UNIVERSITATEA „ȘTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

Facultatea de Istorie și Geografie

Specializarea: Istoria, An I.

TEMA

“Evul Mediu și feudalism: Originea, sensurile și

formele conceptelor: Periodizare, direcții și
metode de cercetare”

Cadru didactic: Epure Violeta-Anca

Realizat de către: Botych Kristina

 2019
CUPRINS

1. Istoria Evului Mediu. Feudalismul timpuriu..................................................3

2. Apariția relațiilor feudale................................................................................4
3. Relațiile dintre feudali și țăranii dependenți...................................................5
4. Dezvoltarea relațiilor feudale în secolul al XI-lea și la începutul secolului al
XII-lea.............................................................................................................5
5. Feudalismul.....................................................................................................6
6. Feudalismul românesc……………………………………………………….7
7. Evul Mediu......................................................................................................8
8. Originile proprietății feudale...........................................................................9
9. Feudalismul.Regimul vasalității……………………………………………10
10.Bibliografie....................................................................................................12

2
 Istoria Evului Mediu
Feudalismul Timpuriu
Evul mediu este epoca istorică în care în Europa, în majoritatea țărilor din Asia și în Africa de
Nord, feudalismul a constituit orînduirea sau formațiunea social-economică dominantă. Durata
evului mediu a variat, în funcție de condițiile istorice specifice de dezvoltare ale fiecărei țări sau
grup de țări, între secolele III – VII și secolele XVII – XIX.
Ce sens au termenii de ev mediu și de feudalism, cum au evoluat de-a lungul
timpului și care este raportul dintre ei?
Termenul de ev mediu, cu înțelesul de „epocă de mijloc”, nu are sens decât într-un sistem de
periodizare a istoriei, în care apare plasat cronologic între o epocă istorică care l-a procedat și o
epocă istorică care i-a succedat. Termenul de ev mediu a apărut la umaniștii italieni în a doua
jumătate a secolului al XV-lea. Oglindind poziția burgheziei în accesiune de admirație față de
civilizația antichității clasice și de ostilitate față de cultura medievală, umaniștii italieni
considerau perioada cuprinsă între sfârșitul imperiului roman de apus și epoca lor ca o simplă
epocă de tranziție între antichitate și renaștere, ca o „epocă de mijloc”, ei au denumit-o în limba
latină media tempestas, media aetas, media tempora, medium aevum, acesta din urmă devenind
treptat termenul cel mai des folosit.
Folosirea termenului de ev mediu pentru a desemna o epocă istorică bine delimitată cronologic,
într-un sistem tripartit de periodizare a istoriei universale și totodată răspândirea lui se datoresc
lui Christopher Keller(Cellarius), profesor de istorie la Universitatea din Halle. El a întocmit o
serie de manuale de istorie, ale căror titluri și cuprins indicau succesiunea epocilor istorice
antică, medie și nouă sau modernă, și anume: Historia antiqua (1685), Historia medii aevi (1688)
și Historia nova (1696).
Termenii de feudal, feudalism provin din cuvântul feud, prin care în evul mediu dezvoltat era
indicată posesiunea funciară condiționată pe care un vasal o deținea de la un senior în schimbul
îndeplinirii unor servicii vasalice. Termenul de feud derivă din cuvântul franc fehu-od, care
însemna inițial vite, iar apoi, prin extindere, avere, răsplată, remunerare a unor slujbe. Pe măsură
ce posesiunea funciară viageră și condiționată de îndeplinirea serviiclor cu precădere militare din
epoca carolingienilor s-a transformat în secolele X – XI într-o posesiune funciară ereditară și
condiționată de îndeplinirea unor servicii mai complexe, dar cu precădere tot militare, termenul
carolingian cult de beneficium a fost treptat înlocuit, tocmai pentru a marca mai nuanțat această
prefacere, cu termenul fehu-od, latinizat sub forma de feodum sau feudum. Inițial, termenul de
feud, feudal, privea deci raporturile, bazate pe deținerea feudului, dintre senior și vasal.
Treptat, termenul de feudal a căpătat o accepție mai largă, ajungând a desemna fie structura
socială și politică din evul mediu, ca în lucrările din secolul al XVIII-lea ale contelui de
Boulainvelliers, sau ale iluminiștrilor Montesquieu și Voltaire. În timpul revoluției franceze,
termenul de feudal a fost extins, aplicindu-se și obligațiilor țăranilor dependenți față de seniori, o
serie de decrete ale Adunării Naționale Constituante din 4 august 1789 suprimând „drepturile
feudale” (dijme, corvezi, taxe), percepute de nobilime de la țăranii de pe domeniile ei. În cursul
secolului al XIX-lea a intrat în circulație, îndeosebi în domeniul istoriografiei, termenul mai

3
cuprinzător de societatea feudală, prin care era indicat ansmblul relațiilor sociale și regimul
politic din evul mediu.
Formarea separată a celor doi termeni – evul mediu desemnând o epocă istorică și feudalismul
indicând inițial un regim social-politic – a fost urmată de stabilirea treptată a raportului dintre ei,
ajungând a exprima regimul social-politic feudal al epocii medievale. În acest raport și cu această
accepție cei doi termeni apar deja, deși încă insuficient de clar, în glosarul lui Henry Spelman
sau în lucrări ale lui Montesquieu și Voltaire.
Poziția istoriografiei din secolele XVIII – XIX față de evul mediu ca epocă istorică oglindește,
în fond, ca și în vremea Renașterii, poziția diferitelor sale curente față de regimul social politic
feudal al evului mediu. Astfel, iluminiștii din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și
ideologii Revoluției franceze, oglindind ideologia militantă antifeudală și anticlericală a
burgheziei revoluționare, au adoptat o poziție negativistă față de evul mediu, subliniind
îndeosebi inegalitatea și abuzurile, ignoranța și misticismul care dormeau în societatea feudală.
Voltaire în lucrarea sa Essai sur les moeurs et l*esprit des nations scria:„atunci când se trece de
la istoria imperiului roman la istoria din Occident a popoarelor care l-au dus la pieire, se poate
face o asemănare cu un călător care, la ieșirea dintr-un oraș minunat, se trezește într-un oraș
minunat, se trezește într-un deșert acoperit cu mărăcini. Douăzeci de graiuri barbare au urmat
acestei frumoase limbi latine care se vorbea din fundul Iliriei până în munșii Atlas. În locul
acelor înțelepte legiuri care cârmuiau jumătate din emisfera noastră, nu se mai găsesc decât
obiceiuri barbare. Rațiunea umană s-a cufundat în superstițiile cele mai întunecate. Aceste
superstiții au făcut din călugări seniori și prinți, având sclavi care nu îndrăznesc măcar să se
plângă”.

Apariția relațiilor feudale

Ca și în celelalte state din Europa de apus și în Spania vizigotă relațiile feudale reprezintă o
sinteză a relațiilor sclavagiste în descompunere și a relațiilor comunei primitive în destrămare,
realizată în condițiile dominării economiei naturale și ale păstrării marii proprietăți funciare.
Clasa țărănimii dependente s-a format din categorii sociale felurite, provenind atât din
rândurile populației hispano-romane, cât și ale celei vizigore, iar procesul formării ei a avut
unele trăsături specifice. Elementele connstituitive de bază ale clasei țăranilor dependenți au fost
sclavii și liberții înzestrați cu loturi de pământ și gospodărie și dependenți personal de
proprietarul funciar. O pondere însemnată au avut de asemenea colonii, pe care proprietarii
funciari tindeau să-i asimileze sclavilor legați de pământ și precariștii, țăranii liberi ca persoană,
care țineau în arendă loturi de la proprietarii funciari. În schimb, țărănimea liberă, formată din
mici proprietari funciari individuali sau trăind în obști sătești și aservită treptat de marii
proprietari funciari laici și eclesiastici, a deținut – ca urmare a numărului său mai restâns – un loc
mai puțin important decât în celelalte state din Europa de apus în formarea clasei țărănimii
dependente.
Clasa feudalilor laici și eclasiatici s-a format de asemenea din categorii sociale felurite,
provenind atât din rândurile populației hispano-romane, cât și ale celei vizigote. În rândurile
clasei feudalilor în curs de constituire au intrat, alături de nobilimea hispano-romană, care și-a
păstrat o parte din domenii după împărțirea pământurilor și de membrii clerului catolic, căruia i-
au rămas imense posesiuni funciare și aristocrația și cetașii vizigoți, precum și biserica ariană.
Pentru slujbele, mai ales cu caracter militar, prestate, regii vizigoți au dăruit aristocrației și
îndeosebi cetașilor vizigoți (fideles, leudes, gardingi), până în secolul al VI-lea, domenii în

4
proprietate deplină, necondiționată. Treptatea epuizare a fondului funciar regal și necesitatea de a
asigura satisfacerea slujbelor militare și civile au impus însă regalității vizigote adoptarea
sistemului daniilor de pământ condiționate de îndeplinirea de către beneficiari a unor obligații
bine stabilite față de ragalitate. Aceste danii condiționate de îndeplinirea unor slujbe cu
precădere militare erau considerate ca o retribuire (atipendium) a serviciului prestat și de aceea
purtau numele de danii sub (in) stipendio. Practicarea lor a întâmpinat opoziția marilor
proprietari funciari, care voiau să dețină daniile regale în proprietate deplină și necondiționată.
La rândul lor, marii proprietari funciari laici, pentru a-și asigura îndeplinirea serviciilor de către
membrii cetelor lor (buccellarii), au extins sistemul daniilor regale condiționate în sfera
raporturilor particulare dintre ei și cetașii lor. Sistemul a fost adoptat și de bisericp, care, pentru
a-și asigura îndeplinirea de către laici a unor slujbe felurite, acorda stipendium de rebus
ecclesiae. Stipendiul hispano-gotic este deci similar beneficiului franc din secolul al VIII-lea și
oglindește proprietății feudale condiționale, de structura ierarhică.
Proprietatea funciară feudală s-a format având la baza domeniile nobilimii hispano-romane și
ale bisericii catolice, rămase în stăpânirea vechilor proprietari sau intrate în stăpânirea
aristocrației vizigote și a bisericii aeriene și a crescut prin contopirea micii proprietăți libere.
Domeniile din Spania vizigotă din perioada feudalismului timpuriu erau stăpânite de ragalitatea,
de biserica catolică și aeriană, de nobilimea hispano-romană, de aristocrația vizigotă și de cetașii
regilor și ai marilor proprietari funciari. Domeniul feudal hispano-gotic cuprindea două părți
distincte: rezerva proprietarului, exploatată prin munca sclavilor, liberților, colonilor și
precariștilor și loturile acestora, care, în afară de munca de pe rezervă, mai datorau proprietarului
redevențe în natură și bani. O trăsătură specifică a domeniului hispano-gotic o constituie rolul
însemnat pe care îl avea în exploatarea sa mâna de lucru a sclavilor și liberților înzestrați cu
loturi și gospodărie, care alcătuiau majoritatea populației domeniului.

Relațiile dintre feudali și țăranii dependenți

Condițiile și căile de pierdere a pământului de către țărani și de aservire a lor erau variate.
Sărăcia, recoltele slabe, datoriile, amenzile judiciare, impozitele sau slujba îndelungată la oaste
sileau adesea pe micii proprietari liberi să-și cedeze pământul și să intre în dependența față de cei
bogați și puternici. Cedarea pământului și intrarea în dependență erau adesea grăbite de
presiunile, abuzurile sau violențele fățișe ale marilor proprietari funciari, ale slujbașilor sau ale
bisericii. Un capitular al lui Carol cel Mare din 811, căutând să stăvilească procesul de contopire
a pământului și de aservire a micilor proprietari liberi, care formau principala sursă de ostași și
contribuabili a statului a statului franc, denunță procedeele abuzive folosite de cei puternici, atât
laici cât și clerici : „săracii se plâng că sânt deposedați de proprietatea lor...Se plâng că dacă
vreunul dintre ei se împotrivește să-și cedeze proprietatea sa episcopului, abatelui, contelui,
judecătorului sau sutașului, aceștia găsesc mijloace împotriva acelui sărac, prin care să poată să-l
osândească sau să-l poruncească sp meargă neconteni la oaste, până ce săracul ajunge ca, vrând-
nevrând, să-și cedeze sau să-și vândă bunurile sale”.

Dezvoltarea relațiilor feudale în secolul al XI-lea și la începutul secolului

al XII-lea

5
 Relațiile feudale ale căror prime indicii au început să apară la vechii ruși încă din secolul al
VII-lea, se dezvoltă din plin în secolul al XI-lea.
Apariția stăpânirii de pământ de tip feudal a determinat închegarea și dezvoltarea societății
feudale. Alături de stăpânirea feudalului mai există și mica gospodărie țărănească, agricultorul
fiind înzestrat cu mijloacele de producție necesare în cadrul gospodăriei sale bazată pe munca
lui. Însă principalul mijloc de producție, pământul, lipsește majorității țăranilor. Lipsa de pământ
îl silește pe acesta să munceasă pe pământul feudalului și-l face să cedeze stăpânului
plusprodusul.
Există o legătură indisolubilă între mica gospodărie țărănească și marele domeniu feudal.
Pentru societatea feudală este caracteristică tocmai această îmbinare a marelui domeniu cu
gospodăria individuală a producătorului direct. Marele domeniu nu poate exista fără mica
gospodărie țărănească. În același timp, între ele se ivesc contradicții dintre cele mai adânci :
feudalul, acaparând pământul țăranului, îl transformă pe acesta într-un om dependent, constrâns
să-i cedeze plusprodusul. Această stare de lucruri duce la apariția relațiilor de dominație și
subordonare. Astfel, acapararea pământului țăranilor de către feudali determină formarea a doup
clase antagoniste : clasa stăpțnilor de pământ și clasa țăranilor dependenți, exploatați de premii.
Între cele două clase se dă o luptă continuă, deoarece țăranii opun o rezistență dârză spre a-și
menține independența.

Feudalismul
Feudalismul este un sistem politico-economico-social, corespunzând Evului Mediu european,
caracterizat prin preponderența economiei de subzistență asupra celei de piață, prin
înzestrarea producătorului direct cu utilaje de producție, în timp ce pământuleste în general
proprietatea cu caracter personal a stăpânului domeniului (boier, nobil) care are diverse grade de
autoritate asupra producătorului direct, asigurată prin constrângerea extraeconomică
(oștile, arnăuții, ceaușii, pandurii), și prin nivelul scăzut al tehnicii dar ridicat al nesiguranței,
care obligă producătorul să apeleze la stăpân.
Mai general, feudalismul este un sistem de organizare a societății bazat pe patru caracteristici:

 proprietatea asupra pământului (feud = pământ). Termenul a apărut în secolul al X-lea,

sub forma din limba latină feos/feus, care a evoluat la feodum/feudum.;
 relațiile de inter-dependență și de obligații reciproce între oameni, bresle, ținuturi, orașe,
sate și state, formalizate prin făgăduințe, jurăminte, relații de vasalitate/suzeranitate/închinare
care formează o rețea socială rigidă, dar fragilă față de nesiguranța naturală (secete, molime,
inundații...) sau politică (războaie, jafuri, cotropiri...), și care exclude astfel numeroase
populații din cadrul ei, acestea formând cete de nomazi, invadatori,
tâlhari, haiduci, pirați ș.a.;
 pierderea, cel puțin în Europa occidentală și centrală, a cunoștințelor dobândite
în Antichitate (matematică, geometrie, arhitectură, astronomie, geografie, istorie, filozofie, m
edicină, igienă...) și a tehnologiilor consecutive (irigare, apeducturi, drumuri, semafoare, băi,
navigație...), scăderea nivelului de viață, micșorarea orașelor față de dimensiunile lor antice
(și chiar dispariția temporară sau definitivă a multora);
 pregnanța religiei, numărul clericilor și mânăstirilor, puterea lor inclusiv politică și
economică (episcopiile și mânăstirile posedând imense domenii, mori, poduri, uneori

6
 armate), splendoarea bisericilor și a artei religioase, controversele religioase și violența lor
(de exemplu între iconoduli și iconoclaști, sau între catari și catolici...).

Feudalismul românesc
Feudalismul românesc se încadrează în acest din urmă tip întrucât la nivelul relațiilor de
producție care este definitoriu pentru o formațiune economico-socială apariția celor două clase
fundamentale ale societății feudale - țăranii dependenți și stăpânii de moșii - și a relațiilor dintre

7
ele a fost rezultatul destrămării obștilor sătești de origine autohtonă, elementele preluate din
lumea romano-bizantină acționând doar la nivelul instituțiilor. A fost vehiculată și ideea,
neargumentată suficient, că feudalismul românesc s-ar fi constituit mai târziu, fiind precedat de o
orânduirea tributală. Cert este că și în feudalismul clasic, dar și cel românesc pot fi distinse două
nivele:

 cel al bazei - relațiile de producție în cadrul senioriei în sensul de domeniu

 cel al suprastructurii - ansamblul de raporturi feudo-vasalice, întemeiate pe fidelitatea
personală și obligații contractuale.

Domeniul feudal este elementul definitoriu al feudalismului și constituie principalul cadru de

organizare și desfășurare a producției întemaiată pe relațiile feudale. Raporturile feudo-vasalice
au avut forme variate în diferite zone ale lumii, dar indiferent de instituțiile pe care le-au generat,
ele au avut la bază un contract de vasalitate.
Periodizarea în cele trei faze ale feudalismului (timpuriu, dezvoltat, târziu) are la bază gradul de
dezvoltare a relațiilor de producție feudale, dar limitele cronologice sunt, natural, deosebite în
cuprinsul diverselor arii geografice.

Evul Mediu
În istoria europeană, Evul Mediu (epoca mijlocie) a fost perioada dintre Antichitate și epoca
modernă. Perioada medievală este subdivizată în trei perioade: Evul Mediu Timpuriu, Evul
Mediu Mijlociu și Evul Mediu Târziu. La nivel global, mai este denumit și perioada post-clasică.
Depinzând de continent, această epocă a început în anii 200-600, și s-a încheiat în 1500-1700.
Civilizații clasice majore ca Regatul Han, Imperiul Roman de Apus, Imperiul Gupta și Imperiul
Sassanid au căzut în secolele III-VII. Epoca s-a caracterizat prin invazii din Asia Centrală,
dezvoltarea a trei mari religii: Creștinismul, Islamul și Budismul, precum și amploarea
contactelor comerciale și militare dintre civilizații.

Evul Mediu Târziu

Evul Mediu Mijlociu

Evul Medi

8
 Evul Mediu Timpuriu

Originile proprietății feudale

Feudalitatea, care pare a fi organizarea ierarhică a autorităţii, a luat naştere şi s-a dezvoltat în
mediul egalitar; dar, pentru ca egalitatea să creeze despotismul, a fost necesară conlucrarea laică
a unor evenimente pe care trebuie să le reamintim pentru a explica această geneză.
Triburile germanice, care au invadat Europa occidentală în decursul mai multor veacuri, erau
populaţii migratoare care se aflau într-un stadiu de barbarie destul de asemănător cu cel al
triburilor de Irochezi, atunci cînd a fost descoperită America.
Strabon ne spune că barbarii stabiliţi în Belgia şi în nord-estul Franţei ignorau agricultura şi
trăiau numai din lăptărie şi carne, în special din carnea vie a turmelor de porci, sălbatici şi
periculoşi ca lupii, care dăinuiau în libertate în imensele păduri care acopereau regiunea şi care
erau atît de numeroşi încît erau suficienţi pentru hrană precum şi pentru achiziţionarea altor
obiecte de consum şi de lux. Strabon mai spune că Galicii aveau acelaşi obiceiuri iar pentru a le
cunoaşte era suficient să fie studiate obiceiurile germanicilor din epoca sa (Cartea IV). Atunci
cînd Cezar a debarcat în Anglia, el a descoperit că Bretonii din regiunea Kent aveau şi ei aceleaşi
obiceiuri ca şi Galicii: ei nu cultivau pămîntul, trăiau din lăptărie şi carne şi se acopereau cu piei
de animale; ei îşi vopseau trupul cu albastru pentru a-i speria pe duşmani şi aveau femei comune
între fraţi. Punctul de plecare este identic în Europa şi în toate regiunile din lume.

9
  Printre aceşti barbari, luptători şi vînători, domnea egalitatea cea mai aspră; obiceiurile şi
cutumele lor aveau tendinţa de a conserva această egalitate eroică. Atunci cînd deveneau
sedentari şi începeau să practice o agricultură rudimentară, ei făceau permanente expediţii
belicoase, pentru a nu pierde meseria armelor. Un şef cu renume nu trebuia decît să anunţe că
dorea să înceapă o acţiune de război pentru a vedea cum vin la el şi se supun poruncilor sale
trupe de războinici dornici de pradă şi glorie. Cît timp dura expediţia, ei datorau şefului
ascultare, precum războinicii greci lui Agamemnon; dar ei se aşezau la aceeaşi masă, făceau
banchete împreună fără distincţie şi îşi împărţeau prada în mod egal şi prin tragere la sorţi. La
reîntoarcerea în sat, ei îşi recîştigau independenţa şi egalitatea iar şeful de război îşi pierdea
autoritatea. Scandinavii şi, de fapt, toţi barbarii şi-au organizat trupele de invadare în acest mod
liber şi egalitar. Aceste obiceiuri piratice s-au păstrat în tot Evul Mediu; soldaţii erau recrutaţi
făcîndu-se apel la iniţiativa individuală liberă. Pentru a ridica o armată împotriva Englezilor şi a
Albigenzilor, William Cuceritorul şi Inocenţiu III nu au trebuit decît să promită partajul
bunurilor care au aparţinut celor învinşi. La Hastings, în momentul în care trupelor urmau să
intre în luptă, William, ridicînd vocea, s-a adresat soldaţilor în următorii termeni: "Gîndiţi-vă să
luptaţi bine şi sacrificaţi totul pentru că în cazul în care cîştigăm, vom fi cu toţii bogaţi: ce voi
cîştiga eu, veţi cîştiga voi; dacă iau pămîntul, voi îl veţi avea." Sfîntul Părinte a folosit acelaşi
limbaj cu fiul lui Robert Diavolul pentru a incita fidelii să-i extermine pe ereticii albigeni: Aflaţi
deci, soldaţii lui Hristos! Distrugeţi impietatea cu toate mijloacele pe care Dumnezeu le-a revelat
(Dumnezeu nu le-a revelat decît incendiul, omorul şi jaful); goniţi-l pe contele de Toulouse, pe el
şi pe vasalii săi, din castele; luaţi-le pămînturile în aşa fel ca cei catolici ortodo c şi să se
stabilească în domeniile ereticilor (10 Martie 1208). Cruciadele, care i-au aruncat pe luptătorii
europeni asupra Orientului, au fost organizate în mod asemănător; pretextul lor era salvarea
pietrelor din sfîntul sepulcru iar scopul lor era jaful.

Feudalismul. Regimul vasalității

10
 Din punct de vedere social şi politic, feudalitatea a fost un tip de societate bazată pe legături de
dependenţă „de la om la om”, având în vârf o clasă de nobili războinici şi în care puterea publică,
altădată aparţinând statului, se dezagregă într-o serie de instanţe autonome.
Din punct de vedere juridic, feudalitatea se defineşte prin obligaţiile de supunere şi de servicii
din partea vasalului faţă de senior , care îi garantează primului protecţia şi îi acordă un feud.
După modelul roman târziu, când împăraţii acordau veteranilor de război sau barbarilor loturi de
pământ în zonele de frontieră, în schimbul obligaţiei de a presta serviciul militar, regii
carolingienii au acordat ,sub formă de concesiuni, pământuri nobililor, bisericii şi altor persoane,
la început temporare, apoi devenite ereditare. Aceşti beneficiari deveneau vasali , prin actul de
supunere faţă de donator, având mai ales obligaţii militare. La beneficiile propriu-zise, se
adăugau anumite titluri, care au devenit şi ele ereditare. Termenul de beneficium , care
consfinţea aceste raporturi începuse să fie înlocuit în secolul XI cu cel de feud. Acesta era folosit
încă din secolul X, în forma latină fevum , dar termenul de feudalitate apare abia în secolul al
XVIII-lea, derivat din adjectivul feudal.
Termenul feud are un dublu sens : de concesiune în schimbul unor obligaţii reciproce şi de
obiectul însuşi al acestui raport juridic, adică de pământul acordat de senior vasalului. Feudul, în
această accepţie, era moşia acordată, în schimbul prestării serviciului militar, cu obligaţia de a fi
păstrat în starea în care îl primise beneficiarul dar putea fi lăsat moştenire de către vasal, dacă
moştenitorul acestuia era recunoscut de suzeran ca vasal, printr-un act de investitură.

Senioria a precedat feudalitatea iar calitatea şi regimul vasaulului feudal sunt diferite de cele
ale vasalului seniorial. Seniorul feudal nu este totuna cu seniorul teritorial, adică cel care
conduce un mansus (bucată de pământ) şi care îşi exercită drepturile de autoritate, de putere
publică pe teritoriul său. De altfel, fenomenul feudal şi cel seniorial sunt în strânsă legătură,

11
pentru că aproape întotdeauna un senior teritorial deţinea senioria sa ca un feud, din partea unui
senior feudal al cărui vasal era.

În epoca propriu-zis feudală, începând cu secolul X, pe teritoriul feudului, slujbaşii regelui,

care aveau calitatea de seniori, nu puteau să perceapă dări, să exercite dreptul de judecată sau
orice alt act de autoritate. În felul acesta, posesorii de feude primeau nu numai drepturi feudale,
ci şi senioriale, respectiv politice, încât regalitatea nu mai avea decât teoretic dreptul la
suveranitate, practic prin sistemul vasalităţii. Regele rămânea suzeranul general (din latinescul
superanus –superior) . Printre drepturile de seniorie ale marilor feudali, de care aceştia adesea
abuzau, se număra cel de a porni războaie din proprie iniţiativă, dreptul de a publica ordonanţe,
de a percepe dări şi taxe, drept exclusiv de vânat, de pescuit, ca şi cel de a bate monedă proprie.

Conflictele dintre regi şi nobilii regatelor mai importante de pe teritoriul Franţei şi Germaniei
de astăzi au dus la o situaţie de nesiguranţă şi anarhie, astfel încât cei mai puţin apăraţi au căutat
spirjinul în protecţia celor mai bogaţi şi puternici. În acest fel a apărut forma feudală a vasalităţii,
prin care vasalul se încredinţa celui mai puternic ca „omul său”, căruia îi jura să-i fie credincios
iar seniorul îi asigura protecţia şi întreţinerea, îm mod practic prin acordarea unui feud. Aceasta
era una dintr formele de intrare în vasalitate, la cererea vasalului. O altă practică presupunea ca
un senior, uneori chiar regele, pentru a spori numărul celor credincioşi lui, oferea un feud unui
viitor vasal. De regulă, angajamentele contractate între cei doi erau pe viaţă, cu drept de a fi
prelungite sau extinse asupra urmaşilor vasalului.

BIBLIOGRAFIE
1. Conf. univ. dr. Radu Manolescu
2. Conf. univ. dr. doc. Valeria Costachel
3. Asistent univ. Florentina Cazan
4. Asistent univ. Gheorghe Zburchea
5. N. Iorga, Basele necesare unei noi istorii a evului mediu, Generalități
cu privire la studiile istorice. Ediția a III-a, București, 1944.
6. IDEM, Zădărnicia împărțirilor obișnuite ale istoriei universale.
7. C. VAN DE KIEFT, La periodisation de l*histoire du Moyen Age în
Les categories en historie.
8. R. Manolescu, Evul mediu – epocă de progres sau de regres?!
9. G. FASOLI, Guida allo studio della storia medievale, moderna,
contemporanea, Bologna.
10. G. PEPE, Introduzione allo studio del medioevo latino, Milano.
11. L. HALPEN, Initation aux etudes d*histoire du Moyen Age, Paris.
12
 12. M. PACAUT, Guide de l*etudiant en histoire medievale, Paris.

Aparatul critic
Aparatul critic (latină apparatus criticus) reprezintă totalitatea notelor lămuritoare introduse la
editarea unui text, cu scopul de a permite controlul modului în care a fost alcătuită lucrarea
respectivă.[1] Conform savantului și scriitorului Umberto Eco, acestea se pot folosi în următoarele
situații:[2]

 pentru indicarea surselor citatelor

 pentru alte indicații bibliografice de întărire, privind un anumit aspect din lucrare
 pentru a face trimiteri interne și externe
 pentru a introduce un citat de întărire în legătură cu o anumită idee relevată în lucrare
 pentru a da amploare afirmațiilor din text
 pentru a corecta unele afirmații
 pentru a traduce un citat din text, care era esențial să fie dat într-o limbă străină
 pentru a reda sursele din care s-au extras anumite idei

Definirea termenilor
Feudalismul este un sistem politico-economico-social, corespunzând Evului Mediu european,
caracterizat prin preponderența economiei de subzistență asupra celei de piață, prin
înzestrarea producătorului direct cu utilaje de producție, în timp ce pământuleste în general
proprietatea cu caracter personal a stăpânului domeniului (boier, nobil) care are diverse grade de

13
autoritate asupra producătorului direct, asigurată prin constrângerea extraeconomică
(oștile, arnăuții, ceaușii, pandurii), și prin nivelul scăzut al tehnicii dar ridicat al nesiguranței,
care obligă producătorul să apeleze la stăpân.
Evul Mediu esre o perioadă din istoria omenirii cu anumite trăsături specifice.  Evul Mediu =
perioadă din istoria omenirii cuprinsă între Antichitate și epoca modernă.

Lucrarea „Evul Mediu și feudalism : Originea, formele,și sensurile conceptelor. Periodizarea,

direcții, metode de cercetare” a aparatului critic (acestuia din urmă i se spune așa pentru că e
vorba de acea parte a unei lucrări academice care permite examinarea ei critică: notele și
bibliografia) este utilizat frecvent în București. Este utilizat, de asemenea, în mod tradițional, în
Europa, în disciplinele umaniste și în științele sociale. Din nefericire, este destul de greu să
găsești instrucțiuni unice (lucru pe care îl puteți constata și singuri căutând informații despre
subiect). Pentru a nu lăsa loc arbitrarului (nu cred că este necesar să o spun, „răsfoiți” puțin
Internet-ul și veți vedea că se găsesc mai multe verisiuni despre lucrarea dată sau chiar și în alte
cărți (mulți înțeleg prea multe, în fel și chip).

14