ISTORIA IDEILOR ŞI GÂNDIRII POLITICE

SINTEZA DIFERENTA

Prof.univ.dr.CHIRIAC MIRCEA DĂNUŢ

I.Gândirea politică în antichitatea greaco-romană

1
1.Trăsături dominante ale operei politice a lui Platon

Opera lui Platon (427 – 346 î.Hr.) marchează un moment de cotitură în gândirea politică
antică.Este cea dintâi încercare de reflecţie sistematică asupra puterii politice.
Contemporan cu Socrate (469 – 399 î.Hr.),în acţiunea şi gândirea politică politică Platon
este, pe undeva, influenţat de acesta. Membru al unei familii aristocratice,Platon este sceptic faţă
de democraţia ateniană, refuză să accepte încredinţarea unor funcţii politice unor magistraţi
alesşi sau şi mai rău, traşi la sorţiConsiderând că înţelepciunea este fructul inteligenţei iar poltica
este o artă, care cere superioritate morală, Platon gândeşte că aceasta nu poate fi încredinţată
decât celor mai buni, care dau dovadă de înţelepciune şi virtute.
Este un observator atent al democraţiei ateniene.Platon asistă la prăbuşirea democraţiei
ateniene, ca urmare a Războiului Peloponesiac (404 î.Hr.), la restaurarea sa şi apoi la lenta sa
degradare în secolul IV î.Hr.. Platon manifestă ostilitate deschisă faţă de regimul democratic şi,
din acest motiv, nu i se încredinţează nicio responsabilitate în cadrul cetăţii.
Scrierile sale politice conturează fundamentele unei bune guvernări, în care să se realizeze
condiţii ideale de manifestare a binelui, morale şi adevărului. Principalele opere care dezbat
această problemă: Republica, Omul de stat şi Legile.
Ideile dominante ale filozofie politice la Platon sunt:
1) Ideea de dreptate în cetate
În concepţia lui Platon ideea de dreptate nu vizează doar căutarea unor forme de asigurare a
egalităţii în faţa legii,ci reconstruirea complectă a cetăţii,prin crearea unui sistem care să permită
fiecăruia să-şi găsească locul şi rangul conform calităţilor şi competenţelor pe care le are.
Dreptatea nu poate exista decât într-o societate în care funcţiile de răspundere sunt repartizate
,,echitabil” după virtutea şi meritul cetăţenilor ( meritocraţia)
2) Cunoaşterea esenţelor (filosofiei)
Continuă ideea lui Socrate, prin care ştiinţa politică se bazează pe ştiinţa guvernată de
raţiune,asociind analiza guvernării politice cu o teorie generală a cunoaşterii.El susţine că
guvernarea cetăţii trebuie să se sprijine pe cunoaşterea exactă a ordinii lucrurilor şi a naturii
fiinţei umane. Acest lucru se realizează doar prin filozofie (calea regală a cunoaşterii esenţelor)
care poate permite accesul la adevăr şi întreprinderea unor acţiuni virtuoase.
3) Politica şi morala
Este unul dintre primii gânditori politici care consideră calităţile umane şi moralitatea
acţiunilor drept subiecte centrale ale politicii.În acest cadru buna guvernare presupune, pe lângă
legi şi constituţii politice bune şi ca fiecare cetăţean să aibă calităţi morale şi să acţioneze
conform Binelui.

2
 În viziunea lui Platon politica nu poate fi dirijată decât de cei care stăpânesc “arta”
guvernării, de o minuozitate care practică virtutea graţie cunoaşterii şi facultăţii lor de deliberare.
4) Reorganizarea globală a comunităţii, proiect de societate, cetatea ideală platoniciană.
Platon ne propune un proiect de societate în care cetatea trebuie să fie capabilă, datorită unor
reguli care pun în valoare calităţile morale ale cetăţenilor, să lupte împotriva divizărilor şi să
favorizeze mai multă dreptate între oameni.Pentru aceasta Platon elaborează trăsăturile generale
ale unei societăţi exemplare.

2.Aristotel şi naşterea gândirii politice pozitive

Aristotel (cca384 – 322 î.Hr.), s-a născut la Stagira (Macedonia, motiv pentru care i se
mai spune Stagiritul), un oraş din peninsula Chalcidica, în nordul Mării Egee. Tatăl său,
Nicomah, a fost medicul regelui Macedoniei, Filip al II-lea. Mama sa, pe nume Phaestis,
provenea din familie aristocratică.
Rămas orfan de copil, Aristotel își petrece primii ani la Stagira și Pella, iar la 17 ani intră
în Academia lui Platon, unde rămâne 20 ani, mai întâi elev apoi profesor.,devenind un discipol al
lui Platon. După moartea lui Platon, în 347 î.Hr., a plecat la Assos, în Misia devenind consilierul
tiranului Hermias. De fapt este începutul unei serii de călătorii pentru cunoașterea și studiul
formelor de stat și de conducere existente la acea perioadă. În 343 î.Hr., a fost chemat la Pella, la
curtea lui Filip, pentru a desăvârși educația tânărului Alexandru (cel care avea să rămână în
istorie ca Alexandru cel Mare).
Pacea impusă de Macedonia cetăților grecești i-a dat prilejul să revină la Atena, unde a
înființat propria lui școală – Liceul (Lykeion sau școala peripatetică), școală ce va rivaliza cu
Academia lui Platon. Va preda aici timp de treisprezece ani și își va continua neobosit
cercetările. În 323 î.Hr., odată cu moartea lui Alexandru, la Atena a răbufnit vechea dușmănie
față de macedoneni. Aristotel s-a refugiat la Chalkis, în insula Eubeea, unde a murit un an mai
târziu
Opera sa este extrem de prodigioasă.Abordează toate domeniile cunoaşterii.La Atena
abordează textele politice cele mai importante.În paralel ,adună o documentaţie bogată despre
regimurile politice din numeroase cetăţi greceşti,dar şi din comunităţile din jurul Mării
Mediterane,din Africa şi Asia.
Principalele opere politice ale lui Aristotel sunt ,,Politica” şi ,,Etica nicomahică”.În esenţă,
opera sa politică este caracterizată de următoarele aspecte:
- fundamentează principiile gândirii politice raţionale (pozitive);
- se bazează pe examenul analitic, demonstraţia logică şi metoda istorică;

3
 - este o critică severă a idealismului platonician – “Prieten îmi este Platon, dar mai prieten
îmi este Adevărul”;
- prin observaţie şi comparaţie încearcă să înţeleagă lumea, apoi să găsească soluţii
susceptibile să amelioreze viaţa oamenilor.
Principalele idei şi teze ale operei politice a lui Aristotel pot fi enunţate astfel:
- Cetatea este o realitate naturală, funcționând ca un organism viu;viziune organicistă;
- Omul este un animal politic;
- Cetatea este locul vieţii fericite pentru om;
- Analiza comparativă a regimurilor politice, a tipurilor de guvernare;
- Propune ca acţiune politică calea de mijloc, făcând un elogiu prudenţei în politică;
- Realizează o reflecţie politică asupra ideilor de dreptate şi egalitate sub formă de
constituţii sau după rolul legii în cetate.

3.Principalele teme politice ale Romei antice

Imperiul Roman a atins apogeul în sec. II-III d Hr. graţie unei puteri centrale autoritare,
administraţiei ramificate şi armatei. Intre frontierele sale s-a instituit "Pax Romana", iar Roma a
ajuns "Cetatea Eternă", "Centrul Universului", materializare a aspiraţiei de linişte, ordine şi
eficienţă a Antichităţii. Preluând de la greci multe dintre elementele culturii umaniste şi
dezvoltând un solit sistem de drept, sinteza romană imperială a fost lăsata ca noştenire
fundamentală Europei.
Perioada de şapte secole care separă întemeierea Republicii de sfârşitul Imperiului apare
astăzi ca fundamentală în formarea instituţiilor politice occidentale.Acesta este momentul în care
,în istoria civilizaţiei sunt imaginate structuri juridice şi administrative permanente însărcinate cu
asigurarea stabilităţii statului.
Ca urmare,în gândirea şi practica politică din Roma antică au existat trei teme politice
majore:
 necesitatea asigurării supremaţiei dreptului,ca fundament al instituţiilor şi în serviciul
binelui comun;
 promovarea ideii de libertate;
 promovarea ideii unei civilizaţii universale în jurul Romei.
a) Dreptul în serviciul binelui comun
Republica romană are,încă de la întemeierea sa aspiraţia de a impune instituţii universale
bazate pe forţa dreptului.Viaţa politică are la bază legi precise, clare şi aplicabile tuturor cât şi un
aparat administrativ care să protejeze regimurile aflate sub autoritatea Romei.Romanii acordă
dreptului rolul central,introduc această raţiune în funcţionarea concretă a instituţiilor.

4
 Trăsătura esenţială a gândirii politice romane este că realizarea binelui comun este strâns
legată de instituirea unei ordini juridico – administrative stabile şi de universalitatea drepturilor
constituite.
Recunoscând un rol de prim rang normei raţionale,Roma face din drept expresia şi
garantul superiorităţii societăţii romane asupra comunităţilor barbare.
b) Libertatea romană
Rolul dreptului în societatea romană nu poate fi disociat de principiul libertăţii.Pentru
romani libertatea nu este numai un principiu moral.Libertatea dobândeşte o dimensiune politică
şi este strâns legată de cetăţenie.
Libertatea romană înseamnă:
-drepturi civice şi personale pentru fiecare cetăţean;
-instituţii care, prin echilibrul lor, se pot controla şi neutraliza reciproc;
-nu are sens decât dacă este egală pentru toţi (libertatea cetăţenească).
În ansamblu, problema libertăţii este capitală pentru romani,pentru că,fără îndoială,le
ameliorează soarta.Dar mai ales pentru că trasează o linie de demarcaţie între Roma şi restul
lumii şi,mai general,între cetăţean şi omul supus ,închis în servitus ( existenţa fără drepturi).
c) Ambiția universală a Romei (Cosmopolis)
Dincolo de apărarea libertăţii cetăţeanului,dreptul se află în serviciul unei aspiraţii
universale: realizarea unei unităţi politice sub egida Romei.În concepţia romanilor dreptul nu are
vocaţia de a se mărgini la spaţiul limitat al cetăţii.
El este perceput ca instrument ce permite unificarea cosmpolis-ului(cetatea universală).Prin
acest termen ,romanii desemnează toate popoarele care,dincolo de limbă şi de cultură,fac parte
din comunitatea universală al cărui centru este Roma.Dreptul are ca menire reunirea oamenilor
într-o singură civilizaţie şi trasarea unui destin comun pentru toţi.

II.Gândirea politică în evul mediu

1.Sinteza lui Toma din Aquino
Deşi teologia rămâne regina ştiinţelor, influenţând toate celelalte cunoştinţe, secolul XIII
redescoperă principiile etice şi politice ale lui Aristotel.Totodată,reînnoirea gândirii este strâns
legată de naşterea oraşelor şi constituirea universităţilor care duc la renaşterea activităţii
intelectuale.
Cel mai important gânditor al acestei perioade este Sfântul Toma din Aquino (1225 –
1274).Opera sa conciliează revelaţia creştină şi izvoarele filozofice păgâne.
În esenţă ,realizează o distincţie netă între ceea ce ţine de ordinea divină şi ceea ce ţine de
ordinea naturii, eliberând gândirea de confuziile augustinismului politic medieval.
5
 Scopul întregii sale opere a fost să arate complementaritatea fundamentală a teologiei
creştine şi a marilor doctrine juridice şi filozofice antice.Se inspiră din Biblie, Părinţii Bisericii,
Aristotel, Cicero , din dreptul canonic şi izvoarele dreptului roman.
Ideile sale politice se găsesc răspândite în mai multe opere: “Despre guvernământ”,
“Comentarii la Aristotel”, “Summa teologica”.Temele vizate sunt analiza cetăţii, a puterii
legitime, a supunerii, a morale şi a justiţiei.Cele mai importante teze şi idei politice din operele
lui Toma din Aquino sunt:
1)Reabilitarea ideii de natură
Deşi căutarea mântuirii nu ar putea găsi răspuns în natură, mântuirea nu implică
îndepărtarea omului de viaţa naturală, ci, dimpotrivă, în opinia lui Toma, graţia divină trebuie să-
i permită omului să-şi restabilească dispoziţiile naturale care au fost corupte de căderea în păcat,
mai ales autonomia gândirii şi liberul arbitru, reînnodând legăturile cu o viaţă naturală consacrată
căutării binelui .Acest lucru autorizează construcţia unui proiect uman legat de viaţa naturală,iar
viaţa socială nu mai este privită exclusiv ca rezultat al Creaţiei şi al Providenţei divine; vine din
voinţa lui Dumnezeu, dar are propriul dinamism.
Reluând idei din Politica lui Aristotel, prezintă cetatea ca un concept al vieţii naturale: “
Omul este prin natura sa un animal politic”, a cărui existenţă se desăvârşeşte în viaţa
comunitară . Toma introduce în raţionamentul său două puncte complementare:
- la om, împlinirea presupune o existenţă ghidată de raţiune . Aşa diferenţiem “animalul
civic” de celelalte animale.
- societatea nu este doar terenul libertăţii (ca la greci) ci este şi o comunitate organizată de
raţiune, adică de căutarea unei dreptăţi consimţite de toţi, “ordonată în vederea binelui comun” şi
bazată pe legi proprii.
2)Legea eternă, legea naturală, legea umană.
Doctorul angelic (Toma) deschide calea unei gândiri sociale moderne, orientate spre
finalităţile vieţii în comun, care va duce mai târziu la respingerea sistemelor fasciste ce
propovăduiesc principiul reproducerii eterne a unei ordini stabilite la origine.
El face distincţie între ordinea divină şi natură, credinţă şi raţiune.Există virtuţi
teologice: credinţa; speranţa; dragostea şi virtuţi naturale: prudenţa; dreptatea; tăria; cumpătarea.
Valoarea politică a distincţiei dintre ordinea lui Dumnezeu şi cea a naturii se evidenţiază în
“Tratatul asupra legilor” (text din Summa teologica) când se analizează “legea” şi
“graţia”.Legea este văzută ca “operă a raţiunii ordonată în vederea binelui comun”. Ea este
generată de scopurile comunităţii (binele) şi nu de o sursă primordială. Distinge 4 tipuri de legi:
legea eternă – inspirată de gândirea antică;legea naturală – inspirată de gândirea antică ;legea
umană – inspirată de gândirea antică;legea divină – reia principiile fundamentale ale
creştinismului

6
 “Legea eternă” întruchipează raţiunea divină care ordonează lumea. Este înţelepciunea lui
Dumnezeu. Din ea decurg toate celelalte legi. Aceasta traduce ţelul lui Dumnezeu şi se aplică
prin intermediul providenţei. (Este acea înţelepciune universală care coordonează universal din
gândirea antică).
“Legea naturală” este prelungirea legii eterne în societatea umană, fiind lucrarea naturii,
care, prin dinamismul propriu, participă la realizarea planurilor divine. Ea defineşte nişte
“precepte universale”. Ea se încarnează în raţiunea naturală care are ca scop căutarea binelui şi a
adevărului.
“Legea umană” – este dreptul pozitiv care le permite oamenilor să adapteze principiile
generale ale legii naturale la circumstanţele diverse şi neobişnuite ale vieţii pe pământ. Rolul
legii umane este de a desăvârşi nevoia de educaţie a omului spre virtute ( care este o dispoziţie
natural a omului).Rolul dreptului pozitiv este de a constrânge oamenii să nu acţioneze greşit şi,
în felul acesta, să asigure pacea socială pe pământ.Această lege este legitimă doar dacă este
dreaptă şi urmăreşte binele comun, adică dacă este conformă cu legile eternă şi naturală.
“Legea divină” este legea revelată de Cărţile sfinte, avându-şi originea în voinţa lui
Dumnezeu. Nu o separă de legea eternă şi de cea naturală, care sunt de origine divină. Diferenţa
este faptul că ea le este dată oamenilor direct de Dumnezeu, îl guvernează pe creştin în credinţa
sa şi îl călăuzeşte spre Împărăţia cerurilor. Această lege se compune din 2 părţi:
 “Legea veche” – definită de Vechiul Testament; este I etapă a revelaţiei prin care se
anunţă Pământul Făgăduinţei,se vorbeşte de existenţa lui Dumnezeu,se instaurează
norme morale (cele 10 porunci),se stabilesc regulile cultului,se enunţă precepte
sociale şi politice privind viaţa în comunitate;
 “Legea nouă” – cea a Evangheliei şi a lui Hristos prin care se anunţă existenţa unei
Împărăţii a cerurilor.Ea reprezintă semnul perfecţiunii divine.
Cu acest decupaj al diferitelor legi,el realizează o sinteza între două tradiţii acolo unde
contemporanii săi(augustinienii)vedeau o contradicţie fundamentală.
Recunoscând existenţa unui deomeniu al naturii şi al raţiunii,el concepe mijloacele
intelectuale ce vor permite ca societatea să fie concepută ca o ordine de sine statatoare şi
deschide calea către identificarea unui spaţiu politic autonom pe care filozofii ,câteva secole mai
târziu ,il vor numi ,,stat”.
3)Cel mai bun regim: de la monarhie la guvernare mixtă.
Privind regimul politic,în opera luiToma din Aquino se constată o opţiune care oscilează
de la monarhie la o guvernare mixtă. În “Despre guvernământ” se pronunţă pentru regimul
monarchic :“Funcţia regelui pare a întruchipa cel mai bine forma regimului natural” (albinele
îşi aleg o regină, trupul are o singură inimă, universal are un Dumnezeu). Rolul regelui este de a
realize unitatea şi căutarea binelui comun . Dacă puterea devine tiranică, monarhia îşi pierde
orice legitimitatea.
7
 În “Summa teologica”, în linia lui Aristotel, Polibiu, Cicero începe să susţină principiul
“regimului mixt”,o sinteză a 3 forme de guvernare: monarhie, aristocraţie şi democraţie.
Regele trebuie ales pentru virtutea sa. El guvernează cu ajutorul unui Consiliu (aleşi pentru
virtutea lor). Poporul are sarcina să aleagă guvernanţii, aleşi din popor şi nu dintr-o elită, prin
naştere. Atunci când acţiunile regelui se îndepărtează de aceste datorii,iar puterea devine tiranică,
regele trebuie răsturnat.Vede acest lucru ca o acţiune meritorie. Indivizii nu au niciun drept
personal să răstoarne ori să ucidă monarhul devenit despot. Această idee deschide calea teoriilor
rezistenţei la opresiune şi pregăteşte conştiinţele pentru o idee nouă: consimţământul poporului
apare ca o sursă esenţială a legitimităţii politice .Teza este o piatră de căpătâi a gândirii politice
moderne.

III.Gândirea politică în epoca modernă a secolelor XV – XVI

1.Caracteristicile modernităţii
2 .Momentul Niccolo Machiavelli: ruptura dintre politică şi morală

Noţiunea de modernitatea desemnează transformarea generală a ideilor şi practicii sociale

între secolele XV – XVIII
Istoria gândirii moderne este caracterizată de naşterea unui nou univers filosofic, axat pe
individ şi pe drepturile sale. Acest sistem filosofic se substituie, pe nesimţite, universului creştin
care profesează unitatea Creaţiei.
1.Caracteristicile modernităţii:
Dezvoltarea gândirii filosofice axate pe om şi societate face posibilă afirmarea unor idei
politice: contestarea privilegiilor, apelurile la toleranţă, apărarea libertăţii individuale şi a
egalităţii în drepturi. Are loc un proces de transformare instituţională guvernat de două mari
curente culturale : renaşterea (umanismul) (sec. XV – XVI) şi iluminismul secolului al XVIII –
lea.
Modernitatea este caracterizată de trei 3 trăsături:
a)Ideea că omul este măsura tuturor lucrurilor.Fiinţa umană este percepută ca “subiect”,
analizată în existenţa sa, în subiectivitatea sa, independent de legile care guvernează ordinea
Creaţiei, a naturii sau a societăţii.
b) Ideea de raţiune. Din acest interes pentru fiinţa umană apare preocuparea pentru ideea
de raţiune. Raţiunea va ajunge să fie considerată un mijloc prin care omul îşi realizează pe deplin
existenţa, ieşind din starea de ignoranţă.Individul este văzut ca o fiinţă capabilă să gândească şi
să înţeleagă, ieşind din starea de ignoranţă. Capacitatea de a raţiona este prezentată ca un factor
al unui enorm progres al vieţii umane.
c) Ideea de libertate.Adică existenţa umană are valoare în sine; omul este o fiinţă
autonomă, capabilă să-şi făurească propriile convingeri dar şi să determine ceea ce este bun
8
pentru existenţa sa. Această idee se impune mai întâi în domeniul credinţei (libertatea de
conştiinţă), apoi se prelungeşte în domeniul social prin libertatea de gândire, libertatea faţă de
constrângerea fizică (siguranţa) şi libertatea de a deţine bunuri (libera proprietate).De aici ideea
că omul este deţinătorul unor “drepturi” care îi aparţin în mod natural şi îl apără de măsurile
arbitrare ce ar putea dăuna autonomiei sale.
Modernitatea a dezvoltat o serie de teme politice.Principalele teme ,în domeniul gândirii
politice,pot fi amintite:
- monarhia privită ca ordine politică stabilă şi permanentă, separată de religie şi morală;
- răspândirea principiului suveranităţii;
- construcţia statului modern şi a unităţii naţionale;
- liberalismul politic.
Unul dintre reprezentanţii de frunte ai gândirii politice din perioada analizată este Niccolo
Machiavelli.

2.Momentul Niccolo Machiavelli: ruptura dintre politică şi morală

Prin opera sa(,,Principele”) el caută formula ce ar permite întemeierea unui stat stabil acolo
unde domnesc dezordinea şi neputinţa.
Ideile fundamentale ale operei lui Machiavelli:
a)Machiavelismul, o etică a eficacităţii politice.
Machiavelli nu este un moralist.El este un fin observator al epocii sale şi un istoric
lucid.Consideră că umaniştii,la modă în acea perioadă, comit o eroare fundamentală: se
concentrează asupra unei guvernări ideale şi refuză să ia în considerare realităţile
concrete.Machiavelli refuză o asemenea atitudine filozofică şi manifestă neîncredere faţă de
morală în politică.Apreciează că morala, de multe ori, a dus la distrugerea puterii, la injustiţie:
“Cel ce lasă ceea ce se face pentru ceea ce ar trebui să se facă învaţă mai repede să se distrugă
decât să se ferească”
Ca urmare,spune el,este mai bine să “ne conformăm adevărului efectiv al lucrului decât la
ceea ce se imaginează despre el”.“La ce servesc imaginările ?” – întreabă Machiavelli.“Este
atâta deosebire între felul în care trăim şi cel cum ar trebui să trăim, încât, studiindu-l pe acesta,
învăţăm, mai degrabă, să ne distrugem decât să ne ferim. Iar cel care vrea în totul şi peste tot să
se arate om de bine nu se poate să nu piară în mijlocul atâtor oameni răi”-răspunde tot el.
Prin urmare ,Machiavelli respinge modul de abordare umanist care supunea puterea
exigenţelor morale.Consideră că sancţionarea realităţii este singurul judecător al acţiunii politice
La Machiavelli se manifestă un pesimism legat de natura umană.Societatea nu poate fi
condusă de principii etice pentru că oamenii sunt, prin natura lor, răi şi este imposibil să-i faci să
se schimbe:“Toţi oamenii sunt răi şi dispuşi să se folosească de perversitate ori de câte ori au
ocazia”.
9
 În concepţia lui Machiavelli omul de la natură este: egoist,invidios , vicios, mereu
nemulţumit,însetat de onoruri, credul, ingrat, vorbăreţ, violent, perfid, crud, corupt, prefăcut, slab
şi pofticios .Prin urmare politica este după chipul şi asemănarea oamenilor:
-perfidia şi cruzimea – cele mai evidente trăsături;
-violenţa – este un privilegiu;
-morala – îi este total străină.
Ca urmare politica, în viziunea lui Machiavelli nu cunoaşte virtute şi pace,este dominată de
forţă şi patimă,este locul de înfruntare între grupări ce luptă pentru propriile interese,locul unde
domneşte viclenia, corupţia, dorinţa de cucerire.
Mai pe larg istoria ne spune că războiul între principi este o stare permanentă.În politică,trebuie
să trăieşti pe timp de pace gândindu-te la război şi să te războieşti pentru a menţine pacea.
-Scopurile politicii machiavelice:
Din aceste constatări,Machiavelli extrage următorul argument: singura prioritate a
conducătorului este păstrarea puterii.Principele trebuie să găsească regulile pentru a-şi menţine
autoritatea.Ca urmare ,în politică,numai scopul contează iar acesta scuză mijloacele. (Scopul
scuză mijloacele).Principele se poate folosi de bine când îi serveşte interesele, dar să fie şi crud,
fără morală, atunci când nevoia o cere.
Principele este “adesea constrâns, pentru a menţine statul, să acţioneze împotriva credinţei,
împotriva bunătăţii, împotriva omeniei, împotriva religie”. (…) “să nu se îndepărteze de bine
dacă poate, dar să ştie să folosească răul, dacă trebuie”.
Concluzia: Machiavelli susţine o etică a eficacităţii. În politică, doar rezultatul permite
aprecierea justeţii acţiunii. Principele trebuie să caute modalitatea cea mai eficientă de a exercita
puterea şi să utilizeze toate mijloacele pentru a-şi atinge scopurile, inclusiv pe cele ce par
condamnabile din punct de vedere moral.
b)Calităţile principelui machiavelic
Principele oferă sfaturi menite să-i lumineze pe regi asupra practicii
puterii.Preocupat,înainte de toate,de eficacitatea puterii,Machiavelli susţine că folosirea forţei şi
a vicleniei constituie succesul activităţii politice.
Virtutea, care este o temă centrală în opera lui Niccolo Machiavelli; ea desemnează
ansamblul calităţilor pe care principele trebuie să le aibă pentru a cuceri puterea, a o consolida şi,
mai apoi, a-i asigura stabilitatea şi menţinerea.Nu presupune valori morale, ci presupune curajul,
hotărârea Şi abilitatea de a se menţine la putere.
Ea necesită îndrăzneală şi energia de a lua o decizie.Omul mare este cel care ştie să rămână
stăpân pe sine, să identifice pericolele ce îl ameninţă şi să ia hotărârile ce se impun; are forţă de
caracter, fără slăbiciune şi laşitate (care duc cetatea la pierzanie).
Virtutea presupune supleţe şi abilitate.
Forța și viclenia.

10
“Există două feluri de a lupta: cu legile sau cu forţa. Primul îi este specific omului, al doilea
aparţine animalelor. Dar, cum foarte adesea, cel dintâi nu este sufiecient, se cuvine să se recurgă
la al doilea. De aceea, un principe trebuie să ştie să se folosească şi de animal şi de om”,afirmă
Machiavelli.
Ca urmare, este nevoie să se ţină seama, în guvernare, de opoziţiile de clasă dintre
aristocraţie şi popor, fără a neglija vreodată vreuna din părţi; să găsească un echilibru între cele 2
forţe, să concilieze poporul şi să-şi asigure susţinerea celor mari.
În acest demers politic principele trebuie să poată recurge la forţă, dar şi să ştie să
folosească viclenia pentru a menţine aparenţele.Această idee este rezumată în cunoscuta a
alegorie a leului şi vulpii:“Dat fiind un principe este obligat să ştie să se folosească de animal,
el trebuie să aleagă dintre ele şi pe vulpe şi pe leu. Fiindcă vulpea nu se teme de laţ, iar leul de
lupi. Prin urmare, trebuie să fie vulpe ca să te păzeşti de laţuri şi leu ca să-i sperii pe lupi. Cei
care nu-i văd decât pe lei nu înţeleg nimic”.Prin urmare un suveran prudent ştie să alterneze
forţa brută cu inteligenţa vicleană.
Pentru Machiavelli puterea statului şi stabilitatea legii sunt, în mare măsură, rezultatul
utilizării eficiente a forţei armate:cruzimea, minciuna, nelegiuirea sunt instrumente puse în slujba
stabilităţii şi apărării cetăţii.
Arta de a guverna prin forţă este aceea de a nu o arăta. Aparenţa virtuţii, ca principiu, are
drept unic scop să evite oprobiul popular.
Este de preferat ca lucrurile urâte să fie executate de altcineva, care ulterior poate fi
renegat şi pedepsit public pentru a potoli nemulţumirea maselor (manipulare).
Doctrina lui Machiavelli a suscitat critici severe, generând o noţiune funestă:
machiavelismul.Dar, el nu face apologia crimei şi a tiraniei, elogiul violenţei.Politica
machiavelică urmăreşte un bine comun: stabilitatea şi protejarea statului.Ea privilegiază statul în
dauna omului, făcând să prevaleze puterea şi exigenţele statului asupra drepturilor individuale.
c)Machiavelli şi ideea de necesitate (raţiuni de stat)
Doctrina machiavelică, sprijinită pe ideea majoră de necesitate, stabileşte argumentele
teoriei moderne a raţiunii de stat, fără a-i da un nume [ca nume apare la jumătatea sec. XVI –
ragion di Stato = raţiune de stat (1457)] – arhiepiscopul Giovanni Della Casa (umanist).
Machiavelli este însă un susţinător al acestei teorii.El dezvoltă aptitudinile principelui
care să apere puterea împotriva ameninţărilor interne şi externe.
Politica nu este călăuzită de scopuri ideale, ci e motivată de exigenţa
supravieţuirii.Necesitatea este primul principiu pe care trebuie să se sprijine acţiunea politică .
Legea, dreptul, morala îi sunt subordonate.
Dacă situaţiile de pericol îl autorizează pe principe să treacă de partea răului, trebuie să o
facă.Există două domenii în care necesitatea are prioritate: în relaţiile dintre state( “Războiul este
drept pentru cei cărora le este necesar”); în relaţiile interne ale regatului. A guverna înseamnă a
11
învăţa să nu ai încredere în supuşi şi a-i face “incapabili să dăuneze şi chiar să gândească la aşa
ceva”.
Politica machiavelică susţine raţiunea de stat permanentă:“Se cuvine să facă ceea ce toţi
principii înţelepţi au de făcut şi nu trebuie să aibă în vedere dezordinile prezente, ci pe cele ale
viitorului, iar pe acestea din urmă trebuie să le îndepărteze, punând în practică întreaga-i
pricepere (…) Dacă aşteptăm să se apropie, medicina soseşte prea târziu, fiindcă boala a
devenit incurabilă”.
Concluzia: raţiunea de stat presupune secret şi violenţă. Opera lui Machiavelli este o
descriere aprofundată a folosirii raţiunii puterii.
“Principele” aruncă un văl de scepticism asupra rolului Bisericii.Nu este antireligios,
religia poate servi guvernarea politică cu condiţia să fie controlată de principe.Este ostil însă
Bisericii Romane, care, în opinia sa s-a îndepărtat de pietatea evanghelică, divizând cetăţile
italiene, distruge şansa unificării politice; este supusă luptelor de clasă şi indivizilor.
Manifestă neîncredere faţă de valorile morale ale creştinismului (dispreţul faţă de lucrurile
lumeşti, iertarea păcatelor, smerenia, generozitatea, acceptarea suferinţei, lăsarea în voia lui
Dumnezeu). Aceastea conduc la decăderea cetăţii.
Problema guvernării nu se mai pune în termeni religioşi, politica nu mai ţine de divinitate
.Aici se află fundamentul concepţiilor laice ,care se vor răspândi treptat în Europa.

IV.Gândirea politică în epoca modern a secolelor XVII – XVIII

1.Naşterea liberalismului politic
Liberalismul politic este o reacţie la absolutismul monarhic.Liberalismul politic afirmă şi se
bazează pe cinci mari principii fondatoare:
o refuzul absolutismului – puterea absolută naşte absolutism;
o apărarea libertăţii – omul este efectiv liber când statul nu îl nelinişteşte;
o pluralismul politic – ca principiu de organizare a vieţii sociale, a statului;
o suveranitatea poporului – afirmată puternic de Revoluţia franceză de la 1789;
o apărarea guvernării reprezentative.
Acest liberalism constituie aşa zisul “liberalism constituţional”.
Între gânditorii care au contribuit la afirmarea şi consolidarea liberalismului politic au fost John
Locke, Montesquieu şi Jean – Jacques Rousseau.
2.Montesquieu şi separaţia puterilor
Charles – Louis de Secondat, baron de la Brède et de Montesquieu (1689 – 1755) figurează
la loc de cinste în galeria marilor gânditori politici liberali.Datorită lui liberalismul îşi găseşte un
prim corp doctrinar.Opera sa fundamentală “Despre spiritul legilor” (1748),constituie o etapă
importantă în drumul spre modernitatea politică.Raymond Aron vede în ea un formidabil apel la
libertate,toleranţă şi pluralism,care a contribuit la formarea democraţiilor maderne.

12
 Lucrarea lui Montesquieu,împreună cu ,,Contractul social”al lui Rousseau,va reprezenta
sursă de inspiraţie penru revoluţionarii de la 1789, pentru democraţia modernă.
Prin opera sa el încearcă să prezinte principiile care determină funcţionarea societăţilor
politice,să identifice cauzele ce explică diversitatea legilor,cutumelor şi ideilor care fac diferenţa
între naţiuni.
Principalele idei ale operei lui Montesquieu vizează raportul dintre libertate şi lege, o
descriere minuţioasă a formelor de guvernământ dar şi necesitatea separaţiei puterii în stat:
1) Libertatea şi legea
Montesquieu este preocupat de apărarea libertăţii.Condamnând concentrarea excesivă a
puterii în Franţa,consideră că apărarea libertăţii este legată de lege, adică de organizarea statului
şi a instituţiilor sale.Prin urmare, libertatea politică (a cetăţeanului) se realizează cu ajutorul legii
:“Suntem liberi, pentru că trăim sub legi civile”; libertatea “nu constă deloc în a face ceea ce
vrei”, ci în “a putea face tot ceea ce permit legile”.
În viziunea lui Montesquieu libertatea este privită sub două moduri complementare:în
primul rând este “dreptul de a face tot ceea ce permit legile” şi ,în al doilea rând, “ea constă în
siguranță”.
Protejarea libertăţii prin legile civile presupune o guvernare stabilă şi moderată.Deoarece
puterea este periculoasă, pentru ca libertăţile politice să fie apărate, se cuvine să li se impună
conducătorilor limite care să-i împiedice să alunece în arbitrar şi abuz. Montesquieu insistă, în
această privinţă,asupra respectării legii,care îi permite cetăţeanului să trăiască în sigutanţă şi fără
teamă.
Respectarea legii nu este de conceput decât prin existenţa unui echilibru al forţelor în
societate (popor, nobili şi rege) şi o repartizare a puterii în stat, între diferite forţe.Guvernarea
modernă este,prin urmare, contrariul puterii concentrate.
2) Clasificarea regimurilor
Montesquieu,în clasificarea regimurilor combină două criterii:,,natura” guvernării şi ,,principiul”
guvernării.
După modul în care se exercită puterea, identifică trei regimuri:
o Republica – condusă de întregul popor sau de o minoritate.Legea este respectată
de toţi,dar, nu rareori,e supusă unor excese;
o Monarhia – desemnează puterea unuia singur, limitat de legi şi de respectarea
corpurilor intermediare;
o Despotismul – tirania,unde se acţionează după bunul plac.
După “principiul guvernării” ,adică tipul de sentiment politic care îi inspiră pe conducători să
acţioneze:
o Republica – se sprijină pe “virtute” ,care presupune simţ civic, devotament faţă de
comunitate;
o Monarhia – se sprijină pe onoare;
o Despotismul – se sprijină pe teamă.

13
 Dintre aceste regimuri politice,Montesquieu preferă monarhia.Consideră că aceasta are
superioritatea de a emite hotărâri ce devin rapid executorii. Montesquieu subliniează rolul
esenţial al corpurilor intermediare (nobilimea şi clerul) ,care asigură stabilitatea statului şi fereşte
regele de excese. Rolul claselor superioare este de a sprijini regele în buna guvernare şi de a
canaliza voinţa poporului.
Împotriva suveranităţii absolute promovează o suveranitate împărţită care să ţină seamă de
echilibrele sociale şi de rolul central al nobilimii.Pornind de la situaţia Franţei, Montesquieu
susţine că puterea trebuie împărţită între corpurile sociale,dar şi în interiorul sistemului de
funcţionare al statului.
3) Distribuția puterilor
Montesquieu este convins că interdependenţa instituţiilor politice reprezintă o garanţie
pentru apărarea libertăţilor.Esenţa lucrării “Despre spiritul legilor” este teoria “separaţiei
puterilor”, realizarea unei constituţii moderate, pornind de la împărţirea corpului politic în mai
multe puteri distincte şi echilibrate, capabile să reziste una alteia: puterea legislativă,
judecătorească şi executivă.
Puterea legislativă dată reprezentanţilor (2 corpuri distincte, nobili şi popor, fiecare controlând o
cameră).Puterea executivă ,care să fie exercitată de rege.Puterea judecătorească , absolut
independentă, cu rolul de a garanta aplicarea legilor ( “fiinţe neînsufleţite”, “gura care pronunţă
cuvintele legii”).
Proiectul său politic este inspirat de modelul monarhic parlamentar englez, fondat pe
prudenţa politică şi pe elitismul social.
Montesquieu este ostil faţă de ideile democratice, considerând poporul ignorant şi
incompetent în afacerile publice.,,În majoritatea vechilor republici’’,scria el,,exista un mare
viciu:poporul avea dreptul să ia hotărâri active care cer o oarecare execuţie,lucru de care este
absolut incapabil”.Această constatare îl determină să ia atitudine în favoarea principiului
reprezentării,apreciind că este legitim să le încredinţăm reprezentarea ,,oamenilor remarcabili
prin naştere, avere şi onoruri”.
În pofida prejudecăţilor faţă de democraţie proiectul de guvernare prezentat de Montesquieu
în ,,Despre spiritul legilor”constituie o prefigurare a opţiunilor constituţionale fanceze ce vor fi
adoptate în 1789 şi 1791:o monarhie constituţională cu puteri limitate,fondată pe
reprezentare,garantă a drepturilor cetăţenilor.
Astăzi ideile lui Montesquieu reprezintă una din sursele de inspiraţie ale democraţiilor
liberale.
3.Jean – Jacques Rousseau (1712 – 1778) şi ideea de suveranitate a poporului.
Moştenirea politică a lui Rousseau este ideea de suveranitate a poporului.Opera sa
fundamentală, “Contractul social” (1762)a fost sursă de inspiraţie a revoluţionarilor de la 1789,o
prefigurare filosofică a Revoluţiei.

14
 Ideile operei sale se grupează în jurul teoriei voinţei generale şi a teoriei suveranităţii
populare:
1. În baza teoriei voinţei generale, Rousseau elaborează proiectul unui contract social în care
oamenii să-şi păstreze autonomia, libertatea şi egalitatea de care beneficiau în starea
naturală.Contractul social al lui Rousseau implică faptul că toţi indivizii acceptă să-şi piardă
“libertatea naturală”. Poporul alcătuieşte astfel un “corp politic” fiind deţinătorul puterii
suverane. În calitate de “cetăţean”, adică de un membru al corpului politic, omul este direct
implicat în problemele publice.
Plecând de la ideea că suveranitatea nu se poate exercita decât în mod colectiv, că este
indivizibilă (nu se poate împărţi) şi inalienabilă (nu poate fi cedată nimănui), el desprinde ideea
centrală de “ voinţă generală” care generează decizia unanimă pe care poporul o ia pentru a
obţine binele comun. Această decizie este justă şi incontestabilă, în măsura în care, după etapa de
deliberare, întruneşte acceptul tuturor.
Voinţa generala îţi găseşte forma concretă de manifestare în lege (“legea este expresia
voinţei generale”). Această lege a voinţei generale se sprijină pe viziunea idealist a unei societăţi
unite şi solidare.
Rousseau manifestă neîncredere faţă de pluralism, pe care îl consideră cauză a diverselor
tipuri de dominaţie, conflicte şi element de sporire a inegalităţilor dintre bogaţi şi săraci; factor
de degradare a individului şi piedică în formarea unei voinţe generale.
2.Rousseau este primul gânditor care formulează un proiect coerent de democraţie
directă.Refuză ideea guvernării reprezentative şi este pentru “democraţia directă”, pe care o
defineşte ca o guvernare întemeiată “pe participarea activă şi neîntreruptă a cetăţenilor la viaţa
politică”.În acest cadru el dezvoltă teoria suveranităţii poporului.
Dezvoltă teoria suveranităţii popoulare bazându-se pe următorul raţionament: dacă fiecare
cetăţean acceptă să se supună voinţei generale este pentru că, în contrapartidă, are dreptul să
participe la formarea acesteia. De aceea, orice cetăţean deţine o “parte” din suveranitate pe care
se angajează să o exercite şi pe care nimeni nu i-o poate retrage. Ca urmare, orice cetăţean are
drept de sufragiu şi trebuie să-l exercite peronal.
Admirator al organizării Spartei şi a Republicii romane, Rousseau subliniază că
democraţia directă este pentru comunităţi mici urbane şi rurale. Pentru marile naţiuni din secolul
XVIII admite că se poate avea în vedere un sistem reprezentativ limitat, în care delegaţii
poporului să deţină un “mandat imperativ” şi să execute strict dispoziţiile dictate de cetăţeni, ei
putând fi revocaţi în orice moment.
Recunoscând că este greu de întrunit suveranitatea pentru o decizie, admite votul majoritar
având ca explicaţie faptul că minoritarii şi-au format o opinie greşită, fiind orbiţi de interesul
personal şi nu au permis virtuţii intrinseci să se exprime. Ei se alătură “majorităţii”, care devine
“unanimitate”.
15
 “Contractul social” propus de Rousseau are două slăbiciuni majore:
- viziunea antică asupra societăţii care surclasează interesele indivizilor;
- teoria unanimităţii care ignoră pluralismul şi dizolvă toate corpurile sociale din cadrul
statului.
Teoria voinţei generale a lui Rousseau va fi fundamentul teoretic al tezei naţiunii ca reprezentare
unitară a poporului suveran, proclamată de Revoluţia franceză de la 1789, prin Constituţia din
1791.

V.Inpactul ideatic al Revoluţiei franceze de la 1789.

1.Suveranitatea poporului,naţiunea suverană.
2.Ideea politică privind drepturile omului.
3.Teoria guvernării reprezentative.

Revolutia Francezã nu ne-a lãsat mostenire o singurã idee, ci un complex de idei. In

momentul Revolutiei Franceze se împletesc de fapt trei idei de natură diferită. Ele înseamna mai
întâi triumful concepţiei de viaţă liberalo-burgheze împotriva sistemului feudal de organizare a
societãţii. Este vorba de o formulă de existenţă care îsi face loc în gândirea şi în acţiunea omului
modern care se bazează pe ideea de suveranitate a poporului, o inovatie a Revolutiei
Franceze,care reprezinta o tehnică politica, un nou mod de participare a cetăţenilor la viaţa de
stat. Cetăţenii nu se mai lasă guvernaţi de clasele privilegiate, ci de reprezentanţii lor liber aleşi.
Ansamblul revolutionar de la 1789 consacră şi ideea politică privind drepturile omului,dar
şi ideea nationala ca forţă propulsoare a istoriei. Pana la aceasta data principiul monarhic domina
in viata popoarelor. Revoluţia Franceză a creat ambianţa necesară unificării politice a naţiunilor
europene. Armatele lui Napoleon răspândeau în sufletul popoarelor şi nădejdea eliberării lor de
sub dominaţia diverselor imperialisme, tradiţie care a continuat şi în sec. XX.

1.Suveranitatea poporului,naţiunea suverană.

Una din ideile fundamentale care se proclamă în timpul Revoluţiei de la 1789 este aceea de
suveranitate a poporului.Se provoacă o răsturnare radicală a concepţiilor despre putere:aceasta nu
mai este de natură divină,ci se fundamentează pe voinţa celor mulţi.Prin urmare are loc un
transfer de suveranitate de la monarh către popor.Noua concepţie proclamă faptul că
suveranitatea se concentrează în societate,adică în ,,corpul politic “ format din comunitatea
oamenilor.Poporul se substituie regelui,iar voinţa sa devine principiul fondator al ordinii
politice.Poporul devine sursa,cât şi depozitarul puterii suverane.
Primii care au încercat să justifice, într-o proclamaţie universală, ideea că puterea îşi
bazează întreaga legitimitate pe voinţa poporului sunt revoluţionarii francezi. În primele

16
momente ale revoluţiei (1789), deputaţii din Adunarea Constituantă sunt, în majoritate, ostili
participării directe a maselor la guvernare, însă proclamă, în mod solemn, suveranitatea
poporului, în scopul politic de a se detaşa de societatea Vechiului Regim. În pofida reticenţelor a
numeroşi deputaţi, s-a lansat ideea unei noi suveranităţi venite de jos. Ea justifică limitarea
puterilor regale în 1791, apoi instaurarea republicii în 1792.
Robespierre vede suveranitatea aparţinând poporului, fiind indivizibilă şi inalienabilă:
,,numai poporul unit în corp politic o poate exercita şi nicio facţiune a acestuia, niciun delegat
nu îşi poate asuma exercitarea ei”.
De asemenea, Robespierre nu este în asentimentul opţiunii liberale ce propovăduieşte
echilibrul puterilor ca o garanţie a moderaţiei politice, fiindcă introduce puteri intermediare faţă
de voinţa generală. Executivul, autorităţile locale, justiţia nu ar putea fi organe independente: nu
sunt decât nişte ,,agenţi” care prelungesc voinţa poporului suveran.
Deputaţii francezi îşi extrag ideile din lucrarea cheie a lui Jean – Jaques Rousseau,
Contractul social (1762), aceasta fiind considerată o prefigurare filozofică a Revoluţiei.
Rousseau este deosebit de încrezător în capacitatea poporului de a-şi exprima o părere colectivă.
,,Atâta timp cât mai mulţi oameni adunaţi laolaltă se consideră a fi un singur corp, ei nu au
decât o singură voinţă, care tinde la conservarea lor comună şi bunăstarea generală.”
Astfel, Rousseau numeşte ,,voinţă generală” decizia unanimă pe care o ia poporul pentru
a obţine binele comun. Această voinţă este rezultatul unei deliberări, în cursul căreia fiecare îşi
poate exprima punctul de vedere în problemele publice. ,,Nu există decât o singură lege care
prin natura sa cere un consimţământ unanim: acesta este pactul social; căci asociaţia civilă este
cel mai voluntar act din lume; fiecare om fiind născut liber şi stăpân pe el însuşi, nimeni nu
poate sub un niciun fel de pretext să-l supună fără învoirea sa. A hotărî că fiul unui sclav se
naşte sclav înseamnă a hotărî că nu se naşte om.”,,În afară de acest contract primitiv, votul
majorităţii îi obligă întotdeauna pe toţi ceilalţi. Este o urmare a contractului însuşi”. ,,Voinţa
constantă a tuturor membrilor statului este voinţa generală; prin ea sunt ei cetăţeni şi liberi”.
Pentru el, numai ,,democraţia directă”, pe care o defineşte ca o guvernare întemeiată
pe ,,participarea activă şi neîntreruptă a cetăţenilor la viaţa politică”, îi permite poporului să-şi
păstreze neîntreruptă suveranitatea şi să nu fie deposedat de ea de o castă sau de un tiran. Într-un
asemenea regim, ,,puterea executivă este suspendată, iar persoana celui din urmă cetăţean este
tot aşa de sacră şi inviolabilă ca şi a primului magistrat, pentru că, acolo unde se regăseşte
reprezentatul, nu mai există reprezentant.” Dar subliniază că democraţia directă este potrivită
micilor comunităţi urbane sau rurale, fiind greu de conceput în cadrul marilor naţiuni ale
secolului al XVIII-lea.
17
 Această concepţie privind suveranitatea poporului generează şi ideea de naţiune ,în sens
modern.De acum naţiunea este asociată cu poporul.Termenul de naţiune este învestit cu un sens
ideologic puternic,desemnând o comunitate unită de o istorie comună,strânsă prin legături
afective şi însufleţită de un ,,spirit’’propriu.Practic naţiunea devine întruparea politică a
poporului.Naţiunea devine reprezentarea unitară a poporului suveran.Naţiunea devine
suveranul.Ea se confundă de acum încolo ,cu statul,care îşi pierde autonomia şi substanţa:el nu
mai reprezintă o ordine exterioară societăţii,ci locul unde se concentrează şi se concretizează
voinţa generală.
Naţiunea,în spiritul revoluţionarilor,formează un corp politic indivizibil şi unitar.Constituţia
din 1791,votată de Adunarea Constituantă,este deosebit de explicită în acest sens subliniind că
,,suveranitatea este una,indivizibilă,inalienabilă şi imprescriptibilă.Ea aparţine naţiunii;nicio
parte a poporului,niciun individ nu îşi poate atribui exercitarea ei”(art.1,titlul III)

2.Ideea politică privind drepturile omului.

a.Originile politice ale proclamării drepturilor omului

Ideea că oamenii dispun de ,,drepturi naturale’’a fost anterioară secolului XVIII.Ataşate

naturii umane aceste drepturi nu pot fi limitate şi nici încadrate prin lege.Ţinând de ,,legea
naturală”,ele sunt considerate ca fiind anterioare,,legii pozitive”care ţine de responsabilitatea
suveranului.
Secolul luminilor amplifică idea că orice individ are drepturi ce nu pot fi contestate.Sunt
identificate trei drepturi naturale principale:dreptul la existenţă,care presupune că niciun individ
nu trebuie să fie deranjat în integritatea sa fizică;dreptul la libertate,care constă în posibilitatea de
a face tot ceea ce nu îngrădeşte libertatea celorlalţi;dreptul la proprietate,care este dreptul de a
deţine bunuri.
Aceste drepturi îi privesc pe oameni în starea lor naturală.Ele se aplică prin simplul fapt că
omul este o fiinţă umană şi nu ca cetăţean.Jhon Lock spune că recunoaşterea acestor drepturi are
consecinţe politice.Aceste drepturi fiind imprescriptibile şi inalienabile,nicio guvernare nu le
poate ignora.Ele limitează voinţa principilor,care nu pot legifera împotriva lor.Ba mai mult,după
Lock,funcţia principală a puterii civile este aceea de a le protaja.Dacă suveranul le restrânge,el
devine despot şi îşi pierde legitimitatea de a conduce.Poporul are atunci dreptul să i se
opună,chiar să-l răstoarne de la putere prin forţă.
Ideea de a cuprinde aceste drepturi într-un document nu este o inovaţie a Revoluţiei
franceze.Ea este precedată în istorie de alte texte importante.În Angia,ca urmare a conflictelor
dintre Coroană şi nobili, sunt adoptate:Magna Charta(1215),Petition of Rights(1629),Habeas
18
Corpus(1679) şi Bill of Rights(1688),care acordă drepturi fundamentale parlamentului şi
supuşilor din regat.Ele au contribuit la declinul absolutismului.Prin proclamarea superiorităţii
legii în raport cu regele ele generează trecerea de la monarhia absolută la monarhia
constituţională.
În SUA,Declaraţia de independenţă(4 iulie 1776),elaborată la Philadelphia de Thomas
Jefferson ,evidenţiează patru,, adevăruri evidente”:libertatea,dreptul la viaţă,fericirea şi egalitatea
între oameni.Majoritatea celor treisprezece colonii care şi-au proclamat independenţa,subliniează
la începutul Constituţiilor lor o declaraţie a drepturilor omului (libertate individuală,dreptul de
proprietate,securitate,libertate religioasă,libertatea presei şi de întrunire) care reprezintă
fundamentul în noua ierarhie a valorilor,baza unei societăţi liberale,atât pe plan politic,cât şi
economic.
Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului din 26 august 1789 este inovatoare prin
ambiţia sa universalistă.

b.Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului din 26 august 1789

Importanţa Declaraţiei:
- se doreşte aplicarea universală, proclamând drepturi pentru întreaga umanitate;
- face legătura între drepturile naturale şi drepturile cetăţeneşti;
- realizează o sinteză între aspiraţia către libertate şi ideea modernă de egalitate;
- are 17 articole scrise simplu, pe înţelesul poporului ,reprezentând un manifest
politic.
În art.2,sunt enunţate cele patru drepturi inalienabile ale omului:
- Libertatea individuală este considerată trăsătura esenţială a naturii umane.Ea ,,constă
din a putea face tot ceea ce nu dăuneză altuia”.(art.4)Singura limit[ care ]i este cunoscută este
libertatea celorlalţi:nimeni nu î;i poate exercita libertatea aducând atingere libertăţii altora.Din
conceptul de libertate decurge un ansamblu de drepturi derivate: libertatea de circulaţie,
libertatea de conştiinţă şi de cult, libertatea de opinie şi de exprimare.
- Proprietatea este considerată o condiţie a libertăţii. Drept inviolabil şi sacru, singura ei
limită este în necesitatea publică şi cu justă despăgubire.
- Siguranţa (securitatea) este considerată un drept natural.Omul nu trebuie tulburat
fizic.Este şi un drept al cetăţeanului,întrucât contractul aflat la originea societăţii politice are ca
principală motivare asgurarea securităţii.Ca urmare ,protecţia indivizilor este responsabilitatea
guvernării.
- Rezistența împotriva opresiunii este singura soluţie la care poporul este îndreptăţit să
recurgă,atunci când guvernul pierde din vedere binele public şi ridiculizează drepturile
naturale.Este singurul drept la care se recurge în lipsa libertăţii.
Un principiu apărat şi consemnat de Declaraţie este egalitatea în drepturi.Astfel,Art. 1
prevede: “Oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi. Distincţiile sociale nu pot avea ca bază
19
decât utilitatea comună”.Libertatea ,pentru a fi reală,cere egalitate.Egalitatea este o condiţie a
protejării celorlalte drepturi.
Egalitatea în drepturi îl protejează pe individ în primul rând împotriva deciziilor nedrepte,ceea
ce presupune că toţi indivizii sunt egali în faţa legii şi a justiţiei:Art. 6: “Legea trebuie să fie
aceeaşi pentru toţi, fie că protejează, fie că pedepseşte”.Egalitatea juridică mai oferă
indivizilor,indiferent de rangul social,aceeaşi şansă de a ascede la demnităţi şi funcţii publice
“după capacitate şi fără altă discriminare decât cea a calităţilor şi talentelor lor”.Egalitatea
presupune egalitatea privind plata impozitelor.
Însemnătatea Declaraţiei rezidă şi în faptul că nu se limitează doar la proclamarea
drepturilor individuale,ci afirmă că acestea pot fi protejate de un sistem de organizare politică
care să împiedice concentrarea excesivă a puterii. Privind organizarea puterii Declaraţia afirmă 2
principii:
 protejarea drepturilor şi căutarea binelui comun presupun
recunoaşterea naţiunii ca sursă de putere:,,principiul oricărei suveranităţi rezidă,în mod necesar
în naţiune.Niciun corp,niciun individ nu poate exercita vreo autoritate care nu emană din ea în
mod expres.”
 principiul separării puterilor,prin existenţa în mai multe entităţi
deţinătoare de competenţe distincte (deliberarea, execuţia, judecarea) şi capabile să se blocheze
una pe alta.
Scopul puterii politice este protejarea drepturilor naturale: “Scopul oricărei asociaţii politice
este menţinerea drepturilor natural şi imprescriptibile ale omului” (Art.2).
Declaraţia stă la baza marilor principii care vor inspira construcţiile politice ale drepturilor
omului din secolele următoare.În secolul XIX Declaraţia a inspirat elaborarea unor noi
constituţii,mai ales Constituţia belgiană din 1831,model pentru toate celelalte constituţii
liberale(Spania,Portugalia,Grecia,Piemont,România).În secolul XX,după al doilea război
mondial,Declaraţia devine fundamentul elaborării unor chărţi ale dreprurilor omului.La 10
decembrie 1948,cincizeci de state,semnatare ale Chartei ONU,adoptă Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului ,iar la 4 noiembrie 1950,cincisprezece state europene adoptă,la
Roma,Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În aceste documente sunt reiterate drepturile şi libertăţile clasice:dreptul la viaţă,integritate
fizică,securitate,respectarea vieţii private,libertatea de opinie,egalitatea faţă de
justiţie,etc.Noutatea rezidă în faptul că în secolul XX a fost gândit şi un mecanism de control şi
sancţionare,cu rol în garantarea protecţiei efective a drepturilor fundamentale ale omului ,cum
este Curtea Europeană a Drepturilor Omului(1959)
3.Teoria guvernării reprezentative.

20
 Teoria suveranităţii naţionale elaborată în 1789 rămâne principalul element doctrinar ce
justifică modelul democraţiei reprezentative.Naţiunea neputând să se manifeste prin instituţii
populare,este necesar să aibă un statut juridic care să definească organele reprezentative abilitate
să se exprime în numele său.Constituţia reprezintă statutul juridic prin care se dă o existenţă
instituţională naţiunii.
Reprezentanţii îi sunt purtătorii de cuvânt,însărcinaţi să exprime voinţa generală.În acest fel
putem defini guvernarea reprezentativă drept sistemul în care o minoritate de guvernanţi meniţi
să reprezinte corpul social în ansamblul său este însărcinat,în virtutea unei delegări de putere
liber consimţite de către cetăţeni,să vorbească şi să acţioneze în numele naţiunii.
Originea teoriei guvernării reprezentative este lucrarea lui Montesquieu,,,Spiritul
legilor”:,,poporul este admirabil,pentru că-i alege pe cei cărora trebuie să le încredinţeze o
oarecare parte a autonomiei sale” şi pleacă de la neîncrederea lui în capacitatea poporului de a
guverna:,,Poporul nu este potrivit pentru a se administra pe sine…Marele avantaj al
reprezentanţilor este că ei sunt în stare să discute problemele.Poporul nu este capabil de aşa
ceva;ceeea ce constituie unul dintre marile inconveniente ale democraţiei…Există un mare
defect în majoritatea vechilor republici:poporul avea dreptul să ia hotărâri active şi care cer a fi
executate,lucru de care el este total incapabil.El trebuie să participe la guvernare doar pentru a-
şi alege reprezentanţii,ceeea ce îi este foarte la îndemană”
Acest principiu este adoptat în contextul particular din Franta,prin Constitutia din 1793.
Această constituţie deşi nu a fost pusă în practică a reprezentat o sursă de inspiraţie pentru
secolul XIX.
Alegeile ca metodă de desemnare
Guvernarea reprezentativă se bazează pe principiul alegerilor.Elitele politice din Franţa,SUA
şi Marea Britanie s-au raliat fără rezerve acestei metode de selectare a conducătorilor.Unii au
perceput-o ca o modalitate de a limita intervenţia poporului în treburile publice.Această metodă
conferă câteva beneficii.In primul rând asigură legitimitatea puterii şi voinţa cetateanului de a
participa la societatea politica.În al doilea rând ea face apel la raţiunea umana.În al treilea
rând,alegerile sunt considerate un mod superior de desemnare,în măsura în care acestea
presupun,din partea cetăţenilor,un act de voinţă,un angajament civic.Ea este opusă metodei
tragerii la sorţi.Tragerea la sorţi nu numai ca menţine comunitatea cetăţenilor în pasivitate,ci
încredinţează puterea unor reprezentanţi desemnaţi după regulile hazardului,fără a fi luată în
considerare aptitudinea lor de a guverna.
Autonomia reprezentaţilor

21
 In teoria guvernării reprezentative,rolul reprezentanţilor este de a acţiona în numele
întregii naţiuni,traducand voinţa generală în legi.
Mandatul reprezentativ îi garantează o autonomie faţă de cetăţeni.Reprezentatul este ales
de aceştia ,dar în momentul în care funcţionează în Parlament el acţionează în numele
naţiunii.Practic ,deciziile luate ţin doar de conştiinţa reprezentantului.El nu mai este legat de
voinţa corpului electoral.Cu alte cuvinte,în regimul reprezentativ,poporul are dreptul să îşi
desemneze repezentanţii,dar o dată ce aceştia au fost aleşi, el(poporul) nu mai are posibilitatea să
intervină în deciziile lor.
Conditiile restrictive ale alegilor:cens şi sufragiu indirect
Tezele elitiste apărute în Franţa,între anii 1789-1791 au generat cautarea unor mijloace
pentru a restrânge dimensiunea corpului electoral,plecandu-se de la teoria „electoratului-
funcţie”.Această teorie pleacă de la ideea că suveranitatea aparţine întregii naţiuni şi nu fiecărui
individ în parte,cetăţenii nedeţinând un drept individual de a participa la viata publica.Deci ideea
că votul nu este un drept rezervat oricărui cetăţean,ci o simplă funcţie, ce permite desemnarea
Adunării naţionale.Această funcţie trebuie sa fie rezervată cetăţenilor instruiţi, care pot să se
pronunţe raţional şi au mijloace de a se ocupa de problemele publice.In acest fel această
concepţie a servit la justificarea stabilirii unui sistem electoral cenzitar care restrânge dreptul de
vot la cetăţenii cei mai înstăriţi.
Începând cu secolul XIX ,dar mai ales după revoluţia europeană de la 1848, când este
proclamat sufragiul universal ca principiu fundamental de funcţionare al societăţii politice teama
faţă de intervenţia poporului în guvernarea reprezentativă este anulată.In acest cadru gândirea
liberală nu mai poate ocoli chestiunea democratică.Unii liberali se distanţeaza de poziţiile
conservatoare ale înaintaşilor lor şi încep să mediteze asupra compatibilităţii dintre libertatea,
cucerită la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi aspiraţia crescândă spre egalitate.Din aproape în
aproape au loc procese de democratizare a vieţii politice:ideea unei societăti politice
deschise,ideea de libertate ca prim pas spre cea de egalitate în sfera dreptului,proclamarea
universalităţii sufragiului.

VI.Gândirea politică modernă la sfârşitul secolului XVIII şi începutul

secolul XIX.

1.Caracteristici
2.Alexis de Tocqueville (1805 – 1859).Modelul democraţiei liberale.
Secolul al XIX-lea este cunoscut în istoria societăţii umane ca ,,secolul naţiunilor”,secolul
în care ideea naţională generează acţiuni ample pentru formarea de state naţionale.În planul
22
gândirii,al ideilor politie este perioada în care se generalizează principiile moderne ale
organizării sistemelor politice.

1.Caracteristici
O analiză sistematică şi sintetică a caracteristicilor esenţiale ale acestei perioade ne
determină să afirmăm că cele mai importante procese sunt:
a)Rapida răspândire a ideilor politice liberale: la mijlocul sec. XIX parlamentarismul,
constituţionalismul şi separarea puterilor câştigă teren în Anglia, SUA, Franţa, Belgia, Ţările de
jos, Scandinavia, Elveţia,Piemont şi Ţinuturile renane.Are loc un proces de reformă politică de
extindere a votului şi integrare a burgheziei în viaţa politică.Acest lucru generează procesul
afirmării democraţiei liberale prin care se consacră, alături de principiul libertăţii, cel al egalităţii.
b) Paralel, ca o reacţie la liberalism, se manifestă şi gândirea conservatoare.
Gândirea conservatoare îşi are rădăcinile în Revoluţia franceză, care, în esenţă nu contesta
puterea regală.Răspunsul concret al conservatorismului,în planul gândirii politice, este
“Contrarevoluţia” care fixează temele esenţiale ale conservatorismului:
o este ostilă deschiderii instituţiilor politice, promovării individului şi egalizări
condiţiilor;
o este pentru tradiţie, respingând individualismul;
o critică universalismul;
o condamnă raţionalismul;
o tradiţia reprezintă fundamentul ordinii sociale;
o providenţialismul religios.
c)Are loc procesul de industrializare,intrarea în era capitalismului industrial, care
generează ,în esenţă două procese politice de mare amploare:progresul formelor de socialism şi
emergenţa naţionalismelor.

2.Alexis de Tocqueville (1805 – 1859).Modelul democraţiei liberale.

Om politic, filosof, istoric francez este unul dintre primii autori care întreprinde o amplă
reflecţie intelectuală asupra legăturii dintre democraţie şi libertate.Cu el se deschide perspectiva
unei ,,democraţii liberale”echilibate,căutând să concilieze libertăţile câştigate în 1789 cu evoluţia
mişcării de democratizare a societăţii moderne.
Opera sa fundamentală este “Despre democraţie în America” (1835 – 1840),scrisă
după o călătorie de studii în SUA (1831),din dorinţa de a conştientiza elitele franceze cu noile
valori din lumea modernă.
Ideile principale ale operei lui Tocqueville sunt:
a)Problema egalităţii care generează democratizarea societăţii.
Gânditorul francez pleacă de la ipoteza că democratizarea este mai mult decât o formă de
guvernare.El vede democratizarea ca o transformare în profunzime a structurilor sociale.
Pentru Tocqueville democraţia este marcată de dezvoltarea treptată a “egalităţii de condiţie”.El
dă exemplul celebru,a relaţiei “servitor” – “stăpân” .Aceasta este o relaţie consimţită, care

23
decurge dintr-un contract, la care consimt ambele părţi, ca egali. Inegalitatea este temporară.
Servitorul poate să-i pună capăt ,în deplină libertate şi să devină stăpân, dacă se îmbogăţeşte.
În opinia lui Tocqueville evoluţia societăţii către democraţie este irezistibilă, având ca resort
“pasiunea egalităţii”. Aceasta are drept consecinţă amplificarea revendicărilor democratice
care,în final,generează democratizarea societăţii.
b)Derivele societăţii democratice
Pe plan moral democraţia permite realizarea unei societăţi mai drepte.
Democraţia generează însă şi riscuri (derive).În primul rând poate duce la despotism, dacă nu se
protejează libertăţile.Pasiunea egalităţii generează excese politice.În acest context critică
democraţia antică.Adunările populare sunt supuse regimului arbitrar al majorităţilor de
circumstanţă,manipulate de demagogi.Acestea votează legi nedrepte, care pot duce la dezordine
şi violenţă.
În al doilea rând, atenţionează asupra faptului că despotismul modern decurge din apatia
cetăţenilor într-o societate care dezvoltă “individualismul”, dublat de un apetit nesăţios pentru
îmbogăţire.Aspectul negativ este generat de faptul că cetăţenii nu se mai angajează în viaţa civilă
,nu mai sunt interesaţi de viaţa publică,ci numai de apetitul nesăţios după bunuri materiale.Acest
lucru face ca statul să îşi poată impune deciziile în societate fără nici o rezistenţă, fără
violenţă,apărînd un despotism “prevăzător şi blând”.
În acest fel, prins într-o servitute la care a contribuit el însuşi, omul îşi pierde independenţa.
Nu mai este liber.
c)Modelul democraţiei liberale
Modelul democraţiei liberale este modelul american , “democraţie virtuoasă” prin care
instituţiile liberale s-au adaptat la ascensiunea idealurilor democratice.În cadrul acesteia
suveranitatea poporului se manifestă la toate nivelurile vieţii publice.Regula majorităţii este
temperată prin protejarea minorităţilor (excepţie negrii şi indienii).
Într-o asemenea democraţie respectarea absolută a dreptului este un principiu
fundamental.La acesta se adaugă libertatea acordată presei.
Un aspect important evidenţiat de Tocqueville este o puternică separare a puterilor la
nivelul statului federal şi un sistem instituţional care protejează comunităţile locale de încălcări
din partea puterii centrale.Descentralizarea puterilor şi practicarea autoguvernării la nivel
comunal, prin implicarea cetăţenilor în viaţa publică împiedică orice concentrare a autorităţii la
nivel federal.Iar viaţa politică locală este calea de formare a spiritului civic şi însuşirea libertăţii
de către cetăţean.
Tocqueville este impresionat de faptul că în America viaţa socială are 2 caracteristici:
1) spiritul religios,care coabitează armonios cu spiritul de libertate (Rolul
sentimentului religios în morala comună)
2) locul asociaţiilor , care mobilizează activ cetăţenii, întăresc solidaritatea, servesc
ca intermediari între individ şi diferitele nivele ale puterii.

24
 Plecând de la modelul democraţiei americane Tocqueville propune nn proiect pentru
Franţa,care,în fapt vizează:o democrație liberală;sufragiu extins;o separare strictă a puterilor;un
regim parlamentar bicameral;descentralizare administrativă;respectarea justiţieişlibertatea presei
şi de asociereşreînnoirea sentimentului religios (reforma Bisericii Catolice şi interdependenţa
faţă de putere).
Realităţile politice franceze nu au permis aplicarea unui asemenea proiect.Studiul său
rămâne însă ca un model şi un îndemn pentru viitor.

VII.Apariţia societăţii industriale şi consecinţele în planul gândirii

politice din secolul XIX şi începutul secolului XX

1.Apariţia şi caracteristici ale societăţii industriale.

O caracteristică a societăţii secolului XIX este mişcarea de industrializare rezultată din apariţia
unui mod de producţie axat pe maşină şi producţia de serie .Aceasta dă naştere economiei
capitaliste, fondată pe marea întreprindere şi liberul schimb de mărfuri.
Mişcarea de industrializare este însoţită de transformări sociale de prim ordin:dezvoltarea
oraşelor;declinul proprietăţii funciare;întărirea burgheziei;apariţia unui numeros proletariat
muncitoresc.
Se manifestă o “revoluţie industrială”, caracterizată prin:
1) – naşterea economiei industriale ,ca rezultat al unui ansamblu de factori,cel mai
important fiind numeroasele inovaţii tehnice:
 maşina cu abur;
 cărbunele – sursă de energie;
 noi procese metalurgice;
 progresul construcţiei de maşini;
 mecanizarea producţiei.
2) – dezvoltarea reţelelor bancare şi a sistemelor bursiere ,ce folosesc tehnici financiare
noi ,ce susţin extinderea continuă a industriei:
 dezvoltarea creditului commercial;
 împrumuturi pe termen lung;
 participările directe la capital.
3) – creşterea demografică cu rol esenţial în transformarea şi dezvoltarea economică,
prin participarea la creşterea cererii în Europa.Creşterea natalităţii în Europa face ca de la 192
milioane locuitori,în 1800,populaţia să ajungă la 274 milioane locuitori în 1850.Această creştere
sporeşte nevoile ,cu atât mai mult cu cât creşte venitul mediu pe cap de locuitor.În acest cadru
doar noile forme de producţie pot satisface cererea.Dezvoltarea demografică generază şi
înflorirea oraşelor în care se concentrează o mână de lucru masivă şi ieftină,capabilă să
participle la efortul producţiei.
4) – apariţia de noi căi de comunicaţii rutiere, fluviale şi maritime care contribuie la

25
unificarea pieţelor economice naţionale.Acestea facilitează dezvoltarea schimburilor,scăderea
tarifelor vamale,apropierea sistemelor juridice ale comerţului şi stimularea cererii,deschizând noi
pieţe de desfacere şi consum.
5) - progrese rapide în agricultură:
 extinderea suprafeţelor cultivabile şi îmbunătăţirea metodelor de lucru prin care se
compensează exodul rural şi hrănirea populaţiei urbane,tot mai numeroase;
 creşterea productivităţii,generate de dezvoltarea tehnicilor industriale.
Revoluţia industrial generează şi importante transformări politice.
În primul rând implicarea crescândă a conducătorilor în deciziile economice.Încă de la
mijlocul secolului al XIX-lea,mai multe guverne,în dorinţa de asusţine dezvoltarea comerţului şi
a industriei, se implică în reorganizarea activităţilor economice(uniuni vamale,zone de liber-
schimb,organizarea sistemului bancar şi financiar,investiţii publice) şi lansarea unor mari lucrări
de infrastructură(canale,drumuri,căi ferate).
În al doilea rând,crearea unui nou raport de forţe în societate, între lumea muncitorească şi
burghezia conducătoare.Izolarea socială a muncitorilor,mobilitatea lor forţată,precaritatea
slujbelor,exploatarea mâinii de lucru necalificate,în absenţa unei legislaţii sociale,generează
condiţiile unei nemulţumiri generale în rândul populaţiei urbane.Muncitorii vor conştientiza
treptat,în a doua jumătate a secolului XIX,care le sunt interesele şi vor ajunge să se organizeze în
mişcări oficiale,care să-i reprezinte în relaţia cu patronatul.
În planul ideilor aceasă tensiune se manifestă între două mari sisteme ideologice:
liberalismul şi socialismul.
Secolul XIX este secolul liberalismului triumfător.Dar socialismul este curentul de idei cel
mai activ de-a lungul secolelor XIX – XX.
2.Opera politică a lui Karl Marx (1818 – 1883) şi Friedrich Engels (1820 –
1895):socialismul ştiinţific
Teoria “socialismului ştiinţific” se fundamentează pe viziunea lui Marx depre
capitalism.Această viziune comportă două aspecte. Pe de o parte, capitalismul este un sistem al
exploatării, al alienării şi crizelor economice care se succed ciclic şi produc adevărate cataclisme
în plan social. Pe de altă parte, capitalismul este văzut ca o forţă a progresului, a industrializării,
care a determinat creşteri fără precedent ale productivităţii.
Cea mai cunoscută lucrare care teoretizează teoria socială a clasei muncitoare
“socialismul ştiinţific” = marxismul este “Capitalul”.Este o lucrare în 3 volume: vol. I – 1867;
vol. II – 1885; vol. II – 1894; ultimele două volume au fost publicate de Engels, după moartea lui
Marx (1818 – 1883).
Principalele teze ale teoriei socialismului ştiinţific:
1) Materialismul istoric ca fundament al analizei evoluţiei societăţii umane.

26
Materialism istoric, parte integrantă a filozofiei întemeiate de Karl Marx şi Friedrich
Engels, reprezentînd concepţia filozofică materialist-dialectică despre societate, despre
structura sistemului social, legile generale şi forţele motrice ale dezvoltării sociale;
materialismul dialectic extins la studiul vieţii sociale şi a istoriei ei.
Creat în deceniul al cincilea al secolului XIX, materialismul istoric a constituit o
schimbare revoluţionară în concepţiile despre societateCrearea materialismului istoric a
permis înţelegerea istoriei societăţii ca un proces care se desfăşoară legic, a permis
transformarea studierii societăţii într-o ştiinţă.
Pentru Marx şi Engels numai existenţa materială este reală.Ideile nu au existenţă în sine,fiind
creaţii ale minţii umane.Sunt doar nişte reflectări ale lumii materiale.,,Nu conştiinţa este cea care
determină existenţa,ci existenţa determină conştiinţa”, este teza fundamentală a materialismului
istoric..
Ei extind raţionamentul materialist la explicarea dinamicii istoriei umane.Pentru ei evoluţia
societăţii umane este determinată de jocul forţelor materiale,evidenţiind rolul determinant al
forţelor economice în evoluţia istorică:“Nici raporturile juridice, nici formele statului nu pot fi
înţelese nici prin ele însele, nici prin pretinsa evoluţie general a spiritului uman, acestea avându-
şi rădăcinile în condiţiile materiale ale existenţei”.Dacă urmăm această idee,înţelegerea
schimbărilor din societate implică,în mod evident,conştientizatea caracteristicilor concrete care
disting fiecare perioadă istorică.Această perspectivă este valabilă pentru a înţelege organizarea
politică a societăţii.
2) Lupta de clasă, motor al istoriei.
Utilizând metoda de analiză dialectică a lui Hegel, Marx porneşte de la ideea că în societate se
acumulează contradicţii sociale fundamentale, care se depăşesc prin trecerea la o nouă etapă.Cu
timpul apare în mod necesar o nouă contradicţie fundamentală.Aceasta se consolidează şi,în mod
inevitabil,la un moment dat,trebuie depăşită.În acest fel,evoluţia societăţii umane apare ca o
succesiune de faze în care tensiunea dintre forţele contrare este,de fiecare dată ,rezolvată prin
trecerea la o nouă etapă.
Aceste contradicţii inevitabile, se manifestă între grupuri sociale cu interese opuse.În acest
fel se fundamentează teza luptei de clasă, ca o permanenţă a Istoriei:,,Istoria tuturor societăţilor
de până azi este istoria luptelor de clasă(...)o luptă care de fiecare dată se sfârşeşte printr-o
prefacere revoluţionară a întregii socităţi.”
Marx şi Engels apreciează că la începutul secolului XIX se conturează un nou antagonism
de clasă,între burghezie,devenită clasă dominantă şi muncitorime,devenită clasă exploatată.În
timp acest antagonism se va adânci şi va duce ,inevitabil,la confruntare,la o nouă revoluţie.Ei
consideră capitalismul ca fiind ultima fază a luptei de clasă. Aplicarea comunismului va
duce,conform opiniei lor, la “societatea fără clase”, egalitară, fără forme de dominare.
27
3) Determinarea economică a raporturilor sociale.
Materialismul istoric acordă un loc central economiei în analiza raporturilor sociale.
Potrivit materialismul istoric, latura determinantă a vieţii sociale este procesul producţiei
bunurilor materiale. Producţiei materiale îi sînt proprii două feluri de relaţii: raporturile
oamenilor cu natura, care se exprimă în forţele de producţie, şi relaţiile dintre oamenii înşişi,
relaţiile de producţie. În reţeaua complexă a relaţiilor sociale, materialismul istoric distinge
relaţiile de producţie ca relaţii materiale, obiective, ca relaţii fundamentale care determină într-un
fel sau în altul, de cele mai multe ori, mijlocit, relaţiile spirituale, ideologice. Forţele de producţie
şi relaţiile de producţie alcătuiesc modul de producţie şi determină procesele vietii sociale,
politice şi spirituale.
Sistemul relaţiilor de producţie constituie structura economică, baza unei societăţi
determinate, pe care se înalţă o suprastructură corespunzătoare juridică şi politică şi căreia îi
corespund anumite forme ale conştiinţei sociale. În timp ce gînditorii premarxişti se limitau în
explicarea vieţii sociale la mobilurile ideale ale activităţii oamenilor (scopuri, năzuinţe, idei),
Marx şi Engels au arătat că în spatele mobilurilor ideale ale acţiunii istorice a maselor, a claselor
sociale, stau interesele lor materiale, determinate, la rîndul lor, de situaţia acestor clase în
sistemul dat de relaţii de producţie. Aceasta a permis prezentarea evoluţiei societăţii ca un proces
„istoric-natural“ (Marx), adică guvernat, ca şi natura, de legi fără cunoaşterea cărora nu poate fi
vorba de vreo ştiinţă socială. Totodată, desprinderea relaţiilor de producţie ca relaţii sociale
fundamentale care le determină pe toate celelalte, a permis întemeietorilor materialismul istoric
să elaboreze categoria de formaţiune socială.Cine deţine mijloacele de producţie (infrastructură)
are rol dominant în societate; poziţia faţă de acestea determină formarea claselor sociale
antagonice.
Procesul istoric este succesiunea formaţiunilor sociale, înlocuirea unei formaţiuni
inferioare cu alta superioară, determinată de dialectica internă a modului de producţie şi a întregii
formaţiuni socio-economice. În societăţile întemeiate pe proprietatea privată asupra mijloacelor
de producţie contradicţiile inerente modului de producţie se manifestă în lupta politică dintre
clasele sociale, a cărei dezvoltare duce la revoluţia social-politică, forma de trecere de la o
formaţiune social-economică la alta.
Pe o anumită treaptă de dezvoltare, forţele de producţie intră în contradicţie cu relaţiile
de producţie existente, în cadrul cărora s-au dezvoltat pînă atunci. Atunci începe o epocă de
revoluţie socială, care înlocuieşte relaţiile de producţie învechite cu altele noi, corespunzătoare
forţelor de producţie care s-au dezvoltat. O dată cu schimbarea bazei economice, se produce, mai
mult sau mai puţin repede, schimbarea întregii suprastructuri. În acest fel explică filozofii

28
germani succesiunea diferitelor moduri de producţie:,,comunismul primitiv”(societăţi tribale
marcate de luptele dintre hoarde),modul de producţie ,,antic”(bazat pe
sclavie),modul,,feudal”(bazat pe regulile şerbiei),modul,,capitalist”(marcat de piaţa liberă a
muncii şi proprietatea privată a mijloacelor de producţie ).
Acestui ultim mod de producţie ar trebui să-i urmeze modul de producţie socialist.
4) Critica modelului capitalist.
Un aspect important al operei lui Marx şi Engels este critica modelului
capitalist,denunţarea condiţiilor de exploatare a proletariatului,care vizează ca obiectiv
justificarea ţelului revoluţionar al socialismului.
Critica se fundamentează pe un raţionament economic care generează concluzia că
societatea capitalistă de la începutul secolului XIX se caracterizează prin exploatarea economică
a clasei muncitoare şi concentrarea crescândă a capitalului.
Alături de analiza economică,interesante sunt şi observaţiile sociologice privind condiţia
socială a muncitorilor.Se denunţă procesul de “alienare” a omului prin muncă, prin care proletarii
sunt reduşi la starea de marfă ,în slujba capitalului; ei devin un instrument al acumulării de
capital.Practic proletarii sunt victimele unui sistem de exlpoatare care îi “dezumanizeaz㔺i
contribuie la degradarea continuă a ,,procesului lor vital”.
În aceste condiţii societatea capitalist este condamnată să aibă parte de “crize” tot mai
violente,de declin şi,în final, va fi schimbată de proletari prin revoluţie.Prăbuşirea capitalismului
este inevitabilă,iar rolul proletariatului este de a accelera procesul revoluţionar.În esenţă , scopul
doctrinei revoluționare a lui Marx și Engels este în întregime orientat către distrugerea
capitalismului, prin revoluție, având ca actor principal proletariatul.
5) Modelul unei societăţi comuniste.
Doctrina revoluţionară a lui Marx şi Engels este în întregime orientată către distrugerea
capitalismului.Mijlocul de realizare a acestui deziderat este revoluţia,iar proletariatul este actorul
istoric care trebuie să răstoarne ordinea burgheză.Partidele revoluţionare trebuie să îndrume
forţele active ale proletariatului în lupta împotriva capitalismului.
În strategia elaborată de Marx desăvârşirea revoluţiei sociale are trei faze:
a.O perioadă de tranziţie : dictatura proletariatului.În vixiunea lui Marx cucerirea puterii de
către clasa muncitoare nu va duce,automat,la o societate egalitară.Va fi nevoie de o luptă violentă
împotriva reacţiei burgheziei.De aceea este necesară dictatura proletariatului ca o condişie a
reuşitei mişcării revoluţonare.
b.A doua fază este organizarea economică de tip “socialist”, cu rol în pregătirea trecerii la
comunism.Aceasta se caracterizează prin rolul foarte important al statului,sub autoritatea căruia
se va realiza trecerea de la proprietatea privată la cea colectivă.Reuşita tranziţiei va implica
angajarea tuturor oamenilor în noua economie colectivistă,pe baza principiului“fiecăruia după
munca depusă”.
29
 În această etapă oamenii vor fi convinşi de virtuţile societăţii egalitare şi de necesitatea
de a-şi încredinţa viitorul în mâinile comunităţii.
Abia când spiritul omului se va schimba,iar socialismul nu va mai fi amenin ţat,va putea începe
faza comunismului.
c.În faza comunistă,din punct de vedere economic se va realiza colectivizarea tuturor
mijloacelor de producţie, planificarea economică şi intensificarea producţiei ,cu scopul de a se
satisface necesităţile tuturor muncitorilor.Cum fiecare om va munci pentru întreaga societate,va
fi posibil aplicarea principiului“de la fiecare după puteri, fiecăruia după nevoi”.
Din punct de vedere social se va realiza dispariţia luptei de clasă şi a claselor sociale,aceasta
reprezentând sfârşitul evoluţiei istoriei marcate de conflict.
Din punct de vedere politic,societatea comunistă va genera dispariţia statului politic,
menţinerea unui sistem instituţional centralizat în plan economic.
În concluzie marxismul nu scapă de idealismul propriu tuturor utopiilor sociale.În societatea
fără clase,fiinţa umană,eliberată de orice alienare(economică,religioasă şi politică) a cărei
victimă era,se va bucura de libertatea deplină.Eliberându-se de sentimentul egoist al proprietăţii
private,omul va fi cuprins de simţământul datoriei şi se va consacra, în totalitate,fericirii
societăţii.Desigur,o viziune idealistă, o himeră.

VIII.Gândirea politică în secolul XX. Democraţia deliberativă şi

dreptatea socială.

1.Anthony Giddens şi “socialismul liberal”

2.Jürgen Habermas şi problema democraţiei deliberative

Odată cu declinul ideilor marxiste şi prăbuşirea sistemului politic de tip sovietic,ultimul

model alternativ la democraţia liberală,gândirea politică de la sfârşitul secolului XX nu mai
afişează aspiraţia revoluţionară.Aceasta este orientată spre găsirea căilor care să asigure cea mai
bună organizare a democraţiei liberale.Democraţia liberală este privită ca sistemul instituţional
cel mai eficient pentru a proteja drepturile persoanei,pentru a controla elitele politice şi pentru a
rezolva ,în mod paşnic,conflictele sociale.
O temă de permanentă actualitate ,pentru gândirea politică contemporană,este
problematica perfecţionării cadrului democratic.În acest cadru de preocupări există două
tendinţe,am putea spune complementare ,în gândirea politică actuală.În primul rând dezvoltarea
filozofiilor numite ,,procedurale”,care încearcă să precizeze reguli şi proceduri de deliberare

30
permanentă,în societatea democratică,expresia pluralităţii opiniilor,competiţia liberă a
argumentelor şi rezolvarea paşnică a diferendelor.Aceste noi teorii se fundamentează pe
moştenirea secolului XVIII,pe încrederea în capacitatea oamenilor de a găsi soluţii pentru
protejarea drepturilor.
A doua tendinţă,care poate fi analizată şi ca o reacţie la cea prezentată,este
,,comunitarismul”,care se manifestă în plan politic ca un proiect al unei societăţi multiculturale.
1. Anthony Giddens şi “socialismul liberal”.
Condiţiile apariţiei unei asemenea teorii ,spre sfârşitul secolului XX,au fost generate de
criza economică de la sfârşitul anilor ′70 şi mondializarea economică care generează triumful
modelului economiei de piaţă.
În aceste condiţii are loc o reducere a capacităţii guvernelor de a interveni în sectorul economic:
- apar multinaţionalele, care nu mai sunt legate de pieţele naţionale şi sunt plasate sub
dependenţa unui acţionariat mondializat;
- mi;cările de capital scapă controlului băncilor centrale.
Ca urmare guvernele naţionale nu mai deţin cele două pârghii care le permiteau să
intervină în economie:controlul sectorului bancar şi influenţa asupra marilor întreprinderi
naţionalizate.
Reacţia, în planul gândirii politice ,la aceste realităţi este “socialismul liberal” englez, din
anii ′90 ,când Partidul Laburist (se numeşte din 1997 New Labour) al lui Tony Blair declară că
lupta de clasă s-a terminat şi că nu mai există niciun conflict între socialism şi liberalism.
New Labour îşi propune să caute o “a treia cale”, cea a unui “socialism liberal”.
Principalul teoretician al “socialismului liberal”este Anthony Giddens.Ideile sale politice sunt
exprimate ,mai ales,în lucrările “Dincolo de stânga și de dreapta”( 1994) şi “A treia
cale”( 2000).
Scopul lui Giddens este de a prezenta un proiect care să depăşească atât socialismul
intervenţionist cât şi ultraliberalismul conservator.
Ideile principale:
Gânditorul englez apreciează că vocaţia statului de a organiza solidaritatea socială nu mai
este de actualitate.Ca urmare presupune limitarea rolului instituţiilor publice (diminuarea
personalului administrativ, reducerea bugetelor) şi recurgerea la organisme private pentru
realizarea unor misiuni de serviciu public (mai eficient).
El doreşte restaurarea, în domeniul economic, a unei etici a responsabilităţii,care lasă loc
iniţiativei individuale şi acceptă jocul liberei concurenţe.În domeniul muncii militează pentru
minimizarea constrângerilor juridice care apasă asupra utilizării forţei de muncă.
Ca teoretician a unei a treia căi, Anthony Giddens este adeptul principiului pragmatismului
în dauna părtinirilor ideologice,neavănd ca obiectiv propunerea unei alternative societale.El
consideră că liberalismul este singurul mijloc capabil să protejeze libertatea.
31
 Practic,principiile pe care le apără sunt pentru egalitatea de şanse şi protejarea drepturilor
sociale.În condiţiile actuale socialismul liberal se abţine de la enunţarea unei ierarhizări dintre
muncă şi capital.
Noul laburism este expresia unei tendinţe prezente astăzi în majoritatea partidelor socialiste
europene.Un model al “socialismului liberal” este și cel chinez.
2. Jürgen Habermas şi problema democraţiei deliberative.
Gânditorul german încearcă să fundamenteze o teorie a statului de drept care să favorizeze
exerciţiul deliberării colective,stimularea participării cetăţenilor la democraţie.În acest cadru el
elaborează o profundă reflecţie despre rolul dreptului în societate,în trei lucrări: “Drept și
democrație” (1992); “Integrarea republicană” (1996); “Despre statul-națiune” (1998).El propune
o concepţie de democraţie procedurală,care insistă asupra rolului procedurilor juridice în spaţiul
public,cât şi o teorie a democraţiei deliberative,în viaţa politică,al cărui principiu fundamental
este participarea civică.
Ideile principale ale teoriei lui Habermas pot fi structurate sub trei aspecte:
a) Dreptul şi democraţia.
Ca şi la Hegel, Habermas subscrie la ideea că statul este o instanţă universală, capabilă să
unifice societatea politică; statul nu este duşmanul libertăţilor.
Pe linia lui Kant,el consideră dreptul ca un instrument capabil să protejeze libertatea.Cu
alte cuvinte,pe linia lui Rousseau, Habermas apără suveranitatea poporului.
Pentru el dreptul este condiţia democraţiei moderne. Dreptul nu este o ordine superioară, ci
rezultatul dezbaterilor cetăţenilor, care îi sunt autori. Prin aceasta dreptul are legitimitate.
La Habermas apare clar ideea primatului acordat voinţei democratice asupra ordinii
juridice. Ca urmare el apreciază că există două puteri: legislativă,responsabilă de producerea
normelor şi administrativă, în care grupează executivul (care aplică legi) şi justiţia (care asigură
respectarea legilor) .Prin urmare el susţine primatul cetăţenilor asupra celor care le pun voinţa în
practică (guvern, agenţii administrative, judecătorii) .
Privind cetăţeanul, Habermas disting trei tipuri de drepturi fundamentale:
 libertatea individual – ca drept “privat” şi drept “civic”,care garantează
autonomia individului şi îl protejează împotriva staului;
 dreptul la egală participare a fiecărui cetăţean la procesul de formare a
opiniei publice ,ca drept democratic;
 egalitatea de şanse. Acest drept acordă valabilitate primelor două
drepturi.
Prin urmare,dincolo de separarea puterilor,locul cetăţenilor ăn societatea
democraticăjustifică,pentru Habermas,recunoaşterea unui sistem de drepturi ce garantează
tuturor libertatea şi posibilitatea de intervenţie în spaţiul public.
Concluzia: dreptul este un fundament şi o condiţie a democraţiei care, la rândul ei, este
singura care dă legitimitate normei juridice.
32
 b) Democraţia deliberativă, procedurală.
Habermas este autorul unei teorii democratice fondate pe principiul discuţiei
(negocierii).Pornind de la critica democraţiei liberale şi a celei republicane, care şi-au arătat
limitele, teza democraţiei deliberative propune o “a treia cale” care constă în reorganizarea vieţii
democratice în jurul unor instituţii şi reguli suficient de stabile pentru a permite participarea
sistematică a cetăţenilor la luarea deciziei publice.
Democraţia procedural se bazează pe “principiul discuţiei”, ceea ce generează ideea unei
“democraţii deliberative”.Dialogul dintre cetăţeni este punctul central al activităţii politice.
Caracteristicile unei societăţi politice “drepte”,în opinia lui Habermas,ar fi:
 apărarea suveranităţii poporului;
 protejarea libertăţilor individuale;
 dreptul liber la opinie;
 dreptul de a participa la dezbateri în spațiul public;
 egalitatea de şanse;
 pluralismul.
c) Depășirea statului-națiune.
În opinia lui Habermas mondializarea schimburilor şi întărirea multiculturalismului crează
o serie de provocări statului-naţiune. Pe plan intern, acesta nu reuşeşte să asigure integrarea
politică a comunităţilor. Pe plan extern, statul-naţiune îşi vede frontierele dematerializându-se
sub lovitura dată de intensificarea schimburilor economice şi culturale. Statul-naţiune este
depăşit.
Habermas propune două soluţii la procesul mondializării:
O primă soluţie este constituirea de spaţii publice regionale .În acest cadru, procesul de
unificare europeană angajat în anii ′50-′60 este o oportunitate şi susţine:crearea unei constituţii
europene;implementarea unor instituţii federale;recunoaşterea unei noi cetăţenii.Este
nevoie,afirmă Habermas,de reorganizarea societăţii civile la scară supranaţională,având aceeaşi
“cultură politică” democratică şi liberală.Reorganizarea societăţii civile este condiţia esenţială
pentru formarea unui “spaţiu public european”, un spaţiu al deliberării, al discuţiilor care să
genereze o conştiinţă europeană,cheia de boltă a unei cetăţenii emancipate de vechile
apartenenţe naţionale.
A doua soluţie propusă de Habermas este reorganizarea sistemului politic internaţional, care
să permită urmărirea a trei obiective principale:
- îmbunătăţirea stabilităţii relaţiilor interstatale, prin instaurarea unor reguli stabile
şi constrângătoare;
- protejarea drepturilor omului, mai ales în cazul unui stat împotriva cetăţenilor săi,
prin posibilitatea constrângerii asupra guvernului;
- răspândirea principiilor democrative în toate ţările, dar şi la sistemul politic
internaţional.
Aceste lucruri nu se pot realiza fără luarea unor măsuri de genul:adoptarea unei charte
internaţionale a drepturilor;stabilirea unei curţi de justiţie internaţională (cu forţa de drept pentru
33
avizele date);transformarea ONU în instanţă parlamentară, cu autoritate în faţa celei a
statelor;recurgerea la forţă ca mijloc de aplicare a legilor internaţionale,adică “dreptul la
ingerinţă” în afacerile interne ale statelor atunci când drepturile şi libertăţile sunt clar încălcate
[cazul Irak (1990 – 1991), fosta Iugoslavie (1999)].
Am putea spune că este o reactualizare a proiectului lui Kant despre o lume a păcii
internaţionale sub administrarea moralei şi a dreptului.Respectarea drepturilor,promovarea
cetăţeniei şi stabilirea unei politici raţionale,călăuzite de valorile democratice trebuie să permită
realizarea unui bine comun.

IX. Gândirea politică la începutul secolului XXI.Arend Lijphart şi

modelele democraţiei în societatea contemporană

În principiu, o democratie poate fi organizată şi poate funcţiona în mai multe feluri; în

practică, la fel, democraţiile moderne posedă o varietate de instituţii guvernamentale formale,
cum sînt legislativele şi tribunalele, de asemenea, sistemele de partide politice şi de grupuri de
interese.
Definirea democraţiei ca „guvernare de către şi pentru popor" naşte o întrebare
fundamentală: cine realizează guvernarea şi intereselor cui trebuie să le răspundă ea, atunci cînd
poporul e în dezacord şi are preferinţe diferite ?
Societatea modernă a generat două răspunsuri,ce constituie modelele democraţiei
contemporane. Un prim răspuns la această dilemă: majoritatea poporului. Aceasta este esemţa
modelului majoritarist. Răspunsul altertnativ: la cât mai mulţi. Acesta este punctul central al
modelului consensualist. Nu diferă de modelul majoritarist în a admite că guvernarea majorităţii
este mai bună decât guvernarea minorităţii, dar acceptă guvernarea majorităţii doar ca cerinţă
minimă: în loc să fie mulţumită cu majorităţile decizionale strânse, caută să maximizeze dimen-
siunea acestor majorităţi. Regulile şi instituţiile sale au drept scop o participare mai largă la
guvernare şi un larg acord asupra politicilor pe care guvernul ar trebui să le urmeze. Guvernarea
majorităţii concentrează puterea politică în mâinile unei majorităţi simple - iar deseori mai
degrabă ale unei pluralităţi decât ale unei majorităţi, în timp ce modelul consensualist încearcă să
împartă, să disperseze şi să limiteze puterea în diverse moduri. O altă diferenţă constă în faptul
că guvernarea majorităţii este exclusivă, concurenţială şi antagonistă, în timp ce modelul
consensualist este caracterizat de inclusivitate, negocieri şi compromis; din acest motiv,
democraţia consensualistă poate fi numită şi „democraţie a negocierii”.

34
 Analiza celor două modele de organizare democratică,consensualist şi majoritarist,relevă
existenţa unor caracteristici pe baza cărora putem cataloga diversele sisteme politice
existente.Acest lucru este evidenţiat de politologul Arend d’Angremond Lijphart.
Analiza se fundamentează pe existenţa a zece diferenţe în privinţa celor mai importante
reguli şi instituţii democratice. Aceste variabilele se separă pe două dimensiuni clar diferenţiate
Prima dimensiune grupează cinci caracteristici ale distribuirii puterii executive, sistemelor
de partide şi electorale,cât şi grupurilor de interese. Pentru concizie, ne vom referi la această
primă dimensiune ca la dimensiunea executiv-partide. Întrucât majoritatea celor cinci diferenţe în
privinţa celei de-a doua dimensiuni sunt asociate de obicei cu distincţia dintre federalism şi
guvernarea unitară o vom numi pe aceasta din urmă dimensiunea federal-unitar.
Cele zece diferenţe sunt formulate mai jos în termenii dihotomiei dintre modelul
consensualist şi cel majoritarist, dar ele toate sunt variabile, ţările putându-se situa oriunde în
continuum-ul definit în fiecare caz. Prima listată este caracteristica majoritaristă în fiecare caz.
a.Cele cinci diferenţe privind dimensiunea executiv-partide sunt următoarele:
1.Concentrare a puterii executive în cabinete majoritare monocolore contra împărţire a
puterii executive în coaliţii largi multipartidiste.
2.Relaţii legislativ-executiv în care executivul este dominant contra echilibru al puterii
între executiv şi legislativ.
3.Sistem bipartidist contra sistem multipartidist.
4.Sistem electoral majoritar şi disproporţional contra reprezentare proporţională.
5.Sistem pluralist al grupurilor de interese, competiţie deschisă tuturor, contra sistem
coordonat şi „corporatist”, al cărui scop este compromisul şi concertarea.
b. Cele cinci diferenţe de-a lungul dimensiunii federal-unitar sînt următoarele:
1.Guvernare centralizată şi unitară contra guvernare descentralizată şi federală.
2.Concentrare a puterii legislative de către un legislativ unicameral contra separare a puterii
legislative între două camere cu puteri egale, dar constituite diferit.
3.Constituţii flexibile care pot fi amendate de majorităţi simple contra constituţii rigide care
pot fi modificate numai de către majorităţi extraordinare.
4.Sisteme în care legislativele au ultimul cuvânt în privinţa constituţionalităţii propriei
legislaţii contra sisteme în care legile sunt subiect al controlului constituţional de către curţi
constituţionale sau supreme.
5.Bănci centrale care sunt dependente de executiv contra bănci centrale independente.
Cele zece caracteristici ale celor două modele de democraţie, anterior prezentate pe scurt,
sînt descrise într-o formă preliminară şi exemplificate, prin intermediul unor schiţe ale cazurilor
35
relativ pure de democraţie majoritaristă - Regatul Unit, Noua Zeelandă - şi ale cazurilor relativ
pure de democraţie consensualistă – Elveţia şi Belgia.

36