Sunteți pe pagina 1din 163

Introducere

Omul nu răieşte doar cu pâne şi apă; se rneşte,


nu mai puţin, cu ii şi simboluri. Ese o iinţă unda­
mental religioasă, care aspiră la Absolut. Desigur, s-a
putut constata, de două sau rei secole încoace (şi cu
deosebire în spaţiul occidental al lumii), un relux
treptat al credinţelor şi practicilor religioase. "Desa­
crlizre" şi "dezăjire": iată fomule adevrate şi nşe­
lătore totodată. Sunt mulţi cei care nu mai cred în
Dumnezeu, şi chiar o bună pte dinre cei cre con­
tinuă să creadă s-au îndeptat de El. Î şi duc viaţa rră
să mizeze pe o intevenţie de "dincolo" şi nu pr deloc
tentaţi să-şi subordoneze prcrsul teresu unui ipote­
tic parcrs după mote. Cetatea oamenilor şi cetatea
lui Dumnezeu s-au seprat. Aprent, o ruptură radicală
cu o nume mnieă de a gndi. n fapt nsă, mai crnd
un rnsfer. Cetatea oamenilor şi-a asumat ceea ce
revenea mai nainte cetăţii lui Dmnezeu. Omul a deve­
nit Demirg. Cetatea perfectă se va consui pe acest
pămnt prin propriile sale foţe. Şi astfel, religia nu e
nulată: ea rece nmai pinr-n proces de seclrizre.
Proresul, Democaia şi Nainea, iată cele rei mri
mituri ale erei modene, cele rei comptimente ale
8 Mitul democraţiei

aceleiaşi religii: ,.religia umanităţii". În accepţiile sale


resrânse, cuvântul ,.mit" însenă ie "povestire fabu­
loasă", ie, pur şi simplu, "neadevăr". Dar, într-o inter­
pretare mai cuprinzătoare, funcţia mitului este aceea
de a pătrunde esenţa fenomenelor cosmice şi sociale
şi de a exprima valorile şi proiectele unei comunităţi.
Mitul nu e nici adevărat, nici neadevărat. El deineşte,
înr-o mnieră concenrată şi simbolică, o credinţă şi
un obiectiv de atins. Şi pune în felul acesta societăţile
în mişcre.
Da, viitorul va i constuit de om. Progresul justi­
ică toate spernţele. Ştiinţa şi tehnologia vor ameliora
ără încetre condiţia umană. Vom avea pe pămnt
pradisul pe care ni-l dorim, locuit de oameni egali şi
liberi, stăpni pe destinul lor, aşa cum proclmă Demo­
craţia. Vor răi în ratenitate, împărţind aceleaşi valori
şi idealuri, în sânul Naţiunilor, creaţii divine sau natu­
rale, iecare cu suletul şi destinul ei. Iată noua religie,
cam naivă în puritatea ei originară. Între timp, ratân­
du-şi unele obiective sau concretizându-le nu tocmai
srălucit, a generat la rându-i atei şi sceptici. Trebuie
totuşi să constatăm că a ransfomat lumea. Să nu jude­
cm miturile în litera lor sictă. Fiecre mit re o puter­
nică încărcătură utopică: materializările sale vor i
mereu depate de condiţia lui ideală. Comunitatea
credincioşilor nu e decât o palidă relectare a împrăţiei
cereşti. Democraţia reală nu e decât o palidă relectre
a democraţiei imaginate. Cum să atingi orizontul? Nu
ne rămâne decât să mergem spre el, araşi irezistibil
de un vis îndepătat.
1
Marile principii

Proc esul absolutismului

Nicăieri contrastul nu e atât de zbitor ca n Franţa


înre Vechiul Regm şi societatea nouă, ăuiă de Revo­
luţie. Cel puţin la nivelul simbolurilor (mai uşor de
reînoit decât sucurile prounde ale societăţii). Cei
doi temeni ai opoziţiei sunt absolutismul şi democra­
ia: de o pe, puterea concenaă în mânile nui sngr
om, de cealaltă pte, suveritatea poporului (cuvntul
"democraţie" iind de altfel puţin utilizat în accepţia
sa modenă în vremea Revoluţiei franceze; se vorbea
mai curnd de "guvenare reprezentativă" - penu a
se distinge de democraţia directă cunoscută în
Antichitate - şi, începând din 1 792, de "republică".
Şi în America era tot republica, nu încă democraţia.
Însă în ambele cazuri sensul era acela al suveranităţii
popoului sau a naţiunii, concept exprimat mai târziu
prin cuvntul "democraţie").
A existat absolutismul cu adevărat? Dar exisă ore
cu adevăat suvernitatea poporului? Să nu confndm
miturile şi simbolurile cu lumea reală. Impacul lor
asupra realităţii e incontestabil, dr apaţin cu toate
10 Miul democraţiei

acestea unui regisu diferit. Porivit sensului literal al


cuvintelor, nu există nici absolutism, nici democraţie.
Oamenii Revoluţiei aveau nevoie de un cuvnt, sau de
mai multe, penu a exprima democraţia şi de un alt
cuvânt penu a exprima principiul opus ("absolutis­
mul" şi-a ăcut inrea în lmba rnceză n 1 796; engle­
zii I-au utilizat mai tâziu, de prn 1 830 - penu ei, nu
mai era ici o rabă). Absolu sm şi democraţie: ici mai
mult nici mai puţin decât două igri ale imaginului.
Regele încma suvernitatea, ră a o împărţi cu
nimeni. Puterea sa (cm explica deja Jean Bodn, teo­
reticianul unei monarhii numite de el "legitimă", în
lucrrea sa Les six livres de la Republique, 1 576) nu
avea alte limite decât legea divină şi legea naurală.
"Statul sunt eu", faimoasa fomulă, probabil apocriă,
aribuită lui Ludovic XV, exprimă corect esenţa docri­
nei. În plus, regele era un personaj sacu, sevind ca
intemedir între poporul său şi divinitate. Bossuet îşi
imagina de altfel un fel de guvenare cosmică, soco­
tndu-i pe regi ca miniştri ai lui Dumnezeu pe pmnt.
Mulţi istorici modemi s-au lăsat prinşi în crsă,
mestecând naiv simbolrile cu realitatea. Au ajns să
creadă că regele era cu adevărat absolut, intepretre,
evident, democatică. Dimporivă, nostalgicii monrhiei
(precum Frantz Funck-Brentano, istoric apropiat de
"Action ran�aise", în L 'A ncien Regime, 1 926) oferă
imaginea unui rege aproape complet lipsit de puteri şi
oarecum rătăcit pinre atâtea interese conradictorii pe
care ar i fost chemat să le rbireze. În fapt, orice
evaluare a prerogativelor regale rebuie să ţină sema
Maile pincipii 11

de srea Franţei în epocă şi nu mai puţn - pe un pln


mai general - de realitatea pură a puterii, dincolo de
refeinţele sau aprenţele simbolice. Frnţa era o socie­
tate ragmentată, un fel de ,,federaţie" (penu a relua
caracterizarea lui Piere Goubet, cre mi se pre că
propune o soluţie echilibrată dezbaterii despre absolu­
tism în Les Fran�ais et l 'Ancien Regime. La societe
et l 'Etat). Provnciile, comunităţile locale şi chiar ie­
cre familie în pte alcătuiau o vastă reţea, în cre cel
mai neînsemnat element rebuia luat în considerare ca
entitate distinctă. Regele avea misiunea de a amoniza
şi de a face să ncţioneze acest conglomerat; el era
un "lint". Acesta era sensul monrhiei absolute: ără
un simbol putenic de unitate, Frnţa risca să s � upă
în bucăţi (ceea ce se şi perecuse în vremea războaielor
religioase n secolul al VI-lea, iă cre 1-a detemi­
nat pe Jean Bodin să pună bazele teoretice ale monr­
hiei "absolute"). Dr acţiunea regală nu se desăşura
nestngherită. Prlmentele provinciale, mai ales,
veteau cu srăşnicie la independenţa lor. Sigur, regele
dicta legea. Dr, penu ca legea să devină efectivă,
rebuia să aibă sncţiunea prlamentelor. Şi, destul de
des, acestea tergiversau sau aplicau deciziile regale
după cm le convenea; la nevoie, ştiau să spună şi ,,nu".
Mai presus de orice, societatea rnceză era un vast şi
destul de narhic eşafodaj de cutume şi privilegii, pe
cre regele nu avea cum să le inore sau să le dispreu­
iască. n principiu, putea hoî orice sau aproape orice;
n fapt, avea fote adesea mâinile legae. De altfel, spu­
nnd "regele", simpliicm lucrile la exrem. Regele
12 Mitul democraţiei

nu era sinur. Era "ajutat" de consiliul său. Nici consi­


liul nu era singur. Membrii uvenului erau recruaţi
din elita ţrii. Frnţa era pr şi simplu dirijaă de o clasă
conducătore. Orice societate e condusă de o clasă con­
ducătoare. Inclusiv societăţile democratice. "Atopu­
teniciei" regelui în sistemul absolutist îi corespunde
"atoputenicia" popoului n democraţie. Sunt "atot­
putenicii" simbolice.
Bastilia este unul dnre simbolile cele mai cunos­
cute ale arbirariului regal şi al nedreptăţii unciare a
unei societăţi ,,nedemocratice". Încă o dată, simbolul
e mai putenic decât realitatea. Fapt este că, la 1 4 iulie
1 789, asediatorii au avut spriza să păundă înr-o
închisoare aproape goală. În neputinţa de a zugrăvi n
tablou dntesc al mntaielor acestei forreţe devora­
tore, istoricii preferă să nu zăbovească asupra subiec­
tului. Bastilia simbolică se înăţişează ca mrtoră a
represinii politice. Bastilia reală, aşa cum se prezenta
la 1 789, dpne ie penu n reim ce se mbln­
zise considerabil în deceniile premegătoe Revoluţiei.
R�gmul acesta nu era represiv de felul lui; încerca pur
şi simplu să menţină pe cât posibil echilibul înr-un
cop social disprat, deschiznd astfel uneori porta
rbirriului. Abri erau cu sirnă, dr nu se poate
vorbi de un sistem bazat pe abuz. Funcţia propriu-zis
politică a faimoaselor lettrs de cachet mânea mrgi­
nală; acestea erau utilizate mai ales la cererea fami­
liilor care, pentu motivele cele mai diverse, solicitau
izolrea vreunuia dinre membrii lor. În mai mare
Maile pincipii 13

măsură decât represiunea politică, ele exprimau rolul


paten al regelui, "părinte" al marii familii rnceze.
A fost o epocă în care Franţa avea nevoie de un
regim "absolutist" penu a-şi asigura unitatea şi echi­
libul, şi uncţionrea mai mult sau mai puţin coerentă
a părţilor sale constitutive. Dar a venit o epocă în cre
acest regim nu mai corespundea evoluţiilor şi exigen­
ţelor ţării. Societăţile radiţionale sunt ramentate.
Esenţialul istoriei s-a jucat mulă vreme la scră locală:
familia, satul, ţinutul . . . Categoriile sociale şi profe­
sionale erau strict delimitate, iar mobilitatea spaţială
şi socială redusă la minimum. Odată cu modenitatea,
istoria îşi schimbă direcţia şi ritmul. Barierele şi des­
pţiturile snt eodate ă încetre. Se pne în mişcre
un proces irezistibil de integrre, de omogenizre chir.
Conglomeratul social şi spaţial devine puţin câte puţin
spaţiul uniicat al naţiunii. Evoluţiilor concrete li se
adaugă reluxul sacralităţii; nici dreptul divin nu mai
joacă în favoarea regelui. Funcţia regală se justiică tot
mai puţin. Rolul său usese acela de a da coerenţă unei
socieăţi alcătuite n elemente dispate şi avnd asupa
puterii politice o concepţie magico-religioasă. O socie­
tate deschisă, mobilă, pe cale de desacralizre şi alcă­
tuită (măcr teoretic) din indivizi egali şi liberi rebuia
să se reunească în jurul altor simboluri. Omeneşte,
putem deplora execuţia lui Ludovic XVI. Juridic, con­
damnarea sa e contestabilă. Dr omul conta prea puţin
n situaţia dată. A fost atnci decapitat n simbol. Odată
regele ucis, aibutele lui reveneau pe deplin poporului.
Iar popoul devenea Naţiune.
14 Mitul democraiei

Atenieni, francezi şi americani

Dar ce e democraţia? Înrebarea se impune de la


sine, răspunsul însă mai puţin. Biblioteci înregi s-au
scis desre acest subiect. Fpt ese că democaţia eză
să ie închisă într-o fomulă simplă şi univocă. Este o
igură mobilă, cu faţete multiple şi conradictorii. Nu
este un "lucru", nici măcr o idee; este o mitologie.
Mitologiile nu au nimic catezian. Putem ncerca să le
,,raţionalizm", şi chir trebuie să o facem, dacă vrem
să procedm la analize şi să propunem intepreri. Ele
nu ascultă însă de logica obişnuită. Sunt polivalente
şi susceptibile de lecturi divergente.
n primul rând, democraţia însemnă "suveranita­
tea popoului". E sensul său literal, sensul său dintâi.
Dar încă două semniicaţii se adaugă acesteia. Înr-o
societate inegalitară, suvernitatea popoului riscă să
devină vorbă goală; r i pur şi simplu coniscată de
privilegiaţi. Pe de altă pte, dacă libertăţile ar i preju­
diciate, n-r mai rămâne decât o egalitate în sclavie.
Cele rei principii meg, aşr, mpreună: suveitatea
popoului, egalitatea şi libertatea. Este fomula ideală
a democraţiei. La drept vorbind, cm prea ideală. Să
exminm însă temenii nul după altul.
Suveranitatea popoului avea un precedent: demo­
craţia grecească, Atena în primul rând. Aceasta era
"adevrata democraţie", democraţia directă: popoul
paticipa direct la decizia politică. Se explică astfel
ezitarea iniţială de a nmi "democraţie" regimul repre­
zentativ instaurat de revoluţiile americnă şi ranceză,
Maile pincipii 15

dat iind c ă sinul model democratic oferit de istorie


era acela al democraţiei directe.
Democaţia atenină - că recem de la mit la rea­
litate - era touşi depte de a i impecabil de demo­
cratică, cel puţin porivit normelor de asăzi. Ea nu
pivea decât o pte resrnsă a populaţiei: poporul cre
îşi exercita suvernitatea nu era decât o mică minori­
tate! Sclavii - mai numeroşi la Atena decât ceăţeii ­
erau ireşte excluşi; de asemenea, "metecii" (adică
"străinii"); şi, evident, femeile. Pe deasupra, n mre
număr de cetăţeni, prinşi în propriile activităţi sau din
lipsă de interes, nu pticipau la dezbaterile publice.
În cele din umă, câteva mii de brbaţi se întuneau
penu a hoî cu pivire la reburile ceăţii. Dr hotrau
ei cu adevrat? Întotdeana se găsesc indivizi şi upuri
cre-i mnipleză pe ceillţi, şi, n tot cul, o mulţime
e mai uşor de mipulat decât o adnre resnsă (con­
statre valabilă şi penu democraţiile modene). Se
explică astfel subitele schimbri de stare de spirit şi
orientre politică din istoria ateniană, alt motiv penu
cre teoreticienii de la sărşiul secolului al XVIII-lea
au privit cu suspiciune modelul ntic de democraţie.
Vedeau în el un fel de tirnie democratică, o tiranie a
mulţimilor, acolo unde mulţimile nu reprezentau, de
fapt, decât o masă de manevră. De altfel, acest sistem
nu a uncţionat decât puţin timp, cu o perioadă fastă
în epoca lui Pericle, dr şi cu multe neajunsuri. Să
adăugăm, penu a completa tabloul, şi slaba conşti­
inţă a democaţiei ntice cu privire la drepurile indivi­
dului: o altă diferenţă faţă de mentalitatea noasră
16 Miul democraţiei

individualistă şi de modul cum vedem noi "drepturile


omului". Instituţia "osracismului" lămureşte perfect
această lipsă de sensibilitate; oricre atenian risca să
ie exclus din cetate, chir ră să i comis vreo gre­
şeală, din pură neîncredere şi atât.
r i totuşi nerept să privim doar aspectul dezmă­
gitor l lucrurilor. Discuţia publică, connrea ideilor,
obişnuinţa de a cntri armentele pro şi conra au
deschis perspective politice şi intelecuale absolut noi;
adevrile revelate, date o dată penu totdeauna, lăsau
astfel loc liber adevăurilor - contestabile la rndul
lor - reieşite din discuţie şi rgumentre. Se ală aici
gemenele modenităţii, al libertăţii de gnde şi nche­
tei ştiinţiice. Unele limite şi insuicienţe ale demo­
craţiei ateniene sunt de altfel limite şi insuicienţe ale
democraţiei în genere. Suvernitatea popoului se asea­
mănă cu cvadratura cercului: o problemă pe care nici
Modemii n-au reuşit s-o rezolve!
Revoluţia ranceză a tratat problema suveranităţii
în temeni absolutişti. Nimic mai greu decât să te deba­
rasezi de o schemă de gândire. r şi simplu, aribuţiile
regelui au fost ransferate popoului. Astfel, republica
este proclmaă "una şi indivizibilă". Suvernitatea nu
se împate. Orice interes particulr rebuie să dispară
în faţa voinţei naţionale. Teoretic, este aici chiar un
"suplus" de absolutism n rapot cu absolutismul regal.
S-a teminat cu pticulrismele regionale şi locale cre
reprezentaseră sucturi de rezistenţă în faţa puterii
cenrale. Departmentele iau locul provinciilor; ele nu
mai sunt entităţi istorice şi culurale, ci doar unităţi
Maile pincipii 17

adminisrative, diuzând în teritoriu o voinţă politică


unică. "Nu mai există coporaţii în stat; nu mai există
decât interesul prticulr al iecui individ şi interesul
general." Aceste cuvinte ale lui Le Chapelier exprimă
cât se poate de clr ilozoia Revoluţiei frnceze.
Membu al Adunrii Constituante, Le Chapelier şi-a
legat numele de decrete le din iunie şi noiembrie 1 79 1 ,
care suprimau su interziceau asociaţiile profesionale
şi politice. La ce bun să te mai asociezi când statul
democratic era însuşi popoul şi reprezenta toate intere­
sele laolaltă? O asemenea logică ducea direct la ghilo­
tină (dum pe care nu 1-a ratat nici Le Chapelier).
După cum Bastilia simboliza atoputenicia regală,
ghilotina a fost nul dinre smbolurile democraţiei abia
născute. Înainte de democraţie, pedeapsa capitală era
la fel de diversiicată precum copul social. Inegali în
viaţă, supuşii regelui rămâneau inegali şi în moate.
Î nsă Republica nu cunoştea decât o singură categorie
de cetăţeni: egali în viaţă, egali în faţa morţii. Com­
portamentul democratic al ghilotinei s-a veriicat din
plin în timpul Terorii, cnd a omorât cu sigurnţă mai
mult decât Bastilia în cursul înregii sale existenţe. Şi
ră discriminre: aristocraţi, preoţi, dar mai cu seamă
bărbaţi şi femei din popor, avnd grijă să respecte pro­
porţiile sociale.
Nu r i corect să asimilăm democraţia cu ghilotina.
Înre timp, majoritatea ţărilor democratice au abolit
pedeapsa cu moartea şi se remrcă tocmai prin respec­
rea reptrilor omului. Logica ghilotinei meită totuşi
relecţie. Suveitaea popoului e n principiu absct,
18 Mitul democraiei

ceva ce nu există în sine. Poate i invocată în toate


sensurile, în bine sau în rău. Dacă interesul suprem al
naţiunii o cere, nu există sacriiciu prea mre. Terorea
bolşevică s-a exercitat în numele poporului. Fascismul
şi nazismul au invocat, la rândul lor, popoul. Iar răz­
boaiele "democratice", care timp de două secole au
însngerat lumea (incomprabil mai ucigaşe decât
războaiele "aristocratice" de altădată), şi-au alat jus­
tiicrea în acelaşi principiu înalt, deşi ne-am putea
ndoi că poporele, sau măcr o majoritate de bărbaţi
şi femei, ar i dorit vreodată asemenea masacre.
Concepţia "monistă" a puterii explică de ce Revo­
luţia ranceză a concenrat aproape toate prerogativele
politice în Adunare, lăsând celelalte puteri ale statului
n umbra acesteia. Înre timp, a curs ceva apă pe sub
podurile Senei şi sistemele de guvemmnt s-au succe­
dat în Franţa pentru a ajunge la o sinteză mult mai
complexă şi nunţată decât mecnica simplă imaginată
de teoreticienii de la 1 789. Dr ceva încă supravieţu­
ieşte din ilozoia origină. Orgnismul politic rncez
.rmâne integrator şi suspicios faţă de interesele speci­
ice ale minoriăţilor şi uprilor de presiune. Aplicnd
aceleaşi principii - "suvernitatea popoului" -,
americnii au consuit un sistem forte diferit. Ei nu
poneau de la absolutism penu a-1 reînvesti în repu­
blică, ci de la o istorie cre pivilegiase individulismul,
upurile resrânse şi fomele locale de solidaritate şi
acţiune politică. Umre a colonizrii şi înaintrii spre
vest, America era o ţră disperstă. Ea exprmă itatea
Maile pincipii 19

în diversitate; Frnţa, unitatea pur ş i simplu. Abordrea


rnceză e ilozoică; abordrea amricnă, pramatică.
Şi astfel, rancezii au inventat statul maxima!, şi
americnii staul minimal (după o formulă aproape
narhisă, erodată apoi prin consolidrea progresivă a
instanţelor federale, dr păsnd şi astzi ceva din spi­
ritul său originr). Această bircre iniţială a pro­
iectului democratic punea de la bun început în lumină
echivocl conceptului şi logica plurivlentă a materiali­
zărilor sale. Dacă apreciem alegerea ca piară de încer­
cre a democraţiei, America oferă incontestabil cel mai
avansat dintre modele. O întreagă varietate de ncţii
snt eligibile, nclusiv în sistemul judicir şi în poliţie,
colo unde, după modelul rncez, singul criteriu este
numirea. Din acest punct de vedere, penu un meri­
can, se mnifesta în Frnţa un deicit de democraţie şi
o insuicientă, dacă nu inexistentă, seprare a puterilor.
Părinţii fondatori ai Statelor Unite au conceput o
"balanţă a puterilor", al crei scop era tocmai ca o
putere să se opună celeilalte. Puterea ca obstacol la
putere. Ceva de negândit dinspre ptea ranceză: cum
să se opună poporul sieşi? Pre-se că americanii ştiau
că nu popoul, ci conducătorii sunt cei cre conduc.
Interesul popoului este ca aceştia să nu se înţeleagă
chir de minune! Relaţiile complexe şi uneori delicate
dinre Casa Albă şi Congres sunt o constantă a istoriei
politice americane; adesea, ele complică lucurile, dr
cel puţin le ţin în echilibu. În plus, upurile de pre­
sine sunt omniprezente. n Fna, pre apoape uşinos
să faci presiune asupra reprezentnţilor popoului; în
20 Mitul democraţiei

Ameica, dimporivă, conceptul de lobby face pte din


sistem.
Acest sistem de suvernitate "mprţită" pemite evi­
dent mai multă supleţe decât principiul absract al unei
suvernităţi indivizibile, susceptibilă, în voia intepre­
trilor, de cele mai conradictorii materializri ale
"voinţei popoului". Ceea ce explică remrcabila conti­
nuitate politică americană. Cu adaptările de rigore,
Constituţia din 1 787 a ms la locul ei. n acelaşi inter­
val, Frnţa a cunoscut cinci republici (iar a şasea se
întrevede la orizont), două regate şi două imperii (ără
să mai socotim şi statul de la Vichy, dacă vrem să-I
privim doar ca accident al istoriei).

Iluzia plebiscitară

Piatra de încercare a democraţiei este problema


reprezentării. Idealul ar i ca această problemă să nu
existe. Cine ar putea să decidă şi să acţioneze mai bine
în numele popoului decât popoul însuşi? Dar demo­
craţia directă a anticilor nu mai era aplicabilă în mrile
organisme statale modene. Era mai uşor să aduni
câteva mii de atenieni decât milione de rancezi! Nu-i
rmânea popoului decât să-şi delege puterile: să acţio­
neze prin reprezentanţi aleşi. Este ceea ce deplângea
Rousseau. Dar, înclinndu-se n faţa evidenţei, se
gndea la o metodă care să-i oblige pe reprezentanţi
să se exprime aidoma popoului. r i fost votul impe­
rativ: aleşii nu rebuiau să se bucure de nici un fel de
Maile pincipii 21

libertate, singura lor misiune iind de a aplica punct


cu punct mndatul primit de la alegători, de la popor
în ansamblul său; astfel, popoul rmânea nicul legis­
lator (Rousseau distingea totuşi înre legiferare şi exe­
cuţie. Pooul nu avea cum să guvneze drect, nu putea
să-şi exprime decât voinţa generală; conducerea poli­
ticii curente revenea totuşi guvenului).
Pe la 1 850, s-a mai imaginat o soluţie. Unii rprezen­
tanţi ai stângii republicane (Considerant, Ledu-Rollin
sau socialistul gn Ritnhausen) au reluat şi ncit
problema guvenării directe prin popor. A-i reuni pe
toţi rancezii într-un singur loc era evident imposibil.
Dar nmic nu împiedica fragmentarea acestei "mari
adunări" prin nstituirea de adunări locale. N-ar mai
i rămas decât să se adune la scră naţională voturile
exprimate de acestea. Franţa s-ar i înăţişat astfel ca
suma mai multor mii de Atene !
Srategia referendumului se înscrie în aceeaşi logică,
a unei suvernităţi efective şi drect exprimate de popor.
În principiu, utilizarea sa poate i lmitată - în juul
unor înrebri esenţiale, dar punctuale - sau generali­
zată; în acest ultim caz, referendumul ia locul înr-un
fel adunilor reprezenative. n fapt, n semenea sistem
exclusiv n-a existat nicicând. Dar unele regmuri s-au
sprijinit pe această metodă de "apel la popor", dimi­
nuând astfel rolul puterilor intemediare. Aparent,
democaţia e n cştig, ea pierde nsă n subsnă. Masele
sunt mai uşor de manipulat decât adunările restrnse.
"Cezarismul" lui Napoleon III oferă un exemplu con­
cludent penu această practică democratică şi autoriră
22 Miul democraiei

oaă. în rmea lui, opţiile decisive şi scmbile


de direcţie au fost ranşate prin plebiscite. Fiindcă ­
şi să-I cităm pe împărat - "niciodată Cmerele n-au
reprezentat idel opinia publică". Cu puţin timp înainte
e prăbuşea sa - sub impulsul lui Emile Ollivier -,
regimul imperial părea să se angajeze încă mai siste­
matic pe această cale; chir dacă nu era vorba să se
abndoneze reprezentrea prlmentră, acesteia i s-r
i adăugat corectivul sancţiunii populare.
O sută de ni mai tziu, Constituţia celei de-a V-a
Republici - confecţionată pe măsura generalului de
Gaulle - acorda referendumului o pondere senii­
cativă. Soluţie democratică, sau nu chir democratică?
De Gaulle a folosit-o de cinci oi (în inteval de zece
ni); după el, nu au mai fost decât rei consultri de
acest gen. Este evident că referendumul i-a pemis
generalului n contact direct cu popoul rncez (la fel
ca în cazul lui Napoleon III, deşi înr-un context mai
democratic). El şi numai el personiica Franţa, şi nu
dor în sensul instituţionl sau prozaic l cuvntului; o
personiice n sens mitologic, ca simbol viu al Frnţei
ene. înrebile pncuale puse rncezilor ascundeau
de iecre dată, n ilirn, o înebre nefomulată, dar
nu mai puţin imperativă: ,,Aveţi încredere în mine?"
Când rezultatul ultimului referendum s-a întors împo­
riva lui, s-a reras de pe scenă ră a rosti un singur
cuvânt. Vraja se upsese: dispăuse acordul mitologic
dinre el şi Franţa. A dovedit, retrăgându-se în felul
acesta, că nu avea stoă de dictator (aşa cum pe nept
Maile pincipii 23

usese aczat). Dr nu avea nici stoă de democrat. Era


pur şi simplu de Gaulle !
Astăzi, problema guvenării directe prn popor pre
tehnic rezolvată (multă reme, i s-a opus tocmai imposi­
bilitatea tehnică: cum să consulţi milione de persoane
în iecre moment?). Graţie computerului şi intene­
tului, s-ar putea orgniza acum ră nici o diicultate
un sistem de consultări pemanente. Fiecare cetăţean,
în faţa propriului temnal, n-ar avea decât să apese pe
"da" sau pe ,,nu" penu a rspunde înrebrilor aişate.
Din nefericire, democraţia directă suferă de câteva
neajunsuri. În primul rând, ea exprimă iluzia unui sis­
tem legislativ de o simplitate exremă; cu alte cuvinte,
un pachet resrâns de legi elementare - ieşite din
"bunul-simţ" al popoului - ar i arhisuicient penu
a asigra uncţionarea convenabilă a societăţii. Să mai
spunem că o asemenea metodologie nu se potriveşte
deloc cu complexitatea actului legislativ şi de guver-,
nre? Apoi, democraţia nu însemnă exclusiv "vot",
ci şi - şi chir mai les - dezbatere. Marea problemă
este de a apropia punctele de vedere, şi nu de a le bloca
deinitiv la polii opuşi ai lui "da" şi "nu". Politica e,
mai presus de oice, ta negocierii şi a compromisului.
De altfel, ilozoia referendumului dispreţuieşte mino­
ritatea. Cu 5 1 % din voturi, se poate câştiga totul; şi se
pierde totul cu 49%! Este în joc şi problema compe­
tenţei. Uşor de zis că iecare decizie rebuie să apar­
ţină popoului, înrebarea e dacă popoul re suicientă
competenţă penu a se pronunţa asupra celui mai mic
detaliu! De fapt nsă, discutm de ragul discuţiei.
24 Mitul democraţiei

Dintotdeauna guvennţii au guvenat, şi nu popoul.


Şi r i naiv să credem că, exact n momentul cnd actul
de guvenre a devenit extrem de tehnic şi specializat,
tehnologia eleconică va întorce lucrurile în favorea
unei largi democraţii participative.

Guvenaţi şi uvenanţi

Nu mne, şar, ca opţine rezonabilă decât demo­


craţia reprezentativă. Dar este ea chir atât de reprezen­
tativă aceasă democraţie zisă reprezentativă? Condiţiile
ei necesare - dr nu suiciente - ţin de complexul
,.libetateegalitate": acces la infoaţie, alegere liberă
de orice ingerinţă, vot universal . . . Votul universal e o
înreagă istorie. Nu îl prevedeau nici Constituţia meri­
cană din 1 787, nici Constituţia rnceză dn 1 79 1 . Ele
marcau astfel, de la bun început, distincţia netă dinre
elite şi mase. Apoi, timp de un secol, un secol şi jumă­
tate, asistm la o evoluţie, uneoi sinuoasă, tinznd spre
generalrea rptului de vot. Frnţa face o pimă ncer­
care în timpul Revoluţiei, dar ră umri imediate.
Statele Unite sunt cele cre iau un avns considerabil
în această privinţă. Începând din 1 8 1 5, stat după stat
acordă acest drept, însoţit de unele resricţii, şi doar
brbaţilor albi (cu excluderea aşadar a negrilor, indie­
nilor şi femeilor). În 1 840, 1 4% dintre mericani au
paticipat la scrutinul prezidenţial, un record în epocă,
semn l unei democraţii deja împlinite! Şi chir era aşa
în raport, de pildă, cu Frnţa, care nu a restabilit votul
Maile pincipii 25

universal decât în 1 848 (cu o limitare de scurtă durată


în 1 850), şi nu mai puţin cu Anglia. Englezii au nven­
tat două mari principii politice modene: egimul pr­
lamentar şi liberalismul, dr în nici un cz democraţia!
Clasa domnntă bitnică n-a renunţat decât pas cu pas
la privilegiile sale politice; înr-un sens, parlamenta­
rismul şi libealismul au ncţionat ca supape, pemiţnd
ţinerea sub control a presiunii democratice. În urma
refomei electorale dn 1 832, cre a dublat copul elec­
toral, numul celor cu drept de vot s-a ridicat la 3 ,3%
din populaţie ! Două alte refome au fost necesare, în
1 867 şi 1 884, penu ca acest procent să atngă 1 5,75%.
În preajma Primului Război Mondial, votanţii repre­
zentau 1 7,06% din populaţia britanică, în timp ce în
Franţa proporţia era de 29,24%.
Oricum, n primii ani ai secolului al X-lea, votul
universal era recunoscut cam peste tot în Europa şi în
America, dr cu resricţii deloc neglijabile; excluderea
afecta, în afara femeilor, tot felul de categorii defa­
vorizate (sub cele mai diverse motive de ordin social,
fmncir sau educaţional; astfel, n Statele Unite, aşa-nu­
mita poi tx limita accesul la ne al personelor foe
sace, se înţelege n primul rnd l nelor, deşi aceştia,
teoretic, primiseră drept de vot în uma Războiului de
secesiune). În ce le piveşte pe femei, premiera mon­
dială aparţine Noii Zeelnde, care le-a pemis în 1 893
să se apropie de ne, umată de Ausralia în 1902, apoi
de Finlanda în 1 906 şi de Norvegia în 1 9 1 3 . Anglia a
umat exemplul în 1 9 1 8, Gemania în 1 9 1 9 şi Statele
Unite în 1 920. Frnţuzoaicele au trebuit să mai ştepte
26 Miul democraţiei

un sfert de secol penu a deveni alegătore (în 1 945).


Mai promptă ca majoritatea celorlalte ţri n privinţa
votului "universal" masculin, Frnţa a fost pinre ulti­
mele care au conferit acelaşi drept şi femeilor.
Şi aşa, votul universal a câştigat ptida; s-a impus
preutindeni în lume. Dr problema e mai puţin votul
în sine (în fond, şi suveranitatea popoului e un pn­
cipiu necontestat), cât inalitatea şi consecinţele sale.
Ca şi democraţia directă, votul universal şi-a avut cre­
dincioşii săi, cre şi-au imaginat că totul va i cum nu
se poate mai bne cnd toată lumea va merge la une.
Dacă tot rebuia să ie reprezentare, cel puţin aceasta
să corespundă ntocmai nsmblului reprezentat. Şi, în
acest caz, săracii vor i mai bine reprezentaţi decât
bogaţii, muncitorii vor i mai mulţi decât paronii, şi
popoul se va impne cu uşrinţă clasei domnnte. N-a
fost decât încă o utopie. Ajunge să privim în lume:
reprezentnţii opoului apţin în majoritate categorii­
lor favorizate. r i totuşi nerept să considerăm votul
universal ca un eşec. Este soluţia cea mai confomă
cu ideologia democratică şi cea mai echitabilă, dr, pur
şi simplu, efectele sale reale au fost de mai mică nver­
gură decât efectele scontate. În epoca votului cenzitar,
guvennţii apţineau n mod iresc elitei cre-i alegea.
Cu votul universal, chiar dacă elita a pierdut monopo­
lul, ea rmâne suprareprezentată şi majoritră în toate
nstnţele esenţiale. Copul aleşilor nu se prezintă câtuşi
de puţin ca o oglindă idelă a copului legătorilor. Ieşiţi
dinr-un vot populr şi· obligaţi să solicite periodic reîn­
noirea încrederii, reprezentnţii au devenit mai sensibili
Maile pinipi 27

la exigenţele sociale. Sensibilitatea lor re totuşi liite.


Promisiunle electoale sunt promisini; rareori ele văd
lna zilei sub o ăţişe la fel de seducătore precum
cea exprimată n ajunul alegerilor. O consultre elec­
torală asiră concomitent două obiective: cel mai evi­
dent, r conducnd spre consecinţe aleatoii, este acela
de a concretiza opţiunea alegătorilor; copeit de acesta,
însă mergnd direct la ţintă, este obiectivul legitmăii
aleşilor. Democraţia invită la mnipulre. Era aproape
în afră de orice discuţie să manipulezi copuri electo­
rale resrnse, alcătuite din persone bogate şi cultivate
şi puţin sensibile la utopii şi soluţii exreme. Dr devine
uşor şi proitabil să manipulezi o masă de alegători,
exploatndu-i usrrile şi speranţele. Hitler a ajuns
la putere graţie votului universal. Nu prea îl vedem
instalându-se la vrf în vremea lui Bismrck sau a lui
Frederic cel Mare!
Nu le rmne cetăţenilor decât să-i supravegheze
pe aleşi şi să-i ajute în misiunea lor. Câştigurile sunt
datorate în mare măsură presiunilor sociale, acţiunii
sindicatelor, asociaţiilor civice, mass-media etc. Din
fericire, democraţia nu se rezmă la mecnismul repre­
zentativ. Ea înăţişeză ceea ce politologul ameican
Robert A. Dahl numeşte o "polirhie", adică o reţea
complexă de cene de pesine şi de conol. Este nca­
jnt să constatăm că reprezentanţii şi conducătorii nu
se pot susrage vigilenţei alegătorilor. Dr această nece­
sră upraveghere este ea însăşi semnul unei upturi
sau, n cel mai bun caz, al unei deosebiri înre guver­
nnţi şi guvemaţi.
28 Mitul democraţiei

Exisă o clasă dominntă (în sens social), sau o clasă


conducătoare (n sens politic), sau, combnându-le (aşa
cum se prezintă lucurile de fapt, în ciuda unei orecre
separri a rolurilor), o clasă în egală măsură dominantă
şi conducătoare? Răspunsul mi se pare aimativ, apli­
cabil în egală măsură societăţilor democratice actuale
ca oricărui alt tip de societate. Şi totuşi, o asemenea
aimaţie e de natură să-i împată pe specialiştii ştiin­
ţelor politice: evidentă penu unii şi respnsă categoric
de alţii. Prinre cei dintâi, de amintit un clasic: Robeto
Michels, autorul faimoasei fomule a "legii de ier a
oligarhiei", lansată în lucrarea sa despre Partidele
politice (prima versiune în gemană în 1 9 1 1 ; raducere
ranceză, 1 9 1 4). Proilul democratic al partidului anali­
zat de Michels părea mai presus de orice bănuială: era
partidul social-democrat geman. Şi totuşi, concluzia
sa înomânta orice iluzie democratică. Orice orgni­
zaţie politică- susţinea Michels - conduce inexora­
bil la instaurarea unei oligarhii. Democraţia r i deci
imposibilă. Punctul slab al acestei teze este remarcat
de Giovani Sartori (în cartea sa A Theoy ofDemo­
oracy Revisited, 1 987): chiar dacă iecare ptid sau
iecare grup s-ar ala sub dominaţia unei oligarhii,
democraţia încă n-ar i anulată, deoarece ea rezultă din
interacţiunea acestora. Un snur ptid însemnă dica­
ură. Două ptide, deja asta începe să semene cu demo­
craţia, şi cu atât mai mult "poliarhia", caracteristică
sistemelor democratice complexe. Potrivit lui Robert
A. Dahl, invocata clasă dominantă şi conducătoare e
prea lipsită de coerenţă pentru a putea i defmită cu
Maile principii 29

adevrat ca o clasă; membrii săi umăresc ţeluri dis­


tincte, uneori chiar opuse.
"Coerenţa": iată un cuvnt cre pretinde un scurt
comentariu. Calitatea aceasta e cu sigurnţă mai pre­
zentă în mntea noasră decât în viaţa eală. Reprezentă­
rile sunt mult mai coerente decât lucrile reprezentate.
Spiritul uman uncţionează ca un producător neobosit
de coerenţă. Filozoii, istoricii şi sociologii fabrică
"model: ideale", care nu snt false, dar nici întu totul
adevărate. Aceasta e regula jocului în materie intelec­
tuală. Dacă n-o acceptăm, nu mai rmne nimic de
discutat: conceptele şi structurile sr în aer, lăsând în
uma lor o mişcare haotică de atomi sau de indivizi
izolaţi. Există n Ev Mediu? Nu e mai crnd o inven­
ţie a istoricilor? Oamenii Evului Mediu nu ştiau că
trăiesc în Evul Mediu, şi de altfel epoca e departe de
a prezenta un tablou unic, unifom şi imobil, vreme de
o mie de ni; secolul al XV -lea nu semănă cu secolul
al VII-lea. Şi totuşi, nu putem reduce Evul Mediu la
o simplă consucţie a spiritului. Componentele sale
reale nvitau la o elaborare mai coerentă. A devenit mai
coerent în mintea noasră ca în realitate. E un "model
ideal". Există intelecuali? Iată o categorie cu sigurană
şi mai diversiicată decât "clasa doinntă"; pn dome­
niul lor de activitate, gradul de competenţă, poziţia
socială, ngajarea ideologică şi politică, precum şi
impactul în opinia publică, intelectualii prezintă toate
vrieăţile imagnabile. Nimic mai uşor de dovedit, dacă
vrem, că o asemenea categorie nici nu există!
Un ultim ment al lui Robert A. Dhl (n lucrea
sa Democracy and its Critics, 1 989) arage atenţia
30 Miul democraţiei

asupra pericolului potenţial al teoriilor cre depreciază


democraţia reprezentativă prin supraestimrea puterii
nei mnoităţi conducătoe. S-r a astfel apă la moră
uopilor, oientate ie se mosibila democraţie direcă
a nticilor, ie spre o răsnare revoluţionă (aşa cum
a fost experienţa comunistă). n acest punct, logica poli­
tologului american mi se pare oarecum defectuoasă.
Poţi să nu aderi câtuşi de puţin la utopie (efectiv peri­
culoasă dacă e luaă prea în serios), ră să-ţi ţnterzici
însă repul de a constata slăbiciunile sau aprenţele
înşelătore al. democraţiei.
Dr să revenim la clasa dominantă sau, dacă nu
place cuvntul, la "eliă" oi la "elite"; nu ii auoi,
cei doi temeni sunt echivalenţi, în timp ce alţii, mai
preocupaţi de sensul etimologic al cuvântului ,,elită'',
îi dau o conotaţie strict calitativă: un scriitor sau un
savant pot să aparţină fote bine elitei, ră ca prin
aceasta să ie membri ai clasei dominnte. Magisul
Alcuin apţinea elitei, însă cazul lui Carol cel Mre,
care era analfabet, rămne discutabil; nimeni nu-i va
contesta totuşi apartenenţa la clasa dominantă. Dacă
ne încăpăţnăm să conferim clasei dominante un înalt
grad de coerenţă, ea riscă să dispră de pe scenă; dar,
potrivit acestei logici, n-r mai supravieţui nici o
suctură socială. Ar i evident cricatura! să o consi­
derăm ca pe un fel de organizaţie, cu aderenţi ideli şi
disciplinaţi şi cu obiective clar fomulate. Dinr-o ase­
menea perspectivă, am avea de a face cu o imensă
cracatiţă nvizibilă, cre r conduce discret, r efectiv
poporele şi înreaga plnetă. Această manieră de a
vedea lucrurile corespunde unei bine cunoscute specii
Marile principii 31

mitologice: miurile conspirative. S ă stm liniştiţi: nu


e nici o conspiraţie la mijloc. Ceea ce se constată este
o rezultantă, produsă de tendnţe diverse şi de interese
uneori divergente. Dar rezultnta aceasta există şi e,
pnă la mă, sinul lucu cre contează. Clasa domi­
nntă reuneşte, nu înr-o manieră fomală şi consrn­
gătore, dr reuneşte "elita politică", "elita economică"
şi acea pate a eţitei ntelectuale care exercită o nlu­
enţă sensibilă asupra opniei publice şi a orientărilor
politice şi culurale (în secolul al XIX-lea, profesorii
universitari se alau în prima linie; astăzi, abia că mai
conteză. Cele mai luene snt veetele n mass-me­
dia cre fac şi desfac celebrităţile şi pun în scenă spec­
tacolul vieţii politice). Studiile sociologice o dovedesc
cu prisosinţă: uvennţii aprţin, de regulă, categoriilor
sociale favorizate şi sunt foarte legaţi de mediile de
afaceri, la rândul lor foarte apropiate de mass-media.
Nu se poate vorbi de o orgnizaţie, dr este cu sigrnţă
o srânsă împletire de interese.
Uii teoreticiei au spus de la ncput cm stau lucu­
rile. Cu ani buni înainte de Revoluţie, Sieyes explica
deja cum inevitabila diviziune a muncii va duce în
domeiul politic la constituirea nei clase de oliticiei.
Fericiti cetătenii cre rămâneau în afra activitătilor
' ' '

politice: eliberaţi de această grijă, aveau tot timpul să


cultive celelalte libertăţi ! Penu Guizot, reprezentrea
era o fomulă lipsită de sens; nu exista altă soluţie vala­
bilă decât guvenarea luminată a unei elite ("Scopul
alegerilor e de a rimite în inima staului brbaţii cei
mai capabili şi mai credibili ai ţrii; e n mod de a desco­
peri şi de a constiui devata şi leima istocraţie . . . ";
32 Mitul democraţiei

aşadr, nu o aristocraţie prin naştere, ci de merit). Fapt


este că, n regulă generală, pivilegiaţii snt mai .,meri­
tuoşi" decât ceilalţi (ie iindcă dispun de posibilităţi
superioare pentru a dobândi competenţe, ie pentru că
se declară ei înşişi drept cei mai competenţi şi au
mijloacele de a se face auziţi).
Revolta - chiar justiicată - împotriva unei se­
menea stri de lucuri deschide poţile utopiei revolu­
ţionare. Dar să nu ne lăsăm înşelaţi: nimic nu e mai
.,încarat" decât o revoluţie! Ştia bine Blnqui cum stau
lucurile, el, care predica insurecţia pemanentă, dar
sub conducerea unei elite revoluţionre, care rebuia să
asigre tutela poporului. Ptidele comuniste şi nomen­
clatura ţrilor comuniste au ilusrat în chip convingător
această derivă a principiului revoluţionar. Cu cât se
dilueză suvernitatea în popor, cu atât se concenrează
mai mult puterea la vârf. O democraţie ,.burgheză"
moderată este cu siguranţă mai lexibilă decât demo­
craţia revoluţionară ,.a popoului".
Întrebarea este dacă lucrurile au evoluat în mod
seniicativ între timp. Fomal, nu există democraţie
mai avansată decât democraţia mericnă. Fiecre
americn poate i ales, la orice nivel, şi chir n afra
oricărei organizaţii de prtid. Aceasta este uncţia ,.pri­
marelor". Candidaţii sunt aleşi de alegători (n timp ce
în Europa sunt desemnaţi de partide). O democraţie
electorală absolută. Rămâne dor o mică problemă de
natură să deranjeze puţin acest model ideal. E banul.
Nu se mai poate astăzi să te faci cunoscut şi să obţii
vorile ca la Atena, în piaţa publică (poate într-un sat,
dr nu mai departe). Astăzi, piaţa publică sunt mediile
Maile· pincipii 33

de infomre. Şi asta costă enom. Candidatul nu are


decât două soluţii: sau să ie bogat, sau să ie susţinut
de cercurile interesate (umând să-şi plătească apoi
datoria, iindcă nimic nu-i gratuit în această lume). La
cel mai înalt nivel, alegătorii ajung să aleagă, adesea
ără convingere (cum a dovedit-o ridicolul duel
BushGore în anul 2000), între candidaţi aprent pro­
pulsaţi de naţiunel americană, dr în fapt puşi în faţă
în uma jocurilor politice şi innciare.
n compraţie cu clasa dominntă a Vechiului Regim,
clasa doinntă a democraţiilor prezntă răsătri pti.
culare. Privilegiile ei, incontestabile, nu sunt înscrise
nicăieri. Nimic nu o sepră fomal de restul naţiunii.
Evoluează înr-o lume unde există o mai mare mobi­
litate socială, ascendentă şi descendentă; ca umre,
coniguraţia sa este mai schimbătoare şi efectivele ei
se reînoiesc contnuu (deşi nu înr-o mnieră adicală).
Dar sunt mai curnd deosebiri de statut fomal şi de
rad decât de esenţă. Nici ristocraţia Vechiului Regim
nu era complet nchisă; şi ea s-a îmbogăţit constant,
asimilând persone dn afara nobilimii. Unii burghezi
precum Colbert, penu a menţiona un exemplu ilusu)
se întâmpla să ie chemaţi în funtea reburilor. Mai
limitată ca în zilele noasre, exista totuşi o oarecre
circulaţie înre categoriile sociale. Şi invers, r i tre
naiv să supraestimm mobilitatea societăţilor demo­
cratice de astăzi. Categoriile sociale şi profesionale
prezină contuuri mai puţin consrângătore, dr re­
cerea dinr-o categorie în alta rămâne mai curând
excepţia decât regula. Continuă să ie mai avntajos
să te naşti înr-un loc "bun" decât înr-unul "rău".
34 Mitul democraiei

Porivit unei anchete efectuate în Frnţa în 1 985 (cu


privire la profesiunea brbaţilor cu vârste între 40 şi
59 de ani), 59,8% dinre iii de care persoane cu
uncţii de conducere) apţineau, la rndul lor, acestei
categoii, în timp ce nmai 7, 7% dinre iii de mncioi
şi 5% dinre iii de agricultori beneiciaseră de o
semenea· promovre. În 1 993 , cirele erau respectiv
de 52%, 9,8% şi 1 0,3% (uşor în scădere pentu pri­
vilegiaţi şi în creştere penu categoriile mai puţin
favorizate, dar tot cu o discrepanţă considerabilă. E
puţin devreme pentru a vorbi de o mobilitate socială
sporită; sunt umările, probabil, ale unei resucturări
mai generale a societăţilor de astzi: scăderea popu­
laţiei muncitoreşti şi ţărăneşti şi, mai ales, a categoriei
micilor agricultori şi avântul seviciilor, cu creşterea
corespunzătoare a număului de cadre). De altfel,
muncitorii şi ţăranii nu mai sunt, în ansamblu, cate­
goriile cele mai defavorizate. Ne putem întreba câte
persone care trăiesc cu adevrat în sărăcie îşi văd
descendenţii atingând statutul de "cadre".
Clasa dominntă "democatică" este n mod cet mai
receptivă decât vechile clse dominnte la aspiraţiile
sociale ale "doinaţilor". Faptul că legititatea condu­
cătorilor îşi are sursa în "suvernitatea popoului" nu
poate rămâne ră consecinţe. Dr nici în această
privinţă nu e cazul să supraestimm evoluţiile. Ar i
simplist să spunem că aristocraţia Vechiului Regim
guvena împoriva poporului, în timp ce actuala clasă
dominntă nu face decât să-i reprezine interesele. Oice
clasă dominantă şi iecare dinre membrii săi în parte
îşi umează, în primul rnd, propiile interese. Dr nici
Maile principii 35

o clasă dominantă nu poate guvena împotriva


"popoului" (cu excepţia, poate, a tirniilor recătoe).
Vechiul Regim a încercat, în felul lui, să dea satisfacţie
supuşilor săi (ră a sacriica, bineînţeles, avantaj ele
privilegiaţilor). Fiecre regim e consuit pe n conract
social. n democaţii, acesta ncţionează nr-o mieă
explicită şi cu reglementri mai sigre. Conrolul "poli­
rhic" asupra aţiunii puterii nu e nici el propriu
societăţilor democratice; sucturile intemediare ale
Vechiului Regim jucau exact acest rol. Tocqueville
deplora erodarea (din pricina absolutismului) şi apoi
dispariţia lor (ca mare a Revoluţiei), temndu-se de
exclusiva confuntare, mult prea inegală, dinre stat şi
individ. După ce s-au c�mplăcut în iluzia că puterea
democratică r i aluistă prin însăşi natura ei, iindcă
nu ăcea altceva decât să-i reprezinte, cetăţenii au
învătat încetul cu încetul cum să consuiască si să
, ,

multiplice tot felul de stavile, destinate să frâneze, şi


să inluenţeze deciziile puterii. Ei au revenit astfel la
ilozoia spaţiului ragmentat şi a apărării intereselor
locale sau de gup pe care Revoluţia rnceză încercase
să le anuleze.

Libertatea şi egalitatea: un tandem dicil

Alăurate suveranităţii popoului, libetatea şi ega­


litatea sunt cele două mari axe ale constucţiei demo­
cratice. Suveranitatea pune deja probleme aproape
insolubile, dar diicultăţile ei pălesc în compraţie cu
cele le "nsoţioilor" săi. Este aproape inutil să dem
36 Miul democraţiei

libertatea şi egalitatea: sunt concepte extensibile la


infmit. Luate în sens absolut, ele ating utopia. O stare
desăvârşită de libertate sau de egalitate nu va exista
niciodaă, şi încă şi mai puţin o sinteză completă a celor
două.
Un lucu e sigur: suntem considerabil mai liberi de­
cât naintaşii noşri. Aşa cum obseva deja Knt, istoria
se prezintă ca o progresivă cucerire a libetăţii. Bene­
iciem în zilele noasre de facilităţi de mişcre, spaţială
şi socială totodată, şi de o gamă de opţiuni care pun
înr-o lumină nu prea strălucitore libertăţile de altă­
dată. Dr, cum orice acţiune presupune o "reacţiune",
libertatea este însoţită de consrângere. Trăim înr-o
lume mai liberă şi mai consrângătore. Nici o stuc­
tră socială n-r putea i consuită exclusiv pe libeate.
Cu cât e libertatea mai mare, cu atât mai impotante
sunt şi mijloacele puse la lucu penu a o îndigui.
Epoca modenă a avut vocaţia de a disciplna individul
şi orgnismul social. Ţăranul Evului Mediu era mai
puţin liber şi mai liber totodată. Ajunge să luăm în
considerre relaţia noasră cu timpul. În societăţile
tradiţionale, nu contau decât mrile rimuri cosmice şi
biologice, pe când noi am devenit prizonierii orei şi
privim fascinaţi acele ceasoicului. Nici nu mai putem
numra legile şi reglementrile de tot soiul. Al căror
rol e în egală măsură de a asigra libetăţile prin limi­
trea abuzurilor) şi de a le cnaliza înre limite rasate
cu săşicie. Condiţionrea individului a căpătat fome
mai puţin imperative, dr, câştignd în subtilitate, a
câştigat şi în eicacitate. Statul modem, liberal şi
Maile pincipii 37

democratic, este mai putenic decât statul absolutist;


el dispune de o capacitate mult superioră aceluia de
a orgniza, de a conduce, de a mnipula, de a supra­
veghea, de a reacţiona . . .
Iaă, aşadr, pima conradicţie a libetăţii. Exisă şi
o a doua. Omul aspiră la libetate, dar, n egală msură,
se şi teme de ea. Căutrea ceasta se areseză mai mult
individului decât" omului social. Şi se poate dovedi
cumplit să rămâi sinur, cu libetatea ta. Omul are
nevoie de "legături", re nevoie să se simtă protejat, ca
membu al unei comunităţi. Şi re nu mai puţin nevoie
de a crede în ceva cu semniicaţie mai înaltă decât
existenţa lui efemeră. Toţi muritorii visează la libeate,
dar puţini sunt cei dispuşi să evadeze cu adevărat din
îngusta lor închisore. Condiţia de prizonier (al unui
mediu social, al unei ideologii, al unei credinţe) e cel
mai adesea prefeată riscrilor libertăţii. Nimic nu apasă
mai mult asupra individului decât condiţionrea socială.
Cea mai rară fomă de craj nu e curajul zic, ci crajul
intelectual şi moral: capacitatea cuiva de a spune "nu"
mediului său.
Cât despre eglitate, n vremea cnd acest cuvnt şi-a
încput ascensiunea, spre sfşitul secolului al VII-lea,
cei de-atunci erau forte depte de a înţelege comple­
xitatea şi diicultăţile procesului pe care-I puneau în
mişcre. Se umrea de fapt, pur şi simplu, răsnarea
valorilor Vecilui Regim, bazat pe inegalitate, ierrhie
şi privilegiu. Principiul opus nu putea i decât egalita­
tea. Dr instituirea unei societăţi inegalitre nu se
loveşte de nici o diicultate; inegalitatea se impune de
38 Mitul democraiei

la sine. Este nsă nespus de diicil să nventezi o socie­


tate egalitară. Simbolurile sunt mai uşor de nlocuit:
popoul devine suvern, ir omeni - egali pin natra
lor. Apoi, încep diicultăţile. Cea mai puţin gravă este
egalitatea de statut juridic: ceăţenii snt proclamaţi toţi
egali în faţa legii (cel puţin, în principiu). Egalitatea
poitică se nună deja iai reu de stăpit; lupta penu
votul universal a durat mai mult de un secol, umând
a se constata că acesta n-a rezolvat nici pe deprte toate
problemele. Dr cum să aplici egalitatea socială? De
altfel, ea se împate în mai multe varietăţi, dinre care
cea mai ambiţioasă, egalitatea economică, pre desti­
nată să rămână o utopie. Educaţia şi nfomaţia sunt
ceva mai bine împţite decât proprietatea şi banii,
depte totuşi de nifoitatea democratică visaă. Înre
timp, s-a mai coborât ceva ştacheta; în locul egalităţii
efective, se vorbeşte, mai modest, de "egalitatea şnse­
lor". Să spunem, în acord cu adevăul, că există astăzi
mai puţină negalitate de şanse decât în secolele prece­
dente. Dr egalitatea şnselor nu există; ea r pesupune
aceeaşi lnie de start penu toaă lumea, cu alte cuvinte
o egalitate efectivă, în sensul absolut al termenului.
m devenit mai sensibili la discriminrile de ordin
social nr-un context nde acestea sunt totuşi mai puţin
srigătore la cer decât în Franţa sau America de la
1 800. u atât mai impresionant se prezintă optimismul
unor teoreticieni de atnci. Condorcet, în a sa Esquisse
d 'un tableau historique des pores de l 'spit humain,
scrisă n 1 793 şi publicaă n 1 795, agnează un viitor
n care va doni o egalitate socială, dacă nu perfectă,
Marile principii 39

în orice caz foarte avnsată. ,.Progresele egalităţii în


i nteriorul iecăui popor" vor merge împreună cu
"distugerea inegalităţii dintre naţiuni". Înr-un sistem
de liberă concurenţă, ne asigură Condorcet, "averile
tind iresc spre egalizare"! Egalitatea învăţămnului
va contribui şi ea la "o mai mare egalitate în indus­
trie". Toul duce la egalitate! Câteva zeci de ni mai
târziu, Tocqueville depune mrie asupra împliniii
acestor predicţii pe pământul Americii. Este o iluzie
optică. Sârşitul sistemului de privilegii al Vechiului
Regim şi intrarea popoului pe scena istoriei îi ăceau
deja să se creadă înr-o lme egalitară. Simbolurile au
fost luate rept realităţi: un gen de neînţelegere deseoi
întâlnit în istoria ideilor.
Dacă libertatea şi egalitatea prezintă iecre dinre
ele diicultăţi uneori de nerezolvat, o societate liberă
şi egalitară totodată atinge imposibilitatea absolută.
Tndemul ,.libertate-egalitate" uncţioneză înr-un fel
cu totul special. În doză resrnsă, cele două principii
se susţn reciproc. În absenţa oricărei libertăţi, egalita­
tea nu ar i decât o fomă de sclavie: sclavii sunt egali
nre ei. n absenţa oicrei exresii de egliate, libeatea
i-ar zdrobi pe cei mai puţin putenici. Dr, pe măsură
ce cresc dozele, ntervine n fel de respingere. Iar în
doză maximă, unul dinre cele două principii r sârşi
prin a-1 înghiţi complet pe celălalt. n condiţiile unei
libertăţi ră limite, orice mă de egalitate r dispărea.
O lume liberă n-re ici cea mai mică şnsă de a devei
egalitară, aşa cum greşit credea Mx. Egalitatea nu e
dată, ci impusă. Dacă ar i posibil să se construiască
40 Mitul democraţiei

o societate pe deplin egalitară, aceasta r elimina com­


plet libetatea.
Curile exreme menţionate sunt evident modele
absracte; o societate absolut egală sau liberă nu are
cum să existe. Se poate totuşi merge mai mult sau mai
puţin departe în una dinre cele două direcţii. Libera­
lismul "sălbatic" l pimei revoluţii indusile este tipic
penu prima tendină. Acumulrea bogăţiilor recea cu
mult naintea justiţiei sociale. "Îmbogăţiţi-vă!" - acest
îndemn cm cinic al lui Guizot exprima o înreagă
ilozoie. Rămânea doar să nu mori de inaniţie înainte
de a deveni bogat. n ce priveşte a doua tendinţă, mate­
rializarea cea mai avansată aparţine comunismului:
egalitatea, de altfel destul de relativă, pe cre a insta­
urat-o prin abolirea proprietăţii private n-a putut i
menţinuă decât cu preţul omniprezenţei ptidului uic
şi statului totalitr. O dată dictaura răsnată, viaţa
şi-a reluat drepturile, cu reîntorcerea la proprietatea
privată şi la inegalităţile corespunzătore.
Nu poţi să le ai pe toate în viaţă. Dacă utopia ne
pemite să dorim totul de-a valma, raţiunea ne obligă
să exprimm o ordine a preferinţelor. O potenţială
biurcre a ilozoiei democratice s-a înrevăzut încă
din pimul moment. Cir atnci cnd Convenţia temi­
doriană, apoi Directoratul restabileau în Franţa liber­
ăţle brheze bajocoite de Teroea iacobină, Babeuf
pregătea "conjraţia Egalilor". Scopurile sale: abolirea
proprietăţii individuale asupra pmntului, repartizrea
egală a produselor şi o dictatră necesară penu a insta­
ura şi menţine o asemenea stre de lucuri. O jumătate
Maile pincipii 41

de secol mai târziu, Guizot ş i Mrx aveau să dea un


putenic relief acestor două tendinţe divergente.
Referinţele istorice ale democraţiei timpurii sunt
simptomatjce penu lipsa de precizie a proiecului şi
divegenţa intepretrilor. Secolul al XVIII-lea avea
pasiunea Antichităţii (continuând, în această privinţă,
o radiţie cre venea dn Eul Mediu şi din Renaştere).
Se pregătea să cnsuiască ceva cu ol nou, cnd nsă
de iece aă avizul recilor şi romnilor (ndeobşte,
scomonim recutul în căutare de modele; unde să le
gsim alminteri?). Trei cetţi îşi disputau favorea ilo­
zoilor şi evoluţioilor: Atena, Spta şi Roma. Astzi,
demrcaţia ni se pre clră: Atena, model democratic;
Sprta, model aristocratic, militr şi autoritr. Nu era
chir asta intepretrea secolului al XVIII-lea. Cei mai
mulţi dinre democraţii epocii, americni sau rancezi,
îşi exprimau prefernţa penru Sparta şi Roma republi­
cnă, la cre apreciau mai presus de orice spritul civic
şi ragostea de parie. Atena, dimporivă, ilusra n ochii
lor o anume doză de frivolitate şi de nestatonicie şi,
peste toate, puterea nemăsurată acordată popoului (de
nde şi aversinea pinţilor fondatori mericni, îndâr­
jiţi elitişti, pentu acest model). Asemenea repere isto­
rice corespundeau unor ideologii democratice mai
preocupate de binele general, de "interesul comun"
decât de libetăţile ndividuale şi de o participre popu­
lară efectivă. Atena îşi avea şi ea partizanii ei, dar a
rebuit să-şi aştepte revnşa pnă la mijlocul secolului
al XIX-lea, atunci când au recut în prim-plan libertă­
ţile individuale şi liberalismul economic.
42 Mitul democraţiei

Penu egalitrismul comnist, nici unul dinre ceste


modele nu era porivit. Atena merita totuşi o menţiune
în măsura în care democraţia burgheză - corespon­
dentul său modem - crea un cadu mai favorabil
acţiunii proletariatului decât un regim aristocratic şi
autoritr. "Lupta fmală" promisă de comunişti îşi găsea
însă precedentele în marile lupte de clasă. Sprtacus
era preferat lui Pericle, şi, prinre modemi, Babeuf. În
ce piveşte tipul nsuşi de societate, exista un precedent
îndepărtat: comunismul primitiv, acel prim stadiu al
istoriei omenirii, caracterizat, porivit teoriei mrxiste,
prin absenţa proprietăţii private. Un secol înainte de
Mrx, Rousseau deja idealizase starea aceasta de exce­
lenţă socială, couptă dn pcate prin inventrea propie­
tăţii. Comunismul primitiv dovedea că starea naturală
a omului nu era proprietatea privată şi inegalitatea, ci,
dimpotrivă, proprietatea comună şi egalitatea.
Aşa e pusă isoria la reabă; generoasă, ea oferă oicui
tot ce i se cere.

Profeţiile lui Tocqueville

Iudaismul începe cu Biblia, ir creştinismul prin


cuvântul lui Cristos şi Evanghelii. Pentu comunism,
Mx e referinţa obligatoie. Dr n-avem cm identiica
o sursă exclusivă a democraţiei (cel puţin dacă mergem
ceva mai deprte de principiile enunţate în Declaraţia
americană de independenţă şi în Declraţia rnceză
a drepturilor omului şi cetăţeanului). Democraţia este
Maile pincipii 43

prin excelenţă diversiicată şi luidă; ea nu se limiteză


la o teorie nume sau la o pactică exclusivă. De la iaco­
binismul revoluţionar la federalismul elveţian şi de la
Statele Uite la Rusia sovietică, tabloul experimentelor
democratice - reuşite (mai mult sau mai puţin) sau
eşuate - este uimitor de vriat. Nu există o Biblie
penu democraţie. Dr există o înreagă bibliotecă de
cţi important. Şi, prinre acestea, o cte-vedetă,
pima, poate, cre vine n mnte anci cnd se pronnţă
cuvntul "democraţie"; este De la democratie en Ame­
riqu e "Despre democraţia în America" de Alexis de
Tocqueville.
Tocqueville a perecut nouă luni în Statele Unite
(n 1 83 1-1 832), ceea ce i-a pnssă obseve, cm de
poate, şi totuşi cu atenţie, societatea şi instituţiile meri­
cne. Problema e însă că orice călător vede în primul
rnd ceea ce vrea să vadă sau ceea ce este capabil să
vadă; iecare priveşte cu propriii ochi. Fiecuia, Ame­
rica lui. Pe deasup�a, Tocqueville este un teoretician
şi, chiar mai mult, un gânditor, un ilozof. America lui
e mai specială decât America altora. Dn călătoria lui
a exas o cte cu totul deosebită, ce rprezintă America
înr-o numită măsură, dar reprezintă cu siguranţă în
şi mai mre măsură propria lui viziune a lumii. Primul
volum al Democraţiei în America, publicat în 1 835, e
în bună parte descriptiv; al doilea, apărut în 1 840, se
remrcă, dimporivă, prin dmensinea teoretică, Ame­
rica rămnând un simplu pretext. Dr, în fond, ce este
această cate? O descriere şi o naliză a instituţiilor şi
societăţii mericne, ără nici o îndoială. La nivelul
44 Mitul democraţiei

superior, o lucrare de teorie politică. Ceea ce mă ra­


pează totuşi la Democraţia în America este latura sa
utopică Fră a i conştient, Tocqueville a scris o utopie.
A imaginat o societate americană care nu exista, dar
care r i rebuit să existe tocmai penu a-i conma
teoria despre democraţie. Şi, cum utopia lui nu e gra­
tuită, avem în faţă şi o cate de profeţii, în sensul că
lmea de mâine va i după cipul şi asemea mericii
de astăzi.
Latura aceasta profetică e de altfel cea mai impre­
sionntă. Ea este cea care face gloria lui Tocqueville
şi îi păsrează cartea în actualitate. În timp ce atâtea
celebrităţi nu mai supravieţuiesc decât în ticolele reci
ale enciclopediilor, Tocqueville e încă viu. Profeţiile
(inclusiv profeţiile "ştiinţiice", ră a le uita nici pe
acelea ale "ştiinţei" zise "uturologie") au o răsăură
în comn: n egulă generală, nu se adeveesc iciodată!
Putem construi scenrii de viitor; este un joc al inteli­
genţei nu lipsit de fmec şi eventual util zilei de astzi
(ca şi referinţa la recut, invocarea viitoului seveşte
interese şi proiecte prezente). Să im totuşi siguri că
istoria reală va avea grijă să ne evite scenriile. n ciuda
optimismului nosru profetic, suntem cel mai adesea
incapabili să prezicem cum va i mâine. În 1 973, şocul
perolier a luat lumea pe neaşteptate. Căderea comu­
ismului n 1 989 a fost resimţită ca n eveiment exra­
ordinr; aproape nimeni nu se aştepta. Nu mai puţin
neprevăzut - exceptând literatura şi ilmul de
scienceiction - a fost fomidabilul atac terorist din
1 1 septembrie 200 1 împotriva Statelor Unite. Teoria
Maile pincipii 45

economică şi istorică a lui Max poate i considerată


drept cel mai solid dinre toate sistemele de predicţie
ştiinţiică; ea a eşuat însă complet la capitolul despre
viitor. În această impresionantă serie de păcăleli,
Tocqueville este un cz oarecum apate. Multe dintre
scenariile sale de viitor sunt cu totul greşite (cu atât
mai mult cu cât decurgeau dinr-un prezent el însuşi
puteic defon&t). Dr - inteligenţă, inuiţie sau nm­
plre, sau toţi aceşti factori combnaţi - fapt este că
nele dinre avertismentele sale pr să se porivească ­
ireşte, nu literă cu literă - unor evoluţii prezente şi
anumitor nelinişti care se manifestă astăzi.
Pentu Tocqueville, motoul democraţiei este ega­
litatea. O tendinţă irezistibilă conduce omenirea spre
un viitor egalitr. Puşi în situaţia de a alege, omenii
vor prefera întotdeauna libertăţii egalitatea: "Cred că
poporele democratice au un gust natural penu liber­
tate [ . . . ] . Dar au pentru egalitate o pasiune arzătore,
nestinsă, veşnică, de nenvins; vor egalitatea în liber­
tate, dar, dacă nu pot s-o obţină, o vor la fel de bine
şi în sclavie."
Statele Unite îi par o democraţie aproape desăvâr­
şită, în tot cazul forte depte pe umul ducând spre
o societate de "egali". Se obsevă totuşi la Tocqueville
o nume ezitre în privinţa egalităţii, înreţinută de
balansul său de la un tip de societate la altul: America
reală, America idealizată, America utopică. . . Câte­
odată, mai rezonabil, se mulmeşte cu simpla egalitate
a şanselor. Dr atunci când cedează Utopiei, egalitatea
efectivă face progrese ulgerătoare: "Aproape toţi
46 Mitul democraţiei

americnii răiesc în bunăstare [ . . . ] . În America, sunt


pui bogaţi [ . . ]. Nu dor avrile sunt egale n Ameica;
.

egalitatea se extinde până la un anume punct şi asupra


inteligenţei oamenilor." Consecinţele politice sunt pe
măsură: "Popoul domină ră nici o împotivire." Se
aplică o metodă ingenioasă penu egalzrea salaiilor:
în timp ce micii ncţionri sunt bine plătiţi, responsa­
bilii de rng înalt au reribuţii modeste. Şi toate acestea,
iindcă "democraţia oferă puţin guvenanţilor şi mult
celor guvemaţi". Singul picol susceptibl de a afecta
egalitatea socială ar putea i dezvoltrea indusriei şi
ascensiunea aristocraţiei manufacturiere; din fericire,
această clasă, ne asigură Tocqueville, este "una dinre
cele mai resrnse şi mai puţin peiculoase". Capitaliştii
mericani pr a i un fel de "marginali"; chir cu ei,
tabloul rămne idilic.
Se naşte o nouă societate şi, odaă cu ea, un nou tip
umn. Finţe - destul de crios - orecum la fel; s-ar
zice, acelaşi model tras în milioane de exemplare. " În
societăţile democratice, oamenii sunt mnţi şi foarte
asemănătoi [ . ] . Aproape toate exremele se netezesc;
. .

aproape toate proeminenţele dispr, lăsând loc la ceva


de mijloc, mai puţin înalt şi mai puţin jos totodată, mai
puţin srălucitor şi mai puţin obscur decât ce se vedea
cndva în lume." E domnia mediocrităţii generalizate.
E şi o lume fote serioasă. S-a teinat cu rivolitatea,
s-a teminat chir cu umoul, apucături aristocratice,
menite să dispră odată cu lumea care a fost. Omul
democratic n-re timp de leacuri; el unul munceşte şi
înţelege să proite de iecre secundă. "Poporele
Marile pincipii 47

democratice sunt serioase, iindcă starea lor socială


şi politică îi obligă ră încetare să se ocupe de lucuri
serioase." Un unicar, s-ar zice, în ierbere pema­
nentă, şi unde mişcările repetitive nu duc până la umă
nicăieri. "Aspectul societăţii americne e agitat, iindcă
oamenii şi lucurile se schimbă ră încetare; dr e
totodată monoton, iindcă toate schimbările sunt
aidoma." Ambiţile nu lipsesc, r ele se plică n genel
unor obiective mediocre. Mecanismul social uncţio­
nează automat, ră cea mai mică constrângere. Chiar
n mată, tonul de comndă e depăşit; militrii nu mai
cnosc decât disciplina liber consimţită şi forţa
exemplului.
nânm şi consideraţii interesnte privitore la încli­
naţiile sexuale ale erei democratice. Acestea sunt ţinute
srict sub conrol. Totul se perece, cuminte, în familie,
desrâul rămânând, ca şi umoul, o amintire a timpu­
rilor aristocratice. O asemenea modiicare remarcabilă
a naturii umne capătă la Tocqueville o intepretare
socio-economică. Nemaiexisnd nici săci, nici bogaţi,
brbaţii se ală tot timpul la muncă; le lipsesc şi timpul,
şi energia penu a mai alerga după aventri. Soţiile lor,
lăsate acasă, n-au nici ele cum să proite de situaţie,
iindcă sunt la fel de ocupate; având de gestionat un
buget familial mediocu, sunt nevoite să se ocupe per­
sonal de rebrile gospodriei. Aşa stau lucurile ! Nu
ciar exaltant, dr liniştitor. Bun venit în Democraţie!
Democraţia tocquevilliană nu-i priveşte nici pe
negri, nici pe indieni. Nici pe femei, de altfel. Este o
democraţie penu bărbaţii albi. Trăind înr-o societate
48 Mitul democraţiei

democratică, femeile sunt, ireşte, egale înre ele, dar


rămân ră discutie subordonate bărbatilor. Iată o ră-
, '

sătură a societăţii mericane, pe cre Tocqueville o


remarcă cu satisfacţie. De acord cu egalitatea, dr ie­
care la locul lui. Orice asociaţie trebuie să aibă un şef,
ir în fmilie uncţia respectivă revine în mod natral
bărbatului. Femeile ameicane acceptă ră să crâc­
nească această regulă �i dau astfel un bun exemplu
surorilor lor europene, tentate uneori de demonul inde­
pendenţei. "Nu se aude în Statele Unite vreo soţie
adulteră care să invoce zgomotos drepturile femeii,
călcându-şi în piciore cele mai sinte îndatoriri." Şi,
cum viitoul aprţine democraţiei, cauza dreptrilor
femeii pre deja judecată.
Însă această democraţie socială riscă, potrivit lui
Tocqueville, să afecteze bazele democraţiei politice.
Altfel zis, egalitatea pare pe punctul de a înghiţi liber­
tăţile. "Cred că e mai uşor de stabilit o guvenare
absolută şi despotică la un popor care răieşte în con­
diţii de egalitate decât la altul." Şi aici, izbucneşte teri­
bila profeţie: "Încerc să-mi imaginez sub ce trăsături
noi s-r putea mnifesta despotismul n această lume:
văd o mulţime nenumrată de omeni asemnători şi
egali învârtindu-se ră odhnă pentru a-şi satisface
plăceri mnte şi vulgre cu cre îşi umplu suletul.
Fiecare dinre ei, reras în sine, e srăin de destinul
celorlalţi [ . . . ] . Deasupra lor, se ridică o putere imensă
şi protectore, cre se obligă, numai ea, să le asigure
plăcerile şi să vegheze asupra soţii lor. Este absolută,
minuţioasă, constntă, prevăzătoare şi blândă [ . . . ] . Î i
Maile pincipii 49

place ca cetăţenii să se simtă bine, cu condiţia de a nu


se gândi decât la asta [ . . . ]. Şi sărşeşte prin a coborî
iecre naţiune la condiţia unei tme de nimale tmide
şi hnice, cărora guvenul le este păstor." Deodată,
utopia se întunecă şi devine antiutopie.
Până şi rhitecura este chemată de Tocqueville să
depună măurie. Nu vede în merica decât două ti­
puri de cldiri: de g pte, csele individuale, toate mici,
de cealaltă pate, monumentele publice, gigantice.
"Înre aceste două extreme, nu mai e nimic." Indivizii
de o parte, ir de cealaltă, comunitatea, statul, naţiu­
nea. Condiţiile susceptibile de a face să apară un nou
despotism sunt deja la locul lor. Dezagregarea suctu­
rilor intemedire, caracteristice Vechiului Regim, lasă
n vid periculos, indivizi snguri, incapabili de a rezista

nei puteri masive şi eliberată de orice oprelişte (teză


cre va i dezvoltată de Tocqueville n L Ancien Reime
et la Revolution "Vechiul Regim şi Revoluţia"). Din
fericire, nici o evoluţie nu e fatală, iar antidotul există;
el constă în reinventrea sucturilor menite să stea înre
cetăţeni şi stat. Cu spiritul lor civic, tot mericanii sunt
cei care dau exemplu, multiplicând asociaţiile de tot
felul. n orice cz, rebuie nlătrată o iluzie: democraţia
nu face cadouri; pentru a păsra ce s-a dobândit, e
nevoie de vigilenţă.
Tocqueville şi Mx se înăţişează ca o interesantă
dublă igură a convingerilor şi iluziilor ştiinţiice şi poli­
tice ale epocii lor. O epocă în care s-a inventat ştiinţa
societăţii (.,izica socială", cum îi plăcea să spună lui
Auguste Comte) şi ştiinţa viitoului. Două ştiinţe foarte
50 Miul democraiei

sensibile la utopie, şi cu atât mai utopice cu cât se pre­


tindeau exrem de rigroase. Tocqueville şi Max nu
fomuleză ioteze, nu schiţeză scenrii; pr şi simplu,
ei şiu. lnri, şi-au t ict olle. Tcquevile
lasă impresia de a nu i înţeles mare lucu din prezent.
Societatea mericnă egalitră a fabricat-o n nregme.
Orbit de teorie, s-a lăsat poate înşelat şi de latura mai
iscetă a neglităţii buheze, oecm ştesă n ot
cu inegalitatea aristocratică bătătore la ochi. Studiile
ecente asupa Americii ,,rele" a pocii pn n evidenţă
disprităţi sociale considerabile. Ca şi Eropa, America
îşi avea bogaţii şi sracii ei. Ir pe temen lung, devol­
trea economică americană nu a încurajat câtuşi de
puţin egalitarismul. Astăzi, diferenţele sociale rămân
mai impornte n America decât n Eropa occidentală.
Tocqueville n-a nţeles popriile legi cu cre venea capi­
talismul - foarte diferite de ilozoia egaliristă -
şi cre aveau să impreneze societatea mericnă; fote
curios, el minimalizează capitalismul şi industria, cei
doi factori-cheie ai secolului al XIX-lea. El vorbeşte
despre egalitate ca despre o mişcre ranscendentă,
detaşată de orice context. Un principiu ce pre înscris
n cer - şi anci cine i s-ar mai putea opune? Evident,
Mx şi-a înţeles mai bine epoca. A văzut clr inegali­
tatea socială sucturală; de altfel, nu era chir atât de
greu de văzut. Dr, plecnd de la nişte sucturi incon­
testabile, a elaborat la rndul lui o schemă imaginară,
exact opusul celei imaginate de Tocqueville. La
Tocqueville, conradicţiile se sting; la Mx, ele ating
cota maximă. La Tocqueville, ţesutul social tinde spre
Marile pincipii 51

unifomitate; la Mx, societatea e scindată n două


clase inconciliabile. Unifomizre de o pte, olzre
de alta: suntem depate de mozaicul social complex
cracteristic oricrei societăţi. n orice teoreticin, zace
un utopist.
Mai bun obsevator decât Tocqueville n privirea sa
asupra prezenului, Max devine cu toul prizonier al
utopiei atunci cnd se îndreaptă spre viitor. Ajunge, la
rndul lui, să mizeze pe egalitate, pe o egalitate încă
şi "mai egală" decât cea a lui Tocqueville, instarată
de evoluţia poleă şi soţită de o libae nu ai pun
completă: este "viitoul lminos". Penu Tocqueville,
după cum am văut, lumea de mâine se nunţă sub
culori mai puţin srălucitoare. Max şi-a avut credin­
cioşii săi, cre I-au crezut pe cuvânt. Ca profet, el a
eşuat într-un fel cu totul special. Înr-o primă etapă,
instarrea comunismului înr-o bună pate a lumii
prea că-i conmă teoria. Apoi, s-a putut obseva cum
comunismul real conrasta lagrnt cu comunismul teo­
retic: era pur şi simplu altceva! Eşecul comunismului
a ăcut să pălească steaua lui Mx. Şi, în acelaşi timp,
mând avntul democraţiilor, dar nu mai puţin şi
incetitudinile lor crescnde, steaua lui Tocqueville tot
rcă. Văzut ca profet, cota lui este astăzi sensibil mai
ridicată decât a lui Max.
Să nu ne pripim însă supraevalundu-i capacităţile
de a citi în viitor. Ca orice profet, Tocqueville adună
din belşug rgumente false. Mi se pre insuctiv să
selectez o mică listă. Sfatul său democratic de a le
închide pe femei în casă nu pre a i mat. Nici
52 Mitul democraiei

proiecţiile sale privitoare la ceilalţi excluşi ai demo­


craţiei, populaţia neagră, nu au fost în i mre măsură
conmate de istorie. "Nu găsesc, penu rasa albă,
decât două feluri de a acţiona: să-i elibereze pe negri
şi să-i contopească în sânul ei; sau să rmnă uptă de
ei şi să-i ţină cât mai mult timp posibil în sclavie. Solu­
ţiile de mijloc mi se par a duce în viitoul apropiat la
cel mai nrozitor dinre toate rzboaiele civile, şi poate
la prăbuşrea uneia dinre cele două rase." Trei scenrii
sunt astfel degajate de Tocqueville, nsă el găseşte puţin
credibilă pepetuarea sclaviei, şi constaă pe de altă
pte că zinea raselor nu e deloc areată de albi (nici
de negri, de altfel). Calea se deschide astfel spre cel
de-al reilea scenriu: războiul raselor. Şi totuşi, a fost
n al paulea scenriu - neprevzut de Tocqueville ­
cre a avut câştig de cauză: eliberrea neilor, egalitate
civică, dr înr-o societate orecm "comptimentată",
ără vreo contopire a raselor (şi, pnă acum, lipsită de
conlicte rasiale majore).
Tocqueville credea că statele sclavagiste din Sud nu
aveau nici cea mai mică intenţie să rupă cu Nordul
(tocmai temându-se să nu rmână sngre faţă în faţă
cu negrii). Argumentaţie poate logică, dr, în fapt, s-a
perecut tocmai conrriul; în 1 86 1 , Sudul a proclamat
secesinea. Chir în czul secesiii, după Tocqueville,
Nordul nu ar i intevenit cu amele. Şi totuşi, a inter­
venit! Un alt pericol penu federaţie, identiicat de
Tocqueville, r i fost erodrea reptaă a puterii cenale
şi a aibuţiilor preşedntelui. ncă o daă, fls: Washng­
onul şi peşednele şi-au consolidat ă ncetre oziţle
Maile principii 53

de două secole încoace. Dr ce să spunem de o Americă


destinată religiei catolice? Unifomizrea socială şi
cultrală produsă de democraţie r rmne netemnaă
ră o evoluţie religioasă similră. Viutea Utopiei este
tocmai de a i completă! Unii meicani vor deveni atei,
dr ceilalţi vor abndona mult prea ragmenatele con­
fesiuni protestante penu a se regăsi cu toţii "în sânul
Biseicii romne". Statisticile dovedeau că procesul era
în curs. La 1 800, catolicii abia de reprezentau 0,94%
din ansamblul populaţiei; ei deveniseră deja 2,40% în
1 830, 3 ,90% în 1 840 şi 6,90% în 1 850. Sedus de pro­
pia-i teză, Tocqueville nu obseva explicaţia mult mai
prozaică a fenomenului: nici vorbă de un efect "cato­
licizant" al democraţiei, ci pur şi simplu de imigraţia
irlandeză! Şi rimul acesta s-a menţinut, irlandezilor
alăturându-li-se italieni, ibero-mericani, polonezi . . .
Astăzi, Biserica catolică reuneşte aproape 40% din
numul credincioşilor din Statele Unite. Prezicerea lui
Tocqueville se împlineşte încetul cu ncetul, dar penu
motive care nu au nimic de a face cu teoria sa.
Meseria de profet e riscntă. Şi totuşi, ceva rămâne
din Tocqueville, ceva mai esenţial şi mai semniica­
tiv decât mulţimea de erori punctuale. El este cel care
a identiicat dilema fundamentală a democraţiei, dii­
cilul dozaj al celor două principii undamentale care
sunt egalitatea şi libetatea, mai mult chir, dincolo de
o anume limită, relaţia lor conlictuală. Ponind de la
această disfuncţionalitate, el a aras atenţia asupra unei
derive mereu posibile a democraţiei spre un fel de
tirie "blndă": fomă edulcorată de sclavie, acceptată
54 Miul democraţiei

de bunăvoie de n cop social nesteziat. Unele evolu­


ţii din zilele nosre dau tezei lui Tocqueville un aer
de actalitate. Evident, scietăţile demcatice de stzi
sunt fote diferite de a sa "utopie americnă". Mult
mai complexe, în orice caz. Şi mai puţin egalitae, ră
îndoială. Şi mai puţn unifome: unei tendnţe efective
de unifomizre i se opune o tendinţă nu mai puţin
putenică de amenre culrală. Sucrile nteme­
dire s-au multiplicat: asociaţii civice, upri de presi­
ne, nr-n pirit absolut tocquevillin. S-a evitat astfel
atomizrea societăţii, pericolul cel mai mare de cre
se temea: indivizi singuri în faţa statului atoputenic.
Şi totuşi, pe căi ocolite, combinând alte elemente, şi
porivit unei logici care e a timpului nosu, neliniştile
lui Tocqueville par să prindă cop încetul cu înceul.
Să im ore, ără a ne da sema, mtori ai instarării
unei tiranii blnde?
II
1 900

Exclşii

Spre 1 800, semnalul era dat: cursa democraţiei se


pne în mişcre. În cea mai dplină conuzie, de altfel.
Nu exisa nici o reţetă cre să grnteze concretizarea
unor pincipii absrcte. Pe deasupra, clasele donte
nu au cedat decât pas cu pas, temndu-se de egalitaris­
mul democratic; abia cu timpul s-a putut constata că
egalitaea fomală conteă prea puţn n faţa inegalităţii
efective. N-au fost două ţri cre să umeze acelaşi

m. Unele s-au avântat de la început, altele au sat
în aşteptre, recuperând eventual ai târziu. Uneori,
pşii înainte au altemat cu paşi înapoi. merica e
promptă, nglia lentă, iar Frana instabilă: dă îndrăt
după Revoluţie, r recuperează întzierea la 1 848,
prin generalirea drepului de vot, repede coniscat
de altfel de cel de-al doilea Imperiu. Cm să compari,
pe la 1 850, o merică în acelaşi timp democratică şi
sclavagistă, o Frnţă democratică dr autoritră, o
nglie liberală dr nu şi demcratică şi o Rusie absolu­
tistă? Dr mişcrea aceasta apent haotică se ngajează
în cele din umă înr-o direcţie precisă. După un stat
56 Miul democraţiei

şi un prcurs cât se poate de individualizate, sosirea


este "upaă". n ajnul Pimului Război Mondial, cele
mai multe dinre naţiile eropene, ca şi statele mericii
de Nord (ră a uita îndeptatele Ausralia şi Noua
Zeelndă) pr a i optat penu modele politice, desigr
nu identice, nsă convrgente. Se schieză deja n poces
de globalizre, atât în sfera economică, cât şi la nivelul
principiilor şi al practicilor politice.
Cel mai bun indicator de tendinţă este votul uni­
versal. În juul lui 1 900, se ală cam peste tot la ordi­
nea zilei: ie deja instituit, ie ca obiectiv iminent. Un
câştig cu dublă semniicaţie: mai întâi, iindcă există
(sau cel puţin iindcă e ceut insistent); n al doilea rnd,
iindcă, în ciuda numelui său, este încă foarte departe
de a i universal !
Ca la Atena în vremurile de demult, democraţia de
la 1 900 îşi avea legiunile ei de "invizibili". În cetatea
grecească, popoul "politic" era o minoritate. Potrivit
unei logici similre, votul niversal conceput spre 1 900
privea de asemenea o minoritate. Minoritatea aceasta
se connda cu naţiunea: pur şi simplu, iindcă ceilalţi,
politic vorbind, nu existau.
Femeile, mai întâi. O absenţă mai mult decât sui­
cientă penu a coboî "universalul" sub limita de 50%.
Era rezultatul unei vechi istorii, al unei divizini a
muncii cre îi rezeva bărbatului spaţiul exterior (vnă­
toarea, războiul, politica), şi femeii spaţiul interior
(căminul, fmilia). Secolul al XIX-lea n-a inovat nimic
în materie, însă, ind un secol scientist, a mrcat şi mai
precis deosebirea dinre sexe prin rgumente exrase
1 900 57

din rsenalul său ştiinţiic (cum s-ar spune, incon­


testabile şi defmitive). În sărşit, inferioritatea femeii
era dovedită ştiinţiic ! Pe la 1 870, Marele Dicţionar
universal al secolului al X-lea ( Grand dictionnaire
univers el du XXe siecle), editat de Piere Larousse,
ăcea un bilanţ, în cel de-al şaselea volum, în ticolul
Femme "Femeia". Să reţinem câteva rze ediicatore:
"Constituţia ei ceporală se apropie de a copilului; de
aceea, prezintă, ca şi acesta, o sensibilitate foate vie,
lăsându-se uşor impresionată de cele mai diverse senti­
mente de bucurie, de drere, de temă etc.; şi, dat iind
că aceste impresii acţioneză asupra imaginaţiei ără
a i însoţite de obicei de raţiune, ele sunt în consecinţă
mai puţin durabile, şi astfel femeia e mai supusă
nesţatomiciei." Depăşeşte brbatul dor într-o privnţă:
sexul. Cât se poate de serios, Larosse-ul ne infomeză
că "femeia, pin constituţia ei, poate susţine mai multe
partide decât brbatul". Subiectul e dezvoltat pe larg:
"[ . . . ] de obicei, chiar cei mai viguroşi bărbaţi nu depă­
şesc şapte sau opt acte înr-o noapte cu emisiune de
spemă [ . . . ] . Femeia, dimporivă, rezistă mai mult [ . . ].
.

O femeie valorează în medie, n acest gen de exerciţiu,


cât doi brbaţi şi jumătate." Pentu ea, sexul este mai
impont decât penu un bărbat, ir lipsa acestuia, mai
penibilă. Nu mai puţin caracteristică e şi înclinarea ei
spre lux; Larousse-ul zăboveşte asupra acestui subiect,
considernd că n acest domeiu inluenţa (evident, rea)
a femeii ar i de netăgăduit.
Covrşitor rechizitoriu! Nu prea nteligentă, aproape
infantilă, prizonieră a unor impresii schimbătoare,
58 Miul democraiei
dominată de sex şi undamental instabilă (la donna e
mobile), femeia n-r i cazul să isă, liberă şi nestin­
gherită, în afara spaţiului domestic. Cu o asemenea
sumă de "calităţi", pticiparea ei la viaţa publică r
i de-a dreptul un risc penu comunitate. Prudenţa
îndenă să ie supravegheaă îndeaproape, penu a
liita cel puţin pagubele. Şi stfel, isina de a pre­
zenta familia revenea exclsiv brbatului. Democraţia
de la 1 900 este o democraţie msculină, o socieate
politică a şeilor de fmilie.
Dar nici brbaţii nu sunt toţi egali. Prncipiul ega­
litar al democraţiei se împiedică nu numai de o îm­
prţire socială forte inegaliră, dr totodaă şi mai cu
seamă de concepţia inegalitară asupra condiţiei uma­
ne: concepţie aimaă deschis, ră falsă pudore. În
principiu, inegalitatea biologică, intelectuală sau cul­
rală a indivizilor, reală sau presupusă, nu r i incom­
patibilă cu respectul egal datorat iecăuia, şi nici cu
egalitatea civică şi politică. Dar numai în principiu.
Discrsul elitist nu e cel mai bun tovarăş de m al
pacticii democatice. Dn clipa cnd celăllt i se năţi­
şeă ca o ină de caliae infeio, ame.ul disci­
mnatoriu apre drept legitim şi chir recomndabil.
Spre srşitul secolului al XIX-lea, biologia devine
o ştiinţă la modă. Ereditaea, evoluţia, degenerrea snt
teme la ordinea zilei; caliatea biologică a indivizilor
rece în prim-planul preocupărilor. Cu tendinţa neferi­
cită de a amesteca ierarhia biologică şi cea socială.
Înr-adevăr, clasele nferiore sunt cele cre - mînate
de sărăcie, boli, alcoolism - prezină cazrile de
1900 59

degenerare cele mai pronunţate. meliorarea speciei


mane părea o necesitate urgentă, şi aşa se naşte euge­
nia (odată cu lucrrile lui Francis Galton, dinre care
Naural Inheritance, 1 889). Dr cum să încerci o ase­
menea ameliorre, dacă nu seprând ntr-un mod încă
şi mai radical exemplrele umne cele mai reuşite (şi
cele mai favoae ocil) e cei cosidei ca mai puţin
eşii (şi, fote desea, de ondiţie scială inferioră)?
Charles ichet, preşedinte al Societăţii Frnceze de
Eugenie, viitor lareat al Premiului Nobel enu medi­
cină, propunea (n ctea sa Eugenique, 1 9 1 3) intezice­
rea căsătoriei umătoarelor categorii: uberculoşi şi
afectaţi de boli venerice, rahitici, scutiţi de seviciul
militr; şi apoi - cât se poate de generos - uturor
celor declaraţi inapţi pentru procrere de o comisie de
conrol. Casrarea şi sterilizrea crinalilor, a nebuni­
lor, a personelor degenerate au fost nu doar plănuite,
dar şi aplicate în mai multe ţări, ără legăură directă
cu reo ideologie sau un nume regim politic; Statele
Unite, Gemania nazisă şi Suedia igurează în capul
listei. Penu eugeie, erfecţionea iinţei "snătoase"
mergea mpreună cu neuralizarea "celuilalt".
"Diferenţa e foate mică, neori inexistentă, înre
criminal, omul din opor ră educaţie şi omul săl­
batic." Cuvintele acestea teribile îi apţin lui Cesare
Lombroso, autorul Omului criminal ( 1 876), unul dinre
cei mai inluenţi şei de şcoală de la srşiul secolului
al XIX-lea. Penu anropologul italin, o pte consi­
deabilă a speciei umne prezintă nomlii moale, uşor
de identiicat după nomaliile izice. Criminalul nici
60 Mitul democraţiei

nu mai trebuie să treacă la fapte: compotamentul


criminal i se citeşte în trăsăuri. Iar legiunile cele mai
numeroase de suspecţi se recutează, în mod obiectiv,
din categoriile sociale nferioare. Romanele lui Zola
oferă o bună ilustrare a acestei scheme de gândire; din
punctul de vedere al scriitoului rancez, aceste cate­
gorii pr, mai mult decât ltele, dependente de o slbăti­
cie ncesrală neîmblziă pin educaţie şi supuse unor
fenomene de degenerare provocate de condiţiile lor
cumplite de viaţă.
Nici Lombroso, nici Zola nu erau "de dreapta",
departe de aşa ceva! Ei aveau probabil în vedere pe
temen lung sau mediu o evoluţie socială susceptibilă
de a îmbunătăţi condiţiile de viaţă şi de a produce un
efect de omogenizare. Dr, deocamdată, situaţia era aşa
cum era: persoane nu tocmai recomandabile se găseau
din belşug la ivelul cel mai de jos al societăţii. Unii teo­
reticieni recomndau un plus de represiune. Lomboso
însuşi nu vedea cu ochi răi pedeapsa cu moartea. Dar
erau şi discipoli cre-şi depăşeau în feitate magisul,
gândind de pildă la exteminarea în totalitate a "cri­
minalilor înăscuţi". Precum Raphael Smons, n medic
frncez care, într-un text scris în 1 9 1 3 , dep1ora mode­
raţia justiţiei şi cerea o srategie radicală: "[ . . . ] Execu­
ţiile capitale sunt mult prea puţn numeroase penu a
produce efectul eliminatoriu util pe care-1 aşteaptă
Şcoala pozitivă. Sentimentalilor le este uşor să constate
că execuţiile actuale nu fac să scadă media crimelor.
Ei uită că ceea ce umărim noi prin moartea crimi­
nalului e mult mai puţin efectul de intimidare, cât
1 900 61

efectul eiminatoriu ş i că, l a o populaţie de pauzeci


de milione de omeni, este grotesc să gândeşti a face
crăţenie prin suprimrea nuală a unei duzni de indi­
vizi. Societatea de astzi seamănă cu un bolnav care,
având mâna cangrenată, şi-ar mputa falanga unui
deget şi s-r mra apoi că răul, n loc de a se atenua, inva­
dează braţul întreg." S-ar zice, aproape o invitaţie la
vnătoare de oameni. Să se pzească cei care nu arată
cum se cuvne !
Modelul noii umanităţi este burghezul: bne educat,
mbrăcat convenabil . . . Cu cât semeni mai puţin acestui
tip ideal, cu atât eşti mai puţin egal cu ceilalţi. Munci­
toul se ridică înceul cu încetul; legat de maşină, este
şi el un agent al modenităţii, susţinut de o mişcare
sindicală şi socialistă tot mai putenică şi, mai mult
chir, transigurat de mitologia "viitoului luminos",
acel paradis promis proletarilor. Până una-alta, totuşi,
un muncitor este mai puţn decât un burghez. Dr, mai
ales, mediile cele mai de jos ale oraşelor viemuiesc ­
cel puţin în imaginar - de viaţă degenerată. Pe de altă
prte, ţăranii, la rândul lor, fac igură de înapoiaţi în
această lume burgheză şi urbanizată. Apoi, mai sunt
şi sevitorii, categorie numeroasă, adevărată instituţie
a epocii, al căror statut este inegal prin deiniţie, iar
dependenţa faţă de stăpn înscrisă în natura meseriei.
Cum să practici democraţia - egalitatea, adică -
cu indivizi şi categorii de calitae atât de diferită? Msa
mnimă era de a rnja puţin suragiul zis universal,
cu scopul de a limita posibilele derapaje. S-a pus în
lucu o întreagă varietate de soluţii. În 1 905 - ca
62 Mitul demoraiei

umre a mişcii revoluţionre -, Rusia ină in era


votului niversal. Toţi brbaţii obţn drpt de vot. Cu
condiţia să aibă cel puţin 25 de i. Cu condiia, n plus,
de a i proprietari sau conribuabili. În rest, nici o pie­
dică; dor că votul este indirect, ir alegătorii sunt
.părţiţi in pau colegii, după aptenenţa lor socială
(proprietari unciari, buhezi, i, munciori). În
1 907, un elector de adul doi rprezenta 230 de pro­
prieti uncii, 60 000 de ţrni şi 1 25 000 de mun­
ciori*. Dr votul era universal ! Belgia il acodase in
1 893; busc, nl alegătorilor cescse e la 1 37 000
la 1 3 70 000. Votul e direct şi nici o categorie defavo­
rizată. Dimporivă, sunt categorii favorizate ! Taţii de
familie, proprietrii, ncţionarii şi intelectualii bene­
iciază de voturi suplimentare: până la rei voturi de
personă. în Italia, analfabeţii au fost excluşi multă
me (ir nl lor ea ont); in 1 9 1 2, e acdat

reptul de vot tuturor bărbaţilor in vârstă de 2 1 de ni


ştiind să scrie şi să citească, dar numai incepând de
la 30 e ni penu nalfabeţi. n Statele Unite, lucrurile
sunt arnjate prin sistemul de poi tx, alat in vigore
pnă in 1 964, care a ţnut departe de ne o parte a
populaţiei srace, alcătuită mai cu seamă din negri şi
indieni. În Mrea Britnie, se poate vorbi de suragiu
universal odaă cu ultima mre refomă electorală a
secolului al XIX-lea, impusă de Gladstone n 1 884;

* O situaţie similaă în România, unde potivit Constituţiei

din 1 86, evizuită n 1 884, se vota de asemenea pe colegii, pau


iniţial, apoi tei.
1900 63

prevedea suprmrea censului şi rpt de vot penu toţi


bărbaţii de la 2 1 de ni n sus. Această "universalizre"
nu împiedică însă ca o treime din populaţia masculină
adultă să nu aibă n continuare acces la une; prnre
excluşi, iau sevitoii, personele locuind la pnţii
sau paronii lor, ca şi beneiciarii asistenţei publice.
Dacă unii sunt excluşi din primul moment, asta nu
însenă că pinre ceilalţi r doni egalitatea. Votul
universal e susceptibil să provoace o iluzie. Totul se
învrte n juul alegătorilor, iar aleşii pr de mai mică
importanţă: ceea ce contează e voinţa popoului! Dr
cele două "copuri" abia de se aseamănă. O masă de
omei mege la ne, ir de acolo iese o elită. n Frna,
începând de la 1 848 şi, mai ales, odată cu instararea
celei de-a treia Republici, sistemul e mai democratic
ca orinde. Nu mai există nici o discrminre electorală
penu adulţii de sex masculin. Dr categoriile domi­
nate - evident, majorire, inclusiv prinre alegătoi ­
nu se regăsesc în primele pau legislati ale celei de-a
treia Republici (din 1 876 până în 1 885) decât prinre
2% dinre deputaţi (muncitori, ngajaţi şi uncţionari
mni, nvăţătoi). Nul lor ceşte puţn câte puţin,
penu a atinge 1 5,5% în ultimele paru legislatri (din
1 924 pnă în 1 936): proporţie încă destul de modestă
şi cre r i fost sensibil mai redusă ră efectul totuşi
excepţional al Fronului Popular în 1 936. Dimporivă,
clasa superioră şi cea mijlocie sunt suprareprezentate,
şi cu deosebire intelecualii şi rofesinile liberle (avo­
cai, pofesoi, jlişi). Filajul e şi i sevr la ivelul
guvenului, acolo unde sunt luate deciziile efective.
64 Mitul democraţiei

Elitistă, epoca e şi rasistă. Şi asta, ără probleme de


conştiinţă. Dacă omul din popor avea toate perspec­
tivele să ie considerat ca "i puţin egl", exemplrele
exotice şi cât de cât "colorate" ale speciei umane
n-aveau nici cea mai mică şansă să ie ratate pe picior
de eglitate. Rasismul este o veche igră a imagina­
ului, ieşită iresc din distincţia dintre "noi şi ceilalţi".
Atitudine în acelaşi timp exacerbată înr-un Occident
populsat de evoluţia tehnologică şi indusrială în pozi­
ţia de stăpân incontestabil al plnetei, şi sistematizată
de spiritul ştinţiic al epocii. Pe sca umnă, omul alb
urcă în vârf, împingându-1 pe negru pe reapta de jos
(cu poziţii intemediare penu celelalte gupuri rasi­
ale); porivit unora dinre ntepretri, neul s-r i găsit
exact la mijloc de um între rasa albă şi familia mai­
muţelor (dacă nu cumva mai aproape de cele din ă,
şi ele orecum "umanizate" penu a da mai uşor mâna
cu negrii! ) .
Despre acest malgm biologic, cu cosecnţe rave;
iată un scurt pasaj datorat unui scriitor a cui operă
a fost penu adolescenţii epocii o adevrată imagine
a lumii: "Coloniştii se apropiră de maimuţă şi o piviră
atent. Aparţinea acelei specii de anropoide al căror
unghi facial nu e cu mult inferior celui al ausralienilor
şi hotentoţilor. Era un urangutan [ . . . ] . Familia aceasta
de nropoide prezntă ăsături cae indică la nimalele
respective o inteligenţă aproape omenească. Folosite
n casă, pot să svească la masă, să deretice prin cmee,
să aibă grijă de haine, să facă pntoii, să folosească
îndemânatic cuţitul, lingura şi urculiţa, şi chiar să bea
1 900 65

vin [ . . ] la fel de bine ca cel mai bn sevitor pe două


.

picioare." Citat exras din Insula misterioasă, roman


publicat de Jules Veme în 1 874. Î i putem acorda încre­
dere scriitoului; nu vom întâlni la el nmic excesiv,
în rapot cu nomele epocii. A practicat onest vulga­
rizarea ştiinţiică, inroducnd în icţiunea romanescă
locurile comune ale vremii sale. Să reţinem, aşadr,
poziţia rngunului pe scra biologică: fote aproape
de ausralieni şi hotentoţi, cei mai puţin evoluaţi dintre
negri, porivit clasiicăilor în vigore. Ierrhia obligă:
nici negrii nu erau egali nre ei; unii erau încă "mai
infeioi" decât ceilalţi. Nab, personajul neu al Insulei
misterioase, îndeplineşte, evident, ncţia de sevitor.
Însă aceeaşi misiune, înr-o poziţie doar cu puţin infe­
rioră, îi revine urangutanului, adoptat de puţn nume­
roasa comunitate. "- Aşadr, zise Nab, vorbiţi serios,
stăpne? Îl lum ca sevitor? - Da, Nab, răspnse ingi­
neul zâmbind. Dar să nu ii gelos ! "
După c e deinise ră complexe condiţia feminină,
Le Grand Larousse adoptă un ton similar în ticolul
Negre "Negu" din volumul al XI-lea. Suntem nfor­
maţi că negrii au creieul mai puţin devoltat ca albii,
ir simţle mai scuite, cu alte cuvnte snt mi aroe
de naură sau de animalitate (acuitatea smurilor şi
deicitul de inteligenă le cracteriza şi pe femei, şi ele
ine orecm "sălbatice"). Poziţia intmediă a neu­
lui este putenic. pusă în evidenţă: "Dacă negrii se
apropie de numite specii nimale prin fomele lor
natomice, prn instinctele lor grosolane, diferă totuşi
de acestea şi se apopie de omenii albi sub lte aspecte,
66 Mitul democraţiei

de care rebuie neapărat să ţnem sema. Au daul


vorbirii, şi prn cuvnte putem să legăm cu ei relaţii
intelectuale şi morale, putem încerca să-i ridicm pnă
la noi şi cu siurnţă că vom reuşi înre nume limite.
În plus, mai este un fapt iziologic pe cre nu rebuie
să-I uităm nicicând, acela că rasa lor e susceptibilă de
a se mesteca cu a noasră, semn vizibil şi frapant al
naurii noastre comne. Inferioritatea lor ntelecuală,
depart� de a ne conferi reptul de a abuza de slăbi­
cinea lor, ne impune datoria de a-i ajuta şi a-i proteja."
Binevoitor în aparenţă, acest text oscilează continuu,
în mod echivoc, înre "umanitate" şi "animalitate". Nu
recnoaşte nerilor decât sătrile umne elementre:
vorbirea şi capacitatea de a se încucişa cu celelalte
rase. Măcar, pentru autoul articolului, condiţia lor nu
pe de-a-nregul umnă nu justiică în reun fel sclavia:
n-avem deloc "dreptul de a îrobi rasa inferioară". Şi
astfel, se iese din logica sclaviei, rmânându-se totuşi
depte de logica democratică.
Spre 1 900, europenii erau încă depte de a gândi
că democraţia r i şi penu "ceilalţi". Meropolele şi
coloniile rmâneau lumi apate. În Belgia, Leopold II
domnea în chip democratic peste o ţră reputată penu
instituţiile ei democratice. Dr îşi răia o a doua viaţă,
ca suveran absolut, mai mult chir, ca proprietar al
statului independent Congo (începând din 1 884).
Producţia de cauciuc - principala bogăţie a ţării -
nu sevea cu nimic "statului independent"; dimporivă,
se baza pe exploarea sălbatică a locuitorilor săi.
Aburile comise - depăşind chir "nomele" amise
în epocă - aveau să provoace scndal intenaţional.
1900 67

Deocmdată, rasele "colorate" rmneau depate de


Europa. Invazia neară se perecea cel mult în dome­
niul exclusiv al imaginului. Un romn profetic a fost
publicat sub acest titlu (L 'invasion noire) în 1 894 -
a doua ediţie n 1 9 1 3 - de "căpitanul Dit", pseudo­
nimul literar al oiţeului rncez Emile Drint; citi­
toul e invitat la îngrozitoul spectacol al unei Arici
sălbatice revărsându-se asupra Europei.
Situaţia era însă diferită în ţările exraeuropene de
sorginte albă. În aceste societăţi, coexistenţa raselor şi
culturilor punea înr-o lumină putenică intQleranţa
sială a democaţiei albe. Cu discrpnţe ecord n ţle
anglo-saxone. Acestea asigurau albilor o democraţie
mai avansată decât ţările vechiului continent ("demo­
craţia în America"); dimpoivă, "ceilalţi", şi negrii cu
deosebire, erau supuşi unui regim cu totul discrimi­
natoriu. n Statele Unite, ultima pagnă a sclaviei a fost
întorsă în 1 865 (în Brzilia, abia în 1 889). Astăzi, per­
cepem sclavia ca pe n scndal, şi aceasta deorece
jocurile ideologice şi ştiinţiice sunt ăcute altfel. Ea
a put nsă mult tmp ca iind n nata lucrrilor, nr-o
vreme când inferioritatea negrilor nu era pusă la ndo­
ială; penu o "iinţă infioră", condiţia de sclav pea
chir o "promovre", oferind o nume formă de acultu­
raţie (cuvântul Bibliei, vecinătatea oamenilor albi . . . ).
Fapt este că, şi după eliberre, un neu a rămas tot
n neu. Lăsnd la o pte discinea iă nscisă

n mentaliăţi şi compormente, o nreagă discrinre


oicială, înscrisă în legi (segregarea în şcoli, în locu­
rile publice . . . ), s-a menţinut în sudul Statelor Unite
până n nii 1 960 (având ca alibi autonomia legislativă
68 Mitul democraţiei

a statelor inii . . . însă nu de rmente se duce lipsă).


Pradoxal, cea mai mare democraţie a lumii era o ţră
rasistă sau care, cel puţin, tolera mnifestări de acest
gen.
La celălalt cap al lumii, Ausralia a prelungit dis­
cminrea încă şi mai mlt timp. Aborigenii săi, situaţi
în imaginul raselor pe reapta cea mai joasă a umni­
tăţii, n-au cunoscut nici măcar efectul "integrator" al
sclavajului. Au fost ţinuţi, cei mai mulţi, la marginea
societăţii albe şi deplasaţi arbitrar dinr-un loc în altul
pe măsă ce rontiera civilizaţiei nainta. Drepl de vot
nu le-a fost cordat decât n 1 967 (n tmp ce femele lbe
- altă categorie ,,mai puţin egală" a democraţiei - îl
dobândiseră din 1 902, cu mult înaintea srorilor lor
eropene şi meicne). Mişcrea nrptată spre idica­
rea aborigenilor la rangul de ausralieni cu repuri
depline s-a precizat abia după 1 970; le-au fost resti­
tuite şi nele pmntri, de fapt, dor o pte din veciul
lor pămnt.

Sfântă dragoste de ţară

În secolul al XIX-lea, democraţia şi naţiunea îna­


intează umăr la umăr. Nimic mai natural. Naţiunea
este o creaţie democratică, expresia voinţei generale a
popoului, a suveranităţii acestuia. "Un plebiscit de
iecre zi", după fomula memorabilă a lui Renan.
Încă o dată, Le Grand Larosse depune mrie
penu o ocă şi o menlitate. Articolul Europa (aput
1900 69

în al şaptelea volum) nu e mai puţin remarcabil decât


textele pe care deja le-am citat: "Europa nu înseamnă
ceva decât n măsra în cre se numeşte Frnţa, Anglia,
Rusia, Ausria, Pusia, Spania etc. Aici, pticulaul
rece înaintea generalului. Nu la fel stau lucurile în
America, Asia, Arica, Ocenia; acolo, generalul se
impune în faţa particulaului: acesta din umă este
aproape complet absorbit; dimporivă, Europa nu e
decât o denumire geograică care cere să ie ratată în
lii i. Sub Cer, şi chir sub Crol cel Me, Eopa,
deja veche, avea încă o istorie; pe atunci erai asiatic,
aricn sau european. Sub Napoleon I, Europa şi-a
pierdut individualitatea; eşti rancez, englez, italian,
elen, us etc.; nu mai eşti europen. Sena este n luviu
l Frnţei, Rinul este n luviu gemn, lpii snt mnţi
italieni, Tagul este undmental porughez, Vezuviul
este itlin, Tisa este engleză, Snta Gudula este bel­
gină, remlinul este usesc şi Potsdmul este pusin."
Europa a murit. Trăiască naţiunile europene !
Dr ce e naţiunea? Putem să o defm rpt o comu­
nitate evident complexă, dr simpliicată şi omoge­
nizată n imaginr, nvestită cu n grad nalt de coeenţă
şi mrcată de un destin speciic, răsătri cre o indivi­
dualizează n raport cu celelalte comunităţi similre.
Naţinea este - sau a fost - o religie, a dinre mrile
religii secularizate ale timpurilor modene. Nimic nu
se ală deasupra naţiunii, totul îi este subordonat. Ea
presupune decuparea omenirii în entităţi distincte şi
omogene. Presupune de asemenea, în consecinţă, cel
puţin ca proiect ideal, constituirea, peste tot în lume,
70 Mitul democraiei

de state naţionale. Lumea rece astfel, mai înâi n ima­


ginr, dr reptat şi în realitate, din era imperiilor, con­
glomerate enice şi culturale, în era statelor-naţiune,
organisme, ireşte, şi ele eterogene, dr aspirnd la
omogenizre. Fzinea cu statul a fost momenul deci­
siv n existenţa naţiunii. De fapt, acesta era obiectivul:
nu un simplu repetoriu de culuri diferite, ci o resuc­
turre efectivă şi globală, conducnd la o constelaţie
de state naţionale. S-au combinat astfel, nr-o sucură
aparent de nedespţit, două ansmbluri de naură
diferită: de o pate, naţiunea, cu vocaţia ei ranscen­
dentă, de partea cealaltă statul, nstument mai curând
prozaic de putere, dominaţie şi represiune. Fapt este
că un lint cât se poate de putenic era necesr pentu
a ţine n frâu o societate din ce în ce mai deschisă, mai
diversiicată şi mai conlictuală. Stucturile şi activită­
ţile economice s-au concenrat, la rândul lor, în princi­
pal, în interioul frontierelor naţionale. Pe de o pate,
dezvoltarea pieţei a contribuit la constituirea naţiunii,
pe de altă pate a fost ea însăşi putenic sucturată de
naţiune. Ajunge să privim hta căilor ferate; reţelele
frovire mbrăţişeză, "leagă", s-r putea spne, nsm­
blul teritoriului naţional, conferind proiectului ideal o
nitate cât se poate de concretă. Naţiunea s-a consolidat
prin stat, ir statul s-a spiritualizat graţie naţiunii. Naţi­
unea, o iubeşti. Cum să iubeşti statul? Staul, rebuie
să-I respecţi, să-1 asculţi. Ir statul-naţine, îl iubeşti
şi îl asculţi în egală măsură.
Să ie o creaţie democratică statul-naţiune sau, dim­
potivă, o piedică la democraţie? Conceptul în sine e
1 900 71

ră ndoială democratic, dar corespunde sensului glo­


baliznt al democraţiei, unei viziuni monolitice asupra
comniăţii. Esenţa plebiscitră emcaă de Renn (de
fapt, un "plebiscit de iecre zi" presupus, nu expmat
cu adevrat) îi conferă o dimensiune tolitră. Cu toate
aprenţele ei democratice, ilozoia plebiscitră se pre­
zintă, în primul rnd, ca o srategie de mobilizare şi
de mnipulare. Fiecare individ e condiţionat - s-ar
zice, chiar de la naştere - să devină cetăţen credin­
cios naţiunii sale. Învaţă "sfnta dragoste de ră", cum
zice La Marseilaise ( amour sacre de la parie). Se
pătunde de istoria ei (o istorie adaptată şi orientaă . . .
ca orice istorie) şi de o întreagă vrietate de simboluri,
marcnd unitatea ireductibilă a spaţiului naţional, şi
implicit opoziţia dinre acesta şi alte spaţii similare. În
raport cu naţinea, nu mai e loc penu proiecte altea­
tive, individuale sau de gup. E dor nnimitatea, con­
smţită sau impusă.
Prmul proiect democratic a fost putenic unifomi­
zator, înr-o lume în cre diferenţele sociale şi cultu­
rale rmneau exrem de sensibile. Penu a se despţi
de lmea veche - o lume ramentaă şi irhaă -,
democraţia rebuia neaprat să egalizeze şi să unifoi­
zeze. Cei "prea diferiţi" se alau defacto într-o poziţie
inraă. Conntată cu ei, naţiunea a oscilat nre si- ·
Ire (nde era posibil) şi excludere (acolo unde se pea
că nu mai e nmic de ăcut).
Uniicatore şi omogenizatore, naţiunea a împins
minorităţile înr-o zonă mrginală, umrind să şteargă
pticulrismele. n pritatea sa ideală, modelul naţionl
72 Miul democraţiei

esupnea spaii omogenate şi indivi vobind ceeşi


limbă, la propriu, ca şi la igurat. Au fost afectate, în
primul rnd, minorităţile naţionale, cele mai vizibile şi
mai compacte. Înainte de naţiune, acestea abia de se
obsevau. Îşi găseau iresc locul n mozaicul de tip
"imperial". Imperiile ignorau srategiile enice, tocmai
iindcă nu erau state naţionale. În secolul al XIX-lea,
Imperiul Otomn, cel mai puţin evoluat dinre statele
europene, era în felul său un exemplu de "democraţie
enică", pr şi simplu iindcă nu avea nimic democratic,
nici naţional. Pe lngă turci şi alţi islamici, personalul
său politic şi adminisrativ cuprindea un număr apre­
ciabil de ameni, greci şi evrei. Era naintea ideologiei
naţionale şi a statului-naţiune.
Statul-naţiune a eodat costnt minoităţile (cu nele
excepţii punctuale - precum cazul foate pticular
al Elveţiei -, cre nu fac decât să conime regula).
Cm peste tot, acestea au regresat în ultimele două
secole sau, în czul cel mai bun, au fost uitate, evacuate
din discursul naţional. Prin metode de o incontestabilă
dive:sitate: moralmente, nu putem pune de-a valma
asimilea eptată rin mijloace srict cultrale şi i ­
nisrative şi metodele radicale de puriicre enică:
expulzarea şi genocidul. Dr rezultatele sunt cele cre
sunt: n-avem decât să comprăm cirele din 2000 cu
cele de la 1 900, penu a costata că aprope toate ţrile
europene - inclusiv cele mai democratice - au avan­
sat considerabil în omogenizarea enică şi lingvistică
a teritoriului lor.
1 900 73

La capitolul respecului acordat minorităţilor (ca şi


al democraţiei în general), Filnda este o ţară-model.
Suedeza, vorbită de doar 6% din populaţie, se bucură
de statutul de limbă oicială, pe picior de egalitate cu
lndeza, net majoiă. Dr pe la 1 900, sudezii pre­
zentau 14% din opulaţia ţrii. Pe deasupra, suedeza ea
limba vorbită n oaşe, limba elitelor. Se constată aşadr,
la capăul nui seeol, o scdere de peste 50%, şi nu dor
în sens cntitativ, ci şi calitativ. Suedeza este vorbiă
astăzi srict de noritatea suedeză, concenrată lngă
rontiera cu Suedia.
Sunt şi cri spectaculoase. n Cehia (,,ţrile cehe"),
cehii reprezentau, în 1 9 1 0, 63 ,4% din populaţie, ir ger­
mnii 35% (concenraţi n regiunea sudetă, dr prezenţi
şi în restul teritoriului, mai ales în oraşe). În 1 930, cehii
erau 68,4%, gemanii 29,5%. Apoi, schimbre rma­
tică de situaţie, rezultat al expulzării gemanilor la
sărşitul celui de-al Doilea Război Mondial: în 1 950,
cehii sunt 93 ,8%, ir gemanii 1 ,8%. Astăzi, populaţia
de etnie gemană se ridică abia la 0,5%: de 70 de ori
mai puţin ca la începutul secolului al XX-lea. A dis­
put un popor!
Polonia creată prin ratatul de la Versailles era o ţră
plurietnică. Numai evreii reprezentau 1 0% din popu­
laţie. Astăzi, noua Polonie, reconstituită şi "deplasată"
pe harta Europei în uma celui de-al Doilea Război
Mondial, este aproape ,,monocomă" din pnct de vedee
etnic (opt milioane de gemni au fost expulzaţi din
teritoriile occidentale anexate).
74 Mitul democraţiei

Romnii fomau, n 1 930, 7 1 ,9% din populaţia ţrii


lor (77 ,9% dacă lum în consideraţie teritoriul actual
al Romniei). n 1 992, proorţia lor s-a idicat la 89,5%
(acelaşi procent şi la recensămntul din 2002); evreii,
gemnii şi alte upuri eice au psit nre timp ra.
Trcia imperilă ea un mesec eic şi cultral. Dr
Turcia naţională este rezevată urcilor. Înr-o primă
etapă, "au disput" menii. Aoi, grecii (fote nume­
roşi pe litorlul egeean al Asiei Mici) au fost alungaţi
în nii de după Primul Război Mondial sau schimbaţi
cu turcii cre locuiau în Grecia. Au rămas kurzii, dr
speciicitatea lor este inoraă. Grecia, la rndu-i, i-a
expulzat pe turci şi pe bulgari, şi astzi se prezintă,
oicial cel puţin, ca o ţră ără minorităţi.
n Europa Cenrală şi de sud-est, puriicrea şi omo­
genizrea au fost mai radicale, nu numai din cauza nui
deicit de democraţie, dr şi iindcă exista de la început
un mare amestec enic şi religios (şi astfel, naţiunea a
fost percepută ca o nvitaţie adresată majoritarilor de
a se debrasa de "ceilalţi"). n Occident, Zonele lingvis­
tice, culturale şi religioase erau mai bine delimitate.
Dar şi Vestul îşi avea propriile minorităţi şi enclave
culturale (ră a mai vorbi de regiuni mai întinse) cre
în vremurile glorioase ale naţiunii au fost estompate,
sau pur şi simplu ignorate, devenind "invizibile". La
1 789, mai puţin de jumătate dinre "rncezi" se expri­
mau în rnceză; cei mai mulţi vorbeau ie dialecte mai
mult sau mai puţin îndeptate de rnceza "stndrd",
ie limbi (sau dialecte ale altor limbi) cu totul diferite:
bretonă, alsaciană, provensală, catalană, corsicană,
1 900 75

bască . . . Şi asta înr-o epocă în care elitele europene


vorbeau rnţzeşte, şi mult mai bine, cu signţă, decât
majoritatea rancezilor. Lumea dinaintea naţiunilor: o
Franţă încă nu pe deplin uniicată, şi o Europă încă nu
pe deplin divzată. n mai puţin de două secole, tabloul
s-a schimbat complet. Toţi rncezii au învăţat rn­
ceza, ir limbile egionle sunt apoape uitate. Fră vio­
lenţă, pur şi simplu prinr-o presiune constantă, sevit
de adminisraţie, învăţămnt şi mată, statul rancez
a reuşit o uniicre culurală aproape perfectă.
Naţiunea însemnă şi război, rzboi nscis n logica
sistemului: o lume ramentată şi conlictuală. Imperiile
practicau un gen de război limitat, avnd grijă să nu
afecteze prea mult echilibul de pute. Principalii actoi
erau de talie comparabilă. Dr cum să menţii echilibul
nr-o lume de state naţionale, n cre Gemnia se nve­
cinează cu Belgia, şi Rusia cu ţările baltice? Cum să
acoperi un gol precum cel lăsat de Ausro-Ungria în
beneiciul statelor naţionale, sau falselor state naţionale,
cum au fost Cehoslovacia şi Iugoslavia? Imperiile
ăceau rzboi ră ură. Dar, în epoca }aţiunilor, ra­
gostea de parie a avut ca temen opus - aproape
naural - ura faţă de celălalt. Atât de bine exprimată
de La Marseillaise:

Entendez-vaus dans les campanes


Mugir ces feraces saldats?
Ils viennent jusque dans nas bras
Egager nas , nas campagnes!
76 Mitul democraţiei

1archons! 1archons!
Qu 'un sang impur
Abreuve nos sillons!

"Auziţi, în câmpii, cum mugesc aceşti sălbatici sol­


daţi? Ei vin pnă în braţele noasre, să ne ucidă iii şi
soţiile ! . . . Să mărşăluim, să mrşăluim, pentru ca un
snge necurat să ne adape brazdele ! "
ăzboiul se democaizează. Evident, n sesul loba­
lizator şi nist l democraţiei. Este ăcut în numele
popoului şi prin popor. Opţiunile individuale n-au nici
cea mai mică şansă de a i luate în considerre. Fiecre
"copil" al pariei rebuie - dacă patria îi cere - să
se sacriice pe altarul mitologiei naţionale. Ce poate
i mai nobil decât să mori penu parie, să cazi la dato­
ie? Dacă naţiunea este o eligie, ic mai natal decât
să-i dui eşti întreaga ta iinţă.
Rzboaiele înre naţini snt rzboaie totale. Nimeni
nu are dreptul să stea deoparte. Pe front sau în spatele
rontului, iecre îşi aduce conribuţia la victorie (sau
la înrângere). Era o mre inovaţie. Înante de era naţiu­
nilor, războiul se ducea prin "reprezentanţi". În Evul
Mediu, ăcea rzboi ristocraţia feudală; aceasta era
de altfel raţiunea ei socială. Mai târziu, perfecţionrea
melor de foc a privilegiat instituţia mercenailor, pro­
.
fesionişti plătiţi. Cnd statele s-au cosolidat şi matele
au devenit pemanente, s-a recurs la ngajaţi voluntri.
Ansamblul copului social rmnea dpte de tmultul
melor. Prinre angajaţi, străinii (inamici potenţiali
potrivit logicii naţionale) erau numeroşi. În mata
1 900 77

rnceză a Vechiului Regim, seveau elveţiei, gemi,


irlndezi . . . Amata nu ăcea cop cu naţiunea. La nce­
putul mileniului al III-lea, suntem pe cale să revenm la
o concepţie similră: o ată de meserie. Curnd, che­
mrea contingentului sub me va i o mintire a recu­
tului. Î i rmân astfel amatei naţionale două secole de
istorie, de la războaiele Revoluţiei ranceze, primele
rzboaie "poplre", la zboiul din Golf, piml rzboi
de tehnicieni: epoca în care naţiunile s-au înuntat nu
prin reprezentanţi, ci prin întreaga lor masă.
Ca şi naţiunea, mata naţională este democratică
prin ilozoia sa, dar mai puţin democratică în fapte.
Dacă democraţia însemnă alegere, în materie de naţi­
une şi de război nre naţiuni legerea nu mai e pemisă.
În acest caz, alegerea potă un nume simplu: rădre.
Suntem depate de vremea când Voltaire îi aresa
felicitări lui Frederic cel Mre, victorios asupra frn­
cezilor la Rossbach. Un rege al Pusiei, el însuşi de
altfel de cultură ranceză şi cre îi iubea pe rancezi,
chir dacă se mai războia cu ei din când în când. Era
epoca dinainte de naţiune, dinaintea rzboaielor
naţionale.
Înre două războaie, statul-naţiune se pregăteşte de
război. Această pemanentă "stre de veghe" conferă
instituţiilor şi valorilor militre un loc excepţional,
desigur nu în beneiciul democraţiei. Cu mata sa atât
de sus situată, efectiv şi simbolic totodaă, şi cultua sa
de disciplină civică, Gemia prezenta modelul apope
desăvârşit al unei naţiuni impregnate cu calităţi "mili­
tre". Anglia, dimporivă, idelă individualismului ei
78 Mitul democraţiei

tradiţional, a recurs la volunriat până la Primul Rz­


boi Mondial. n Franţa, afacerea Dreyus a fost ocazia
unei încercri de foţă înre componentele "civilă" şi
"militră" ale statului. Ţinuţi n râu de puterea politică,
militarii şi-au avut momentul lor câţiva ani mai tâziu.
În 1 9 1 4, milioanele de civili obligaţi să îmbrace uni­
foma au simţit pe pielea lor că la război s-a temnat
cu democraţia. Recalcirnţii au teminat nu în puţine
rânduri în faţa plutonului de execuţie. Înr-o bună zi,
o nouă democraţie, detaşată de mitologia naţională şi
rzboinică, îşi va exprima poate regretul în faţa acestor
mominte acoperite de ruşine: acei tineri executaţi
deoarece au reuzat (sau dor au ezitat) să practice cel
mai nobil dinre jocuri porivit nomelor epocii, dar un
j oc cre devine absurd şi macabu dacă ne srăduim
să gândim altfel.
Şi mai ideologizat, şi încă pe mai multe plnuri, al
Doilea Război Mondial s-a remrcat pn spoirea diver­
genţelor dinre "imperativele" naţionale şi opţiunile
individuale şi de up; mii şi mii de persone au plătit
un greu ribut iindcă au gndit sau au acţionat conrar
ideologiei aimate a ţrii lor. Dr apetitul războinic
al statelor încă nu secase. O înreagă serie de "mici"
războaie a umat celor două mondiale. Ele au condus
totuşi, în cele din umă, la o stre de oboseală n copul
social şi au fost, mai ales, de natură să ridice - în
srşit! - chestiunea stnjeitore a responsabiliăţilor.
Câţi tineri rncezi au murit "penu parie" în Iudo­
china şi în Algeria, câţi tineri americani în Vienam!
"Paria" însă nu vorbeşte, nu cere niciodată nimnui
1 900 79

nmic. n nnele pariei se exprimă elita conducătore,


un guven sau altul. Nicăieri mai mult ca la război
divorţul nu-i atât de evident înre discursul democratic
şi realitatea "goală". Purtat în nnele naţinii, războ­
iul nu poate i imputat popoarelor. Cei care hotrăsc
şi cei care îşi vrsă sângele sunt rareori aceiaşi.

Valori şi contravalori

Primul model democatic ese aşezat pe vloi sigre.


Adevul, Binele şi Frnosul sunt uşor de recunoscut.
Omenii de la s'rşitul secolului al XIX-lea au idei
simple şi clre, inclusiv despre subiectele cele mai
complicate. Nu proclamă toţi aceleaşi adevăuri, dar
sunt convinşi că răsătura speciică a unui adevr -
a adevăului lor - este aceea de a i absolut. Ştiinţa
e absolută: ea dă, sau va da mâine, răspnsuri la toate.
Religia e absoluă; şi ea ă, evident, rspnsuri la orice.
Absolute, cel puţin porivit ideologiei şi moralei domi­
nnte, sunt statul, naţiunea şi fmilia. Morala sexuală
se aşază şi ea înre limite stict deinite (chiar dacă nu
tot atât de srict respectate); ea preconizează, "oicial",
raporuri exclusiv heteosexuale, de preferinţă n caul
căsăoiei, şi oientate n principl spe poree. Cnoa­
nele litere şi tistice snt la fel de bine ixate; cea mai
mică manifestre de libetate poate isca o nă.
Amarea autoritară a nui principiu stmuleză
automat conrriul acestuia. Disputa ştiinţă-religie e
clasică în epocă. Frnţa oferă imaginea, şi ea deveniă
80 Mitul democraiei

clasică, a unei ţri tăiate în două; se înuntă două


Frnţe: Franţa catolică şi consevatoare şi Frnţa laică
şi progresistă. Proiectul burghez de societate este negat
de proiectul socilist (sau comnist). Şi aşa mai depe.
Este vorba însă de opoziţii simple (incomparabil mai
simple în imagnar decât în viaţa socială efectivă) şi
care se îmbină uşor, alcătuind sisteme sumre, axate
pe "lupta conrriilor". Chir opuse, proiectele acestea
au un aer de familie, se înscriu într-o schemă similră
de gndire. "Ştiinţa", "tehnologia", "proresul" şi "viio­
ul", cuvinte-cheie în epocă, slujesc în egală măsură
capitalismul şi comunismul. O tendinţă comună este
aceea de a rata societatea în bloc, ca un mecnism ele­
mentar, ră a mai ncurca reburile cu excepţii, nunţe,
fenomene "minoritare" . . . cu nimic, în srşit, suscep­
ibil e a complica abloul şi a-1 amenta. Fice poiect
se aresează tutror, îi priveşte pe toţi, nr-o mnieră,
s-r spune, mai cund totaliră decât democratică.
Este un exces de ideologie. Din momenl cnd lo­
zoii s-au lnsat în critica Vechiului Regim şi au încput
ă aneze soluţii laive şi ă la buşea comu­
nismului - două secole şi jumătate de istorie -,
Occidentul, şi lumea odată cu el, a răit la ora ideolo­
giilor şi utopiilor. Perfect explicabil de altfel: rebuia
reconstruită lumea, dar potrivit cărui pln şi mergnd
încoro?
Se explică astfel şi valorizrea exraordnară - în
toate vrintele ideologice - a timplui, recut şi viior
totodată. Evoluţia şi progresul - descoperiri noi -
aveau dul să-i fmece pe omeni. Istoria este una
1900 81

dinre ştiinţele majore ale epocii. Ea rată umul deja


prcurs, cu toate concluziile (evident, contradictorii)
cre se impn. Pe de o pte, justiicre a conigraţiilor
prezente: societate burgheză şi stat-naţiune (acesta din
umă proiectat ră complexe în Evul Mediu şi, la
,evoie, preigurat chiar din preistorie), ir pe de altă
pte, n perspectiva revoluţionră, condmnre a nui
recut nerept, tocmai penu a deschide calea unui
viitor diferit: Du passe faisons table rase, cum spune
Intenaţionala ("să facem «tabula rasa» din recut").
_Celor mai mbiţioşi, istoria le propunea chir un sistem
de legi în măsură de a conduce omenirea sau cel puţin
de a o ajuta să aleagă. Cât despre viitor, spaţiul său ncă
gol pemitea o lrgă vrietate de scenarii; mizând pe
o ştiinţă şi o tehnologie oniprezente şi atoputenice,
viitoul justiica absolut tot: tot ce-i mai bun în primul
rnd, în toate variantele (de la un capitalism ulraper­
fecţionat, pnă la un comunism perfect de fe1l său),
dar - pentru spiritele neliniştite - şi tot ce-i mai rău
(mergnd pnă la prăbuşirea civilizaţiei tehnologice
sau, mai radical încă, penu a temna o dată cu toate,
pnă la srşitul lumii pur şi simplu).
Trecuul şi viitoul: totuşi, ce povră penu prezent! ·
Acest nsmblu impresionnt de credinţe, reuli şi
tabuuri nu respiră un aer forte democratic. De fapt,
acţionează în dublu sens. Pe de o pe, se opne demo­
craţiei (cre, în pincipiu, r rebui să încurajeze opţiu­
nile mai ine şi mai individualizate). Pe de altă pte
nsă, întreţine dinmica democratică. Fiecrei valori îi
corespunde o conravalore. Cu cât credinţa e mai
82 Mitul democraiei

putenică, cu atât e mai putenică şi negarea ei. Cu cât


regulile sunt mai consrângătore, cu atât mai fermă
este şi voinţa de a scăpa de ele. Secolul al XIX-lea şi
o bună prte a secolului al XX-lea merg înainte prin
acţiunea jocului conlictual al valorilor opuse. Proiec­
tele altenative sunt nenumărate: iecare e liber să se
sevească. Poate că cel mai sigur bromeu al demo­
craţiei nu l oferă societatea efectivă (în cre puterea
şi banul vor tiumfa mereu asupra celor mai umoase
principii); democraţia, deinită în primul rând ca un
ideal, pre mai bine reprezentată prin ceea ce se perece
în imaginar. Mai mult decât o stre de fapt, ea este
tensiune şi mişcre. Mai mult decât ceva dobândit, ea
este speranţă. Sporirea proiectelor şi înuntrea lor
reprezintă un semn bun de snătate democratică. În
acest sens, se poate spune că secolul al XIX-lea şi, mai
ales, anii din jurul lui 1 900 respiră un aer cu adevărat
democratic. Dominaţia brgheziei e contestată de
poiectul socialist. Dominaţia masculină, prin mişcrea
feministă. Religia, prin ştiinţă, şi ştiinţa, prin religie.
Pictra relistă, mai ntâi ncă tmid, prin impresioism,
apoi, imediat după 1 900, prinr-o mulţime de experi­
mente iconoclaste, umnd deconsucţia rtei şi
reconsuirea ei pe baze noi (cubism, a absracă . . . ).
Imaginul politic de la 1 900 este acela al unei lumi
ordonate, conlictuală, dr coerentă, coerenă, dr con­
licuală, şi răspunzând neabătut comenzilor. O lume
bazată, în primul rnd, pe politică şi ideologii. Şi ani­
mată de o mentalitate voluntristă şi de spirit de anga­
jre. Oamenilor le plăcea să se consacre unor cauze,
1 900 83

mergând, pentu o credinţă, pnă la sacriiciul vieţii,


înr-o trnşee sau pe o baricadă. A fost o epocă pasio­
nată. A fost era milor proiecte. Ideologie şi ngajare:
sunt două ngrediente ale democraţiei, desigur nu sui­
ciente, dr poate necesre. Fră ideologie şi ră anga­
jare, ce mai rămâne din democraţie?
III
Stânga şi reapta

irtuţile stângii şi păcatele dreptei

Democraţia este de stnga. Ea presupune o mişcre


progresivă dinspre un model social şi politic bazat pe
inegalitate şi autoritate spre un model consuit pe
egalitate şi libetate. Ir ptidul mişcii şi pogresului
este, prin deiniţie, de stânga. Misiunea reptei este să
se ocupe de râne. Nimic de altfel de imputat rânelor:
snt o componentă necesră a oricui sistem. Cine s-r
urca înr-o maşină rră râne? Touşi, rolul principal
revine motoului. Revine stngii.
Iniţial, pe băncile Adrii Naţionale, n pimele zile
ale Revoluţiei ranceze, împţirea simbolică reap­
tastânga corespundea unei situaţii de fapt. De o pte,
aprătoii prerogativelor regle, de pea celaltă dver­
siiVechiului Rem. Dr aoi jocul politic s-a compli­
cat, ceea ce n-a împiedicat totuşi stnga şi reapta să
continue o srălucită carieră, tot mai puţin confomă
realităţii lucrilor, nsă tot mai mult valorizată în
magmr.
Tandemul acesta mitologic se poriveşte cu o vizi­
une la fel de mitologică a progresului: progresul vzut
Stânga şi dreapta 85

ca o mişcre uşor de recunoscut, simplă, coerentă şi


rectilie. Dinmizat de stnga şi mpiedicat de dreapta.
Dar cine-ar putea spune cu siurnţă ce înseamnă
"înainte" sau "înapoi"? Cum poţi recunoaşte la prima
vedere ocolişurile şi ndătle? Istoria nu este un mş
ifl. Ea ainteză pe dibuite şi în zizag şi se nga­
jeză uneori pe poteci înşelătore, riscnd să cadă în
capcne. Înscriem Terorea iacobină la ubrica "pro­
gres"? Sau comnismul? Şi unde e progresul astăzi:
în globalizare, sau în antiglobalizare (sau poate în cu
totul altă pate, înr-n alt proiect încă neformulat)?
Şi apoi, ce progres e în discuţie? Progresul econo­
mic (tehnologie, productivitate, producţie, proit), pro­
resul social (atenurea inegalităţilor), proresul politic
(libetăţile, pticiprea), roresul etic (respectul celui­
lalt, perfecţionrea rapolor inmne)? Sub acelaşi
cuvânt se includ, de obicei, recndu-se peste "detalii",
toate aceste fome de prores laolaltă. Din pcate, lucru­
rile nu merg chir atât de simplu. Mecnica progresului
e destul de conradictorie. Libetatea poate jena egali­
tatea, şi invers. O politică socială împinsă prea depate
riscă să împiedice capitalul şi să blocheze maşina eco­
nomică; până la umă, nota va i plătită tocmai de
presupuşii beneiciari ai acestei orientri. Dimporivă,
un liberalism economic lipsit de orice preocupare de
ordin social, în măsura în care reuşeşte să sporească
bogăţia, poate folosi înregii societăţi (faimoasa "mnă
invizibilă" invocată de Adm Smith). Consecinţele nu
decurg automat din premise. La început, eşti pe un
culor, iar la srşit te regăseşti pe altul. Nu există reţetă
86 Miul democraiei

garntată; succesul economic sau social nu e asigurat


dinante de nici un scenriu, ie el de reapta sau de
stnga.
Cu atât mai problematică este identiicrea reptei
sau a stngii în situaţiile când istoria face cale-ntorsă
(logică "pe dos", neprevăzută de teoria progresului).
n prncipiu, r rebui inversate senele. Ieşirea din
comnism pne exct acest tip de poblmă. Iaă, aşr,
societăţi ce revin dinspre o stngă exremă la capitalism
şi liberalism. Dar în acest caz, consevatorii, cu alte
cuvinte apărătorii "Vechiului Regim", cre fac tot ce
pot penu a opri sau ncetini mişcrea, snt chir comu­
niştii (sau ex-comuniştii). Mai sunt ei de stânga? Sau,
cine ştie, au devenit între timp de reapta, poate chiar
de exremă reaptă (şi atunci, când şi cum s-a petrecut
o asemenea minune?)?
Teoretic, stânga ar putea i recunoscută după sen­
sibilitatea sa socială; pusă în situaţia de a alege sau de
a deini priorităţi, este mai arasă de egalitate decât de
libertate. Astfel, ea exprimă cel mai bine concepţia
tocquevilliană: democraţia însemnă, în primul rând,
egalitate. Pentru a îndeplini acest proiect, stânga alege
soluţia mişcrii, a schimbrii sucturilor, ir la nevoie
chir a revoluţiei. Ea se pronunţă penu o politică inter­
venţionistă, punând statul şi puterile publice în slujba
scopurilor sale. Pradoxal, şi penu a complica tabloul,
ostilitatea sa faţă de liberalismul economic pre com­
pensată într-un fel prin ataşamentul pe cre-I arată
libetăţilor de ordin ntelectual şi moral; stnga înţelege
să stmuleze libeatea de sprit, denunţă autoritarismul
Stânga şi dreapta 87

şi naţionalismul şi se remrcă prin descidere n aterie


de fmilie şi sex. Una peste alta, stânga e generoasă.
Î i iubeşte pe oameni ! Fumos tablou, nimic de spus,
şi cât se poate de mitologic!
"Ceilalţi" sunt instalaţi, evident, la dreapta. Ceea ce
dă reptei un aspect exrem de compozit, dr nu mai
puţin nevitbil, iindcă oml, neavnd decât doă âi,
nu exisă decât o ngă şi o reaptă, ră nici o posibi­
litate suplimentră. Tot ce nu e de stânga sau, penu
n motiv sau altul, nu este recunoscut ca iind de stnga,
se regăseşe automat şeat la epta. a ncput, repta
gupa foţele consevatoare. Pe atunci, liberalismul era
de stânga; mai tâziu, a devenit de reapta, depăşit
pare-se de progres. A umat democraţia creştină; nici
ea n-a avut altă alegere decât să se situeze la dreapta.
Consevatori, liberali, creştin-democraţi, deşi aprţin
unor fmilii destul de îndepărtate, se văd obligaţi să
împartă aceeaşi casă, penu motivul elementar că nu
sunt decât două, iar casa din stânga e ocupată. Şi asta
nu e tot; mai trebuie să gzduiască - uşinos, de-a
dreptul - o aşa-zisă udă nu tocmai recomandabilă,
cre este exrema reaptă! Cât despre calităţile sau, mai
bine zis, defectele reptei, e greu să stabilim o listă,
din pricina compoziţiei ei eterogene. Dreapta mizeză
pe ndivid, ncurajeză concurenţa şi poitul şi rămne
ataşată valorilor radiţionale precum naţiunea, familia,
religia . . . Ar i, aşadar, mai liberală decât stânga în
materie economică, dr mai puţn liberală în materie
intelectuală şi etică şi consevatore în plan social.
Uneori, manifestă tendinţe autoritare. Un stat condus
88 Miul democraţiei

de dreapta, mai puţin angajat economic şi social decât


un regim de stânga, este mai brutal atunci când consi­
deră că rebuie să apere ordinea existentă; este mai
prompt în a repma. Dreapta mai poate i recunoscută
prin relexele ei naţionaliste (în conrast cu universalis­
mul stngii). Adunnd şi scăznd, ajungem la reultal
că reapta e egoistă, în aceeaşi măsură în care stânga
e generoasă. Şi, chir dacă uneori se poate dovedi mai
eicientă, problema ei este că nu se înăţişează prea
simpatic !
Fumoasă colecţie de clişee, ieşite în cea mai mare
măsură din laboratorele stângii, penu bunul motiv
că, sub aspect intelectual, stnga este dominntă n soci­
etăţile democratice (rolul intelectualilor iind acela de
a critica insuicienţele prezentului şi de a imagina
soluţii altenative, inclusiv utopii - ncţie socială şi
culturală care se potriveşte mai bine cu stânga decât
cu reapta).
Din nefericire, un asemenea model ideal nu se
împacă întotdeauna cu realitatea. Cel mai uşor experi­
ment, dacă vrem să inversm rolurile - puţin nerept
penu stânga (dar nici stânga nu e întotdeauna echi­
tabilă cu reapta) -, r i să pnem faţă în faţă dencta
Uniune Sovietică şi Statele Unite (încă n plnă sănă­
tate). Comnismul sovietic a fost de stnga, cu reu i s-r
putea contesta apartenenţa. Statele Unite sunt evident
o societate complexă, dar, judecând după distincţiile
stngareapta n vigoe, sensibil oientate spre reapta:
individualism, implicare foarte limitată a statului în
economie, putenice disparităţi sociale (să nu se supere
Tocqueville!), vitalitate a valorilor radiţionale (ţra cea
Stânga şi dreapta 89

mai religioasă a Occidentului), naţionalism, mesiism


şi imperialism. Americii aproape au inoat nu numai
comnismul, dr şi social-democraţia de tip european.
Acest context de reapta a pemis totuşi, şi chir a
încrajat, mnifestrea, mai mult chir, înlorirea unor
valori de stânga. Inegalităţile sociale sunt orecum
atenuate raţie nei mentalităţi şi unui comportament
mrcate de egalirism. Americanii nu sunt egali, dr
se compotă ca şi cum ar i. Nicăieri în lume spiritul
de înrajutorare nu e atât de prezent ca în societatea
mericană. Bogăţia naţiunii, produsă incontestabil de
o ilozoie liberală, deşi disribuită inegal, pemite ma­
jorităţii mericanilor n nivel mediu de viaţă ridicat.
În plus, America este un extraordinr laborator ideo­
logic şi cultral; aproape toate ideile şi modele de astzi
s-au născut pe pământ americn.
La antipodul modelului american, Uniunea Sovie­
tică a mizat pe egalitarism şi pe conrolul absolut al
statului, principii de stânga împinse la extrem. Rezul­
tatul s-a dovdit dezsuos, n pimul nd n rport chir
cu obiectivele stngii. A fost srăcia generalizată. Clasa
mncitore - "clasă conducătore" n principiu - a
fost saciicată. Penu pima dată n istorie, toaă lumea
avea de lucu. Dor salariile nu se prezentau prea bine.
Era cu siguranţă mai proitabil să ii şomer în Statele
Unite decât să lucrezi (inclusiv ore suplimentre) înr-o
înreprindere sovietică. Cât despre libertatea inte­
lectuală - atât de dragă stângii -, nivelul ei se ala
şi mai jos decât salariile. Statul înghiţise totul. Pe dea­
supra, ea doia imobilismului: o societate ncremeiă
90 Miul democraiei

înr-un proiect iluzoriu. Rec abil srşit de crsă


penu o stngă îmbătată de progres !
Există cu siguranţă sngi mai bune decât cea din
Uniunea Sovietică şi drepte mai rele decât cea din Sta­
tele Unite. Există stângi mai bune decât unele drepte
şi invers. Dar tocmai această luiditate conrzice sim­
plitatea simbolrilor: stngă geneoas-stngă utopică,
dreapă pramaticăreaptă cinică . . . Nimeni nu deţine
monopolul progresului, încă un cuvnt simbolic, inter­
pretabil în uncţie de ideologii şi reunind o multitudine
de scenrii. În acest domeniu, rezultatele bune valo­
rează ininit mai mult decât bunele intenţii.
Este simptomatic faptul că dreapta şi stânga sunt
puţin prezente în mnualele de ştiinţe politice; l1e le
nici măcar nu le pomenesc. Specialiştii preferă să u­
peze ideologiile şi partidele în "familii politice". Linia
orizontală, mergând de la extrema stângă la exrema
reaptă, nu există decât în imaginr. Dar asta nu o face
să ie mai puţin reală, penu simplul fapt că maginul
e la fel de real ca şi realitatea, poate chiar mai real
atunci când în discuţie se ală alegeri umne. Cât timp
le vom invoca, stnga şi dreapta vor răspunde mereu
cu promptitudine.

Cealaltă democraţie: co� unismul

A aşeza comunismul în raport cu democraţia este


o operţie exm de elastică. Astzi, snem cât se poate
de tentaţi - acum, când democraţia de tip occidental
este în plin avânt - să-i reuzm comunismului cea
Stânga şi dreapta 91

mai mică pretenţie de acest gen. S ă nu uitm totuşi că,


în epoca sa de glorie (nu e prea mult de atunci), nu
numai propria propagandă, dr şi nenumăraţi "direc­
tori de conştiină", peste tot în lume, îl prezentau ca
mateialize nsăşi a idealului democratic poate, even­
ual, cu unele mici imperfecţii). Şi invers, democraţia
"burgheză" era denunţată ca o simplă faţadă, menită
să ascundă dominaţia efectivă a marii burghezii şi
exploatrea proletriatului. Nu exista altă democraţie
autentică decât democraţia socială, cu alte cuvinte,
în primul rând munca şi pâinea; cei care piereau de
fome presupusa situaţie a muncitoilor nr-o societate
capitalistă) nu câştigau mare lucu prinr-n simulacu
de libetăţi politice. Un proit se putea totuşi rage, în
măsura în care sistemul democratic burghez pemitea
libeatea de exprimre şi activitatea ptidelor, inclusiv
a patidelor revoluţionare, a căror misiune era tocmai
aceea de a-l îngropa. Regimul comunist nu înţelegea
să tolereze un astfel de pluralism, dat iind că partidul
(unic) reprezenta întregul popor (minus exploatatorii,
inorităte inmă pe cale de dispriţie), şi anci ce rost
r mai i aut alte partide? De altfel, nu se mai punea
problema ieşirii din comunism, aşa cum se ieşise sau
rebuia să se iasă din capitalism; rebuia dor să se inre,
penu a se Fămne acolo eten.
Democraţii "burghezi" răspundeau comuniştilor cu
aceeaşi monedă. Insolită idee, o democraţie totalitră,
unde votul niversal dădea invriabil aceiaşi câştigăori,
cu 99,99% din votrile exprimate (neori, e rept, doar
cu 99%, pentu a prea mai credibil), în lipsa oricrei
92 Mitul democraţiei

opoziţii sau altenative! O democraţie supravegheată


cu poliţia olitică, nde delictul de opiie e ducea drect
la închisore! Occidenul a câştigat patida. Comunis­
mul s-a prăbuşit, lăsnd în umă un peisaj deloc ncân­
tător, expresie postmă a unui sistem în egală măsură
ineicient şi abuziv. Şi, cum eşecl nu este cea mai bnă
dinre recomandri, chir şi simpatizanţii proiectului
comunist ideal au început să expme rezeve - neori
chir critici viulente - la aresa comunismului real,
cu alte cuvinte a vriantei sovietice (singura; de altfel,
îregisrată de istorie). Cum să apreciezi un asemenea
comunism ca iind democratic?
Şi totuşi, a fost. Comunismul are dreptul să igu­
reze prinre experimentele democratice în aceeaşi mă­
sră ca democraţiile occidentale. O asemenea aimaţie
poate să pră curioasă dacă nu rem să privim lucrile
decât din perspectiva valorilor democratice ale Occi­
dentului, uitând astfel polivalenţa cuvântului "demo­
craţie". În plus, o încurcătură suplimentră este creată
de conotaţiile exclusiv pozitive acumulate de democra­
ţie. Puţine concepte deinind credinţe sau opţiuni
politice (toate discutabile în principiu, aşa cum a fost
şi democraţia la început) au reuşit în asemenea măsură
să se rupă de orice intepretre mai puţin convenabilă.
Democraţia este bună. Nu e de gndit să vorbim de o
democraţie opresivă, de o democraţie înăbuşitoare, de
o democratie criminală. Chir disunctionalitătile soei-
, , ,

etăţilor occidentale sunt rareori puse în seama demo­


craţiei; dimpotrivă, sunt imputate insuicienţelor
mecanismului democratic. Rău face doar deicitul de
Stânga şi deapta 93

democraţie; supradoza r i mai curând beneică. Dr


pentu Occident, democraţia a devenit reptat aproape
n sinonim al libeăţii; a răi în democraţie înseamnă
n pimul nd a răi n libeate. Celelalte două conotaţii
originre: puterea popoului şi egalitatea socială, ră
să ie şterse din proiectul democratic, au devenit totuşi
dependente de xa pinciplă a valorilor, cre este aceea
a libertăţilor.
Înr-adevăr, comunismul a fost depte de a excela
la capitolul libetăţilor. Este responsabil de crme cum­
plite şi nenumărate. A zrobit milioane de destine şi
a zrobit mai ales suctri sociale imperfecte, dr nc­
ţionale, penu a pune în locul lor un angrenaj supra­
realist. Toate aceste păcate nu I-au împiedicat însă să
ie democratic în felul său, tot aşa cum şi Occidentul
este democratic în felul său. Democratic nu "în felul
său", ci în sens absolut nu e decât modelul absract de
democraţie, realizabil doar în Utopie.
Să revenim la funcţionrea peversă a tandemului
libetateegalitate. În zona de mijloc - puţin la stnga
sau puţin la dreapta -, cele două principii conra­
dictorii ccptă să uncţioneze mprenă, nr-o mnieră
orecum complementară. Dr câţiva paşi mai departe,
trebuie ăcută deja o alegere. Penu stânga, alegerea
va i egalitatea. Înclinrea egalitră a stngii moderate
este rânată tot timpul de respectul acordat libetăţilor.
Dincolo de un nme prag, eglitatea ajnge nsă să
domne. Nimic de reproşat n pnct de vedere democa­
tic. Nmeroşi eoeticieni - şi, prine ei, Tocqueville ­
au vut în egalitate semnul prim al democraţiei. Sub
94 Mitul democraţiei

acest aspect, Democraţia în America era o democraţie


imaginată. Mai confomă cu modelul egalir r i fost
Democraţia în Rusia sovietică, neanticipată însă de
Tocqueville.
Desigur, regimul comunist nu şi-a ţinut toate pro­
misiunile în materie de egalitate. Cum să şi le ţină? În
viaţa reală, inclusiv înr-o realitate mitologică precum
cea a societăţilor comuniste, mijloacele sunt insui­
ciente penu a reduce varietatea umană la un tip unic.
Trebuie totuşi recunoscut că sistemul comunist a mers
mai depte în această direcţie decât oicare alt sistem
politic şi social. A fost mai ntâi de toate o exraordinră
mobilitate socilă sau, mai bine zis, o răsnre. Mobi­
litate ascendentă şi descendentă deoporivă. Cei cre
se alau sus au coborât pnă jos pe scra socială.
,,Masele", n schimb, au urcat. Însă ascensinea socială
a fost un fenomen mai masiv decât prăbuşirea
privilegiaţilor. De altfel, comunismul s-a instaurat ­
din motive evidente - în acele societăţi unde dom­
neau mai discrepanţe înre o elită economică, politică
şi intelectuală resrnsă şi categoriile socile inferiore
(cu o clasă mijlocie puţin dezvoltată). O politică de
indusrializre forţată a avut ca efect ransformrea,
înr-o perioadă scurtă, a unei pţi seniicative a ţră­
nimii sărace şi a mrginalilor citadini în "clasă mun­
citore". Acest proces a fost resimţit ca o promovre:
pomovre efectivă, înr-o nită măsă, r mai ales
promovre simbolică, clasa muncitore iind "clasa
conducătoe" a societăii. S-a nsituit un nreg nsm­
blu de privilegii n favoarea păurilor care se ridicau.
Stânga şi dreapta 95

Începând cu accesul la învăţmânt, inclusiv - şi mai


ales - în universităţi. Sistem birocratic şi autoritr,
comnismul a recrutat un numr impresionnt de unc­
ţioni, activişti de ptid, ilitri, poliţişti (mliţieni) . . .
evident, din aceleaşi categorii ale populaţiei. Şi nu mai
puţin ingineri, cre rebuiau să conducă mile şntiere
ale viitorului luminos. Destul de des, asemenea pro­
movări sociale şi intelectuale s-au ăcut în dispreţul
absolut al competenţelor: prinre noii deţinători ai
puterii, nu puţini erau semianalfabeţi ! Dr procesul în
sine a fost demcatic. Penu un "buhez" ce cobora,
urcau o duzină de foşti "exploataţi". Cu timpul, aceasă
mobilitate s-a atenuat, dr a rămas relativ importantă,
dat iind că, pă la sşit, comismul n-a ncetat să-şi
umle tiicial apratul adminisrativ şi indusrial.
Condiţiile de viaţă au devenit destul de asemnă­
tore. Odată cu abolirea proprieăţii private, toţi cetă­
ţenii au ajuns, într-un fel sau alul, dependenţi de stat.
A fost o societate de salariaţi. Şi, în plus, cu un evantai
al salriilor destul de resrâns, supraevalund munca
izică şi subevalund munca de concepţie. Şomaj nu
exista: era un imperativ al doctrinei (natural, cu unele
excepţii, dar puţin semniicative). Educaţia a ajuns să
ie identică penu toată lumea; nu mai existau decât
şcolile de stat, cu o singră prormă şi mnuale unice.
Aceeaşi unifomitate în viaţa cotidină. Modelul de
habitat cre se instala reptat peste tot era cartieul de
blocuri, toate la fel, unde răiau înghesuiţi în apr­
mente srmte omei aprţinnd tutror categoilor:
muncitoi, ncţioni sau intelecli. Astfel, eglitatea
96 Mitul democraţiei

socială mergea mnă-n mnă cu un mod de viaţă comu­


nitar: casa individuală era destinată să dispră sau să
rămână srict rezevată privilegiaţilor.
La n moment dat, Occidentul, puţin încurcat n faţa
propagandei egalitare a comunismului - cre nu era
complet mincinoasă (abolirea şomajului şi cel puţin a
aspectelor rapnte de discrmnre socială) - a primit
cu uşurare teoria noii clase (fomulată de Milovn
Djilas) şi a nomenclauii (nucleul conducător al acestei
clase). Era însă o revelaţie cu totul banală, care a putut
stni o oarecare vâlvă tocmai deoarece comunismul
se prezenta ca o societate ră despăţiuri şi bariere.
Nici o societate nu are însă cum să funcţioneze ără o
clasă conducătore, şi încă mai puţin o societate biro­
cratică de felul ei cum a fost comunismul. Şi, odată
ce clasa conducătore există - şi rebuie să existe -,
e n logica lucrilor ca membii săi să ncerce să poite
de privilegiile pe cre le au, să le păsreze cât mai mult
şi, în măsura posibilităţilor, să le ransmită ereditar.
Noua clasă conducătoare rmânea totuşi destul de
aproape de originile ei muncitoreşti şi ţărneşti (i-a
lipsit timpul penu a se detaşa complet). Nu era o clasă
de proprietari (propietatea privată nemaiexistând), ci
o ristocraţie de putere. Beneicia de tot, ră a poseda
popiu-zis mre lucu, şi asta cea o iluzie optică. Ideo­
logia egaliră a comismului îi intezicea să-şi aişeze
prea mult condiţia deosebită. Abaterile de la "morala
proletară" deveneau adesea rgumente fote n lupta
pentu putere; iecre rebuia să ie atent. Una peste
alta, bogăţiile acumulate de nomenclaură erau cu totul
Stânga şi dreapta 97

modeste în rapot cu mrile parimonii burgheze. Sub


acest aspect, în mod pradoxal, căderea comnismului
a fost proitabilă penu aceşti privilegiaţi; mulţi dnre
ei au reuşit - graţie poziţiei pe cre o aveau în apatul
economic sau n sevicile seree - să devină, n srşit,
omeni cu adevrat bogaţi, n deplnă proprietate, tăin­
du-şi partea cea mai mre din torul unei economii pe
cale de privatizre. ·lstoriceşte, recerea lor pin nomen­
clată (cu pivlegii schimbătore, n ncţie de brome­
ul politic) nu pe a i fost decât o etapă n ascensiunea
lor de la strea originră de proletar sau de ţăran sărac
la statutul actual de capitalist.
Exista totuşi o specie crioasă de "capitalişti" chiar
în ţrile comuniste. Dosul lor este reprezentativ atât
penu egalitarismul proclmat, cât şi penu nevita­
bilele abateri de la nomă, deteminate de disnc­
ţionalităţile sistemului. Oicial, aceşti înreprinzători
nrzneţi, cavaleri ai economiei subterne, erau tocmai
buni penu stâlpul de execuţie (unde, de altfel, mulţi
şi-au şi încheiat criera). Însă falimentul economiei de
stat ncraja n mod obiectiv acest gen de acivităţi puţin
ortodoxe. Ele au căpătat o amploare exraordinră în
Uniunea Sovietică, stimulate de mensitatea ţrii, de
mensitatea.dezasului şi de imensitatea posibilităţilor.
Reporteri occidentali au reuşit să-i viziteze la ei acasă
pe unii dntre aceşti milionri. S-au rezit în mijlocul
unor scene aiuritoare. Iată, de pildă, o familie ulrabo­
gată, locund înr-un mic apartment dinr-un bloc
prăginit. În bucăăria comună, cot la cot cu vecinele,
soţia pregăteşte o masă modestă. Apoi, familia închide
98 Mitul democraţiei

bine uşa, pnzul e ncat la coş şi sr dinr-un ascun­


ziş icrele negre şi şmpania!
Să conchidem. Egalitatea promisă de comunism a
fost imperfectă, ca orice lucru în această lume. Ea a
existat totuşi pnă la n nmit punct. Majoitatea ome­
nilor au răit înr-un fel de egalitate. Ir privilegiaţii
s-au ferit să se prezinte rept ceea ce erau. Puterea,
evident, nu apaţinea "popoului". A fost o dictatură
şi, cu siguranţă, cel mai complet şi mai rigid sistem
totalitar care a existat vreodată. "Dictatură a proleta­
riatului", la nivel pur simbolic, în fapt dictatura unei
"nomenclatri" ieşite din proletriat, ceea ce nu e chiar
acelaşi lucu. Dr, n orice caz, nu a fost în nici un fel
o dictatră ostilă proletriatului, nici măcr o dictatură
indiferentă la sota lui. Simbolic cel puţin, clasa mun­
citoare (şi includ sub acest temen ansamblul catego­
riilor sociale "inferioare") a fost putenic valoizaă (în
aceeaşi msă n cre brhezia era dreciată). Poţile
i-au fost mai larg deschise decât celorlalte categorii
sociale. Problema comunismului a fost eşecul său. Un
eşec ră drept de apel. Fră acest eşec, avea toate şn­
sele să ie susţinut de o maj oritate (probă, astzi, şi
nostalgile cre se mnifestă cu o intesitate neşteptată
în ţările ex-comuniste. Se aştepta o orientre masivă
spre reapta; ici vobă de aşa ceva!). Majoritatea locu­
itorilor lumii comuniste nu au avut impresia de a i fost
persecutaţi; dimpotivă, au avut sentimentul justiicat
sau nu, puţin impotă) al unei promovri. Eşecul mate­
rial a fost acela cre a deranjat punerea în operă a pro­
iecului. Economia - acea economie redaă poporului,
Stânga şi dreapta 99

eliberată de capital şi de capitalişti, de la cre se aştep­


tau minuni - a reuzat pur şi simplu să-şi joace rolul.
Câte crime pentru nimic (sau, până la umă, dor pen­
u promovarea unei noi clase) ! Cel puţin, Revoluţia
rnceză ucisese n numele unui proiect cre s-a dovedit
viabil ! Această erore istorică a avut totuşi meritul de
a demonsra că drumul glorios pe care aparent se
poise nu era decât o biată undăură. O i sau nu logic,
r o scietae eglită (chir iprfect egliă, pecm
comnismul) pre incapabilă să uncţioneze. A pretinde
că experienţa nu a fost bine condusă şi că r merita să
o refacem cu mai multă chibzuinţă ţine de pra aberaţie.
intelectuală. Dacă Ameica "egalitră" a lui Tocqueville
a uncţionat atât de bine, aceasta a fost pentru bunul
motiv că nu era deloc egalitară. Eşecul comunismului
nu a fost eşecul unei derive antidemocratice; a fost
eşecul unei maniere de a înţelege democraţia, pe cre
istoria a reuzat să o ratiice.

În căutarea exremei drepte

Sintagma "exrema dreaptă" igurează prinre cele


mai ingenioase descoperiri ale stngii. Să ne reîntoar­
cem penu o clipă la acea faimoasă linie orizontală pe
cre ideologiile se aşză în şir indian. Exrema reaptă
se găseşte, cu totul logic s-r spune, la reapta reptei,
şi la o distanţă apreciabilă de stânga. Penu a ajunge
la ea, un singur pas r i de ajuns pentru un liberal, în
1 00 Mitul democraţiei

timp ce intevalul pre de nesrăbătut penu un socialist


sau un comnist.
Dreapta avea deja proasta reputaţie de a i democra­
tică mai mult de nevoie, oricum mai puţn democratică
decât stânga. Cât despre exrema dreaptă, ea se ală cu
totul dincolo de linie, în tabra opusă democraţiei.
Să reexminm totuşi două judecăţi considerate
ndeobşte rpt evidente: pe de o pte, cacteul nede­
mocratic al exremei repte şi, pe de altă prte, chiar
denea sa, cu alte cuvinte aşezrea ei n zona exemă
a reptei. Sunt "evidenţe" cre ţin mai puţn de ordinea
absolută a lucurilor, cât de vocabulaul şi de imagi­
narul politic al unei epoci.
Faptul că ceea ce numim "extrema reaptă" se ală
cel mai departe, printre ideologiile ultimului secol, de
nucleul principiilor democratice în genere acceptate i
se pre o constatare greu de respins. Ar i totuşi puţin
supericial să ragem de aici concluzia de neclintit că
n-r avea nmic de-a face cu democaţia. Ştergerea ndi­
vidului pus exclusiv în seviciul comuniăţii, concepţia
ineglitră asupra condiţiei ne şi cultul şeului ridi­
cat la rangul de principiu suprem sunt departe de a
deini înclinri democratice. Exrema reaptă este dei­
citră atât la capitolul libetăţii, cât şi la cel al egaliăţii.
Pentu democraţia de tip occidental, prima referinţă a
devenit individul; pentru exrema reapă, este însă
copul social şi politic, în vreme ce comunismul se ală
împţit înre aceste două repere, cu un accent egal pe
individ şi comunitate (împliirea personalităţii umane
neind realizabilă decât n mediul social; această
Stânga şi dreapta 101

echidistnţă mitică n-a aut însă nici cea mai mică


şnsă de a deveni realitate, comunismul alunecând
spre un colectivism opresiv mai apropiat, în cele din
umă - şi chir mai radical -, de anumite experi­
mente de exremă dreapta decât de nomele democra­
tice occidentale).
Nu rebuie totuşi consideraă ilozoia "comunitră"
ca străină democraţiei. Este una dinre componentele
acesteia, nu mai puţin decât ndividualismul. Încă de
la naşterea sa, democraţia a navigat, destul de conra­
dictoriu, între drepturile individuale sau de gup şi
"nteresul general". Ajunge ca primul regisu să se
estompeze şi ca interesul genel să ie pus n pm-pln,
şi dumul totalitrismului e deschis. Şi acesta este un
fuct al democraţiei (de neconceput în societatea rag­
mentată a Vechiului Regim). Găsim în gemene unele
dinre stucturile sale în cultul naţiunii (subordonarea
individului faţă de un orgism colectiv, mai mult chir,
un principiu transcendent) şi în practica plebiscitră
(expresie directă a suveranităţii popoului, comuniune
"mistică" între popor şi şeul mesianic). Într-adevăr,
totalitrismul înseamnă în substnă exacerbarea prin­
cipiului solidarităţii în juul valorilor comunitre
(naţiune, stat, rasă) şi delegarea puterilor unui gup
conducător - chir unui singur individ -, considerat
a exprima o voinţă unanimă şi indivizibilă.
Nu vorbesc însă decât prin pură convenţie de o
"exremă reapta", a doua chestiune ind tocmai aceea
de a şti dacă exrema reaptă însenă pur şi simplu
o reaptă exremă (altfel zis, dacă cuvântul exprimă o
1 02 Miul democraţiei

realitate sau dacă nu cumva, invers, o anumită reali­


tate a fost consuită pinr-un cuvnt). Mai ntâi, singu­
lul este înşelător: aşa cum nu există o reaptă, ci mai
multe repte, tot aşa nu există o exremă reapta, ci
exreme repte. Apoi, nu rebuie să ne lsm înşelaţi
de un malgm: mişcri şi regimuri politice avnd poate
câteva răsături comune, dr în rest de o mare diver­
sitate, unele doar autoritre, altele pronunţat totalitare,
unele consevatore, altele revoluţionare, sunt numite
ără discriminare de "exremă reapta" sau mai expli­
cit "fasciste". Acest ultim cuvânt a încetat de mult să
ie utilizabil intelectual, devenind un soi de etichetă
şi o mnieră de a aposrofa adversarii politici; aplicat
la oigine unui fenomen speciic italin dinre cele două
războaie mondiale, s-a îmbogăţit în imaginar prin ră­
sături împumutate nazismului geman (dar neca­
racteristice fascismului originr, precum rasismul şi
ntisemitismul), adică celei mai exreme dintre extre­
mele repte, cre prin excesele sale se constituie mai
curând n caz particulr decât n model; şi, în cele din
umă, cuvântul şi seniicaţiile aferente sunt aribuite
ără distincţie ansamblului "exremei repte".
Extrema dreaptă consevatoare este cu siguranţă
cea mai apropiată, dacă nu de ansmblul - prea
compozit - al reptei, cel puţin de o numiă reaptă
ataşată valorilor radiţionale şi reractară schimbrilor
sociale. Neavând însă nmic de ransfomat, ci numai
de consevat, ea se prezintă drept cea mai ,,moderată"
printre exreme, generând, de regulă, regimuri auto­
ritre mai crnd decât totalitre. Fascismul propriu-zis
Stânga şi dreapta 1 03

şi nazismul sunt de altă specie. Conştienţi de diicul­


ăţile problemei, nii teoreticieni vorbesc de o "reapă
revoluţionară" (temen propus de Zeev Stehell, La
Droite rvolutionnaire, 1 978). Soluţie destul de curi­
oasă, revoluţionarismul iind ultimul păcat care i s-ar
i putut repoşa rptei! Dr şerea exclusiv la reapta
a fascismului şi nzismului merita poate această mică
abatere de la logic.ă. Simbolic, naţionalismul, rasismul,
elitismul şi spiritul războinic fac să ncline balanţa în
ptea reaptă (chir dacă în istoria reală aceste defecte
rezevate în imaginr reptei nu au ocolit complet nici
stnga; probă, dacă e nevoie, deriva naţionalistă şi are­
sivitatea regimurilor comuniste). Dr, pe de altă pate,
dacă vrem cu orice preţ să împţim calităţile şi defec­
tele în ncţie de o axă ideologică, putem la fel de bne
detecta şi o sensibilitate de stnga în cocteilul ideologic
al "fascismului". Elitismul şi egalitarismul pot uneori
să se combine. După cum egalitarismul comunist nu
a împiedicat ridicrea unei elite, elitismul fascist a fost
însoţit de o tendinţă egalitară: solidritate naţională şi
participare a "maselor" la acţiunea politică, depăşirea
barierelor de clasă, ascensiunea unei noi elite, cu accent
prticular pus pe tineret. . . Mişcrile fascistă şi nzistă
şi ideologiile lor orignre erau net nticapitaliste, sen­
sibilitate relativ apropiată de anticapitalismul socialist
sau comunist. n exerciţiul efectiv al puterii, acest nti­
capitalism s-a atenuat în mare măsură, în beneiciul
unui compromis cu sucturile existente. Dar politica
socială nu a fost complet uitată. Eradicrea şomajului
în Gemania hitleristă nu e o mnciună: acesta s-a
1 04 Mitul democraţiei

prăbuşit de la cinci milione şi jumătate de şomeri în


1 933 la o coă apoape de zeo în 1 938. Poiectul global,
revoluţionr şi, chir mai mult, utopic: o lume nouă,
un om nou etc., şi-r găsi cu greu raţiunea de a i la
reapta; în general, utopismul se acordă mai bine cu
o sensibilitate de snga, şi cu deosebire în versiunea
milenristă a "luptei inale" conducnd spre n viitor
trnsigurat ("Reichul de o mie de ani" se înscria per­
fect în schema milenristă, ca şi "viitoul luminos" al
comunismului). Fă a pactica colectivismul economic
aplicat de comnism, fascismul a culivat otşi n colec­
tivism de valori şi de comportamente.
De altfel, mulţi "fascişti", şi prinre cei mai emi­
nenţi, şi-au început criera la stânga; bagajul lor cul­
tural nu era câtuşi de puţin de reapta. M�ssolini şi
Deat au fost socialişti, Doriot comnist, şi lista e lngă.
Mai puţin uşor s-ar găsi liberali cre să i efectuat ace­
laşi traseu (deşi liberalii sunt mai apropiaţi de fascism
pe axa imagnară a ideologiilor!). Şi să nu se spună că
aceşti ransugi n-ar i fost socialişti sau comunişti pur
sânge. Cu siguranţă, nu erau nici liberali sau conser­
vatori ,deghizaţi! Nici cuvntul "socialism" în sntagma
"naţional-socialism" nu poate i eludat, invocându-se
pra demagogie; demagogic sau nu, se aresa unui elec­
torat şi răspundea unui orizont de aşteptare. Suntem
foe depe de cctrea cută de Dirov (totşi
atât de bine ixaă n conştiinţe) la conresul Komintem
din 1 935, care denunţa fascismul ca expresie a cercu­
rilor celor mai reacţionre şi aresive ale capilismului,
altfel spus, exact inversul ideologiei comuiste. n fapt,
Stânga şi dreapta 1 05

a fost mai crnd o a reia cale, cu nimic mai apropiată


de valorile burgheze decât de proiectul comunist.
Departe de fevoarea mistică şi ransfomatoare a
fascismului originr, dr depte şi de exrema reaptă
cosevatore, snt situate la exrema reapă şi tot felul
de mişcri populiste. Dacă ideologia lor e mai mult decât
sumară, ele mizeză, ca şi fascismul de altfel, pe frus­
rrile şi tentaţiile .compensatorii ale omenilor mnţi
mai curând decât pe dorinţa sadică a marii burghezii
de a pne clasa mncitoe n genunchi. Frontul Naional
n Frnţa ofeă, în aceasă privnţă, n exemplu nsuc­
tiv. El rage după sine un electorat popular, desigur nu
identic, şi totuşi relativ apropiat de cel al patidului
comunist (inclusiv prinr-un număr ridicat de munci­
toi), cuia îi senă suctral mai mult decât copu­
lui electoral radiţional al dreptei.
Treapta cea mai înaltă a rainamentului este atinsă
atunci când sunt proclmate de extremă reapta miş­
cări ieşite din comnism, şi chir patide ex-comniste
abia detaşate de condiţia lor originară. Orice compor­
tament naţionalist pare să impună de la sine o aseme­
nea etichetă. Înseamnă să uitm cam repede faptul că,
mai peste tot (începând chiar cu Rusia, ţara sa de
origine), comunismul a alunecat spre un naţionalism
uneori la fel de excesiv precum cel manifestat de anu­
mite .,extreme drepte" (pf)ă la umă, orice ilozoie
comunitară e prinsă în capcna izolaţionismului şi a
neîncrederii faţă de .,celălalt"; paradoxală evoluţie ­
logică totuşi - pentru un comunism de esenţă .,inter­
naţionalistă"). Miloşevici, de exremă dreapta? De ce
Mitul democraţiei

nu i s-a pus lui înrebrea? Nu a ăcut decât să încerce


să adapteze la noile condiţii istoria comunistă a fostei
lugoslavii. De aici, n-ar mai i decât un pas până la a
considera comunismul în ansamblul său ca iind de
exremă reapta, seprându-se astfel proiectul ideal
(pozitiv), evident de stnga, şi materializrea sa (defor­
mată şi ratată), dn nefericire de reapta. Porivit prin­
cipilui că tot ce nu e bun se ală obligatoriu la reapta!
Nu este însă mai puţin adevărat că "fascismele" şi
toate celelalte "exreme drepte" se situează, simbolic
cel puţin, mai departe de mitologia democratică decât
comunismul. Asta joacă în favorea celui din umă, şi
nu numai la snga, dr uneori şi la reapta (molipsirea
ideologică adăugndu-se deosebirii efective dinre
reapta şi "exrema dreaptă"). Comnismul est� mai
curând criticat decât condmnat, sau condmnat cu
circumstanţe atenunte, în timp ce "fascismul" este
condamnat global, rră prea multă analiză critică.
Comnismul continuă să beneicieze de alibiul bnelor
sale intenţii, l discrsului său umnist şi al preocuprii,
cel puţin proclamate, penu individ. În consecinţă,
"fcismul" - şi, încă o dată, un fascism "contminat"
cu răsăurile nazismului - este considerat mai dău­
nător decât comunismul, şi chir în acele sectore unde
comunismul s-a remrcat prinr-un inegalabil exces de
zel. n ciuda nui nme discrs fascist egalitr, egalita­
rismul comunist a fost incontestabil mai autentic.
Dinspre partea libertăţilor, e însă o altă poveste. Desi­
r, în mbele tabere libetăţile fundmentale au fost
disreţuie. Pe deasupra, nzismul prezină o faţă sinisă
Stânga şi dreapta 1 07

cre, am mai spus-o, îl situează înr-o poziţie specială,


chir printre "fascisme". Dr, lăsând nzismul la o
pte, fapt este că proiectul comunist, incomprabil mai
ideologizat, mai sistematic şi, peste toate, mai mbiţios,
nd lcăa completă a lmii, s-a ds inr-o
erodre încă şi mai accentuată a libertăţilor. . Suctrile
intemediare, agresate şi grav afectate şi în regimurile
fasciste, au fost aproape complet nihilate de comu­
nism, inclusiv şi, mai ales, "ecranul" economic al pro­
prietăţii privae (menţinut n sistemele fasciste). Nicăieri
şi niciodată n istorie, ndividul nu s-a găsit n asemenea
măsură lipsit de orice mijloace în faţa atoputemiciei
statului.
r i indecent să procedm la o contabilitate maca­
bră, penu a sbili o "ierhie" nre resinea nzistă
şi cea stalinistă, date iind, de mbele prţi, amplorea
crimelor şi dispreţul absolut al denităţii umne. Dar,
la capitolul exclusiv al "libertăţilor'', orice compraţie
înre Rusia stalinistă şi Italia mussoliniană, ăcută ră
prejudecăţi, s-ar ntoarce în favorea celei din umă
(chir şi n rău există gradaţii, cum sunt cercurile Infer­
nului n Divina Comedie). nainte de a se alinia, în ulti­
mii săi ni, după modelul nazist, regmul fascist a
practicat, dacă se poate spune, un totalitrism moderat
(cuvântul "totalitrism" iind, de altfel, invenţia sa),
mai apropiat de craCteristicile nui simplu regim auto­
ritr. I s-a imputat lui Mussolini asasinea socialistului
Matteotti, dar câţi Matteotti uşi igrează pe lista lui
Stalin! Grmsci, unul dintre cei mai respectaţi con­
ducători şi teoreticieni comnişti, a fost uncat în
1 08 Mitul democraţiei

închisore pentru a rmâne acolo ani îndelungaţi, până


cu puţin înante de mote. Cz incontestabil de repre­
siune politică. Nu este totuşi mai puţin adevrat că în
celula sa a putut să citească, să gndească şi să lucreze;
cea mai mre pate a operei sale a fost redactată în
nchisore. Într-o închisore comnistă, ndiferent cre,
şi nu numai în timpul lui Staln, o asemenea "crieră"
intelectuală r i fost zrobită de la primul cuvnt scris
în mod clandestin pe un capăt de săpun sau pe o aşchie
de lemn. Intelectualilor sceptici le propun să răsfoiască
în paralel două dintre lucrările cele mai ambiţioase şi
mai simbolice produse de cele două regimuri: Enci­
clopedia italiană şi Marea enciclopedie sovietică,
prima abia ideologizată, cea de-a doua - mai trebui�
oare să spun cum e? Ceea ce nu însemnă că fascis­
mul n-a fost opresiv; a fost nsă mai puţn opresiv decât
comunismul sovietic şi nazismul.
Mai târziu, în deceniile '60 şi ' 70, această ierarhie
pe dos le-a ăcut mare bine regimurilor comuniste şi
propagndei lor. Abuzurile - alminteri fote diferite
prin natură şi grad - ale regimurilor de "extremă
reapta" acopereau abuzuile în general mai rele pere­
cute în lagăul comnist. Cm Franco era fascist, se
ajngea automat la concluzia că, pe la 1 970, societatea
spaniolă ar i fost mai puţin liberă decât Uniunea
Sovietică a lui Brejnev. Înr-adevr, în Spaia abuzrile
erau mai numeroase şi mai evidente, Uniunea Sovietică
pundu-se lipsi de abuzri, indcă sistemul era abuziv
în însăşi esenţa lui. Însă, penu orice obsevator onest,
n ciuda reminiscenţelor tolie şi a febei repesiilor
Stânga şi dreapta 1 09

punctuale, Spnia se ala atunci incomparabil mai


aproape de o veritabilă democraţie de tip occidental
decât o Rusie care, chiar dacă evoluase după Stalin,
îşi păsra ncă intacte sucurile totalitare. Înr-o logică
similară se înscrie solidritatea democratică cu guver­
nrea lui Salvador Allende, răsnată în 1 973 prin
lovitura de stat a generalului Pinochet, în momentul
când se pregăte. să instaureze în Chile o democraţie
mai curnd de tip cubnez decât occidental. Pinochet,
dictaor de exremă reapta, avea să ie restat mai ziu
în capitala bică, acolo unde regina Angliei se aşeza
ră nici o ezitare la aceeaşi masă cu Fidel Casro. Dic­
tatura cubaneză este percepută ca iind mai legitimă,
şi chiar mai puţin dictatorială decât regimul autoritr
al lui Pinochet. Este premiul acordat stângii. Premiu
primit - ca să mai rmânem un moment în decor chi­
lin - şi de dictatoul est-gemn Eich Honecker, ce
şi-a sărşit zilele nu înr-o închisoare gemană (pentru
cei împuşcaţi la zidul Berlinului au fost judecaţi şi
condmnaţi soldaţii ce au s), ci, simţitor ai exoic,
înr-o vilă pe ţmul Paciicului . . . Cine vrea să încerce
o crieră de dictator, ar face mai bine să se orienteze
spre stnga decât spre reapta.
Până şi unele cazuri benigne pot provoca valuri de
proteste. Cnd Berlusconi a ajuns pentru prima dată
la putere (în 1 994), stânga a rborat doliu!; nu numai
că apuse un guven orientat categoric spre reapta
(nici asta nu era bine), dr, încă şi mai rău, se aliase
cu naţionaliştii şi cu ,,ex-fasciştii". Dimpotrivă, insta­
lrea la putere nu peste mult timp a foştilor comunişti
1 10 Mitul democraiei

n-a fost de natră să suscite nici cea mai mică emoţie.


Fireşte, iindcă nu mai sunt adevăraţi comunişti, dar
atunci de ce ex-fasciştii ar i în continuare fascişti
adevraţi? Cât despre Patidul Comunist Frncez, în
mai multe rnduri asociat la guvenre, nu şi-a dat nici
măcar osteneala să-şi modiice numele şi simbolurile.
Acestui joc smbolic îi cm lipseşte simeia. Stnga
denunţă ră menajmente exrema reaptă, pe care şi
reapta se vede obligată să o ţină la distnţă, ceea ce
tot n-o spală de bnuiala unor simpatii secrete; în
schimb, aceeaşi dreaptă nu înrăzneşte să pună în
discuţie legitimitatea exremei stângi. De altfel, comu­
nismul nici nu mai e de exrema stângă, a devenit pur
şi simplu de stânga; e mai liniştitor aşa pre-se că din ,
exrema stângă iese iecre când vrea, libertate de
mişcre intezisă extremei repte). Nu mai rămân la
exrema stângă decât uprile narhiste, roţkiste etc.,
mai mult pitoreşti decât periculoase, znatici simpatici,
cum s-ar zice. Şi astfel, stânga a câştigat bătălia imagi­
naului. Şi cnd câştigi pe terenul imaginului, pur şi
simplu câştigi.
IV
2000

Strategia egalitară

Penu a rece de la modelul 1 900 la modelul 2000,


n-avem decât să inversăm senele. Cel puţin în ima­
ginr, indcă viaţa reală este totuşi mai complexă şi mai
puţin dispusă să se deplaseze prompt de la o extremă
la alta.
Democraţia de la 1 900 încerca să se adapteze unei
lumi recunoscute ca iind în substnţa ei inegalitră.
Trebuiau puse de acord pe cât posibil egalitatea civică
cu inegalităţile "naturale". O asemenea dilemă demo­
cratică nu mai există astăzi. Toate iinţele umane au
devenit egale prin natura lor. Diferenţe considerate
cândva drept ireductibile pr a defmi cel mult cracte­
istici secundre, deloc n măsură să afecteze identitatea
ndmentală a nor ndivizi aparţinnd toţi, în aceeaşi
măsuă, speciei umne. Se obsevă aici o intenţie peda­
gogică, menită să modiice comportmentele, prin
scoaterea din joc a fomelor deschise şi butale de dis­
criminre. Dar este şi o doză de ipocrizie, o srategie
cre uncţionează ca n alibi sau o supapă. n lipsa ega­
liăţii efective, toată lumea beneiciază, cu generozitate
xmă, de o egalitate fomlă, de o egalitate simbolică.
1 12 Mitul democraţiei

Pe vremuri, se procedase la colorrea raselor, pen­


u ca deosebirile să ie şi mai clre. Negrii deveniseră
ncă ai neri, şi apusră chir oameni glbei şi roşii,
mrcaţi simbolic prin culori pe care nu le rboraseră
niciodată. De câtva timp încoace, se desăşoară opera­
ţia inversă. Umanitatea se decolorează, ir acolo unde
culorile rămân totuşi vizibile, ele nu depăşesc limitele
unui sen supericial de identitate.
Proclmarea egalităţii raselor reprezintă dor pri­
mul pas. Umează pur şi simplu anulrea lor. Parcă
penu a se scuza de rasismul excesiv al ,.strămoşului"
său, Micul Larousse îşi face mplicit mea cupa, publi­
când, în ultmele sale ediţii, sub cuvântul rasă, ur­
mătoarea deiniţie: ,.Categorie de clasiicare biologică
şi de ierrhizre a diverselor gupuri umane, aberantă
din punct de vedere ştinţiic, şi a cărei utilizre se ală
la originea diferitelor rasisme şi practicilor respective."
Orice referire la rasă constituie, aşadr, nu numai o
eroare ştiinţiică, dar şi - ceea ce e încă mai grav -
încălcrea conceptului de ,.corectitudine politică".
Mişcrea s-a accelerat n ultimii ni. Lumea înreagă
a putut să admire istoria Australiei, prezentată înr-o
suiă de ,.tablouri vii", cu ocazia Olimpiadei de la
Sydney, în nul 2000. Această istorie era pnă mai ieri
o istorie exclusiv albă. Nu mai este aşa. Primul act
fondator aparţine aborigenilor, iar aceştia au devenit
pte constitutivă a naţiunii, aşezaţi simbolic sensibil
mai sus decât condiţia lor socială efectivă. Aborigenă
este şi Cathy Frazer, sportiva ausraliană pusă în evi­
denţă, simbolul viu al jocurilor olimpice.
2000 1 13

Această evoluţie nu schimbă ·Însă nimic din faptul


că în Statele Unite - marele laborator al celui de-al
treilea mileniu - comunităţile albă şi neagră răiesc
aproape complet seprate. Conrazicnd Larousse-ul,
rasele se încăpăţnează totuşi să existe.
Dar femeile mai există încă? Ele alcătuiau, alături
de asele ,,nelbe", a doua mre categorie a "diferiţilor".
Astăzi, distincţiile de sex practicate în spaţiul public
snt teoretic abolite. Pnă şi sexul, m spune. Cuvntul
politic corect este cel de "gen", ştergndu-se astfel orice
conotaţie explicit sexuală. Nu este însă mai puţin
devat că pnă şi feministele au idei diferite n această
chestine. Unele par tentate să-şi considere "genul" mai
reuşit decât celălalt, mai aproape de condiţia umnă
ideală, şi n acest caz o "feminizre" a globului ar i
tocmai bună penu viitoul omeniii. Chir n privinţa
inteligenţei, acolo unde, cu n secol în umă, femeii nu
i se acorda prea mult cedit, cercri recente au snat
ierarhia; o nchetă daneză, de o precizie cre uluieşte,
îi conferă un plus de inteligenţă de 3% faţă de bărbat.
Dr se poate merge şi mai depate, aşa cum s-a pro­
cedat cu rasele. Nu este totuşi prea simplu să concepi
o egalitate perfectă înre lucuri sau iinţe diferite. Cea
mai bună srategie este anularea diferenţelor. Porivit
acestui proiect, "femnitatea" femeii nu r i biologică,
ci srict culturală. Femeia e învăţată, de când se naşte,
că rebuie să devină femeie. O educaţie diferită ar da
cu siguranţă rezultate diferite. De ce fetiţele ar i con­
damnate să se joace doar cu păpuşi, în timp ce băieţii
au repul la soldaţi de plumb şi la jocuri mecanice?
1 14 Mitul democraţiei

Trebuie să i se lase iecăuia şi iecreia libertatea de


a alege, pemiţndu-se astfel amrea vocaţiilor inde­
pendent de orice deteminre de "gen". Este adevărat
că unii psihologi aag atenţia asupa dispoziţiilor nnăs­
cute a celor două "genuri"; cu alte cuvinte, fetiţele s-ar
înrepta tot spre păpuşi, chiar ră nici un fel de presi­
une dn patea nui anturaj rerograd şi misogin. Încă
un punct de vedere consevator, ce riscă să ie înscris
(dacă nu este deja) pe lista, mai lungă pe zi ce rece,
a atitudinilor politic incorecte.
De altfel, se perece o punere în cauză mai gene­
rală a stucurii biologice "bărbat-femeie". Minorită­
ţile sexuale - considerate până de curând cazuri
aberante - solicită (şi obţin reptat) repuri depline.
Lum act de varietatea compotamentelor şi implicit
a "identităţilor"; masculinitatea şi feminitatea "abso­
lute" vor srşi poate prn a reprezenta cazuri exreme.
Suntem pe cale să trecem de la un model polrizat în
jurul celor două sexe la un model complex, unde toate
gradele şi combinaţiile snt prezente şi n egală măsră
legitime. Nu mai există bărbaţi şi femei, ci doar iinţe
umne libere să-şi aleagă cum vor destinul.
Şi atunci, dacă deja cedează deosebrile cele mai
profund înrădăcinate, acelea de rasă şi de sex, celelalte
opun şi mai puţnă rezistenţă. r i de prost-gust să mai
expmi astzi n mod deschis dispreţul sau condescen­
denta faţă de "omul din popor" obişnuite pe la 1 900;
conceptul însuşi de "om din popor" a disput practic,
după cum s-a erodat, în chip simeric, şi imagnea pres­
tigioasă a elitei pin naştere. Fote la modă pe la 1 900,
2000 1 15

"pmitivul" şi "degeneratul" dispr din rndul catego­


riilor sociale. Multă vreme excluşi dn comunitate, sau
cel puţin marginalizaţi, handicapaţii de tot felul sunt
recunoscuţi ca iinţe umane depline.
Egalizarea esenţială peite airmrea distincţiilor
individualiznte, eliberate de tirania unui model domi­
nnt. E marea deilare a minorităţilor. Nici nu se ştia
cât de numeroase şi de diferite sunt: enice, religioase,
sexuale . . . Pnă la umă, nu mai există decât minorităţi:
înreaga societate se descompune şi se realcătuieşte
înr-un mozaic de minorităţi.
Spre 1 900, existau valori şi, în consecinţă, şi "con­
ravalori". r i poate nerept să spunem că noul model
ignoră valorile. De fapt, există, şi chir multe; tocmai
aici e problema: valorile au sporit şi s-au ragmentat.
Adevăurile au încetat să mai ie unice şi indivizibile.
Fiecare cu propriile sale credinţe, obiceiuri, stilul său
de viaţă. Până şi valorile cele mai înrădăcinate trec
printr-un proces de destructurare. Ajunge să privim
religia. După modelul clasic puţin simpliicat, desir,
în raport cu o nume diversitate), erai credincios sau
ateu. Porivit evoluţiilor actuale, credincioşii cred tot
mai puţin, iar ateii şi-au pierdut şi ei femitatea de
odinioară. Adevul a căpătat o multitudne de faţete.
Fiecre s-a obişnuit să creadă în felul său, înr-o relaţie
exrem de elastică cu dogma. Nici nu se mai numără
Bisericile şi sectele; dr chiar în sânul lor atitudinile
nu mai sunt unifome. Fiecre epocă şi-a avut ereziile,
dr ele erau erezii tocmai în raport cu o credinţă
1 16 Mitul democraiei

dominantă. Astzi, abia exagernd, am i tentaţi să spu­


nem că toată lumea e eretică.
Cât despre sex, am arătat deja, este acelaşi lucu,
iecare îl practică cu conştiinţa împăcată în felul său,
şi în aceste condiţii conceptul însuşi de "deviere sexu­
ală" nu mai are sens. Odată cu religia şi sexul, se
prăbuşesc cei doi mri stâlpi ai moralei de la 1 900. Din
ragmentele lor, iecre e liber să-şi constuiască pro­
priul templu.
Nici ata modenă nu se mai supune canonelor.
tistul poate fabrica indiferent ce, singura limiă iind
propria sa capacitate de a inventa noi reguli de joc.
Lipsind criteriile, sau iind prea multe, judecăţile cele
mai diferite, chir opuse, au o justiicre practic egală.
Unde sunt "mrii scriitori" de astzi? Spre 1 900, lista
lor era evidentă: Hugo, Balzac, Zola . . . Nimic nu mai
e evident astăzi: iindcă nu mai sunt nome evidente.
Adevul, Binele şi Fumosul nu au dispăut din
această lume, dr feţele lor s-au multiplicat. Totul tinde
să devină egal, toate valorile sunt echivalente.
Prima srategie democratică a fost aceea de a uni­
ica valorile şi compotmentele. Astăzi, se impune o
cultură a diferenţelor, iar problema esenţială este de a
le moniza.

Sfârşitul naţiunii?

Timp de două secole, democraţia a avansat în com­


pania de nedespţit a naţiunii şi a versiunii sale insti­
tuţionalizate, cre este statul-naţiune. Şi aici, senele
2000 1 17

rebuie întoarse. S-a perecut o lungă acumulre de


"plusuri" de la o geneaţie la alta; iaă că a venit vremea
"minusurilor". Nu e caul să simpliicăm lucrurile,
iindcă în mod evident răim o istorie cu mai multe
viteze. Înr-o mare pate a lumii, inclusiv în jumătatea
estică a Euopei (nde ulmii i au fost mtorii sporii
statelor naţionale), modelul naţionl rmne n vigore;
uneori, e chir exacerbat. Tonul îl dă totuşi Occidentul,
el e primul responsabil de viitoul planetei. Ir Occi­
dentul, acelaşi Occident cre a inventat naţionalismul,
se srăduieşte acum să inventeze opusul acestuia. Dacă
înţelegem prin naţiune acel principiu suprem, ără
rival, visat şi parţial instaurat în secolele al XIX-lea şi
al XX-lea, depăşirea sa e cât se poate de clar înscrisă
pe ordinea de zi. Religia naţională e asediată din toate
pţile. m vut o Eropă aproape dispuă spre 1 900,
devorată de statele naţionale. Astăzi, ea îşi ia revanşa;
statele naţionale sunt cele cre se pierd puţn câte puţin
în sânul său. Cât se poate de evident, uniicarea poli­
tică şi economică a continentului presupune ştergerea
rontierelor şi un transfer importnt de suveranitate.
La scară planetară, fenomenul irezistibil este glo­
balizarea. Aceasta acţionează ără nici un fel de dis­
criminre, ră vreo preocupre de ordin ideologic,
inclusiv asupra ţrilor sau regimurilor celor mai vio­
lent naţionaliste. Este un tăvălug universal. Fapt este
că, aie comicaţiilor modene, lumea a devenit ică.
Înconjuul globului dura doi ni în secolul al XVIII-lea
şi, cel puţn pe htie, optzeci de zile în vremea lui Jules
Veme. Astăzi, orice contact şi orice rnzacţie devin
118 Mitul democraţiei

posibile ră cea mai mică deplasre, în spaţiul unei


secnde. O economie mondială, în sensul absolut al ter­
menului, este pe cale de a se instaura: o economie cre
nu cunoaşte conceptul de naţine şi care ignoră grani­
ţele statelor naţionale. Spaţiul râmiţat anteior naţiu­
nii îi corespunde cuţei, faza naţională a istoiei, căilor
ferate, ir fza posnaţională, lumea globalizaă, "auto­
srzilor" infomatizate.
Legături srânse se stabilesc înre persone alate la
distnţe de mii de ilomeri. Tot mai numeroşi sunt cei
care-şi deinesc identitatea mai curând prin referire la
un spaţiu globalizat decât la o nume naţiune; ei se
năţişeză deja rpt cetăţei ai lumii. Spaţiul îşi pierde
reptat din seiicaie; încă un rment pierdut penu
identitatea naională, bine rădăcinată şi delitată tei­
torial. Sunt primii paşi spre ceea ce va deveni, poate,
o civilizaţie planetară. Au sporit reperele tehnologice
şi culturale comune; când (şi dacă) se vor generaliza,
vom i cu toţii o naţine. Utopie, sau realitate a zilei
de mâine? Coşmr, sau ncheiere feicită a istoiei? Cine
r putea să o spună?
Mondilizrea potă indubitabil amprenta Ameicii.
E un sistem de dominaţie aproape complet: economie,
putere militră, tehnologie de vrf şi, nu în ultimul rnd
folosiea nei limbi nivesale: engleza O limbă comnă
devenise de altfel indispensabilă înr-o lume în cre
interconexiunile sporesc. Cu mai bine de un secol în
mă, Zmehofprevzuse ceastă necesitate; el a creat
în 1 887 o limbă intenaţională: esperanto. Ideea lui nu
a uncţionat însă prea bine, şi astăzi a pierdut orice
2000 1 19

şnsă de succes, indcă "espernto" vobit deja n lumea


neagă este engleza. Un succes srălucit cre lasă mult
în umă greaca veche, latina medievală sau ranceza
Epocii Luminilor. Acelea erau limbi cre acopereau
spaţii de civilizaţie limitate şi se aresau segmentului
limitat al unei elite. Penu prma dată în istoria omeni­
rii, o singură limbă, şi anume engleza, este vorbită pe
înreaga planetă şi pătnde sensibil sub nivelul elite­
lor (sub o fomă adesea simpliicaă şi defomaă; dr
este preţul succesului !). Înrădăcinarea sa e cu atât mai
sigră cu cât face cop comun cu tehnologiile modene
de investigare şi de comunicre: este limbajul infor­
maticii şi al intenetului. Limba Europei, a Statelor
Unite ale Europei (limbă oicială şi de comunicare)
tinde să devină tot engleza, şi aceasta evident nu gra­
ţie Mrii Britanii; în ciuda srălucitei lor existenţe isto­
rice, ranceza şi gemana sunt nevoite să se resemneze
cu o poziţie secundară. Odată cu limba, lumea este pe
cale să asimileze o mare varietate de valori culturale
mericne, nclusiv în zona cultrii populre, semn sigr
l unei păunderi masive şi dabile. Fimele mericne
(toată lumea priveşte astzi aceleaşi producţii cinema­
tograice), muzica mericană, coca-cola, restaurntele
McDonald's snt mnifesări şi simboluri ale unui tip
de civilizaţie pe cale de a cuceri lumea.
Dr naţiunea e minată şi din interior. La toate nive­
lurile. Începând cu individul, care înţelege să se eli­
bereze de coerciţia comunitră. Înre repturile omului
şi îndatoririle civice, accentul se pune tot mai energic
pe cele dintâi. Cel puţin în discurs, dar şi n unele
1 20 Mitul democraţiei

compotmente şi evoluţii efective. Individul nu e mai


puţin impotant decât comunitatea; viaţa îi apaţine pe
deplin: iată o descoperire - incontestabil democra­
tică! - susceptibilă de a bulversa raporurile sociale.
Nic nu lusrează mai bine ceastă dplasre dinse
copul social spre copul individual decât adevratul
cult al snătăţii cre s-a nstaurat în jumătatea occiden­
tală a lumii: pre a i singura "religie" împtăşită de
mai toată lumea n ziua de stăzi. Boala şi motea snt
privite cu indignare; li se opun tinereţea prelungită şi
longevitatea. Noile pnici - de la vaca nebună la efec­
tul de seră - se explică, în primul rând, prin teama
de boală, de mote sau pr şi smplu pin neacceprea
celui mai mic disconfot.
În acest context, se înţelege prea bine că "a muri
penu paie" înceteză să mai ie n srşit de exisenţă
căutat cu tot dinadinsul. În 1 992, când 1-au instalat pe
Bill Clinton la Casa Albă, americanii s-au arătat prea
puţin preocupaţi de deicitul său în materie de vituţi
războinice; se susrăsese de la seviciul militr chiar
în momentul când comparioţii săi îşi vărsau sângele
în Vienm. Adversaul său, preşedintele în exerciţiu
George Bush, era un erou al celui de-al Doilea Război
Mondial. Dr cui i-a mai păsat! A fost semnul nei ntor­
sături sugestive pentru noile mentalităţi. De altfel,
amata nventată de naţiune este pe punctul de a-şi
încheia criera istorică; mobilizarea tuturor "copiilor
pariei" lasă loc nei mate de meserie. Este una dinre
pierderile cele mai simbolice suferite de conceptul
radiţional de naţiune.
2000 121

La un nivel mai sus, dar tot mai aproape de omeni


decât naţiunea absractă, comunităţile locale, regiunile
şi mnori�ţile �e ală din ce în ce mai mult în prm-pla­
nul ctlităţii. n imri şi cu intensitţi difeite, Eropa
se regionalizează şi se federalizează. Chir şi Franţa,
cmpiona absolută a principiului cenrlizator, a s'rşit
prin a-şi reinventa regiunile, abolite prin Revoluţie,
dublnd astfel sistemul deptmentelor. La fel ca în
czul speciilor pe cale de dispiţie, se ncercă salvrea
a ceea ce mai rămâne încă speciicitate locală. Este o
schimbare de mentalitate incontestabilă: presiunii
asimilatore îi succedă tentaţia autenticităţii culturilor
regionale. Şi prnde contur - ca reacţie la procesul
de globalre şi expmnd el nei civilzaţii eno­
logice upte de natră şi srsă de polure (în acord cu
ctla sensiblitate ecologică) - o nouă itologie, vlo­
rizând entiăţile de mici dimensiuni, "la scră umnă",
susceptibile să monizeze radiţia cu modenitatea.
Minorităţilor autohtone li s-au adăugat, mai ales în
cursul ultimelor decenii, n nou tip de minorităţi. Sunt
valurile de imigranţi. Asimilarea lor în sensul srict al
temenului pre cu atât mai poblematică, cu cât e vorba,
mai ales în cazul asiaticilor şi aricanilor, de diferenţe
culturale şi religioase exrem de sensibile. Dreptul la
diferenţă câştigă teren, multicultralismul devenind un
concept-cheie. E cea mai mare inuzie, cel mai mare
amestec etnic şi cultural care se perece în Occident
după prăbuşirea Imperiului Roman! Această evoluţie
pune într-o lumină ionică proiectul de omogenizare
naţională cre a concenrat efoul ai multor generaţii.
1 22 Mitul democraţiei

Nimic nu va mai rmne din tot ce s-a năpuit cu atâta


osteneală în temeni de omogenitate enică şi culurală.
Peste tot, amestecul se accentuează până şi în Statele
Unite, unde engleza, ponită să cucerească lumea, e
nevoită să facă faţă impetuoasei expnsiui a spiolei
în propria sa casă).
Cnd se perec schimbri, apr şi efecte neaşteptate,
uneori peverse. Cine s-ar i gândit la efectele demo­
graice ale democraţiei? Fără a detemina ea sngură
scăderea natalităţii, democraţia este cu siguranţă una
dinre cauzele acestui fenomen. Naţiunile ,,democra­
tice" au mai puţini copii. Femeile, devenite egale cu
bărbaţii, nu mai sunt simple .,producătoare" ale unei
noi generaţii. Ele preferă, absolut legitim, să-şi ducă
la capăt studiile şi să nrrindă o crieră Copiii vor vei
mai trziu, oricum mai puţin numeroşi decât n fmiliile
radiţionale. Devoltrea unei clase de mijloc - majo­
ritară în populaţia Occidentului - merge în aceeaşi
direcţie. Această clasă vede lucrile altfel decât bogaţii
sau săracii de altădată. Are simţul economiei ca şi cel
l datoiei faţă de viitoul copiilor, investnd n fomrea
şi criera lor: o descendenţă numeroasă i-ar deregla
modul de trai şi proiectele. În plus, rmentul religios
a încetat să mai joace vreun ol în această privinţă. Atât
de catolica Italie, cândva renumită prin impresionanta
progenitură a fmiliilor sale, a căzut pe ultimul loc
prnre naţiunile europene, cu un ndice de fecunditate
de 1 ,2. Franţa, cu 1 ,7, se poate mândri cu un compor­
tament destul de bun, după ce un secol şi jumătate, de
la Revoluţie la al Doilea Război Mondial, dăduse tonul
2000 1 23

declinului demograic. Perfomanţă modestă, totuşi:


penu a renno i complet o generaţie, indicele r rebui
să depăşească 2 (adică cel puţin doi copii penu o fmeie
sau un cuplu). Nici o ţră europenă nu mai pre capa­
bilă de o asemenea perfomanţă (chiar şi Irlnda, cu
un pas în uma noilor comportamente, nu atinge decât
1 ,9). Şi, n tmpul acesta, Arica se situează la 5,4, India
la 3 ,4, Pkistanl la 5,6, Mexicul la 3 etc. (e drept, cu
un ndice de mortalitate infantilă mult mai important,
însă nu de natură să inverseze tendnţa).
În aceste condiţii, este realist să gândim că imigra­
ţia va oferi un rezevor uman de care bărânul conti­
nent nu mai are cum să se lipsească. Un raport recent
al Organizaţiei Naţiunilor Unite estimează că Europa
va trebui să primească - cel puţin dacă vrea să păs­
reze n oarecre echilibu înre categoriile de vrstă şi
să asigure creşterea economică - n număr de 32 de
milione de imirnţi nre 2000 şi 2025 şi de 6 1 de mili­
oane între 2025 şi 2050. Pentru Franţa, o proiecţie
alamistă ia ca bază de calcul dublarea populaţiei
musulmne la iecre douăzeci de ani. În 2060, islmi­
cii, ajunşi la 50 de milione, vor reprezenta două reimi
din populaţia rnceză! Nimic nu e însă mai puţn sigr
decât o statistică prospectivă. Nu pot i aplicate viito­
ului regulile prezentului (presupunând, de pildă, că
populaţia islmică va avea aceeaşi fecunditate peste
cincizeci de ani ca astăzi). Însă tendinţa aceasta este:
naţiunile europene vor deveni tot mai compozite. Şi
înrebrea se impune de la sine: o naţiune compozită
mai este o naţiune? În plus, înr-o Europă unită, nici
1 24 Mitul democraţiei

o naţiune nu va mai i majoritară. Nu vor mai exista


decât minorităţi. Europa va deveni paria minoităţilor.
După ril pincipilui naţionl n secolul l IX-lea,
secolul al XXI-lea va însemna, poate, triumul princi­
piului minorităţilor.
Nici adversarii globalizării nu sunt, de fapt, apră­
tori ai statului-naţiune. Proiectul lor antimondializre
pivilegiază un fel de rentorcere la srse: viaţă socială
şi economică la scră resrnsă, politică de proximitate
şi astfel o nouă şansă pentu democraţie, reconcilierea
oamenilor cu natura - accentul se pune pe comunită­
ţile locale, pe regiuni sau microregiuni.
Naţiunea e prinsă astfel înre două axe de evoluţie,
orecum complementre, cre îi lasă tot mai puţină sub­
stnţă: pe de o pte, extinderea structurilor supra­
naţionale, continentale şi planetare, pe de altă pte,
ărmiţrea interioră (în sens spaţial, cultural sau, pur
şi simplu, prin conturarea unei mri diversităţi de
upuri şi reţele, legate adesea de alte grupuri şi reţele
alate dincolo de spaţiul naţional). Un specialist brita­
nic, Rolnd Axmnn, pune umătorul dianostic: "Sta­
tele semnă din ce în ce mai mult cu un amestec de
comunităţi naţionale, etnice, culturale sau religioase,
cu limbi, istorii şi tradiţii distincte, posedând mai mult
sau mai puţin sucturi instituţionale complete." Se
perece astfel un dublu ransfer, efectiv şi simbolic în
egală măsură, pe de o parte spre nivelul suprnaţional,
pe de altă parte spre comunităţile locale.
Şi e ca un fel de reîntoarcere, în ciuda diferen­
ţelor enome dinre lumea prendustrială şi lumea
2000 1 25

posmodemă. Europa dinainte de naţiuni era un spa­


ţiu putenic ragmentat, şi totuşi uniicat în juul unor
principii politice şi spirituale comne: mperiul jumă­
tate realitate, jumătate icţiune), creştinătatea sau latina
ca instument de comunicre a elitelor. Era un spaţiu
în egală măsură divizat pin mii de rontiere şi ră
frontiere. Apoi, a venit naţiunea şi a simpliicat lucu­
rile, ştergând rntierele interioare şi adâncindu-le pe
cele exteriore. Se pre că suntem pe cale de a reinventa
un sistem complex, îndreptându-ne spre o lume unii­
cată şi fragmentată totodată.

O democraţie fără obiect?

Ce lung a fost dumul de la 1 900 la 2000 ! În ptea


occidentală a lumii, democraţia a înscris puncte deci­
sive. Au dispărut, cel puţin fomal, privilegiile bazate
pe naştere, sex sau pe culorea pielii. Prejudecăţile de
tot felul sunt obligate să lase loc unei culturi a diferen­
ţelor. Votul niversal a devenit cu adevărat universal;
nu mai există decât cetăţeni cu dreptri depline, iecre
deţinnd pticica sa de suvernitate.
Şi totuşi, exact în momentul cnd democraţia pare
să i câştigat complet şi defmitiv ptida, este pe cale
să o pirdă. Avem toate atuurile n mnă, r miza riscă
să dispră.
Miza era exprimată în primul rând prin ideologii,
cu alte cuvinte prin proiecte de societate difeite şi chir
divergente. Nu mai este astăzi cazul în ţările cele mai
1 26 Mitul democraiei

avansate. Iar vina îi revine în primul rnd democraţiei


înseşi, succesului său relativ. Îndeplinind ceea ce era
cu adevărat realizabil n progrmul său, ea poate acum,
dacă nu să părăsească scena, cel puţin să stea mai la
o parte. Societăţile devenite bogate graţie unui progres
economic drabil se dovedesc cât se poate de capabile,
chiar în condiţiile unor inegalităţi materiale lagrante,
să ofere celor mai mulţi dinre membrii lor osibilitatea
de a proita de bogăţia acumulată. Aceleaşi societăţi
au învăţat să înreţină mecanismul libetateegalitate
în registul îngust, nde uncţioneză ră dezacorduri
păgubitoare. Este un amestec de liberalism şi so­
cial-democraţie. Toate patidele susceptibile să se ale
la guvenare - şi ce impotnţă mai au numele şi
simbolurile aişate (inclusiv comuniştii!) - sunt astăzi
liberale şi social-democrate în acelaşi timp. Guizot şi
Marx s-au apropiat până au devenit inseparabili; fraţi
simezi, s-r zice !
Cu n secol în mă, ideologi împieriţi în radica­
lismul adevrilor lor meninţau să întorcă roata
energic, pnă la 1 80 de grade. Astăzi, oata abia mai
mişcă; cu câteva grade, la sânga sau la reapta. n
Frnţa, cea mai ideologizată dinre ţrile occidentale ­
prin îndelngata radiţie a celor două Frnţe opuse -,
ultima aventură ideologică s-a jucat în 1 98 1 , când
stnga a ajns la putere, un fel de revanşă după o lungă
"raversre a deşetului"; dr pogrmul socialist adicl
aplicat aunci - cu deosebire, naţionalizile masive
şi spectaculoase - s-a mpomo1it repede. A fost ultima
manifestare "radiţională" a socialismului occidental.
2000 1 27

Acum, se practică mai peste tot, cu variaţii minime,


modelul .,Tony Blair", unde dogmatismul a fost înmor­
mntat în beneiciul pragmatismului.
Guvennţii nu mai fac decât să adminisreze tre­
burile, practicând cel mult intevenţii uşore pentru a
regla la nevoie mecanismul. Ei sunt, în primul rând,
gestionri ai economiei, singuul lucu ce pare să mai
intereseze cu ad�vărat o societate atât de preocupată
de bunăstre. Ideologia vremurilor de zi a devenit pr
şi simplu economia. Ceea ce se simte şi prinr-o anume
evoluţie n clasa olitică. Cndva, avocaţii erau n lrul
lor; pe atunci, impotnt era să convingi prin cuvinte.
Acum, în rndul dn faţă apr specialiştii în economie:
cirele au devenit mai convingătoare. Însă această
alunecre litează considerabil spaţiul acţiunii demo­
caice: Demoraţia este n rincipiu politic, socil, ideo­
logic; regulile economiei sunt altele (mai curnd, legile
pieţei decât votul universal!).
Singura problemă iind aceea de a face lucurile să
mergă, nu mai există nici un mre proiect în per­
spectivă. Trăim la timpul prezent. S-a teminat suprali­
citrea ideologică, s-au temnat inepuizabilele scenrii
de viitor, s-a srşit cu utopile atât de tipice nilor 1 900
(lăsând la o prte încălzirea climei, menită să ne înre­
ţină puţin emoţiile, viitoul e aproape inexistent în
dezbaterile de astzi, cel puţin în cele cre au un anume
impact asupra opiniei publice). E şi o parte bună în
această evoluţie: spiitele s-au camat orecum, ir cap­
canele utopiei şi-au pierdut dn forţa de aracţie. Ca şi
viitoul, istoria e la rndu-i victimă a acestei penurii
1 28 Mitul democraţiei

ideologice. Cele două capete ale evoluţiei - recutul


şi viitoul - seveau, iecre în felul său, la justiicrea
şi înreţinerea opţiunilor concurente. Astăzi, n-a mai
rămas mare lucu de justiicat şi de nreţinut. Pe vre­
muri regină a ştiinţelor umane, istoria cedează pasul,
puţin câte puţin, ştiinţelor sociale le prezenlui: no­
pologie, sociologie, ştiinţe politice . . . Singura tranşă
de recut cre se bucură de favorea publicului - şi
chir de un nume entuziasm - este istoria recenă,
chir fote recenă, racordată direct la prezent. Secolul
al XIX-lea avea pasinea Eului Mediu, astzi apoape
totul începe de la al Doilea Război Mondial (eveniment
fondator - supramediatizat - al lumii actuale).
În măsura în care democraţia e un proiect, o cău­
tare, un "oizont", ea riscă în prezent să rămnă ră
direcţie. Omenii snt tentaţi să se nchidă în cercul lor.
Poiectele lor filile sau de up apr cu sigrnţă mai
nteresnte decât proiectele de societate. Deznteresul
penu lucul public ese deja evident, raducndu-se,
prinre altele, nr-un procent crescnd de nprticipre
la consulile elecole. Votul ivrsl, cucrit cu atâea
diicultăţi, pre tot mai puţin convngător.
Problema alegătoilor stă în faptul că sunt n situ­
aţia de a alege ră a avea cu adevărat de ales. Nu mai
exisă altenativă. Excepnd desigur soluţiile exreme,
dr cre se ticulează mai mult în jul reului decât
al unor politici consuctive. Astfel, exrema reaptă
naţionalisă îi re rept ţină pe săini; puţin cm sumr
ca progrm, şi mai ales n dezacord lagrant cu noile
realităţi ale lumii. Activiştii ntiglobalizare denunţă
2000 1 29

acest proces considerat responsabil de dezechilibrele


crescnde ale plnetei: economice, socile şi ecoloice.
Dr nici la ei nu se vede prea bine proiectul altenativ;
de altfel, globalizrea aceasta - bnă sau rea - poate
i opriă la comandă? Deocamdată, "antiglobalizrea"
rămne un curent totuşi marginal şi cre, respins de
sistem, se manifestă, adesea violent, n sradă. Sensibi­
litatea ecologică, mporivă, a inrat cu repi dpline
în peisajul culural şi politic contemporan; toată lumea
a devenit mai mult sau mai puţin ecologisă sau se pre­
face că este. Care om politic r înrăzni să spună că
puţin îi pasă de degradarea mediului natural? Dr nici
aceasta nu e de natură să schimbe sistemul. Cel mult,
se va adăuga o nunţă ecologică singului specu poli­
tic cre contează, bne instalat la putere, cre este reul­
tatul sintezei dinre liberalism şi social-democraţie.
Şi atunci, să votezi pentru cine şi penu ce, odată
ce ideologiile, prtidele şi proiectele sunt cm la fel?
Şi, chir dacă în programe subzistă unele deosebiri,
experienţa arată că acestea se vor estompa în bună
măsură în exercitarea efectivă a puterii. E în toate o
"cădere de tensine" cre lasă democraţia dezorientată.
Ir în acest timp clasa conducătore îşi consolideză
poziţiile. Toate evoluţiile recente joacă în favorea ei.
Complexitatea crescândă a actului politic cere dn ce
în ce mai mult profesionalism şi o gă de specializăi
srict deite. Politica se nvaţă cm ca oice lă mese­
ie. Şcolile specilizate snt ppiniere ale nei noi riso­
craţii. Spiritul de castă este pe cale de a şterge vechile
divizri de clasă sau de ideologie. Puterea şi bnul au
1 30 Mitul democraţiei

ntreţnut dntotdeaua raori privilegiate. Astzi, ele


însă alcătuiesc deja reţele de nedespărţit, în plus cu o
circulaţie pemnenă a persoanelor de la un mediu la
altul. Politica pretinde din ce în ce mai mulţi bani şi
aduce din ce în ce mai mulţi. La fel şi mass-media; pe
deasupra, mijloacele de infomaţie sunt indispensabile
acţiunii politice, fomnd astfel o legătră suplimentră
înre clasa politică şi mediile de afaceri. Ce-r mai putea
cere cineva care dispune de putere, de bni şi de infor­
maţie? Poate, n cnd n cnd, câte-o cosule electo­
rală favorabilă!
Fapt este că, de câteva zeci de ani încoace, poziţia
categoriilor sociale favorizate se tot consolidează la
vârful suctrilor politice. În Franţa, sub a V-a Repu­
blică, upurile dominate au înregistrat un recul sen­
sibil prţial atenuat de guvenrile de stânga de după
1 98 1 ) : înre 1 945 şi 1 958, muncitorii ajunşi deputaţi
reprezentau 1 1 ,9% dn Adunrea Naţională, micii sala­
riaţi 6,3%, ir institutorii 5,9% (o minoritate, desigur,
otuşi destul de reprezentativă); nre 1 958 şi 1 973, ceste
proporţii au scăzut, respectiv, la 3 ,6%, 3,2% şi 3 ,3%.
Chia� şi profesorii universitri (cndva o categorie
stimaă) sunt tot mai puţin numeroşi. Iar la nivelul
guvenului, acolo nde puterea e concenrată la maxi­
mum, nici nu meită să mai numrm: "dominaţii" să­
lucesc mai ales prin absenţă (cu o modestă revenire în
guvenele de stnga). Fenomenul e general. Partidul
Laburist din Mrea Britnie avea o putenică mprentă
muncitorească, inclusiv la cel mai înalt nivel politic.
Dr, dinr-n nme moment, absolvenţii de nvăţmnt
superior au recut înaintea clasei muncitore, ocupnd
2000 131

poziţiile dominnte (simeric cu mediile de afaceri în


Partidul Consevator). În 1 964, 44% dinre membrii
guvenului laburist erau încă de origine muncitorească,
după o carieră anterioră în sindicate; nu mai rămăse­
seră decât 1 4% în 1 970. "În sens general - conchide
Jacques Lagroye, specialist în sociologia politică -
aleşii de origine socială modestă, în toate regimurile
politice contemporne, cu greu ating poziţiile cele mai
înalte ale clasei politice." Pentru categoriile "inferi­
oare", reluxul este evident, în cire absolute şi, mai
ales, ca tendinţă, n aport cu prima jumătate a secolului
al X-lea, epocă de efevescenţă socială, de lupte mn­
citoreşti şi de aimare progresivă a celor dominaţi.
Dispunând de mai toate atuurile, clasa dominantă
îşi poate impune legea, lsnd totodată impresia că cei
care decid sunt alegătorii. Ea poate (îl citez în conti­
nuare pe Jacques Lagroye) "să elimine problemele pe
care nu e în măsură să le conceapă sau să le rezolve,
ir, dacă nu, să-şi atribuie cel puţin monopolul inter­
pretării lor «corecte»; ea poate să deinească ceea ce
merită cu adevrat atenţie şi ceea ce nu e decât reven­
dice a nei categoii litate sau cerere iresposabilă;
ea poate să impună rept legiime cacteristicle pe cre
ea însăşi şi le atribuie". Penu a o contracara, r rebui
să dispui de aceleaşi aturi: putere, bani şi infomaţie.
Famenea socităţii ccentuează la ndu-i ceastă
evoluţie. Este un fenomen cu dublu tăiş. Pe de o parte,
ncţioneză ca mpliicator al democraţiei, în măsura
în care pemite iecuia (teoretic, cel puţin) să-şi
amenajeze viaţa în ncţie de propriile sale alegeri şi
valori. Însă, pe de altă pte, un cop social ragmentat,
1 32 Mitul democraiei

străbătut de cele mai diferite tendinţe şi revendicări,


re tot mai puţnă priză asupra nei clase conducătore
solid nstalate n rolul de arbiu: tocmai rolul cre,
porivit regulilor democraţiei, r i rebuit să revină
popoului; dar poporul nu mai există, locul lui este luat
reptat de un conglomerat de upuri şi de interese
speciice.
Nici democraţia economică nu se descurcă prea
bine. Pe la 1 900, spaţiul occidental se ala prins înr-o
evoluţie - etalată de-a lungul unei păţi a secolelor
al XIX-lea şi al XX-lea - cre a condus la atenuarea
(limitată, dr efectivă) a disprităţilor sociale şi eco­
nomice, dublă consecinţă a creşterii bogăţiei şi a pre­
sinii sociale. Puţin câte puţin, spaţiul săăciei s-a redus,
şi clasa de mijloc a devenit majoritră. Ajunge să com­
prăm muncitoul de astăzi cu proletarul lui Max;
progresul e incontestabil. Dr, de câtva timp, tendinţa
s-a inversat. Globalizrea şi mijloacele elecronice de
comunicare au stimulat proiturile, umlate în mare
măsură prin speculaţii inanciare. Cei foarte bogaţi au
devenit şi mai bogaţi. Între spaţiul occidental şi lumea
subdezvoltată (e greu să mai spui "pe cale de dezvol­
tre"), prăpastia creşte ră încetre, devenind un abis.
Pradoxal, decolonizrea a sşit pin a favoiza fostele
puteri coloniale mai curând decât pe cei "decolonizaţi"
(eliberndu-i pe cei dintâi de o povă, ră a le diminua
avntajele economice). Înr-o lume globalizată, nu mai
e vorba de "alţii" alaţi undeva, departe (cu atât mai
mult, cu cât migraţia intenaţională a devenit un feno­
men suctural, stimulat în acelaşi timp de bogăţia şi
de declinul demograic al Occidentului şi de sărăcia
2000 133

şi suprapopulrea resului planetei). Relativa atenure


a inegaliăţilor la scră naţională va conta tot mai puţin
faţă de disprităţile drmatice la scară planetară.
Dr, cir n inteiorul rontieelor ccidenle, lucu­
rile nu merg bine penu "egalitatea economică". În
primul rând, sărăcia rmâne un fenomen cronic, de­
sigur mai limitat şi mai puţin cumplit ca la începutul
revoluiei indsrile (anci cnd sracii eau mai nme­
roşi, mai lipsiţi de resse şi mai puţin asistaţi ca astăzi),
nsă resimţit ca o nereptate şi mai mre înr-o societate
prosperă, inndaă de bai şi unde egalitatea undmen­
tală a indivizilor a devenit o dogmă. Global, 1 7% din
populaţia Europei occidentale e situată, potrivit statis­
ticilor, sub pragul srăciei (o sărăcie, evident, apreciaă
după nomele unei lumi bogate; dar ceea ce contează
pnă la mă nu e "absolul" nei condiţii, ci percpţia
acesteia). Număul celor cre răiesc înr-o sărăcie
extremă, efectiv în stradă, este aproape neseniicativ
din punct de vedere statistic, dar nu mai puţin scnda­
los sub aspect moral, atunci când oricne vede suplu­
sul de bni e se cumulează la celăllt pol l societăţii.
Conr utror aşteptrilor democraice, a riumfat ine­
galitatea. O inegalitate bzată n principl, dacă nu chir
exclusiv, pe bani. Sub Vechiul Regim, puterea era mai
putenică decât bnul. Apoi, bnul n-a ncetat să câştige
tot mai multă importanţă (dn această perspectivă, am
putea considera comunismul ca pe o încercre până la
ă eşuată de a repune puterea n poziţie de comndă).
Astăzi, comandă banul, nimic mai evident. El rămâne
singurul principiu major de inegalitate, însă inexpug­
nabil. Puterea are mereu nevoie să se sprij ine pe ceva;
1 34 Mitul democraiei

are nevoie de o justiicare şi de un grad de consens;


pe deasupra, e şi o ţntă cât se poate de vizibilă. Bnul
nu re nevoie de mic. El exisă, şi atâta tot. Îşi exrage
forţa din el însuşi. mperiul său, mai puţn vizibil decât
puterea politică, e mai greu de clntit. Şi poziţia îi de­
vne cu atât mai puteică nr-o lume unde valorile s-au
dizolvat şi unde el rmâne singra valore împtăşită,
lianul absolut. În societăţile unde supravieţuiau încă
sucturi radiţional �, mai existau prcele de libetate
în raport cu banul. In zilele noasre, ără bni nimic
nu mişcă. Ir cei cre îl mnuiesc snt, prin foţa lucu­
rilor, ,,mai egali", mult ,,mai egali" decât ceilalţi.
Şi totuşi, aceste contraste şi nereptăţi sunt sensi­
bil atenuate raţie celei mai mri reuşite sociale a demo­
craţiilor: devoltarea considerabilă a unei clase de
mijloc. Mx credea că bogaţii aveau să devină şi mai
bogaţi, ir sracii şi mai sraci. Avea reptate pe jumă­
tate. Bogaţii au devenit înr-adevăr şi mai bogaţi, dar
şi săracii, cei mai mulţi dinre ei, s-au "îmbogăţit".
Clasa de jos a pierdut mult din impotanţa ei. Săracii,
ca şi bogaţii, sunt astăzi minoritari. Ptea cea mai
mplă a spaţiului social este ocupaă de clasa de mijloc.
O clasă relativ mulţmită de sota ei, economă şi pu­
dentă. Nemulţumirile majore rămân astfel periferice.
Sărşite sunt vremurile "luptei fmale", atunci când
"mata săracilor" era teribil de numeroasă. Astăzi, o
clasă de mijloc net majoritară asigură, în acelaşi timp,
mersul maşnii economice şi stabilitatea socială.
În afra propriilor ei nsuicienţe, democraţia suferă
de n fel de "lipsă de ocupaţie". Tot mai mult, decizi­
ile esenţiale sunt luate în ală pte, în afra spaţiului
2000 135

democratic. Nu numai c ă puterea politică e din c e în


ce mai puţin conrolabilă, acolo unde instituţiile naţio­
nale pemit încă în prncipiu acest conrol, dr, în czul
Eoei sau l linei Nord-Alntice, a inde ă se a­
leze deasupra statelor naţionale, ajungând să depindă
dor de ea săşi. Pioritatea acordată economiei nu face
decât să ntrească această tendinţă. Ca principiu poli­
tic, menit să acţioneze în "piaţa publică", democraţia
are puţină inluenţă asupra angrenajului economic şi
inncir. Şi devne cu toul neputncioasă dn momen­
tul când acesta ignoră cu desăvrşire statul-naţiune.
Cum să conrolezi democratic înreprinderile multina­
ţionale? Globalizarea este antidemocratică prin însăşi
esenţa ei. Foţele cele mai dinamice şi mai inluente
ale timpului nostu acţionează în afra naţiunii şi a
democraţiei.
Şi astfel, istoria se dovedeşte ironică. După ce şi-a
perfecţionat în mod remrcabil instumentele şi după
ce şi-a impus pncipiile nr-o bnă pe a lumii, aşr
chir n momentul presupusului său riumf, democraţia
riscă să se învârtă în gol, indcă jocurile nu se mai fac
pe terenul său.

O ibertate bine temperată

Se ntmplă cu libetatea de opiie ceea ce s-a nm­


plat cu votul universal: a câştigat mult n mplore, dr
sensibil mai puţin în eicienţă. Democraţiile au sîrşit
prin a învăţa ceea ce dictatrile n-au priceput niciodată,
şi nume că libetatea de exprimare a "domnaţilor"
136 Miul democraţiei

nu deranjează neaprat libertatea de acţiune a ,.domi­


nanţilor". Legenda unui desen umoristic (apaţinând
lui Loup, 1 989) prinde acestă dialectică înr-o fomulă
mmoblă: a dicae, c 'stome a uu/e. a demo­
cratie, c 'est cause toujours ,.Dictatura înseamnă să-ţi
ţii a. Democaţia nsemnă că n-ai decât să vorbeşti�.
Adesea, oprmarea a sevit în mai mare msură credi­
bilitatea şi răspndirea acelor idei putenice, suscep­
tibile să deteine un nou curs al istoriei. În orice caz,
nu libertatea a pemis răspndirea şi triumul creşti­
nismului, nici al democraţiei burgheze, nici al atâtor
idei ştiinţiice şi ilozoice modene. Comunismul s-a
folosit de toate mijloacele (şi nu s-r spune că nu avea)
penu a-şi discredita cei doi principali adversi, Occi­
denul şi eligia, cu eultaul de a i ncajat senimenul
religios şi de a i creat un adevărat mit al Occidentului!
Libertatea dă naştere unui mediu intelectual nedife­
renţiat, nde foţa ideilor exprimate este atenuată chir
prin faptul atenurii obstacolelor. În plus, o societate
atât de ragmentată ca a noastră este un mediu ,.rău
conducător" penu mesajele rnsmise. Fiecre poate
să spună ce vrea, şi după aceea? Sporirea mesajelor ­
exprimând o multitudine de proiecte diferite şi uneori
conradictorii - produce un efect de neuralizre reci­
procă. Odată ce diversitatea e nu numai admisă, ci şi
cultivată în mod expres, totul devine oarecum egal.
Aceasta aşază clasa conducătoare înr-o poziţie inex­
pugnabilă de rbiraj şi de decizie.
De ltfel, ă ă ne dm sa (ceea ce este deja ni­
joător!), ăim nr-un sistem de libtate supaveheat,
2000 137

mai puţin butal decât cel al cenurii directe, dr cu


siguranţă mai eicient. Libertatea gândirii şi a cuvn­
ului nu împiedică sporirea tabulor (şi puţini sunt cei
care înrănesc să încalce n tabu) şi, mai ales, ea
rebuie privită în contexul unui sistem foate perfec­
ţionat de spălre a creierelor. Fiecare individ e supus
zilnic unui bombrdament ideologic ără precedent în
istorie. Şi astfel, libertatea este îndiguită încă de la
sursă. Alminteri, e şi problema emiterii şi receptii
mesajului. Să te exprimi în piaţa publică, precum odi­
nioră la Atena, nu re nici un rezultat. Penu a arage
cât de cât atenţia, trebuie un ampliicator.
Timp de secole, mpliicatoul ideal a fost ctea.
Din cnd în când, o operă sau alta au înrâurit efectiv
mersul istoriei. Elita cultivată era relativ resrnsă, şi
stfel crtea circula iresc în acest mediu. Cenzura şi
.,vnarea" autorilor periculoşi se explică astfel cât se
poate de bne: jocul merita osteneala. Astăzi, se poate
exprima aproape oice înr-o cte. Sistemul tabuurilor
uncţionează şi în mediul editorial, dr până la umă
se va găsi un editor. Însă a publica nu mai înseamnă
mre lucru, problema reală iind diuzrea cărţii şi
impactul ei. Se operează astfel o primă riere. Ctea,
lăsată în voia ei, nu se mai descurcă pe o piaţă supra­
abundentă. Trebuie pusă în evidenţă. Unele crţi sunt
promovate, în timp ce majoritatea snt literalmente
îngropate, prinr-un sistem discriminatoriu de diuzre
şi de publicitate, în fapt o nouă fomă de cenzură.
Ajunge ca medile de infore să nu spnă ici o vorbă
penu ca o cte să nu existe (tăcerea iind mai eicientă
138 Mitul democraţiei

decât publicitatea negativă, cre rămâne totuşi publi­


citate). Una peste alta însă, industria contempornă a
crţii re mai puţin mpact decât copirea mnusciselor
în Evul Mediu, multiplicate în câteva zeci de exem­
plre, dr având cu adevărat o luenţă asupra mediilor
intelectuale şi politice.
Presa scrisă, cu un impact mai mare decât cartea,
este deja mai puţin accesibilă. Mai uşor se plasează o
cte la un editor decât se obţine o colonă înr-un zir.
Şi apoi, iecare ziar are propriul său proil politic şi
cultural; opiniile divergente, introduse pe ici pe colo,
nu fac în cele din umă decât să confere mai multă
credibilitate nsmblului, intepretărilor "dominnte".
Încă mai sus, şi mai reu de atins, snt mediile audio­
vizuale, televiziunea îndeosebi. La o mie de persoane
care citesc o cate, zece până la o sută de mii vor citi
un zir, iar unul până la zece milioane vor privi la
televizor. Un Voltaire al anului 2000 ar trebui să apră
la televiziune, altminteri n-ar mai i Voltaire. Dr nu
e deloc sigur că televiziunea i-ar pemite "fnteziile"
pe care monrhia absolută - de voie, de nevoie - a
rebuit ·s ă i le tolereze. Aici, se ransmit mesaje strict
orientate şi conrolate. Chir cnd se prezintă o vrietate
de opinii, punerea în scenă e pregătită cu grijă. Piere
Bordieu vorbeşte de o "ceră foidabilă": "Subiec­
l e mpus [ . . . ], condiţiile comicii snt impuse [ . . ],
.

limitarea timpului impune discursului asemenea


consrângeri, încât e puţin probabil că se poate spune
cu adevărat ceva." Fiecare rebuie să se .exprime în
cadrul unei teme deja stabilite, huit de un tir de
2000 139

înrebări, conracrat de opiniile adverse şi expunn­


du-se la concluzii prea puţin convenabile penu pro­
pia-i teză Dr, oicm r i, oul se piede nr-un ocen
de infomaţii şi de comentrii. Nimeni nu va reuşi să
detemine marele public să vadă lucurile în sens opus
zilui sau postului de elevizine e i-a acodat gene­
ros un spaţiu de câteva rnduri sau de câteva mnute.
Ceea ce a pregresat enom prn mass-media, sub
alibiul libetăţii de exprimre, este chiar inversul aces­
teia, adică manipularea opniei publice. Conr mesa­
jelor "individuale", ragmentate şi risipite, mesajele
dominante au devenit exrem de penerante. Imaginile
televizate le conferă în plus prestigiul "adevăului", al
unui contact "direct", aproape izic, cu "realitatea". Ne
place să credem că pericolul spălării creierelor este
înlăturat prin pluralitatea mediilor de infome, sime­
rică orecum cu pluralitatea ptidelor·în viaţa politică.
Dr tot aşa cum pluralitatea patidelor nu împiedică
existenţa unei clase conducătore, la fel, diversitatea
zirelor şi posturilor de radio şi televiziune nu poate
ascunde, cel puţn unui obsevator dotat cu o perspica­
citate mijlocie, un nume aer de fmilie. Nu este vorba,
evident, de o ţesătură unifomă, ci pur şi simplu de
rezultatul unei înrepătunderi crescnde, atât la scară
naţională, cât şi plnetară, a sucturilor economico-i­
nncire, olitice şi nfomaţionale: nu un "cenu de
comandă", dr cu sigrnţă un ,,mediu".
Pese ot, snt eluae şle dizae e mle agenii,
cu comentii cre rreori meg mai depte de câteva
nunţe. Scenile puse n evidenţă sunt mereu aceleaşi.
140 Mitul democraiei

Se va spne că e cât se poate de iresc: acestea sunt


evenimentele importante, pe cre jnalistul nu face
decât să le prezinte cât mai obiectiv. Ficţiunea "faptu­
lui dat" şi a "obiectiviăţii" este o momeală arăgătore,
n jnalistică pecm şi n istorie. Şi ncă istoria dispune
de perspectivă şi poate aprecia consecinţele faptelor
recute. Dr cine r putea spune despre un eveniment
perecut acum două ore că e mai impont decât altul?
Ajnge totuşi să privim prima pagină a zirelor şi suma­
l infomaţiilor televzate: peste tot sunt aceleaşi eveni­
mente, dispuse după aceeaşi ierarhie. Dacă ar exista
mai multe surse efectiv independente, ştirile şi scena­
riile ar i (măcar pţial) diferite. Aş vrea să văd ziaul
cre nu s-a aliniat modei, punând în prim-plan melo­
rma prnţesei Diana, vaca nebună sau efectul de seră
(şi trecnd în acelaşi timp sub ăcere subiecte nu mai
puţin semniicative) !
Ce să mai spunem de cvasiunanimitatea ntisârbă
care a pregătit opinia publică penu loviturile aeriene
ale NATO în 1 999? Dosul "Kosovo" ar merita stu­
diat ca un "caz de şcoală" pentu slăbiciunile actuale
ale democraţiei. Nu mi propun să neg (şi nici să arm)
opoitatea intevenţiei. Cracteul detestabil şi com­
portmentul n afra legii ale regimului lui Miloşevici
(deplasat, penu a i mai convingător, de la extrema
stângă la exrema reaptă! ) sărea pur şi simplu în ochi
(deşi nici adversrii săi balcanici nu erau chiar îngeri;
s-a simpliicat cm repede un dosr complex). Ceea
ce rne nsă nelinişitor penu democaţie este meca­
nismul deciziei. Un gup resrns de politicieni şi
2000 141

miliri (n principl, Pentagonul ş i sa Albă) au nre­


nat lumea occidentală nr-un zboi (n cre obiectivele
srategice mericne erau nu mai puţin prezente decât
scopurile umnitare) ără cea mai mică fomalitate
dmoaică. S-a forţat mna mai multor uvene (Grecia
iind ostilă operaţiei, Italia reticentă, şi nici Frnţa înu
totul convinsă), a fost ocolită Orgnizaţia Naţiunilor
Unite, şi n-a fost consultat nici un parlment. În plus,
presa şi-a jucat cuminte rolul, înreţinând iluzia unui
consens, acolo unde opinia era, de fapt, împărţită.
O afecţiune a democraţiei actuale, ce riscă să devnă
boală în toată regula, poată numele de "corectitudine
politică" (evident, de la mericanul poiticaly corect).
Intenţia iniţială a fost cu totul respectabilă: respingerea
oricăui comportament discriminatoriu (fomal, cel
puţn) în raport cu categoriile cndva discinate (per­
sone "de culoe", femei. . . ). Trptat nsă, ceastă sate­
gie pre să invadeze întreaga viaţă socială. În principiu,
se umăreşte ixarea în conştiinţe a coordonatelor unei
lumi deschise şi ră discrminre (condamnrea rasis­
mului, a antisemitismului, a naţionalismului, a sexis­
mului . . . ); o nouă morală, desigur, dr şi o tactică de
coeziune socilă (cu uitrea ltor disciminri, n primul
rând fmancire, cre se ală dncolo de "corectitudinea
politică") şi, n plus, o modalitate de a pomova interese
economice, politice şi srategice cât se poate de precise
(globalizrea pretinde o lume ră desprţitri, ir bnul
are nevoie de un mediu cât mai liniştit, unde nimic să
nu-i ulbure dominaţia). Fapt este să că reulile bunei
gndiri au devenit atât de numeroase şi de sricte, încât
1 42 Mitul democraţiei

sunt pe cale să provoace o stare de ipocrizie socială,


apropiată de .,dubla gndire" aribuită de Owell
psihologiei totalitre. Mi se pre (poate exagerez puţin)
politic incorect să ami că .,toţi oamenii sunt muri­
tori", iindcă, femeile iind şi ele muritore, raza riscă
să ie intepretată ca discriminatorie (nu neaprat în
romneşte, ci în acele limbi, precum engleza sau ran­
ceza, în care .,om" şi .,bărbat" se spune la fel: man,
homme . . . ). Corect, r rebui spus că .,toţi brbaţii sunt
muritori şi toate femeile sunt muritore" (sau, mai poli­
ticos, .,toate femeile sunt muritore şi toţi brbaţii sunt
muritori"). Tipul intelectualului cre-şi cântăreşte cu
grijă cuvintele, de temă să nu cadă în vreo capcană
.,politic ncorecă" (cu consecnţe neplăcute penu cri­
eră, îndeosebi la Universitate), se ală deja în circulaţie.
Fenomenul este, în primul rând, americn, dar atinge
şi Eropa. Iaă n exeplu, exas dnr-o mulţime. Câiva
tnei rnco-islmici devastează o snagogă; presa rela­
teză faptele ră să spună un cuvânt cu pivire la apr­
tenenţa enică şi religioasă a celor în cauză, şi asta
indcă nu mai e politic corect să discrimnezi în ncţie
de asemenea criterii. Rezultatul este însă impresia,
complet falsă, că r i fost o acţiune antisemită, în timp
ce, în mod evident, întâmplrea se conecta srict la
conlictul israelo-arab. Chiar dacă mai prezintă şi
dezavntaje, sinceritatea e mai bună decât ipocrizia.
Ultima descoperire în materie de "corectitudine poli­
tică" se anunţă campnia declanşată în Statele Unite
împoriva fumatului, cu o adevărată mrgnalizre
2000 1 43

socială a umătorilor. Este vorba evident de extiparea


unui viciu, cre nu e bn penu snătate (astzi, cea mai
preţioasă bogăţie). Dr viaţa în genere nu e prea bună
penu snătate. Şi, în mod cert, pedagogia excesivă nu
e bună penu democraţie; denotă n relex totalitr.

Pâine Şi circ

Însă fenomenul cel mai rapnt al eocii noasre este


ilusrat de srategiile de evadre. Iuvenal reproşa roma­
nilor că nu-i interesa decât pâinea şi circul. Ce poate
i mai omenesc? Visul omului a fost dintotdeauna să
evadeze din realitate, să-şi materializeze fantasmele şi
să răiască vieţi pralele. De la începuturile istoriei, a
prcs n mii de feluri diferite tot felul de spaţii ictive.
Nevoia aceasta se face şi mai simţită astăzi, ca antidot
la stresul vieţii modene; pe deasupra, şi mai ales, eva­
drea a devenit uşoară, sub aspect material şi tehno­
logic. Proliferrea drogurilor e simptomatică: cea mai
simplă şi mai radicală dinre srategiile de evadre. Tot
srategie de evade, trismul de masă (fenomen recent),
orientat n măsră crescândă spre ţrmurile ndeptate
şi exotice. Şi apoi, şi mai ales, spectacolul. Trăim în
situaţia unui spectacol pemnent, în ceea ce se poate
deja numi o "societate a spectacolului". Pâinea (şi chir
untul) iind deja asigurată, ne putem concenra, ără
grijă, asupra jocurilor de circ. Omul actual se scaldă
în imaginar şi trăieşte în mre msură prin intemediul
ltora. Cu ochii aţntiţi la micul ecrn, îşi satisface astfel
1 44 Mitul democraţiei

nevoile esenţiale, multe dinre ele - precum violenta


şi sexul, ră a mai vorbi de bogăţie şi putere - mult
mai uşor de atins virual decât real. Realitatea virtu­
ală e în plină expansiune şi ameninţă să acopere rea­
litatea efectivă. Nici n tip de civlizaţie n-a fost capabil
să ofere atâta icţiune; este un miracol produs prin
uziunea banului şi a tehnologiei.
Şi chir faptele "adevărate" sunt tot mai mult "ic­
ţionate", decupate şi ranjate după cele mai bune reţete
narative: melorme (Dina), scienceiction (efectul
de seră), sex (aventrile preşedintelui Clinton), nun­
trea dinre Bine şi Rău Războil n Golf, Kosovo, răz­
boiul mporiva terorismului), ră a uita raţia cotidină
de catasrofe, povestiri horor sau poliţiste. Consml
de poveşti pe cap de locuitor a devenit impresionnt.
Pentu Mx, religia era opiumul popoarelor. În zi­
lele noasre, opium e spectacolul. În mod obiectiv, el
oferă celor mai mulţi o doză de satisfacţie facilă, ate­
nuează neplăcerile vieţii şi îndepărtează pasiunile din
rena politică; pemite totodată, pe nesimţite, adminis­
rarea unei doze substanţiale de îndoctinre. Produ­
cător de "pace socială", spectacolul e de asemenea, şi
mai ales, o gigantică piaţă innciră; înghite sume
enome de bani şi produce şi mai mult. Este locul
privilegiat de întâlnire înre cercurile de afaceri, clasa
politică şi responsabilii din mass-media. Iar bnul nu
lasă nimic neatins. Devenit spectacol, sporul se înde­
pătează de etica lui originară; banul conduce jocul,
însoţit de o coupţie crescndă. 'iParadele de modă se
2000 145

ţn lnţ, oferind privitorilor secvenţe seducătore; ne


putem dor îndoi că ar avea vreo legătură cu moda
efectivă. Marii-preoţi ai acestor domenii - spotivi,
actori, top-modele . . . , ră a-i uita pe junaliştii spe­
cializaţi - s-au instalat la vârf, acolo unde nimeni nu
i-ar i bănuit acum un secol; sunt producători de bni
şi fabricanţi de imagini, înr-o lume bazată, înante de
toate, pe bani şi pe imagni. Un mnechin sau un fotba­
list vedete câştigă cu siguranţă mai mult decât suma
un1i Premiu Nobel !
Ne putem întreba ce mai rămâne dn politica "cla­
sică" şi din democraţie înr-o societate de spectacol.
Pe lngă faptul că srategiile de evadare diminuează
în mod fatal interesul pentu reburile publice, este de
constatat că politica însăşi, politica "vizibilă'' cel puţin,
se înscrie în era spectacolului. Omul politic face deja
igură de actor, intepretând roluri stabilite de regizori
specializaţi în fabricrea de imagni. Ceăţenii, chemaţi
să bieze duelul, nu vd pe ecrne decât un joc secund,
al cui raport cu politica reală e cât se poae de aproxi­
mativ. Înr-un nume fel, aşa a fost întotdeauna; între
iecare dinre noi şi lumea reală se intepune ecranul
imaginilor şi reprezentrilor. "Lumea e un teau" (şi
lumea politică în şi mai mre măsură). Dar este pentru
prima dată când viaţa reală este literalmente dublaă,
şi "radusă" la iecare pas, prinr-un simulacu de ase­
mnre înşelătoare. Mitologia a recut de la artizanat
la indusrie şi la srategii de manipulre exrem de
elaborate şi de eiciente.
1 46 Mitul democraţiei

Bilanţ şi perspective

Totul se leagă, înr-un efect ampliicator: declinul


ideologiilor; dezmembrrea sistemului de valori; râ­
miţrea copului social; consolidrea clasei dominnte;
puterea absolută a banului; şi un dezinteres crescând
penu viaţa cetăţii, alimentat de evoluţiile menţionate
şi susţinut de un grad sporit de confort individual, aso­
ciat cu evantaiul tot mai lrg al srategiilor de evadre.
Democraţiile actuale sunt depte de a i democraţii
efective. r i mai corect cracterizate rept plutocraţii
liberale cu tentă socială. Nu e cazul să disperm;
nimeni nu va răi niciodată nr-o democraţie autentică.
Democraţia nu poate să existe ca atare: e un model
ideal. Nu va reuşi niciodată, cu aspiraţia sa spre
egalitate şi libetate, să supună, şi încă mai puţin să
nuleze, celelalte dorinţe înscrise n suletul omenesc
şi în dinamica societăţilor, în primul rnd bogăţia şi
puterea. Înre toate aceste principii, există o interac­
ţiune, şi tot ce poate spera democraţia este să atenu­
eze intensitatea principiilor adverse şi să impună (mai
ales banului şi puterii) limite şi reguli. Rezultaul e
foate· depate de perfecţiune. Dar, în lipsa modelului
democratic, în lipsa acestei credinţe, am i avut astăzi
cu sigurnă mai puţină libetate şi mai puţină egalitate
decât avem. Fapt este însă că, în loc de a se încrede
pe deplin înr-un stat democratizat în cele mai mici
resouri ale sale, cetăţenii rebuie să-şi sporească
vigilenţa, penu a ţine statul sub obsevaţie. Nu este
amonioasa sinteză. visată, ci o confuntre nu lipsită
de neîncredere. Depte de a se cristaliza înr-o stre
2000 1 47

defmitivă, democraţia se anunţă ca o luptă nesârşită,


o luptă de zi cu zi.
Şi iată pradoxul esenţial: înr-o lume tot mai com­
plexă, unde totul câştigă în diversitate şi în mplore,
sporesc în acelaşi timp libetatea şi bnăstrea "supuşi­
lor" şi bogăţia şi puteea "dominnţilo'': cu lte cuvine,
atât expresia democraţiei, cât şi mijloacele penu a o
limita. Pe acest drum , viitorul pare a promite din ce
în ce mai multă democraţie - şi din ce în ce mai
puţină.
Concluzii

Înante de orice, democraţia este un cuvânt. Nu o


dreciem câtşi de puţin eznd-o astfel. La ncput,
a fost cuvntul. Din timp în timp, izbucnesc cuvinte
capabile să-i mobilizeze pe omeni şi să recreeze lumea.
Orice interpretare de detaliu a democraţiei ar putea i
contestată, dar cuvântul reprezntă, de două secole
încoace, o ţntă incontestabilă. Potenţialul său e ininit
şi nu mai puţin contradictoriu, exprimând laolaltă o
largă vrietate de proiecte concrete de organizare poli­
tică şi socială şi o aspiraţie mai generală, "visul" unui
viitor unde vor domni libertatea, egalitatea şi reptatea.
Aproape înreaga istorie a ultimelor două secole, n cele
mai divergente mnifestări ale ei, s-a ăcut în numele
democraţiei. Concretizată pţial, democraţia, în înre­
gul ei, aparţne imaginului, cu toată forţa (nimic nu
egalează puterea imaginarului), dar şi cu toată gama
·de iluzii (nimic nu e imposibil în imaginar) decurgând
din această condiţie.
r i intelectual defectuos să identiicm un cuvânt,
un simbol, o consucţie imaginră - ie şi de puterea
pe care o are democraţia - cu realitatea însăşi, cu un
anume tip de societate deja în ncţiune. Înţeleasă în
150 Miul democraţiei

sensul ei complet, democraţia e nici mai mult, nici mai


puţin decât o utopie; i-ar i şi imposibil să-şi ţină toate
promisiunile, exorbitnte şi conradictorii. Chiar spe­
cialiştii dovedesc un soi de neînţelegere: democraţia
pe cre o invocă şi o explică ese model idel mai crnd
decât sistem efectiv. În mod evident, democraţia nu e
singura forţă cre acţionează în lume. Ea rebuie şi va
trebui întotdeana să "negocieze" cu suci, tentaţii
şi smboli nu ai puin seiicative, cm sunt putea
şi bnul. Rezultatul este o sinteză care nu este, şi nu
poate i, decât parţial democratică: un amestec de
democraţie şi de nondemocraţie.
Este momentul să ancm o privire mai detaşată
asupra posibilităţilor şi limitelor, ca şi asupra imposi­
bilităţilor, proiectului democratic. Cu atât mai mult cu
cât disputa dinre cele două mi laboratore ale demo­
craţiei, Occidentul şi lumea comunistă, s-a încheiat în
beneiciul celui dintâi. Democraţia de tip occidental
şi-a dovedit superioritatea, şi nu se mai vede la orizont
vreun model altenativ cre să-i meninţe poziţiile,
oferind mai multă reptate şi eicienţă. Nici un motiv,
aşadr, să-i acordm, din motive sict tactice, mai mult
decât merită (ofernd astfel, pe deasupra, n cec în alb
celor cre mmeză democaţia, ră să-i respecte chir
înu toul nomele).
Se pne şi o problemă de dnmică. Democraţia atât
de imperfectă de la 1 900 era în plină ofensivă. Demo­
craţia actuală, sensibil mai avnsată în mai multe
privinţe, pare a se ala în defensivă, în faţa unor forţe
adverse care au proresat, la rândul lor, şi au învăţat
Concluzii 151

să s e adapteze discrsului democratic. Avntul lipseşte,


ne mulumim să păsrăm ce m câştigat, faza eroică
aparţine recutului.
Se simte nevoia imperioasă de a aduce ceva nou.
Lumea de astzi nu mai este lumea cre a inventat
democraţia. Înr-o lume devenită alta, ea r rebui să-şi
revizuiască unele dinre obiective şi regulile jocului.
Ne putem înreba dacă democraţia "masivă", la scră
naţională, nu şi-a epuizat deja o bună pte din posi­
bilităţi. Cât despre globalizre, există aici o peplexitate
democratică: încă nu s-a inventat democraţia plnetră.
Dimporivă, par să se deschidă perspective noi penu
o democraţie de "bază", la nivelul "microcolectivităţi­
lor", cre vor i poate mâine adevratele celule ale unei
lumi globalizate.
În orice caz, dezmăgiţii democraţiei r proceda cu
totul greşit dacă r pomi în căutarea altor utopii, pre­
supunndu-le mai perfomante şi cu speranţa că acelea
vor institui în srşit eptatea perfectă şi fericirea gene­
rală. Consumată cu moderaţie, utopia e un stimulent
absolut necesr; ără o doză de gândire utopică, lumea
n-r rămâne decât materie, teren de joc penu ins­
tnctele primre. Dar abuzul de utopie e periculos:
experimentul comnist rebuie privit, sub acest aspect,
ca un avertisment. Capcana cea mai peridă a istoriei
este linia, din nefericire invizibilă, care separă
realizabilul de irealizabil (sau, şi mai rău, de materia­
lizrile monsuoase). Este legitim să cerem mult demo­
craţiei. Dar să nu-i cerem prea mult.
Bibliograie

Cu privire la democraţie, dispunem de o bibliotecă imensă.


Dar această crte nu este o lucrare de eudiţie; e strict un eseu
străbătut de idei personale. Nu voi menţiona, în consecinţă,
decât studiile care mi-au orientat efectiv demersul.
O sinteză extem de utilă penu nsmblul domeniului este
mnualul lui Jacques Lagroye, Sociologie poitique, ediţia a
treia, Pris, 1 997. O infomaţie generală se poate ala în he
Enyclopdia ofDmocray, ed. Symor Min Lipset, 4 voi.,
Londra, 1 995. Ctea lui Giovanni Stori, A Theoy ofDemo­
cracy Revisited, Chatam, N.J., 1 987 (traducere românească:
Teoria democraţiei reinterpretată, Iaşi, 1 999) oferă în egală
măsră o trecere în revistă detaliată şi puncte de vedere cât
se poate de originale. Lucrarea lui Robert A. Dahl, Democray
and its Critics, New Haven şi Londra, 1 989, este o pledoarie
pentu tipul actual de democraţie occidentală şi penu con­
ceptul de "poliarhie" susţinut de autor. Mai critic faţă de in­
suicienţele democraţiei se arată Philippe Braud, în Le Jardin
ds delics democratiqus, Pis, 1 99 1 . Probleme atât istorice,
cât şi de actualitate sunt tratate în culegerea de studii editată
de Patrick Cabanel şi Jen-Marc Fevrier, Qustions de demo­
cratie, Toulouse, 2000.
Penu democraţia rnceză, printre referinţele cele mai
recente se ală La Democratie en France, n două volume, sub
diecţia lui Me Sadoun, Pris, 1 999, şi a Dmocraie inache­
vee. Hstoie de la souvrainete du puple n Frnce, Pris, 2000,
de Piere Rosanvallon.
1 54 Miul democraţiei
u pivie la ,monrhia absolută", a se veda PireGouert,
Ls Fran9ais et 1 Ancien Regime. a societe et l 'Etat, Pis,
1 984 şi 1 99 1 , şi, n colecţia "Que sais-je?", Richard Bonney,
L Absolutisme, Pris, 1 989 şi 1 994. Limitele prerogativelor
regale sunt puse în evidenţă de Fran�ois Bluche în articolul
"Monarchie absolue" al lucrii sale Dicionnaie du rand
siecle, Pis, 1 990, pp. 104-148, şi, nro iă şi i cn­
a, n lua "clsică" aproape iă a li Fnz Funck-Bn­
tno, L Ancien Regime, Paris, 1 926.
Democraţia ecescă este explicată de Claude Mosse:
Poiique et societe en Grece ancinne. e "modele athenin , "

Paris, 1 995; vezi şi Pascal Payen, "La dmocratie s la ee


antique", n Qusions de democratie, pp. 37-69. n ce priveşte
opinia modeilor despre democraţie antică, se poate citi ctea
lui Jennifer Tolbert Roberts, Athens on Tria/. The Antidemo­
cratic Tradition in Wsten hought, Princeton, 1 994.
Privitor la ideologia Revoluţiei nceze (cu referiri şi la
revoluţia americană), trebuie consultat Dictionnaire critique
de la Revoluion ram;aise, editat de Fran�ois Furet şi Mona
Ozouf, volumul Ides� Paris, 1 992.
Pentru Tocqueville, am folosit ediţia colecţiei "Bouquins"
editată de Robert Lafont: Alexis de Tocqueville, De la
democratie en Ameique. Souvenirs. L Ancien Regime et la
Revolution, ediţie înijită de Jmes T. Schleifer, Jean-Claude
Lamberti Şi Fran�oise Melonio, Pris, 1 986; traducerea în
româneşte a unor pasaje îmi aparţine. Despre rapoul dintre
America lui Tocqueville şi America reală, vezi, n acelaşi
volum, Jmes T. Schleifer, ,,De la democratie en menque aux
Etats-Unis", pp. 667-699, şi mai ales Edward Pessen, "The
Egalitarian Myth and the American Soci.al Reality: Wealth,
Mobility, and Equality in the «Era of the Common Mo>", în
American Hstoical Rview, 4/1 97 1 , pp. 989-1 034. O analiză
a gândirii tocquevilliene, inclusiv o paralelă cu Max, la
Fran�ois Furet, "Le systeme conceptuel de De la Democratie
Bibliorie 1 55
en Ameique", în culegerea sa L Atelier de 1 'historien, Paris,
1 982, pp. 2 1 7-254. .
Mesul sinuos al votului universal este reat de Patrick
Lagoueyte: "Suage universel et democratie au XIX• siecle
ă traves quelques expenences etrngees: des relations com­
pliquees", în Questions de democratie, pp. 1 05- 1 35 .
Cele cincispezece volume din Gand dictionnaie univer­
sel du � siecle editat de Piee Lousse, Pris, 1 866-1 876,
sunt o mină inepuizabilă de infomaţii despe ,,imagina lii"
la sârşitul secolului al XIX-lea.
Cu privire la imaginea defavorabilă a categoriilor sociale
inferioare sau maginale, m luat câteva infomaţii de la Piee
Danon, Mdecins t ssssins a la Belle Epoque, Pris, 1 989.
Raporturile între naţiune şi democraţie sunt subliniate de
Dominique Schnapper, în La Communaute ds citoyens. Sur
/ 'idee modene de nation, Paris, 1 994.
Penu dihotomia "dreapta-stânga", ctea deja menţionată
a lui Philippe Braud, Le Jarin ds delics democratiqus,
avansează câteva idei interesante.
Cu privire la comunism, nimic mai natural decât să reiau
n pmul nd propriile mele concluzii: Lucian Boia, La Mtho­
loie scinifique u communime, Pris, 2000 (aducee româ­
nească: Mitoloia ştiinifică a comunsmului, Buceşti, 1999).
Două lucrri colective recente sunt simptomatice penu
peplexităţile stân�ii n faţa fenomenului comunist: Le Livre
noir u communsme, Ps, 1997 (ducee omânească: tea
neară a comunismului, Bucureşti, 2000) stabileşte un bilanţ
copleşitor al crimelor şi abuzurilor petrecute în ţrile comu­
niste, în timp ce Le Siecle ds communisms, Pris, 2000, este
axată pe ideea pluralitţii experimentelor comuniste, care nu
se reduc doar la represiune, ci îşi propune reabilitarea dimen­
siunii democratice a proiectului.
Conexiunile democratice ale fascismului sunt puse în
evidenţă cu modeaţie de Jn J. Linz n ticolul "Fascism",
The Enyc/opedia of Democray, voi. Il, pp. 47 1474.
1 56 Mitul democraiei
Jean-Cristian Petitils, în L 'xreme Doite en France, Pris,
1 995, arată diversitatea "extremei drepte" chiar în interioul
unei singure ţri. În aceeaşi colecţie "Que sais-je?" ca şi ctea
precedentă, vezi şi Alexandre Doma, Le Populisme, Pis,
1 999.
Curioasa atracţie a democraţiilor occidentale pentru
utopia socialistă şi implicit indulgenţa lor penu totaliismele
de stânga fomează laitmotivul maj orităţii cărţilor lui
Jean-Fran�ois Revel; mă mrginesc să citez La Tentation tota­
itaie, Paris, 1 976; Comment ls democratiesinissent, Pis,
1 983; şi, mai recent, La Grande parade. Essai sur la suvie
de 1 'utopie soialste, Pris, 2000 (raducee romnească, Maea
paradă, Bucureşti, 2002).
Despre strea acuală a democraţiei, este cu deosebire
instuctiv periplul american propus de Wemer Peters: Sociey
on the Run. A European iw ofLfe in America, New York
şi Londra, 1 996; titlu original: The Existential Runner: Uber
·

die Demoratie in America, 1 992.


Condiţia feminină în contextul democratic actual fomează
obiectul culegerii Genre et politique. Debats et perspectivş,
texte reunite şi prezentate de Thm-Huyen Ballmer Cao,
Veronique Mottier şi Lea Sgier, Paris, 2000. În ciuda stilului
decontractat şi al unui titlu pe măsură, catea psihologilor bri­
tanici Alian şi Brbra Pease, Pourquoi ls homms n 'ecoutent
jamais ri!Jet lsfemms ne savent ps lie ls carts rouiers,
Pris, 1 999, pne fote serios problma deosebirilor nnăscute
dintre sexe, cam prea repede sacriicate de dragul "corec­
tiudinii politice".
Cu privire. la :onsolidarea dasei dominante/conducătoae,
'
vezi Piere Bourdieu�'La oblsse d Etat. Grands ecoles et
sprit de corps; Paris, f9Ş9. ,,Egalitatea şanselor", r mai ales
-

contrariul ·acesteia� la .Raymod ·aoudon, într-o minuţioasă


analiză sociologică: L Inega/ite ds chancs. La mobiite
sociale dans ls societs indusiels, Pris, 1 979. Cire recente
ilustnd mobilitatea socială, n ticolul lui Doique Merllie,
Biblioraie 1 57
"Les nouvelles tendances de la mobilite sociale", L 'Etat de la
Franc� 199-2000, Paris, 1 999, pp. 1 33-1 37.
Declinul ideologiilor tradiţionale şi instalarea economiei
în locul lor este n fenomen descris de Carlo Mongardini:
Economia come ideologia. Sul ruolo del 'economia nella cul­
ura modena, Milano, 1 997.
Impactul globalizrii şi al ragmentării spaţiilor naţionale
asupra democraţiei e studiat de Rolnd Axtmann: Liberal
Democray into the Twenyirst Centuy. Globalization, lnte­
ration and the Naton-state, Mnchester şi New York, 1 996.
O privire critică asupra dereglrilor imputate globalizrii, în
volumul Le Procs de la mondialisation, sub direcţia lui
Edward Goldsmith şi Jey Mander, Pris, 200 1 .
Cu privire la opinia publică, ticolul clasic al lui Piere
Bourdieu, "'opinion publique n'existe ps" ( 1 973), reluat n
culegeea sa Qustions de socioloie, Paris, 1 984, pp. 222-235.
Tot lui Piere Bourdieu îi aparţine o intepretare a estricţii lor
impuse libertăţii de exprimare de mass-media: Sur la television
şi L 'emprise du jounalisme, Paris, 1 996.
Politica văzută ca specacol este n subiect atat de Geoges
Blndier: e Pouvoir sur scens, Pris, 1 980 şi 1 992.
Şi, cum democraţia e mai întâi de toate o constucţie ima­
ginară, pentu ansmblul acestui demes, trimit la cartea mea
Pour une histoire de 1 'imainaie, Pris, 1998 (taducee româ­
nească: Pentru o istorie a ima(inarului, Bucreşti, 2000).
Indice tematic

Aoliea poprietăţii individu­ Banul 32, 3 8 , 82, 1 2-1 3 1 ,


ale asupra pământului 40 1 33, 134, 141, 1-146, 150
Abolirea proprietăţii private Bărbaţi (omeni) albi 24, 47,
40, 95 52, 65, 67
Abolirea şomajului 96 Bastilia 12, 1 7
Absolutism 9, 1 O, 1 1 , 1 6, 1 8, Binele 4 1 , 79, 1 1 6
35 Biserica catolică 53
Acces la infomaţie 24 Bisericile potestnte vzi Pro-
Activişti antiglobalizare 128 testnţi, protestantism
Bogaii 26, 46, 47, 50, 97, 122,
Adevăr 1 6, 38, 79, 1 1 5, 1 1 6,
1 32, 1 34
1 26, 1 3 9
Adunări reprezentative 2 1
Antiglobalizare 8 5 , 1 29 Căderea comunismului 44,
92, 97
Antimondializare 1 24
Categorii defavorizate 25, 34,
Antisemitism 1 4 1
62
Apel la popor 2 1
Categorii favoriate 62, 1 30
Arbitrariu regal 1 2 Catolici 53, 80, 1 22
Aristocraţi, aristocraţie 1 7, Centre de presiune vzi Gu­
3 1-34, 46, 76, 96, 1 29 puri/cenre de presiune
Armată 47, 75-77, 1 20, 1 34 Cetatea grecească 56
Arta negocierii şi compromi­ Ceăţeni 1 7, 23, 27, 3 1 , 35, 38,
sului 23 42, 49, 7 1 , 95, 1 1 8, 1 25,
Asociaţii civice 27, 54 145, 146
Atena 1 4, 1 5, 32, 4 1 , 42, 56, Cezarism 2 1
137 Clasa de mijloc 1 22, 1 32, 1 34
1 60 Mitul democraţiei
Clsa donă 25, 26, 28-3 1 , Democraţia economică 1 32 .
33-35, 5 5 , 1 3 1 , 146, 1 56 Democraţia recească 1 4
Comunism 40, 42, 5 1 , 80, 8 1 , Democraţia participativă 24
85, 86, 88-1 0 1 , 1 04 Democraţia epreivă 24,
Concepţia ,,monistă" a puterii 30
18 Dictaă 28, 40, 98, 1 09, 1 35,
Constituţia americană din 136
1 787 20, 24 Dictatura proletariatului 9 8
Constituţia celei de-a V-a Directoratul 40
Republici (anceze) 22 Disciplina liber consimţită 47
Constituţia ranceză din 1 79 1 Discriminare 1 7, 38, 58, 63,
24 67' 68, 96, 1 02, 1 1 1 ' 1 1 7'
Consultae electorală 22, 23, 1 37, 1 4 1 , 1 42
27, 1 28, 1 30 Dragoste de patie 4 1 , 75
Convenţia temidoriană 40
Dreapta politică 60, 84-90,
"Conjuaţia Egalilor" 40
93, 98, 1 00, 1 02-1 04, 1 06,
"Corectitudine politică" 1 1 2,
1 09, 1 1 9, 1 26, 1 55
1 4 1 , 142
Drept de vot 24, 26, 55, 62,
Cop electoral 27, 1 95
63, 68
Declaraţia (americană) de Drept divin 1 3
independenţă 42 Drepturile femeii 48
Declaţia (nceză) a repu­ Drept la diferenţă 1 2 1
rilor omului şi cetăţeanului Dreptrile invididului 1 5, 1 0 1
42 Drepturile omului 1 6, 1 7, 42
Declin demograic 1 23, 1 32 Droguri 1 43
Delict de opinie 92
mcaie 1 32, 134-1 36, 140, Egalitarism 50, 89, 97, 1 03 ,
1 4 1 , 143, 1 45-1 47, 1 49 1 33 , 1 46, 1 49
Democraţia americană 32 Egalitrism comnist 42, 1 03,
Democraţia ateniană 1 5, 1 6 1 06
Democraţia bugheză 1 36 Egalitarism democatic 55
Democraţia creştină 87 Egalitate 14, 3540, 42, 45,
Democraţia directă 9, 1 4, 20, 46, 48, 50-53, 55, 6 1 , 63,
23, 26, 30 4, 73, 84-86, 93-95, 98,
Indice tematic 161

1 00, 1 1 1 , 1 1 3, 1 26, 1 33, Foe ove 80, 87, 102,


1 46, 1 49 1 05
Egalitate civică 58, 1 1 1 Fumosul 79, 1 1 6
Egalitatea învăţmântului 39
Egalitate politică 58 Genocid 72
Egalitate socială 38, 46, 93 Ghilotină 1 7
Egalitatea raselor 1 1 2 Globalizare 56, 8 5 , 1 1 7, 1 1 8,
Egalitatea şselor 38, 1 56 1 2 1 , 1 24, 1 29, 1 32, 1 3 5,
Eliberarea negrilor 52 1 4 1 , 1 50
Elită 1 2, 24, 26, 30, 3 1 , 63, Gup/cntre de pesiune 1 8,
73, 75, 79, 103, 1 1 4, 1 1 9, 1 9, 27, 54
1 25, 1 37 Guvenare directă prin popor
Elita economică 3 1 , 38, 94 2 1 , 23, 76
Elita intelectuală 3 1 , 94 Guvenare reprezentativă 9 ·

Elita politică 3 1 , 94
Elita prin naştere 1 1 4 Hndicapaţi 1 1 5
Elita revoluţionară 32
Elitism 1 03 Iacobinism 43
Epoca lui Pericle 1 5 Ierarhie 37, 58, 65, 1 07, 1 08,
Eugenie 59 1 1 3, 1 40
Expulzre etnică 72-74 Imaginar (politic) 1 0, 6 1 , 64,
Extema draptă 99-102, 1 05, 67-70, 80, 82, 84, 90, 1 00,
1 06, 1 08-1 1 0, 1 28, 1 40, 1 02-1 04, 1 1 0, 1 1 1 , 143,
1 49, 1 57
1 56
Imperialism 89
Indice de fecunditate 1 22
Fascism 1 8, 102, 104-1 08, Indieni 24, 47, 62
1 55 Individualism 1 8, 77, 88, 1 0 1
Federalism 43 Inegalitate 14, 3740, 42, 50,
Femei 1 5, 1 7, 1 8, 24-26, 47, 55, 58, 4, 85, 89, 1 00, 1 1 1 ,
48, 5 1 , 56-58, 65, 68, 1 1 3 , 1 26, 1 3 3
1 14, 1 22, 1 23, 1 4 1 , 1 42 Insuecţie pemanentă 32
Fii de aicultori 34 Interes com/geneal 1 7, 4 1 ,
Fii de cadre 34 101
Fii de mncitori 34 Izolaţionism 1 05
1 62 Mitul democraţiei
Justiţie socială 40 Monarhie absolută 1 1 , 1 38,
1 54
Lege divină 10 Monarhie legitimă 1 O
Lege naturală 1 O Mondializare 1 1 8
Legitimarea aleşilor 27 Morală sexuală 1 0
Letres de cachet 12 Multiculturalism 1 2 1
Liberalism 25, 40, 4 1 , 85-87, Muncitori 26, 34, 6 1 -63, 9 1 ,
1 26, 1 29 1 05, 1 30, 1 32
Libertate/libertăţi 1 4, 1 6, 2 1 ,
24, 3 1 , 35-37, 39, 40, 4 1 , Naţionalism 87, 89, 1 03, 1 05,
45, 48, 5 1 , 53, 79, 8-86, 1 1 7, 1 4 1
89, 9 1 , 93, 1 00, 1 06, 1 07, Naţional-socialism 1 04
1 1 0, 1 14, 1 26, 1 3-1 37, Naine 7, 9, 13, 1 8, 33, 39, 49,
1 39, 1 46, 1 47, 1 49, 1 57 56, 68, 69, 70-72, 7-77,
Libertate de opinie 1 3 5 79, 8 1 , 87, 89, 1 0 1 , 1 1-125,
Lobby 20 1 35, 1 55
Nism 1 8, 1 02, 1 03, 106-108
Mass-media 27, 3 1 , 1 30, 1 39, Neri 24, 25, 47, 52, 62, 67,
144, 1 57 1 12
Mediile de afaceri 3 1 , 1 30, Nomenclatură 32, 96, 97, 98
1 3 1 , 144
Mediile de infoe 33, 1 37, Occident 64, 74, 80, 89, 92,
1 39 93, 96, 1 1 7, 1 2 1 , 1 22, 1 32,
Mesinism 89 1 36, 1 50
Metecii (străinii) 1 5 Oligarhie 28
Minoritate conducătoare 30 Omogenizare 1 3 , 60, 69, 70,
Minorităţi 1 8, 23, 56, 7 1 , 73 , 72, 74, 1 2 1
74, 9 1 , 1 1 5, 1 2 1 , 1 24 pinia publică 22, 29, 3 1 , 1 27,
Mnorităţi enice/naţionale 72, 1 39, 1 40, 1 57
115 Ostracism 1 6
Minorităţi religioase 1 1 5
Minorităţi sexuale. 1 14, 1 1 5 Ptidul unic 40, 9 1
Mitologie naţională 76, 78 Parie 4 1 , 75, 76, 78, 79, 1 20,
Mobilitate socială 33, 34, 94, 1 24
1 56 Pedeapsa capitală 1 7
Indice temaic 1 63

Pedeapsa cu motea 1 7, 60 Regim prlmnr prlmen-


Plebiscit 20, 22, 68, 7 1 trism) 25
Plralism 9 1 Regim reprezentativ 14
Plutocraţie 1 46 Religia catolică 53
Poliarhie 27, 28, 35, 1 53 Reptizrea egală a produse-
Politică intervenţionistă 86 lor 40
Poi tx 25, 62 Rpenea palmentă 22
Privilegiu 1 1 , 25, 33, 39, 94, Republică 9, 1 6-1 8, 20-22,
96, 97, 1 25 4 1 , 63, 1 30
rores 7, 8, 39, 45, 80, 84-87, Revoluţia americană 1 4, 1 54
90, 1 26, 1 32 Revoluţia rnceză 9, 1 0, 1 2,
Proletriat 42, 9 1 , 98 1 4, 1 6-1 8, 24, 3 1 , 35, 49,
Promisiuni electorale 27 55, 77, 84, 99, 1 2 1 , 1 22,
Proprietate privată 40, 42, 95, 1 54
96, 1 07 Revoluţia industrială 40, 64,
Protestanţi, protestantism 53
133
Putere 9-1 1 , 1 3 , 1 6, 1 9, 27,
Revoluţia proletră 5 1
30, 32, 35, 4 1 , 48, 52, 70,
Roma 4 1
75, 78, 82, 93, 96, 98, 1 09,
1 18, 126, 129, 130, 13-135,
Sărăcie 34, 58, 89, 1 32, 1 33
1 44, 1 46, 147, 1 49, 1 50
Puteri intemediare 2 1 Săraci 26, 47, 50, 1 22, 1 3 3 ,
1 34
Sclavie 1 4, 39, 45, 52, 53, 66,
asism 4, 1 02, 1 03, 1 1 2, 1 4 1
67, 68
Război 1 1 , 1 8, 2 5 , 5 2 , 56,
73-75, 77-79, 1 02, 1 20, Sclavi 1 5, 67
1 22, 1 28, 1 4 1 , 144 Segregare 67
Războiul de secesiune 25 Sexism 1 4 1
Referendum 2 1-23 Sindicate 27, 1 3 1
Refoma electorală 25, 62 Sistem de consultări pema­
Regim autoritar 1 09 nente 23
Regim comunist 9 1 , 94 Sistemele democratice com­
Regim imperial 22 plexe 28
Regim fascist 1 07 Sparta 4 1
1 64 Mitul democraţiei

Stnga politică 84-90, 93, 99, Terorism 144


1 00, 1 03, 1 04, 1 06, 1 09, Tirni 1 5, 35, 53, 54
1 1 0, 1 26, 1 30, 140, 1 55 Totalitarism 1 0 1 , 1 07, 1 56
Stânga republicană 2 1
Stt naţionl, saul-naţiune 70, Ţărani 34, 36, 6 1 , 62, 97
72, 75, 1 1 7, 1 1 8, 1 3 5
Statul de l a Vichy 20 Utopie 26, 27, 30, 32, 36, 38,
Stat maximal 1 9 40, 4, 49, 50, 5 1 , 53, 54, 80,
Stat minimal 1 9 88, 93, 1 1 8, 1 27, 149-1 5 1 ,
Stat totalitar 40 .
1 56
Strategii de manipulare 145
. Suvernitata popoului 9, 14,
Vechiul Regim (l Ancien Re­
1 6, 1 7, 1 8, 26, 34, 3� 1 0 1
gim e) 9, 33-35, 37, 39, 49,
77, 80, 84, 86, 1 0 1 , 1 3 3
Şomaj 96, 1 03 Vot "universal" masculin 2 6
Vot cenzitar 26
Televiziune 1 3 8- 1 40 Vot imperativ 20
Teorie politică 44 Vot popular 20
Teroarea (la Tereur) 1 7 Vot universal 24-27, 38, 56,
Teroarea bolşevică 1 8 62, 63, 9 1 , 1 25, 1 27, 1 28,
Teroarea iacobină 40, 85 1 35, 1 55
Indice de nume şi denumiri geogaice

Arica 67, 69, 1 23 Bismarck, Otto 27


Alcuin 30 Blair, Tony 1 27
Algeria 78 Blanqui, Louis Auguste 32
Alianţa Nord-Atlantică 1 3 5 Bluche, Fran:ois 1 54
Allende, Sa1vador 1 09 Bodin, Jean 1 O, 1 1
America 9, 1 8, 1 9, 20, 25, 38, Boia, Lucian 1 55
39, 4346, 49, 50, 53, 55, Bonney, Richard 1 54
67, 69, 89, 1 1 8 Bossuet, Jacques Benigne 1 0
America de Nord 56 Boudon, Raymond 1 56
Anglia 25, 55, 69, 77, 1 09 Bordieu, Pire 138, 1 56, 1 57
Asia 69, 69 Braud, Philippe 1 53, 1 55
Asia Mică 74
Brzilia 67
Atena 1 4, 1 5, 2 1 , 32, 4 1 , 56,
Brejnev, Leonid Ilici 1 08
1 37
Bush, George 33, 1 20
Ausraia 25, 56, 68, 1 1 2
Ausro-Ungaria 75
xtmann, Ro1and 1 24, 1 57 Cabanel, Patrick 1 53
Carol cel Mare 30, 69
Babeuf, Fran:ois 40 Casa Albă 1 20, 1 4 1
Balandier, Georges 1 57 Castra, Fidel 1 09
Ballmer Cao, Thanh-Huyen Cehia 73
1 56 Cehoslovacia 75
Balzac, Hono� de 1 1 6 Cer (Caius Iulius Caesr) 69
Bastiia 12, 1 7 Chile 1 09
Belgia 62, 66, 75 Clinton, Bill 1 20, 144
Berlin 1 09 Colbert, Jean-Baptiste 33
Berlusconi, Silvia 1 09 Comte, Auguste 49
1 66 Mitul democraţiei
Condorcet, Mrie JnAntoine Funck-Brentno, Frntz 1 0,
Nicolas de Critat, rchiz 1 54
de 3 8 Furet, Fran�ois 1 54
Congo 66
Considernt, Victor 2 1 Galton, Francis 59
Cristos 42 Gemania 25, 59, 75, 77, 1 03
Gladstone, William Ewt 62
Dhl, Robert A. 27-29, 1 53 Goldsmith, Edward 1 57
Damon, Piere 1 55 Goful Persic 1 44
De Gaulle, Charles 22, 23 Gore, Al 33
Deat, Marcel l 04 Goubert, Piere 1 1 , 1 54
Diana, prinţesa 140, 1 44 Gramsci, Antonio 1 07
Dimitrov, Gheorghi 1 04 Grecia 74, 1 4 1
Djilas, Milovan 96 Gudula, Sânta 69
Doriot, Jacques 1 04 Guizot, Fran�ois Piere
Dona, Alexandre 1 56 Guillaume 3 1 , 40, 4 1 , 1 26
Dreyus, Alfred 78
Drint, Emile 67 Hitler, Adolf 27
Honecker, Erich 1 09
Elveţia 72 Hugo, Victor 1 1 6
Europa 25, 32, 50, 67, 69, 73,
75, 1 1 7, 1 1 8, 1 2 1 , 1 23, Imperiul Otoman 72, 1 2 1
1 25, 1 35, 1 42 India 1 23
Europa Cenrală 74 Indochina 78
Europa de sud-st 74 Irlanda 123
Italia 1 22
Fevrier, Jen-Marc 1 53 Iugoslavia 75, 1 06
Finlanda 25, 73 Iuvenal 143
Fnco Bhmonde, Fncisco
1 08 Kant, Immanuel 36
Frna 9, I l , 13, 1-2 1 , 24, 26, Kosovo 140, 1 44
38, 55, 62, 69, 75, 78-80, Kemlin 69
1 05, 1 2 1-1 23, 1 26, 1 30,
141 Lagoueyte, Patrick 1 55
Frazer, Cahy 1 1 2 Lagroye, Jacques 1 3 1 , 1 53
Frederic cel Mare 27, 77 Lamberti, Jean-Claude 1 54
Indice de nume şi denumiri georaice 1 67

Larousse, Piere 57 Ollivier, Emile 22


Le Chapelier, Isaac Rene Guy Oganizaţia Naţiunilor Unite
17 141
Ledru-Rollin, Alexandre Owell, George 1 42
Auguste Ledu zis 2 1 Ozouf, Mona 1 54
Leopold II 66
Linz, Jun J. 1 55 Pakistan 1 23
Lombroso, Cesare 59 Payen, Pascal 1 54
Loup 1 3 6 Pease, Allan 1 56
Ludovic X N 1 O Pease, Brbara 1 56
Ludovic XVI 1 3 Pentagonul 1 4 1
Pericle 1 5, 42
Mander, Jey 1 57 Petes, Wemer 1 56
Marea Britanie 62, 1 1 9, 1 3 0 Petitils, Jean-Christin 1 56
Mrx, Krl 3 9 , 4 1 , 42, 45, Pinochet, Auusta 1 09
49-5 1 , 1 26, 1 32, 1 34, 1 44, Polonia 73
1 54
Potsdam 69
Matteotti, Giacomo 1 07
Prsia 69, 77
Melonio, Frn:oise 1 54
Merllie, Dominique 1 56
Renan, Emest 68, 7 1
Mxic 1 23
Michels, Roberto 28 Revel, Jean-Frn:ois 1 56
Miloşevici, Slobodan 1 05, Richet, Charles 59
1 40 Rin 69
Mongardini, Carlo 1 57 Rittinghausen, Moritz 2 1
Mosse, Claude 1 54 Roma 4 1
Mottier, Veronique 1 56 România 62
Mussolini, Benito milcare Rosnvallon, Piere 1 53
Andrea 1 04, 1 07 Rossbach 77
Rossau, Jn-Jques 20, 2 1 ,
Napoleon III 2 1 , 22 42
Novegia 25 Rsia 55, 62, 69, 75, 1 05, 1 07,
Noua Zeelandă 25, 56 1 09
Rsia Sovietică 43
Occident 1 3 6
Oceania 69 Sadoun, Mare 1 53
Oceanul Pacic 1 09 Stori, Giovnni 28, 1 53
1 68 Mitul democraiei

Schleifer, James T. 1 54 Tocqueville, Alexis de 35,


Schnapper, Dominique 1 54 39, 42-54, 88, 93, 99, 1 54
Sena 1 8, 69 Tolbert Roberts, Jennifer 1 54
Sgier, Lea 1 56 Turcia 74
Sieyes 3 1
Simons, Raphael 60 Uniunea Sovieică 88-90, 97,
Smih, Adam 85 1 08
Spania 69, 1 08, 1 09
Sparta 4 1 Veme, Jules 65, 1 1 7
Sptacus 42
Versails 73
Stalin, Iosif Vissarionovici
Vezuviu 69
1 07, 1 08
ietnam 78, 1 20
Statele Unite 1 9, 24, 25, 43,
45, 53, 59, 62, 67, 88, 90, Voltaire, Frn�ois Mrie
1 1 3, 1 1 9, 142 Arouet, zis 77, 1 3 8
Stehell, Zeev 1 03
Suedia 59, 73 Washington 52
Sydny 1 1 2
Zamenhof, Lejzer Ludwik
Tago 69 118
Tamisa 69 Zola, Emile 60, 1 1 6
Cuprins

Prefaţă la ediţia românească. . . . . . . . . . . . . . . . 5

Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
I. Marile principii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9
II. 1 900 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55
III. Stân ga ş i dreapta . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 84
IV. 2000 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 111

Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 49
Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 53
Indice tematic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 59
Indice de nume şi denumiri geografice . . . . . . . . 1 65