ISTORIA GANDIRII POLITICE

Curs introductiv

2005-2006

Există mai multe nuanţări ale termenului de politic, politică, dar,

încă din primele premise etimologice ale Polis-ului grecesc, însemna
cetate, stat şi derivarea acestuia Politeia – constituţie, regim politic,
înjghebare politică, ori laţinescul res publica – lucrul domeniului public.
Contemporan politica (dicţionarul Littre) se traduce prin ştiinţa
guvernării statului, arta guvernării unui stat sau (dicţionarul lui P. Robert)
este arta şi practica guvernării societăţilor umane, maniera guvernării
unui stat, a conducerii afacerilor naţionale ale unui stat, iar, după unii
exegeţi (pe pildă, Lavroff) noţiunea de politică , deşi este efectiv ambiguă,

3
relevă în aceeaşi măsură o ştiinţă şi o artă, fiind, totodată, şi acţiune
(Lavroff, D.-G., 1975).
Istoric - primele elemente ale gândirii social-politice apar încă din
antichitate, de care se leagă însăşi etimologia termenului politică.
Semnificative din această perspectivă sunt premisele interpretării şi ale
relaţionării gândirii prin cultură sau civilizaţie cu: societatea, dreptul,
statul, naţiunea, umanitatea. Descrierea hărţii cognitive a etimologicului
polis-stat, cetate s-a materializat în formarea şi individualizarea
societăţilor moderne care, ca fundamentare, s-au extins prin dezvoltarea
mijloacelor de comunicare în masă în amalgamarea şi globalizarea
societăţilor postmoderne.
De-a lungul vremii, acest termen a îmbrăcat diferite accepţii
metodologice şi procesuale cum ar fi: arta de guvernare a societăţilor
umane democratice sau totalitare, de conducere şi de politică diacronic
religioasă ori sincronic virtuală, până la termenul modern de istorie activă
şi filosofie politică participativă.
Atât în antichitate, cât şi în Evul Mediu, între ştiinţele care studiau
societatea nu exista o specificare, o individualizare coerentă şi
consistentă a lor. Drept urmare, elementele şi cunoştinţele despre
societate, stat, politic au fost tratate nediferenţiat, iar, în cazul cel mai
bun, elementele specifice filosofiei sau politicii se vor intersecta, se vor
suprapune cu cele economice, sociale sau religioase. În primele sale
manifestări, gândirea politică a apărut şi s-a dezvoltat fie în interiorul
filosofiei, ca filosofie politică în Grecia antică, fie în strânsă legătură cu
juridicul, în Roma antica. În toate cazurile, atât asupra politicului cât şi
asupra celorlaltor ştiinţe sociale, a cunoaşterii în special, a societăţii în
general, religia a jucat un pol integrativ şi interpretativ. În feudalism viaţa
şi gândirea politică se vor afla sub puternica influenţă a dogmei teologice
4
şi a bisericii, ştiinţele în totalitatea lor, vor fi integrate teologiei, devenind
ramuri ale acesteia, iar dogma teologica devine axioma politică a
societăţii.
Procesul de disociere al ştiinţelor, al celor sociale în special, de
teologie şi de morala creştină va începe odată cu descompunerea
societăţii feudale. Renaşterea prin spiritul său laic şi ştiinţific îşi va pune
pecetea asupra evoluţiei tuturor ştiinţelor, inclusiv a celor politice.
Gânditori de seama ai acestei perioade, dar mai ales a perioadei
moderne N. Machiavelli, Th. Hobbes, J. Bodin, iluminiştii francezi
Voltaire, Montesquieu, Rousseau în lucrările lor social-politice s-au
pronunţat pentru individualizarea gândirii politice, pentru constituirea ei
într-o ştiinţă de sine stătătoare.

CETATEA ÎN VIZIUNEA GREACĂ

POLISUL - LOCUL DISCUŢIILOR CRITICE – sau despre

funcţionalitatea interrelaţionară a cetăţii. Una din cele mai sugestive
referinţe fac trimitere generică la „Geniul invizibil al Cetăţii”1, ca
posibilitate de a asigura coerenţa oricărei societăţi politice.
Procesualitatea care s-a dezvoltat a vizat puterea de a comanda,
respectiv, puterea şi datoria individului de a se supune, participând activ.
Coerenţa este un rezultat al concepţiilor care fac trimitere la modelul sau
1
Guglielmo Ferrero, cf. lui Girardet, Raoul, Mituri şi mitologii politice, Institutul European, Iaşi, 1997, pag.67.
5
la mitul democraţiei ateniene, care a fost considerată o sursă inepuizabilă
de reflecţie la nivelul gândirii politice moderne. Tocmai de aceea acest tip
de democraţie a fost numit participativă.
Polisul atenian viza o interrelaţionare sistemică între stat şi
societate. Statul=societatea prin participarea la guvernare a cetăţenilor-
guvernatori. „Poporul (demos) se angaja în funcţii legislative şi juridice,
deoarece conceptul atenian de cetăţenie presupunea ca ei să ia parte la
aceste funcţii, participând direct la treburile „statului””2. Tocmai de aceea
această participare trebuia să fie întărită de câteva calităţi de tip atenian
raţional:
 principii care erau legate de virtutea calităţii de cetăţean,
 stratificarea socială care justifica prezenţa şi acceptarea sclaviei
extinse,
 inegalitatea de gen care excludea femeile de la treburile
guvernării cetăţii,
 mecanisme ale credinţei faţă de zeii cetăţii şi faţă de cetatea
laică,
 responsabilizarea cetăţenilor faţă de Polis prin supremaţia
treburilor publice în detrimentul treburilor private,
 datoria cetăţeanului ca supunere (procesul lui Socrate)
necondiţionată la legile, şi mai ales la aplicarea acestor legi ale
Cetăţii,
 acceptarea înţelepciunii şi a logosului platonic identificat în Idei
sau Forme, ca modalitate în care omul poate să participe la
idealul constituirii Republicii.
 definirea omului ca animal politic – Aristotel – este o premisă
care indică omului-cetăţean direcţia în care se poate realiza şi
2
Held, David, 2000, Democraţia şi ordinea globală, Editura Univers, Bucureşti, pag. 16.
6
 prin care poate depăşi condiţiile animale (instinctuale, naturale)
sau prescripţiile zeilor.
 urmărirea realizării binelui comun al cetăţii,

TIMPUL APARIŢIEI POLISULUI GRECESC

- SEC. VI-LEA Î.E.N.

ORGANIZARE SOCIAL-STATALĂ – regate de tip feudal.

Caracteristica de bază a acestora este identificată printr-o organizare de
CASTĂ. La nivel de microgrupuri sociale, puterea era deţinută de către
familii puternice în care ereditatea era factorul hotărâtor.
Ca sens şi semnificaţii socio-culturale, factorul ereditar justifica
segmentarea întregii cetăţi şi ţinea loc de principiu de ordine, primând în
domeniile politice, juridice şi religioase, asupra unor grupuri de
dimensiuni relativ mici (agricultori, meşteşugari, pescari ş.a.m.d.).
Datorită acestei organizări s-au dezvoltat ulterior, ca resimbolizare a
factorului preponderent ereditar, relaţionări sociale oligarhice, mai cu
seamă la nivelul Imperiului Roman.
La nivel de macrogrupuri sociale, puterea era deţinută de către un
Despot sau Tiran, şi semnifica dobândirea şi impunerea puterii asupra
unor teritorii mai mari, locuite de comunităţi, numite ulterior, barbare. Ca
sens şi semnificaţii socio-culturale, factorul ereditar şi simbolic justifica
extinderea puterii în afara Cetăţii.
Aspectul simbolic avea un important rol în medierea conflictelor
dezvoltării abstractizărilor sociale: apariţia şi susţinerea mitologică care
va conduce la dezvoltarea religiei ca factor hotărâtor şi manipulator, pe
7
de o parte, şi la relativizarea prin politeism a unei zeităţi anumite impuse;
voinţa zeilor care va determina reglementarea activităţii oamenilor şi
evidenţierea caracterului uman al interpretării acestor voinţe şi chiar al
zeilor mitologici (“Putem vorbi despre o fragilitate a sistemului religios,
ţinând seama de faptul că germenii unei atitudini ateiste erau prezenţi
chiar în substanţa acestei religii, încă de la începuturile ei, aşa cum
lucrurile apar în imaginea transmisă de Homer şi Hesiod”3.); organizarea
cetăţii ca impunere a dreptăţii sacre4 sau faptul că zeului nu-i pasă de
ceea ce este drept ori nedrept; restrângerea libertăţii de voinţă şi de
mişcare ale indivizilor ca modalitate de stabilitate absolută a celor
stabilite prin stratificarea socială.
O formă diferită de viaţă orăşenească s-a conturat în Grecia
antică5. Polisul grecesc s-a rupt şi el de modelele tradiţionale de
organizare a societăţii., dar dezvoltarea sa politică s-a aflat în contrast
major cu despotismele oraşelor din imperiile Orientale, cu ale lor
concentrări masive de putere în mâinile unui rege sau preot.
După ce polisul a depăşit modul de viaţă sătesc, puterile şefului de
trib s-au diminuat şi au trecut în mâinile familiilor aristocrate.
Regalitatea tradiţiei homerice a dispărut, “regii” rămaşi au devenit
demnitari în cadrul vieţii religioase şi ritualice a oraşului, şi noi funcţii şi
posturi civice au fost înfiinţate. Aceste funcţii au devenit motivul luptei
pentru putere între clanurile aristocrate şi mai târziu, odată cu slăbirea
guvernământului aristocratic, principalele obiective într-o competiţie a
puterii la care participa aristocraţia şi cetăţenii obişnuiţi. În cele din urmă,
aceste progrese s-au conturat în forma caracteristică a guvernământului

3
Stere, E., Din istoria doctrinelor morale, Editura Polirom, Iaşi, 1998, pag. 49.
4
Aristotel, în Politica, arăta faptul că scopul cetăţii este esenţial, semnificând – a trăi aşa cum se cuvine să
trăiască un om.
5
Enciclopedia Britanică, 2003.
8
polisului grecesc. Un corp de cetăţeni, adesea mult sub numărul total de
locuitori, dar de obicei numărând populaţia bărbaţilor născuţi liberi, prelua
puterea în scopul guvernării polisului prin alegerea membrilor comitetelor
de conducere, iar apoi o exercita prin participare directă în consiliile
oraşului.
Cu toate că a fost întreruptă adesea de episoade ale
guvernământului oligarhic sau tiranic sau de perioade de disensiuni civice
sau rivalităţi de clasă, marele merit al dezvoltării modelului de guvernare
a oraşului grec a fost elaborarea structurilor ce permiteau controlul
afacerilor publice de către cetăţeni.

ORGANIZAREA SOCIALĂ – EFECT AL CREŞTERII

DEMOGRAFICE – efecte direct proporţionale cu – EXTINDEREA
CONFLICTELOR MILITARE.
„În perioada „feudală” a Greciei, existau conflicte violente între, pe
de o parte, marile familii şi, pe de altă parte, între acestea şi populaţiile
de la sate şi de la oraşe, care erau din ce în ce mai numeroase şi mai
active”6.
Tocmai această creştere demografică a condus la creşterea
exponenţială a războaielor, care trebuiau să se termine undeva ca
relaţionare a instinctelor de conservare a speciei umane prin reglementări
de natură legislativă orale, respectiv scrise, prin respectarea deciziilor
secrete ale tribunalelor sau prin argumentarea şi motivarea acestor
decizii.

6
Pisier, E., 2000, Istoria ideilor politice, Editura Amacord, Timişoara, 2000, pag. 10
9
ORGANIZAREA REGIMURILOR-POLITICE

Clasificarea retorică a lui Herodot (Istorii) este celebră şi face distincţie

prin problematizările puse asupra răspunsului la întrebarea: care este cel
mai bun regim? Distinge între:
1. Monarhie ca regim condus de o singură persoană care guvernează
pentru gloria sa şi a supuşilor săi.
2. Oligarhie ca regim în care conduce o minoritate care este formată
din cetăţeni „superiori” prin naştere, avere, competenţă religioasă
sau militară.
3. Democraţie ca regim în care conduce majoritatea cetăţenilor
(poporul de ţărani, meşteşugari, comercianţi, marinari).
Astfel au fost create multe scheme de clasificare. Există, spre
exemplu, clasica distincţie între formele de guvernare după numărul
persoanelor aflate la putere: MONARHIA (respectiv TIRANIA) este
guvernarea de către unul singur, ARISTOCRAŢIA (respectiv
OLIGARHIA) este guvernarea de către un grup iar DEMOCRAŢIA este
guvernarea celor mulţi.
Alte scheme disting guvernământul după felul instituţiilor cheie: regim
parlamentar, cabinet guvernamental, prezidenţialism. Mai există
clasificări ce grupează sistemele în conformitate cu principiile politice pe
care se fundamentează sau a formelor de legitimitate: harismatic,
tradiţional, legal-raţional sau altele. Alte scheme deosebesc diferite
modele de organizare economică din cadrul sistemului: statul laissez-
faire, statul corporatist, statul comunist sau socialist, sau diferite clase
economice: sisteme feudale, burgheze sau capitaliste. Există şi eforturi
recente de comparare a funcţiilor sistemelor politice: capabilitate, funcţii

10
de transformare, sau funcţii de conservare şi adaptare, precum şi
clasificarea sistemelor în termeni de structură, funcţie sau cultură politică.
Deşi au un grad redus de comprehensibilitate, aceste scheme de
analiză îşi au doza lor de validitate, iar schemele de clasificare bazate pe
ele, deşi în multe cazuri se dovedesc a fi anacronice în raport cu
organizarea politică modernă a societăţii, s.au dovedit extrem de
influente la nivelul dezvoltării politice.
Cele mai influente scheme de clasificare aparţin neîndoilenic filosofilor
antichităţii eline Platon, respectiv Aristotel, care au încercat să
deosebească diferite tipuri de guvernare după numărul celor aflaţi la
putere.
Platon susţinea că există o succesiune naturală a formelor de
guvernare: o aristocraţie (forma ideală de guvernare de către cei puţini)
care abuzează de putere şi se perverteşte în timocraţie (cei puţini ce
conduc statul şi ar trebui să tezaurizeze înţelepciunea sunt interesaţi fatal
de onoruri şi aspecte materiale) de unde rezultă oligarhia (forma cea mai
copruptă de guvernare de către cei puţini) care devine în cele din urmă
democraţie (ca domnie a majorităţii). Excesul de democraţie se
transformă în anarhie (guvernarea fără legi), care este mediul propice de
apariţie a tiranului. Abuzul de putere în tipologia platonică este definit prin
neglijarea de către cei ce-o exercită a legii (nomos). Într-o formă ideală
de guvernare domneşte legea, pe când în una coruptă aceasta este
inexistentă.
Deşi l-a combătut pe Platon criticând această schemă de clasificare,
Aristotel şi-a întemeiat schema proprie tot după numărul celor aflaţi la
putere, distingând între forme ideale şi forme corupte de guvernare.
Formele ideale (sănătoase) de guvernare în schema aristotelică sunt
MONARHIA, ARISTOCRAŢIA şi POLITEIA (termen aproape sinonim cu
11
democraţia constituţională modernă). Acestea, pervertite prin abuzul de
putere devin TIRANIE, OLIGARHIE şi OCHLOCRAŢIE (sau democraţie
fără legi).
Conceptul de politeie , un fel de constituţie mixtă, a fascinat pe mulţi
filosofi ai politicii mai bine de un mileniu. Pentru a-i sublinia avantajele, o
mulţime de gânditori, de la Polibius la Sf. Toma d’Aquino au construit
modele în care fiecărei clase sociale i se acordă constrolul instituţiei
guvernamentale potrivite.

CONCEPTUL DE DEMOCRAŢIE

Democraţia – exerciţiu critic al raţiunii politice, de vreme ce în mod

funcţional oferă o legitimare vieţii politice în ansamblu: doar „Marea
majoritate a gânditorilor politici, din Grecia antică până în ziua de azi, s-
au arătat extrem de critici la adresa teoriei şi practicii
democratice….democraţia este o formă de guvernare extrem de greu de
realizat şi de susţinut”7. Istoria sec. XX oferă o multitudine de exemple
antidemocratice – fascismul, nazismul, stalinismul.
David Held - oferă modele ale democraţiei care pornesc de la
câteva atribute ale acesteia: putere populară prin care cetăţenii sunt
implicaţi în autoguvernare instituţională şi autoreglementare legislativă.
Rezultă trei modele de bază care sunt variante ale democraţiei:
„democraţia directă sau participativă ca sistem de luare a deciziilor cu
privire la afacerile publice în care cetăţenii sunt direct implicaţi.”8 acest
7
Held, David, 2000, Democraţia şi ordinea globală, Editura Univers, Bucureşti, pag. 13
8
Held, David, 2000, Democraţia şi ordinea globală, Editura Univers, Bucureşti, pag.15
12
tip de democraţie este specific societăţii elene, în particular cetăţii
ateniene antice. „democraţia liberală sau reprezentativă” care se bazează
pe guvernare prin reprezentanţi aleşi care au rolul de a asigura „Domnia
legii” în interiorul unor teritorii delimitate. Şi democraţia bazată pe partidul
unic (problematizantă şi discutabilă, în exemplu este vorba despre
partidul comunist unic).
La nivelul relaţiilor sociale contemporane se caracterizează ca un
recul al justiţiei faptul că „Modernitatea, poate tocmai pentru că duce la
refularea oricărui absolut, a emancipat individul, introducând principiile
democratice în sânul spaţiului domestic. Raporturile de supunere
interfamiliare li s-au substituit relaţiile de convenienţă şi de confruntare,
pe baze de egalitate între femei şi bărbaţi. Familia democrată a devenit
un forum ale cărui conflicte sunt reglementate prin drept”9.

LEGISLAŢIE - Sunt evidenţiate textele scrise ca premisă a

civilizaţiei în detrimentul barbariei ca argument al lipsei acestora.
Medierea conflictelor inerente societăţii ca impunere a unei forme de
supremaţie sau de putere între familii sau între oameni era realizată fie
de către tribunale, fie de către nomoteţi. Tribunalele luau decizii secrete.
Nomoteţii ca legislatori făceau parte din categoria oamenilor
recunoscuţi de polis şi consideraţi de către locuitorii cetăţii ca fiind
înţelepţi şi dezinteresaţi, fiind în stare să distingă binele de rău şi
dreptatea de nedreptate. Cei mai cunoscuţi nomoteţi antici sunt Solon şi
Dracon. Pentru Solon raţionalitatea şi comunicarea era exprimat ca un
prim principiu de natură legislativă, astfel încât, raţionalitatea implica
delimitarea strictă a atribuţiilor şi rolurilor pe care fiecare om le are pentru
a asigura bunul mers al cetăţii, prin intermediul tribunalelor, iar
9
Fitoussi, Jean-Paul şi Rosanvallon, Pierre, Noua epocă a inegalităţilor, pag. 54.
13
comunicarea semnifica cunoaşterea de către toţi cetăţenii a acestor
raţiuni acceptate. Pentru Dracon motivarea sentinţelor secrete ale
tribunalelor era un principiu hotărâtor, idee care a condus la necesitatea
apariţiilor publice ale textelor scrise.

LEGEA – ca text public prin care este organizată politic şi social

Cetatea elenă, care este acceptată de către locuitori „este probabil
invenţia politică cea mai cunoscută a Greciei clasice; ea este cea care dă
suflet Cetăţii fie ea democratică, oligarhică sau „regală””10.

PUTEREA

Se atrage atenţia asupra faptului că timp de peste un secol

democraţia ateniană a fost suficientă şi eficientă în privinţa conducerii
treburilor publice ateniene. Era considerată un fel de panaceu care
asigură prosperitatea tuturor cetăţenilor, şi, mai ales egalitatea în faţa
legilor.
Dar, odată cu declanşarea războiului împotriva Spartei, regimul
democratic al Atenei a degenerat într-o formă de tiranie care a condus la
desconsiderarea, în esenţa ei, a acestei forme de guvernare. Drept
urmare, influenţa disputelor şi discuţiilor politice asupra regimurilor
politice în Cetatea elenă a fost direcţionată într-un mod practic şi formal
de câteva considerente: în primul rând a avut o importanţă deosebită
comportamentul politic al lui Pericle care a fost unul din puţinii
conducători eleni care a înţeles faptul că democraţia ca formă de
organizare poate să decadă foarte uşor în regimuri despotice şi totalitare.
Tocmai de aceea Pericle presupune o atenţie constantă din partea
10
Pisier, E., op. cit., pag. 10
14
tuturor cetăţenilor asupra treburilor publice şi de stat. Ca urmare, se
dezvoltă şi un concept care va sta la baza concepţiilor şi reflexiilor politice
ulterioare: conducătorul cetăţii poartă răspunderea deciziilor, astfel încât,
aceste decizii trebuie să fie luate pe baza unui principiu al căutării ordinii
şi al înţelegerii: nous. Nous-ul semnifică etimologic inteligenţă, intelect,
spirit11 şi presupune, în afară de aspectele mistice şi filosofice ale gândirii
greceşti, ale considerării lui ca şi cauză inteligentă, ca şi prim motor,
odată cu Platon, un fel imagine a inteligibilului care tinde să devină cât
mai bună cu posibil12. Tocmai de aceea Pericle atrage atenţia asupra
conducătorului care trebuie să-şi întemeieze deciziile pe care le ia pe o
gândire şi pe o cântărire neîncetată a faptelor şi judecăţilor la care
ajunge. Rezumând, în primul rând conducătorul cetăţii trebuie să îşi
dezvolte şi să îşi formeze virtuţile individuale.

MIT ŞI RAŢIUNE POLITICĂ

Analiza modalităţilor de constituire a gândirii politice este marcată

la nivel contemporan şi de subtextul legitimării acesteia din perspectivele
asimetrice şi arhietipale ale relaţionării între raţiune şi discurs mitic.

Astfel, raţionalitatea umană a apărut ca efect al dispariţiei imaginii

mitului central al culturii europene: este vorba despre Mitul Vârstei de
aur, care a fost interpretat într-o dublă poziţionare ca originare greco-
latina si iudaica13. De fapt, mitul Vârstei de aur explicitează un nucleu
prototipic al credinţelor sociale. Prin el este simbolizat sensul originar şi

11
Peters, Francis, E., Termenii filosofiei greceşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pag.190.
12
Ibidem, pag.193.
13
Wunenburger, Jean-Jacques, Omul politic între mit şi raţiune – o analiză a imaginarului puterii, Alfa Press,
Cluj, 2000.
15
ideal al unei fericiri imposibile. Tocmai de aceea a fost considerat ca fiind
un mit fondator, atât în planul apariţiei istorice a raţiunii umane şi a
umanităţii istorice, cât şi ca premisă a argumentelor contractualiste din
perioada modernă a gândirii politice. Exemplul imaginii acestui mit este
exprimat suficient prin mitemele poemului lui hesiodic "Munci si zile" sau
în "Metamorfozele" lui Ovidiu. Temele de bază sunt : armonia, pacea,
nemurirea, abundenţa ş.a. Localizarea topografică a acestei perioade
face trimitere îndeosebi la Insulele Fericiţilor, la Arcadia, la Câmpiile
Elizee. Puterea este deţinută de Cronos (respectiv Saturn) care
reprezintă un Rege Divin. Umanitatea a apărut prin violenţă, prin al
răsturnarea Regelui Divin de către Zeus, şi apoi de Prometeu. La nivelul
semnificaţiilor se realizează trecerea în istorie. Odată cu descompunerea
idealului fericirii timpul care avea până atunci o structură ciclică devine
linear.

Caracterul linear al timpului este o caracteristică specifică raţiunii şi

tradiţiei monoteiste. Timpul este linear pentru a justifica intrarea în istorie
a omului şi pentru a substitui ordinea originară cu instituţiile şi legile
umane. Datorită istoricităţii şi timpului linear s-a realizat un fundament
constant al nostalgiei originii perfecte şi totodată s-au pus bazele
dreptului natural ca efect al raţiunii laice prezente în cadrul Polisului.
Tototdată se consideră faptul că inclusiv mitul întoarcerii lui Mesia sunt
actualizări ale mitului fondator şi al afirmării timpului liniar al
creştinismului14. În contemporaneitate s-au realizat revitalizări ale mitului
ca restaurare a ordinii pierdute (nazismul, comunismul), curentele oculte
(New-Age), ecologice sau anarhiste.

14
Ibidem.
16
 Constituirea Polis-ul este simbolizată prin exemplul lui Prometeu,
pe impunerea drepturilor şi libertăţilor umane, pe principiul isonomiei ca
egalitate, simetrie şi reciprocitate a cetăţenilor unei republici independent
de un sacru exterior divin. Pe lângă mitul prometeic mai exită şi mitul
dionisiac care întemeiază comunităţile mistice (cultul dionisiac, orfic,
pitagoreic), caracterizat prin distribuire ierarhică, prin abolirea istoriei şi
reintegrarea in starea de fuziune cosmică, pe baza riturilor esoterice de
legare şi unificare în care multiplicităţii cetăţenilor i se opune unitatea
confreriei. Relaţionar, poate tocmai de aceea Platon a propus un prototip
al Cetăţii ideale, ca mistică a Unului cu valoare de model al unei Cetăţi
închise, esoterice, al unei comunităţi ecleziale, ca predeterminare a
utopiei creştine pacifiste. Tocmai această mistică a Unului i-a fost
reproşată lui Platon de către Aristotel care a propus un model al
multiplului indivizilor, şi al democraţiei clasei medii acceptată.

Socrate – 469-399 î.H., orator iscusit, discuta în pieţele Atenei, cu

oameni diferiţi, având intenţia să-i contrazică. Scopul discuţiilor sale vizau
îndeosebi viaţa socială a Cetăţii, problemele morale ale acesteia, lăsând
la o parte studiul naturii: ştiu că nu ştiu nimic. El spunea că este demn de
a cerceta numai „Ce bun şi ce rău ţi s-a întâmplat acasă”15. A propus ca
temei dezvoltarea unei etici critice individuale.

Platon – 427 – 347 î.H., discipol al lui Socrate, sursă a

transmundaneităţii16 în folosofia occidentală. După moartea lui Socrate, a
fost elev al lui Cratylos heraclitianul şi al lui Hermogenes parmenidianul17.
Tocmai de aceea Platon poate fi cel mai bine înţeles, dacă pornim de la

15
Laertios, Diogenes, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Editura Polirom, Iaşi, 1997, pag. 99.
16
Lovejoy, Arthur, Marela lanţ al fiinţei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.
17
Laertios, Diogenes, op. cit., pag. 129.
17
observaţia anterioară a lui Diogenes, care afirmă că în privinţa « lucrurilor
sensibile, el este de acord cu Heraclit ; în doctrina realităţilor inteligibile
cu Pitagora, iar în filosofia politică cu Socrate »18. Din punctul de vedere
al gândirii politice, trei dialoguri sunt semnificative : Repubica, Politicul şi
Legile.
Temeiul gândirii filosofice a lui Platon este exprimat de : Teoria
formelor sau a Ideilor. Există Idei, sau Forme ale lucrurilor, în sine.
Abstracte dar elocvente, ideale dar naturale, cauze prime şi modele.
Aceste idei sau forme sunt situate undeva în transcendenţă, undeva într-
o lume pură, departe de om şi de realitate. Dar, în aceeaşi măsură, prin
participare, Ideile şi Formele sunt modele şi dau naştere prin copierea lor,
prin imitare, omului şi realităţii sensibile.
Analizând Scrisorile lui Platon, (îndeosebi scrisoarea a VII-ea şi a
X-a), observăm ca temei al dialogurilor sale, nu neapărat discursul
despre Forme sau Idei, Imitaţia formelor, argumentarea amintirii primelor,
logici ale fiinţei ci domeniul Politic şi al treburilor de stat19.
Popper, Karl R., 1998, În căutarea unei lumi mai bune, Editura
Humanitas, Bucureşti, pag. 43. Analizând paradigma socratică : Ştiu că
nu ştiu aproape nimic, şi nici acest lucru nu-l ştiu – diferenţiază între
Socrate şi Platon în formularea cerinţei ca omul de stat să fie înţelept.
Pentru Socrate, «omul de stat trebuie să fie pe deplin conştient de
ignoranţa sa evlatantă. Socrate se pronunţă pentru modestia
intelectuală » pag. 43 iar, în opoziţie cu el, Platon cere ca politicianul să
fie înţelept, sub forma unui filosof erudit. – filosofii trebuie să devină regi
iar regii filosofi formaţi desăvârşit.

18
Ibidem.
19
Vezi şi partea introductivă la Platon, Scrisorile. Dialoguri suspecte. Dialoguri apocrife, Editura Iri, Bucureşti,
1996.
18
 Argumente : - citate de interpretat, din Scrisori20:
Ar fi grozav de primejdios pentru noi să lăsăm la locurile de
conducere pe nişte nemernici care ne pot duce în prăpastie.
Omul înţelept, când patria apelează la ajutorul său, este dator să-şi
ridice glasul, dar numai dacă vorbele lui n-au să răsune în zadar şi
nici el nu se expune primejdiei de a fi dat morţii.
Să întrebuinţezi sila spre a răsturna regimul din ţara ta, ca să
încerco să ajungi la o constituţie ideală prin …măceluri…asta nu !
Mai bine să stai liniştit ş i să te rogi zeilor să-şi dea ţie şi patriei tot
binele.
Nu se pot pune capăt relelor pricinuite de revoluţii până când
partidul care a ieşit biruitor, renunţând de a-şi aminti persecuţiile
suferite, nu va înceta de a se răzbuna pe partida adversă…
Dimpotrivă, biruitorii, câutând a-şi impune moderaţie, să vină cu
legi nepărtinitoare, care să nu aibă întru nimic mai mult în vedere
interesul învingătorilor decât al învinşilor…prin…ruşine şi teamă.
Teama… prin arătarea superiorităţii puterii lor…iar ruşinea prin
depăşirea patimilor de partid.
Statul este OMUL MARE, ca predeterminare a teoriei
organicismului contractual. Conform acesteia Statul este organismul
perfect21, ca relaţionare între întreg şi elemente, între putere şi individ,
între lege şi aplicarea legii. Tocmai datorită faptului că în om sunt trei
facultăţi: raţiune, curaj şi sentiment, acestea se răsfrâng şi asupra statului
prin dominarea raţiunii, prin acţiunea curajului şi supunerea
sentimentului.

20
Platon, Scrisorile. Dialoguri suspecte. Dialoguri apocrife, Editura Iri, Bucureşti, 1996.
21
Vezi şi G. Lapouge care afirmă că platonismul este "prototipul normelor totalitare inerente oricarei utopii
occidentale"
19
 Moralitatea individului trebuie să se răsfrângă asupra moralităţii
Statului, a Cetăţii, formând o echivalenţă. Temeiuri comune : virtute,
înţelepciune, armonie. Virtutea este legată de justiţie şi de putere. Justiţia
înseamnă datoria22 de a-ţi îndeplini funcţiile pentru care cetăţenii s-au
născut. Puterea înseamnă capacitatea înţelepţilor de a conduce statul.
Armonia înseamnă acceptarea claselor sociale: ale filosofilor regi, ale
apărătorilor Cetăţii şi ale celor care trebuie să asigure subzistenţa
materială a cetăţii.
Democraţia nu este forma ideală de guvernare23 deoarece: masa
populară poate fi asemuită cu un animal sclav (inconstant în funcţie de
linguşeli sau pedepsele pe care le primeşte) : desemnarea magistraţilor
se face în funcţie de capacitatea oratorică a acestora şi nu în funcţie de
rigoarea etică a lor : discuţiile care au loc în Adunările populare sunt
inconsistente, fiind subiective, imprecise, contradictorii în funcţie de
interesele personale urmărite.

Aristotel – 384-322 î. H. Operele cele mai importante sunt Politica

şi Etica Nicomahică şi Etica Eudemică. Etica Nicomahică este
considerată a fi cartea care este unanim recunoscută că îi aparţine lui
Aristotel, alte tratate, de exemplu Marea Etică sau Magna Moralia, stând
sub semnul incertitudinii. Temeiul eticii lui Aristotel “gravitează în jurul
naturii şi mijloacelor de realizare a Binelui suprem, instituit ca scop
absolut, spre care tinde totul.”24 Continuându-l pe Platon, într-o anumită
privinţă, consideră Statul o necesitate prin intermediul căreia se poate
realiza Binele suprem, generând fericire pentru oameni, şi virtute pentru
realizarea ei.
22
Vezi şi Giorgio Del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1995.
23
Vezi şi Pisier, E., op. cit., pag.13
24
Aristotel, Etica Nicomahică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucurelti, 1988, pag. IV.
20
 Defineşte primul omul ca animal politic - ca şi conceptualizare care
apare în unele scrieri şi traduceri despre Aristotel - dar care a fost
criticată deseori, propunându-se traducerea mai bună a definiţiei omului
“ca fiinţă socială prin natura sa”.
Situează statul înaintea indivizilor, argumentând prin temeiul
organicist-sistemic: aşa cum nu putem concepe un element al corpului
despărţit de corp, tot aşa nu putem să ne imaginăm un om situat în afara
Cetăţii şi a statului. Datorită acestei poziţionări societatea este o condiţie
necesară pentru realizarea umanului. In afară de realismul demersului
filosofic a lui Aristotel, faţă de Platon, o atenţie deosebită este acordată
proceselor reale de atingere prin actualizare a conceptelor etice: binele
suprem, fericire, virtute şi dreptate, dar şi o atenţie structurală acordată
clasificărilor tipurilor de lege şi aplicărilor ei. De exemplu, Binele nu mai
este un gen metafizic, situat într-o lume a Formelor abstracte, despărţită
de cea umană, cu toată perfecţiunea nerealizării lui, ci devine un concept
materializat în şi prin acţiunile umane şi sociale. Umane, deoarece
realizarea lui este o condiţie a contemplării şi a exerciţiuilui intelectului,
iar sociale, deoarece Binele se poate realiza doar în Cetate, ca
interacţiune individ stat.
Ca demers uman Aristotel atrage atenţia asupra necesităţii de a nu
se despărţi morala de politică, pentru a se ajunge la realizarea fericirii, ca
problematizare continuă asupra scopului şi asupra mijloacelor
comportamentului moral.
Argumente : citate de interpretat, din Etica Nicomahică:
Virtutea este de două feluri, dianoetică ş i etică, cea dianoetică se
naşte şi se dezvoltă mai ales prin intermediul învăţăturii (de aceea
necesită experienţă şi timp), pe când cea etică se dobândeşteprin

21
 formarea deprinderilor, de unde şi-a primit numele, printr-o uşoară
derivare a cunvântului ethos. Pag.32
Dreptatea este o virtute absolut desăvârşită pentru că exercitarea
ei este cea a unei virtuţi perfecte ; şi este perfectă pentru că cel ce
o posedă poate face uz de virtutea sa şi în favoarea altora, nu
numai pentru sine. Pag.106.
Am definit aşadar nedreptatea ca ilegalitate şi inegalitate, iar
dreptatea ca legalitate şi egalitate. Pag.108.
În ce priveşte forma de dreptate particulară şi dreptul care-I
corespunde, există o primă specie ce se aplică la distribuirea
onorurilor, a bunurilor materiale sau a tot ceea ce poate fi repartizat
între membrii unei comunităţi politice (căci în acest domeniu pot
interveni egalitatea sau inegalitatea în ceea ce posedă unul faţă de
altul), şi poartă numele de dreptate distributivă.
Cealaltă specie de dreptate este dreptatea corectivă, care
intervine în raporturile private, atât în cele voluntare, cât şi în cele
involuntare. Această formă de dreptate diferă de prima. Dreptatea
în raporturile private constă într-un fel de egalitate, iar nedreptatea
într-un fel de inegalitate. Pp.109-112.
Ca sinteză, contribuţia de bază a demersului aristotelic poate fi
încadrată în următoarele idei: statul este primordial faţă de om şi
individual, fiind o instituţie naturală şi nu convenţională sau artificială.
Omul este o fiinţă socială şi se deosebeşte de animale datorită
sociabilităţii (trăieşte în polis ca triadă – oraş, stat, cetăţean), şi datorită
comunităţii sociale naturale a muncii. Omul prin esenţa şi natura lui este
subordonat statului. Nu critică ca şi Platon democraţia ci a fost un
gânditor care a sesizat rolul important pe care îl are aceasta în Polis,

22
conform unei raţiuni a judecăţii majoritare. Totodată afirmă domnia legii şi
datoria cetăţenilor de a se supune acesteia ca putere supremă în stat.

Şcoala Stoică – continuatori post-aristotelici ai dezbaterilor despre

stat, republică, politică, lege şi virtute. Fundamentele subtextuale ale
gândirii lor se regăsesc în discursurile cinice ale lui Antistene şi Diogene.
Antistene a fost discipol a doi gânditori imaginativi atenieni : Gorgias şi
Socrate. De la primul a învăţat oratoria, şi gândirea în contradictoriu,
apoi, de la Socrate a înţeles perseverenţa şi şi-a însuşit « lipsa de patimi
a acestuia »25, fundamentându-şi stilul de viaţă. A definit primul judecata
logică26.
Exemple de raţionamente : Aş prefera să fiu mai curând nebun
decât supus plăcerilor : Este un privilegiu al regilor de a face bine şi
de a fi vorbiţi de rău. Să mori când eşti fericit : filsofia este putinţa
de a te frecventa pe tine însuţi: alegerea greşită la vot l-a
determinat să ceară ateneienilor să voteze şi faptul că măgarii sunt
cai ş.a.m.d.
Şcoala stoică propune ca mobil al întemeierii Cetatea omului
înţelept, care are ca fundament armonia şi câştigarea libertăţii interioare.
Această libertate interioară poate fi dobândită numai printr-un exerciţiu al
raţiunii şi al exemplului.
Raţiunea ne spune faptul că ordinea constituită în societate este
nenaturală deoarece ea trezeşte pasiuni, iar înţeleptul este cel care
reuşeşte să învingă toate pasiunile. Datorită acestui fapt, binele social
poate fi atins numai prin dobândirea binelui individual. Iar binele
individual exprimă o constantă a renunţării la excesele impuse de

25
Laertios, Diogenes, op. cit., pag. 194.
26
Ibidem, spunând: Judecata este ceea ce arată ce a fost sau ce este un lucru.
23
societate sau de individualism. Exemplul care trebuie să fie urmat este
cel al lui Socrate : ca limită a exerciţiului acceptat al modestiei
interlectuale, bazată pe o acceptare a lucrurilor care ne sunt date de
către natură şi nu de către societate, şi, până la urmă, de acceptarea
domniei legii.

Şcoala Epicureană – este opusul Şcolii Stoice. Virtutea nu este

scopul suprem, ci reprezintă un mijloc pentru a ajunge la fericire. Epicur a
avut duşmani declaraţi între stoici27 şi prin şcoala lui a continuat şi
dezvoltat gândirea cirenaică şi hedonistă. Tocmai de aceea un interes
deosebit a avut conceptul de plăcere şi de fericire. Scopul vieţii este
plăcerea – ca substrat hedonist. A fost un scriitor prolific, iar într-un tratat
Despre scop, afirma : « Nu ştiu cum să concep binele, dacă suprim
plăcerile gustului, plăcerile sexuale, plăcerile urechii şi ale formelor
frumoase »28. Poate datorită acestor abordări a fost un gânditor contestat
şi criticat în epoca vremii lui. Epictet l-a numit pornograf, cum şi el îl
ironiza pe Platon, numindu-l cel de aur, pe Aristotel ca un risipitor, pe
Heraclit un încurcă-lume ş.a.m.d.
Concepţia etică epicureană este exprimată succint sub forma unei
relaţionări între plăcere şi durere, ca stări pasive ale sufletului, plăcerea
fiind potrivită firii iar durerea străină acesteia. Prin plăcere şi prin durere
trebuie să fie stabilit ceea ce trebuie căutat, şi totodată, ceea ce trebuie
evitat. Este momentul în care Epicur se desparte de hedonism şi insistă
asupra plăcerilor naturale necesare, care pot fi uşor atinse (a mănca, a
dormi) şi asupra plăcerilor naturale nenecesare (gloria, bogăţia) faţă de
care, fără a le nega în întregime, trebuie să fim prudenţi. Prietenia este

27
Diotimos, Poseidonis cf. lui Diogenes Laertios, op. cit., pag. 314 şi urm.
28
Ibidem, pag. 315.
24
cea mai mare dintre plăceri. Criteriul utilitarismul şi al individualismului au
fost hotărâtoare în impunerea epicurismului ca şcoală timp de câteva
secole. Statul este rezultatul unui acord. Datorită acestui fapt, dacă el nu
mai este util omului, reprezentanţii puterii şi ai statului este necesar să fie
schimbaţi. Această concepţie va marca definitiv gândirea politică
ulterioară29. Gândire care se va afla într-o luptă de milenii cu cea
platonică, aristotelică şi stoică care presupun un drept social natural,
pentru a justifica ordinea socială de natură aristocratică.

Imperiul roman – sau despre cum virtutea devine republicană.

Este cerinţa prin care Imperiul Roman a încercat să-şi afirme organizarea
administrativă şi puterea centrală. De fapt, organizarea structurală trebuia
să-şi impună printr-un artificiu o etică care poate să se afle deasupra
intereselor ereditare şi regale: dreptul şi legea. Continuându-l pe Hegel
putem să afirmăm faptul că dacă grecii au gândit cel mai bine, în sensul
surprinderii prin contrarii, a structurilor filosofice politice şi etice ale unui
polis ideal, romanii au fost cei care au adus polisul printre oameni şi l-au
numit Roma. Aceasta este explicaţia succintă pe care o putem da
dezvoltării dreptului şi a instituţiilor sale. Utilizând legea, romanii au reuşit
să demitizeze puterea sacră, iar, atunci când a fost necesar, au utilizat
dreptul pentru a legitima puterea creştină.
“Astfel înţelegea lucrurile romanul antic: din civis romanus sum,
din apartenenţa la Roma, rezulta pentru individ un maximum de
angajament spontan”30.
La nivel structural, organizarea politică a Romei era definită ca
cetate Republicană (sec. V i.e.n. Roma). Societatea era împărţite în
29
Giorgio del Vecchio, op. cit., îl consideră pe Epicur şi şcoala lui ca un precursor al contractualismului social.
Keyserling, Hermann, 1993, Analiza spectrală a Europei, Institutul
30

european, Iaşi, pag.12

25
clase, prin care stratificarea socială viza distincţia oamenilor liberi, ca
deosebire între aceştia şi sclavi, între nobili (patricieni) şi nenobili
(plebei), în functie de avere. Cetăţenii apartineau centuriilor. Acestea
erau organizate în Adunări centuriane. Puterea apartinea celor bogati,
marilor proletari care au avut două surse de îmbogăţire, unele provenind
din proprietatea funciara şi altele provenind din comerţul pe care îl
practicau. Ca efect al cuceririlor militare s-a ajuns la extinderea averilor
patricienilor şi la sărăcirea plebeilor.
O mai clară segmentare socială a fost realizată în momentul în care
împărţirea în clase situa pe primul loc senatorii care puteau fi numiti
guvernatori de provincii. Urmau cavalerii ce puteau obţine, în
exclusivitate, ranguri de ofiteri superiori. Plebea şi străinii erau trataţi în
funcţie de rangul ocupat. Sclavii care era categoria oamenilor neliberi şi
trăiau într-un regim dur. Totodată, pe masura extinderii graniţelor s-a
extins şi sclavagismul.
După răscoala lui Spartacus republica a devenit imperiu, astfel
încât libertăţile politice au fost abolite, doar puterea a fost exercitată de o
singură persoană, de împărat. Tocmai datorită politice despotice a
imperiului, aristocraţia s-a revoltat (sec. III e.n.), moment în care, deşi a
fost înfrântă, a avut drept rezultat modificarea sistemului municipal. Clasa
dominantă a ajuns în mâinile colectorlori de taxe, a perceptorilor.
Este primul sistem birocratic eficient, dar a cărui autoritate a ajuns
să se transmită ereditar. Dar, după câteva decenii sistemul administrativ
s-a transformat, împăraţii Romei au apelat la un intervenţionism
accentuat.
Motivarea debirocratizării viza uşurarea încasării impozitelor. În
realitate statul i-a legat pe ţărani de pământ, transformându-i în coloni. În
efect s-a ajuns la concentrarea proprietăţilor iar micile proprietăţi dispar
26
fiind acaparate de cele mari. Datorită absolutismului imperial spiritul civic
a fost distrus, dificultăţile economice s-au accentuat, astfel Imperiul
Roman a slăbit, dezintegrandu-se mai întai cel Apus în secolul V, iar apoi
cel de Răsărit in secolul XV.

Cicero (106-43 î. H.) este considerat ca fiind cel care a popularizat

filosofia în Roma. Erudit, dar bun orator, abstract dar adresându-se în
primul rând cetăţenilor, interiorizat în natura cuvintelor statului
personalizate prin interesele oamenilor.
Teza de bază este neoaristotelică, şi afirmă faptul că „dreptul nu
este un produs al voinţei, ci este dat de natură”31.
Stoic în concepţie reafirmă concepţiile lor privind existenţa unei
raţiuni universale, tocmai pentru a întemeia supremaţia legii şi a justiţiei.
Argumentează subtil prin exemplul caracterului nesubiectiv al legilor, şi
deci natural al lor, altfel şi legile tiranilor ar putea fi considerate ca drepte
sau juste, dacă toate lucrurile ar fi relative sau incognoscibile. Datorită
acestui tip de gândire este considerat primul cetăţean care a definit
principiile care vor sta la temelia Cetăţii universale, a Republicii ca lucru
al domeniului public, şi, fără să vrea, a pregătit regimul imperial32 care a
luat fiinţă la nici două decenii după moartea lui, odată cu Octavianus
Augustus care primeşte primul titlul de Imperator.

CREŞTINISMUL ŞI EVUL MEDIU

31
Giorgio del Vecchio, op. cit., pag. 63.
32
Pisier, E., op. cit., pag. 21.
27
 Cetatea lui Dumnezeu ca Cetate a oamenilor sau Cetatea
oamenilor ca Cetate a lui Dumnezeu. Aceste două judecăţi par a defini
universul creştinismului şi răspândirea lui, care trece în mod istoric de
epoca Evului Mediu. Oricum sunt două curente care definesc cel mai
bine impunerea modelului Cetăţii lui Dumnezeu ca valoare a omului:
patristica şi scolastica.
Prin scrierile şi abordările Patristice s-au realizat începutul
deschiderilor iniţiatice ale Vechiului Testament, ca scrieri ale părinţilor
bisericii (Apostolii, şi Tertullian, Clement din Alexandria, Origene,
Lactanţiu, Sfântul Augustin ş.a.). Dacă Sfântul Pavel arăta că este
necesar să i se dea „Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce
este al lui Dumnezeu”, atunci intonaţia imperativă cerea, pentru început,
o distincţie clară între lumea creştină şi lumea profană. Dar acest
imperativ va fi destul de repede uitat, avându-se în vedere faptul că ceea
ce „este al lui Dumnezeu” a fost folosit ca modalitate de a justifica fie
neimplicarea în treburile civile, fie participarea la realizarea Cetăţii lui
Dumnezeu pe pământ. Sfântul Augustin33 a fost cel care a marcat în mod
definitiv gândirea creştină europeană, prin impunerea ideii de evoluţie
spirituală creştină a umanităţii, a participării fiecărui om la realizarea
voinţei şi Providenţei divine, prin care se realizează aducerea printre
oameni Cetăţii lui Dumnezeu. Statul laic este doar mijlocitor, un
instrument, un rău necesar, supus Bisericii. Timpul devine istoric şi linear
iar finalitatea lui este previzibilă: restabilirea împărăţiei lui Dumnezeu,
doar numai prin Civitas Dei, prin comunitatea creştină a credincioşilor, se
ajunge la construirea cetăţii divine.
Conceptualizările scolastice elaborează dogmele creştine într-o
raţiune îndeosebi neo-aristotelică. Toma din Aquino (Summa Theologica)
33
Vezi şi Pisier, E., op,. cit., pag. 24 şi cont.
28
devine un maestru doctrinar al catolicismului. Distinge între trei tipuri de
legi: legi eterne, legi naturale şi legi umane.
Legile eterne sunt cel care guvernează lumea şi au ca fundament
raţiunea divină. Trebuie acceptate prin credinţă.
Legile naturii sunt copii imperfecte ale legilor eterne. Sunt
imperfecte deoarece nimeni nu poate să cunoască în întregime voinţa
divină. Se pot institui şi intui prin intermediul raţiunii.
Legile umane sunt invenţii ale omului, ca aplicabilitate practică a
legilor naturii. Au cel mai mic grad de raţiune divină, şi tocmai de aceea
sunt cele mai oscilante, sunt cele care se schimbă cel mai des.

Exerciţiu ideatic asupra genezei şi importanţei creştinismului -

Evanghelia esenienilor

Edmont Bordeaux-Szeckely34 a descoperit la începutul

secolului în arhivele Vaticanului manuscrise care tratează ideile şi
modul de viaţă al esenienilor, care au trăit acum două mii de ani în
Orientul Mijlociu şi au exercitat o influenţă profundă asupra genezei
creştinismului. El şi-a consacrat viaţa studiului învăţăturii eseniene
şi aplicaţiilor sale practice pentru omul secolului XX. În "The Origin
of Christianity", E.Bordeaux-Szeckely se bazează pe dovezi
istorice, filologice şi exegetice pentru a arăta cum s-a dezvoltat
creştinismul. "Acum două mii de ani, într-o parte a lumii numită
Palestina, a avut loc un eveniment care a transformat destinul
întregii planete. Nimic în istoria civilizaţiei occidentale nu e
34
http://robertbr.tripod.com/spirit/evanghelia_esenienilor.htm
29
comparabil ca importanţă şi influenţă cu acest eveniment. În lupta
titanica dintre cei doi coloşi care erau Imperiul Roman, cel mai
puternic dintre toate imperiile şi fluxul neîncetat de invadatori veniţi
din Asia, cea mai mare invazie din istorie, aparea o a treia forţă..
Într-o manieră misterioasă şi cu o rapiditate extraordinară, ea îi
invinge pe aceşti doi uriaşi aparent invincibili. Nu i-au trebuit decât
câteva secole acestei forţe numită creştinism pentru a-şi dezvolta
autoritatea asupra tuturor naţiunilor occidentale. Ea devine forţa
militară şi politică supremă care domneşte asupra a sute de mii de
oameni, asupra regilor şi împărăţilor. Treizeci şi cinci de ani
înaintea erei noastre în faţa posibilităţii repetării luptelor armate ale
sectelor israelite contra Imperiului Roman, împaratul Adrian a
distrus Ierusalimul şi i-a dispersat pe evrei. După înfrângerea lor pe
câmpul de luptă aceste secte s-au răzbunat împotriva Romei
dezvoltând un mesaj fanatic care a servit drept sprijin grupurilor
religioase care vor da naştere bisericii catolice. Pentru a încerca să
le neutralizeze împăratul Constantin recunoscu religia lor dându-i o
existenţă oficială. Biserica a devenit atunci o instituţie care, pentru
a-şi spori puterea s-a consacrat mai multe secole manipulării
manuscriselor antice, modificând ce nu convenea vederilor ei şi
suprimând învăţăturile contrare intereselor sale. În sec. IV Conciliul
din Niceea a eliminat un mare număr de texte considerate ca
neconforme cu dogmele Bisericii şi mesajul de pace şi armonie al
Esenienilor a dispărut aproape total din tradiţia creştină. În timp ce
Imperiul roman se prăbuşea sub presiunea barbarilor, Biserica
creştină singură a rezistat în mijlocul ruinelor, putând, graţie bunei
sale organizări, să scape de la dezastrul pe care în mare măsură
ea l-a provocat. Specificul bisericii din primele secole a fost
30
realmente de a impune dogmele pe care le urma ea şi de a declara
eretici pe cei care gândeau altfel. Cum a spus-o John Lelly în
"Simulacrele de Dumnezeu".
"Tratamente oribile fură rezervate ereticilor şi celor care declarau
că nu au nici o încredere în tot ce se petrecea. Oamenii au fost
înecaţi şi sfârtecaţi, spâzuraţi, arşi; li s-au aplicat toate atrocităţile
pe care omul le-a putut inventa pentru a-şi tortura aproapele şi asta
în numele lui Dumnezeu, cel pe care eu îl cunosc şi pe care te voi
învăţa să-l cunoşti. Dacă refuzi, mă văd obligat să te torturez până
când vei crede în EL. Şi dacă din întâmplare vei muri la mijlocul
drumului mă voi ruga pentru ca sufletul tău să meargă în Paradis."
Biserica creştină a ajuns la apogeul puterii sale atunci când ea i-a
dat lui Carol cel Mare coroana de împarat în schimbul supunerii
sale faţă de dogmele pontificale.
Astăzi, puterea Bisericii nu mai este decât umbra măririi ei trecute.
Pierderea încrederii populaţiilor faţă de o instituţie sufocată de
povara tradiţiilor rigide se accentuează fără încetare. Dacă istoria
civilizaţiei occidentale arată cum Biserica a devenit victima
dogmelor sale asta nu împiedică faptul că mesajul original al
Esenienilor, chiar puternic denaturat de tradiţii, îşi păstrează toată
puterea sa spirituală. Edmont Bordeaux-Szeckely a publicat în
1928 "Evanghelia Păcii a lui Isus Cristos prin discipolul său Ioan",
care constituie un fragment din învăţătura eseniană a lui Isus.
Această carte a fost citită de milioane de persoane în toată lumea.
Le-a adus o preţioasă sursă de inspiraţie, atât la nivelul sănătăţii
fizice cât şi în viaţa spirituală, prin comuniunea cu forţele naturii şi
ale cosmosului. În continuare, E. Bordeaux Szeckely a publicat alte
texte provenind din moştenirea eseniană. Tradiţia religioasă iudeo-
31
creştină a făcut din occidentali nişte schizofrenici. Începând cu
apostolul Pavel, Biserica n-a încetat să propovăduiască oamenilor
ura faţă de propriul lor corp. Ea a denigrat o relaţie armonioasă cu
sine pentru a valorifica doar viaţa intelectuală, promovând o
spiritualitate pur cerebrală. Bunăstarea, sănătatea, observarea de
sine, cunoaşterea interioară au fost suprimate pentru a da locul
unei ştiinţe analitice căreia îi măsurăm acum limitele şi pericolele.
Cum spune E.B-S în "Viaţa biogenică": "Obsedată de un spirit
demonic de cupiditate şi de competiţie, societatea noastră
devastează şi risipeşte nebuneşte capitalul preţios al resurselor
naturale ale planetei pentru a produce o maree fără sfârşit de
bunuri de consum inutile, non-biodegradabile şi non-reciclabile,
astfel se dezvoltă cu o viteză vertiginoasă o poluare fără sfârşit a
resurselor de viaţă de pe pământ-atmosferă, oceane, râuri, lacuri,
terenuri, câmpuri, păduri -distrugând pe veci forme de viaţă create
de milioane de ani. Într-un viitor foarte apropiat, industria uriaşă
centralizată, acest monstru de nesăturat, ne va separa complet de
natura care acoperă Mama-Pamânt şi vom sfârşi prin a avea nişte
corpuri slăbite, anemice şi bolnave pe un munte de deşeuri otrăvite
la fel de mare ca planeta." Pentru a reînvăţa să organizăm viaţa
cotidiană într-un nou mod creativ şi inteligent - graţie căruia omul
încetează să mai fie un orfan al cosmosului pentru a deveni un
atom activ al vieţii universale - gândirea eseniană are locul său
alături de scrierile inspirate buddhiste, hinduse, chineze, aztece
sau provenite din alte tradiţii vechi. Toate, înainte de a fi deformate
de religiile instituţionalizate afirmă că corpul nostru şi universul care
ne înconjoară nu ne sunt inamici, ci chiar minunaţi învăţători care
ne invită să creăm o relaţie armonioasă cu tot ce e viu în noi şi în
32
 jurul nostru. Pentru a se citi aceste texte e necesar a se pune
deoparte "raţiunea raţională" pentru a se merge dincolo de cuvinte.
Astfel, folosind scrierile eseniene nu ca nişte incitări la gândire
intelectuală ci ca trambuline care ne permit să trezim în noi înşine
imaginile şi simbolurile, noi putem explora lumile noastre interioare
şi înţelege că cuvântul "religie" vrea să spună "a se lega de".
Legea de care vorbesc esenienii nu e o lege religioasă, dogmatică
şi rigidă ci intuiţia de viaţă care rezidă în fiecare şi el învaţă să
trăiască în armonie cu universul. Doar urmând intuiţia sa profundă
(şi instinctul său care îi este componentă biologică) fiinţa umană
poate să se elibereze de închisori care le-a creat ea însăşi printr-un
mod de viaţă şi de gândire denaturat şi dezrădăcinat. Fie ca fiecare
cititor, găsind rezonanţele dintre mesajul poetic al esenienilor şi
propria sa înţelepciune intuitivă, să deschidă uşa care conduce
către această grădină interioară în care e posibil să fii în unitate cu
toate formele de viaţă. Puterile invincibile care ne înconjoară,
aceste forţe ale naturii pe care esenienii le numeau "Îngeri" au
exprimat în toate epocile prin gurile profeţilor şi înţelepţilor un
mesaj de o mare simplitate: "Încetează să te mai temi, universul nu
ţi-e ostil. Eşti înconjurat de puteri ale dragostei şi fericirii care
aşteaptă doar ca tu să le accepţi pentru a te copleşi de binefaceri!
Eşti moştenirea Regatului Ceresc şi al Regatului Mamei
Pământeşti. Dacă onorezi legile lor, vei primi sănătate, vitalitate,
bucurie şi satisfacţie-împlinire în fiecare moment al vieţii tale de pe
pământ.35"

35
Ibidem.
33
 Niccolo Machiavelli (1469-1527) reprezintă pentru gândirea
politică un spirit original şi pragmatic prin afirmarea unui discurs inovator.
Tratate esenţiale: Principele (1513), Discursuri asupra primei decade a lui
Titus Livius (1517), Arta războiului (1518), Istoriile florentine (1525).
Deschiderile pe care le face sunt asumate printr-o sinteză eficientă ca
exprimând spiritul politic al Renaşterii florentine, prin:
 Necesitatea de a salva Italia şi de a constitui un stat unitar.
 Afirmarea raţionalităţii şi a statului laic şi separarea lui de religie
sau de valori ale eticii imperativ-comportamentale şi ideale.
 Înţelegerea politicii ca ştiinţă de sine stătătoare, ca artă de a
guverna, de a conserva şi de a dezvolta statul.
 Statul este perceput asemenea unui organism viu, neoplatonic,
având o viaţă proprie.
 Conducătorul principe trebuie să fie foarte bine ancorat în
cunoaşterea realităţii faptelor, a relaţiilor şi necesităţilor sociale.
 Tocmai de aceea politica trebuie înţeleasă, în primul rând, prin
renunţarea la idoli şi aparenţe, prin renunţarea la impresiile
imaginative ale lui Platon şi Aristotel, care ne spun cum ar trebui
să ne comportăm în viaţa politică şi nu analizează suficient
realitatea relaţiilor politice.
 Este o identitate între acţiunea politică şi realităţile concrete care
trebuie să o depăşească pe cea a imperativelor: cum trebuie să
acţionezi ca sa atingi un bine iluzoriu.
 Statul, organizarea comunităţii politice, nu este viabil dacă nu
are legi şi armată.
 Este necesară separarea politicii de religie, aşa cum este
necesară şi separarea politicii de morală. Ambele nu au nimic în
comun cu politica şi cu cunoaşterea faptelor reale.
34
  Scopul scuză mijloacele dacă este o consecinţă a faptelor reale
şi nu imaginare.
 Luptele dintre principe şi masele de oameni, dintre nobili şi
plebei în Imperiu Roman, de exemplu, au avut şi efecte pozitive
deoarece au condus la elaborarea unor legi mai bune şi, foarte
important, la formarea unui spirit educativ civic care se
materializează în dezvoltarea instituţiilor.
 Lupta claselor este diferită de lupta pentru putere între facţiuni.
Numai primele au consecinţe pozitive deoarece nu luptă pentru
scopuri particulare ci urmăresc interese generale, rezultând o
lege şi o societate mai bună.
 Statul „sănătos” este cel care-şi inventează instituţii care au rolul
unor organe de control pentru a se menţine un echilibru social.
 Libertatea oamenilor depinde de puterea instituţiilor din stat care
sunt un garant al tuturor libertăţilor prin aplicarea unitară a legii.
 Revoltele şi „tulburările” sociale trebuie soluţionate le nivel
instituţional prin adoptarea unor legi mai bune.
 Constituirea republicii ca forma cea mai bună de guvernare
trebuie să ţină seama de două griji elementare: legiuitorul ales
chiar prin sufragiu liber şi public trebuie să reformeze legile în
folos public şi nu în interes personal; puterea de a reprima
trebuie să fie încredinţată cu grijă de către legiuitor, altfel
cetăţenii se pot revolta.
Arta Războiului36 reprezintă un exerciţiu util al înţelegerii practice al
aplicabilităţii independenţei unei naţiuni. Tocmai de aceea, subtextual,
Machiavelli a dispus operaţionalitatea discursivă a unui dialog reamintit
între Cosimo Rucellai, prieten al autorului şi Fabrizio Colonna. Textul este
36
Machiavelli, Nicolo, Arta Războiului, Editura Antet, Bucureşti, 2000.
35
incitant dacă ne gândim că premisa de la care pleacă vizează un
exerciţiu afectiv al omagiului pe care îl aduce prietenului său pentru a
pune în valoare tocmai conceptul de război. Dar acesta este analizat într-
o modalitate modernă de concepere a valorilor sociale. Pretextul
analizelor realizează o trimitere la proverbul: războiul face valorile, iar
pacea le face să dispară. Pentru a lăsa raţiunea să iasă la lumină:
securitatea unui stat este asigurată de propriile arme.

Jean Bodin (1577-1596) este un gânditor francez apropiat ca şi

concepţie şi discursivitate de Machiavelli, prin structura raţională şi
pragmatică a conceptualizărilor pe care le propune în opera Republica.
Unii autori îi analizează chiar printr-o simultaneitate a succesiunii şi
importanţei scrierilor lor, mai ales în privinţa dreptului suveranului, a
regimului absolutist propus, ca şi consolidare a regimului monarhic37. În
acest ultim caz, demersul lui Bodin este nuanţat ca frecvenţă a
intensificării dreptului de proprietate al suveranului. Suveranul care are
prerogativul principal în a emite legi este cel care deţinând şi
prerogativele continuităţii se situează deasupra legilor emise. Nu se
supune decât legilor divine şi legilor naturii (ca şi continuare scolastică a
acestui concept). De fapt, el nu face altceva decât să justifice raţiunea
divină în societatea profană. Tocmai de aceea Statul pentru a avea o
existenţă indivizibilă trebuie să aibă o putere suverană şi absolută. Care
nu poate fi contestată. Nici în cazul în care suveranul organizează
dictatorial societatea. Ca şi clasificare a regimurilor politice Bodin distinge
trei ca efect al capacităţii de legiferare prin: monarhie (puterea absolută
aparţine suveranului), prin aristocraţie (puterea absolută aparţine
37
Vezi şi Giorgio Del Vecchio, op. cit.
36
nobililor) şi prin democraţie (puterea aparţine mulţimii). Cea mai bună
formă de organizare socială este însă monarhia care este unică prin
sursa dreptului asociat suveranului, şi simplă, prin modalitatea de
justificare a regimului decizional şi divin.

Th. Hobbes (1588-1679) Leviathanul este considerată a fi o

capodoperă a gândirii politice (de limbă engleză, cel puţin). Structura
stilistică a Leviathanului este discursivă, purtând ca textualitate de la
exemplificări şi comparaţii cinice sau aforistice, care formează un
exerciţiu argumentativ eficient, până la metafore şi ironii care dăruiesc
vivacitate explicaţiilor. Structura de conţinut este controversată, lucrarea
fiind cel mai bun exemplu al gândirii politice sau fiind un bun agent termic
(prin arderea publică la Oxford).
Ideile de bază ale Leviathanului pot fi sintetizate astfel:
 Starea naturală a omului este cea de „război al fiecăruia
împotriva fiecăruia”.
 Această stare naturală este un rezultat al acţiunilor indivizilor
care caută să obţină întotdeauna ceea ce este bun şi bine
pentru sine. Scopul ultim este păstrarea şi conservarea propriei
vieţi. Conflictul continuu între oameni exprimă efortul fiecărui om
de a-şi proteja propria viaţă prin eliminarea pericolului pentru
sine, prin eliminarea posibilităţii ca un altcineva să mai fie
capabil să atace.
 Prin „legile naturale” sunt impuse constrângeri exterioare pe
calea raţiunii care conduc la formarea unei păci eterne între
oameni.

37
  Omul acceptă aceste legi, aceste constrângeri exterioare tot
datorită fricii de moarte. Războiul trebuie să se sfârşească
undeva cu condiţia ca legile să fie acceptate de fiecare individ,
altfel rezultă o neîncredere generalizată.
 Contractele prin care fiecare om renunţă la dreptul natural ca
libertate de a face orice trebuie să fie asigurate de instanţe care
să le aplice, altfel sunt nule.
 Aceste instanţe trebuie să aparţină unei comunităţi civile, unui
corp politic care formează statul.
 Statul este un angrenaj individual şi nu unul natural ca la
Aristotel.
 Omul nu este social de la natură, ci este individual şi egoist.
 Statul prin convenţiile propuse, prin legile care le elaborează
trebuie să ţină seama tocmai de interesul egoist al individului
(atingerea binelui pentru sine şi eliminarea răului pentru sine),
ceea ce a condus la ideea conform căreia „omul este în mod
necesar egoist”38.
 Condiţia naturală a omenirii face posibilă apariţia conflictelor.
 Conflictele apar ca rezultat al încălcării egalităţii între indivizi.
 Egalitatea între indivizi este definită ca egalitate a speranţelor.
Fiecare speră să îşi realizeze scopurile propuse şi nu exprimă o
egalitate intelectuală, fizică sau morală.
 Prin contractul social se asigură această egalitate a speranţelor
(atingerea binelui individual) şi se evită manifestarea răului
suprem (teama de moarte).
 Suveranul ca domnie impune domnia legii.

38
Cf. lui Gauthier din Iliescu, A., P., Socaciu, M., (coord), Fundamentele gândirii politice, Editura Polirom, Iaşi,
1999.
38
  Acţiunile suveranului dacă conduc la menţinerea păcii trebuie să
fie aplicate, sunt legitime şi nu au nevoie de justificare.
 Suveranul este unicul judecător care poate să propună instituţii
sau legi, să elimine instituţii sau legi în scopul menţinerii păcii.
În lucrarea Elementele dreptului natural şi politic39, Hobbes prezintă
explicit concepţiile filosofice care stau la baza simbolurilor a ceea ce
reprezintă conştiinţa şi corpul politic, pentru a vorbi despre o logică a
acţiunii politice, care trebuie să se despartă în mod implicit de retorica
etică şi morală a epocilor. A fost considerat de către unii critici ateu40
pentru că a luat religiei putinţa de a folosi puterea şi legea divină mântuirii
păcatului uman, considerându-le nonsensuri din punctul de vedere al
dreptului natural. de fapt a suspendat într-o pragmatică raţională.
Discursul filosofic al lui Hobbes poate fi definit succint ca un discurs
simplu nominalist bazat pe o considerare mecanicistă, materialistă şi
empirică, dar sistematică. Hobbes are meritul că să fie unul din gânditorii
rari care, ca să înţeleagă societatea şi omul, a simplificat totul, până la
extrem. Tocmai de aceea sufletul lui Hobbes este muritor. Din aceste
considerente legile civice sunt mai importante decât cele ale dreptului
natural.
Datorită multiplicităţii factorilor de putere şi de decizie trebuie
redusă până la unu (suveranul) această complexitate legislativă a
incriminării omului. Dacă pasiunile sunt naturale şi vin ca efect al
instinctului de conservare, ele trebuie îngrădite asemănător acţiunilor
unei persoane juridice. Şi nu religioase. Tocmai de aceea procesul

39
Hobbes, Thomas, Elementele dreptului natural şi politic, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.
40
Ironic, unii critici sunt atât de limitaţi încât ajung să afirme faptul că dacă « ştiinţa ateismului » a apărut mult
mai târziu în Anglia secolului XVIII-lea, prin exemplul primului om care s-a declarat ateu, Hobbes nu poate fi
considerat drept ateu…vezi partea introductivă apaud. Cătălin Avramescu, op. cit., pag. 6,7.
39
respectării unor reguli, a unor legi, este cel care a dat naştere societăţii.
Tocmai de aceea prejudecăţile despre pasiunile umane trebuie anihilate.
Păcatul este tema centrală a lucrării. Din punct de vedere
funcţional, scenariile despre structura păcatului ar aparţine religiei şi nu
dreptului natural. Ca situare contextuală inedită, în raport cu locul şi
timpul în care Hobbes a trăit, păcatul este un fel de invenţie utilizată
pentru a impune societatea şi legea creştină, diferită de cea a
suveranului. În societatea civilă există un singur păcat – acela de a nu
asculta de suveran41.
Rolul suveranului este operaţional: pentru a nu se isca un vid de
putere este necesar ca izvorul legii să fie atribuit cuiva. Unui unu –
suveranul absolut care trebuie să valideze totul: de la legile civile până la
cele religioase. Doar „Legea civilă o conţine pe aceea ecleziastică drept
parte a sa, ce provine din puterea guvernării ecleziastice care este dată
de Mântuitorul nostru tuturor suveranilor creştini, ca vicari ai săi
imediaţi..”42 Autoritatea lui trebuie să fie situată mai presus de orice
îndoială. Iar omul, dacă ascultă de suveran, nu are cum să păcătuiască.
În rest, trebuie demonstrat şi argumentată necesitatea supunerii omului
civil. Prin structura conştiinţei sale. Prin natura instinctului natural de
autoconservare şi de autoprotejare. Prin frica de moarte.

John Locke (1632-1704) este considerat a fi un precursor al

conceptelor democratice moderne prin impunerea supremaţiei statului de

41
« de vreme ce în aceste timpuri Dumneazeu nu mai vorbeşte oamenilor prin intermediul interpretării
individuale a Scripturii şi nici prin interpretarea aparţinând vreunei puteri care să fie deasupra sau care să nu
depindă de puterea suverană a fiecărei republici, rămâne stabilit că el vorbeşte prin vice-dumnezeii săi, sau
locotenenţii săi pe pământ, adică prin regii suverani, sau prin cei care au o autoritate suverană ca ei ». ibidem,
pag. 236-237.
42
Ibidem, pag. 261-262.
40
drept. De fapt, Locke a definitivat, prin rigoarea fundamentelor mature şi
simple ale empirismului, consolidarea ideologiilor de bază ale
liberalismului, ale conceptelor operaţionale de constituţionalism şi
parlamentarism. Observăm cum un alt gânditor43 reuşeşte să simplifice şi
să eficientizeze considerarea statului, a legilor şi limitărilor acestora.
Totodată Locke a fost considerat şi „primul mare iluminist european
teoretician al toleranţei religioase, întemeietor al principiilor pe care se va
axa toleranţa modernă şi în alte domenii (moral, intelectual, politic).”44
Fundamentul subtextual al scrierilor lui Locke este unul asociativ cu
demersul filosofic şi empiric propus şi vizează un proces al eliminării
speculativului şi ineismului, nu numai din natura gândirii filosofice, ci,
presupunând un rol activ şi oarecum instituţionalizat, presupune
eliminarea însăşi a arbitrariului civilizatoric.
Unde am putea regăsi arbitrariul civilizatoric decât în incertitudine şi
în inconstanţă? În legile care se schimbă odată cu înlocuirea intereselor
regimului politic. Tocmai de aceea trebuie să se lase loc societăţii bazată
pe reguli şi pe legi. Dar este vorba despre un alt tip de reguli şi de legi.
Aici regăsim meritul incontestabil al lui Locke. Autoritatea văzută ca
putere operaţională trebuie să fie instituţionalizată în şi prin Legi (pe cât
posibil universale, pe cât posibil minime, pe cât posibil aplicabile, pe cât
posibil limitate). Doar nici un stat suveran, în absenţa legilor ferme şi
clare, aplicabile tuturor membrilor societăţii, nu are nici o şansă de
supravieţuire! După cum, dacă aspectul instituţionalizat45 este bine
lămurit de Locke şi subzistă într-un stat unitar, condus după reguli certe,

43
Şi Machiavelli a propus o metodologie simplă de analiză, de tip preempiric şi antebaconian, care are la bază
instrumentul observaţiilor simple şi directe.
44
Iliescu, A.P., Socaciu, E.M., (coord.), Fundamentele gândirii politice moderne, Editura Polirom, Iaşi, 1999,
pag. 62.
45
Locke foloseşte conceptul mai vag şi mai voalat de reglementare, dar şi de aplicare a legilor. În spirit didactic
noi propunem un concept operaţional contemporan – acela de instituţionalizare.
41
ca primă condiţie a unei puteri administrative bune, statul îşi asigură
propria existenţă în condiţiile în care înţelegerile, contractele, regulile şi
legile sunt îndeplinite (de către oameni) şi sunt aplicate (de către stat).
Ineditul metodei empirice a verificării experimentale, prin observaţie, prin
asociaţii şi prin intelect, impune ca metodă de stabilire a regulilor şi de
depăşire a absolutismului legilor, anumite limite predefinite conform unui
considerent verificabil în practică: necesitatea ca legile să fie limitate de
anumite reguli.
Regulile şi legile instituite în societate sunt limitate, deoarece:
 Voinţa individuală dă naştere conflictelor prin însăşi arbitrariul
lor. Doar în starea naturală omul are deja câteva drepturi: de
libertate personală, de muncă şi de proprietate.
 Societatea civilă apare ca efect al instinctului de conservare al
proprietăţii (avere, propria persoană, rezultatele muncii
individuale).
 Societatea, asociaţiile civile se nasc pe baza unui contract, a
unui acord dintre oameni în care ei îşi cedează drepturile şi
libertăţile naturale în favoarea puterii pentru ca acesta să le
garanteze conservarea dreptului la viaţă, la proprietate şi la
libertate.
 Conflictele pot fi soluţionate de către societate prin asociaţiile
civile, prin guvernământ şi magistraţi numai prin intermediul
regulilor şi legilor. Acestea trebuie să fie stabile şi consecvente.
Să fie aplicate în mod unitar şi imparţial de către judecători. Iar
statul este garantul drepturilor pe care omul le are, al aplicării şi
executării46 sentinţelor pe care magistraţii le dau.

46
Locke, John, Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre toleranţă, Editura Nemira, Bucureşti, 1999.
42
 Prin intermediul autorităţii asociaţiilor civile şi guvernământului (a
statului), acesta devine un garant al respectării drepturilor
naturale ale tuturor oamenilor. Prin puterea legislativă, prin
puterea executivă şi prin puterea federativă.
 Dar legile şi regulile care acţionează pentru a limita arbitrariul
voinţelor individuale trebuie, la rândul lor, limitate. O cale de
limitare este cea prin care puterea legislativă să fie diferită de
cea executivă, evitându-se astfel absolutismul.
 În absenţa reglementărilor limitative asociaţiile civile (statul),
printr-o putere legiuitoare absolută, ar putea să folosească legile
numai în interesul puterii şi al statului ceea ce ar fi absurd, doar
cetăţenii, în acest caz, nu mai au motivaţia să asculte de aceste
legi ale puterii, putând să-şi recapete libertatea arbitrară naturală
– de a face orice.
 Legea în sine trebuie să fie limitată de anumite reglementări.
 Fundamental, legile sociale sunt un efect al legii naturale date
omenirii de către Dumnezeu, raţiune în absenţa căreia nu putem
vorbi despre nici o relaţie socială. În practica juridică pozitivă
legile trebuie adecvate realităţii şi relaţiilor sociale.
 Ca proces al adecvării, inclusiv puterea magistraţilor trebuie să
fie limitată, ei având menirea să asigure pacea civilă.
 Există un drept la toleranţă (religioasă, asociativă, ş.a.m.d.).
 Dar există şi o toleranţă la toleranţă limitată (altfel s-ar putea
ajunge la anarhie) în condiţiile în care se ameninţă interesul
general al individului.
 Abuzul de putere trebuie sancţionat în mod definitiv – fie că este
folosit de către monarh, fie că este utilizat de către magistrat.

43
  Doctrina limitării puterii semnifică ideologia liberală a prevenirii
abuzului de putere, ale exceselor autorităţii, ale despotismului
sau tiraniei.
Ca raţiune unitară, concepţia lui Locke a stat la baza ideii
suveranităţii asociaţiilor civile, (ale statului în limbaj contemporan).
Aceste conceptualizări sunt specifice şi altor gânditori – de exemplu
sunt regăsite la Bodin, la Hoobes şi ulterior la Rousseau. Prin
aceste problematizări s-a încercat găsirea celor mai aplicabile
răspunsuri la modalitatea de acţiune şi adecvare a dreptului public,
dar şi a dreptului privat în funcţie de realităţile sociale. Totodată
este demn de remarcat faptul că atributele constituirii
guvernământului nu semnifică o renunţare totală la controlul
poporului asupra acestuia. Ar fi şi absurd, de vreme ce Locke
realizează faptul că o abandonare sau o transferare totală a puterii
de către popor în favoarea statului ar semnifica o autoanihilare
«Oamenii nu sunt proşti să încerce să evite Răul făcut de vulpi sau
de dihori, dar să fie mulţumiţi atunci când sunt devoraţi de lei».
„Guvernul conduce şi legitimarea lui este susţinută prin
„consimţământul” indivizilor…puterea supremă era dreptul
inalienabil al poporului…supremaţia guvernamentală era o
supremaţie delegată bazată pe încredere…guvernul se bucura de
autoritate politică deplină atâta vreme cât această încredere avea o
susţinere…legitimitatea guvernului sau dreptul de a conduce
puteau fi retrase dacă oamenii considerau acest lucru necesar şi
potrivit, adică dacă drepturile indivizilor şi „scopurile societăţii” erau
în mod sistematic încălcate.”47

47
Held, David, op. cit., pp. 59,60.
44
 Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) Premisele şi
fundamentele gândirii politice ale lui Rousseau vizează elaborarea
pragmatic-iniţială a realităţilor sociale. Acestea vor constitui un
fundament al surselor iluministe, în mare măsură şi idealiste, ale
sec. al XVIII-lea, care formează un Rousseau diferit de abordările
iniţiale.
În momentul pragmatic, Rousseau – un fost secretar al
ambasadorului Veneţiei – critică instituţia proprietăţii din starea
precontractuală – ca fapt şi ca act al omului care, în perioada
respectivă a condus la impunerea dreptului forţei şi la lupta
continuă dintre oameni. Totodată, analizează critic ( în Discursul
asupra originii inegalităţii) dogmele monarhiste şi absolutiste care
consideră puterea monarhului întemeiată şi legitimă ca efect şi ca
manifestare a raţiunii divine. Această putere este tocmai cea care
justifică sclavia, în numele credinţei, îl situează pe monarh ca
legiuitor şi îl situează deasupra legilor sociale, îl poziţionează într-o
autoritate naturală şi paternală, asemănătoare autorităţii pe care o
are tatăl asupra familiei pentru a fi justificată orice acţiune a
acestuia prin: dreptul de a supune (indivizii) şi de a cuceri (alte
naţiuni). Acest moment relevă o evidentă influenţă a lui Rousseau
de către Locke48, prin, temeiurile empirice, simple şi asociative, prin
exemplele eficiente, dar încărcate de o anumită doză de plasticitate
– specifică spiritului latin49. Ca urmare, se constituie un fundament
al gândirii ulterioare prin impunerea conceptului de societate civilă
care trebuie, ca imperativ, să asigure dreptul la proprietate, în
condiţiile în care monarhul cedează puterea suveranităţii poporului.

48
Vezi şi partea introductivă la Rousseau, J.,J., Contractul social, Editura Moldova, Iaşi, 1996.
49
Omul s-a născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri.
45
 În momentul iluminist şi idealist, Rousseau pune în prim plan
conceptul de contract social prin intermediul căruia respectarea
legilor primeşte o justificare raţională şi umană, societatea este
necesară atât ca întreg, cât şi ca elemente-indivizi, devenind un
întreg social, un organism social. Textul de bază al interesului lui
Rousseau este cel al Instituţiilor politice, ca text în care se
problematizează modalitatea de formare a statului, cu specificitatea
constituirii Republicii, teme care au fost intens exploatate din punct
de vedere politic în lucrarea Contractul social şi din punct de
vedere educativ în lucrarea Emil.
Prin ideea contractului social, Rousseau a pus în prim plan o
idee protestantă a secolului al XVI-lea. Conform acesteia
societatea civilă este originar bună deoarece oamenii se nasc liberi,
doar ulterior ea este pervertită de către alţi oameni deoarece
Dumnezeu nu a stabilit în Sfintele Scripturi ideea subordonării
naturale a oamenilor. Această denaturare s-a realizat în forma ei
maximă prin catolicism, pentru a-şi justifica teologic puterea. În
realitate societatea civilă este un act voluntar care se stabileşte
între oameni. Rezumând, prin ideea contractului social ca şi
autoreferenţialitate, religia protestantă a relativizat monarhia
catolică de drept divin, numirea şi puterea suveranului în sine,
pentru sine dar şi în numele lui Dumnezeu.
Rousseau, preluând ideile protestante a pus în discuţie, într-o
modalitate eficientă şi raţională, ideea constituirii statului prin
semnarea unui contract ipotetic între indivizi. Contractul social, ca
efect al manifestării sale, pentru a fi încheiat trebuie să cuprindă la
nivel procedural două elemente. Un element este individul, fiecare
individ din societate, care renunţă la libertăţile sale nelimitate, prin
46
contractul pe care îl încheie. Cel de-al doilea element este statul
stabil care, fără a fi o abstracţiune, este o putere reprezentativă a
garantării libertăţilor cu care individul, fiecare individ, rămâne.
Elementul cel mai semnificativ asupra căruia Rousseau insistă
subtil este cel prin care puterea este aleasă de către popor şi nu
reprezintă o putere impusă ca drept divin, ereditar, sau de altă
natură.
Sintetizând, Rousseau a propus manifestarea puterii şi
suveranitatea poporului ca relaţionare a următoarelor elemente:
 Legitimarea regimului politic prin ideea pactului social care
reprezintă nucleul funcţional al contractului social.
 Eliminarea sclaviei ca fiind contrară naturii umane. Altfel, orice
idee de egalitate sau de nesubordonare naturală între oameni
este contradictorie în sine.
 Negarea dreptului forţei atât pe plan intern cât şi pe plan extern.
 Pactul social are rolul social şi juridic al unei convenţii care
trebuie respectată de indivizi şi de putere-stat, în aceeaşi
măsură.
 În starea civilă omul se realizează ca acţiune raţională şi morală,
dobândind cele mai multe libertăţi.
 Cea mai mare libertate pe care omul o are survine din pactul
social pe care l-a semnat, din libertatea de a asculta de lege.
 Suveranitatea înseamnă voinţa generală a poporului. Ea nu
poate fi atribuită (înstrăinată) altcuiva, nici măcar unui singur om
(monarh sau despot).
 Voinţa generală a poporului nu reprezintă o simplă însumare a
voinţelor individuale. Acestea din urmă sunt interesate şi
particulare. Voinţa generală a poporului reprezintă o sinteză a
47
 voinţelor colective ale poporului. Acesta din urmă se naşte prin
eliminarea reciprocă a intereselor particulare.
 Legea este cea care trebuie să i se dea ascultare în societate.
Ea nu poate să aparţină decât poporului – ca proces al
legiferării. Dar cine legiferează ar trebui să se gândească la:
conservarea statului, la principiile de libertate şi egalitate a
fiecărui om. Egalitatea dintre oameni nu poate fi absolută, dar
trebuie reduse inegalităţile de avere dintre oameni.
 Guvernământul ca putere executivă trebuie să fie despărţit de
puterea legiuitoare. Guvernământul ca putere executivă depinde
de mărimea şi numărul locuitorilor statului respectiv. Cu cât
numărul locuitorilor este mai mare, cu atât guvernământul
trebuie să fie mai puternic şi trebuie să fie exercitat de un număr
mai mic de persoane. Cu cât guvernământul este mai puternic
cu atât se reduce gradul de libertate al oamenilor.
 Statelor mici le sunt specifice guvernăminte democratice –
majoritatea poporului decide.
 Statelor medii le sunt specifice guvernăminte aristocratice –
decizia aparţine unui număr mic de persoane.
 Statelor marile sunt specifice guvernăminte monarhice – decizia
aparţine unui magistrat unic.
 Există şi guvernăminte mixte.
 Nici o formă de guvernare nu este perfectă. Democraţia este
greu de aplicat, aristocraţia decade în oligarhie, iar monarhia în
despotism.
 Cea mai bună formă de guvernare este cea în care se păstrează
pactul viabil social încheiat între popor şi şefii guvernămintelor,
în care libertatea şi puterea sunt legitime. Importanţa cea mai
48
 mare o are întrebarea constantă şi periodică, prin adunări
frecvente, a poporului asupra alegerii celor care îi guvernează.

Thomas Paine (1737-1809) a fost un emigrant englez care a

avut un rol important în privinţa impunerii şi popularizării ideilor de
independenţă ale revoluţiei americane. Este bine-cunoscut rolul pe
care lucrarea lui „Simţul comun” l-a avut, ca atitudine simplă şi
pamfletară, în formularea şi popularizarea ideilor autodeterminării
în America colonială. Ideile de bază ale acestei lucrări sunt:
 „Societatea este produsul nevoilor noastre”, ca produs pozitiv
al unificării sentimentelor comune, prin sporirea şi stimularea
comunicării dintre oameni, fiind în esenţa ei o binecuvântare.
 Guvernarea este produsul răutăţii noastre ca produs negativ
al limitării viciilor noastre, prin formarea deosebirilor dintre
oameni este fie un rău necesar, sau este fie un rău de
netolerat.
 Răul de netolerat este guvernarea prin forţă şi fără a ţine
seame de dorinţa societăţii.
 Răul necesar este guvernarea prin reprezentanţi aleşi.
Alegerea este modalitatea în care între alegători şi aleşi se
poate stabili o relaţie de fidelitate, prin organizarea de alegeri
frecvente de care depinde forţa guvernării şi fericirea celor
guvernaţi.
 Taine a avut o contribuţie mai puţin originală, el preluând şi
popularizând îndeosebi ideile gânditorilor politici (vezi şi
Locke), reducându-le la nivelul înţelegerii simţului comun.
Parafrazând ideile revoluţiei engleze, în lucrarea „Drepturile
49
 omului” Paine preia ca fundament următoarele constructe
care constituie esenţa drepturilor fundamentale:
- dreptul de a-şi alege propriii conducători,
- dreptul de a-i îndepărta în cazul unei proaste
guvernări,
- dreptul de a institui o guvernare noi înşine50.

Revoluţiile moderne în Europa şi crearea S.U.A.

Prin revoluţiile moderne s-au depăşit regimurile politice medievale

şi s-au afirmat relaţiile ideologice care au stimulat formarea identităţii şi
conştiinţei popoarelor, a stratificărilor sociale libere şi egalitare, s-au
dezvoltat ca o neceşitate a creşterii demografice economia, viaţa politică
democratică şi spirituale naţionale şi naţionaliste.
Idealurile revoluţiilor moderne, presupun, din punct de vedere
politic:
• lichidarea monarhiei absolute,
• stabilirea republicii ca formă de organizare socială
• acceptarea valorilor democratice.
Un obiectiv major al majorităţii revoluţiilor moderne a fost cucerirea
independenţelor individuale (prin soluţionarea problemelor agrare, prin
stabilirea unor relaţii economice specifice noii nobilimi în formare, a

50
Vezi şi Iliescu, A.P.., Socaciu, E.,M., op. cit., pag.149 şi urm.
50
burgheziei şi muncitorimii) sau a semnificat cucerirea independenţelor
naţionale (de exemplu, revoluţiile olandeză şi americană).
Caracteritica de bază sec. XVI-XVIII viza impunerea unor noi
libertăţi şi a unor realităţi economice adecvate societăţii care au ajuns să
intre în conflict cu interesele aristocraţilor şi ale monarhilor ca
reprezentanţi de moment ai puterii. Acest conflict nu a putut fi soluţionat
decât prin lupta pentru putere atât a burgheziei şi noii clase de nobili
(cazul Angliei), luptă susţinută de ţăranime, care s-a ridicat împotriva
orânduirii feudale, a muncitorimii care vedea în taxele preluate de către
regimul absolutist cauza principală a săraciei sale sau, odată cu
dezvoltărea industrială s-au manifestat ca o forţă politică şingulară,
propunând revendicări social-economice şi politice proprii, îndreptate şi
împotriva burgheziei (la Paris, Berlin, Viena, în revoluţia din 1848).
Acţiunile specifice ale luptei împotriva regimurilor monarhice s-au
realizat fie sub forma acţiunilor ideologice şi parlamentare, al
comploturilor militare, fie sub forme ale răscoalelor antifeudale, ale
grevelor, ale demonstraţiilor, fie sub forma degenerării acestor lupte în
tipuri ale războiului civil (revoluţiile engleză, franceză s.a.).
Fundamentul teoretic al revoluţiilor s-a bazat pe religia protestantă
(revoluţiile olandeză, engleză), sau pe ideologia raţionalistă, laică, care
definea iluminismul. Prin iluminism s-a dezvoltat o adevărată reformă
homeocentrică, prin intermediul căreia omul, apelând la educaţie şi
cultură, îşi putea dobândi adevărata libertate. Tocmai de aceea, un
atribut de bază al raţiunii iluministe relaţiona libertatea cu procesul
egalităţii, ca drepturi naturale ale omului, prin care societatea, şi
autoritatea ei – statul, trebuiau organizate.
Iluminismul clasic a fost dezvoltat şi în Franţa, unde, începând cu
critica vechiului regim şi al bisericii prin Voltaire (1694-1778), a propus
51
un "despotismul luminat", pentru început. Este timpul în care
Montesquieu (1689-1755) a realizat neceşitatea separării puterilor în stat
(legislativa, executiva, juridica) tocmai în scopul prevenirii despotismului
(Despre spiritul legilor). Iar J. J. Rousseau a exprimat aspiraţiile micii
burghezii (Discurs asupra inegalitatii intre oameni, Contractul social.)

Acţiuni revoluţionare

Cele mai semnificative revoluţii moderne sunt revoluţiile engleză

din sec. al XVII-lea, americană, şi franceză din sec. al XVIII-lea. Amintim
ţi revoluţiile din iulie 1830 din Franţa, din 1848-1849 dintr-o serie de tări
europene (incluşiv Ţările Romane), de eliberare natională din prima
pătrime a sec. al XIX-lea din America Latină, din anii 1905-1907 şi 1917
din Ruşia, din 1911-1912 din China, din Germania şi Austro-Ungaria din
1918-1919 s.a.

Revoluţia engleză

Revoluţia engleză. La mijlocul sec. al XVII-lea industria şi comertul

în Anglia au atins un nivel de dezvoltăre înalt. Baza progresului economic
o constituiau manufacturile, însă politica guvernului regal impiedica
dezvoltarea economică.
Principiul concurentei libere şi cel al antreprizei libere au devenit
principala revendicare a burgheziei în revoluţie. Nobilimea engleză s-a
scindat în două părţi. Una, "noua nobilime", adaptându-se la noile condiţii
ale producţiei capitaliste, a aderat la burghezie. Ca urmare, burghezia a
participat la revoluţie în alianţă cu "noua nobilime" contra monarhiei
absolutiste, nobilimii conservatoare şi Bisericii anglicane dominante.
52
Revoluţia a marcat începutul prăbuşirii societăţii medievale în Europa şi
triumfului societăţii moderne. Specificul revoluţiei engleze a fost
determinat de caracterul dezvoltării politice a Angliei.
Specifică pentru revoluţia engleză este şi forma în care au fost
exprimate cerintele ei. Ea este ultima miscare revoluţionară din Europa,
care s-a desfăşurat sub lozinci religioase.
Lupta cu vechiul regim a fost îndreptată împotriva ideologiei lui,
care era exprimata de Biserica anglicană. Revoluţionarii s-au pronuntat
ca reformatori ai bisericii - puritani. Existau două curente ale
puritanismului: presviteranii (moderat) şi independentii (radical).
In 1640, o dată cu începutul revoluţiei, puterea reală în ţară a
trecut, de fapt, la parlament. Pentru a-şi restabili pozitiile, regele Carol I,
sustinut de nobilimea feudală, a dezlantuit două războaie civile (1642-
1646 şi 1648).
Armata revoluţionară, condusă de O.Cromvyell şi susţinută de
masele populare, a distrus fortele regelui şi a obtinut executarea lui (30
ianuarie 1649). în acelaşi an Anglia a devenit republica, puterea
suprema, a trecut în mainile parlamentului cu o şingura camera, dar
paiata lorzilor a fost desfiintata. Prin vânzarea la un preţ de nimic a
pământurilor confiscate de la rege, episcopi şi "cavaleri", republica a
îmbogăţit burghezia şi noua nobilime. "Actele de navigaţie" instituiau
monopolul negustorilor englezi asupra comerţului extern. Mişcările
radicale ale leverilor (G.Lilburne) şi digherilor (G.Winstanley) au fost
anihilate.
În scopul instaurarii unei guvernări autoritare, republica capătă, în
curând (1653), forma protectoratului (dictatura militară a lui Cromwell,
care şi-a luat titlul de Lord Protector). Anglia a cucerit Irlanda (1649-1651)
şi a forţat alipirea Scotiei (1652). Cromwell a înabuşit mişcările ţărănimii,
53
nemulţumite de noua nobilime, care nu proclamase proprietatea deplină
asupra pământului, şi a micii burghezii, nemulţumite de lipsa votului
universal.
După moartea lui O.Cromwell, în 1658, ca urmare a îngustării bazei
sociale a guvernării, marea burghezie şi noua nobilime a recurs la
restabilirea, în 1660, a monarhiei, instalandu-l pe tron pe Carol II Stuart.
Perioada domniei dinastiei restabilite a căpătat denumirea de Restauraţie
şi s-a manifestat prin reacţia aristocraţiei. Tendinţa de a restabili
absolutismul şi catolicismul a dus la revoltă şi în 1688 lacob II este
detronat, rege fiind proclamat ginerele lui, ducele olandez Wilhelm de
Orania, care a fost încoronat în 1689 sub numele de Wilhelm III.
Evenimentele din anii 1688-1689 au fost numite în istoriografia
britanica "glorioasa revoluţie", ele constituind un epilog al revoluţiei
engleze, realizat prin compromisul între burghezie, care a avut din acel
moment acces la puterea politică, şi noua nobilime. Deoarece
evenimentele au decurs fără vărsare de sânge, această denumire a fost
acceptată de multi istorici occidentali. Ca urmare, începe perioada
triumfului parlamentarismului englez. Marea Britanie devine un model al
monarhiei constitutionale.
Prin "Declaraţia drepturilor" (1689) este stabilit principiul de bază al
guvernării ("regele domneşte, dar nu guvernează", separarea puterilor
etc.). Revoluţia a asigurat burgheziei libertatea completă, a curăţat calea
revoluţiei industriale din sec. al XVIII-lea.
În domeniul politic a asigurat trecerea de la monarhia absolută
medievală la cea burgheză din epoca modernă. De asemenea, a deschis
calea cuceririlor coloniale. Principiile revoluţiei engleze au exercitat o
influenta puternica asupra luptei pentru modernizare în alte ţări europene.

54
 Războiul pentru independenţă şi crearea S.U.A.

Războiul pentru independenţă şi crearea S.U.A. Acest război,

initiat de 13 colonii din America de Nord (1775-1783) contra dominaţiei
coloniale engleze, a fost considerat prima revoluţie burgheză de pe
continentul american. Dezvoltarea capitalismului în colonii şi procesul
formării naţiunii americane au intrat în contradicţie cu politica metropolei,
care le privea ca pe nişte izvoare de materie primă şi pieţe de desfacere
a producţiei. Guvernul englez promova în colonii o politică de interzicere
a producţiei industriale locale şi a comerţului extern independent. A fost
oprita colonizarea pământurilor la vest de Munţii Alegani (1763),
introduse noi impozite şi taxe, ce lezau interesele tututor colonistilor.
Specificul revoluţiei a constat în aceea ca ea era, concomitent, o
mişcare de eliberare-naţională, de unificare naţională, antifeudală.
Rolul principal l-au jucat masele populare, iar conducerea politică a
realizat-o burghezia în alianţă cu plantatorii. Revoluţia americană a dus la
răsturnarea regimului colonial, triumful definitiv al capitalismului şi
crearea statului national independent- S.U.A.
În iarna anilor 1774-1775 au apărut primele detaşamente armate
ale coloniştilor, care, în 1775, au creat o armată regulată şi au obţinut
primele victorii asupra englezilor. Comandant-şef al armatei americane a
devenit George Washington.
La 10 mai 1775 la Philadelphia şi-a desfăşurat lucrările al II-lea
Congres Continental, care, la 4 iulie 1776, a adoptat Declaratia despre
independenta, autor al căreia era T. Jefferson.
Declaraţia a anunţat despre desprinderea celor 13 colonii de
metropolă şi crearea statului independent- S.U.A. A fost primul document
juridic de stat, care a proclamat suveranitatea poporului, dreptul lui de a
55
răsturna tirania, libertăţile şi drepturile sale democratice. A urmat
confiscarea pământurilor loialiştilor (partaşilor păstrării dominaţiei
engleze), ale coroanei engleze şi Bisericii anglicane.
Operaţiile militare au durat până în 1781. Conform Tratatului de
pace de la Versailles din 1783, Marea Britanie a recunoscut
independenta S.U.A.
Războiul pentru independenţă a înlăturat multe bariere în calea
dezvoltării libere a capitalismului a lichidat :
 latifundiile funciare ale aristocratiei engleze,
 rămăşiţele obligaţiilor feudale (renta, majoratul s.a.),
 robia în statele de nord,
 a anulat interdictia de a coloniza pamanturile din Vest,
 a permis antrepriza liberă în industrie, comerţ şi
agricultură,
 însă s-a păstrat un înalt cenz de avere electoral şi robia la
Sud.
Constituţia din 1787 a proclamat S.U.A republică federativă,
constituită din 13 state, fiecare cu legi şi instituţii proprii, care nu puteau fi
încalcate de puterea centrală.
Primul presedinte al S.U.A. a devenit G.Washington. în 1791 au
intrat în vigoare 10 amendamente la Constitutie - "Bula despre drepturi" -,
care au proclamat principalele libertăţi democratice.
Aceasta a fost prima în istorie revoluţie ce s-a desfăşurat sub
lozinci laice. Războiul pentru independenta a influentat şi miscarea
revoluţionară şi de eliberare-naţională din Europa şi America Latina.

Revoluţia Franceză

56
 Marea Revoluţie Franceză. Marea Revoluţie Franceză din anii
1789-1794 a fost o revoluţie burgheză clasică. Ea a dat o lovitura
distrugătoare orânduirii feudale absolutiste şi a deschis calea spre
dezvoltarea societăţii moderne.
Cauza ei principală a constituit-o conflictul între forţele vechi
medievale şi cele noi, moderne, care au luat naştere în interiorul
sistemului feudal. Expresie a acestui conflict au fost contradicţiile între
starea a treia (burghezia, ţarănimea, saracimea oraseneasca), care
alcătuia 95% din populaţie, şi două stări privilegiate (nobilimea şi clerul).
Viata oamenilor de rând a devenit insuportabilă: mizeria era şi mai mare,
iar abuzurile şi fărădelegile autorităţilor şi seniorilor - o realitate
permanentă, în fruntea luptei antifeudale s-a situat burghezia, în anii
1788-1789 în ţară s-a creat o situaţie critică.
Monarhia, nefiind în stare să-şi menţină poziţiile, a fost nevoită să
facă cedări; după o intrerupere de 175 ani, la 5 mai 1789, au fost
convocate Statele Generale. La 17 iunie 1789 deputaţii din partea stării a
treia au proclamat Adunarea Naţională, iar la 9 iulie - Adunarea
Constituantă, încercarea guvernului de a o dizolva prin forăţ a servit drept
imbold pentru declanşarea răscoalei populare de la 14 iulie 1789.
Prima etapa a revoluţiei (14 iulie 1789- 10 august 1792) a inceput
cu asaltul Bastiliei - simbol al absolutismului francez. Luarea Bastiliei a
fost prima victorie a poporului răsculat şi a initiat Marea Revoluţie
Franceză. Lozinca ei principală a devenit "Libertate, egalitate,
fraternitate!", în curând ea s-a răspândit în intreaga ţară şi absolutismul a
fost lichidat. Este adoptată Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului
(26 august 1789), care a proclamat egalitatea tuturor oamenilor în faţa
legii, libertăţile cetăţenesti. Pentru prima dată s-a declarat că poporul este

57
purtătorul puterii supreme, iar proprietatea privată este intangibila şi
sfântă.
Adunarea Constituanta a infaptuit o serie de reforme progresiste:
 a fost lichidată împărţirea în stări sociale,
 a fost confiscată averea bisericii,
 ţară este divizata în 83 de departamente,
 sunt lichidate breslele, înlăturate multe obstacole în calea
dezvoltării comerţului şi industriei.
La 14 septembrie 1791 Adunarea Constituantă a adoptat
Constituţia. Puterea regelui a fost limitata şi pusa sub controlul
Constituantei, Franta este proclamata monarhie constituantă, sub
controlul Constituantei. Dar a rămas nerezolvată problema agrară, s-au
pastrat principalele drepturi ale nobilimii, pământul, ca şi mai inainte, era
în mainile seniorilor. Toate acestea acutizau situaţia şi impingeau
revoluţia mai departe pe cale ascendentă. Marea burghezie cauta să
ajungă la un compromis cu nobilimea şi regele. Aceasta a stârnit
nemultumirea ţărănimii, sărăcimii oraşeneşti, burgheziei mici şi mijlocii.
Au apărut cluburi revoluţionare (iacobin, cordelier s.a.), care deveneau
centre de dirijare şi organizare a miscarii revoluţionare.
În ajutorul vechiului regim în 1792 a venit toata Europa feudală,
incepe războiul de aparare al Frantei revoluţionare contra Europei
monarhice. Chiar la începutul operaţiilor militare acţiunile contrarevoluţiei
interne şi celei externe s-au contopit, însă a luat naştere o puternică
miscare populară patriotică pentru apărarea Patriei şi este creată armata
revoluţionară. Mişcarea împotriva monarhiei s-a transformat intr-o
puternică răscoală populară, care la 10 august a răsturnat-o.
A doua etapă a revoluţiei (10 august 1792 - 2 iunie 1793) a fost
determinată de lupta intre iacobini şi jirondini. Acestia din urmă
58
reprezentau burghezia comercială, industrială şi agrară. Iacobinii
infăţişau interesele burgheziei mici şi mijlocii, ale ţărănimii şi plebei
orăşeneşti, adică ale acelor pături sociale, revendicările cărora n-au fost
satisfăcute şi care tindeau spre continuarea revoluţiei.
Ales în baza dreptului universal (al bărbaţilor), Conventul a
proclamat, la 21 septembrie 1792, Franţa republică Monarhia a fost
inlaturată, iar Ludovic al XVI-lea şi regina Maria Antuaneta suita
executati. Duşmanii externi, de asemenea, au suferit înfrangere la Valmy
(20 septembrie 1792). Situaţia maselor populare se înrăutăţea şi iarăşi
izbucnesc răscoale ţărănesti şi apar mişcări ale sărăcimii orăşeneşti, în
urma unei insurectii (31 mai - 2 iunie 1793), jirondinii sunt înlaturaţi din
Convent şi puterea trece la iacobini.
A treia etapa a revoluţiei (2 iunie 1793 - 27 iulie 1794) se
caracterizează prin venirea la putere, intr-un moment critic pentru
republica, a iacobinilor. Circa 2/3 din teritoriul Franţei era în mâinile
duşmanilor revoluţiei. Prin legislatia sa agrară Conventul iacobin le-a
transmis ţărănilor pământurile obşteşti şi ale emigranţilor şi a desfiinţat
toate drepturile şi privilegiile feudale. Aceasta a determinat trecerea de
partea iacobinilor a ţărănimii.
Prin Constitutia din 1793, iacobinii au lansat ideea ca "scopul
societăţii este fericirea generală".
Se preconiza o largă participare a maselor la viaţa politică prin
intermediul votului universal şi plebiscitului. Dar în lupta cu
contrarevoluţia interna şi cea externă guvernul revoluţionar se
conducea de metode extraordinare, dictatoriale.
Au fost constituite organe revoluţionare: Comitetul Salvării
Publice (puterea executivă), Comitetul Siguranţei Generale
(ordinea), Tribunalul Revoluţionar (judecata), numiti "reprezentanti
59
 cu misiune", care supravegheau activitatea revoluţionară în
provincii şi pe front. Dictatura se efectua prin teroare în masa.
Conventul a adoptat decretul despre mobilizarea intregii natiuni
franceze la lupta cu dusmanii Patriei . Armata a fost reorganizata:
volunţării erau incluşi în unitati impreuna cu miliţării de profeşie. Din
randurile maselor sunt numiti noi comandanti de osti. Au fost, de
asemenea, adoptate decrete despre stabilirea preturilor maxime la
produsele alimentare, despărţirea bisericii de stat şi introducerea
calendarului republican, în care lunile erau numite după fenomene
ale naturii.
Guvernul revoluţionar iacobin, mobilizând poporul la lupta cu
contrarevoluţia interna şi cea externa, deja în octombrie 1793 a obtinut
succese hoţarătoare în operatiunile militare.
Intervenţioniştii au fost invinşi pe toate fronturile, însă în rândurile
iacobinilor existau contradicţii adânci. Atât timp cât nu era clar care vor fi
rezultatele luptei cu contrarevoluţia şi se păstra posibilitatea restaurării
monarhiei, aceste contradicţii rămâneau temporar înabuşite. Dar deja la
începutul anului 1794 în interiorul blocului iacobin s-a desfăşurat o lupta
aprigă.
Gruparea lui Robespierre, care conducea cu guvernul revoluţionar,
în martie-aprilie, consecutiv, a lichidat iacobinii de stânga (Chaumette,
Hebert), care tindeau spre adâncirea revoluţiei, şi dantoniştii, ce
reprezentau burghezia nouă, care imbogăţise în anii revoluţiei şi tindea
spre slăbirea dictaturii revoluţionare. Pentru consolidarea puterii, iacobinii
au foloşit teroarea, îndreptată atat contra dusmanilor interni şi externi, cât
şi împotriva opozitiei lui Robespierre din sânul partidului propriu şi a
multor mii de oameni nevinovati (omorârea fără judecată în închisori,
înecarea în Luara, distrugerea orasului Lion s.a.)- intre 10 iunie şi 26 iulie
60
1794 au fost executati 23-26 mii oameni (85% din rândurile populaţiei ce
facea parte din starea a treia, 8,25% nobili şi 6,5% preoti). Această
masacrare a marcat sfarşitul dictaturii iacobine. De la dictatura iacobina
au inceput, treptat, să se îndeparteze elementele plebeice orăşeneşti şi
sărăcimea de la sat, din cauza nesatisfacerii unor revendicări sociale, în
acelaşi timp, cea mai mare parte a burgheziei, nefiind de acord cu
restricţiile regimului iacobin şi metodele teroriste plebeice ale dictaturii
iacobine, trece în opoziţie, atrăgând după sine ţărănimea avută şi
mijlocaşă, nemultumită de politica rechizitiilor şi de stabilirea preţurilor
maxime la produsele alimentare.
În vara anului 1794 este organizat un complot contra guvernului lui
Robespierre, care a dus la lovitura de stat de la 9 termidor (27 iulie
1794). Revoluţia franceză este readusa în albia burgheză, pe care o
depăşea în anii dictaturii iacobine. La putere vine marea burghezie, care
s-a imbogăţit în anii revoluţiei, infrangerea dictaturii iacobine a fost
cauzată de adâncirea contradicţiilor ei interne, dar, în principal, de refuzul
majorităţii burgheziei şi ţărănimii de a susţine guvernul iacobin.
În ţară se instaurează regimul "noilor imbogăţiţi", care instaurează
Directoratul (1795-1799) şi sustin dezvoltarea evolutionistă a noii
societăţi moderne. După lovitura de stat din 18 brumar (9 noiembrie
1799), puterea este preluată de Consulat (in frunte cu Napoleon
Bonaparte), care reprezenta dictatura marii burghezii şi a armatei.
Perioada Imperiului (1804-1815) a însemnat indepartarea
burgheziei franceze de la idealurile revoluţionare, ceea ce a avut urmari
nefaste pentru regimul imparatului Napoleon I.
Marea Revoluţie Franceză a avut o însemnatate istorică
exceptională. Fiind după caracterul ei populară, democratică, ea a pus
capat vechiului regim şi prin aceasta a contribuit la stabilirea şi
61
dezvoltărea de mai departe a societăţii moderne. Ea a influentat asupra
Europei aproape pe parcursul jntregului sec. al XIX-lea.

Revoluţia din 1848-1849 din Europa, în anii 1848-1949 a avut loc

o mare explozie revoluţionară, care a cuprins Franta, Germania, Imperiul
Austriac, Italia, Principatele Romane s.a. Ea a fost cauzată de criza
economică şi necesitatea de a înlatura ultimele piedici ce stateau în calea
dezvoltării capitalismului în ţările vest-europene. Dar în fiecare ţară
revoluţia a avut specificul sau national.
Astfel, în Franta, ţară deja clasică capitalistă, ea avea drept scop
lichidarea monarhiei, introducerea reformelor politice şi economice (votul
universal, dreptul la munca). Victoria revoluţiei a dus la proclamarea, în
Franţa, a republicii democratice.
Urmatoarea fază a revoluţiei o constituie răscoala muncitorilor din
Paris, de la 23-26 iunie 1848 (aspru reprimata de armată).
În Germania şi Italia revoluţia avea drept obiectiv primordial
unificarea ţării şi crearea statului national unitar.
Revoluţia italiană urmărea şi realizarea eliberării ţării de sub
dominaţia austriacă straină, în Imperiul Habsburgic - inchisoare a
popoarelor - revoluţia din provinciile negermane a avut un vadit caracter
de eliberare naţională (Ungaria, Cehia) şi, totodată, antimonarhic.
Revoluţia din Austria avea o orientare evident democratică şi
antiabsolutistă.
Aproape pretutindeni revoluţiile au fost înfrante, din cauza multor
greşeli comise de revoluţionari, sovăielii lor, dar determinant a fost
factorul extern. În primul rând, a avut loc interventia armatei ţăriste în
Ungaria şi aceasta este cauza principala a infrangerii revoluţiei ungare, a
salvarii monarhiei habsburgice şi a Imperiului ca atare, inabuşirea
62
revoluţiei italiene se datoreaza, în primul rand, interventiei austriace şi,
parţial, celei franceze, iar a celei germane -intervenţiei prusace, în
spatele acestor două intervenţii se afla ţarismul, care le asigura
temeinicia poziţiilor.
La revoluţii au participat activ masele populare, forţele democratice,
care au înaintat revendicări proprii. Revoluţiile din 1848-1849, numite
"primăvara popoarelor", au avut un caracter burghezo-democratic. Ele au
fost înfrante, însă au impus cârmuitorii acestor ţări să înfaptuiasca o serie
de reforme, ce au facilitat dezvoltarea în continuare a societăţii moderne

Premise postrevoluţionare

Revoluţia Franceză a fost cel mai important eveniment politic din

istoria Europei moderne. Pentru unii, ea a fost o nenorocire, pentru alţii,
un îndemn la acţiune. Pentru toţi ea a însemnat reconsiderarea poziţiilor
lor.
Universul statelor europene din cea de-a două jumătate a secolului
XVIII era deosebit de eterogen. În Anglia era la putere încă de pe vremea
Glorious Revoluţion (1688) monarhia parlamentară, care se afla pe
drumul cel mai bun spre democraţie. Franţa de dinainte de Revoluţie era
un stat absolutist cu o economie mercantilă şi agrară. În statele germane,
populaţia din mediul rural era de cele mai multe ori dependentă de
principii feudali şi marii latifundiari, la conducerea supremă aflându-se un
rege. Aşadar nu trebuie să ne mire faptul că soluţiile găsite la problemele
ce măcinau fiecare stat în parte au fost foarte diferite.
Analizând marile scrieri politice putem afirma faptul că „dacă Locke,
Rousseau, Montesquieu, Marx nu ar fi scris, dacă operele lor n-ar fi
63
strălucit, n-ar fi sedus inteligenţele, n-ar fi suscitat adeziuni, e puţin
probabil ca societăţile de la sfârşitul secolului al XX-lea să se înfăţişeze
privirii noastre aşa cum sunt ele acum.”51. Fragmentul de analiză vizează
miturile şi mitologiile politice pentru a justifica acţiunile umanităţii în
numele imaginarului mitologic, particularizate în constructul – miturile au
făcut Franţa. Unii analişti (BARRUEL) arată faptul că „originea şi
desfăşurarea revoluţiei franceze erau legate profund de acţiunile
francmasoneriei, moştenitoarea unei vechi tradiţii a urii faţă de Monarhie
şi faţă de Biserică…”52.
Împletirea diverselor direcţii reprezentate de mişcările politice
"practice" şi ale formulărilor corespunzătoare filosofice teoretice, astăzi
considerate a fi fost din punct de vedere ideologic direcţii cu tendinţe
conservatoare, liberale şi socialiste (respectiv comuniste), au influenţat
puternic ideile moderne despre democraţie.
În cele ce urmează vom trece în revistă teoriile unor clasici precum
Edmund Burke, John Stuart Mill şi Karl Marx, punând accentul pe
elementele democratice din ideile şi argumentele acestora.

Edmund Burke

În lucrarea sa Reflections on the Revoluţion în France de la 1790,

Edmund Burke criticase Revoluţia Franceză, pronosticând teroarea
iacobină.
În opinia lui Burke, poporul francez, condus de "500 de avocaţi şi
de preoţi săteşti" îşi călca în picioare regele şi întreaga ordine şi tradiţie

51
Girardet, Raoul, Mituri şi mitologii politice, Institutul European, Iaşi, 1997, pag. 2
52
Idem, pag.22.
64
moştenită, înscenând un început cu totul nou în loc să-şi ia în serios
propriile experienţe politice. Pentru a înţelege ce vroia să spună Burke
trebuie să vedem cum sunau teoriile sale.
Burke pleca de la premisa existenţei unui stat fundamentat pe
istorie, pe tradiţii şi obiceiuri specifice.
Ordinea politică devenea astfel o expreşie a acestor valori, având
nevoie de ele pentru a se putea legitima. În acest context, Burke a apelat
la conceptul de "prejudecăţi" în sensul de noţiuni valorice care trebuie să
existe în fiecare societate şi care se reflectă în şimbolurile,
comportamentele şi instituţiile statului. Aceste "prejudecăţi" făceau ca
virtuţile omului să devină un mod de viaţă.
Această teorie a constituit o deviere de la teoriile contractului social
ale secolelor XVII şi XVIII. Prin urmare, starea naturală, aşa cum apărea
ea la Hobbes sau la Locke, se prezenta cu totul altfel, mai mult,
societăţile care dovedeau că îşi păstrează tradiţiile, erau conşiderate a se
afla în permanenţă într-o "stare naturală". Natura omului era aşadar de a
fi o fiinţă determinată istoric şi social; acest lucru nu este nici bun, dar nici
rău, ci un rezultat logic al socializării sale.
În afara statului nu poate exista nici libertate şi nici drepturi. Doar
statul, ca reprezentare a ordinilor valorice moştenite, poate garanta
libertatea oamenilor. Scopul statului este, în opinia lui Burke, de a spori
utilitatea cetăţenilor săi - concept ancorat încă din procesul divin al
Creaţiei, acesta fiind de fapt şi esenţa conservatorismului lui Burke.
Burke era o persoană extrem de religioasă, care gândea că lumea
este o creaţie a lui Dumnezeu, iar statul, mijlocul prin care Domnul
înţelege să desăvârşească făptura umană. Burke a văzut Revoluţia
engleză nu ca pe o înnoire, ci ca pe o reconşiderare a tradiţiilor mai
vechi, o restaurare a ordinii străbune.
65
 Societatea constituie în viziunea lui Burke baza bunei ordini. El
refuză orice fel de schimbări radicale, ceea ce implică şi menţinerea unei
aristocraţii "lăsate de Dumnezeu", a unei clase sociale care este capabilă
în mod natural să scoată în evidenţă pe cei mai buni membri ai săi.
Spiritul inovator este pentru Burke o trăsătură a personalităţilor
mediocre şi limitate. Cercul se închide şi astfel se explică şi faptul de ce
acest reformator conservator, tradiţionalist şi iluminist a spus ce a spus
despre Revoluţia Franceză.
Argumentele lui Burke nu au fost preluate în cele ce au urmat doar
de către conservatori, ci şi de contrarevoluţionarii catolici sau de
romantici, ba chiar şi "List der Vernunft" a lui Hegel ar fi putut fi inspirată
din teoriile lui Burke. Acestea mai sunt relevante şi astăzi în parte, fiind
amintite în cadrul unor dezbateri cu privire la teoria democraţiei. Totuşi
poziţia adoptată de Burke este, dacă e să o analizăm în amănunţime, în
cea mai mare parte depăşită.
Edmund Burke prin studiile politice ale sale (Reflecţii asupra
revoluţiei din Franţa, Scrisoare către un membru al Adunării
Naţionale, Gânduri asupra chestiunilor din Franţa ş.a.) este
considerat a fi un precursor al conservatorismului politic. A criticat
Revoluţia franceză şi a primit tolerant independenţa americană.
În primul caz, subtextul reflecţiilor sale sunt de natură a legitima
o ideologie alternativă faţă de schimbările de natură revoluţionară.
În cel de-al doilea caz, pune în prim plan teoria acceptării şi
adaptării la stările de lucruri ale voinţei poporului. Tocmai din
această cauză, argumentul istoric al progresului necesar şi uniform
al omenirii stă în prim-plan ca mecanism al evoluţiei societăţii.
Explică, astfel şi revoluţia engleză şi o legitimează ca şi continuitate
istorică şi ca schimbare pragmatică şi socială.
66
 Burke critică salturile, şocurile politice produse de o schimbare
radicală de genul „ritualului vrăjitoresc” care apar în revoluţia
franceză. Conform acesteia, revoluţia este un fel de vrăjitorie, de
magie prin care societatea este radical-schimbază. Totul este nou,
de la instituţii la oameni, toate conceptele politice sunt mai bune şi
nedemagogice. Ca efect al revoluţiei toţi oamenii au devenit egali,
drepţi şi au fraternizat, iar Binele general este instituit imediat prin
republică şi democraţie.
Burke propune, ca urmare, continuitate socială şi istorică
conform unui crez care afirmă faptul că în politică şi în morală nu
mai este nimic de descoperit. Ce este cu adevărat important (ca
premisă conservatoare) este caracterizat prin:
Simţul realităţii istorice şi sociale
Respingerea oricărei doctrine statice sau radicale
Adecvarea soluţiilor politice la timpul şi spaţiul societăţii conform
unor consecinţe pragmatice.

John Stuart Mill

Începuturile liberalismului englez şi european s-au făcut remarcate

în disputa dintre Edmund Burke şi rivalul şi colegul său de părtid, Charles
James Fox.
În vreme ce Burke a ales să apeleze la tradiţii, punând astfel bazele
conservatorismului, Fox se interesa mai degrabă de libertatea individului
faţă de stat şi de orice formă de repreşiune.

67
 Liberalismul s-a impus cu timpul, asta şi pentru că Burke era cu
totul orb în ceea ce privea problemele economice. Unul dintre
întemeietorii liberalismului politic a fost James Mill, tatăl lui John Stuart
Mill, şi Jeremy Bentham. Dar de abia John Stuart Mill a reuşit să dea
forma finală a acestor teorii.
John Stuart Mill spunea că omul se deosebeşte de celelalte creaturi
prin capacitatea sa de a raţiona şi de a decide cu privire la mijloacele şi
scopurile activităţilor sale.
Prin ridicarea omului la statutului de fiinţă spontană şi creatoare,
Mill a considerat individualismul ca scopul cel mai de preţ al acestuia.
Pentru a atinge această stare ideală, omul trebuie să beneficieze de
libertate: libertatea de exprimare şi evaluare a opiniilor şi dorinţelor.
Scopul desăvârşirii individului este desăvârşirea societăţii, pentru că, cu
cât mai mare este gradul de individualitate, cu atât mai mare este şi
gradul de civilizaţie al unei societăţi, garantând astfel "fericirea întregii
comunităţi".
Fericirea oamenilor nu este însă fericirea individului, ci fericirea
celuilalt, şi astfel, a întregii omeniri. Dat fiind însă faptul că această
morală nu are (încă) valoare universală, educaţia şi legile trebuie să
inducă o stare în care să predomine libertatea şi virtuţile. Prin înmulţirea
acestor virtuţi, societatea se va desăvârşi atât de mult încât într-o bună zi
nu va mai fi nevoie de conducere. Interesul principal al lui Mill se
concentra mai ales asupra întrebării cum ar putea arăta cea mai bună
variantă de stat provizoriu.
Mill considera că problema fundamentală a societăţii engleze
moderne era conformitatea acesteia, exprimată prin interese, speranţe şi
activităţi aparent identice.

68
 Pentru a împiedica o tiranie a maselor ce ar fi putut rezulta din
acest fapt - una dintre marile probleme care ar putea apărea într-o
democraţie, statul trebuia să ia anumite măsuri de precauţie, care să
protejeze minorităţile şi libertăţile acestora. Mill crede aşadar în
democraţie, dar doar atâta vreme cât societatea nu a atins încă starea ei
ideală. El crede că democraţia este cea mai bună formă de stat. Pentru
ca oamenii şi societatea să se poată desăvârşi este nevoie de părţicipare
şi competenţă.
Toţi oamenii, indiferent de sex sau de clasă socială, trebuie să
participe la procesul electoral. Mill trece factorul competenţă doar celor
mai înţelepţi, virtuoşilor şi celor educaţi, indiferent de avuţia lor. Doar ei
pot reprezenta poporul în parlamente, în locurile în care se dezbate pe
teme controverse şi în care se încearcă a se găşi adevăruri.
Forma reprezentativă de conducere a statului propusă de Mill se
caracterizează aşadar printr-o supremaţie a elitelor, limitată temporal. În
plus, Mill se declară în favoarea dreptului de vot pluralist, persoanele
educate dispunând datorită competenţelor care le revin de mai multe
voturi.
Această teorie a fost deseori supusă criticilor, mai ales în ceea ce
privea credinţa lui Mill într-o mântuire a lumii. Spre deosebire de liberalii
de mai târziu, John Stuart Mill a intuit însă că o ideologie liberală care
face din idealul unei vieţi mai bune o chestiune privată, poate deschide
calea spre o conştiinţă redusă la eficienţa tehnică şi economică.

Karl Marx

69
 Şi Karl Marx susţinea idealul libertăţii umane, el nu se concentra
însă ca Mill pe libertatea individului faţă de constrângerile din exterior, ci
sublinia neceşitatea stopării definitive a înstrăinării omului de şine însuşi
într-o societate dreaptă.
Marx nu a fost un teoretician al democraţiei în sensul strict al
cuvântului, totuşi unele aspecte centrale din criticile sale aduse
capitalismului şi burgheziei interesante pentru acest domeniu.
Printre operele sale cele mai cunoscute se numără Manifestul
partidului comunist, scris în 1848 împreună cu Friedrich Engels la
însărcinarea Uniunii Comuniştilor, precum şi lucrarea sa cea mai
importantă, Critica economiei politice, la care a lucrat până la moartea sa
din anul 1883. Engels, care i-a supravieţuit lui Marx 12 ani, a încercat să
întregească în mod sistematic "socialismul ştiinţific" al lui Marx, fapt care
a constituit un teren deosebit de fertil pentru interpretările eronate ale
scrierilor lui Marx.
Astfel transpar şi problemele care survin în cadrul exegezei teoriei
marxiste: pe de o parte, ediţia incompletă şi necritică şi, pe de cealaltă,
modul creativ de receptare de către socialiştii şi comuniştii de mai târziu.
În plus, lucrările lui Marx nu constituie un şistem filosofic închis, ele sunt
caracterizate de schimbări de direcţie, ba chiar şi de rupturi totale cu
trecutul teoretic. În scurta prezentare ce urmează vom încerca să arătăm
care au fost temele şi poziţiile centrale abordate de Marx în operele sale.
Dacă în această fază, omul şi conştiinţa sa mai apăreau încă în
primul plan, în cele ce au urmat, Marx s-a dedicat din ce în ce mai mult
premiselor materiale necesare pentru transformarea raporturilor curente.
În Manifestul partidului comunist, Marx scria că "istoria tuturor societăţilor
este o istorie a luptei de clasă", care "a rezultat de fiecare dată într-o
transformare revoluţionară a întregii societăţi sau într-o decădere comună
70
a tuturor claselor angajate în luptă". La fel ca istoria spirituală a lui Hegel,
şi istoria marxistă a luptei de clasă va ajunge la final: la Marx, acest final
înseamnă desfiinţarea prin acţiuni revoluţionare a ultimei forme
antagoniste de societate, capitalismul.
Declinul capitalismului este prefigurat de Marx şi de Engels după
cum urmează: capitalismul îi face pe muncitori să degenereze,
înstrăinându-se de produsele muncii lor şi astfel şi de ei înşişi, devenind
şimple instrumente şi factori de producţie.
Odată cu progresul industrializării, o mare parte din societate va se
va degrada, iar "proleţăriatul", care s-a transformat între timp într-o clasă
revoluţionară, se va extinde şi va aduce la lumină toate paradoxurile
existente, astfel încât va putea începe o revoluţie proletară care va fi şi
ultima revoluţie din istoria omenirii. Comuniştii, singurii care cunosc
condiţiile, mersul şi rezultatele mişcării proletare, sunt doar promotorii
acestei evoluţii istorice necesare. Totuşi Marx nu dezvăluie în nici una
dintre lucrările sale cum ar putea arăta noua societate după această
revoluţie finală.
Dezamăgit de rezultatele Revoluţiei de la 1848, Marx se dedică
economiei încercând să identifice legile de dezvoltăre ale capitalismului,
făcând uz de termeni precum "capital", "proprietate", "muncă", "bani",
"marfă" sau "piaţă". În centrul atenţiei sale se află în continuare problema
înstrăinării omului şi găşirea unei căi potrivite de a depăşi această stare
prin desfiinţarea proprietăţii.
Marx a greşit cu siguranţă atunci când a formulat unele ipoteze. Un
exemplu elocvent se găseşte în filosofia sa materialistă, centrată pe lupta
de clasă, sau în conceptul unei revoluţii a proleţăriatului ca răspuns la
antagonismele societăţii capitaliste. În schimb, teza sa cu privire la

71
neceşitatea extinderii permanente şi neîntrerupte a pieţelor şi
problematica înstrăinării rămân în continuare importante.

Ultima problematizare

Politicul se află sau nu în impas – „Am intrat într-un timp neclar al

politicului. Totul sau aproape totul pare moale şi elastic : ideile, proiectele
şi programele. Toată lumea o simte: trăim o perioadă de tranziţie. Dar,
problema este că nimeni nu ştie spre ce duce. Înţelegerea prezentului ne
alunecă straniu printre degete.”53 Pag. 66.
+++
++
+

53
Fitoussi, Jean-Paul şi Rosanvallon, Pierre, Noua epocă a inegalităţilor, pag. 66
72