UNIVERSITATEA „ȘTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

Facultatea de Istorie și Geografie

Specializarea: Istoria, An I.

TEMA

“Izvoarele medievale timpurii și realitățile etno-

culturale din spațiul c-d-p în sec.V-X”

Cadru didactic: Dumitru D. Boghian

Realizat de către: Botych Kristina

 2019

Cuprins

1. Românii în izvoarele medievale timpurii......................

2. Izvoarele medievale timpurii_1...........................................
3. Carcterul etno-cultural_1..............................................
4. Umaniști occidentali...................................................
5. Caracterul etno-cultural_2.............................
6. Izvoarele medievale timpurii_2...........................
 Mauricius_secolulul al VII-lea.................
 Moise Chorenati (geograf armean)_secolul al IX-lea......
 Kekaumenos (secolul al XI-lea) „Sfaturile și povestirile lui
Kekaumenos”................................................................
7. Bibliografie........................................................

2
 Românii în izvoarele medievale timpurii
  Românii sunt menţionaţi în scris multă vreme după ce etnogeneza a fost încheiată, sub
etnonimul de vlah-vlahi, termen de origine germanică cu care, în diferite variante, au fost
desemnate toate popoarele romanice. Ei înşişi, având conştiinţa descendenţei romane, s-au numit
român-români. De altfel, suntem singurul neam neoromanic care purtăm, prin nume, amintirea
directă a strămoşilor noştri. Constituirea primelor forme de organizare prestatală, „ţări”, cnezate,
voievodate, proces care se desfăşoară în continuarea etnogenezei, a făcut ca românii să intre
în atenţia acelora care consemnau evenimentele, oamenii de cancelarie şi cronicarii. Cea mai
veche amintire istorică scrisă despre români ca popor se referă la ramura balcanică a neamului
nostru. Ea aparţine cronicarului Gh. Kedrenos, datează din anul 976 şi se referă la un conflict
dintre vlahi şi conducerea statului bulgar din Macedonia. Cele dintâi informaţii privitoare la
românii nord-dunăreni şi organizarea lor politică incipientă se referă la Transilvania. Gesta
Hungarorum, cronica notarului anonim al regelui Bela al Ungariei, consemnând impactul dintre
triburile maghiare şi populaţiile din Panonia şi Transilvania, la sfârşitul secolului IX şi începutul
secolului X, menţionează pe români şi „ţările” (sau ducatele) lor, căpeteniile politice şi
fortificaţiile,mforţa umană, configuraţia şi bogăţiile pământului românesc transilvan. Geograful
persan Gardizi, în tratatul săi intitulat Podoaba istoriilor, care datează din a doua jumătate
a veacului al XI-lea, vorbind despre situaţia politică şi etnică din Europa răsăriteană, plasează
între slavi (bulgari), ruşi şi unguri „un popor din Imperiul Roman, care toţi sunt creştini”. Gardizi
situează geografic acest popor între Dunăre şi „un munte mare”, pe care unii istorici şi geografi l-
au identificat cu Carpaţii Meridionali. Istoricul bizantin Ioan Kinamos, secretar al împăratului
Manuel I Comnenul, îi arată pe românii nord-dunăreni angajaţi, în 1167, la o campanie împotriva
ungurilor alături de armata bizantină. Despre românii nord-dunăreni, pe care amintitul istoric
bizantin îi numeşte vlahi (ca, de altfel, întreaga istoriografie din acele secole), adaugă o
informaţie deosebit de importantă: „se zice că sunt coloni veniţi de demult din Italia”. Această
formulare trebuie socotită drept prima dovadă despre conştiinţa originii romane la românii de
la nord de Dunăre. Poemul german Cântecul Nibelungilor, datând de pe la 1200, consemnează,
de asemenea, existenţa românilor în spaţiul nord-dunărean, ceea ce este încă o dovadă
în favoarea continuităţii şi împotriva teoriei imigraţioniste. Cam în acea vreme, românii de la est
de Carpaţi încep să-şi manifeste prezenţa în unele acţiuni militare, ceea ce nu se putea face în
afara unui început de organizare teritorial-politică. Prezenţa românilor ca etnie conturată,
făuritoare a unei civilizaţii proprii, în spaţiul dintre Tisa, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră la
cumpăna mileniilor I şi II este atestată nu numai prin informaţii scrise, ci printr-o sinteză de
mărturii: arheologice, etnologie, instituţionale, lingvistice, confesionale (unitatea ritului ortodox)
etc.

Izvoarele medievale timpurii_1

1. 980 - Un document imperial emis de către Vasile II Macedoneanul se referă la poporul
român folosind numele de "vlahi";
2. 1020 - Un alt document imperial emis de către Vasile II Macedoneanul se referă la poporul
roman;

3
 3. Secolul al XI-lea - Kekaumenos, în Sfaturile și povestirile lui Kekaumenos îi
menționează pe vlahii sud-dunăreni care trăiau în apropierea Dunării și a râului numit pe
atunci Saos (Sava);
4. Secolul al XI-lea - Gardizi, geograf persan în lucrarea Podoaba istoriilor, referindu-se la
români[necesită citare], îi plasează între slavi (bulgari), ruși și unguri, într-un spațiu cuprins
între Dunăre și un "munte mare", probabil Munții Carpați. De asemenea, menționează
informații despre originea poporului român;
5. Secolul al XII-lea - Ioan Kynnamos, secretar al împăratului Manuel Comnenul spune
despre vlahi în lucrarea Epitome că "se zice că sunt coloni veniți demult din Italia;
6. Secolul al XII-lea - Anonymous, cronicarul regelui Bela al III-lea, menționează venirea
ungurilor în Panonia unde i-au găsit pe slavi și "blachi" în lucrarea Gesta Hungarorum;
7. Secolul al XIII-lea - Simon de Keza, în lucrarea Gesta Hunnorum et
Hungarorum menționează faptul că în timpul lui Attila romanii s-au întors în Italia în
timp ce vlahii au rămas de bună voie in Panonia;

Caracterul etno-cultural_1
Posedă arheologia capacitatea de a atribui etnic culturile cercetate? Ei, iată o întrebare căreia
literatura de specialitate românească dar şi străină îi dă două răspunsuri diferite. Primul este
negativ şi refuză istoricilor posibilitatea de a atribui etnic descoperirile arheologice aparţinând
perioadei menţionate. Al doilea răspuns este pozitiv şi descoperirile arheologice sunt înglobate
într-un cadru etnic concret. Anumite aşezări, tipuri de locuinţe sau categorii de anexe sau chiar
categorii de inventar sunt atribuite populaţiilor menţionate documentar în arealul respectiv .

Această tendinţă nu este proprie numai istoriografiei din ultimii cincizeci de ani, aşa cum greşit
se înţelege uneori, ci se regăseşte şi la marii istorici români din perioada interbelică precum şi în
cercetarea europeană actuală. Este aceasta o dovadă de patriotism, de subordonare a cercetării
istorice unor deziderate politice? Nici pe departe. Este un demers firesc şi necesar pentru
studierea unei perioade în care izvoarele istorice vorbesc, aşa cum vom vedea, de popoare,
populaţii, ,,seminţii “, aflate pe un anumit teritoriu şi având o oarecare istorie. Este firesc ca un
arheolog care studiază o aşezare să se întrebe cine au fost locuitorii acesteia.

In secolele VIII- XI, conceptul de etnic, în înţelesul de popor, începe să se impună în istoria
populaţiilor şi criteriul apartenenţei la un neam începe să le marcheze istoria. 
Cele două răspunsuri diametral opuse, de care vorbeam mai sus, reflectă confuzia între
conceptele de sinteză etnică şi sinteză culturală. Dacă răspunsul negativ nu ţine seamă de
contextul istoric al perioadei, oferit cu atâtea detalii de izvoarele scrise, cel de al doilea
supralicitează capacitatea etniei de a crea o cultură proprie, în condiţiile unui sistem social politic
deschis şi dinamic aşa cum a fost societatea evului mediu timpuriu. 

Cât de corecte şi argumentate sunt însă aceste atribuiri este o chestiune care depăşeşte
obiectivul lucrării noastre. Este inutil să abordăm critic atribuirile etnice făcute de istoricii
români, bulgari, sârbi, slovaci, ş.a.m.d., toate în principiu corecte dar având, poate, o anumită
marjă de eroare. Demersul nostru îşi propune să analizeze, pe de o parte, informaţiile oferite de

4
izvoarele scrise privitoare la această chestiune, iar pe de altă parte, să vadă care din popoarele
menţionate în izvoare, au locuit în teritoriul sud-carpatic.

Izvoarele istorice bizantine, maghiare, ruseşti, occidentale, menţionează numeroase populaţii

pentru care foloseşte termenii de ,,neamuri”, ,,seminţii” ,,popoare”. Ne întrebăm însă dacă aceste
populaţii formau o etnie în accepţiunea modernă a cuvântului, aşa cum este definită de
sociologie.

Din perspectiva sociologică, etnia este o comunitate umană având origine comună, ocupând
acelaşi teritoriu, participând la aceeaşi istorie, având interese şi aspiraţii comune, înfruntând
aceeaşi soartă şi având acelaşi destin . Cu alte cuvinte se vorbeşte de o unitate în privinţa originii,
istoriei, teritoriului şi intereselor. 

Dacă în privinţa originii şi istoriei comune lucrurile sunt clare, la toate populaţiile fiind
menţionaţi strămoşii precum şi ocupaţiile, evenimentele istorice care le-au marcat etc., în
privinţa teritoriului şi a intereselor, lucrurile trebuie privite din perspectivă istorică. Izvoarele din
secolele VIII-XI menţionează populaţii sedentare care locuiau din vechime în anumite teritorii
(de pildă populaţia romanică din Dalmaţia sau vlahii din Balcani), precum şi populaţii nomade
(cum au fost turanicii) sau populaţii cu vădite preocupări agricole, dar care migraseră din alte
zone: slavii, bulgarii, ungurii. Fenomenul de migraţie nu trebuie confundat cu nomadismul.
Pecenegii au fost semi-nomazi deplasându-se, după anotimp, pe un areal întins, însă decizia lor
de a migra în imperiu a fost târzie şi a aparţinut doar celor două triburi conduse de Kegen.
Trecerea dincolo de Dunăre a triburilor conduse de Tirach se aseamănă prin evenimentele
produse, evoluţie şi mai ales final cu o invazie, decât cu o migraţie.

Datorită nivelului tehnic scăzut al timpului o populaţie aflată în migraţie, pornită să-şi caute o
nouă ţară, şi care parcurge mii de km pe jos poate fi confundată uşor cu triburi nomade. Doar că,
în timp ce nomazii se deplasează în permanenţă într-un areal, emigranţii au o ţintă şi obiective
clare. Ţinta o constituia Imperiul Bizantin. Obiectivele erau circumscrise idei de a-şi constitui un
stat. Că a fost aşa o demonstrează însăşi evoluţia evenimentelor în cazul ţaratului bulgar,
regatului maghiar şi micilor state slave.
Din perspectivă istorică, interesele comune (menţionate în definiţia etniei) vădesc practicarea
anumitor ocupaţii care au dezvoltat un tip de economie. De pildă păstorii au un interes comun în
găsirea unor locuri bune pentru creşterea animalelor, paza acestora etc. Din acest motiv practică
transhumanţa sau chiar migrează.

Dacă, în prezent, teritoriul pare să fie un lucru clar, fiecare popor având un loc bine stabilit în
geografia istorică, indiferent de oscilaţiile politice ale graniţelor, perioada secolelor VIII- XI se
înscrie într-o perioadă oarecum neclară sub acest aspect. Pe de o parte, asistăm la odiseea unor
popoare aflate în căutarea de noi teritorii care să permită practicarea ocupaţiilor strămoşeşti, cum
au fost slavii din nordul Dunării, bulgarii, mai târziu ungurii. Nu acelaşi lucru se poate spune
despre pecenegi, uzi, cumani, care datorită semi-nomadismului ancestral s-au sedentarizat greu şi
preferau expediţiile de jaf.

Pe de altă parte asistăm la formarea unor state, mai mult sau mai puţin organizate, state care
impun, la un moment dat, graniţe politice, cum a fost statul bulgar în graniţele Imperiului
Bizantin sau aşa-numitelor ,,imperii” ale populaţiilor de stepă, de fapt teritorii vaste aflate sub
dominaţia unor uniuni de triburi de stepă, cum au fost avarii, chazarii, pecenegii. Tendinţa de

5
organizare a unui stat este o dovadă că în secolele VIII- XI populaţiile erau deja conturate din
punct de vedere etnic. 

Între populaţie şi popor exista însă o diferenţă. Fireşte că în acest domeniu, suntem tributari,
oarecum, traducătorilor de cronici, documente, hrisoave. Se pare însă că prin ,,popor”, se
înţelegea populaţia aflată la un moment dat în graniţele unui stat. Cronicarii bizantini, vorbind
despre faptele împăraţilor, fac trimitere de multe ori la popor, fără a preciza populaţiile
componente ale Imperiului, referindu-se doar la poporul romeilor, adică la locuitorii imperiului.
Ori, Imperiul Bizantin era un stat multi-etnic. In cazul Imperiului Bizantin, termenul de popor
desemna locuitorii imperiului, cetăţeni sau nu.

In noile stătuleţe însă populaţiile îşi menţin autonomia, cum era cazul vlahilor din cadrul
ţaratului bulgar. Statele medievale create de bulgari, slavi, unguri, nu erau însă state ,,naţionale”
aşa cum întâlnim în epoca modernă, ci erau organizate pe principii militare, de stăpânire a unui
teritoriu, de păstrare a unui anumit tip de economie sau de autonomie faţă de modelul bizantin de
organizare. Statele din evul mediu-timpuriu erau organizate prin forţă, prin război şi cuprindeau
în graniţele lor populaţii diferite etnic. Conducerea era asigurată de tribul cel mai puternic al
populaţiei care avea puterea militară de a asigura paza graniţelor şi administraţia, manifestată
uneori doar prin perceperea impozitului. Aceeaşi populaţie dădea şi numele noii formaţiuni
statale. 

Etapele parcurse de statele noi apărute pe teritoriul Imperiului Bizantin erau: 1) enclavă etnică
(cu sau fără atribuţii militare); 2) autonomie (de genul ,,sclavinii”, ,,bulgarii”); 3) independenţă;
4) extindere teritorială; 5) stat. Extinderea putea fi treptată şi relativ paşnică, de pildă cazul
slavilor sau violentă, pe cale militară, ca în

cazul bulgarilor.

Umaniști occidentali
1. Secolul al XV-lea - Poggio Bracciolini, primul umanist italian care afirmă
originea latină a poporului român[necesită citare], afirmă continuitatea elementului roman
în Țările Române, locuite de o populație romană de la Traian până în prezent și care nu
și-a pierdut uzul limbii latine, transformată în limba română[necesită citare]. De asemenea, este
prima dată când s-a argumentat latinitatea limbii române cu probe culese direct din
spațiul românesc de cunoscători ai limbii latine;
2. 1501 - Lucrarea Cosmografia, scrisă de Papa Pius al II-lea, conține texte referitoare
la Țările Române. Acesta precizează faptul că și-a cules informațiile de la
misionarii dominicani și franciscani[necesită citare]. De asemenea, a influențat, ca niciun alt
istoric din epocă, opiniile despre originile latine ale poporului român;

Caracterul etno-cultural_2
Izvoarele bizantine din secolul al VI-lea până în prima jumătate a secolului al XIV-lea (când
evenimentele de la cumpăna de milenii încă mai fac subiectul unor relatări) ne referim la cronici,

6
documente de cancelarie, lucrări hagiografice, documente eclesiastice, documente cartografice,
panegirice, epopei menţionează pentru zona Dunării Inferioare, cu prilejul unor evenimente, pe
vlahi, bulgari, unguri, slavi, pecenegi, cumani, uzi şi ...geţi.

Fenomenul migraţiei care a afectat regiunea, în două mari etape, secolele VI- VII respectiv
secolele X-XI, a făcut ca majoritatea datelor furnizate să se refere la conflicte, războaie,
întâmplări. Impactul pe care l-au avut migraţiile pentru evoluţia Imperiului Bizantin a fost
hotărâtor, tocmai de aceea cronicarii, conştient sau nu, au rezervat un spaţiu amplu noilor veniţi. 

Deşi fiecare operă bizantină are parfumul său, în principiu toate se ocupă de aceleaşi probleme,
aşa încât este posibilă o sistematizare a informaţiilor redate de acestea. Trecând peste chestiunile
legate de stil, obiective şi structură, am găsit că datele istorice oferite de izvoarele bizantine se
încadrează în următoarele categorii: războaie (R), alianţe (A), pace (P), răscoale (RO),
ocupaţii( OC) şi obiceiuri (OB), creştinism (C) şi relaţii cu alte populaţii (RL) (Anexa 1).

In urma operaţiunii de sistematizare a datelor s-au conturat mai multe observaţii. In primul
rând am constatat că prima menţiune a unei populaţii se leagă întotdeauna de un moment
conflictual, răscoală sau război. Că este aşa o dovedeşte cazul vlahilor, una dintre cele mai vechi
populaţii din Balcani, a cărei origine Constantin Porfirogenetul o leagă de Roma şi Kekaumenos
de dacii conduşi de Decebal şi răzleţiţi de cucerirea romană, sunt menţionaţi târziu în cronici de-
abia în secolul IX şi atunci datorită răscoalei vlahorinhinilor. In timp ce scriitorii bizantini îi
ignorau pe vlahii autohtoni şi bine cunoscuţi, dedicau pagini întregi bulgarilor noi veniţi şi intraţi
în conflict cu bizantinii. Datorită conflictelor trenante bulgaro- bizantine, bulgarii sunt
menţionaţi constant începând cu secolul al VI-lea şi nici una din faptele lor de glorie sau de ocară
nu a scăpat vigilenţei istoricilor de curte.

Nu suntem adepţii statisticilor, dar o socoteală simplă, raportată la informaţiile oferite de

izvoarele bizantine analizate, publicate până în prezent în colecţia de izvoare Fontes Historiae
Daco – Romanae, arată că 50 % dintre acestea amintesc pe bulgari, în timp ce doar 45, 2 %
vorbesc de vlahi.Menţiunile cele mai puţine se referă la uzi, dată fiind apariţia lor episodică la
graniţele Imperiului. 

Cauzele acestei situaţii, rezidă în însuşi deficienţele istoriografiei bizantine. Vremea de glorie a
scrierilor antice în care evenimentul istoric era analizat în spirit raţional, aproape ştiinţific,
trecuse. O umbră din spiritul istoriografiei antice mai răzbate în scrierile unor împăraţi filosofi,
cum a fost Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959). Bizantinii scriu cronici, panegirice,
istoria partizană a unor împăraţi. Pentru vremea lor aveau o anume importanţă, pentru vremea
noastră au o valoarea ştiinţifică redusă. Bizantinii se reduc la întocmirea unor compilaţii,
înregistrarea faptică a unor întâmplări, conflicte etc.

Istoriile bizantinilor notează toate conflictele cu populaţiile care par să se scurgă spre un
imperiu condus de împăraţi viteji dar depăşiţi de evenimente. Acestea reflectă spiritul vremii, se
căuta o justificare pentru criza fără precedent în care se afla statul şi care e găsită în conflictele
aproape interminabile cu populaţii războinice, trufaşe, barbare. Totuşi lucrurile nu stăteau chiar
aşa. Criza Imperiului se datora printre altele şi proastei administrări, crizei interne, lipsei de
adaptare la situaţii noi sau pur şi simplu greşelilor unor împăraţi sau calităţii oamenilor de
conducere. O dovedesc domniile glorioase şi echilibrate ale unor împăraţi cum au fost Ioan
Tzimisches (969- 976) si Vasile al II-lea (976- 1025). Sunt şi cronicari care recunosc acest lucru,
ca de pildă Kekaumenos, care consideră că pătrunderea pecenegilor s-a datorat nepriceperii

7
trupelor de graniţă . 

În perioada secolelor VIII-XI s-au consolidat relaţiile lumii medievale, o lume cu principii,
state şi oameni noi. Intr-o monografie recentă care grupează studii asupra diferitele ipostaze ale
omului medieval, observăm cât de puternic era procesul de feudalizare, în timp ce statul continua
să controleze printr-o legislaţie riguroasă comerţul şi manufacturile . Era firesc ca acest stat
reglat ca un ceasornic să fie afectat de migraţiile care creşteau nesiguranţa pe drumurile
comerciale sau duceau la pierderea unor teritorii agricole, la scăderea numărului de contribuabili
etc.

Revenind la analiza izvoarelor bizantine mai desprindem o observaţie de ordin general şi

anume că, pe măsură ce o populaţie se integrează mai bine culturii bizantine, ştirile despre
originea acesteia sunt mai puţine. Astfel, doar trei izvoare vorbesc despre originea vlahilor,
Kekaumenos în secolul XI , Ioan Kynamos în secolul XII şi Georgios Pachimeres în prima
jumătate a secolului XIV , în timp ce despre originea bulgarilor vorbesc şase izvoare, aproape
toate contemporane cu evenimentele. Prin urmare bizantinii acordau importanţă şi originii unei
populaţii. Uneori pe baza originii explicau anumite trăsături ale unei populaţii. Kekaumenos îi
acuză pe vlahi că sunt necredincioşi împăratului şi drept argument aduce faptul că se trag din
dacii conduşi de Decebal, un rege care s-a opus până la moarte Romei .
Dacă însă privim datele referitoare la creştinism, factorul cel mai puternic de integrare în lumea
bizantină, cele mai multe izvoare îi amintesc pe vlahi:,,Ştiri referitoare la organizarea vlahilor
balcanici” , ,,Vlahi la Atos” , ,,Typica” , Ioan Katrares .
Dacă vorbim însă de ocupaţii constatăm că tot vlahii sunt cei mai des pomeniţi ca având ocupaţii
legate de păstorit, cultivarea pământului sau comerţ (vlahii chervanagii). Constantin
Porfirogenetul şi Leon Diaconul îi arată pe pecenegi ca fiind crescători de vite mari, ocupaţii pe
care le aveau şi ungurii în ţara lor de baştină.

Din perspectivă geopolitică izvoarele medievale au o carenţă evidentă, aceea a spaţiului. Ce

însemna nordul Dunării Inferioare pentru Bizantini? Un teritoriu aflat dincolo de graniţă. Nu
avem date concrete că ar fi fost vreodată inclus într-o formă sau alta în Imperiul Bizantin. O zonă
din care, ca la orice graniţă, puteau pătrunde populaţii străine. Dar zona nu era atât de vulnerabilă
ca frontierele din Asia. Pe deasupra era o regiune europeană, cu o istorie atinsă de Imperiul
Roman, cu un climat temperat-continental propice comunităţilor sedentare şi deci paşnice. Prin
urmare regiunea nu a intrat în atenţia autorilor bizantini. Cu excepţia împăratului Constantin
Porfirogenetul care, pentru fiul său, descrie toate vecinătăţile imperiului, începând cu nordul, în
sensul acelor de ceasornic, toţi ceilalţi sunt interesaţi doar de evenimente.

Situaţia de la nordul Dunării este menţionată doar în condiţiile în care de acolo venea un
pericol, o populaţie cu care Imperiul intra în conflict. In asemenea situaţie suntem nevoiţi să
selectăm doar acele izvoare care, prin amploarea documentaţiei, oferă o imagine de ansamblu
asupra secolelor respective, oferindu-ne astfel date privind cadrul istoric în care au evoluat
teritoriile analizate. Ne referim la lucrări complexe, cum ar fi operele lui Mauricius şi Constantin
Porfirogenetul, Leon Diaconul, Attaliates. Izvoarelor bizantine li se adaugă însă o serie de
documente occidentale, orientale şi nordice care conţin date relative şi la zona de la nordul
Dunării, cum sunt Faptele ungurilor şi Cronica lui Nestor , cronica turcă Oguzname ,Geograful
Anonim .

Impăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959) în lucrarea

,,De administrando Imperio” a întocmit o adevărată hartă etnografică a Europei Centrale şi

8
Răsăritene , precum şi a acelor părţi din Europa Occidentală în care bizantinii aveau interese.
Cartea poate fi privită şi ca un tratat de politică externă, în care sunt prezentate pe larg popoarele
aflate în relaţii cu bizantinii. Impăratul nu defineşte etnia dar prin amănuntele pe care le redă
înţelegem că procesul de etnogeneză al popoarelor actuale era încheiat. Criteriile privind originea
comună, istoria, interesele comune erau utilizate în definirea comunităţilor etnice. 

In privinţa teritoriului pe care acestea îl ocupau, lucrurile însă sunt mai complicate. Observăm
o mare mobilitate, o dinamică specifică populaţiilor noi venite la hotarele sau în graniţele
imperiului, o mişcare pornită cu secole în urmă, în străfundurile Asiei, cum spunea Nicolae
Iorga, şi care îşi face simţită amploarea şi în secolele VIII-XI. 

Această mobilitate care a afectat toată Europa centrală şi provinciile bizantine sud-dunărene,
nu constituia pentru perioada aceea nici o surpriză. Insă, în acelaşi timp, remarcăm un teribil
conservatorism. Popoarele ocupă teritorii delimitate de graniţe naturale. Amestecul anumitor
comunităţi este consemnat şi transmis, ca de pildă cazul cavarilor care au legături de rudenie cu
ungurii .

Se observă, în lucrarea mai sus pomenită, două categorii de popoare. 

In prima categorie intră populaţiile cu o organizare tribală cum sunt ungurii şi pecenegii. A doua
categorie de populaţii era organizată în obşti săteşti precursoare a structurilor social-politice,
cnezate şi voievodate. De pildă, sârbii şi croaţii care trecuseră la sudul Dunării şi ocupaseră
Dalmaţia locuită de o populaţie romanică şi în care se aflau multe cetăţi. Slavii erau organizaţi în
comunităţi conduse de un jupan , în acelaşi timp păstrând şi denumirea pe care o parte din aceste
populaţii o luaseră nu după origine, ci după regiunea în care locuiau, de pildă zahlumii, sau după
o caracteristică a zonei, ţara canalilor pentru că foloseau carele pentru deplasare . Denumirea
după repere geografice, consemnată de împărat, pare să fie un stadiu premergător formării
cnezatelor şi voievodatelor care cuprindeau toate satele aflate la un moment dat pe un teritoriu
delimitat de graniţe naturale. 

Slavii din secolul VII, din opera lui Mauricius şi Theophanes Confesor aveau o organizare
tribală dar şi formaţiuni prestatale care ocupau teritorii bine delimitate, aşa au fost cele conduse
de Ardagast, Piragast şi Dauritas . Interesant este că împotriva agresiunii romane, aceştia nu
colaborează între ei.
Slavii din opera lui Constantin Porfirogenetul au deja denumiri teritoriale şi etnice. Se numesc
sârbi, croaţi dar şi zahlumi, pagani, canali, toţi organizaţi în obşti săteşti conduse de jupani .
Deosebirea dintre slavii descrişi de Maurikios şi cei din timpul lui Constantin Porfirogenetul
constă în modul lor de organizare influenţat de bizantini. 
Populaţiile trăiau în enclave (bulgarii, sclavinii) menţionate încă din timpul lui Iustinian şi până
târziu, localizate în teritorii separate fie de graniţe politico- administrative, fie de graniţe
naturale. Fiecare populaţie ocupa o regiune pe care fie o moştenea din strămoşi (cum era cazul
romanilor din Dalmaţia sau a celorlalţi vlahi din Balcani), fie o cuceriseră la un moment dat
(cazul statului bulgar) sau o colonizaseră (ca de pildă paganii care colonizaseră ţara Arenta, în
timpul împăratului Heraclius (610-641) şi a cărei populaţie romanică fusese robită de avari ).

Consideraţiile de mai sus au avut la bază studierea următoarelor izvoare istorice pe care din
lipsă de spaţiu le menţionez doar cu numele autorului şi trimiterea bibliografică. In cartea mea se
precizează şi categoriile de informaţii furnizate de fiecare.

9
 Izvoare medievale timpurii_2
Mauricius_secolul al VII-lea

(Strategikon (tratat militar bizantin) - Prima atestare e elementului romanic la nord de Dunăre,
populația e desemnată sub numele de romani.
Vlahii, în sensul strict actual, sunt populațiile romanice care se găsesc
în Grecia, Bulgaria, Albania și Macedonia, vorbind limbi (Aromâna, megleno-româna) înrudite
îndeaproape cu limba română vorbită de vlahii (românii) de la nord de Dunăre.
În sensul larg și anterior secolului XX, denominativul Vlahi („Βλαχοι” (Vlahi) în grecește,
„Volohy” în rusă, „Wołochy” în poloneză, „Olah” în maghiară, „Walachen” în nemțește,
„Vlachs” în engleză, „Valaques” în franceză) a desemnat toți vorbitorii limbilor romanice
orientale, la nord sau la sud de Dunăre.
Etnogeneza românească a durat mai multe secole (II-VIII), românii formându-se atât la nord de
Dunăre, cât și la sud de Dunăre, unitatea lor fiind compromisă de trecerea slavilor la sudul
Dunării
După așezarea slavilor la sud de Dunăre, limba română cunoaște și ea o fragmentare în mai
multe dialecte:

1. dialectal nord-dunărean (daco-roman);

2. dialectele sud-dunărene (aromân/macedoromân; istororomân; meglenoromân).

Originea latină a poporului român a fost subliniată și de termenii cu care în Evul Mediu vecinii
îi desemnau pe români: walach, olah, vlah, blachi. În sec. XV-XVII, călătorii străini i-au numit
pe locuitorii Țărilor Române romani.

În timpul marilor bătălii duse la sud de Dunăre de armata română, în războiul din româno-ruso-
turc din 1877-1878, au aderat românilor batalioane de voluntari formate din români timoceni.
Astfel, la asediul Vidinului au participat voluntari din stânga Timocului, conduși de Ilie Nicolae
din Cobișnița, precum și din zona din dreapta râului, sub comanda lui Vancea Predoi, din
Bregova. În rândul voluntarilor au luptat și copii și tineri [63]
În a doua jumătate a secolului XIX, Vlahii din Balcani au fost confruntați cu încordarea
potrivnică a naționalismelor popoarelor conlocuitoare din Imperiul otoman, care, în cea mai
mare parte din zonele locuite de ei, s-a menținut până în 1912. Unii precum Apostol Mărgărit au
scontat că Imperiul se va menține în frontierele sale din 1878 și au luat poziții loiale Sultanului
turc, atrăgându-si astfel dușmănia mișcărilor creștine anti-otomane. Alții, de exemplu Constantin
Belimace, au promovat identitatea culturală vlahă, în legătură atât cu limba aromână, cât și
cu limba română, obținând finanțarea școlilor vlahe de către Regatul României, dar ferindu-se să
revendice un teritoriu, dată fiind răspândirea răzleață a Vlahilor printre celelalte naționalități și
eventualitatea ca statele creștine corespunzătoare, anume Grecia, Bulgaria și Sârbia, ar putea
înlocui stăpânirea turcească, ceeace s-a și întâmplat prin Războaiele Balcanice, în 1912-13.
În 1875, în Bosnia și Herțegovina a pornit o puternică revoltă îndreptată împotriva otomanilor.
Au urmat bulgarii și populația românească de la sud de Dunăre, care s-au răsculat în aprilie
1876. Românii au avut un rol principal în desfășurarea revoltei fiind conduși de legendarul
Vasile Ion Câncea (bulgarizat Vasili Levski). Revolta a fost înăbușită de otomani.

10
 Odată deveniți cetățeni ai acestor state, majoritatea Vlahilor au rămas pe poziția lui C.
Belimace afirmându-și loialitatea politică față de țările lor, dar pastrându-și în condiții nu
totdeauna ușoare specificitatea culturală. Condițiile vitregindu-se în perioada interbelică, unii
Vlahi au emigrat în Cadrilaterul dobrogean, alții precum Alcibiade Diamandi au început să
promoveze regruparea Vlahilor într-un teritoriu compact și independența acestuia, proiectul
respectiv, susținut de dictatorul italian Benito Mussolini dar ne-concretizat, luând denumirea
pompoasă de „Principatul de Pind și Meglen”. „Legionarii” lui Diamandi s-au confruntat după
toamna 1943 (când Mussolini a pierdut puterea iar Italia a trecut de partea Aliaților) cu rezistența
comunistă greacă „ELAS” care a preluat controlul teritoriilor Vlahe, păstrându-l până la
sfârșitul războilui civil grec în 1949. După aceste tragedii care i-au costat scump (în sânge și în
bunuri) pe mulți dintre Vlahi, și odată cu încetarea finanțărilor românești și trecerea școlilor
vlahe la învățământul național al țărilor în care se găsesc, comunitățile vlahe au preferat în marea
lor majoritate să continuie linia politică inițiată de Constantin Belimace, mai puțin susținerile din
România. O minoritate însă se socotește ca fiind „Români dinafara României” iar altă minoritate
a aderat la tezele protocroniste afirmându-se ca fiind „adevărații macedoneni” cu rădăcini în cea
mai veche Antichitate

Moise Chorenati (geograf armean)_secolul al IX-lea

Geografia – ”Țara necunoscută denumită Balak-Valahia„

Se pare că cea mai veche mențiune despre români (dacă se face abstracție de un izvor turcesc,
Ogzname, de redactare târzie) se întâlnește în Geografia armeanului Moise Chorenați (din
Chorene), scrisă în a doua jumătate a secolului al IX-lea; autorul semnalează „țara necunoscută,
căreia îi zic Balak, plasată la nord de cea a bulgarilor.
Românii sud-dunăreni sunt semnalați pentru prima dată de către cronicarul bizantin Georgios
Kedrenos (care preia știrea de la Skyltzes sau de la un interpolator contemporan) în legătură cu
uciderea în 976 a lui David, fratele țarului bulgar Samuil (980-1014), de către „vlahi călători„ (în
înțelesul de cărăuși sau paznici ai drumurilor).
Dacă sursele stărine îi numeau pe români valahi, vlahi, volohi etc., ei s-au numit întotdeauna
pe ei înșiși rumâni sau români și au păstrat conștiința originii lor romane. Exceptându-i pe
romanși (retoromani sau ladini), populație restrânsă din nordul Alpilor (fosta provincie romană
Raetia), româmii sunt singurul popor latin care a păstrat în numele său (etnicon) numele Romei.
Formula fericită a lui N. Iorga „am rămas români pentru că nu ne putem despărți de amintirea
Romei„ trebuie înțeleasă în sensul că daco-romanii, după retragerea aureliană, iar mai târziu
românii, au avut cunoștiința apartenenței lor la Imperiul roman-bizantin. Rezența acestuia la
nordul Dunării, în timpul lui Constantin cel Mare și Justinian, când garnizoane romano-
bizantine, aflate pe malul stâng, asigurau controlul „Dunării imperiului” (N.Iorga) a consolidat
această cunoștință. Ea și-a găsit expresia în păstrarea în limba română a termenilor de origine
latină împărat „imperator și domn” dominus, rămași, evident, din perioada stăpânirii romane în
Dacia și menținuți în condițiile defavorabile ale migrației popoarelor.
Comunitățile de protoromâni și, mai târziu, de români s-au integrat acelor formațiuni denumite
atât de corect de N.Iorga „romanilor populare”, forme de organizare politică-militară a populației
romanice aflate în zone de margine ale Imperiului roman, zone din care – ca în Dacia – au fost
retrase armata și administrația romane. Ruralizarea ce a urmat, consecință a dispariției vieții
urbane ca urmare a insecurității create de năvălire migratorilor, a fost accelerată – în concepția
marelui istoric român – de obârșia țărănească a coloniștilor romani (proveniți, după opinia lui
N.Iorga, din țăranii italici), care s-au amestecat cu populația rurală din teritoriile intrate în

11
stăpânirea Romei. Caracterul rural al ambelor componente ale sintezei – băștinași și coloniști -
și-a pus sigiliul asura romaniilor populare, ale căror structuri au conservat elemente arhaice, cum
se poate constata în cazul „republicilor” țărănești amintite de Dimitrie Cantemir.
După răspândirea creștinismului, în cadrul romanilor populare funcția de conducere a revenit,
de regulă, preoților sau eiscopilor, așa cum a fost cazul Sf. Severin în Noricum, a cărui viața
(scrisă de Eugippius) i-a sugerat lui N. Iorga teoria romaniilor populare, ca principal factor al
continuității romanice.

Kekaumenos (secolul al XI-lea) „Sfaturile și povestirile lui

Kakeumenos”
Încă de la apariția lor în istorie, românii și vlahii s-au aflat constant în atenția istoriografiei bizantine,
care ne-a transmis interesante știri despre ei. Informațiile despre aceștia, favorabile sau nefavorabile,
sunt deosebit de importante pentru cunoașterea modului în care vlahii balcanici și, respectiv, românii
nord-dunăreni au fost percepuți de către bizantini, precum și a imaginii lor în societatea bizantină, ai
cărei exponenți au fost cronicarii și scriitorii secolelor XI-XV.

Constituirea statelor medievale românești extracarpatice – Țara Românească și Moldoava – și

afirmarea lor în plan internațional în secolele XIV-XV i-a adus în atenția istoriografiei bizantine
pe românii nord-dunăreni, desemnați de reprezentanții acesteia îndeosebi cu numele de daci. Cu
atât mai mult, românii au devenit importanți pentru cronicarii bizantini cu cât de la sfârșitul
secolului al XIV-lea și pe toată durata secolului următor aceștia s-au arătat ca fiind singurul
popor din sudestul continentului capabili să se opună turcilor, într-o epocă în care, strangulat
între cuceririle otomane, Imperiul Bizantin, aflat într-o agonie ireversibilă, avea nevoie
stringentă de aliați cu ajutorul cărora să-și asigure supraviețuirea.

Deși românii nord-dunăreni și statele lor s-au aflat constant în atenția istoriografiei bizantine
din secolele XIV-XV, informațiile furnizate de aceasta, care să ne permită conturarea unei
imagini a modului cum erau percepuți românii în societatea bizantină, sunt extrem de puține.
Mai exact, asemenea știri aflăm doar în lucrările cronicarilor Laonikos Chalkokondylas și Dukas,
ambii din secolul al XV-lea. Dintre cei doi cronicari cele mai numeroase și mai complexe știri ne
sunt furnizate, mai ales de Laonikos Chalkokondylas.

Spre exemplu, relatând evenimentele legate de cruciada din 1396 cronicarul bizantin subliniază
în mod expres faptul că „dacii (românii, n.n.), un neam viteaz”, l-au însoțit pe Sigismund de
Luxemburg în această nefericită cruciadă. Aceeași calitate a românilor este evidențiată de
cronicarul bizantin și cu altă ocazie, prilej cu care conchide el, „este acest neam, dacii, viteaz în
ale războiului”.

Calitatea de buni luptători a românilor este subliniată și de cronicarul Dukas. Acesta arată că în
prima jumătate a secolului al XV-lea, la Constantinopol trăiau mulți români, „oameni mai tineri
și îndemânatici la lupte și rebeliuni”. Românii și-au probat calitățile războinice și vitejia
îndeosebi în luptele cu turcii. Un asemenea moment au fost luptele din 1462 când, deși a

12
înregistrat unele succese împotriva românilor, „totuși taberei (turcești, n.n.) îi era, ce-i drept,
frică de dacii care întru nimic cu mai puțină îndrăzneală făceau câte o mare ispravă”, conchide
Chalkokondylas.

Conform opiniei lui Laonikos Chalkokondylas, românii constituie un neam ales și destoinic,
care însă, deși conștienți de unitatea lor, nu au reușit să-și constituie un singur stat.

Prin calitățile lor, susține Chalkokondylas, românii au reușit să-și influențeze vecinii, care le-au
adoptat obiceiurile și modul de viață. Așa s-ar fi întâmplat, bunăoară, cu lituanienii care „au luat
obiceiurile și felul de trai al românilor”.

Bibliografie

13
Ennodius (FHDR, II, p.347)
Menander Protector(FHDR, II, p.511)
Cassiodor(FHDR, II,p.498)
Iordanes,FHDR,II, p. 408
Victor din Tunun(FHDR, II, p. 397)
Marcellinus Comes (FHDR, II, p. 360)
IoannesMalalas(FHDR, II, p.502)
Procopius din Caesarea (FHDR, II, p. 447)
Teofilact Simocata (FHDR, II,p.532)
Mauricius (FHDR, II,p.557)
Georgios Pisides (FHDR,II, p. 569)
Theophanes Confesor (FHDR, II, p.592)
Nicheforos (FHDR, II, p.624); 
Georgios Monachos(FHDR, II,p. 634)FHDR, IV,p.7
Scriptor incertus (FHDR,IV, p. 9)
Theophanes Continuatus (FHDR, II,p. 674)
Leon cel Înţelept (FHDR,II,p. 643
Nicolaus Misticus (FHDR, IV,p. 11)
Simeon Magister(FHDR, II, p.630)
Constantin Porfiroge¬netul (FHDR,II,1970, Carte…
Leon Diaconul(FHDR, II p. 678)
Leo Gramaticus (FHDR, II,p.648)
Suidas, (FHDR,II,p. 701) FHDR, IV,p.25
Nikolaos Katas¬kepenos, FHDR, III, p. 161
Theophilact al Ohridei (FHDR,III p. 15)
Mihail Attaliates, FHDR,III, p.68-77.
Ioan Oxites (FHDR,IIIp.55-57
Kekaumenos(FDHR,III,p.21) 
Ioan Skylitzes (FHDR, III, p.60-65).
Mihail Psellos, (Cronografia, Ed. Polirom, 1998, p.168 sq.)
Nichifor Bryennios (FHDR, III,p. 81) FHDR,IV,p. 61,p.63
Manuel Straboromanos,FHDR,III,p.171)
Ana Comnena(FHDR, III, p.82-119
Georgios Kedrenus,FHDR,III, p.122-157
Mihail Glycas (FHDR,III,p. 65) FHDR, IV, p. 29
Ioan Kynamos (FHDR,III,p.233-241)
Teodor Prodromos (FHDR,III, p. 188-189)
Ioan Zonaras (FHDR, III, p. 192-229)
Euthimios Tornikes, FHDR, III, p. 381
Nichita Choniates (FHDR,III p. 254)
Macarios Calorites (FHDR, IV,p.101)
Theodor Skutariotes (FHDR, III,p. 407)
Iacob al Bulgariei (FHDR, IV,p. 107)
Eusthatios al Tesalonicului (FHDR, III, p. 183 )
Georgios AkropolitesFHDR, III, p. 397
Maximos Planudes, FHDR, III, 
Ioan Cantacuzino, FHDR, III, p. 483
Nasir Muhammed,FHDR, III, p.533
Constantin Manases, FHDR,III, p.135

14
Efrem (FHDR, III,p. 461)
Nichifor Gregoras, FHDR, III, p. 497
Ioan Katrares (FHDR,III p. 519)
Demetrios Kydones (FHDR, III, p. 525
Georgios Pachimeres (FHDR, III,p. 444)

15