II.

ARISTOTEL (384-322)

A. Repere istorice și bio-bibliografice

 Născut la Stagira (de unde și cognomenul – Stagiritul) într-o familie de aristocrați,
fapt care îi va influența decisiv activitatea intelectuală și concepția socio-politică.
 Polisul de care aparținea, Macedonia, a cunoscut în acea perioadă o ascensiune
fără precedent: sub conducerea lui Filip al II-lea și, mai ales, a lui Alexandru
Macedon, a reușit nu numai să înlăture pretențiile hegemonice ale altor polisuri
grecești, ci și să înfrângă pe persani, să cucerească teritorii vaste, să formeze un
mare și bogat imperiu.
 Timp de aproape două decenii a urmat cursurile Akademiei lui Platon, după care
decide să deschidă propria școală – Liceul (Likeion), în anul 334 î. Hr. – prin care
să urmărea răspândească serii de cunoștințe despre filosofie, natură și societate.
 A scris foarte mult și într-un mozaic impresionant de domenii (filosofie, logică,
fizică, politologie, mecanică, psihologie ș. a.), încât multe din științele moderne îl
pot adopta ca precursor sau chiar ca fondator.
 Pentru sociologie, prezintă importanță deosebită trei dintre lucrările lui:
”Politica”, ”Etica nicomahică” și ”Constituția atenienilor”.

B. Idei despre societate

a. Entelehiile societății. Din cauza dimensiunilor uriașe pe care le are, societatea nu
poate fi cunoscută cu ușurință. Un individ, oricât de inteligent ar fi , oricât de multă
experiență de viață ar avea și indiferent de înălțimea poziției lui statutare, nu numai
că nu poate să cunoască toate detaliile despre societatea în care trăiește, dar, mai
mult, este nevoit să delimiteze ceea ce este reprezentativ de ceea ce este neglijabil
și să se oprească la ceea ce consideră că reflectă esențele ei. Toate acele esențe
recunoscute și legitimate trans-istoric de cei mai mulți membri ai societății
reprezintă entelehiile acesteia. Potrivit concepției aristotelice, cunoașterea realității
colective presupune raportarea individului cunoscător la patru asemenea entelehii:
 Philia – desemnează nivelul sociabilității unui membru al polisului, precum și
cantitatea de afectivitate pe care el o receptează din partea semenilor săi ori
pe care, la rându-i, o direcționează către aceștia (cu cât ponderea
afectivității este mai mare în relațiile interumane, cu atât societatea are
șanse mai mari să ajungă la starea de armonie).
 Coinonia – indică tipurile de grupuri existente în spațiul polisului (grupuri de
muncă, familii, sate, orașe etc.) și, implicit, valorile care sunt recunoscute,
practicate de acestea și care le conferă specificitate.
 Politeia (coinonia politike) – denumește cel mai mare grup uman, unitar din
punct de vedere funcțional (cetatea sau statul), constituit datorită
comuniunii de interese și care reușește să producă osmoză între indivizi mult
diferiți ca vârstă, avere, opțiuni politice etc.
 Nomos – constituie ”conceptul cu care Aristotel definea ansamblul regulilor
de conduită, adică echivalentul a ceea ce sociologia modernă numește
modele de comportament legitimate la nivelul unui spațiu social concret
determinat. Tot în spațiul semantic al acestui concept mai intrau și
obiceiurile, practicile, moravurile, dreptul, morala – respectiv echivalentul
controlurilor sociale din societatea contemporană. Nomosul era, așadar,
legea care trasa cadrul normativ al polisului, garantând coerența civismului și
calitatea acestuia” (cf. Ștefan Buzărnescu, Istoria doctrinelor sociologice,
Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995, p. 10). De remarcat este
faptul că pe măsură ce studiul înaintează de la philia către nomos, în aceeași
măsură se poate remarca diminuarea afectivității în relațiile interumane,
precum și o creștere semnificativă a intereselor și raționalității în derularea
acestor relații.
Cele patru entelehii identificate de Stagirit pot figura ca teme reprezentative în orice sociologie
generală actuală. În fond, ele corespund unor arii tematice precum ”grupuri sociale”, ”relații
interumane”, ”fapte sociale”, ”valori sociale”, integrare socială”, ”control social” etc. – toate
acestea fiind analizate în mod curent de către tratatele contemporane de sociologie generală.
În consecință, includerea lui Aristotel în categoria precursorilor sociologiei este pe deplin
justificată.

b. Tipurile de cetăți și de regimuri politice. Orice stat este ca o cetate imensă sau un
corp socio-politic. Își asigură o anumită ordine internă ca urmare, în principal, a
activității politice a celor care îl compun. Despre aceștia spunem că fie impun un
regim politic, fie li se impune un astfel de regim. În funcție de ipostazele impunerilor,
în corpul social se instalează un anumit regim politic, iar cetatea devine un corp
socio-politic. În mod normal, membrii acestuia, pentru că sunt nevoiți să trăiască unii
cu alții în același corp politic, ar trebui să promoveze ”interesul colectiv” și/sau
”binele public”. Acolo unde activitatea politică se produce în aceste scopuri, cetățile
și regimurile politice sunt ”corecte”, spune Aristotel. În schimb, în cazurile în care
prevalează ”interesul privat al conducătorilor” – cetățile și regimurile politice sunt
”nedrepte”, ”incorecte” sau ”greșite”. În prima categorie s-ar situa regatul (puterea
aparține unui rege recunoscut în mod neforțat de către cetățeni), regimul
aristocratic (un grup de oameni superiori sau de aristocrați este legitimat să exercite
puterea politică) și democrația corectă (atunci când puterea este în posesia celor
care nu sunt nici cei mai bogați și nici cei mai săraci, dar reprezintă cea mai mare
parte a populației); în cea de a doua categorie, Aristotel nominalizează tirania
(întreaga putere este la discreția unei singure persoane, iar aceasta o utilizează
făcând abstracție de beneficiile colective), oligarhia (grupul conducător este foarte
restaâns, constituit pe baza unor criterii cenzitare) și democrația incorectă ( puterea
aparține mulțimii care evoluează relativ ușor spre violență și spre servilism). Dintre
toate aceste variante, regimul aristocratic ar fi cel mai bun (conducătorii sunt bogați,
virtuoși, dominați de ideea de a genera bine tuturor), conchide Stagiritul, și ar face
treptat ca polisul să se dezvolte în direcția unei stări ideale.
c. Premoniții asupra funcționării socio-politice. Capacitatea intelectuală genială a lui
Aristotel (ajutat de un grup mare de oameni pe care îi plătea ca să-i adune
informații) poate fi privită din două perspective: pe de o parte – ca extensie
domenială a preocupărilor, iar pe de altă parte – ca ingeniozitate a argumentărilor.
Din această ultimă perspectivă putem spune că el a anticipat fapte și principii ale
vieții sociale valabile cu adevărat abia în societățile moderne și contemporane. Iată,
în continuare, câteva dintre acestea:
 Principiul separării puterilor în stat: conducătorii cetății au obligația să
satisfacă trei funcții (sacerdotală, judecătorească și de organizare/ conducere
a oștirii), dar pentru a nu se ajunge la tiranie, corupție și servilism trebuie ca
ele să nu fie cumulate de o singură persoană (separarea dinamizează și
eficientizează activitatea de conducere).
 Anormalitatea egalitarismului: comuniunea (de tipul comunismului, așa cum
își imagina magistrul Platon) îi face pe oameni să râvnească la egalitate,
uitând însă că ei nu sunt și nici nu pot fi egali din punct de vedere fizic,
intelectual, social etc. (mai mult, ideea egalitarismului este păguboasă
întrucât conduce la viață socială confuză, false valori și aspirații
neîntemeiate; de pildă, la merite egale, în mod natural fiecare revendică
pentru sine ceva mai mult, iar la merite diferențiate cei inferiori consideră că
li se cuvine la fel de mult ca superiorilor lor).
 Principiul egalității proporționale: când indivizii au calități diferite dar la fel de
utile funcționării vieții publice, iar diferențele de ponderi cantitative ale
straturilor sociale cărora ei aparțin sunt semnificative - până la dezavantajare
și discriminare, atunci trebuie realizată o proporționare rațională și morală a
participării lor la conducere (numai prin distribuția proporționată a locurilor
se înlătură posibilitatea ca unele clase de cetățeni să se considere
nedreptățite).
 Rolul clasei mijlocii: membrii unei societăți se împart în trei clase (”foarte
bogați”, ”foarte săraci”, ”nici prea bogați, nici prea săraci”); cu cât distanța
 dintre cei cu caracteristici maximale, adică distanța de la cei foarte bogați la
cei foarte săraci, este mai mare, cu atât societatea se află în pericolul de a se
dezintegra. Depășirea acestei insuficiențe este garantată de prezența clasei
de mijloc – un adevărat liant social și o dovadă a stabilității sociale (cu astfel
de roluri această clasă este foarte des invocată de teoriile sociologice și
politologice actuale).
 Independența statală: starea de neatârnare a unui stat în raport cu alte state,
aceasta depinzând hotărâtor de activitățile conducătorilor, de capacitatea
miltară de apărare, dar și de potențialul economic – afirmă Aristotel. Un stat
are șanse mari de a-și păstra independența dacă își produce singur cea mai
mare parte a bunurilor și dacă, la nevoie, este capabil să funcționeze prin
renunțare la relațiile cu alte state.
 Omul – specie ”zoon politikon”. Concepțiile bio-sociologice și socio-biologice
moderne și contemporane dezvoltă imaginea de zoon politikon propusă de
Aristotel și, totodată, o descompun în două direcții interpretative:
componentei zoon a ființei umane, ele îi atribuie nu numai faptul că omul
este o specie între multe altele, dar și o serie de caracteristici care țin de
substratul fizic al acestuia: predispunerea spre gregarism, deținerea de
instincte și necesități fiziologice, înclinația spre stări conflictuale și spre
consumarea energiei fizice etc. Cât privește cea de a doua parte a formulării
aristotelice, politikon, aceasta antrenează argumente oarecum mai facile:
omul este în mod necesar membru al unui grup întrucât, în caz contrar, își
pierde calitățile care îl separă de lumea animală; lupta pentru existență între
oameni se atenuează și se subordonează unor canoane socio-culturale;
pentru a-și ordona viața ”în comun”, omul creează ierarhii, reguli, norme,
legi, constituții; constituțiile trebuie să fie forme desăvârșite de armonizare a
vieții sociale, iar pentru aceasta ele revendică reducerea forței dimensiunii
zoon și stimularea impactului componentei politikon. Totuși, în societate, pe
lângă normele socialmente impuse, activează și un număr mare de legi
 naturale. Între ele, potrivit viziunii Stagiritului, se află subordonarea copiilor
față de părinți, subordonarea tinerilor față de bătrâni, subordonarea femeii
față de bărbat, subordonarea sclavului față de stăpânul său etc. În privința
acțiunii acestor legi ”este inutil ca reformatorul să încerce să schimbe ceva”,
sub nici o formă nu le poate anula efectele atât timp cât forța lor derivă nu
din voința raporturilor sociale, ci din puterea naturii părților legiferate.

Am prezentat sumar câteva noțiuni de filosofie socială elaborate de Aristotel în lucrările Politica
și Etica nicomahică. Dacă despre profesorul său, Platon, exegeții susțin că a avut în vedere o
”cetate ideală”, despre Aristotel putem afirma , fără să greșim, că a avut o profundă orientare
realistă și chiar un impresionant spirit sociologic.

C. Texte relevante

a. ”Deoarece guvernarea reprezintă conducerea cetăților, este necesar ca această conducere să fie
realizată fie de un singur individ, fie de către cei puțini, fie de către mai mulți. Pe de o parte,
când acest individ unic, sau cei puțini, sau cei mai mulți exercită puterea în vederea interesului
comun, atunci aceste constituții sunt în mod necesar drepte. În schimb, dacă acțiunea are loc în
vederea interesului particular al acelui individ unic, sau a celor puțini, sau a celor mulți,
constituția este deviantă, deoarece în acest caz fie că trebuie spus că cetățenii nu participă la
viața publică, fie că ei trebuie să ia parte la ea în vederea vreunui folos. Dintre monarhii, noi
obișnuim să o numim ”regalitate”pe cea care are în vedere avantajul public. Dintre constituțiile
în care conduc cei puțini, dar mai mulți decât unul, noi o numim ”aristocrație” fie pe aceea în
care conduc cei care sunt mai buni, fie pe aceea în care se urmărește binele maxim pentru
cetate și pentru cei care formează comunitatea ei. Când sunt mai mulți cei care guvernează în
vederea avantajului comun, atunci ea poartă numele comun al tuturor constituțiilor, anume
”regim constituțional”. Este corect așa, pentru că se întâmplă ca un individ sau un număr
restrâns să se distingă prin virtute, dar pentru mai mulți este dificil să corespundă perfect
întregii virtuți, cu excepția mai ales a virtuții războinice, pentru că aceasta este prezentă în cazul
multora. Din acest motiv, într-o asemenea constituție războinicii sunt conducători, iar cei care
dețin arme participă la conducere. Din cele spuse, constituțiile deviante sunt: tirania în cazul
regalității, oligarhia în cazul aristocrației, iar democrația în cazul regimului constituțional. Tirania
este o monarhie îndreptată în avantajul monarhului, oligarhia – în avantajul celor înstăriți, iar
democrația în avantajul celor săraci; ...nici una dintre acestea nu are în vedere deloc avantajul
comun” (Aristotel, Politica, Editura IRI, București, 2001, p. 161).
b. ”Cetățile sunt zguduite când de violență, când de impostură. Principalele instrumente ale
imposturii sunt lingușitorii. Atât cei puternici, cât și mulțimea sunt în egală măsură victimele
lingușitorilor; și unii și ceilalți îi apreciază. De aceea lingușitorul este onorat de ambele părți;
demagogul e onorat de popor...și tiranii îi onorează pe cei cu purtare josnică, rod al lingușirii”
(Constantin Tsatsos, Filosofia socială a vechilor greci, Editura Univers, București, 1979, pp. 243-
244).

c. ”O acțiune este într-adevăr dreaptă sau nedreaptă în cel puțin un sens al termenului, adică dacă
este corectă sau greșită, nu depinde în nici un fel de motivul care se află în spatele ei. În această
interpretare, Aristotel ar fi de părere că nici măcar un virtuos nu ar putea transforma o acțiune
care este intrinsec nedreaptă într-o acțiune dreaptă, acceptabilă din punct de vedere moral. Tot
de aici decurge și că, potrivit lui Aristotel, pentru ca o acțiune să fie dreaptă sau nedreaptă în cel
mai strict sens al termenilor, nu trebuie să fie doar corect motivată, ci și corectă în mod obiectiv.
Ea trebuie să satisfacă cerințele unui standard independent al corectitudinii, exterior agentului
moral individual. Pe scurt, trebuie să se conformeze unei reguli sau unei legi” (Tony Burns,
Aristotel, în vol. David Boucher, Paul Kelly, Mari gânditori politici. De la Socrate până astăzi,
Editura ALL, București, 2008, p. 72).