus pe ideea unei convenţii, capabile să
lege puterile printr-un angajament reciproc, rezidă originalitatea feudalităţii
noastre. Prin aceasta, oricât de dur să fi fost acest regim pentru cei umili, el a
lăsat cu adevărat moştenire civilizaţiilor noastre ceva ce dorim să mai trăim
încă.

Landr., III, 78, 2. Sens contestat de ZEUMER în Zeitschrift der Savigny-Stiftung, G.A.,
1914, pag. 68-75; bine restabilit de KERN CLIV.

187
NOTĂ PENTRU UTILIZAREA BIBLIOGRAFIEI

Principiile generale care au guvernat la stabilirea acestei bibliografii au


fost expuse în fruntea instrumentului de lucru, de aceeaşi natură, care figurează
la sfârşitul volumului intitulat "Societatea feudală. Formarea legăturilor de
dependenţă". Am evitat, cu unele excepţii, să repetăm aici titlurile lucrărilor
consemnate deja în inventarul precedent, la care cititorul este rugat să se
raporteze, mai ales, pentru toate studiile generale asupra societăţii feudale.
Lista a fost oprită, ca redactarea însăşi, în februarie 1939.

PLAN AL BIBLIOGRAFIEI #

I - CLASELE ÎN GENERAL ŞI NOBILIMEA. - 1. Generalităţi privind


istoria claselor şi a nobilimii. - 2. "înarmarea unui cavaler"
(l'adoubement): texte liturgice. - 3. Studiile referitoare la instituţia
cavaleriei (chevalerie). - 4. Lucrări asupra "cavaleriei" şi "înarmării
cavalereşti" (chevalerie et adoubetnent). - 5. înnobilările. - 6. Viaţa
nobilă şi cavalerească. - 7. Armoariile. - 8. Slujbaşii şi categoria
slujbaşilor (sergents et sergenterie).
I - BISERICA ÎN SOCIETATEA FEUDALĂ; "PATRONAJUL"
(L'AVOUERIE).
in - JUSTIŢIA
IV - MIŞCAREA "PĂCILOR" (LE MOUVEMENTDES PAIX)
IV - JUSTIŢIA MONARHICĂ
IV - PUTERILE TERITORIALE
IV - NAŢIONALITĂŢILE
VIII- FEUDALITATEA ÎN ISTORIA COMPARATĂ

I. - CLASELE ÎN GENERAL ŞI NOBILIMEA

1. Generalităţi privind istoria claselor şi a nobilimii

-H (Marc), Sur lepasse de la noblesse francaise: quelques jalons


recherche în Annales d'histoire economique et sociale 193 6..............................I
[OLM-YOUNG (N.) En remontant lepasse de l"aristocraţie anglaise:
noyen-âge în Annales d'histoire economique et sociale, 193 7.............................II
R.OUSSES (X.), Condition personnelle de la noblesse au moyen-âge,
deaux, 1901......................................................................................................III
DU CANGE, Des chevaliers bannerets. Des gentilshommes de nom et d'arnies
(Dissertations sur l'histoire de saint Louis, IX, şi X) în Glossarium, ed.
Henschel, voi. VII..................................................................................................IV
DUNGERN (O.v.), Comes, liber, nobilis in Urkunden des 11 bis 13 Jahrhundert în
Archivfiir Urkundenforschung, 1932......................................................................V
DUNGERN (O.v.), Der Herrenstand im Mittelalter, 11, Papiermiihle, 1908...............VI
DUNGERN (O.v.), Die Entstehung der Landeshoheit in Oesterreich, Vienne, 1930 ...VII
ERNST (Viktor), Die Entstehung des niederen Adels, Stuttgart, 1916......................VIII
ERNST (Viktor), Mittelfreie, ein Beitrag zur schwăbischen Standesgeschichte,
1920.......................................................................................................................IX
FEHR, (Hans), Das Waffenrecht der Bauern im Mittelalter în Zeitschrifi der
Savigny Stiftung, G.A., 1914 şi 1917......................................................................X
FICKER (Julius), Vom Heerschilde, Innsbruck, 1862.................................................XI
FORST-BATTAGLIA (O.), Vom Herrenstande, Leipzig, 1916................................XII
FRENSDORFF (F.), Die Lehnsfdhigkeit der Biirger în Nachrichten der
K. Gessellschaft der Wissensch. zu Gottingen, Phil. hist. Kl, 1894....................XIII
GARCIA RTVES (A.), Clases sociales en Leon y Castilia (Siglos X- XIII) în
Revista deArchivos, voi. XLI şi XLII, 1921 şi 1922...........................................XIV
GUILHERMOZ (A.), Essai sur Ies origines de la noblesse en France au
moyen-âge, 1902...................................................................................................XV,
HECK (Philipp), Beitrăge zur Geschichte der Stănde im Mittelalter, 2 voi.,
Halle, 1900-1905.................................................................................................XVI
HECK (Ph.), Die Standesgliederung der Sachsen imfruhen Mittelalter,
Tubingen, 1927..................................................................................................XVII
HECK (Ph.), Uebersetzungsproblemen imfruheren Mittelalter, Tubingen,
1931..................................................................................................................XVIII
LANGLOIS (Ch.-V.), Les origines de la noblesse en France ta Revue de Paris,
1904, V (cu referire la bibi. XV) ........................................................................XIX
LA ROQUE (de), Trăite de la noblesse, 1761...........................................................XX
LINTZEL (M.), Die stăndigen Ehehindernisse in Sachsen ta Zeitschr. der
Savigny-Stiftung, G.A., 1932...............................................................................XXI
MARSAY (de), De l'âge des privileges au temps des vanites, 1934 şi
Supplement, 1933..............................................................................................XXII
MINNIGERODE (H.v.), Ebenburt und Echtheit. Untersuchungen zur Lehre
von der adeligen Heiratsebenburt vor dem 13, Jahrhundert, Heidelberg,
1932 (Deutschrechtliche Beitrăge, VIII, 1)......................................................XXIII
NECKEL, (Gustav), Adel und Gefolgschaft ta Beitrăge zur Gesch. Der
deutschen Sprache, voi. XVLI, 1916...........................................................'.... XXIV
NEUFBOURG (de), Les origines de la noblesse ta XXII, Supplement..................XXV
OTTO (Eberhard F.) Adel und Freiheit im deutschen Staat desfriihen
Mittelalters, Berlin, 1937(I)...................................................................................................................................XXVI
PLOTHO (V.), Die Stănde des deutschen Reiches im 12. Jahrhundert und
ihre Fortentwicklung ta Viertelfahrschriftfur Wappen, Siegel - und
Familienkunde, voi. XLV, 1917....................................................................XXVII

Nu am putut lua cunoştinţă de această lucrare, în unele dintre tezele sale fără îndoială contes-
tabilă, dar foarte bogată în fapte şi idei, decât după ce s-au dat la tipar capitolele referitoare la nobilime.

189
\j (r^.r^.j, uwuny unu inunuge in nngtisn nisioricai Keview, VOI. XXXV,
920...............................................................................................................XXVIII
JND (J.A.), "Barons" and "knights" in the Great Charter în Magna
Zarta: Commemoration essays, Londra, 1917................................................XXIX
JND (J.A.), Barons andpeers în English historical Review, 1918....................XXX
rTIFALLER (Leo), Ueber die Nobiles în SANTIFALLER, Das Brixner )
omkapitel in seiner personlichen Zusammensetzung, voi. I, pag. 59-63,
msbruck, 1924 (Schleiern-Schriften, 7).........................................................XXXI
NETTLER (Otto), Westfalens Adel und seine Fiihrerrolle in der
reschichte, Dortmund, 1926..........................................................................XXXII
NETTLER (Otto), Westfalens alter Adel, Dortmund, 1928........................XXXIII
ULTE (Aloys), Der Adel und die deutsche Kirche im Mittelalter,
d. 2-a, Stuttgart............................................................................................XXXIV
rT (Friedrich), Der Bedeutungwandel des Wortes edel, Marbourg,
909, (Marburger Akademische Reden, ta. 20)..............................................XXXV
LMINGHOFF (Albert), Stăndische Probleme-in der Geschichte der
eutschen Kirche des Mittelalters în Zeitschrift der Savigny-Stiftung,
.A. 1911.......................................................................................................XXXVI
TERBLAD (CA.), Baro et ses derives dans Ies langues romanes,
psala, 1910.................................................................................................XXXVII

§ 2, "înarmarea unui cavaler" (l'adoubement): texte liturgice

RIEU (Michel), Les ordines romani du haut moyen-âge. Les manuscrits, '
juvain, 1921 (Spicilegium sacrum lovaniesc, 11).....................................XXXVIII
^Z (Ad.), Die kirchlichen Benediktionen des Mittelalters, 2 voi., Fribourg
iB., 1909.....................................................................................................XXXDC
lictio ensis noviter succincti, Pontificalul de la Mainz: ms. şi ed. cf.
NDRIEU, pag. 178 şi referirile la ensis; facsimil MONACI, Archivio
ileografîco, voi. II, n. 73....................................................................................XL
uvântare a spadei: Pontificalul de la Besancon: cf. ANDRIEU,
r

g. 445. Ed. MARTENE, De antiquis eccl. ritibus, voi. II, 1788,


g. 239; FRANZ, voi. II, pag. 294....................................................................XLI
;hie a "înarmării cavalereşti": Pontificalul de la Reims; cf. ANDRIEU, g.
112. Ed. HITTORP, De divinis catholicae ecclesiae officiis, 1719,
1. 178; FRANZ, vol.II, pag. 295.....................................................................XLII
;hie a "înarmării cavalereşti": Pontificalul de la Guill. Durant.
I. J. CATALANI, Pontificale romanum, voi. 1,1738, pag. 424....................XLIII
Jiie a "înarmării cavalereşti": Pontificalul roman. Ed. (între altele)
^TALANI, voi. I, pag. 419...........................................................................XLIV

§ 3. Studiile referitoare la instituţia "cavaleriei" (chevalerie)

ZO, Liber de vita christiana, Ed. PERELS, 1930 {Texte zur Geschichte
iromischen und kanonischen Rechts 1) VII, 28.............................................XLV
ut muica, rercevai ie uauois, na. tvi VIIN , VOI . II , V.
şi urm................................................................................................................XLVI
Lancelot în H.O. SOMMER, The vulgate version ofthe Arthurian romances,
voi. III, l,pag. 113-115..................................................................................XLVII
DER MEISSNER, "Swer ritters name will empfan..." în F.H. von der
HAGEN, Minnesinger, voi. III, pag. 107, no. 10............................................XLVIII
NAVONE (G.), Le rime di Folgore da San Gemignano, Bolonia, 1880,
pag. 45-49 (Scelta di curiosită letterarie, CLXXII)..........................................XLIX
VOrdene de Chevalerie în BARBAZAN, Fabliaux, ed. 2-a de MEON,
voi. I, 1808, pag. 59-79...........................................................................................L
RAIMON LULL, Libro de la orden de Caballeria, Ed. J.R. de LUANCO,
Barcelona, R. Academia de Buenos Letras, 1901. Traducere franceză în
P. ALLUT, Etude biographique et historique sur Symphorien Champier,
Lyon, 1859, pag. 266 şi urm. Traducere engleză, The book ofthe ordre of
chivalty, translated andprinted by W. Caxton, ed. BYLES, 1926
(Early English Texts Soc, voi. CLXVIII)..............................................................LI

§ 4. Lucrări asupra "cavaleriei"şi "înarmării cavalereşti"


(chevalerie et adoubement)

BARTHELEMY (Anatole de), De la qualification de chevalier, în Revue


nobiliaire, 1868.....................................................................................................LII
ERBEN (Wilhelm), Schwertleite und Ritterschlag: Beitrăge zu einer
Rechtsgeschichte der Waffen în Zeitschriftfur historiche Waffenkunde,
voi. VIII, 1918-1920............................................................................................LIII
GAUTIER (Leon), La chevalerie, Ed. a 3-a., S.d......................................................LIV
MASSMANN (Ernst Heinrich), Schwerleite und Ritterschlag, dargestellt auf
Grund der mittelhochdeutschen literarischen Quellen, Hamburg, 1932..............LV
PIVANO (Silvio), Lineamenti storici e giuridici della cavalleria medievale în
Memorie della r. Accad. delle scienze di Torino, Seria II, voi. LV, 1905,
Scienze Morali.....................................................................................................LVI
PRESTAGE (Edgar), Chivalry: a series ofstudies to Mustrate its historical
significance and civilizing influence, by members ofKing's College,
London, Londra, 1928........................................................................................LVII
ROTH von SCHRECKENSTEIN (K.H.), Die Ritterwurde und der Ritterstand.
Historich-politische Studien tiber deutsch-mittelalterliche Standesverhăltnisse
aufdem Lande und in der Stadt, Fribourg-en-Brisgau, 1886............................LVIII
SALVEMINI (Gaetano), La dignita cavalleresca nel Comune di Firenze,
Florenţa, 1896......................................................................................................LIX
TREIS (K.), Die Formalităten des Ritterschlags in der altfranzosischen Epik,
Berlin, 1887..........................................................................................................LX

§ 5. înnobilările ARBAUMONT (J.), Des

anoblissements en Bourgogne în Revue nobiliaire, 1866... LXI

191
___________v__________________ —/, ^..•••^ °**< *&> wiifcj u unuoiissement, in
Revue nobiliaire, 1869.......................................................................................LXII
,UBER (J.L.), De nobilitate codicillari în KLUBER, Kleine furitische
Bibliothek, voi VII, Erlangen, 1793.................................................................LXIII
ÎOMAS (Paul), Comment Guy de Dampierre, comte de Flandre, anoblissait
Ies roturiers în Commission histor. du Nord, 1933; cf. P. THOMAS,
Textes historiques sur Lille et le Nord, voi. II, 1936, pag. 229.........................LXIV

§ 6. Viaţa nobilă şi cavalerească

PEL (Cari), Bertran von Born, Halle, 1931........................................................LXV


RMANN (Emst), Die Jagd in den altfranzosischen Artus-und
Abenteuerromanen, Marbourg, 1887, (Ausg. undAbh. aus dem Gebiete
der roman. Philologie, 68)...............................................................................LXVI
CANGE, De l'origine et de l'usage des tournois. Des armes ă outrance, des
foustes, de la Table Ronde, des behourds et de la quintaine (Dissertations sur
l'histoire de saint Louis, VI şi VII) în Glossarium, ed. HENSCHEL, voi. VII ...LXVII
PIN (Henri), La courtoisie au moyen âge (d'apres Ies textes du Xll-e et du
mi-e siecle) (1931).......................................................................................LXVIII
tISMANN (G.), Die Grundlagen des ritterlichen Tugendsystems în Zeitschrift
ur deutsches Altertum, voi. LVI, 1919............................................................LXIX
)MANN (Cari), Die Entstehung des Kreuzzugsgedankens. Stuttgart, 1935
Forschungen zur Kirchen-und Geistesgeschichte, VI).....................................LXX
)RGE (Robert H.), The contribution ofFlanders to the Conquest ofEngland
a Revue Belge de philologie, 1926..................................................................LXXI
SON (Etienne), L'amour courtois, ta GILSON, La Theologie Mystique
'e saint Bernard, 1934, pag. 192-215.............................................................LXXII
IN (R.), Les "Francs" au service des Byzantins în Echos d'Orient,
ol. XXXIX, 1930..........................................................................................LXXIII
STROY, (Alfred), Lapoesie lyrique des troubadours, 2 voi., 1934........'.....LXXIV
V. LANGLOIS, Un memoire inedit de Pietre du Bois, 1313: De
irneamentis etjustis în Revue Historique, voi. XLI, 1889.............................LXXV
rMANN (Hans), Ritterliche Standeskultur um 1200 în NAUMANN (H.)
MULLER (GUNTHER), Hofische Kultur, Halle, 1929 (Deutsche
ierteljahrschrift fiir Literaturwissenschaft und Geistesgeschichte,
uchreihe, voi. XVII)....................................................................................LXXVI
MANN (Hans), Der staufische Ritter,Leipzig, 1936.................................LXXVII
)NER (Felix), Das deutsche Turnier im XII und XlIIJahrhundert,
erlin, 1881.................................................................................................LXXVIII
FTER (Sidney), William Marshal, knight-errant, baron and regent of
ngland, Baltimore, 1933 (The Johns Hopkins Historical Publications).......LXXIX
r (Ernst), Die Erziehung des Ritters in der altfranzosischen Epik,
;rlin, 1888.....................................................................................................LXXX
IADER (Werner), Studien iiber das Wort "hofisch"in der
ttelhochdeutschen Dichtung, Bonn, 1935..................................................LXXXI
SCHULTE (Aloys), Die Standesverhăltnisse der Minnesănger, în Zeitschrift
furdeutschesAltertum,\ol.XXX]X, 1895..................................................LXXXII
SCHULTZ (Alwin), Das hofische Leben zur Zeit der Minnesinger, Ed. 2-a,
2 voi., 1889..................................................................................................LXXXIII
SEILER (Friedrich), Die Entwicklung der deutschen Kultur im Spiegel des
deutschen Lehnworts, II. Von der Einjuhrung des Christentums bis zum
Beginn der neueren Zeit, Ed. a 2-a, Halle, 1907..........................................LXXXIV
WHITNEY (Măria P.), Queen ofmediaeval virtues: largesse în Vassar
Mediaeval Studies... edited by, C.F.FISKE, New Haven, 1923....................LXXXV

§ 7. Armoariile

BARTHELEMY (A. de), Essai sur l'origine des armoiries feodales în Mem.
Soc. antiquaires de l'Ouest, voi. XXXV, 1870-71......................................LXXXVI
ILGEN (Th.), Zur Entstehung und Entwicklungsgeschichte der Wappen
în Korrespondenzblatt des Gesamtvereins der d. Geschichts - und
Altertumsvereine, voi. LXIX, 1921...........................................................LXXXVH
ULMENSTEIN (Chr. U. v), Ueber Ursprung und Entstehung des
Wappenwesens, Weimar, 1935, (Forsch. zum deutschen Recht, I, 2)......LXXXVIII

§ 8. "Slujbaşi" şi "categoria slujbaşilor" (sergents et sergenterie) (Pentru


bibliografia germană şi franceză anterioară anului 1925, vezi GANSHOF, XCI)

BLOCH (Marc), Un probleme d'histoire comparee: la ministerialite en France


et en Allemagne, în Revue historique de droit, 1928..................................LXXXIX
BLUM,(E.), De la patrimonialite des sergenteries fieffees dans l'ancienne
Normandie, în Revue generale de droit, 1926......................................................XC
GANSHOF (F.L.), Etude sur Ies ministeriales en Flandre et en Lotharingie,
în Mem. Acad. royale Belgique, CI. Lettres, in-8, seria a 2-a, XX, 1926............XCI
GLADISS (D.v.), Beitrăge zur Geschichte der staufischen Ministerialităt,
Berlin, 1934(Ebering'sHistor. Studien,249)...................................................XCII
HAENDLE (Otto), Die Dienstmannen Heinrichs des Lowen, Stuttgart, 1930
(Arbeiten zur d. Rechts- und Verfassungsgeschichte, 8)..................................XCIII
KIMBALL (E.G.), Serjeanty tenure in mediaeval England, New York 1936
(Yale Historical Publications, Miscellany, XXX)............................................XCIV
LE FOYER (Jean), L 'office hereditaire de Focarius regis Angliae, 1931
(Biblith. d'histoire du droit normand, seria a 2-a, 4)..........................................XCV
STENGEL (Edmund E.), Ueber den Ursprung der Ministerialităt în Papsttum
und Kaisertum: Forsch... P. Kehr dargebracht, Miinchen, 1925.....................XCVI

II. BISERICA ÎN SOCIETATEA FEUDALĂ; PATRONAJUL (L'A VOUERIE)

Nu s-a crezut necesar să se enumere mai jos istoriile generale ale Bisericii, în an-
samblul său ori pe {ări, şi nici lucrările privind diferitele probleme ale istoriei ecle-

193
,„ I_______ ,_________________-----------______.,_... ™.w U i...mun uiucgui koţug JJC oaie isiuncui
taţii feudale îl obţine consultând marea lucrare a lui A. HAUCK, Kirchen-
tichte Deutschlands, 5 voi. Leipzig, 1914-1920 şi frumoasa carte a lui P.
RNIER şi G. LE BRAS, Histoire des collections canoniques en Occident depuis
ausses Decretales jusqu'au Decret de Gratien, 2 voi., 1931-1932. entru "patronaj"
(avouerie), vezi şi - multe lucrări germane In special, diferenţiind
problemele, de altfel strâns legate, ale "patronajului" pe de o parte, Justiţiei, în
al, de cealaltă - secţiunea a IlI-a a prezentei bibliografii.

ESTAL (R.), La patrimonialite de l'archidiaconat dans laprovince


•clesiastique de Rouen în Melanges Paul Fournier, 1929.............................XCVII
L\T (R.), Avoue în Dictionnaire d'histoire et de geographie ecclesiastique,
)1. V, 1931...................................................................................................XCVIII
JE (Em.), Histoire de lapropriete ecclesiastique en France, 4 voi.,

j
Ue, 1910-1938...............................................................................................XCIX
CK(CJ.),AnschauungenuberdieLehreunddasLebenderKircheim

ţ
tfranzosischen Heldenepos, Halle, 1914, (Zeitschriftfiir romanische
lîlologie, Beiheft, 41)...........................................................................................C
) (Ebehard F.), Die Entwicklung der deutschen Kirchenvogtei im 10. Jahr-
mdert, Berlin, 1933 (Abhandl. zurmittleren undneueren Geschichte, 72).........CI
JAMENI (Ch.), L'avouerie ecclesiastique Belge, Gând, 1907. Cf.
3NENFANT (P.), Notice sur lefaux diplome d'Otton I-er în Bulletin
mmission royale histoire, 1936........................................................................Cil
I (Felix), L'institution des avoueries ecclesiastiques en France, 1903. Cf. dare
seamă de W. SICKEL, Gottingische Gelehrte Anzeigen, voi. CLVI, 1904 ... CIII
F (Felix), L'institution des vidamies en France, 1907.......................................CFV
5 (Ad.), Vogtei und Bede in der deutschen Kaiserzeit, 2 voi., Berlin,
19-1923............................................................................................................CV

III. JUSTIŢIA

' (W.O.), Private Juridiction in England, New-Haven, 1923 (Yale


•storical Publications. Miscellany, X)..............................................................CVI
FDOIN (Ad.), Etude sur Ies origines du regime feodal: la recommandation
lajustice seigneuriale în Annales de Venseignement superieur de
enoble, 1,1889...............................................................................................CVII
FTEMPS-BEAUPRE, Recherches sur Ies juridictions de l'Anjou et du
line, 1890......................................................................................................CVIII
(Helen M), Su/fors and ScabiniJa Speculum, 1935........................................CIX
'EAUX (Ernest), Nouvelles theories sur lesjustices du moyen âge în
vue historique du droit, 1935, pag. 101-111....................................................CX
IN (Ad.), Quelques renseignements sur l'origine des juridiction
vees în Melanges d'archeologie et d'histoire, 1886........................................CXI
A.ND (N.), Origines des justices feodales în Le Moyen Age, 1921.................CXII
ILLE (R. de), L'organisation judiciaire en Normandie auxXII-e et
r
I-e siecles în Nouv. Revue historique de droit, 1912...................................CXIII
GANSHOF (Francois L.), Notes sur la competence des cours feodales en
France In Melanges d'histoire offerts ă Henri Pirenne, 1926..........................CXIV
GANSHOF (F.L.), Contribution ă l'etude des origines des cours feodales en
France în Revue historique de droit, 1928........................................................CXV
GANSHOF (F.L.), La juridiction du seigneur sur son vassal ă l'epoque
carolingienne în Revue de l'Universite de Bruxelles, voi. XXVIII, 1921-22 .. CXVI
GANSHOF (F.L.), Recherches sur Ies tribunaux de chătellenie en Flandre,
avânt le milieu du XIH-e siecle, 1932 (Universiteit te Gent, Werken uitgg.
door de Faculteit der Wijsbegeerte en Letteren, 68)......................................CXVII
GANSHOF (F.L.), Die Rechtssprechung des grăflichen Hofgerichtes in
Flandern în Zeitschrifl der SavignyStiftung, G.A., 1938..............................CXVIII
GARAUD (Marcel), Essai sur Ies institutions judiciaires du Poitou sous le
gouvernement des comtes independants: 902-1137, Poitiers, 1910..................CXDC
GARCIA DE DIEGO (Vincenze), Historia judicial de Aragon en los siglos
VlIIalXHfaAnuario de historia delderecho espahol, voi. XI, 1934..............CXX
GLITSCH (Heinrich), Der alamannische Zentenar und sein Gericht în
Berichte iiber die Verhandlungen der k. săschsischen Ges. der
Wissenschaften, Phil-histor. Kl, voi. LXIX, 1917...........................................CXXI
GLITSCH (H.), Untersuchungen zur mittelalterlichen Vogtgerichtsbarkeit,
Bonn, 1912......................................................................................................CXXII
HALPHEN (L.), Les institutions judiciaires en France au Xf-e siecle: region
angevine în Revue historique, voi. LXXVII, 1901........................................CXXIII
HALPHEN (L.), Prevots et voyers au Xl-e siecle: region angevine în
Le Moyen Age, 1902......................................................................................CXXIV
HIRSCH (Hans), Die hohe Gerischtsbarkeit im duetschen Mittelalter,
Praga, 1922.....................................................................................................CXXV
HIRSCH (Hans), Die Klosterimmunităt seit dem Investiturstreit,
Weimar, 1913................................................................................................CXXVI
KROELL (Maurice), L'immunitefranque, 1910...............................................CXXVII .
LOT (Ferdinand), La "vicaria" et le "vicarius", în Nouvelle Revue
historique de droit, 1893.............................................................................CXXVIII
MASSIET DU BIEST (J.), A propos desplaids generaux, în
Revue du Nord, 1923.....................................................................................CXXK
MORRIS (W.A.), Thefrankpledge system, New York, 1910,
(Harvard Historica Studies,XW)..................................................................CXXX
PERRIN (Ch.-Edmond), Sur le sens du mot "centena" dans les chartes
lorraines du moyen âge în Bulletin du Cange, voi. V, 1929-30.....................CXXXI
SALVIOLI (Giuseppe), L'immunitâ et le giustizie delle chiese in Italia în Atti
e memorie delle R.R. Deputazioni di Storia Patria per le provincie Modenesi
e Parmensi, Seria III, voi. V şi VI, 1888-1890............................................CXXXII
SALVIOLI (G.), Storia della procedura civile e criminale, Milano, 1925
(Storia del diritto italiano pubblicata sotto la direzione di PASQUALE
DEL GIUDICE,vol. UI, Parte prima)........................................................CXXXIII
STENGEL (Edmund E.), Die Immunităt in Deutschland bis zum Ende
des 11. Jahrhunderts, Teii I, Diplomatik der deutschen
Immunităts-Privilegien.binsbruck, 1910..................................................CXXXIV

195
*s possessions des eglises de Reims ta Etudes d'histoire du moyen âge
ediees ă G. Monod, 1896...........................................................................CXXXV

IV. MIŞCAREA "PĂCILOR " (LE MOUVEMENTDES PAIX)

MANN (C), Zur Ueberlieferung der Gottesfrieden-Konzilien în


;RDMANNLXX.......................................................................................CXXXVI
LRIS (G-C-W.), De denkbeelden over oorlog en de bemoeeiingen voor
rede in de elfde eeuw (Ideile despre război şi eforturile în favoarea păcii
i secolul al Xl-lea). Nimegue, 1912 (Diss. Leyde)..................................CXXXVII
TZBERG-FRANKEL (S.), Die ăltesten Land-und Gottesfrieden in >eutschland în
Forshungen zur deutschen Geschichte, voi. XXIII, 1883 CXXXVIII lERTI
(Ludwig), Studieri zur Rechtsgeschichte der Gottesfrieden und andesfrieden: I,
Die Friedensordnungen in Frankreich, Ansbach, 1892 CXXXIX
CKHOHN (A.), Geschichte des Gottesfriedens, Leipzig, 1857......................CXL
4TEYER (G. de), Les origines de la maison de Savoie... Lapaix en
'iennois (Anse, 17? juin 1025) în Bulletin de la Soc. de statistique de
'Isere, Seria a 4-a, voi. VII, 1904....................................................................CXLI
.INIE (Georges), L'organisation judiciaire, milităire etfinanciare des
ssociations de lapaix: etude sur la Paix et la Treve de Dieu dans le
fidi et le Centre de la France, Toulouse, 1912..............................................CXLII
MTOUT (H.), La treve de Dieu en Normandie, în Memoires de l'Acad.
e Caen, Nouv. Serie, voi. VI, 1931..............................................................CXLIII
DDE (H.), Histoire de la paixpublique en Allemagne au moyen âge, 1929 ... CXLFV
NELBOGL (Wolfgang), Die innere Entwicklung des bayerischen andfriedens des
13. Jahrhunderts, Heidelberg, 1932 (Deutschrechtliche
eitrăge, XIII, 2)............................................................................................ CXLV
ICHON (E.), La Paix et la Treve de Dieu, Ed. 2-a, 2 voi., 1869.................CXLVI
R (J.), L'interdiction de la guerreprivee dans le tres ancien droit
ormand (Extrait des travaux de la semaine d'histoire du droit
ormand... mai 1927) 1928 ...'......................................................................CXLVII
CLHAUPTER (Eugen), Studieri zur Rechtsgeschichte der Gottes- und
andfrienden in Spanien, Heidelberg, 1933(Deutschrechtliche
eitrăgeXTV, 2)...........................................................................................CXLVm

V. INSTITUŢIA MONARHICĂ2'

KER (Franz), Das Konigtum des Nachfolgers im deutschen Reich des tittelalters,
1913 {Quellen undStudien zur Verfassung des d. Reiches. V, 3) CXLIX

Bibliografiile privind instituţiile politice ale diverselor state fiind date sau urmând să fie
n alte volume ale colecţiei, am considerat că ne putem limita aici la lucrările referitoare la
pţia despre monarhie, în general, sau la cele m ai importante probleme ale dreptului
rhic.
BLOCH (Marc), L'Empire et l'idee d'Empire sous Ies Hohenstaufen, în
Revue des Cours et Conferences, voi. XXX, 2, 1928-1929..........................>......CL
,BLOCH (Marc), Les rois thaumaturges: etude sur le caractere surnaturel
attribue ă lapuissance royale, particulierement en France et en Angleterre,
Strasbourg, 1924 (Biblioth. de la Faculte des Lettres de l'Univ. de
Strasbourg,XXX).................................................................................................CLI
EULER (A.), Das Konigtum im alţfranzosischen Karls-Epos. Marbourg,
1886 (Ausgaben und Abhandl. aus dem Gebiete der romanischen
Philologie,6S)....................................................................................................CLII
KAMPERS (Fr.), Rex undsacerdots în Histor. Jahrbuch, 1925.............................CLIII
KAMPERS, Vom Werdegang der abendlăndischen Kaisermystik, Leipzig,
1924.............................................................................................................CLIII bis
KERN (Fritz), Gottesgnadentum und Widerstandsrecht imfruheren Mittelalter,
Leipzig, 1914....................................................................................................CLIV
HALPHEN (Louis), La place de la royaute dans le systeme feodal în Revue
historique, voi. CLXXII, 1933...........................................................................CLV
MITTEIS (Heinrich), Die deutsche Kb'nigswahl: ihre Rechtsgrundlagen
bis zur Goldenen Bulle, Baden bei Wien (1938)................................................CLVI
NAUMANN (Hans), Die magische Seite des altgermanischen Konigtums
und ihr Fortwirken în Wirtschaft und Kultur, Festschrift zum. 70.
GeburtstagvonA. Dopsch, Wien, 1938..........................................................CLVII
PERELS (Ernst), Der Erbreichsplan Heinrichs VI, Berlin, 1927........................CLVIII
ROSENSTOCK (Eugen), Konigshaus und Stămme in Deutschland zwischen
911 und 950, Leipzig, 1914..............................................................................CLIX
SCHRAMM (Percy E.), Die deutschen Kaiser undKonige in Bildern ihrer
Zeit, I, 751-1151, 2 voi. Leipzig, 1928 (Veroffentlichungen der Forschung-
sinstitute an der Univ. Leipzig, Institut fur Kultur-und Universalgesch., I)........CLX
SCHRAMM (P.E.), Geschichte des englischen Konigtums im Lichte der
Kronung, Weimar, 1937. Trad. engleză: A history ofthe English
coronation (cu o bibliografie generală privind consacrarea în Europa).............CLXI
SCHRAMM (P.E.), Kaiser, Rom und Renovatio, 2 voi. Leipzig, 1929 (Studien
der Bibliothek Warburg, XVII).......................................................................CLXII
SCHULTE (Aloys), Anlaufe zu einerfesten Residenz der deutschen
Konige im Mittelalter în Historisches Jahrbuch, 1935..................................CLXIII
SCHULTZE (Albert), Kaiserpolitik und Einheitsgedanken in den
Karolingischen Nachfolgestaaten (876-962), Berlin, 1926............................CLXIV
VIOLLET (Paul), La question de la legitimite ă l'avenement de Hugues
Capet în Mem. Academie Inscriptions, voi. XXXIV, 1, 1892.........................CLXV

VI. PUTERILE TERITORIALE

VACCARI (Pietro), Dall'unită romana alparticolarismo giuridico del


medio evo, Pavia, 1936..................................................................................CLXVI
FICKER (J.) şi PUNTSCHART (P.), Vom Reichsfurstenstande, 4. voi.,
Innsbruck, Graz şi Leipzig, 1861-1923.........................................................CLXVII

197
.), uie fjaizgrajen una ihr Amt: ein Ueberblick în HALBEDEL,
Frănkische Studieri, Berlin 1915 (Ebering's Histor. Studieri, 132)..............CLXVIII
iAVEN (GERHARD), Stammesherzog und Stammesherzogtum,
Berlin, 1935...................................................................................................CLXIX
NTZEL (Martin), Der Ursprung der deutschen Pfalzgrafschaften în
Zeitschrift derSavigny Stiftung, G.A., 1929....................................................CLXX
kRISOT (Robert), Les origines de la Haute-Lorraine et sa premiere
maison ducale, 1908......................................................................................CLXXI
)SENSTOCK (Eugen), Herzogsgewalt und Friedensschutz: deutsche Provinza
versammlungen des 9-12 Jahrhunderts, Breslau, 1910 {Untersuchungen
zur deutschen Staats-und Rechtsgeschichte, H., 104)....................................CLXXII
HMIDT (Giinther), Das wurzburgische Herzogtum und die Grafen und
Herren von Ostfranken vom 11. bis zum 17 Jahrhundert, Weimar,
1913 (Quellen und Studien zur Verfassungsgeschichte des deutschen
Reiches, V, 2)..............................................................................................CLXXIII
ÎRNEBURG (Rudolf), Gau, Grafschaft und Herrschaft im Sachsen bis
zum Uebergang in das Landesfiirstentum Hanover, 1910 (Forschungen
zur Geschichte Niedersachsens, 111,1).........................................................CLXXIV
PSLEY (G. Th.), The countypalatine ofDurham, Cambridge, Mass.,
1924 (Harvard Historical Studies, VIII)......................................................CLXXV
BOIS DE JUBAINVILLE (d1), Histoire des ducs et comtes de
Champagne, 7 voi., 1859-1866...................................................................CLXXVI
ZIAS (Leonce), L'Aquitaine carolingienne (778-897), 1937.....................CLXXVII
RTHELEMY (Anatole de), Les origines de la maison de France, în
Revue des questions historiques, voi. XIII, 1873.....................................CLXXVIII
USSARD (J.), Le comte d'Anjou sous Henri Plantagenet et sesfils
(1151-1204), 1938 (Biblioth. Ec. Hautes-Etudes, Se. histor., 271).............CLXXK
ARTROU(Josephe),Z',4/i/0Krfe/70Pâ 1151,1928....................................CLXXX
AUME (M.), Les origines du duche de Bourgogne, 2 voi.,
Dijon, 1925-31............................................................................................CLXXXI
ZY (Max.), Les origines du Bourbonnais, 2 voi., Moulins, 1924...............CLXXXII
RSDIDIER DE MATONS (M.), Le comte de Bar des origines au
trăite de Bruges (vers 750-1301), Bar-le-Duc, 1922..................................CXXXIII
LPHEN (L.), Le comte d'Anjou au Xl-e siecle, 1906..................................CXXXIV
JRGAIN (J.de), La Vasconie, 2 vol.Pau, 1898.........................................CLXXXV
fLIN, (Paul), L'hommage de la Bretagne en droit et dans lesfaits în
Annales de Bretagne, 1934......................................................................CLXXXVI
BORDERIE (A. LE MOYNE de), Histoire de Bretagne, voi. II şi III,
1898-99...................................................................................................CLXXXVII
rOUCHE (Robert), Histoire du comte du Main, 1910 {Biblioth. Ec.
Uautes Etudes, Se. histor., 183)............................................................CLXXXVIII
i (Leonce), Eudes, comte de Blois... (995-1007) et Thibaud, son
'rere (995-1004), Troyes, 1892................................................................CLXXXDC
r (Ferdinand), Fideles ou vassaux?, 1904.........................................................CXC
VICKE (F.M.), ne loss ofNormandy (1189-1204), 1913 (Publications
rfthe University ofManchester, Historical Series, XVI)..................................CXCI
SPROEMBERCi (Heinrich), Die Entstehung der Graffschaft Flandern, Teii I:
die urspriingliche Graftschaft Flandern (864-892), Berlin, 1935, Cf.
F.L. GANSHOF, Les origines du comte de Flandre în Revue belge de
philologie, 1937..............................................................................................CXCII
VALIN (L.), Le duc de Normandie et sa cour, 1909............................................CXCIII
VALLS-TABERNER (F.), La cour comtale barcelonaise, ta Revue
historique de droit, 1935................................................................................CXCIV
Les Bouches du Rhone, Encyclopedie departamentale. Premiere pârtie,
voi. II- Antiquite et moyen âge, 1924..............................................................CXCV
KIENER (Fritz), Verfassungsgeschichte der Provence seit der Ostrogothen-
herrschaft bis zur Errichtung der Konsulate (510-1209), Leipzig, 1900 .... CXCVI
MANTEYER (G.), La Provence du I-er au Xll-esiecle, 1908..........................CXCVII
PREVITE-ORTON (C.W.), The early history ofthe House Savoy (1000-1223),
Cambridge, 1912........................................................................................ CXCVIII
TOURNADRE (Guy de), Histoire du comte de Forcalquier (Xll-e siecle),
(1930)............................................................................................................CXCK
GRIMALDI (Natale), La contessa Matilde e la sua stirpe feudale,
Florenţa, (1928)....................................................................................................CC
HOFMEISTER (Adolf), Markgrafen und Markgrafschaften im italienischen
Konigreich in der Zeit von Karl dem Grossen bis aufOtto den Grossen
(774-962) în Mitteilungen des Institutsfiir oesterreichische Geschicht-
sforschung, VII, Ergănzungsband, 1906.............................................................CCI

VII. NAŢIONALITĂŢILE

CHAUME (M.), Le sentiment naţional bourguignon de Gondebaud â


Charles le Temeraire în Mim. Acad. Sciences Dijon, 1922................................CCII
COULTON (G.G.), Naţionalism in the middle ages în The Cambridge
Historical Journal, 1935...................................................................................CCIII
HUGELMANN (K.G.) Die deutsche Nation und der deutsche
Nationalstaat im Mittelalter în Histor. Jahrbuch, 1931....................................CCIV
KURTH (G.), Francia et Francus în Etudesfranques, 1919, voi. I........................CCV
MONOD (G.), Du role de l'opposition des races et des nationalites dans la disso-
lution de l'Empire carolingien înAnnuaire de l'Ec. des Hautes-Etudes, 1896........CCVI
REMPPIS (Max), Die Vorstellungen von Deutschland im alţfranzosischen
Heldenepos und Roman und ihre Quellen, Halle, 1911 (Beihefte zur
Zeitschrift Jur roman. Philologie, 234)...........................................................CCVII
SCHULTHEISS (Franz Guntram), Geschichte des deutschen Nationalgefiihls,
voi. I, Miinchen, 1893....................................................................................CCVIII
VIGENER (Fritz), Bezeichnungen jur Volk und Land der Deutschen
vom 10. bis zum 13. Jahrhundert, Heidelberg, 1901........................................CCIX
ZIMMERMAN (K.L.), Die Beurteilung der Deutschen in der franzb'sischen
Literatur des Mittelalters mit besonderer Berucksichtigung der Chansons
de geste în Romanische Forschungen, voi. XIX, 1911.....................................CCX

199
VIU. tZUUALUAllLA UH 1&LUK1A UUMfA/iATA

NTZE (O.), Wesen und Verbreitung des Feudalismus în Sitzungsber.


derpreussischen Akad., Phil.-histor. Kl, 1929................................................CCXI
)LGER (F.), Die Frage des Grundeigentums in Byzanz în Bulletin ofthe
internaţional commission ofhistorical sciences, voi. V, 1933...................... CCXII
TROGORSKY (Georg), Die wirtschaftlichen und sozialen Entwicklungs-
grundlagen des byzantinischen Reiches în Vierteljahrschriftfur Sozial-und
Wirtschaftsgeschichte, 1929..........................................................................CCXIII
EIN (Ernst), Untersuchungen zur spătbyzantinischen Verfassungs-
und Wirtschaftsgeschichte în Mitteilungen zur osmanischen
Geschichte,\o\. II, 1923-25..........................................................................CCXIV
URNEYSSEN (R.), Das unfreie Lehen în Zeitschriftfur keltische
Philologie, 1923; Das freie Lehen, ibid, 1924................................................CCXV
ANKE (O.), Feudalism: Chinese în Encyclopaedia ofthe social science,
voi. VI, 1931..................................................................................................CCXVI
A.NKE (O.), Zur Beurteilung des chinesischen Lehnwesens, în Sitzungsber.
der preussischen Akad., Phil.-histor. Kl, 1927.............................................CCXVII
SLEV (Kr.), Europaeisk Feudalisme og dansk Lensvaesen în Historisk
Tidsskrift, Copenhaga, Seria 7-a, voi. II, 1899............................................CCXVIII
CKER (C.H.), Steuerpacht und Lehnwesen: eine historische Studie
iiber die Entstehung des islamischen Lehnwesens în Islam, voi. V, 1914 .... CCXIX
LIN, Du regime desfiefs militaires dans l'Islamisme et principalement en
Turquie în Journal Asiatique, Seria 6-a, voi. XV, 1870.................................CCXX
BYER (A.H.), Feudalism: Sarracen and Ottoman în Encyclopaedia ofthe
social sciences, voi. VI, 1931........................................................................CCXXI
A.KAWA (K.), The documents oflriki illustrative ofthe developement ofthe
feudal institutions ofJapan, New Haven, 1929 (Jale Historical Publ.,
Manuscripts and edited texts, X) (Cu o importantă introducere)...................CCXXII
AKAWA (K.), The origin of feudal land-tenure in Japan în American
Historical Review, XXX, 1915...................................................................CCXXIII
AKAWA (K.), The early sho and the early manor: a comparative study
în Journal of economic and business history, voi. I, 1929..........................CCXXIV
K.UDA (Tokusa), Die gesellschaftliche und wirtschaftliche Entwickelung
in Japan, Stuttgart, 1900... (Munchner volkswirtschaftliche Studien, 42)... CCXXV
FFINIAVONDA (Ed.), Ilfeudalismo giapponese visto da un giurista
europeo în Rivista di storia del diritto italiano, voi. III, 1930....................CCXXVI
>JSOM (J.B.), Le Japon: histoire de la civilisation japonaise, 1938.........CCXXVII
EHARA (Senroku), Gefolgschaft und Vasalităt im frănkischen Reiche und
in Japan în Wirtschaft undKultur. Festschrift zum 70. Geburtstag
von A. Dopsch, Viena, 1938.....................................................................CCXXVIII
/I (Sylvain), Le Nepal, 2 voi., 1905 (Annales du Musee Guimet,
Bibliotheque, voi. XVII şi XVIII)...............................................................CCXXIX
TZCH (CV.), Adel und Lehnwesen in Russland und Polen în Historische
Zeitschrift, 1912...........................................................................................CCXXX
•JCIECHOWSKI (Z.), La condition des nobles et le probleme de lafeodalite en
Pologne au moyen ăge în Revue historique de droit, 1936 şi 1937
(bibliografie)...............................................................................................CCXXXI
£ (Al.), Le moyen ăge russe, 1933.............................................................CCXXXII
INDICE

ABEL, 46 -regalitate, 118-121, 128, 149, 159, 162-


ABELARD, 86 163,166-168, 187
ACVITANIA, 118, 124, 133-135,153, 160- -turnire, 41
161, 169, 170; ANJOU, 145
- duci, vezi WILHELM cel PIOS, ANSE, 151
WILHELM al IX-lea ANSELMO (Sfânt), 55 APEN1NI (Munţii),
ADALBERON, arhiepiscop de Reims, 124- 133 Appel (apel), 112 APULIA, 172 Arabes
125 ("arabi"), 27, 46 ARAGON, 114, 187; - rege,
ADAM, 46 vezi IACOB 1 YArbre, 46 ARDRES, 137
Adelenc, 20 ARGONNE, 120 ARLES (regat al A.), 117,
Adoubement, 48-54 150 Armement ("armament"), 26-28
ADRIATICA, (Marea), 36 Armoires ("armoarii", "blazon"), 66, 69
AELFRED, 25 ARMORICA, vezi BRETANIA (ducat al B.),
Aetheling, 20 ARNO, 133
AIMON, arhiepiscop de Bourges, 152, 154 ARNULF, rege al vechii Germanii, 114-116
Aînesse ("dreptul de primogenitură"), 123 ARRAS, 78 Aseni, 118 ASIA, 40
AIX-LA-CHAPELLE (AACHEN), 116, 129 ASTURIA, 113,118 ATONIZII, 21; -
ALEMANIA, vezi SUABIA şi vezi Canossa AUGUST, 127
ALEXIS (Sfanţ), 38 AUSTRASIA, 21, 133 AUSTRIA, 21
ALFONS cel ÎNŢELEPT, rege al Castiliei, 58 AUTUN, 133 AUTUNOIS, 134
Alleux ("alodii"), 22-23, 104-105, 120-121, AUVERGNE, 162 AUXERRE, 153
179, 183-184 AUXERROIS, 153 AVALLON, 134
ALPI (Munţii), 111, 115, 116,146,164, 169 Avoues ("advocaţi"), 137,141-144
ÂLVERSHAM, 25
AMBOISE, 21
Amour courtois ("amorul de curte"), 43-47 BABENBERG.21
Ancien Regime ("Vechiul Regim"), 81 Bachelier, 70 Bail,
ANCONA, 82 feudal, 65 Baillis
ANDRE LE CHAPELAIN, 45 royaux, 162
ANGEVINĂ (dinastia), 67, 112, 167
ANGLIA: anglo-saxonă, 20, 50, 113,122,
124, 131, 134, 157, 181
vânătoare, 39
castele, 36
- biserică, 84, 143, 146
-feudalitate, 179-180, 183-184
- "cavalerie" şi nobilime. 38,50, 52, 58,67-
69, 72, 74, 75
- instituţii de pace, 150-156-157
-justiţie, 39, 108-109
-naţionalitate, 169-170

201
irbarins, 32 Burg ("oraş"), 92
iRCELONA: comitat, 114 BURGUNDIA, 124, 131,133-134, 139, 150,
dinastie, 63 162, 170,180 -ducat, 118,133,135
Usages, 63,71,72. Vezi şi CATALONIA duci, vezi FILIP cel ÎNDRĂZNEŢ, RÂUL;
iron, 68, 71-73 dialecte, 20;
ironet, 69 -regat, 20,115,117,128
iSCl, 114,134 BURGUNZI, 44,134
ISEt, 117
UJDOIN al IV-lea de FLANDRA, 155
UJDOIN al IV-lea de HAINAUT, 40 CAEN, 155
luermeister, 75 CAMBRAI, 150
CANIGOU, 33
[VARIA,20,115,126,129,135,164,170
CANOSSA, 133
duci, vezi HENRIC LEUL
CANTERBURY, 52, 169; - arhiepiscop, vezi
IYARD, 53
ANSELMO
yle, 75
CAPEŢIENI, 21,66,67,73, 82,111,112,
:ARN, I 11 :A UCAIRE, 116, 124-126,134,155,159-163, 173; vezi şi
60 ROBERTINI
•AUL1EU, 27
Captai, 71
iAUMANOIR, 53, 59, 64,105,108
Capuchonnes du Puy, 153-154
•AUVAJS, 150-151
CARINTIA, 114
AUVAIS1S, 105
CAROL cel MARE: descendentă, 116,125-
126
;NEDICT (Sfanţ): miracole, 37
- legendă şi tradiţie, 72,114,127-129,145,
te«//a, 22,84
163,169, 171,173
RENGERI, rege al Italiei, 120
-politică, 77, 94, 101-102,132,141,153
RGAMO, 139
CAROL PLEŞUVUL, 21,40,114,115,123,
RNARD (Sfanţ), 55
161,171,187 CAROL cel GROS, 114
KNAY, 25
CAROL cel SIMPLU, 24,123,124, 171,172
W?7, 86,138, 150, 153-154, 162
CAROL, duce al Lorenei Inferioare, 124-125
RTRAND DE BORN, 29,32,33,35,37,
CAROL al II-lea, conte de Provenţa,58
CAROLINGIENI (şi epoca carolingiană):
SANCON, 52, 56, 116
dinastie, 123,124-126,162,171
1ORRE, 39
-biserică, 88-89, 99,138, 141-143
L4AT.31.128,172,178
- influentă asupra feudalităţii, 179-180,184
OIS, 160; conte, vezi EUDES
-jurisdicţie, 71,100-103,106-107,109
idmen, 80
-monarhie, 21,73,114-117,121, 127, 131-
NIZON DE SUTRI, 54,145
135,137, 145, 148,153,157,159, 168, 170
RDEAUX, 134,160
- exerciţii de călărie, 29
SON, rege al PROVENŢEI, 116
-tradiţie, 74,116,118, 129, 130,135,159,
UCHARD DE VENDOME, 162
163,173
ictiers (clasa "apărătorilor"), 74-75
CASTILIA, 51,113,150,249; rege, vezi
URBON - L'ARCHAMBAULT, 138
ALFONS
URBONNA1S, 138 CATALONIA, 33, 54,63,154; şi vezi
URBONIL21, 138, 185 Barcelona şi Spania (marcă a) CAVA
irgeoisie ("burghezie"), 59, 92-95 (LA), 60
URGES, 134; - arhiepiscop, vezi AIMON Ce/»tame, 39,101-105, 109-111
4BANT, 42, 187 Ceorl,26
4NDENBURG, 187 CEZAR (Sfânt), 100 CEZAR,
ENNOS, 25 128,130,169,171
4, ducat, 73,118,134,146,162 S,
35,132,137 UNO, episcop de Toul, 89
Chambellan ("şambelan"), 78, 82 Chambre Amour courtois
des dames ("Camera doamnelor"), COURTRAI, 58-61
43 Croisades ("Cruciade"), 31-32, 154
CHAMPAGNE, 47, 58, 133, 162
CHARROUX, 150-151
Charte (Magna Charta), 162, 187 Danegeld, 168
CHARTRES, 43, 56; - abaţia Saint-Pere, 77; - DANEZI, 109
episcop, vezi IVE DAUPHINE, 187
Chasse (vânătoare), 39-40 DA VID, 118
Châteaux ("castele"), 36-38, 137-138, 168 Demeines, 72
Châtellenie ("castelanie"), 111, 137-138 DEOLS, 153
CHER, 153 Derogeance, 66
CHESTER,7\, 166 DESLANDES, 185
Chevaliers errants ("cavaleri rătăcitori 31-32 Deutsch (originea cuvântului), 172-173
Chevaliers serfs ("caveleri şerbi"), 75-83 DIEGO GELMIREZ, arhiepiscop de
CHINA, 175, 181, 186 Compostela, 150
CHRETIEN DE TROYES, 54,55,56, 70 Dienstmănn, 76, 81-83; şi vezi Sergents
CIDUL, 27, 72 DIJON, 133
CIPRU, 65 001, 160
CLOVIS, 119 Dueljudiciaire ("duel judiciar"), 105, 106
CLUNY,S6, 123, 134 DULCINEEA, 45
COBLENZ (KOBLENZ), 116 DURÂND, 153
Colee, 49, 53 DURHAM, 166
Collateraux (drept al colateralilor), 125
COLOGNE (KOLN), 116
Commune ("comună"), 61, 94-95, 140,154 EBRU, 114
Communes (Chambre des) ("Camera Echevins, 71, 107,111
Comunelor"), 69,110 Ecuyer, 63
COMPOSTELA, 150; - arhiepiscop, vezi £cfe/, £rfe/i«g, 20,22
DIEGO EDITH, 169
Comtes ("conţi" -jurisdicţie, puteri şi titlu), EDUARD MARTIRUL, rege al Angliei, 120
73-74,102-105, 131-132, 135-137,160, 161- £I&4, 164, 170
163 Election royale ("alegere regală"), 75,121-
Comtes anglais, v. Shires (comitate engleze, 128
vezi Shires) ELVEŢIA, 83
Comtors, 73 Empereur (titlu de "împărat"), In afara
CONRAD I, 126 Germaniei, 128
CONRAD al II-lea, 128-129,146 Empire (romain-germanique) ("Imperiu
CONRAD al III-lea, 128 romano-german"), 43,60, 61, 74, 81, 82, 113,
CONRAD al IV-lea, 60 120, 124-125, 127-130
CONSTANTIN, 129 Earl, 166
Contrar ("contract"), 186-187 Eorl, 26
CORBEIL, 162 Erec (poem), 70
CORNELIUS, 25 ESCAUT, 114
CORNIGLIANO, 25 Est-Anglie (EASTANGLIA), 109
CORTENBERG, 187 Etats generaux et provinciaux ("State generale
Cortes ("Cortesuri"), 187 şi provinciale"), 110-111, 162,187
Cour baron, 108 EUDES, rege al Franţei, 114, 123-124, 170
Cour coutumiere, 108 EUDES DE BLOIS, 160-162
Cour royalefranţaise ("Curtea regală EUROPA, 36, 61,68,92
franceză"), vezi Parlement ("Parlament") EV A, 46

203
Gentilhomme, 48, 57, 64-65, 69, 71, 73, 74,
- numire, 87-92 79
■ ca prinţi teritoriali, 138-142 GERBERT, 124-125, 130, 169
GERMANIA (ALLEMAGNE): Cavalerie şi
nobilime: 31, 42-43, 52, 59, 63, 65, 74, 75,
Faide ("vendeta"), 147, 151 81-83
FILIPI, 82, 119 - ducate şi principate teritoriale, 133-136,
-ILIP-AUGUST, 34, 42, 55, 63, 121, 147, ! 138, 140, 142-143, 163-166
58-159, 162, 164 ■ILIP al Ill-lea, 60 ■ILIP al -biserică, 87, 89, 139-140, 142-143, 153,
IV-lea, 60,61,63 'ILIP de ALSACIA, conte 163-165 -justiţie, 39, 110-112, 168
de Flandra, 145 ILIP cel ÎNDRĂZNEŢ, - monarhie, 114-117, 122-125, 126-128,
duce al Burgundiei, 84 146, 158, 163-166
LACH(J.), 175 mişcare a păcilor, 150, 155-156
LANDRA, 42, 58, 60, 63, 72, 111, 132-133, -naţionalitate, 169-173
39, 145, 150, 155, 160, 163, 184 ■ Stănde ("Consilii generale"), 187
cavalerie, 31, 41 -oraşe, 35, 163
conţi, vezi BAUDOIN al IV-lea, FILIP de Vezi şi: Imperiu.
LSACIA LORENŢA, 61
)ULQUE, arhiepiscop de Reims, 122 ) i
UQUET, 185 GERMAN/A (veche), 20, 26, 50, 101, 110,
UNŢA, (ducat al F.), 133-135 IANŢA 117, 122, 126-127, 130, 166, 168, 171, 172,
(originea numelui naţional), 170-2 177, 180 Gesithcund, 26 GEVAUDAN, 63
'JNCHE-COMTE, 134 GILBERT DE MONS, 26 GIRARD DE
ANCI (nobilimea la f.), 20 ' ROUSSILLON, 32-34, 45, 58, 79
ANCONIA, 135, 136, 140, 171 GIRART, nepot al lui Wilhelm de Orania, 30
inkpledge, 157 GODEFROYDE BOUILLON, 173 GOT1,
EDERIC BARBAROSSA, 26,57,60, 82, 113 GOURNAY, 41
(,130,(46,164,165 eman, 68 adesbriefe, Gregorienne ("Reforma Gregoriană"), 84-85,
156 'SIA, 179 "ULI, 115 )DE, 167 87-88,90, 119, 127, 140, 143 GRIGORE al
ntieres ("frontiere"), 120-121 s/, vezi Vll-lea, 84, 128, 155, 165 GUERARD(B.),
Princes ("Prinţi") - (în Germania) TEL 175 Guerison des malades (par Ies rois)
DE COULANGES, 169 ("Vindecare a bolnavilor de către regi"), 119,
126
Guerre Sainte, v. Croisades ("Război Sfânt,
'TA, 123, 131 vezi Cruciade")
LI A (sens al numelui), 171 GUIBERT DE NOGENT, 94, 173
'A 35 GUIBOURC, 30
DE-GUERIN(LA), 63 Guildes ("ghilde"), 94, 153, 156-157
'e noble, 65 Guillaume (Chanson de), 30 GUILLAUME
IN LE LORRAIN, 33, 40, 78, 87 DURANT, episcop de Mende, 52, 53, 56
-OMA, 134, 176 GUILLAUME LE MARECHAL, 33, 41, 44
("pustiiri"), 34 GUINES, 40 GUIZOT, 120 GUNDOLF, 25
138 GUNDOLFSHE1M, 25 GUY DE SPOLETO,
ort (poem), 70 rege al Italiei, 114 GUY, episcop de Puy, 151
HAGANON, 23 Jacquerie, 62
HAIN AUT, 40, 41, 42, 63; - conte, vezi JAPONIA, 120, 181,182, 187.
Baudoin al JV-lea JAUFROIRUDEL, 45
HENRICI, rege al Germaniei, 126, 163-164, JEAN DE SALISBURY, 53-54
172 JEANNE D'ARC, 154
HENRIC al II-lea, împărat, 122,144,146 Jeuxpaiem ("jocuri păgâne"), 40
HENRIC al IV-lea, împărat, 34, 119,127, Judicature, 131
155, 165 Jugeurs, 102, 107
HENRIC I, rege al Angliei, 119,149, 169 Justice fonciere ("justiţia funciară"), 105
HENRIC ai II-lea, rege al Angliei, 41, 67-68, Justice (hautej. şi bassej), 72-73,102
108, 145, 159, 167-168 JURA, 115
HENRIC, rege, fiu al lui Henric al II-lea al JORDANES, 117
Angliei, 40
HENRIC al III-lea, rege al Angliei, 67-68
HENRIC I, rege al Franţei, 162 KEMPTEN, 23
HENRIC LEUL, 165 KENT, 109
HERVE LE FRANCOPOULE, 32 Kerlinger, 161, 171
Hoflich, 42 KNUT, 149
Honneur (sens al cuvântului), 69 KOBLENZ(COBLENZ), 116
Horsin, 169 KOLN (COLOGNE), 116
HUGOCAPET, 124, 126, 160-162
HUGODEARLES, 117
HUGO cel MARE, 124, 133 LAMBERT D'ARDRES, 37,49
Hundert (sens al cuvântului), 101 LANCASTER (dinastie), 184
Huon de Bordeaux (poem), 34 Lancelot (poem), 45, 54, 56
LANGRES, 139
LANGUEDOC, 35,152-154,156,162,173,
IACOB I (JAIME), rege al Aragonului, 58 187
ILE-DE-FRANCE, 82, 162,165 LAON, 104,124
lmbellis, 34, 43 Largesse ("dărnicie"), 47-48
Immunite, 100-103, 105 LEâN, 113, 128,150, 176,180
Ingenu, 22 LEON al IX-lea, vezi BRUNO
Intermariages, 75 Liberte (noţiune a 1.), 99-101,107
IOANA D'ARC (JEANNE D'ARC), 154 In Germania, 82-83
IRLANDA, l^, 179 In Anglia, 68-69, 80
Islam, vezi Musulmans Liberte ecclesiastique ("libertate
ISLANDA, 21 ecleziastică"), 86-87
1SSOUDUN, 138 Livrees, 184-185
ITALIA: cavalerie şi nobilime, 23,35,36,42, LIEGE, 155
43,59,61 LIMOGES, 32
feudalitate, 180 LIMOUSIN, 47,78
-justifie, 111 LIUDOLFINGI (dinastia LJ, 20-21,115
poezie, 54 LOARA, 47, 82,107, 124,132,134, 145,161,
171,180
-principate, 21, 133,134
LOMBARZI, 51,172
-regat, 21, 82, 114-115, 117, 124-125,127-
-regat, 115,117,140
130,146,150,156,165,170,172,
LONDRA, 156-157
-oraşe, 35,131,163
LORENA, 125, 133,135,140,150, 156,171,
Vezi şi Lombard (Tegat) şi Normande (State)
173
IVE, episcop de Chartres, 122, 125
-L. Inferioară, 136
IVREE,2\,U5 IERUSALIM, (regat al I.), - duce, vezi CAROL. şi vezi şi
187
LOTHARINGIA
LOTHAR I, împărat, 115-117

205
,OTHAR al II-lea, rege al Lorenei, 116-117 MELUN, 160-162
OTHARINGIA, &l, 116-117, 128, 155, 161, MENDE: episcop, vezi Guillaume Durant
73. Vezi şi LORENA MERC1A, 128
OTH1AN,\\1> MEROVINGIENI, 20, 101-102, 126, 131,
OTHIER, vezi LORENA (Inferioară) 132, 138, 184
OUVA1N,\ 13 MEUSA, 42, 47, 52, 114, 116, 120, 161, 164,
UBECK, 35 170, 171
UCCA, 21 Ministeriaux, vezi Sergents
UDOVIC cel PIOS, împărat, 21,23, 115, Minnesang, 40, 46, 54
27, 132, 172 Miroir des Saxons, 187
UDOVIC al II-lea, împărat, 52 MONS-EN-PEVELE, 60
UDOVIC al IV-lea, D'OUTREMER, 21, 124 MONTESQUIEU, 163, 175
UDOVIC al V-lea, 124 MONTFORT-L'AMAURY, 137
UDOVIC al Vl-lea, 51, 118, 125, 143,155, MONT-SAINT-MICHEL, 71-72
73 Musulmans ("musulmani"), 31, 113, 120
UDOVIC al VUI-lea, 162
UDOVIC al IX-lea, 34, 35,42, 52, 56, 58,
3,91,114,149,159 NANTES, 134
UDOVIC al Xl-lea, 62, 184
UDOVIC al XlV-lea, 62, 183 ,
UDOVIC GERMANICUL, 21,40, 114-115 NARBONNE, 150, 151, 160
UDOVIC cel ORB, rege al Provenţei, 117 NAVARA, 114 NEAPOLE, 131
UNEBURG (abaţia de Saint-Michel), 79 NEUSTRIA, 133,166, 170
YONNAIS, 116 NEVERS, 60
Nibelungen ("Cântecul Nibelungilor"), 30,44
NIVERNAIS, 162 Nobilis, vezi Noble
[ÂCON, 114 ;
Noble ("nobili"): sens al cuvântului, 19-21,
'agnats ("magnaţi"), 24, 72 22-26
'AIN, 135,171 NORFOLK, 109
'AINE, 137 NORMANDE (invazii), 36, 114, 137; vezi şi
'aintenance, 185 Vikings
'AINZ (MAYENCE), 114; - abaţia de St. NORMANDE (state) ale Italiei de Sud, 31;
lban, 52 vezi şi Sicilia
'aire du palais ("majordom"), 131 NORMAND1A, 50, 63, 111, 118, 134,150,
'aires ("primari"), 75-83,186 155,162, 164, 178-180 -cavalerie,
'aisonsfortes, 36 31,68,169 Nourii, 26 NOYON, 124, 155,
[ANASSE, arhiepiscop de Reims, 87 160
'ÂNECI1 (Canalul), 68
'ANS (LE), 154
'ANSOURAH(LA),AÎ OLIVIER, 30,44
SARCEL ETIENNE, 62 Onction ("ungere", "încoronare"), 118-119,
'archands ("negustori"), 26, 32,34-35, 66. 123, 126
ezi şi Bourgeoisie OPPENHEIM, 63
AREA BRITANIE, 113 Ordene de Chevalerie, 54, 55, 56
AREA NORDULUI, 164 ORDERIC VITAL, 137, 149
arechal, 78, 80, 82 Ordo,5\
AR1GNAN, 53 ORLEANS, 134
ARKWARD D'ANWEILER, 82 OTTO I, 115, 127-129,147, 150,165,170,
ASIVUL CENTRAL, 134,154-155 OTTO al III-lea, 129-130,161
ĂRCILEDEJOS, 162 OTTO DE FREISING, 30, 59, 146
EDITERANA (Marea), 35-36, 117
EAUX, 162

)6
OTTONIANA: curte, 52; - dinastie, vezi PRUSIA, 183
SAXONA OUCHE, râu, 133 OUSAMA, PUY(LE), 151,153-154; episcop, vezi GUY
28

Queste du Saint Graal (poem), 46


Paciflque ("pacific"), 149-150,153 QUIJOTE (DON), 45 Quintaine, 49
PAD(Pd), 133
Pairs, 71, 72-73
Pan*, 43,134,161-162 RADCLIFFE (Anne), 37
Parlement ("parlament"): englez, 110,187 şi RAIMON LULL, 49, 54,56,58, 85
vezi Communes (Camera Comunelor) Raoul de Cambrai (Chanson de), 41-42
-francez, 57-61,66 RÂUL, duce al Burgundiei, apoi rege al
PARMA, 35 Franţei, 124
Paroissiales (biserici parohiale), 84-87, 90 RAOUL SPÂNUL, 154
Partage du royaume (împărţirea regatului"), RAVENA,%2,148
122 Reeve, 75
PAUL (Sfânt), 53, 118 REIMS, 35, 52, 56,114,119,123,139,150,
PAUL DIACRE, 22 169
Paumee, 49,53 PAVIA, - arhiepiscopi, vezi ADALBERON,
115,146 Pedones, 28 FOULQUE, MANASSE
Pelerinage de Charlemagne (Chanson du), 44 RENAN, 119
Perceval (poem), 54 PERIGORD, 29, 32 RENNES, 134
PERRECIOT, 176 Revolution francaise ("Revoluţia franceză"),
PETRU (Sftnt), 130; - Catedrala Sf.P., 148 19,176,183
PICARDIA, 162 Rex Francorum, 171
PIERRE DES VAUX-DE-CERNAY, 53 RIN, 21, 52,114,116,128,135,140,171,
PIRINEI, (Munji), 114,134 Plaids 180
generaux, 102 PLANTAGENEŢI RIALTO, 131
(dinastie), 184 Poestatz, 72 RICHARD al II-lea, rege al Angliei, 185
POITIERS, 33,150,152 PO1TOU, 134 RICHER, 133
PONTHIEU, 5\,\37 PORT-SUR-SAdNE, ROBERT1,120,123,124,133,159,162,
114 PORTUGALIA, 114 Pontifical, 52-56 ROBERT al II-lea, 24,119,155
/Vei», 30, 42 Prevots royaux, 162 Princes ROBERT DE CLARY, 72
("prinţi") (In Germania), 74-75 Princesse ROBERT cel PUTERNIC, 21,132,159
Lointaine ("Prinţesa Îndepărtată" -legendă), 45 ROBERT GUISCARD, 70
Promesse d'amitie, 184-185 PROVENŢA, ROBERTINI, 133,160,165
35,47, 63,66, 115,116,154 ROGER al II-lea, rege al Siciliei, 58,60
conte, vezi CAROL al II-lea ROLAND, 121,171,173,174
-limbă, 173 ROLLON, 166
poezie, 43-44 ROMA şi ROMANI: Antichitate, 20,22,35,
- regi, vezi HUGO DE ARLES, LUDOVIC 51,129,130-132,138,159,
cel ORB - epoca feudală, 52,115,127-130,134,150
PROVINS, 162 Vezi şi Imperiu.
Prudhomme, 42 Romaniae, 131
Romerzug, 128
RON, 114,117,133,150
ROUSSEAU (J.-J.), 119
ROUSSILLON, 151
RUDOLF DE HABSBURG, 83
RUDOLFI, rege al Burgundiei, 115,117-118

207
NT-POL (Conetabil de), 184 Stadt, 92
NT-R1QUIER, 23, 137 Stănde ("Adunări reprezentative"), 166, 187
NT-TROND, 26, 78 STAUFEN.82, 138
>andsoke, 109 STRASBOURG: episcop, 61 -jurăminte, 40,
en (drept salian), 123 187
,IANĂ (dinastie), 82, 89, 127, 129,130 STUARŢI, 69
JMBENE, 35 SUAB/A, 21, 78, 81, UO-Ul, 129, 135,138,
ZBURG, 164, 172 170, 172
dUEL, 118 SUFFOLK, 109
'KT-GALL, 27, 39 SUGER, 77, 140, 143
WE, 114, 134, 151, 180 SUSSEX, 109
DINIA, 131
'LX, 81
ILX-TAVANNES (duci de), 81 Ştefan (STEPHEN), rege al Angliei, 168
ONIA, 20, 21, 110-111, 129,130, 135,
163-165,170-171, 180
nastie,89,115,124,126-127 ici, TACIT, 20,25, 50
vezi HENRIC I al Germaniei, [RIC TALMONT, 78
LEUL Temple (Ordinul Templierilor), 57-58
O GRAMMATICUS, 167 Tenant enchef,l\
NDINAVIA, 134, 179 TERRESA1NTE, 147 , t ,'

774,113,166 Teuton, 172


77,113, 134 Thegn, 26 .'"'
leurie ("seniorie"), 24-25, 176-178, 180- Thegnborn, 26 ';',
Thiois, 42-43,172; şi vezi Deutsch
O1S, râu, 114 Thiudans, 120
4,52,107,132 TIVOLI, 130
c/w/("seneşal"),78, 82, 162 THOMAS BECKET, 84,108
y, 134 THOMASIN, 54
3IUS, papă, 52 TIBRU, 128
mts,21, 39,75-83,106-107 TOSCANA, 119,140
ige ("serbie", "dependentă"), 75-83, 106, TOUL, 115, 139; - episcop, vezi BRUNO
TOULONGES, 151
ffs, 167-168 TOULOUSAIN, 47
,69,109-110 TOULOUSE, 155; - conţi, 21,132,133
UA, 60, 82, 159; - regi, vezi ROGER al TOURNAI, {DOORNIK), 35,139,155, 160
i TOURNAISIS, 139
(FRIED, 21 TOURNEHEM, 37
Partidas, 58 Tournois ("turnire"), 40-41
iBERT DE GEMBLOUX, 171 Town, 92
'ESTRU al H-Iea, vezi GERBERT TRANSJURAN1A (ducat de), 115,116
DN DE CREPY, 38 TRENTO (Conciliu de la), 84
~>N DE MONTFORT, 53 TREVES (TRIER), 116
*, 31 TRIBUR, 40
'/, 31,179 Trobar clus, 44
?r,35 TrevedeDieu, 149-157
SONS, 43,150 TROYES, 133,134, 162
ME,S2 TURINGIA, 135, 170
UA, 66, 113-114,122, 128, 179, 187; -
»dă,31;
ŢARA GALILOR (GALLES), 113,166
ircă de Spania, 150
ŢĂRILE DE JOS (PAYS-BAS), 35
'ER (SPIRE), 114, 139
i, oo, u/, 10/
WARCQ-SUR-MEUSE, 137
WELFL20, 115, 117
VALENCIA,\\1 WESSEX, 113, 128, 168, 169
VALENC1ENNES, 176 Welches, 42
VALOIS, dinastie, 60 WIDUKIND, 170
VAN, (Lac), 32 Wtte/m (Cântecul lui W.), 30
VARENNES-EN-ARAGONNE, 186 WILHELM BASTARDUL sau
Vavasseur, 32, 70-73 CUCERITORULUI, 33, 52, 148,166-167,
VENDâME, 40; - conte, vezi BOUCHARD 169
VENEŢIA, 115,123, 131 WILHELM cel PIOS, duce al Acvitaniei, 134
VERCEIL, 130 WILHELM al IX-lea, duce al Acvitaniei, 44,
VERDUN, (tratat de Ia V.), 114,129 45
Pr£/MA<M)O/5',41, 125 WILHELM MAREŞALUL, 33, 41, 44
VERONA, 117 WOLFRAM D'ESCHENBACH, 42
VIENNOIS, 116 WORMS, 114,165;- episcop, vezi
Feft/re, 52 BURCHARD
Vicaria, vezi Ko/n'e
Viguerie, vezi Voirie
Vikings ("vikingi"), 30,31 YORK (dinastie), 184
Fi7/e (sens al cuvântului), 92
FoiWe, 101-105
VOLKER, 44 ZĂHRINGEN.21
VOLTAIRE, 175
Fogf, 142

209
ISTORICUL MARC BLOCH

Am început să scriu această postfaţă cu cele mai mari îndoieli cu privire la


utilitatea ei, având în vedere claritatea textului lui Marc Bloch care exclude
nevoia unor explicaţii. Poate că merită însă subliniată încă o dată natura şi
intensitatea rupturii pe care o reprezintă tipul de investigaţie istorică specific
şcolii de la Annales, aşa cum a fost ea concepută de Marc Bloch şi Lucien
Febvre. La sfârşitul secolului al XX-lea, marile opere ale pozitivismului, care
odinioară erau căutate ca adevărate lecţii de viaţă şi modele comportamentale
sau ale artei guvernării, nu mai sunt citite dincolo de un public al specialiştilor.
Un text receptat la sfârşitul secolului al XlX-lea ca un best seller, acum este
apreciat ca un tom plictisitor, căutat doar pentru informaţia înmagazinată în el.
Citind mult mai puţină istorie pozitivistă conştientizăm mai greu schimbarea pe
care au operat-o în investigaţia istorică întemeietorii "Analelor". Ei au privit
lumea dintr-o perspectivă nouă şi acest lucru a influenţat modul în care
percepeau reconstituirea istorică. "Şcoala Analelor" poate să fie definită ca o
reacţie împotriva dominaţiei şcolii pozitiviste. Este de fapt o nouă tendinţă în
istoriografia franceză care se va exprima în "La Revue de Synthese", în anii 20
şi în "Les Annales" în anii 30. Dacă am dori să rezumăm poziţiile "Analelor",
să decelăm caracteristicile generale ale acestei şcoli putem sublinia trei
trăsături fundamentale.
"Şcoala Analelor" neglijează evenimentul şi insistă pe durata lungă,
deplasează accentul de la politic înspre economic, social şi psihologia colectivă
şi încearcă să apropie istoria de celelalte ştiinţe umane. Orientările generale ale
"şcolii Analelor" sunt expuse în articolele polemice ale lui Lucien Febvre,
"Combats pour l'histoire", sau în manifestul neterminat al lui Marc Bloch,
"Metier d'historien". Această percepţie nouă a permis să se contureze
elementele de modernitate care caracterizează opera lui Bloch.
Poate am optat pentru o prezentare uşor şcolărească a vieţii şi a operei lui
Marc Bloch, dar am dorit să ofer un cadru pentru o înţelegere aprofundată a
contribuţiei lui Bloch şi să iau în considerare potenţialul educativ pe care îl are
această lucrare care se adresează, în primul rând, specialiştilor în formare1
Importanţa lui Marc Bloch ca istoric se leagă de activitatea sa în
întemeierea unei noi şcoli istorice, de deschiderea de noi direcţii de cercetare şi
de luciditatea analizelor sale asupra momentului contemporan. Biografia şi
pregătirea sa sunt întrucâtva relevante pentru înţelegerea personalităţii sale
istorice. Născut în 1866 într-o familie burgheză evreiască, Marc Bloch este

Din acelaşi motiv, atunci când am dat exemple de istorici care au continuat sugestiile lui
Bloch, am optat pentru lucrări accesibile publicului cititor din România.

211
;ai ia ncoie iNormaie aupeneure şi ia sorbonne unde urmează cursurile lui
ot şi P. Vidai de la Blanche. Apoi petrece un timp în universităţi germane,
eipzig şi Berlin. Până în 1914, va preda istoria la liceele din Montpellier şi
ens. Participă la primul război mondial, cu statut de ofiţer. în perioada
M936, Marc Bloch a fost profesor la universitatea din Strasbourg, unde se
rrează grupului inovator care contesta pozitivismul francez. Specialist în
istorie medievală, Marc Bloch se face cunoscut prin trei opere >re. Les
Rois thaumaturges (1923), Les caracteres originaux de l'histoire le
francaise (1931), şi La societe feodale (1936). Marc Bloch s-a bucurat )
reputaţie internaţională, augmentată de participarea sa la congrese
naţionale, la Madrid, Londra şi Oslo. în 1936, este chemat la Sorbonne
ru a ocupa o catedră universitară ca succesor al lui Henri Hauser. Printre
zările sale trebuie să amintim faptul că a înfiinţat un institut de istorie
omică în cadrul universităţii din Paris. Activitatea sa este întreruptă de
imentele tragice ale anilor 1939-1940. Se refugiază la Creuse, unde din
în septembrie 1940 redactează L'etrange defaite. Cartea este o analiză
m de lucidă a dezechilibrului societăţii franceze, a slăbiciunilor în
diverse ;nii care au dus la dezastrul din 1941. în 1941-1942, guvernul de la
Vichy rmite să lucreze la Clermont-Ferrand şi apoi la Montpellier. în
noiembrie , când zona liberă este ocupată, Marc Bloch este obligat la
clandestinitate. ieste condiţii se va alătura rezistenţei în zona lioneză. în
iunie 1944 este trat şi împuşcat de nazişti.
!n timpul şederii sale la Creuse, în 1941 Marc Bloch a reflectat asupra
dei istorice folosindu-se de experienţa "Analelor". Manuscrisul său
»let a fost publicat ulterior, cu ajutorul lui L. Febvre, sub titlul dublu
ogie pour l'histoire sau Metier d'historien. Lucrarea este, în esenţă, un
fest al şcolii "Analelor", care în fond se opune şcolii metodice2 3e unde
provine importanţa lui Marc Bloch? Este oare suficient să o căm prin
faptul că este un fondator de şcoală, că împreună cu Lucien re
deschide prin "Annales" o nouă direcţie în istoriografie? Poate că nu. :
că Marc Bloch este important pentru că este un istoric inovator ale cărui

Şcoala metodică sau pozitivismul francez apare în timpul celei de a treia republici în
. Principiile ei majore sunt expuse în două texte program, un manifest scris de G. Monod
a lansa "La Revue historique" în 1876 şi ghidul redactat pentru studenţi de Ch. V.
tis şi Ch. Seignobos în 1898. Şcoala metodică vroia să impună o cercetare ştiinţifică care
a la orice speculaţie filosofică şi vizând obiectivitatea absolută. Ea dorea să-şi atingă scopul
id tehnici riguroase în ceea ce priveşte inventarierea surselor şi critica documentelor.
ii pozitivişti s-au implicat şi în reforma învăţământului superior şi au ocupat catedre
sitare. Au coordonat marile colecţii. Au fondat programele şcolare şi au elaborat
lele. Acest curent de gândire a întemeiat o disciplină ştiinţifică dar a produs şi un discurs
nzant. "La Revue historique" s-a ocupat mai ales de istorie europeană. Intenţia este aceea a
iviste destinate profesioniştilor, integraţi în mediul universitar, în contact cu depozitele de
Revista este legată de un grup destul de omogen în plan social şi politic. Ea se vedea ca
unei evoluţii începută de istoriografia franceză în perioada 1889-1931.
idei dau încă dovadă de o surprinzătoare modernitate. El este inovator prin
subiectele alese şi prin modul în care ele sunt investigate, prin atitudinea sa faţă
de izvorul istoric, prin metoda sa, în special prin larga şi mult controversata
folosire a comparatismului. în fine, Marc Bloch impresionează prin atitudinea
sa politică şi civică.
în ceea ce priveşte subiectele lui Marc Bloch, acestea sunt legate foarte
mult de direcţia deschisă de revista "Annales". Istoria rurală franceză, studiată
pe parcursul secolelor XI-XVIII, este o lucrare al cărei obiect de cercetare este
concomitent economicul şi socialul, pentru că Marc Bloch va observa formele
de ocupare a solului, tehnicile de producţie, modalităţile de populare, cadrul
seniorial şi practicile comunitare. Este un mod nou de a înţelege istoria
economică şi de a studia lumea rurală franceză prin continuităţile ei într-o
durată lungă. Istoria mentalităţilor sau a psihologiei colective este o altă
direcţie care se deschide prin Regii taumaturgi, în care Marc Bloch examinează
dimensiunea magică a autorităţii monarhice, puterea atribuită regilor Capeţieni
de a vindeca prin atingere scrofulele. Merită apoi atenţie tentativa lui Marc
Bloch de a aplica metoda comparată printr-un studiu al societăţilor central
europene, moment în care a fost pus în situaţia de a lua atitudine în privinţa
relaţiei genetice în istorie. Istoricul a încercat un studiu comparativ al
feudalismului, care venea în prelungirea preocupărilor din Societatea feudală.
Marc Bloch s-a ocupat de seniorul medieval, încercând să discute dacă poate fi
vorba de o origine a acestuia în şeful rustic german dinaintea timpurilor
romane. De fapt, şi în studiul publicat în Cambridge Economic History şi în
Societatea feudală, istoricul a urmărit definirea feudalismului prin structura
societăţii care i-a dat naştere şi prin studierea relaţiilor dintre elementele ei,
folosind o grilă interpretativă sugerată de structuralismul primelor generaţii.
în privinţa izvoarelor, Marc Bloch a dorit să lărgească câmpul de
investigaţie a istoriei prin lărgirea teritoriului documentar. Istoricul nu trebuie
să rămână sclavul documentelor clasice pentru analiza cărora există metode
clasice, dezvoltate de ştiinţele auxiliare istoriei, în toate lucrările sale, Marc
Bloch a avut tendinţa de a merge dincolo de izvorul scris, folosind toponimia,
hărţile vechi, uneltele agricole şi chiar folclorul.
Marc Bloch a reflectat asupra metodei istorice folosind experienţa
"Analelor". în multe sensuri, cartea sa Metier d'historien poate fi considerată
un manifest al şcolii "Analelor", definind-o în raport cu şcoala metodică, sau
pozitivismul francez. Contribuţia sa cea mai semnificativă în metodologie este
metoda comparată. Orice punere de probleme a dus, în cazul lui Marc Bloch, la
căutarea unor similitudini şi diferenţe. Interesul pentru lingvistică a fost cel
care i-a sugerat însă o metodă analoagă pentru istorie. S-a ajuns astfel la
formulările lui Marc Bloch în ceea ce priveşte comparatismul universal şi cel
istoric. Modelul este preluat de la lingvistul francez Antoine Meillet (1866-
1936), dar este influenţat într-o măsură semnificativă şi de studiul lui James
Frazer asupra cultului Dianei în epoca romană, care urmărea găsirea unei

213
giouaia. /vceasia metoaa este elaborată
îind de la presupunerea că instituţiile se vor comporta în mod similar cu
>ile. Această prezumţie a fost subiectul multor polemici între istorici,
ători ai lui Marc Bloch, şi lingvişti, care se îndoiau de valabilitatea metodei
Istoricii au tins să explice imposibilitatea transferării cu acurateţe maximă
;âmpul istoriei acestei metode, dată fiind complexitatea mai mare a
tuţiilor sociale. Afirmarea superiorităţii unui domeniu le apărea ca o
icaţie suficientă. Lingviştii, pe de altă parte, au încercat să explice
vertenţele prin definirea mult mai clară în lingvistică a unităţilor
parate, foneme şi morfeme, şi stabilitatea mult mai mare în timp conferită
atura arbitrară a semnului lingvistic.
în ciuda criticilor, suntem nevoiţi să constatăm că Marc Bloch găseşte mai
e valenţe ale comparatismului istoric decât au găsit lingviştii. El nu se
:ează la căutarea arhetipurilor sau la punerea în evidenţă a caracterelor
ersale ale instituţiilor, ci subliniază şi utilitatea metodei în a sugera
bări când se studiază spaţii similare prin vecinătatea lor teritorială, dar care
;osebesc prin cantitatea şi complexitatea documentară care le face mai mult
nai puţin accesibile studiului. Comparatismul, pe de altă parte, este şi o
idă perfect logică de verificare a unor ipoteze.
Sugestiile venite dinspre comparatism l-au împins pe Marc Bloch să
ite problema cauzelor în raport cu cea a originilor. Aceasta îl duce la
ularea ideii sintezei pe baza unor monografii comparabile. Dacă mai mulţi
ci elaborează cercetări monografice regionale, pornind de la aceeaşi grilă
vestigaţie, rezultatele vor fi mult mai uşor de însumat într-o sinteză. Pentru
că dorea să fie membrul unei comunităţi istorice internaţionale, : Bloch
a fost preocupat de circulaţia informaţiei şi de problema defectelor
imunicare care provin din neclarităţi în terminologie. Din punctul de
vedere al unei grile interpretative valabile pentru întreaga >eră, am putea
afirma că Marc Bloch este întotdeauna tentat să pună în oră structurile
economice şi clasele sociale. Preponderenţa economicului a o trăsătură
fundamentală a spiritului "Analelor". Dintre istoricii din tetul de
redacţie făcea parte şi Henri Hauser, cunoscut pentru că a explicat [ia şi
evoluţia protestantismului francez prin tranformările economice din i.
*larc Bloch a pus în practică ideea de pluridisciplinaritate care a făcut
din obiectivele "Analelor". El s-a apropiat de lingvistică, de sociologie,
pologie, psihologie, geografie şi medicină pentru a înţelege mai profund
tul său de studiu şi problematica asociată. înainte de a încheia această
ră trecere în revistă a operei lui Marc Bloch ar mai trebui poate
onată şi atitudinea istoricului faţă de timp. Pentru Bloch nimic nu este în
timpului istoric. El aparţine prin aceasta unei lungi tradiţii istoriografice
-creştine în care timpul este liniar ascendent iar lanţul cauzal este
"ecţional. Prezentul este explicat prin trecut, de multe ori un trecut foarte
îndepărtat, dar consideră că şi pentru a înţelege trecutul este nevoie de prezent.
Cu toate acestea, Bloch nu pare să fie legat de o explicaţie doctrinală a
schimbării istorice şi tinde să admită o pluralitate cauzală.
Probabil sub influenţa acestui mod de a înţelege timpul, Marc Bloch a fost
tentat să analizeze situaţia Franţei în timpurile tragice pe care le-a trăit. Dincolo
de implicarea directă în politică pe care am menţionat-o la începutul acestui
text, L'Etrange defaite este o primă abandonare a turnului de fildeş. Scrisă în
condiţii de refugiu, într-o situaţie politică încordată, lucrarea este o analiză
extrem de lucidă a dezechilibrului societăţii franceze, a slăbiciunilor din
diverse domenii care au dus la cunoscutul dezastru. Cartea impresionează prin
amestecul de compasiune şi detaşare. Tentativa de a scrie o asemenea analiză
este o încercare pentru orice istoric care asistă la evenimente asupra cărora nu
are nici un control şi care se simte victima ignoranţei şi a iraţionalului, a
violenţei gratuite.
O analiză dedicată operei lui Marc Bloch nu poate fi încheiată fără a aminti
valoarea formativă pe care au avut-o inovaţiile sale în analiza istorică.
Sugestiile lui Marc Bloch au folosit mult generaţiilor următoare. Direcţia de
studiere a societăţii rurale a fost continuată de Georges Duby. 3 Direcţia de
istorie a mentalităţilor pe care a deschis-o a ajuns să domine a doua etapă a
"Analelor", în perioada de după război, atunci când se schimbă inclusiv titlul
revistei. Şi în ceea ce priveşte influenţa lingvisticii asupra istoriei, intuiţiile lui
Marc Bloch au fost fructificate de istoricii anilor '60-70. în ceea ce priveşte
dialogul cu antropologia, acesta marchează aşa-numita istorie nouă pe toate
meridianele. Influenţa mediului, dialogul cu geografia, dezvoltarea geografiei
istorice ca o disciplină distinctă datorează şi ele mult primilor paşi care s-au
făcut la Strasbourg.
Revenind în mod firesc la cartea care devine acum accesibilă publicului
românesc, este important să remarcăm că Societatea feudală, alături de
Caracterul original, este considerată cea mai semnificativă lucrarea a lui
Bloch. Prin însăşi structura ei, ea anunţă o abordare istorică de tip nou. Un prim
tom este dedicat formării legăturilor de dependenţă, ceea ce nu trebuie să
surprindă, din moment ce acestea reprezintă infrastructura societăţii feudale.
Lumea feudală va fi astfel percepută prin mecanismele ei interioare.
în cadrul acestui întâi volum, o primă carte este dedicată mediului.
Opţiunea nu este surprinzătoare, ci perfect integrabilă dialogului interdiscipli-
nar care se stabilise la Strasbourg în jurul noii reviste. Acest cadru este creat, în
opinia istoricului, de atmosfera şi consecinţele ultimelor invazii barbare,
maghiare şi normande care au afectat Europa, schimbându-i substanţial
structura şi impulsionând o serie de răspunsuri la nivel instituţional din partea
puterii deja constituite, Imperiul Carolingian. O a doua carte este dedicată

Georges Duby, Ueconomie rurale ei la vie de campagne dans Voccident medieval, Tom I-
II, Paris, 1963.

215
iţnlor de viaţă şi atmosferei mentale. Este genul de abordare în care Bloch
ă valoarea maximă. Acesta pune în evidenţă cel mai bine noul mod de a
zge istoria, ca o istorie a omului în interrelaţie cu tot ceea ce-1 înconjoară,
u natural sau context social, instituţional politic. Abordarea lui Bloch ne
cu gândul la afirmaţia lui L. Febvre în legătură cu permanenţa generică a
ui. Omul medieval este în principiu aceeaşi specie cu omul tehnologic al
ului al XX-lea, dar proiecţiile lui mentale sunt în întregime dictate de
rienţa lui concretă4.
'Omul secolului al XX-lea, francezul secolului al XX-lea poate fi definit
în ; moduri, dar esenţial, luat în termenii existenţei sale fizice, prin viaţa
sa rială, trei elemente definitorii ies în evidenţă, el este urban, sedentar
şi it. Noi suntem urbani, trăind o viaţă urbană într-un oraş, marele
oraş ;rn, care nu este doar un loc unde există o mai mare aglomerare de
oameni, :suiţi mai dens decât în altă parte, ci un loc unde omul nu este la
fel ca în ocuri... Toate legăturile dintre noi şi pământ au fost rupte, cu
excepţia unor âde scurte în vacanţe. Pământul văzut cu ochii urbani este un
loc de odih-:laxare şi frumuseţe, mai degrabă decât al muncii fizice dure.
vfoi suntem sedentari. Putem să vorbim mult despre călătorii şi să ne
im în maşină sau avion; aceasta este o dovadă în plus a nevoii noastre de a
lentari. Viteza tot mai mare a acestor maşini, flexibilitatea lor, accesibili-
lor, în fapt comfortul pe care îl oferă, creează posibilitatea ca noi să
>rindem călătorii lungi fără a părăsi vreodată casa... le loc a ajuns cuvântul
confort să ocupe în limbajul nostru, confortul rn cu care ne mândrim
atât. Ce conotaţii au cuvintele de comoditate şi itare materială: o
lumină care se aprinde şi se stinge cu un deget, o ;ratură stabilă,
controlată, independentă de anotimp, apă gata să curgă nte sau rece,
după cum dorim, oricând şi oriunde. Toate acestea şi alte mii racole nu ne
mai uimesc.
xa omul în abstract acelaşi? Posibil. Eu nu ştiu nimic despre el. El şi
;ul au un contact limitat, pentru că istoricul este preocupat de realitate, nu
stracţiuni. Omul concret, omul viu, din carne şi oase, care trăia în secolul
T-lea şi omul modern nu seamănă între ei. Primul era un om de la ţară, un
d, un rustic, şi în toate acestea suntem foarte departe de el... Mai presus de
el a supravieţuit. El a depăşit primii 16 ani de viaţă în timpul cărora, în
îormal, cel puţin jumătate din copii mureau... Mai târziu, omul secolului I-
lea a scăpat de moarte în urma combinaţiei fatale a flagelurilor ciumei,
cidea câteva mii de oameni în fiecare an, care atingea ocazional proporţii
nice şi decima populaţii întregi. ... El şi-a riscat viaţa de multe ori ca
...El îşi risca viaţa când călătorea... Ei îşi scriau testamentul înainte de a

Lucien Febvre, Life in Renaissance France, Harvard University Press, 1977; o distincţie
intă între omul primitiv şi omul tehnologic se găseşte şi la Erich Froinm, The Ari of Being,
1933.
pleca de acasă... Viaţa era o lupta perpetua, uusa tu umui,
natură ostilă şi puţin controlată."
Am insistat asupra acestui capitol, pentru că el subliniază modernitatea lui
Marc Bloch. Decenii mai târziu, când istoria este tot mai mult tributară
sugestiilor sociologiei, antropologiei sau psihologiei, paginile scrise de Bloch
cu atâta timp în urmă continuă să uimească.
Partea a doua a primului volum se preocupă de legăturile personale. Din
nou asistăm la o percepere de tip nou asupra feudalităţii, o înţelegere profundă,
din interior, a modului ei de funcţionare.
Forţa legăturilor personale medievale şochează omul modern, format în
tiparele individualităţii. Prima datorie a omului modern este faţă de sine,
dezvoltarea plenară a propriei lui personalităţi. Prin contrast, prima datorie a
omului medieval este faţă de sistemul de legături, de dependenţe care îl
protejează şi îi dă curajul să înfrunte viaţa, pe cea de pe pământ şi pe cea de
apoi. Bloch, pentru prima dată, şi am putea spune aproape inegalabil, rezolvă
din perspectivă antropologică problema legăturilor de sânge. Devoţiunea faţă
de liniage, solidaritatea familiei, responsabilitatea colectivă a acesteia, sunt
sugestii care vor fi preluate cu succes şi dezvoltate de Georges Duby, Jacques
Le Goff sau de Emmanuel Le Roy Ladurie5.
Cartea dedicată vasalităţii şi feudului rezolvă problemele puse de legăturile
din afara familiei, legăturile în care omul medieval intră conştient, urmând
propria sa voinţă. Aportul lui Marc Bloch este semnificativ şi prin modul în
care exploatează particularităţile acestei instituţii în diverse părţi ale Europei
medievale, urmărind deviaţiile de la modelul clasic. Evoluţia în timp a
vasalităţii este şi ea discutată împreună cu paradoxurile pe care sistemul le
conţine.
Nici clasele inferioare nu sunt neglijate, deoarece legăturile lor de
dependenţă care susţin economic sistemul feudal sunt şi ele studiate. Fără să
aducă propriu-zis în discuţie originile instituţiei, având o teamă în faţa acestui
concept, pe care de altfel a şi exprimat-o în Metier d'historien, Marc Bloch
surprinde totuşi începuturile fenomenului şi anume condiţia personală în epoca
francă. Şi cu această lucrare, Bloch se dovedeşte a fi un foarte bun istoric al
economiei, capabil să reconstituie minuţios specificul instituţiilor agrare
medievale.
Volumul al doilea ne aduce în domeniul socialului, pentru că el este dedi-
cat claselor sociale şi sistemului de guvernare. Este interesantă opţiunea lui

Georges Duby, Gueriers et Paysans VII-XII-e siecles. Premier essor de l'economie


europeene, Paris, Gallimard, 1973; Georges Duby, Le chevalier, lafemme et le pretre; Georges
Duby, Evul mediu Masculin, Bucureşti, 1992; Emmanuel Le Roy Ladurie, Montaillou sat eccitan
de la 1294 până la 1324, Bucureşti, 1992; Jacques Le Goff, Realităţi sociale şi coduri ideologice
la începutul veacului al XHI-lea. Un exemplum de Jacques de Vitry despre turniruri, în
Imaginarul medieval, Bucureşti, 1991.

217
__________.v.~.~i. ^muia11csic inouiar,
itr-o oarecare măsură, lui Karl Marx.
Bloch este preocupat de dinamica nobilimii fn evul mediu, un subiect la
ire istoriografia a revenit cu insistenţă în deceniile care au urmat. Sensul
rmenului şi al conceptului a evoluat pe parcursul evului mediu, un subiect la
re istoriografia a revenit cu insistenfă în deceniile care au urmat. Sensul
rmenului şi al conceptului a evoluat pe parcursul evului mediu, de la
ceputurile în societatea "barbară", când nobilul era în primul rând un
zboinic, la ataşarea sa completă de sensul seniorial, echivalent cu o fixare în
•itoriu. Ceea ce nu înseamnă că nobilul renunţă la vocaţia războinică.
Preocuparea pentru cotidian, manifestă în acest capitol, era la ora
ipectivă şi ea nouă. Istoria pozitivistă se concentrase asupra evenimentelor,
ând în umbră micile întâmplări ale vieţii de zi cu zi. Acestea, împreună cu
Jurile şi regulile care le guvernează, au devenit pentru Marc Bloch un
itoriu fertil de explorat.
Sunt din nou direcţii care vor fi reluate de cercetarea ulterioară. De
;mplu, Jacques Le Goff, care continuă preocuparea pentru social, fiind
iorbit de modul de funcţionare a societăţii feudale, sistemul tripartit, clasele
e există înăuntrul şi în afara sistemului, clasele disruptive pentru societate,
din perspectivă antropologică şi poate sub influenţa semioticii, încearcă
estigarea ritualului simbolic al vasalităţii. Preocuparea pentru cotidian este
iată de Fernand Braudel, pentru a menţiona numai unul dintre marile nume
ite de acest câmp de investigaţie6.
Studiul sistemelor de guvernare reprezintă şi el o idee inovatoare. în dece-
2 din urmă, când istoria s-a întors spre politic, ea a făcut-o, aşa cum arată şi
jues Le Goff, cu o preocupare mult mai mare pentru semnificaţia şi simbo-
ca puterii.7 în mod uimitor, o asemenea preocupare poate fi găsită deja în
inile lui Bloch. El va pune primele întrebări legate de natura puterii regale şi
eriale, modalităţile ei de transmitere, problemele dinastice create în
iecinţă. Şi, în fine, evoluţia acestei naturi, transformarea ei prin legarea de
îritoriu.
Din această perspectivă, aceea a obsesiei stăpânirii asupra pământului,
ru că dorinţa de a poseda pământ acţionează ca un motor al evului mediu,
z Bloch discută şi situaţia principatelor teritoriale, a comitatelor şi castela-
r şi chiar a formelor de dominaţie exercitate de biserică.

Jacques Le Goff, Notă asupra societăţii tripartite, a ideologiei monarhice si a reînnoirii


mice elin secolul al Xl-leu până în a Xll-lea, în Pentru un alt ev mediu, Bucureşti,
1986; :s Le Goff, Intelectualii în evul mediu. Bucureşti, 1994; Jacques Le Goff,
Negustorii şi erii în evul mediu, Bucureşti, 1994; Jacques Le Goff. Ritualul simbolic al
vasalităţii, în i un alt ev mediu. Bucureşti, 1986; Fernand Braudel, Structurile
cotidianului. Bucureşti,

Jacques Le Goff, în vederea unei antropologii politice. Istoria politică mai poate fi
ta vertebrală a istoriei? în Imaginarul medieval, Bucureşti, 1991.
Era momentul în care progresul ştiinţelor naturale punea bazele principiale
ale studierii luptei eterne a omului împotriva dezordinii şi a luptei împotriva
agresivităţii. Din această perspectivă, el investighează limitele puterii, violenţa
şi aspiraţia către pace a acestei lumi dominate de instinctul de distrugere. Poate
că aspiraţia spre ordonare este firească atunci când omul este confruntat cu o
natură care îi scapă integral de sub control. în fine, în ultima parte a lucrării,
Marc Bloch se ocupă de procesul reconstituirii statului, de motivele care duc la
regruparea de forţe din secolul al Xl-lea, la noile tipuri de monarhii care apar în
acest moment: Capeţienii, dinastiile germane cu privirile îndreptate spre
rnodele arhaizante şi monarhia anglo-normandă care trebuie să reconcilieze
realităţile cuceririi cu moştenirea germanică.
Ca o încheiere, partea a 3-a a tomului doi încearcă să definească feudalita-
tea ca tip social. Se pune problema unei opţiuni între singular şi plural,
feudalitate sau feudalităţi, ceea ce aduce în discuţie însăşi existenţa unei forme
clasice şi general valabile a acestei instituţii. Rezolvările sunt găsite pe baza
unui studiu comparat. Bloch admite că, având în vedere toate fenomenele
decelate de această ştiinţă a schimbării care este istoria, structura socială va
purta amprenta originală a unui timp şi a unui loc. El arată însă, după ce
studiază ca o sugestie cazul Japoniei, că nu este imposibil ca civilizaţii foarte
diferite de cea europeană să traverseze stadii analoage celui care a fost definit
de Bloch.
Marc Bloch îşi încheie lucrarea punând problema prelungirilor feudalităţii
europene, a instituţiilor în care tipologia feudală supravieţuieşte, ideea
războinică şi ideea contractului. Ar fi poate potrivit să închei arătând că, în
ultimă instanţă, măreţia operei lui Bloch este dată mai ales de faptul că
subiectul istoricului nu a fost niciodată omenirea, ci oamenii. Simpatia sa
pentru umanitate este evidentă în toată opera sa.

MĂRIA CRĂCIUN

219
CUVÂNT ÎNAINTE. Formarea nobilimii. Fragmentarea puterilor şi
renaşterea statului.........................................5

CUVÂNT ÎNAINTE CĂTRE CITITOR.........................................15

CARTEA ÎNTÂI

CLASELE

CAPITOLUL I. - Nobilii ca o clasă de fapt...................................19


1. Dispariţia vechilor aristocraţi de sânge, 19.-2. Diferite sensuri
ale cuvântului "nobil", în prima vârstă feudală, 22.-3. Clasa nobi-
lilor, clasa seniorială, 24. - 4. Vocaţia războinică, 25.

CAPITOLUL al II-lea. - Viaţa nobilă............................................29


1. Războiul, 29. - 2. Nobilul la el acasă, 35. 3. Ocupaţii şi distracţii,
38. - 4. Regulile de conduită, 41.

CAPITOLUL al III-lea. - Instituţia cavaleriei {La chevalerie)......49


1. Ceremonia de "înarmare a unui cavaler" (l'adoubement), 49.
- 2. Codul cavaleresc, 54.

CAPITOLUL al IV-lea. - Transformarea nobilimii de fapt în nobi


lime de drept......................................57
1. Ereditatea "armării cavalereşti" (adoubement) şi înnobilarea, 57.
2. Constituire a descendenţilor de cavaleri în clasă privilegiată, 62.
3. Dreptul nobililor, 64. - 4. Excepţia engleză, 67.

CAPITOLUL al V-lea. - Deosebirile de clasă în interiorul nobi


limii.......................................................70
1. Ierarhia puterii şi a rangului, 70. - 2. "Sergenţi" şi cavaleri şerbi, 75.

CAPITOLUL al Vl-lea. - Clerul şi clasele profesionale...............84


1. Societatea ecleziastică în feudalitate, 84. -2. Ţărani şi burghezi, 92.

CARTEA A DOUA

CÂRMUIREA OAMENILOR

CAPITOLUL I. - Justiţia..............................................................97
1. Caracterele generale ale regimului judiciar, 97. - 2. Fragmentarea
instanţelor judecătoreşti, 99.-3. Judecare de către egali sau judecare
de către stăpân?, 107. - 4. La limita fragmentării: vestigii şi factori
noi, 109.

221
CAfllULUL al ll-lea. - Futerile tradiţionale: regalitate şi imperiu
........................................................... 113
1. Geografie a monarhiilor, 113.-2. Tradiţii privind puterea regală
şi natura acesteia, 117. - 3. Transmiterea puterii regale: probleme
dinastice, 121. - 4. Imperiul, 127.

CAPITOLUL al III-lea. - De la principatele teritoriale la "castela


nii" (châtellenies) .............................131
1. Principatele teritoriale, 131.-2. Comitate şi "castelanii" (châte-
llenies), 137. - 3. Dominaţiile ecleziastice, 138.

CAPITOLUL al IV-lea. - Dezordinea şi lupta împotriva dezordinii


.......................................................... 145
1. Limitele puterilor, 145.-2. Violenţa şi năzuinţa către pace, 147.
- 3. Pace şi "Treve de Dieu", 149.

CAPITOLUL al V-lea. - Către reconstituirea statelor: evoluţiile


naţionale............................................. 158
1. Cauzele regrupării forţelor, 158.-2.0 monarhie nouă: Cape-
ţienii, 159. - 3. O monarhie arhaizantă: Germania, 163.-4. Monar-
hia anglo-normandă: produse de cucerire şi vestigii germanice, 166.
- 5. Naţionalităţile, 168.

CARTEA A TREIA

FEUDALITATEA CA TIP SOCIAL şi ACŢIUNEA SA

CAPITOLUL I. - Feudalitatea ca tip social.................................175


1. Feudalitate sau feudalităţi: singular sau plural? 175.-2. Caracte-
risticile fundamentale ale feudalităţii euoropene, 177. - 3. O secţiu-
îe transversală în istoria comparată, 180.

IAPITOLUL al II-lea. - Prelungirile feudalităţii europene..........183


l. Reminiscenţe şi reviviscenţe, 183.-2. Ideea războinică şi
deea de contract, 186.

BIBLIOGRAFIE...........................................................................188

NDICE.........................................................................................201

'OSTFAŢĂ - Istoricul Marc Bloch.............................................211


Redactor DORU OLTEANU
Tehnoredactor GHEORGHE SANDU
Corector FELICIA SCHLEZAK
Tehnoredactare computerizată LUCIAN ANDREI

Apărut 1998. Bun de tipar 05.08.1998. Comanda nr. 3831.


Coli de tipar 14. Hârtie velină 70 g/mp. Format 70x100/16

Tiparul executat sub comanda nr. 80194


la Imprimeria „ARDEALUL" Cluj
B-dul 21 Decembrie nr. 146
ROMÂNIA