UNIVERSITATEA „ȘTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

Facultatea de Istorie și Geografie

Specializarea: Istoria, An I.

TEMA
“Economie și societate în Europa primei epoci a
fierului”

Cadru didactic: Dumitru D. Boghian

Realizat de către: Botych Kristina

2019
 CUPRINS

1. Introducere…………………………………………………………………..3
2. Caracterizare generală a epocii.......................................................................4
 Definirea și conținutul perioadei...................................................................4
 Apogeul metalurgiei bonzului, începuturile metalurgiei fierului și
prelucrarea metalelor prețioase......................................................................4
 Viața economică și social.………………………………………………….5
 Populațiile primei perioade a epocii fierului în spațiul carpato-danubiano-
pontic.………………………………………………………………………6
 Spiritualitatea perioadei hallstattiene.………………………………………7
 Periodizarea primei perioade a epocii fierului…………...…………………7
3. Hallstatt-ul timpuriu (1200/1150 – 800 î. Chr.)……………………………..7
 Încadrarea și evoluția culturală a fazei..................................................7
4. Hallstatt-ul mijlociu (800 – 650/600 î. Chr.)………………………………...9
5. Hallstatt-ul târziu (650/600 – 450 î. Chr.)…………………………………...9
6. Colonizarea greacă pe litoralul Pontului Stâng…………………………….11
7. Influența ilirică……………………………………………………………..11
8. Influența scitică…………………………………………………………….12
9. Caracteristicele generale ale epocii fierului………………………………..12
10.Organizarea socială. Diferențierea dintre traci și iliri...................................13
11.Epoca fierului………………………………………………………………15
12.Vsetigii arheologice privind exploatarea sării în epoca timpurie a
fierului……………………………………………………………………...15
13.Evoluția fierăritului.......................................................................................17
14.Tipologia uneltelor de fier.............................................................................19
15.Prelucrări la rece............................................................................................20
16.Prelucrări la cald............................................................................................21
17.Tratamente termice…………………………………………………………21
1
18.Turnarea…………………………………………………………………....22
19.Concluzii…………………………………………………………………...23
20.Bibliografie…………………………………………………………………24

2
 Introducere
La începutul acestui capitol au fost analizate principalele caracteristici ale primei perioade a
epocii fierului (Hallstattul carpato-pontic); definirea și conținutul perioadei, apogeul metalurgiei
bronzului, începuturile metalurgiei fierului și prelucrarea metalelor prețioase, viața economică și
socială, populațiile primei perioade a epocii fierului în spațiu carpato-danubiano-pontic,
spiritualitatea perioadei hallstattiene, periodizarea primei perioade a eocii fierului. În continuare,
au fost reprezentate, pe faze evolutive, fenomenele etno-culturale ale Hallstattului timpuriu
(1200/1150 - 800 î. Chr.), Hallstattului mijlociu (800 - 650/600 î. Chr.) și Hallstattului târziu
(650/600 – 450 î.Chr.). În finalul capitolului s-au făcut referiri la colonizarea greacă pe litoralul
Pontului Stâng și importanța acesteia, la influențele ilirice și scitice exercitate asupra societății
geto-dacice.
În prezenta unitate de curs se abordează următoarea problematică:
 Caracterizarea generală a epocii (conținutul perioadei, apogeul metalurgiei bronzului,
începuturile metalurgiei fierului și prelucrarea metalelor prețioase, viața economică și
socială, populațiile primei perioade a epocii fierului în spațiul carpato-danubiano-pontic,
spiritualitatea perioadei hallstattiene, periodizare și cronologie);
 Hallstatt-ul timpuriu (1200/1150 – 800 î. Chr.);
 Hallstatt-ul mijlociu (800 – 650/600 î. Chr.);
 Hallstatt-ul târziu (650/600 – 450 î. Chr.);
 Colonizarea greacă pe litoralul Pontului Stâng;
 Influența ilirică;
 Influența scitică.

3
 Caracterizare generală a epocii

Definirea și conținutul perioadei

Prima perioadă a epocii fierului este cunoscută pe plan european sub numele de Hallstatt,
(abreviere uzuala Ha), după descoperirile tipice acestei perioade, făcute într-o salină din Austria.
Descoperirile de pe teritoriul României au avut, însă, caracteristici proprii față de cele din
Europa centrală, și, de aceea, la noi denumirea de Hallstatt are doar o valoare convențională,
desemnând numai perioada de început a epocii fierului. În legatură cu momentul trecerii de la
epoca bronzului la cea a fierului s-au exprimat opinii diverse. Astfel, în Europa centrală se
considera că epoca bronzului ar continua și cu o etapă finală, care cuprinde primele două etape
ale Ha  (A si B). În consens cu majoritatea cercetătorilor români, considerăm că principiul de
bază pentru stabilirea începutului epocii fierului îl reprezinta apariția primelor indicii de utilizare
a obiectelor din acest metal, adică chiar prima etapa a Ha (A), când, și pe plan cultural, se
observa formarea unor sinteze, care s-au raspândit pe întreg teritoriul carpato-danubiano-pontic.
Introducerea fierului a însemnat un uriaș progres în toate domeniile vieții, datorită  sporirii
randamentului uneltelor și armelor. Totuși, înlocuirea bronzului cu fierul s-a făcut treptat, într-un
timp îndelungat, deoarece, în etapa de început a metalurgiei fierului, vechea metalurgie a
bronzului, după o evoluție de secole, atinsese apogeul, iar noul metal era încă rar și scump. Așa
se explica de ce, la începutul epocii fierului, găsim foarte puține obiecte de fier și foarte multe de
bronz. Uneltele de bază, turnate din fier, precum brazdarul pentru plug și toporul, s-au
generalizat doar în a doua perioadă a epocii fierului. Cu timpul, oamenii s-au convins de
avantajele noului metal și fierul a înlocuit, în cele din urmă, bronzul, dar și piatra, ceea  ce
bronzul nu reușise.
În decursul epocii fierului, pe lângă civilizațiile din partea răsăriteană a bazinului mediteranean
(Asia Anterioară și Egipt), s-au dezvoltat cele din zona sa centrală (Grecia și Italia). În acest
context, civilizațiile care s-au dezvoltat în spațiul carpato-danubiano-pontic au beneficiat de
impulsurile culturale primite, direct sau indirect, din centrele evoluate ale lumii contemporane.

Apogeul metalurgiei bronzului, începuturile metalurgiei fierului și

prelucrarea metalelor prețioase

Prima vârstă a fierului s-a caracterizat printr-o înflorire deosebită a metalurgiei bronzului,
dovezi deosebit de importante fiind piesele încadrate în seriile: Cincu - Suseni (sec. XII), Turia -
Jupalnic (sec. XI); Moigrad - Tauteu (sec. X), Fizesu Gherlii - Sângeorgiul de Pădure (sec. IX),
somartin - Vetis (sec. VIII), Bilvanesti - Vint (sec. VII) și depozitele-turnătorii (Uioara de
Sus/Albă, spalnaca, Gusterița, Aiud, Band, Dipsa, în centrul Transilvaniei, și Bicaz/Maramures),
vorbind despre unul dintre cele mai importante și masive centre de producție a bronzului din
Europa est-centrală, ale cărui piese s-au raspândit îndeosebi la sud si la est de Carpați.

De la primul popor (hittitii) care, începând din jurul anului 1600, și-a bazat dezvoltarea pe
cunoașterea fierului, noul metal s-a raspândit destul de repede în regiunile limitrofe. În
spațiul  nostru metalurgia fierului a putut pătrunde pe mai multe căi:

a.       sud-tracică. Se știe că mai multe triburi tracice balcanice, printre care trerii, au întreprins
expediții în Asia Mică, de unde au putut prelua, ca și cimmerienii, metalurgia fierului,
răspândind-o apoi și la tracii nord-dunareni. De asemenea, metalurgia fierului a putut să se

4
 dezvolte, la tracii sud-balcanici, și sub influența Eladei;

b.         calea nord-vest balcanică (pe culoarul Vardar - Morava sau dintr-un centru secundar

nord-vest balcanic) și italică a acționat în vestul țării.Influențele au pornit de la centrele de
metalurgie illirice, precum și de la cele pre-etrusce (cultura de tip Villanova) și, apoi, etrusce.
Nu se poate exclude nici existența unor centre locale, carpato-balcanice, unde să se fi
practicat o metalurgie timpurie a fierului;

c.       calea vest-pontică  (maritimă și pe uscat). Favorizată de dezvoltarea unei navigații

costiere în Marea Neagră, încă de la sfârșitul epocii bronzului (așa cum arată descoperirile
din regiunea litoralului bulgăresc), completată printr-un traseu pe uscat, prin Dobrogea,
Muntenia spre Transilvania;

d.         nord-pontică (sau cimmeriană). Cimmerienii erau o populație indo-europeană (din

ramura nord-iraniană), cu un accentuat caracter păstoral, nomad și războinic. Localizați în
nordul Mării Negre, ei atacau mereu Asiria și Urartu, în mod deosebit partea estică a Asiei
Mici, preluând de aici și cunoștințele despre metalurgia fierului, pe care le-au răspândit apoi
în Europa est-centrală, deci și pe teritoriul țării noastre. Pe această cale au putut pătrunde,
printre altele, topoarele de fier cu brațe laterale (aripioare), descoperite în câteva locuri din
estul României (de ex., la Bârlad) și care au fost datate în secolul al VIII-lea î.Chr. Aceasta a
fost o cale târzie de răspândire a unor obiecte de fier. Diferitele căi de pătrundere a
metalurgiei fierului au putut fi convergente și, uneori, chiar sincrone.

Dintre piesele timpurii de fier din cadrul Hallstattului timpuriu carpato-danubiano-pontic, pot fi
menționate: celtul de la Lapus, limba de mâner (probabil de cuțit) de la Rozavlea, pumnalul de la
Deva , cuțitul de la suncuius, jud. Bihor, pumnalul de bronz cu miez de fier de la Tirol,  o spadă
și acul de bronz cu miezul de fier descoperite în localități necunoscute din Banat, fibula de la
Bobda (jud. Timis), cuțitul de la Cauas (jud. Satu Mare) și cel de la Corni-Liteni (jud. Suceava)
și fragmentele de zgura de fier de la Susani (jud. Timis), Peteni si Cernatu de Sus (jud. Covasna)
sau Dervent (jud. Constanta). Ulterior, dovezile de prelucrare locală a fierului și numărul
pieselor (cuțite, topoare plate cu aripioare, topoare bipene, seceri, dălți, teci pentru spade etc.) se
înmulțesc, mai ales odată cu trecerea la cultura Basarabi.

În perioada hallstattiană au continuat să se realizeze și să se folosească tezaure cu obiecte de

aur, cum este cel de la Hinova (jud. Mehedinti), de cca. 5 kg, reprezentând, probabil o depunere
rituală și Radeni (com. Pastraveni, jud. Neamt) sau cele de la sfârșitul Hallstattului și începutul
perioadei Latène (Stâncesti-Botosani, Baiceni-Cucuteni-Iasi, Agighiol-Tulcea, Peretu-Teleorman
etc.).

Viața economică și socială

Dacă la începutul primei epoci a fierului păstoritul pare să fi avut un caracter predominant,
ulterior este evident echilibrul dintre agricultura și creșterea animalelor și sedentarizarea mai
accentuată a comunităților umane, poate și ca urmare a unei relative limitări a migrațiilor de
populații și a unor condiții de mediu favorabile. Pe plan social, ca urmare a sporirii produselor și
a acumulărilor de avuții, s-a accelerat și accentuat procesul de stratificare în cadrul comunităților,
continuând procesele din perioada anterioară. Prin consolidarea uniunilor de triburi, conflictele
intertribale au luat forma unor adevărate razboaie. Epoca fierului, a fost, din acest punct de

5
vedere, nu numai a plugului și a toporului de fier, dar și a spadei de fier. Uniunile de triburi

aveau centre întărite, adevărate cetăți, cu valuri uriașe de pământ (cu structura interioară de bârne
și pietre), cu șanțuri și palisade, de felul celor de la Sântana-Arad (cu o suprafață de 78
ha),  Ciceu, Medias, Teleac (în Transilvania), Siret (Moldova), în Hallstatt-ul timpuriu, Stâncesti
(Botosani), Arsura, Bunești-Averești (jud.Vaslui), Mosna și Cotnari, jud. Iași (în Moldova),
Butuceni (în Basarabia), Satu Nou (Dobrogea), Albești (Muntenia), Verbicioara (în Oltenia),
pentru perioadele următoare, unele dintre acestea, aflate în asociere cu mormintele și tezaurele
princiare putrând vorbi de existența unor formațiuni politice și militare, anonime din păcate.

Din punct de vedere social-politic și militar, adunarea luptătorilor împreună cu conducătorul

politico-militar, poate și religios, (rege, chiefdom) au reprezentat forma curentă de conducere a
uniunii tribale. Astfel, în unele necropole, precum cea de la Balta Verde (Oltenia), numărul mare
de arme depuse în morminte indica existența unor luptători specializați. Din rândurile acestor
luptători, s-a detașat o aristocrație militară tribală, așa cum dovedesc unele morminte cu un
inventar deosebit de bogat, caracteristica unei etape mai avansate a ceea ce s-a definit, în
istoriografia marxistă, drept democrație militară, care ar fi corespuns sfârșitului societății
primitive.

În același timp, pe lângă progresele realizate în domeniul metalurgiei fierului, sub impactul
influențelor grecești, manifestate din secolul al VII-lea î. Chr., s-a răspândit procedeul lucrării
ceramicii cu ajutorul roții olarului (a se vedea ceramica din necropolele Gogosu și Eselnița (jud.
Mehedinti) și Alexandria (jud. Teleorman), care s-a extins în sec. VI-IV în întreg spațiul carpato-
danubiano-pontic

Populațiile primei perioade a epocii fierului în spațiul carpato-danubiano-

pontic.

În stadiul actual al cercetărilor, se admite că, cel mai târziu la începutul epocii fierului, s-a
definitivat diferențierea etnico-lingvistică dintre traci si illiri. Pe cea mai mare parte a teritoriului
țării noastre, elementul etnic dominant era cel tracic. Tracii dețineau, de asemenea, un întins
teritoriu balcanic, până în nordul Mării Egee, extinzându-se și în vestul Asiei Mici (frigieni,
lidieni, licieni, carieni). Spre nord și spre est, depășeau cu mult granițele actuale ale României,
extinzându-se, la început până prin mijlocul Polonei de astăzi și până la Nipru, dar în aceste zone
au fost treptat integrați de către valurile migratoare ale populațiilor nord-iraniene (cimmerieni,
sciti, sarmati). Spre vest și sud-vest, tracii se interferau cu illirii, cam prin zona Dunării mijlocii
(pannonice), a Banatului și Serbiei. Drept urmare, în zonele sud-vestice ale României se constata
prezența a numeroase obiecte de factură illirică, dar acestea nu trebuie puse atât pe seama unor
prezente efective ale populației illirice, ci, mai plauzibil, pe seama unor importuri, explicabile
prin deosebită înflorire a metalurgiei fierului în centrele illirice din nord-vestul Balcanilor.
Despre aceasta deosebită răspândire vorbea și Herodot, care îi considera pe traci drept cei mai
numeroși lume, după indieni. Cu timpul, s-au produs, în această arie uriașă, pătrunderi ale unor
populații străine, având drept efect o restrângere a spațiului tracic. De asemenea, și în interiorul
lumii tracice s-au produs o serie de delimitări și individualizări, în funcție de zonele geografice.
Pe ansamblu, s-au separat două ramuri principale: sud-tracică  și  nord-tracică, delimitate de
Munții Haemus (Balcani). În timp ce ramura sudică a fost mult influențată de civilizația elenică,

6
lumea nord-tracică (numită ulterior și geto-dacică) a rămas păstrătoarea cea mai fidelă a
specificului tracic.

Spiritualitatea perioadei hallstattiene

Deși sunt încă greu de definit, în perioada hallstattiană se sesizează o anumită continuitate
spirituală din epoca bronzului, materializată în perpetuarea cultului solar, demonstrat de o bogată
simbolistică geometrică (cercuri și cruci solare, spirale și capete de spirale) și reprezentări
figurative ale unor pasări de apă (lebedele reprezentau în mitologia greacă vehiculul/carul cu
care călătorea, în fiecare primăvară, Apollon, zeul hiperborean al luminii) pe unele vase legate de
cultura Basarabi, în special: canile de la Iernut (jud. Mures), protomele carului-recipient de cult
de la Bujoru (jud. Teleorman), pandantivul de la Ghidici (jud. Dolj), reliefurile de pe situla de la
Remetea Mare (jud. Timis). De asemenea, este posibil să fi continuat procesul de configurare a
panteonului politeist traco-geto-moeso-dac, la sfârșitul perioadei având loc, în spațiul getic,
reforma religioasă a lui Zalmoxis.

În același timp, se cunosc o serie de depuneri votive de ceramică, în locuri speciale (Popesti-
Novaci, jud. Giurgiu, Iernut, jud. Mures, în cadrul culturii Basarabi, și Bistrița, jud. Vâlcea, în
secolul al VI-lea î. Chr.) și în morminte (Susani, jud. Timis), sau cu obiecte din aur (Hinova, jud.
Mehedinti). În ceea ce privește ritul funerar, se observa o folosire, în funcție de zone geografice,
tradiții și influențe, a inhumației și incinerației. Către sfârșitul perioadei, în spațiul geto-dacic s-a
generalizat incinerația, în multe cazuri în necropole tumulare, ritul inhumației fiind propriu, mai
ales, populațiilor alogene (greci, illiri, sciti) sau copiilor și tinerilor geto-daci care nu au atins
maturitatea religioasă.

         

Periodizarea primei perioade a epocii fierului

Multă vreme, datorită lipsei cercetărilor proprii pentru această perioadă, s-a preluat și la noi
sistemul central-european, elaborat de Paul Reinecke (cu patru faze: A-D), perfecționat, prin
subdiviziuni, de către Hermann Müller-Karpe. În urma cercetărilor efectuate pe teritoriul
României, îndeosebi în deceniul al șaselea, s-a elaborat o schemă proprie de periodizare, cu trei
faze (Ha timpuriu/Ha A si B, cca. 1200/1150 - 800 î. Chr, mijlociu/Ha C, cca. 800 - 650/600 î.
Chr, și târziu/Ha D, 650/600 - 500/450 î. Chr). În acest sistem au fost încadrate principalele serii
de depozite de bronzuri, precum și fenomenele culturale specifice.

Hallstatt-ul timpuriu (1200/1150 - 800 î. Chr.)

Încadrarea si evoluția culturală a fazei

Între epoca bronzului și cea a fierului nu a fost constatată o întrerupere a continuității etno-
culturale, deoarece purtătorii culturilor epocii bronzului nu au fost înlocuiți de alții, care să fi

7
pătruns din afară, aducând cu ei civilizația fierului. Aceasta continuitate este demonstrată, în

primul rând, de excepțională bogăție a obiectelor de bronz, care arată că metalurgia bronzului din
aria carpato-dunareană a atins apogeul tocmai în secolele care au
precedat  cristalizarea  civilizației  fierului, precum și de faptul că în cadrul vestigiilor de cultura
materială se găsesc multe elemente moștenite sau evoluate din epoca anterioară, și atunci când
nu se poate sesiza, din punct de vedere arheologic, continuitatea temporală, aceasta este suplinită
de așa-numita continuitate mobilă, spațială.

Mișcările demografice, începute din perioada de sfârșit a epocii bronzului, au continuat și în

această etapă, fiind afectate mai ales părțile vestice ale spațiului carpato-danubiano-pontic.
Caracterul probabil predominant păstoral al economiei este reflectat, printre altele, de
descoperirea unui mare număr de figurine zoomorfe de lut, cunoscute sub numele de "turma de
la Lechinta" (Lechinta, jud. Mures) sau cele de la Lapus și Siret, din diferitele grupe culturale ale
Hallstattului canelat.

Peste aria culturii Noua s-a suprapus, extinzându-se dinspre vest spre est și sud, un orizont
hallstattian timpuriu, de tip Ha A, caracterizat printr-o ceramică lustruită, neagră la exterior și
roșie la interior,ornamentată cu caneluri (și uneori cu proeminente), aparținând complexului
cultural Gáva-Holihrady, cu variatele sale aspecte. Ritul funerar specific acestui orizont era
incinerația în urme bitronconice, documentată, printre altele, în necropolele de la Balta Verde
(Oltenia) și Bobda (Banat). Prin fibulele în forma de arcuș de vioară, numite de
tip Peschiera (după o localitate din Etruria), descoperite la Jupa (Banat) și Orlea (Oltenia), acest
orizont se datează în secolele XII-XI bc. După principalele descoperiri din Transilvania și
Banat, orizontul poate fi numit Lapus-Pecica-Reci-Medias-Susani-Bobda, iar în Oltenia îi
corespund descoperirile de tip Balta Verde și în Muntenia cele de tip Chitila. În Ungaria,
Slovacia și Ucraina subcarpatică a evoluat cultura Gáva-Holihrady propriu-zisă, reprezentată în
Moldova prin grupele Granicești (în Podișul Sucevei) și  Corlateni-Chișinău-Lucașeuca (în restul
Moldovei).

            Ceva mai târziu, începând cu Ha B, părțile de sud și est ale țării au cunoscut evoluția unui
alt orizont cultural, de origine  balcano-carpatică și a Dunării de Jos, cu ceramica
neagră, lustruită, decorată  prin impresiuni și incizii, uneori și cu încrustare cu culoare albă, care
continua stilul ornamental al Bronzului mijlociu și târziu din sud-vestul României. Acest orizont
s-a extins dinspre Peninsula Balcanică, de la sud spre nord, acoperind, în mare măsură, vechiul
orizont cu ceramică canelată. Este reprezentat prin culturile înrudite Insula Banului (Oltenia și
cea mai mare parte a Munteniei), Babadag (îndeosebi Dobrogea), Tamaoani (sudul Moldovei)
și Cozia-Brad-Saharna-Soloceni (centrul Moldovei). Acest orizont are analogii perfecte în
cultura sud-balcanică Pseničevo, iar prin intermediul acesteia fragmente ceramice asemănătoare
cu cele de la Babadag au ajuns până în stratul VII b 2 de la Troia, care urmează distrugerii cetății
homerice. În marea arie de răspândire a celor două complexe (cel cu ceramica decorată prin
caneluri și cel au ceramica imprimată și incizată) au apărut, prin firești interferente culturale,
grupe mixte și sinteze, corespunzătoare procesului de hallstattizare a acestui spațiu tracic. Astfel,
s-au pus acum bazele viitoarei unități geto-dacice, ca principala ramură nordică a tracilor.

8
Hallstatt-ul mijlociu (800 - 650/600 î. Chr.)
După unii cercetători, de abia din acest moment ar fi început perioada propriu-zisă a Hallstatt-
ului, deoarece de abia acum metalurgia fierului depășește și înlocuiește aproape complet pe cea a
bronzului. În această perioadă, după frământările etno-culturale care au marcat sfârșitul epocii
bronzului și faza timpurie a Hallstatt-ului, s-a format o mare sinteză culturală nord-tracică, ce a
acoperit aproape tot teritoriul vechii Dacii.
Este vorba de complexul cultural Basarabi (localitatea eponimă din jud. Dolj). În Basarabia e
cunoscut prin descoperirile de tip soldănești. În zonele necuprinse de cultură Basarabi, par să
continue, în forme târzii, grupurile culturale existente și în Ha timpuriu, dar apar și grupe noi, cu
evidente influențe nord-pontice, cum ar fi cele de la Stoicani și Trestiana, din sudul și centrul
Moldovei.
Complexul Basarabi-soldănești s-a individualizat printr-o ceramică decorată deosebit de variat,
prin incizie, excizie, canelare și imprimare, la care se adaugă incrustația cu alb. Se pare că, în
cadrul acestui complex, s-a ajuns la revitalizarea, prin intermediul complexului cultural Insula
Banului-Cozia-Solonceni-Saharna (Ha timpuriu), a tradițiilor vechii ceramici tracice a Bronzului
dezvoltat, îndeosebi din cadrul culturilor Gârla Mare, Tei si Wietenberg, ceea ce demonstrează
încă o dată unitatea și continuitatea etno-culturală existentă între epoca bronzului și cea a fierului
în spațiul carpato-dunareano-balcanic, așa cum a presupus-o Vasile Pârvan. Așezările erau atât
fortificate (Remetea-Poganici, jud.Caras-Severin, Hunedoara, Popești, jud. Giurgiu, Poiana, jud.
Galați, Teleac, jud. Alba etc.), cât și deschise, de tip salas (sezoniere), fiind răspândite pe toate
formele de relief, trăsătura specifică ulterior și civilizației geto-dacice. Ritul funerar prezintă încă
oscilații între incinerație și inhumație, dar incinerația tinde să se impună din ce în ce mai mult. În
viața spirituală se remarcă în mod deosebit cultul soarelui (continuând, de asemenea, tradițiile
epocii bronzului), figurat prin care solare, trase de păsări, precum cel descoperit la Bujoru
(Teleorman), sau prin pandantive în forma de luntre solară. O caracteristică a complexului
Basarabi, având mare valoare cronologică, este lipsa totală în inventarul sau a oricăror obiecte de
factura grecească sau scitică, fapt pentru care este numit și orizont prescitic. Din punct de vedere
al evoluției istorice, se consideră că orizontul cultural Basarabi reprezintă un reflex
al  individualizării grupului geto-dacic din marele neam al tracilor, la sfârșitul secolului al VI-lea
î. Chr, geții fiind menționați clar de izvoarele scrise (Herodot).

Hallstatt-ul târziu ( 650/600 - 450 î. Chr.)

Acum societatea carpato-dunareano-pontică a evoluat  treptat, în cadrul unei "unități în
diversitate", spre a doua perioadă a epocii fierului. Această trecere s-a făcut pe baza evoluției
firești a fondului local traco-geto-dacic, de tradiție Basarabi, care a fost influențat de factori
externi, cum ar fi: în special cel grecesc, în oarecare măsură cel scitic și, ulterior, cel celtic.
Perioada Ha târziu reprezintă momentul în care populația locală geto-dacică a realizat trecerea
spre evoluția istorică propriu-zisă. Momentul trecerii spre Latène nu a fost pretutindeni același în
spațiul carpatic, fiind cuprinsă într-un interval destul de larg: cca. 500/450 - 300 î. Chr.
Pe vechiul fond de tip Basarabi-soldănești, Babadag III si Hallstattian mijlociu din zona de
nord a spațiului carpato-danubiano-pontic s-au format mai multe complexe și grupe culturale
geto-dace sau mixte. Astfel, în zona Dunării de Jos, zona de dealuri și munte a Banatului,
Olteniei, Munteniei și sudul Moldovei, până în Ucraina subcarpatică, a evoluat complexul
9
cultural Ferigele (com. Costesti, jud. Vâlcea) – Bârșești (jud. Vrancea), în interiorul căruia se
manifestă, asupra fondului traco-getic o serie de influențe greco-scitice și, poate, illirice. Acest
complex cultural s-a caracterizat prin necropole tumulare de incinerație, cu un bogat inventar de
vase ceramice și arme de fier, continuând, în mare măsură, tradițiile anterioare ale culturii
Basarabi, mai ales în decorul ceramicii. În sud-vestul României și în nord-vestul Bulgariei,
în zona de interferență traco-illiră, se constata, în continuare, o influență pregnantă a triburilor
illirice asupra celor tracice, asa cum demonstrează inventarul unor necropole de
inhumație, precum cele de la Gogoșu, Balta Verde sau Gruia din sudul Olteniei. Tipic illirice
sunt și fibulele de tip Glasinac și Donja Dolina, descoperite aici.
În spațiul dintre Balcani și Dunăre, descoperirile hallstattiene târzii au fost încadrate
în grupul cultural Vraca (Vrata), considerat că aparținând tracilor triballi care ar fi recepționat
influențe illirice. În teritoriul cuprins între Dunăre și Mare (Dobrogea și NE Bulgariei), într-o
zonă de interferență dintre geți și tracii odryzi, a fost definit grupul cultural Dobrina -
Ravna (după necropolele de incinerație din apropiere de Varna), în cadrul căruia se resimt
importante influențe grecești. Regiunile sudice și sud-estice de la Dunărea Inferioară (de la
confluența cu Tisa până la gurile fluviului) se aflau în legatură directă cu influențele elenice,
intrând într-un ritm de dezvoltare mai accelerat. Aici se includ Banatul, Oltenia, Muntenia,
Dobrogea și Moldova de sud. Legăturile cu lumea Eladei se realizau fie direct, prin coloniile
grecești de la Marea Neagră, recent înființate, fie indirect prin intermediul lumii sud-tracice și
illirice. Drept urmare, într-o serie de așezări și necropole din această perioadă (sec. VII-V î. Chr),
precum Tariverde, Bugeac, Canlia, Satu Nou (Dobrogea), Alexandria, Zimnicea (Muntenia),
Curteni-Vaslui, Bradicești-Iași (Moldova) să se întâlnesc nu numai importuri de ceramică
grecească, ci și imitații locale după astfel de piese, care au accelerat procesul transformării
treptate, încă din secolul al V-lea, a grupurilor și complexelor hallstattiene târzii într-o cultură
Latène timpurie de tip Canlia-Murighiol.  
În Transilvania și Moldova nordică, unde influențele elenice au fost slabe în această perioadă,
un rol mai important a revenit pătrunderilor efective sau influențelor scitice. Se delimitează și în
această arie mai multe aspecte locale hallstattiene târzii, cum ar fi grupul Cimbrud, din Podișul
Transilvaniei, caracterizat prin necropole de inhumație, care ar putea să semnifice
prezența sciților agătârși în mediul tracic (Valentin Vasiliev), și grupul cultural tracic vest-
podolian sau podolo-bucovinean/nord-moldav (Mircea Ignat), ultimul înrudit cu grupul care a
evoluat, către sfârșitul perioadei hallstattiene, în partea nordică a țării, reprezentat prin necropole
tumulare de incinerație, de tipul celor de la Sanislau (jud. Satu Mare), Kustanovice (lângă
Uzgorod, în Ucraina transcarpatică), Kruglik (Cernăuți), tumulare birituale ca Chotin (Slovacia)
sau ale grupului Szentes-Vekerzug (Câmpia Tisei) și necropole plane de incinerație ca cea de
la Strahotin (jud. Botosani).
În arealul est carpatic, în faza finală a Hallstattului, sunt cunoscute stațiunile de la Curteni și
Corni-Husi (jud. Vaslui), Barboasa și Gaiceanca (jud. Bacau), Bradicești (jud. Iasi), și unele
cetăți de pământ, lemn și piatră, de tipul celor de la Stâncești (Botoșani), Cotnari și Mosna (Iași),
(sec. VI-V î. Chr), Merești (Suceava), Arsura și Bunești-Averești (Vaslui), Butuceni (Rep.
Moldova), (sec. IV î. Chr) sa, care indică gradul de organizare social-politică a populației locale
geto-dacice, procesul complex de trecere la cea de-a doua perioadă a epocii fierului (Latène) și
încercările ei de a stopa invaziile scitice. O serie de descoperiri funerare, care atesta utilizarea
inhumației, ca cele de la Trestiana (jud. Vaslui), Cimbala (Izvoru Berheciului, jud. Bacău), datate
în secolul al VI-lea î. Chr, și Milești-Părincea (jud. Bacău), împreună cu prezența unor piese
10
considerate de tip scitic (pumnale și spade de tip akinakai, vârfuri de săgeată în trei muchii etc.),
pot fi puse în legatură cu o posibilă influență scitică, directă sau indirectă, și o încadrare
vremelnică a unor zone din spațiul est-carpatic în Sciția (Herodot).

Colonizarea greacă pe litoralul Pontului Stâng

Cea mai importantă influență, exercitată în spațiul carpato-danubiano-pontic, până la cea
romană, a fost influența grecească, exercitată indirect, prin intermediul popoarelor din zona de la
sud și vest de Balcani (tracii și illirii), și direct, prin coloniile pe care diferite metropole grecești
le-au întemeiat în jurul Mării Negre. Din motive economice, sociale și politice, grupe de
populație greacă din Asia Mică, au plecat, sub conducerea unor reprezentanți ai aristocrației, și
au întemeiat, în secolele VII-VI î. Chr, colonii și pe țărmul nordic și vestic al Pontului Euxin.
Pentru spațul geto-dacic, ne interesează coloniile din Pontul Stâng întemeiate, la date și în
condiții diferite de Milet (Olbia, Tyras, Orgame, Histria, Apollonia, Tomis, Odessos), Heracleea
Pontica (Callatis), chalcidieni și megarieni (Mesambria), ionieni și dorieni (Dionysopolis). Mai
este menționată colonia Parthenopolis (probabil în apropierea Costinestiului). Aceste cetăți ale
"grecilor de peste mări" au cunoscut o rapidă și puternică dezvoltare economică,
meșteșugărească și comercială, și-au ridicat ziduri puternice, aveau un teritoriu, au bătut moneda
proprie, și au prezentat aceiași organizare ca a orașelor metropola: alternantă regimurilor
oligarhice cu cel democratic. Au fost antrenate în disputele politice și militare din estul
Peninsulei Balcanice, căutându-și protecția, contra unor stipendii, la mai durabilii sau
vremelnicii conducători locali: geti, sciti, macedoneni, traci, sfârșind prin a ajunge sub dominație
romană (sec. I î. Chr). Grație influențelor pozitive exercitate de grecii din colonii, prin
intermediul acelor mixhellenes (rezultați din conviețuiri mixte: greco-trace, greco-getice, greco-
scitice) partea de sud-est a spațiului carpato-danubiano-pontic a trecut, așa cum am arătat mai
sus, mai repede la cea de-a doua vârstă a fierului. Aceste influențe au continuat, cu toată puterea,
în epoca elenistică, cu efecte benefice asupra societății geto-dacice.

           

Influența illirică
Illirii au reprezentat o importanță populație indo-europeană care a evoluat în partea de vest a
Peninsulei Balcanice (până în bazinele Dravei și Moravei, pe coastele Mării Adriatice și Ionice,
Peninsula Istria), fără a se putea stabili, cu certitudine, stabili limitele cu celelalte popoare vecine
(greci, traci). Se pare că partea de sud-vest a spațiului carpato-danubiano-pontic a constituit o
zonă de interferență între lumea geto-dacică și cea illiră. Pe seama unei influențe illire sau a
prezenței vremelnice a unei "enclave illirice", care a fost treptat asimilată, au fost puse
descoperirile funerare (morminte tumulare de inhumație cu un bogat inventar compus din arme și
piese de harnasament) de la Basarabi și Balta Verde (jud. Dolj).

11
 Influența scitică
Sciții, populație indo-europeană care au stăpânit, în al doilea sfert al mileniului I î. Chr, stepele
ponto-caspice și Caucazul de Nord, unde au înlăturat dominația cimeriană, au înaintat, într-un
prim val, spre vest, așezându-se în Transilvania, unde au format grupul cultural Ciumbrud. În
scurtă vreme, după conflictele din Asia cu asirienii, s-au stabilit în stepele nord-pontice (Scythia
Mare), unde au fost atestate mai multe uniuni tribale: "sciții regali", "sciții plugari" și cei dintre
Marea de Azov și Coban. Având un mod de viață păstoral, nomad, au dominat, în secolele VI-V
î. Chr, spațiul de la răsărit și sud de Carpați, unde au fost descoperite: pumnale akinakes, vârfuri
de săgeată cu trei muchii și, ulterior, cu trei aripioare, piese de harnasament decorate într-un stil
animalier specific, înmormântări în morminte tumulare bogate, cazane de sacrificiu (Scortaru,
jud. Braila, Castelu, jud. Constanta, Iacobeni-Dângeni, jud. Botosani), statui (stele) funerare de
piatră (Sibioara și Stupina, jud. Constanta), oglinzi de bronz etc. Ca urmare a dominației
politico-militare și a modei scitice, aceștia au transmis geților și dacilor piese de armament și
podoabă, din cele enumerate, tactica arcașilor călări, poate unele forme de organizare militară.
Din sec. IV î. Chr, unele grupe de sciți au pătruns în Dobrogea (a se vedea necropola birituală de
la Celic-Dere, jud. Tulcea), unde au întemeiat regate după model elenistic (sunt cunoscuți regii
sciți: Ailios, Sariakes, Tanusa, Akrosas, Charaspes, Kanites), care au bătut, prin secolele III-II î.
Chr, moneda proprie, fapt care a determinat că mai târziu, în timpul Dominatului, acest teritoriu
să fie numit Scythia  Minor, pentru a se deosebi de fosta Scythia Major, împotriva căreia a
întreprins, în 514-513, o mare expediție regele perșilor Darius.

Caracteristicele generale ale epocii fierului

Trecerea la epoca fierului nu a însemnat numai adoptarea folosirii fierului, care a determinat,
desigur, o creştere a productivităţii muncii şi a creat premisele unor relaţii sociale mai evoluate,
ci etapa cea nouă a mai avut şi alte caracteristici. În economie se constată, la începutul epocii
fierului, o puternică orientare spre păstorit, care a dus şi la o intensificare a exploatării sării, de
care se lega de asemenea şi o activitate de schimb.

Economia păstorească predomină în toate complexele culturale cu caracter de tranziţie.

Agricultura cade din nou în această vreme pe plan secundar, dar ea îşi va redobândi - pe regiuni -
primul loc, după ce se vor inventa unelte agricole noi şi când în interiorul aristocraţiei tribale
îmbogăţite de pe urma turmelor de vite şi a activităţii sporite a atelierelor şi turnătoriilor de
bronz, se va fi petrecut o restructurare. Se petrec din nou frecvente deplasări ale grupurilor
tribale, aşa cum se întâmplase şi în perioada de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului.

Orientarea aproape generală în Europa răsăriteană şi centrală către ramura păstorească a

producţiei materiale, precum şi abandonarea unor aşezări şi terenuri folosite până atunci pentru
agricultură au fost provocate şi de înrăutăţirea climei, aşa cum au dovedit-o studiile asupra climei
epocii respective. Caracterul predominant păstoresc al economiei din perioada timpurie a primei
epoci a fierului se reflectă şi în suprastructură. Aşa-numita „turmă” (un mare număr de figurine
zoomorfe de lut ars), descoperită la Lechinţa de Mureş, este o dovadă în această privinţă.

Dacă în epoca bronzului calul fusese folosit în special ca animal de tracţiune, în principal la
carele de luptă, în schimb în prima epocă a fierului, cu deosebire după 800 î.Hr., calul devine cu
predilecţie animal de călărie. Numeroasele piese de harnaşament, zăbale, psalii, opritori, cât şi

12
înmormântările de cai alături de luptător dovedesc cu prisosinţă că şi pe teritoriul României se
petrecuse acelaşi fenomen, ca şi în restul Europei răsăritene, centrale şi sud-estice.

Spre sfârşitul epocii bronzului - multe dintre înfloritoarele aşezări (ca şi cimitirele din
vecinătatea lor) sunt părăsite complet. Pe alocuri, ca în valea Dunării oltene, de pildă, ele sunt
acoperite de dune. În alte părţi, urme arheologice sporadice documentează totuşi o continuitate în
locuirea vechilor aşezări.

În unele regiuni - ca în Moldova şi Oltenia - se răspândeşte un nou tip de aşezare, sălaşe

prezentând astăzi forma unor movile mărunte, grupate câte 2-5 la un loc, care se mai cunosc şi
sub denumirea de „cenuşare”. Sărăcia documentării şi lipsa unor studii de amănunt au dus pe
vremuri la formularea ipotezei unei dispariţii totale a culturilor epocii bronzului şi a pătrunderii
dinafară a unor triburi care ar fi adus cultura fierului. O analiză mai profundă dovedeşte însă că
nu a existat nici o cezură în continuitatea de viaţă şi de cultură de la epoca bronzului la epoca
fierului.

Documentarea cea mai concludentă în această privinţă ne-o oferă excepţionala bogăţie a
obiectelor de bronz, care arată că metalurgia bronzului din Transilvania, ca de altfel şi din restul
ariei carpato-dunărene, a atins apogeul său tocmai în cele trei secole şi mai bine care au precedat
cristalizarea definitivă a culturii primei epoci a fierului din secolul VIII î.Hr. În atelierele şi
turnătoriile locale au continuat să fie lucrate în general aceleaşi tipuri de unelte, arme şi podoabe,
de data aceasta mai evoluate decât cele precedente. S-au adăugat, desigur, şi forme noi
(căldăruşe cu două torţi mobile şi ceşti cu o toartă, făcute din tablă de bronz, unele forme de
seceri etc.).

Toporul cu gaură de înmănuşare longitudinală (celtul) se răspândeşte foarte mult. Pe de altă

parte, o altă serie de elemente de cultură materială, documentează deopotrivă o derivare a
manifestărilor primei epoci a fierului din acelea ale epocii bronzului. În unele complexe culturale
din perioada mijlocie a primei epoci a fierului, ca la Stoicani, de pildă, comunităţile continuă
încă să-şi înhumeze morţii în poziţie chircită după ritualul practicat în epoca bronzului.

Organizarea socială. Diferenţierea dintre traci şi iliri

În epoca de care ne ocupăm, democraţia militară atinge o treaptă mai dezvoltată a organizării
sale. O activitate războinică se desfăşurase şi în etapa mai timpurie a democraţiei militare din
epoca bronzului. Sabia şi toporul de luptă căpătaseră cea mai largă răspândire în perioada finală
a epocii bronzului şi în perioada de tranziţie spre aceea a fierului. După adoptarea metalurgiei
fierului, războaiele de jaf şi îmbogăţire se intensifică.

„Războiul şi organizarea războiului au devenit acum funcţiuni regulate ale vieţii poporului”,
spune F. Engels Necesitatea purtării războiului, cât şi aceea a apărării teritoriului unional-tribal
(numeroase aşezări sunt acum întărite cu şanţ sau val, ca cele de la Mediaş, Teleac, lângă Alba
Iulia etc.) cereau nu numai o bună organizare, dar şi arme multe şi eficace. Această ultimă
necesitate a constituit - cel puţin la început - unul din factorii hotărâtori ai adoptării metalurgiei
fierului.

Noul metal dădea sabia, pumnalul şi lancea, mai ieftine şi mai uşor de procurat în cantităţi

13
mari. Numărul mare al armelor descoperite în necropola tumulară (cu movile) de luptători de la
Balta Verde, în valea Dunării, la sud-est de Turnu Severin, este o dovadă a intensificării
războaielor tribale, ca fenomen caracteristic al epocii mijlocii hallstattiene. În această etapă se
ridică numeroase cetăţi de pământ, întărite cu şanţuri şi valuri de pământ, acestea având uneori în
interiorul lor ziduri de piatră, ca, de pildă cetatea de la Verbicioara (judeţul Dolj).

Aristocraţia militară se desprinde din ce în ce mai mult de masa tribală. Reprezentanţii păturii
militarilor sunt îngropaţi în unele cimitire deosebite de cimitirul restului populaţiei, cum este
cazul necropolei tumulare de la Balta Verde. Armele de fier (lănci, pumnale, săbii, vârfuri de
săgeată etc.) sunt procurate pe calea schimburilor intertribale din centrele metalurgice învecinate,
ca şi majoritatea podoabelor de bronz şi de fier.

Comunităţile tribale de pe teritoriul României aduceau armele şi podoabele de care aveau

nevoie, din centrele ilirice nord-vest-balcanice, care au avut o activitate excepţional de puternică
şi îndelungată. De aceea, în cultura hallstattiană de pe o parte a teritoriului României, cât şi în
aceea din Europa centrală şi din Italia de est predomină pentru multă vreme formele de cultură
materială ilirice. De fapt, toată cultura denumită Hallstatt în Europa centrală este ilirică.

În masa tribală locală se observă o dezvoltare inegală. Unele comunităţi hallstattiene sunt
orientate mai puternic către războaie, având arme numeroase şi foarte probabil o organizare
corespunzătoare. Aşa ni se înfăţişează spre sfârşitul primei jumătăţi a mileniului I î.Hr. şi la
începutul celei următoare, triburile din Oltenia, Banat şi Transilvania, şi, într-o oarecare măsură
şi cele din zona subcarpatică. Unele grupuri tribale mai avansate ajung să stăpânească spaţii mai
întinse.

Altele - sciţii - pătrund dinafară, în răstimpuri diferite şi pe intervale mai mult sau mai puţin
lungi, peste populaţia locală, grăbind, pe plan economic şi social, procesul de descompunere a
comunei primitive. Organizaţia gentilico-patriarhală nu atinsese formele sale ultime în epoca
bronzului. Ea continuă să se dezvolte în acelaşi ritm încetinit şi în condiţiile intensificării
metalurgiei bronzului şi răspândirii lente şi inegale a fierului, ca apoi, - după difuziunea
metalurgiei fierului şi cristalizarea definitivă a formelor de viaţă social-economice proprii primei
epoci a fierului - să intre într-un nou ritm, mai viu decât până atunci.

În prima epocă a fierului se definitivează diferenţierea lingvistică şi etnică şi se delimitează

ariile de locuire a celor două grupuri indo-europene: tracii şi ilirii. În domeniul culturii materiale
se constată o puternică întrepătrundere între aceste două comunităţi etnice în părţile de sud-vest
ale României şi, într-o măsură mai mică, în cele de vest. Iradieri de elemente de cultură „ilirică”
se întâlnesc însă şi în răsăritul României. Fenomenul acesta stă în legătură cu caracterul
predominant iliric al culturii hallstattiene central-europene şi balcanice, sprijinită pe centre
metalurgice însemnate, ca cele din nord-vestul Peninsulei Balcanice şi din Europa centrală.

Deşi multe dintre elementele de cultură materială din Oltenia datând din perioada mijlocie şi
târzie hallstattiană au o factură ilirică, totuşi, ţinând seama şi de alte elemente (ca de exemplu
ceramica), de împrejurările locale şi de răspândirea excepţional de largă a elementelor culturale
ilirice, despre care s-a vorbit mai sus, se poate spune că din punct de vedere etnic cultura primei
epoci a fierului de pe teritoriul patriei noastre este o cultură tracică. Desigur că nu pot fi trecute
cu vederea întrepătrunderile etno-culturale traco-ilirice. După unii cercetători, ar fi existat pe
valea Dunării oltene enclave ilirice.

În perioada aceasta se formează definitiv triburile tracice istorice şi se accentuează, cu cât ne

14
apropiem de mijlocul mileniului I î.Hr., delimitarea ramurilor nord- şi sud-tracice. Documentarea
arheologică din ultimii ani dovedeşte că linia Dunării nu a format o graniţă despărţitoare între
cele două ramuri şi că toată zona de şes din Oltenia, Muntenia şi Moldova de sud s-a integrat de
pe la jumătatea mileniului I î.Hr. În unitatea sud-tracică, de care rămâne strâns legată din punct
de vedere cultural şi istoric, până la definitiva cristalizare a culturii geto-dace Latene.

Epoca Fierului
În arheologie, epoca fierului este perioada din istoria omenirii când folosirea fierului și
procesul tehnologic al obținerii acestuia este proeminent în cadrul societății. Obținerea și
prelucrarea acestui nou material coincide cu anumite schimbări în cadrul societății cum ar fi
unele noi practici agricole, credințe religioase sau noi stiluri artistice.
Epoca fierului este ultima perioadă din sistemul celor trei epoci, pentru clasificarea societăților
preistorice, precedat de epoca bronzului. Datarea acestei epoci a fierului precum și contextul
acesteia variază de la o țară la alta sau de la o regiune geografică la alta. În mod clasic, în
arheologie, se consideră că epoca fierului începe odată cu epoca întunecată din istoria Greciei
în secolul al XII-lea î.Hr. în Grecia și Orientul Apropiat; în secolul al XI-lea î.Hr. în India;
între secolul al VIII-lea și al VI-lea î.Hr. în Europa Centrală și Europa de Nord. În mod
tradițional în Europa, epoca fierului se încheie cu perioada elenistică sau epoca romană, iar în
nordul continentului o dată cu Evul Mediu timpuriu.
Epoca fierului corespunde perioadei istorice când producția fierului era cea mai sofisticată
etapă a metalurgiei. Răspândirea tehnologiei fierului precum și marea abundență de surse de
minereu de fier a făcut ca acest metal să fie mult mai ieftin decât bronzul și a fost adoptat pe o
scară largă. Introducerea acestei tehnologii în diverse regiuni ale globului este prezentată în cele
ce urmează în ordine cronologică. Datorită faptului că fierul a fost introdus
în America și Australia de colonizarea europeană, nu se poate vorbi în aceste regiuni de o epocă
a fierului.
Primele semne ale utilizării fierului provin din Sumer și Egiptul Antic, unde în jurul anului
4000 î.Hr. s-au creat primele obiecte din fier meteoric. Între 3000 î.Hr. și 2000 î.Hr. crește
numărul obiectelor realizate din fier topit în Anatolia, Egipt, Mesopotamia, Indus, Pakistan. În
acestă perioadă se pare că fierul era utilizat în scop ceremonial, fiind un metal extrem de scump,
mai scump decât aurul. Pentru prima oară o metalurgie sistematică a fierului apare în
cadrul Imperiului Hitit în secolul al XIV-lea î.Hr. iar în India începând cu 1800 î.Hr. În jurul
anului 1200 î.Hr. utilizarea fierului a devenit uzuală în Orientul Apropiat însă pentru o scurtă
perioadă de timp, materialul dominant ramânand bronzul.

Vestigii arheologice privind exploatarea sării în epoca timpurie a

fierului
Mãrturiile arheologice privind exploatarea sãrii în Europa sporesc odatã cu începutul epocii
fierului (aprox. sec. X î.Hr. - sec. I d.Hr.). În aceastã perioadã în Europa au fost exploatate atât
apele sãrate, cât și zãcãmintele de sare gemã. Spre deosebire însã de Europa centralã și de vest,
vestigiile arheologice privind exploatarea sãrii din aceastã epocã pe teritoriul României sunt mult
mai modeste.

15
Dintre puținele vestigii directe din aceastã perioadã aducem în discuție recentele cercetãri
efectuate de Muzeul de Arheologie și Istorie din Piatra Neamț la Cucuieți (com. Solonț, jud.
Bacãu). Acest sit se aflã lângã izvorul sãrat Slatina Veche. În marginea de sud a platoului
slatinei, începând de la 15 metri de actuala fântânã de apã sãratã, se observã o depunere
antropicã, constând din douã movile de formã ovalã aflate una în continuarea celeilalte.
Cercetarea celor douã movile a demonstrat cã acestea s-au format în urma activitãților pentru
obținerea sãrii din saramurã desfãșurate în perioadele neoliticã, eneoliticã, epoca bronzului și
prima epocã a fierului. Materialele arheologice din epoca fierului constau preponderent în
fragmente ale unor recipiente ceramice. Ceramica, dupã caracteristicile sale stilistice, se
încadreazã în orizontul Canlia, o manifestare arheologicã din sec. VI - V î.Hr. atribuitã populației
getice. În privința formelor ceramice se remarcã utilizarea cu predilecție a recipientelor cu gura
larg deschisã, castroane și strãchini de dimensiuni medii, prevãzute cu câte douã toarte orizontale
care, la o analizã preliminarã, reprezintã cca. 60% din totalul materialului ceramic atribuit epocii
fierului din acest sit. Cea mai mare parte a fragmentelor ceramice din orizontul getic constituiau
o aglomerare spre mijlocul primei movile, unde a fost identificatã și o “platformã” de formã
neregulatã, de consistențã durã, compusã din fragmente ceramice, cenușã și cãrbune, “sudate”
împreunã. Dupã toate aparențele, preocuparea principalã a celor care au lãsat urme materiale din
epoca fierului de aici a constat în obținerea sãrii solide din apa sãratã prin fierberea acesteia.
Utilizarea cu predilecție a formelor larg deschise pare sã se datoreze faptului cã în astfel de
recipiente procesul de evaporare a apei era mai economic.

Vestigiile indirecte din epoca timpurie a fierului referitoare la diverse aspecte ale activitãții
umane privind valorificarea resurselor de sare - aidoma epocii bronzului - sunt legate, printre
altele, de o serie de depozite de bronzuri sau piese mai prețioase descoperite în apropierea
surselor de sare, dintre care menționãm depozitul de la Brâncovenești jud. Mureș (acesta a fost
îngropat la intrare pe Mureș dinspre zona Deda – Toplița lipsitã de sare în zona saliferã din
preajma Reghinului și conținea gãleți de bronz).

În secolele IV - II î.Hr. Transilvania, în mare parte, a fost dominatã de celți. Faptul cã

majoritatea așezãrilor și necropolelor celtice din Transilvania sunt concentrate în zonele bogate
în sare (mai ales pe teritoriul județului Bistrița-Nãsãud deosebit de bogat în resurse de sare),
sugereazã cã sarea a fost cea care i-a atras pe celți în acest areal. Partea extracarpaticã a spațiului
carpato-danubian era locuitã în acea perioadã de populația geto-dacã. În sec. II î.Hr. - I d.Hr.
spațiul intracarpatic intrã sub stãpânirea dacicã.

Chiar dacã în prezent nu dispunem de vestigii arheologice directe în aceastã privințã, o serie de
observații, în mod indirect, pun în luminã aceste preocupãri. Astfel, unii cercetãtori au observat
cã cele mai impresionante cetãți ridicate de geto-daci, precum și obiecte mai prețioase se aflã
adesea, fie în mijlocul unor zone bogate în resurse de sare, fie strãjuiesc “drumurile sãrii”. De
exemplu, în zona saliferã de la Praid - Sânpaul sunt cunoscute o serie de cetãți dacice, precum
cele de la Șoimușul Mare, Sãcel, Porumbenii Mari, Odorheiu Secuiesc, Zetea și Bãdeni (jud.
Harghita). Totodatã, pare foarte sugestiv faptul cã în zona de confluențã a vãii Ocnișoarei cu
valea Târnavei Mari (jud. Alba), se aflã fortificația de pãmânt de la Șona, ridicatã încã la
începutul mileniului I î. Hr. și refãcutã apoi în epoca dacicã. În aceeași zonã, la Baia, au fost
descoperite un vas de aur și un tezaur dacic.

Una dintre cele mai importante cetãți, datoritã avantajelor pe care le asigura deținerea surselor
bogate de sare, era complexul de la Ocnița - Ocnele Mari (jud. Vâlcea).

O situație foarte sugestivã se desprinde și din dispunerea cetãților dacice pe teritoriul ce

16
cuprinde, pe de o parte Depresiunea Homorod, deosebit de bogatã în manifestãri saline (sarea
gemã la suprafațã și la adâncimi mici, izvoare, pâraie și lacuri sãrate, sãrãturi și plante halofile),
iar pe de altã parte, o zonã practic lipsitã de surse de sare ce cuprinde Bazinul Baraolt și zona
submontanã de-a lungul Perșanilor Centrali. Astfel, cetatea Bãdeni se aflã în mijlocul
Depresiunii Homorod, într-un loc din care se poate observa toatã zonã, în timp ce din sud și sud-
est, la granița acesteia cu Bazinul Baraolt și zona situatã la est de Perșanii Centrali se întinde un
lanț compus din alte cetãți (Merești-“Dâmbul Pipașilor”, Tipia Ormenișului, Piatra Detunatã,
Tipia Racoșului, Dealul Negru, Dealul Cornu). Deosebit de sugestivã este situația cetãții dacice
de la Merești. Aceasta se aflã într-un loc strategic care asigurã controlul asupra celei mai înguste
pãrți a vãii râului Vârghiș - Cheile Vârghișului -, una dintre puținele și cele mai facile cãi de
comunicare dintre Bazinul Baraolt în Depresiunea Homorod. În schimb, cetãțile Tipia
Ormenișului, Piatra Detunatã, Tipia Racoșului, Dealul Negru și Dealul Cornu controlau cursul
Oltului între Bazinul Baraolt și Homorod. Pare cel puțin tentant ca aceastã situație sã fie
interpretatã în sensul cã grupul dacic ce domina zona care cuprindea manifestãrile salifere din
Depresiunea Homorod era preocupat în deținerea controlului asupra acestei zone și, mai ales,
asupra cãilor de acces în acest areal.

Deosebit de impunãtoare este cetatea dacicã din zona saliferã din Subcarpații Buzãului de la
Cârlomãnești. În aceeași zonã se aflã și “muntele sacru” dacic de la Pietroasa Micã - Gruiu Dãrii
(jud. Buzãu).

Dispunerea cetãților dacice în apropierea surselor bogate de sare și în punctele strategice ce

permiteau controlul cãilor de comunicare dintre zonele bogate în sare și cele lipsite de sare.
Astfel, cetãțile Bâtca Doamnei și Cozla (jud. Neamț) controlau accesul prin Bicaz din
Depresiunea Ciucului în zona Neamțului. Cetatea de la Târgu Ocna (jud. Bacãu) strãjuia vãile
Trotușului și Uzului, prin care se fãcea legãtura dintre aceastã zonã deosebit de bogatã în sare cu
Depresiunea Ciucului.

Dupã toate probabilitãțile, sarea din spațiul carpato-dunãrean fãcea obiectul comerțului cu
statele elenistice și apoi cu Roma. De altfel, trebuie amintit aici cã multe din teritoriile dominate
de greci și romani, inclusiv cele din vecinãtatea Daciei (Pannonia și Balcani) sunt lipsite de surse
importante de sare. Sarea dacicã ajungea și în lumea “barbarã”. Astfel, pãrintele istoriei Herodot
relateazã cã sciții primeau de la geți, alãturi de multe alte bunuri, și sarea.

Evoluția fierăritului
Meșteșugul fierăritului a asigurat buna desfășurare a activităților productive, începând cu cele
casnice și încheind cu prelucrarea diferitelor materii prime și produse. Începuturile metalurgiei
fierului sunt foarte vechi în Transilvania, datorită frecvenței zăcămintelor, mai ales a oxizilor din
care s-a extras mai ușor.

Fierul și aurul au contribuit la înflorirea economică a Daciei. Zăcămintele de fier mai bogate
erau în Transilvania, cu iviri la suprafață ca cele din vestul Apusenilor, sud-estul Transilvaniei, și
mai ales cele din munții Poiana Ruscă, exploatate cert din antichitate. O parte din minereul extras
aici era prelucrat de meșterii din cetățile dacice din Munții Orăștiei, apariția depozitului de unelte
din Cetatea Mare de la Grădiștea de Munte, cu cele peste 400 de piese ale sale, nefiind

17
întâmplătoare: nicovale, ciocane, clești, nituitoare, dințuitoare, crestătoare, pile, securi, bărzi,
tesle, cuțitoaie, sfredele, scoabe, seceri, coase, greble, cosoare, sape, săpoaie etc.

Extragerea și prelucrarea minereurilor de fier se intesifică în perioada romană. Cuptoarele de

redus minereu de la Berzovia indică exploatarea minelor de la Ocna de Fier. S-au găsit însă
numeroase urme de ateliere de prelucrare și la Teliuc, Ghelar. Exploatarea zăcămintelor de fier
se reduce considerabil în perioada migrațiilor. Exploatarea și prelucrarea fierului a continuat
însă, evident în măsură mult mai mică, punctual sau individual de către locuitorii așezărilor post-
romane, precum cele de la Bratei, Soporul de Câmpie, Bezid, din perioada secolelor IV-VI p.
Chr. Mărturii arheologice ale prelucrării fierului din secolul X p. Chr. sunt consemnate în zona
tradițională de exploatare/prelucrare de la Ghelar, cu importante cantități de zgură dar și un
cuptor de redus minereul făcut din piatră, cu diametrul superior de 70 cm și cel inferior de 30
cm, și adâncimea de 1.5 metri. Partea inferioară era căptușită cu un material refractar. Curentul
de aer era introdus printr-o deschidere aflată în partea de jos. Deasupra cuptorul avea un capac și
o platformă de încărcare. În interior a fost găsită chiar o bucată mare de fier redusă.

Coloniștii germani aduși de regalitatea maghiară vor fi cei care vor pune bazele exploatărilor
sistematice de la Rimetea (Trascău) și Rodna (Someș). Sașii de la Rimetea erau originari din
zona Austriei, și se aflau în zonă încă din timpul invaziei mongole din 1241. Diploma referitoare
la acești coloniști menționează categoriile socio-profesionale: cultivatorii minelor de fier
(cultores), fierarii (ferri fabri), minerii (urburarii), cărbunarii (carbonarii), lucrătorii (laboratores),
turnătorii de fier și ajutoarele lor (feri fusores).

La Rodna era o exploatare de fier în secolul al XIII-lea care și-a trimis materia primă până în
Galiția. Ulterior începe profesionalizarea exploatării fierului din zona Munților Poiana Ruscă,
prin mutarea cuptoarelor primitive de pe înălțimi sau din apropierea pădurii în văi unde era
folosită forța hidraulică a apei pentru instalațiile de reducere a minereurilor și de prelucrare a
fierului. În secolele XV-XVI există atestări documentare pentru exploatări și fierării în zona
Hunedoarei în văile Cernei, Găvojdiei etc. Instalațiile acționate hidraulic de la Rimetea s-au
păstrat până aproape de secolul XX.

Pe domeniul Hunedoarei se păstrau în secolul XVII cinci instalații de prelucrare a minereului

de fier, numite mine de fier/vasbányák sau hamoruri/hammerwerke, compuse din cuptoare
pentru reducere, ateliere de prelucrare a lupelor metalice în bare sau semiproduse. Două dintre
ele, catalogate ca fiind românești, aveau cuptoarele pentru reducerea minereurilor sub același
acoperiș cu cele pentru bătut fierul. În iaz puteau avea trei roți de apă: una care acționa foalele
cuptorului de redus, una care acționa foalele cuptorului pentru călitul fierului în timpul
prelucrării și roata care acționa ciocanul masiv pentru batere. Altă fierărie românească, pe lângă
cele maghiare sau germane, este consemnată la „Mina nouă” pe apa Cernei, care avea o nicovala
veche „făcută după tipul românesc”, acționată de roată de apă.

Fierăriile de tip românesc (oláh modra) pe lângă că aveau cuptorul împreună cu atelierul de
prelucrare a fierului brut erau mai mici. Instalațiile germane erau mai mari, cuptoarele fiind
separate de atelierul cu ciocan. Documentele epocii consemnează termeni cert românești precum
codaică/kodájka, urs/urszuly, țăpușă/czapusa.

Alte exploatări de fier transilvănene importante au fost în sud-estul Ardealului la Lueta,

Ocland, Mădăraș, Racoșul de Sus, Biborțeni, Bățanii Mici, Herculian, Filia etc. În Munții
Apuseni erau exploatări la Moneasa și lângă Vașcău. În această zonă s-a practicat exploatarea
minereurilor la suprafață, ulterior prin doline cu puțuri, care poate fi constatată până astăzi prin

18
urme descrise plastic astfel: „Groapă lângă groapă, movile acoperite cu iarbă, unite unele cu
altele, arată urme de minerit tâlhăresc făcut de veacuri”.

Descrierea minei de la Boi, din secolul al XVII-lea ne arată următorul inventar: un ciocan
mare, 14 clești pentru fier, 4 clești mari, 4 tăietoare. Acestea erau completate de lopeți, fiare de
găurit, bară de fier pentru ridicat, cinci cârlige de foale, două ciocane, un șopru pentru cărbuni
acoperit cu șindrilă. Instalația pentru prelucrarea minereului era formată dintr-un cuptor, cu un
grup de foale și o roată veche de acționare. Hamorul de fier, sub un acoperiș vechi, avea o
nicovală mare împreună cu ciocanul acționat de o roată de apă, o troacă de lemn pentru călit, un
ileu mic, două cuptoare vechi pentru încălzit fierul, un grup de foale cu roată și grindei nou.
Hamorul mai cuprindea un cuptor pentru prăjit minereul o cantitate mai mică de minereu, 70 de
bucăți de fier. Fierăria producea 25 măji de fier pe săptămână.

În epoca modernă locul fierăriilor tradiționale este luat de furnalele înalte și de instalațiile
industriale, cu precădere în zona Hunedoara și în Banat. Fierăriile vechi își restrâng activitatea
neputând concura cu producția de tip industrial, modernă. Inițiat dispar cuptoarele pentru
reducerea minereului, ulterior instalațiile de prelucrare a fierului. Rămân centre tradiționale
izolate de prelucrare a fierului la Vărzari, Rimetea. La Vărzari existau la începutul secolului XX
încă 30 de făurării, metalul produs aici fiind însemnat cu marca producătorului, pupi sau
pistrituri, pentru a fi diferențiate de alte produse concurente, atât în vederea înlocuirii în caz de
proastă funcționare sau calitate, cât și pentru identitatea comercială. Rimetea a fost un centru
meșteșugăresc foarte puternic, dar care a decăzut rapid în secolul al XIX-lea (de la 517 angajați
în 1846 la 36 în anul 1890). Un alt motiv pentru reducerea activității de prelucrare/exploatare a
fierului a fost diminuarea zăcămintelor de fier. Dacă la 1760 funcționau în Transilvania 19
cuptoare și 23 de fierării/hamoruri, în 1884 a dispărut ultimul cuptor, iar ultimul hamor avea doar
un angajat în anul 1957.

În afară de instalațiile pentru extragerea și prelucrarea metalului brut, fierării au existat în toate
satele. Meșterii acestora făceau o parte din unelte și le recondiționau pe cele uzate, ferecau
mijloace de transport, care și căruțe, potcoveau animalele de tracțiune periodic. În majoritatea
satelor meșteșugul a fost abandonat de localnici și preluat de țigani. Aceștia din urmă neavând
alte mijloace de trai lucrau mai ieftin, acceptând trocul în schimbul muncii prestate. În secolele
XX-XXI uneltele au fost înlocuite de mașini industriale, motiv pentru care fierăria a dispărut ca
ocupație tradițională.

Tipologia uneltelor de fier

Meșteșugul prelucrării fierului nu a putut avea un caracter casnic datorită complexității, a dificultăților
prelucrării materiei prime și a obligativității însușirii de către meșterii fierari a unor cunoștințe tehnice cu
totul speciale. De-a lungul timpului, perioada alocată specializării în domeniul prelucrării fierului a variat,
dar această perioadă, conform informațiilor oferite de scrierile păstrate, nu a fost niciodată sub 2 ani,
uneori fiind necesari chiar 3 ani. Tehnicile dezvoltate empiric și transmise pe cale orală din generație în
generație, multe dintre ele sub protectoratul „secretului meseriei”, au condus la obținerea de arme, unelte
și felurite obiecte necesare activităților curente ale comunității.

Făcând o analiză sumară a uneltelor și obiectelor produse din fier, având în vedere operația
predominantă de realizare sau ceea ce le conferă o notă specifică, acestea au fost grupate în 5
categorii, la care s-a luat în considerare în primul rând criteriul tehnic, după cum urmează:

Grupa I – Obiecte care se caracterizează prin necesitatea aplicării tratamentului termic:

 Cuțite de plug, sape, seceri, satâre, cuțitoaie, cuțite, cosoare, foarfeci, clești.

19
Grupa II – Obiecte rezistente la șocuri: 
Ciocane, instrumentar de mină (țapină, târnăcop), plugul de fier, partea metalică de la car,
potcoave, scoabe etc.

Grupa III – Obiecte a căror îmbinare este realizată prin nituire: 

Ferecături de uși, încuietori, balamale, cuiere, curse pentru animale, pirostrii, clopote, cercuri
de butoi sau de roți, obiecte de cult etc.
Grupa IV – Obiecte a căror îmbinare este făcută la cald:
 Lanțuri, grilaje de ferestre, opaițe, frigări, scări de șa, pinteni, vârfuri de săgeți de vânătoare

Grupa V – Obiecte turnate

 Nicovale, plite de sobă, tuciuri, fiare de călcat etc.

Prelucrări la rece
Aceste tehnici au loc la temperatura mediului ambiant sau cu ușoare încălziri datorită
interacțiunilor/frecărilor dintre obiectul prelucrat și unealta de lucru.

Această grupă cuprinde operațiuni precum: modelarea prin ciocănire, tăierea, ștanțarea,
găurirea, incizarea, îndoirea, răsucirea, îmbinarea la rece adică nituirea; toate se folosesc, în
special, pentru prelucrarea benzilor, barelor subțiri, tablei sau sârmei.

Ciocănirea constă în lovirea repetată a fierului cu ciocane de diferite mărimi și forme pentru
obținerea unor suprafețe concave, îndoirea marginilor, întinderea unor suprafețe, în general
pentru modelare. Această tehnică, la prima vedere simplă, aproape banală, necesită o pricepere și
o măiestrie din partea meșterului fierar cu totul specială, având în vedere că suprafața ce urmează
a fi obținută trebuie să fie aproape netedă, deci loviturile nu pot fi nici prea puternice, dar nici
foarte slabe, iar raportul dintre intensitate și distanța dintre punctele de lovire trebuie să fie cât
mai echilibrat.

În ceea ce privește tehnica tăierii și ștanțării (două tehnici de deformare plastică la rece) acestea
se realizează în vederea îndepărtării surplusului de material, obținerii unor forme neregulate, dar
și pentru a se imprima, sub presiune, decorul pe respectiva piesă; instrumentele folosite pentru
aceste tehnici sunt, în special, foarfecele și ștanțele.

Orificiile cu rol ornamental și/sau funcțional erau realizate prin perforarea materialului cu
ajutorul dornurilor, mandrinelor (unelte calibrate pentru lărgirea sau formarea găurilor din piese
tubulare sau inelare), bolțurilor sau priboiurilor (unelte de perforat prin lovire constând dintr-o
bară de oțel ușor, ascuțită la unul din capete).

Îmbinările la rece (nituirile) sunt acele îmbinări realizate prin suprapunerea a două sau mai
multe piese care astfel sunt legate între ele, în primul rând, cu ajutorul unui nit. Niturile, în
funcție de scopul pentru care au fost realizate (funcționale doar sau și cu scop ornamental) au
capetele turtite sau cu floare, unele sunt polizate la filă sau realizate în relief. Uneltele folosite la
efectuarea operației sunt ciocanele simple (pentru niturile cu cap turtit) și speciale (pentru
realizarea florilor niturilor, dar și pentru protejarea celor deja realizate).

Incizarea (tehnică de ornamentație prin zgârierea suprafeței materialului) cu dalta și trasorul de

20
diferite forme și mărimi, s-a practicat atât pentru ornamentare cât și pentru imprimarea inițialelor
sau a semnului care identifică autorul.

Prelucrări la cald
În această categorie se încadrează operațiile de îmbinare, îndoire, răsucire,
găurire.

Aceste tehnici sunt folosite în special la piesele masive astfel că împreună cu

tehnicile de prelucrare la rece formează un ansamblu care permite obținerea unor
tipuri multiple de obiecte din fier sau din aliajele acestuia cu carbonul (oțeluri).

Sudarea este operația de îmbinare nedemontabilă a două sau mai multe piese
metalice, prin încălzire sau presare, cu sau fără adăugare de material.

Un procedeu pentru o astfel de îmbinare este acela în decursul căruia bucățile de

material ce urmează a fi lipite sunt bătute la cald cu ciocanul până formează corp
comun.

Un alt procedeu de sudură este acela al îmbinării în formă de „S” și apoi bătut,
pentru mărirea rezistenței prin dublarea suprafeței de contact.

Trebuie să menționăm un procedeu original de sudare care constă în lipirea

bratierelor (părțile laterale ale tablei din care se realizau clopotele de tablă pentru
vite) prin înroșirea în foc cu ajutorul boraxului.

Tratamente termice
  Tratamentele termice sunt procese tehnologice constând din încălziri, mențineri la
o anumită temperatură, urmate de răciri cu viteze diferite, care se aplică atât
semifabricatelor, cât și pieselor metalice finite, în scopul obținerii unui complex de
proprietăți cerute de nevoile practicii; acest fapt se realizează grație structurii
modificate prin tratament termic.

Particularitatea caracteristică a tratamentelor termice, care le deosebește de alte

procese tehnologice (turnare, deformare plastică la cald și la rece), constă în aceea
că scopul lor este de a modifica proprietățile prin schimbarea structurii, fără a
produce vreo schimbare în forma și dimensiunile produselor.

Călirea este tratamentul termic care constă în încălzirea oțelurilor în domeniul

austenitic, menținerea la temperatura respectivă pentru producerea transformării,
urmată de răcire.

Pentru călirea oțelului, una din metodele uzitate de fierari consta în faptul că
răcirea pieselor se făcea în bălegar sau în urina vitelor.
 Dorim să menționăm și o altă metodă de călire, folosită, spre exemplu, pentru o
daltă: „se încălzește un deget (circa 2 cm) din lungimea dălții până la roșu, dar nu se
ține să se înroșească prea mult. După care o afunzi imediat în apă rece și-o miști
iute. Ea imediat se va înnegri. O pui pe o piatră de polizor până ce culoarea îi devine
albă-argintie” aceasta este o călire superficială (o călire pe adâncimi mici de 0.5-5
mm).

Călirea izotermă, realizată pentru îndepărtarea tensiunilor interne, se realiza în

seu de oaie

21

topit, procedeu constatat că s-a realizat în secolul al XVIII-lea și consemnat în

documente din Bihor.

Cementarea cu carbon sau carburarea se realiza astfel: într-o baie de fontă fluidă
realizată într-un creuzet pe vatra de foc sau în cuptor erau introduse bucăți de fier
moale; în felul acesta fierul căpăta calități proprii oțelului prin difuzia carbonului în
straturile superficiale ale piesei respective.

Pentru tratamentul termochimic de cementare o altă soluție era aceea de a

îmbrăca unealta complet forjată și fasonată cu fragmente de copită de cal, intestine
de pasăre și așchii de fier. Totul se așeza într-un cilindru de lut închis la capete, care
era încălzit până devenea alb incandescent (930-9500 C); durificarea se realiza prin
difuzia în pasta metalică a carbonului provenit din mangalul de mesteacăn; iar după
răcire, unealta era scoasă din această cămașă și încălzită din nou, apoi cufundată în
apă. Protejarea părților ce nu urmau a fi cementate se realiza prin ambalarea
prealabilă a acestora în argilă.

Turnarea
În secolul al XIV-lea, mai întâi în Renania, s-a ajuns la ideea de a lăsa fierul topit să se
scurgă într-o adâncitură realizată în fața cuptorului, numită conform traducerii din limba
engleză „scroafă”, care își făta „purceii” ei de fontă. Dintre tehnicile cele mai răspândite și
ușor de folosit au fost cele ale turnării în forme de nisip și în tehnica „cerii pierdute”.
 22

Concluzii
Toată această prezentare conține și analiza economică asupra acestor tehnici, ea
ducând la concluzia că prețurile de cost erau mici, determinate de următorii factori:

 – simplitatea construcțiilor în care erau amplasate fierăriile

 – mijloacele de producție, care în decursul istoriei prelucrării fierului nu și-
au schimbat foarte mult forma și componența: cuptor, foi (foale), nicovală, ciocane
de diferite mărimi, tocilă, dornuri, dălți etc. Unele schimbări au intervenit la
instalațiile pentru prelucrare: foi (suflante), ciocane, tocile (cuțite, polizoare) dar și
în ceea ce privește modul de acționare: manual, prin călcare cu piciorul sau
hidraulic.
 – substanțele folosite puteau fi obținute la prețuri foarte mici, sau unele
dintre ele erau probabil fără cost (bălegar, urină de vită, copite de cal, intestine de
pasăre).
 23

Bibliografie
1. Gumă Marian, Civilizația primei epoci a fierului în sud-vestul României,
București, 1993;
2. Laszlo A., Începuturile epocii fierului la est de carpați, București, 1994;
3. Laszlo A., Vulpe Al., Petrescu-Dîmbovița M., Prima epocă a fierului, în
Istoria Românilor, Ed. Enciclopedică, București, 2001;
4. Levițki O., Cultura Hallstattului canelat la răsărit de Carpați, București,
1994;
5. Morintz Seb., Noi date și probleme privind perioada hallstattiană timpurie și
mijlocie în zona istro-pontică (cercetările de la Babadag), în Thraco-Dactica,
8, 1987;
6. Petrescu Dîmbovița M., Depozitele de bronzuri din România, Ed.
Academiei, București, 1977;
7. Petrescu Dîmbovița, Daicoviciu H., Teodor D. Gh., Bârziu Ligia, Preda
Florentina, Istoria României. De la începuturi până în secolul al VIII-lea,
EDP, București, 1995;
8. Vasiliev V., Fortifications de refuge et etablissements fortifies du premier
age du fer en Transylvanie, București, 1995;
9. Idem, Aldea I. Al., Ciugudean H., Civilizația dacică timpurie în aria
intracarpatică a României. Contribuții arheologice: așezarea fortificată de la
Teleac, Cluj-Napoca, 1991.
10.Champion, T., C. Gamble, et al. 1985. Prehistoric Europe. London:
Academic Press.
11.Green, M., ed. 1995. The Celtic World. London and New York: Routledge
12.Markale, J. 1978. Celtic Civilization. London: Gordon and Cremonesi.
24