Dreptul feudal

Consideratii generale

Nu am putea analiza dreptul în această perioadă dacă nu am clarifica

contextul socio-economic şi cultural al infiripării şi dezvoltării
sistemului normativ feudal.
Esenţială pentru definirea vechiului sistem de drept românesc este
ideea permanenţei locuitorilor în tot spaţiul nord-dunărean. Nicolae Iorga
referindu-se la cei care au asigurat substratul poporului român, scria:
"Aşezarea e caracterul general al acestei civilizaţii, opusă tuturor
rătăcirilor, de necesitate economică a sciţilor, şi aceleia, din spirit de
aventură a celţilor", subliniind un indubitabil adevăr istoric: "satele de
1
azi fiind chiar pe locul celor de odinioară" .
Nici una din populaţiile migratoare cu care daco-romanii au venit în
contact nu au dispus de mijloacele necesare pentru a afecta hotărâtor
entitatea etnică, lingvistică ori juridică a poporului nostru, la începutul
celei de-a doua etape a etnogenezei sale.
2
După retragerea administraţiei romane din Dacia se constată, din
punct de vedere arheologic, o uniformitate culturală, ceea ce demonstrează
faptul că circulaţia grupelor umane, purtătoare ale unor caracteristici
proprii zonelor în care vieţuiseră, se realiza fără impedimente. Prin
urmare, există o circulaţie din interiorul provinciei romanizate spre
teritoriile din afară (ale dacilor liberi) şi invers, dacii liberi fiind
interesaţi în dezvoltarea unor relaţii de schimb cu populaţia fostei Dacii
romane. Cu acest prilej, ei cunosc direct realităţile şi lumea romană şi
bineînţeles, regulile juridice în domeniul (în primul rând) al contractelor
şi obligaţiilor.

1
A se vedea N. Iorga Istoria Românilor, Ed. a II-a, Vol. II - Oamenii pământului
(Până la Anul 1000), Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1992, pag. 286.
2
În legătură cu data exactă a părăsirii Daciei, izvoarele literare antice se
contrazic: unele vorbesc de pierderea provinciei nord-dun ărene de Galienus
(care a domnit între 253-259) iar altele de părăsirea de către Aurelian a
Daciei (între 270-275). Izvoarele arheologice şi numismatice fixează totuşi
data părăsirii Daciei în jurul anului 272 e.n. de către Aurelius - A se vedea,
pentru mai multe amănunte: M.Macrea, D. Tudor Istoria României, vol. I, Ed.
Academiei, 1960; Istoria României, Compendiu, op. cit., pag. 80

1
 Lipsa unor vestigii numeroase în această peioadă de după părăsirea
aureliană se datorează unui fapt cert şi uşor de verificat: dezorganizarea
vieţii orăşeneşti (chiar dacă pe teritoriul fostelor municipii se va
constata continuarea unei vieţi cu caracter rural). Noul sistem de
organizare aparţine, aşa cum preciza şi N. Iorga, comunităţilor săteşti,
fossantum devenind centrul vieţii economice şi sociale, sistem de
organizare existent, de altfel, şi în perioada imediat anterioară sub forma
obştilor săteşti. În literatura de specialitate s-a subliniat faptul că
organizarea obştilor teritoriale la dacii liberi din afara provinciei
Daciei a constituit elementul de unitate teritorială, dar şi juridică a
populaţiei şi că această modalitate de organizare a fost destul de repede
adoptată de către daco-romanii din fosta Dacie romană. În plus, este
acceptată teza consolidării obştilor săteşti în secolele IV-VI, până la
venirea slavilor. Existenţa obştilor sub formă de sate, obşti săteşti
aparţinând localnicilor, este atestată de unele izvoare literare antice,
între care se pot menţiona Ambasadele lui Priscus din Panion, corespondenţa
lui Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cesareei-Capadociei, cu conducătorii
unor astfel de comunităţi, în legătură cu recuperarea rămăşiţelor
pământeşti ale lui Sava Gotul. S-a demonstrat (şi aceasta este un lucru
foarte important pentru probarea continuităţii noastre din toate punctele
de vedere, printre care şi cel juridic) că, atât în vremea dominaţiei
gotice, în câmpia Română, cât şi a celei hunice, în câmpia Tisei, existenţa
satelor şi a relaţiilor acestora cu goţii şi hunii nu mai poate fi pusă sub
semnul incertitudinii. În plus, este de la sine înţeles că în zonele care
n-au fost supuse stăpânirii migratorilor (stăpânire, dealtfel, trecătoare),
obştile teritoriale au avut o evoluţie mai rapidă spre forme superioare de
organizare, iar acestea au fost transmise şi în regiunile ocupate temporar
de poparele migratoare: huni, gepizi, avari etc. după plecarea acestora.
3
Nicolae Iorga arăta cu cartea sa Istoria Românilor că nu trebuie exclusă
nici importanţa caracterului relativ mobil al populaţiei din unele zone
geografice, determinat de diverşi factori: practicarea agriculturii
extensive, anumite creşteri demografice, retragerea temporară din calea
migratorilor ori alte forme de transhumanţă a păstoritului. Toate aceste
forme de viaţă, caracteristice perioadei secolelor III-VIII, au determinat
o intensă şi neîntreruptă circulaţie a elementelor specifice romanităţii
nord-dunărene, având ca punct final uniformizarea limbii, culturii,
cunoştinţelor tehnice şi organizării social, politice şi juridice.
Încă un amănunt (dar foarte semnificativ) în strânsă legătură cu
existenţa, organizarea şi evoluţia obştilor săteşti este răspândirea

3
A se vedea N. Iorga, op. cit., pag. 287.
2
creştinismului şi adoptarea lui în masă de către populaţia daco-romană de
la nord de Dunăre. Factorii care au favorizat răspândirea creştinismului nu
interesează discursul nostru (cel puţin nu în mod esenţial), dar se poate
spune că noua religie a determinat şi o mai strânsă unitate a membrilor
obştilor, practic a întregii populaţii daco-romane faţă de toate
4
populaţiile nomade .
În concluzie, trebuie să arătăm că "părăsirea Daciei n-a însemnat o
plecare în masă a tuturor locuitorilor provinciei de frica unei "invazii
distrugătoare", aşa cum cum nu s-a putut verifica în nici un chip
5
distrugerea întregii populaţii dace de către romani" .
Pe cale arheologică, prin intensele cercetări sistematice efectuate pe
întreg teritoriul naţional, s-a putut constata unitatea de cultură şi
civilizaţie a populaţiei româneşti după părăsirea aureliană. Prin
stabilirea unei anume contemporaneităţi a primelor faze ale culturii
Hlincea şi Dridu, aceasta din urmă evoluată pe fondul culturii de tip
Ipoteşti-Cândeşti-Ciurelu, se constată evoluţia unitară a întregului spaţiu
vechi românesc, având în vedere larga răspândire teritorială a
descoperirilor aparţinând acestor culturi, de la Nistru la Tisa.
Inventarul arheologic indică lipsa unor deosebiri frapante între
tipurile de aşezări şi locuinţe, ceea ce conduce la concluzia clară a
unităţii de cultură şi civilizaţie a populaţiei româneşti în secolele VII-
6
IX, prin urmare şi a sistemului de drept .

4
Pentru amănunte vezi C. Daicoviciu, Em. Petrovici, Gh. Ştefan în Istoria
României, vol. I, Bucureşti, 1960, pag. 500 şi urm.; Teoctist Arăpaşu Sfântul
Vasile cel Mare în evlavia credincioşilor ortodocşi români, în Mitropolia
Moldovei şi Sucevei, IV, 1979, 1-2, pag. 72-73; Eugenia Zaharia, Câteva
observaţii despre arheologia şi istoria sec. VIII-XI pe teritoriul R.S.
România, în Aluta, I, Sf. Gheorghe, 1969, pag. 122 şi urm; Probleme actuale
ale etnogenezei poporului român, în Anuarul Institutului de Istorie şi
Arheologie "A.D. Xenopol" din Iaşi, 1980, pag. 105-115.
5
A se vedea, despre infirmarea acestor teze, N. Iorga, Istoria Românilor, vol.
II, op. cit., pag. 15-16.
6
Pentru amănunte cu privire la descoperirile arheologice ce vizeaz ă această
etapă, numită "mileniul întunecat", a se vedea Eugeniu Zaharia Cultura Dridu,
în Dicţionar de istorie veche a României, Bucureşti, 1976, pag. 246-248; S.
Dolinescu-Ferche Cultura Ipoteşti-Ciurel-Cândeşti, în ibidem, pag. 346-348, cu
bibliografia respectivă; Dan Gh. Tudor Teritoriul est-carpatic în veacurile V-
XI e.n., Contribuţii arheologice şi istorice la problema formării poporului
român, Iaşi, 1978, pag. 67 şi urm; idem, Romanitatea nord-dunăreană şi
Bizanţul în veacurile V-XI e.n., Iaşi, 1981, pag. 43 şi urm.; N. Iorga Istoria
Românilor, vol. II, op. cit., (în special notele şi comentariile semnate de I.
Ioniţă, V. Mihăilescu-Bîrliba, V. Chirică, pag. 288 plus bibliografia
corespunzătoare).
3
 Legea ţării (ius valachicum )

Legea pământului (obiceiul pământului sau legea românească, legea

ţării sau ius valachicum) s-a format încetul cu încetul printr-o aplicare
îndelungată. Toate normele ce au constituit sistemul de vechi drept
românesc s-au ivit, cum am arătat, încă din societatea primitivă, iar apoi
au evoluat şi au reflectat continuu condiţiile materiale de dezvoltare a
vieţii economico-sociale. Denumirile date sistemului de vechi drept
românesc au fost şi ele foarte multe (ele au fost deja menţionate în
capitolul referitor la cutumă).
Nu întâmplător ne-am început discursul istorico-juridic despre dreptul
medieval cu acele consideraţii referitoare la contextul economico-social al
perioadei.
Sistemul normativ feudal, "ius valachicum (legea românească) sau ius
olahorum (legea românilor) a fost un drept agrar-funciar, care s-a format
în etapa naşterii şi dezvoltării relaţiilor feudale, ca reglementare
obişnuielnică în obştile săteşti (teritoriale sau vicinale9 şi a constituit
dreptul aplicat în etapa monarhiei fărâmiţării feudale, cu prelungire şi în
etapa următoare, a monarhiei centralizate fără absolutism, constituind
7
nucleul dreptului cutumiar din această etapă ".
Denumirile sistemului de vechi drept românesc diferă şi în funcţie de
teritoriul în care el s-a aplicat. Acest sistem n-a avut peste tot parte de
o dezvoltare organică, neîntreruptă (este vorba de teritoriile unor state
feudale străine, care l-au receptat, recunoscându-i aplicarea în rândurile
unei populaţii româneşti-valahe, băştinaşă sau durabil stabilită pe un
teritoriu întins). Sigur, sistemului de drept vechi românesc (sau
sistemului normativ vicinal) i s-au adăugat, în cursul receptării
obişnuielnice sau formale de către statul feudal, o serie de dispoziţii şi
8
obiceiuri noi, menite să-i asigure o netă funcţionare feudală . În condiţii
normale, adică unde stăpânirea feudală a fost una românească, sistemul
normativ vicinal a constituit o treaptă de trecere spre dreptul feudal al
fiecăruia dintre cele două state româneşti (Ţara Românească şi Moldova).
Aşa cum arăta Romulus Vulcănescu, cel mai bun specialist român în
materie de etnologie juridică, legea firii sau, mai precis, legea
pământului sau legea ţării a devenit suportul metodologic al relaţiilor
dintre membrii aceleiaşi comunităţi etnice, promovate de sistemul de
cutume, datini şi tradiţii juridice, cu riturile juridice corespunzătoare,
stabilite de bătrânii satelor, numită în ţară şi obiceiul pământului.

7
A se vedea D.V. Firoiu, op. cit., pag. 57.
8
A se vedea Istoria dreptului românesc, tratat, op. cit., pag. 174.

4
 În enclavele româneşti din statele vecine sau apropiate (în
Transilvania, regiunea Haliciului, sudul Poloniei, Silezia, Moravia şi
Slovacia, Serbia, Croaţia) legea valahă a fost, cu unele excepţii, luată în
consideraţie ca o lege sfântă a românilor înstrăinaţi în grupuri etnice.
Aceeaşi situaţie se întâlneşte (bineînţeles, situaţie din punct de vedere
etico-juridic), se constată şi la celelate neamuri ale poporului român,
îndeosebi la macedoromâni.
Studiile privind formarea sistemului de drept feudal românesc n-au
fost puţine, dimpotrivă, iar unele dintre ele, cum sunt cele realizate de
istoricul vechiului drept românesc Valentin Al. Georgescu sunt deosebit de
9
interesante şi edificatoare .
Problemele care ar trebui puse şi rezolvate sunt, după părerea noastră
următoarele: ce condiţii economico-sociale reflectau cutumele preexistente
formării statului feudal, cum s-a făcut trecerea de la cutumele gentilice
la cutumele teritoriale (deci la sistemul normativ vicinal) şi dacă
sistemul de drept român prestatal (ius valachicum) are un caracter uniform-
general pentru întreaga comunitate română şi un caracter restrâns pentru
comunitatea română din Transilvania şi extrateritoriile în care s-au găsit
enclavate grupele etnice române.
Este, poate, înainte de toate, nevoie de o precizare privitoare la
expresia tehnică de ius valachicum. Această expresie este punctul culminant
al unei dezvoltări amplificate în timp. Ea apare în documente după
aplicarea sistemului respectiv şi reprezintă un semn al consolidării
relaţiilor feudale, într-un cadru de relativă centralizare a statului în
cauză, sub egida regalităţii - ungare sau polone - şi cu sprijinul direct
10
al bisericii .
Statul feudal a receptat cutuma pentru a o adapta, în mod firesc,
intereselor lui; el creează după modelul arhaic preexistent "alte cutume,
cu raţiuni evident de ordin cultural şi ideologic. După acest model arhaic,
cutuma este dreptul pe care societatea îl secretă în mod normal, dreptul

9
Am avut în vedere sinteza făcută de Romulus Vulcănescu în lucrarea sa Mitologia
română, Editura Academiei, 1987, pag. 280-283, din lucr ările lui Valentin Al.
Georgescu: 1. Le role de la theorie romano byzantine de la coutume dans le
developpement du droit roumain, publicat în Melanges Philippe Meylon, Recueil
de travaux publies par la Faculte de droit de l'Universite de Laussane, vol.
II, Histoire du droit, Laussane, 1963, pag. 61-67; 2. La place de la coutume
dans le droit des etates feodaux roumains de Valachie et de Moldavie jusqu'au
milieu du XVII siecle, în Revue Roumaine d'Histoire, tome VI, 1967, pag. 553-
586; 3. Modeles juridiques de la reception romano-byzantine et synthese
modernisatrice en droit roumain, comunicare ţinută la 10 Seminario
internazionale di Studi Storici "Da Roma alla terza Roma" (aprilie 1981), în
vol. Roma, Constantinopoli, Moscova, Napoli, 1938, pag. 337-356.
10
A se vedea, pentru amănunte, Istoria dreptului românesc, tratat, vol. I, op.
cit., pag. 172-177.

5
principal, având prin el însuşi şi originarmente forţa obligatorie. Şi
aceasta în virtutea unei mistici a ceea ce este vechi şi totodată actual,
tradiţiei şi a legăturii cu cultul morţilor, al strămoşilor. Un drept opus
11
noutăţii, care rămâne, în general, suspect şi chiar sacrilegiu" .
Trecerea de la sistemul arhaic de cutume la sistemul cutumiar
subordonat dreptului de stat "se face prin substituire, confiscare şi
12
control selectiv cu ajutorul cenzurii . Voievodul-domn substituie (...)
cutuma dreptului lui princiar autocrat şi dreptului divin. Boierii cu
ajutorul domnului confiscă în favoarea lor funcţiunea de jurător, cojurător
13
şi hotarnic" . Iar "controlul cutumei (arhaice) se făcea prin cenzură în
conformitate cu recta fides (enunţată de Tertullian) şi recta ratio (de
Constantin) (...) punând sub tutelă cutuma originară şi independentă de
legea scrisă". Dar şi biserica, la rândul ei, "confisca în avantajul ei
dreptul de cenzură al comunităţii în virtutea propriilor ei cutume.
Imaturitatea dreptului scris şi avantajele unei cutume rău cenzurate şi
aprobate de atat, fără a recurge la Cutumiarele sigure şi obligatorii, au
14
dus la o lungă perioadă de mistică a cutumei vechi" . În plus, "Cutumiarele
transformau peste tot cutuma suplă şi mobilă în text legislativ,
15
aprofundând astfel lichidarea cutumei" . Aceasta este explicaţia pentru
modul cum pravila romano-bizantină codifică cutuma "într-un spirit de
16
sinteză a sistemelor de pluralism juridic în vigoare" în perioada feudală.
Prin urmare, sistemul de cutume arhaice a alcătuit ceea ce s-a
întitulat la noi, încă de la începutul erei noastre, legea ţării şi, mai
târziu, obiceiul pământului.
S-a susţinut de către istoricii dreptului românesc că termenul de lege
este mai vechi decât cel de obicei, că el atestă originea latină a limbii
române şi confirmă "continuitatea dreptului autohtonilor" în perioada
17
migraţiei popoarelor. Vl. Hanga, într-o lucrare recentă , arăta că
terminologia juridică latină ("drept" - "dreptate", "jude"-"judecie" -
"judecător"-"judeţ", "domn" - "domnie", "lege"), dovedeşte puternica şi
indestructibila pecete românească care, prin intermediul formei cu un
conţinut în continuă dezvoltare, a asigurat, asemenea limbii, un cadru

11
A se vedea, Valentin Al. Georgescu, Modeles juridiques..., op. cit., pag. 346.
12
Ibidem, pag. 347.
13
Ibidem, pag. 347.
14
Ibidem, pag. 347.
15
Ibidem, pag. 348.
16
Ibidem, pag. 348.
17
A se vedea Istoria dreptului românesc. Dreptul cutumiar , op. cit., pag. 39.
6
adecvat procesului instituţional, intim legat de cel al formării poporului
român.
Legea ţării a anticipat ca formulă juridică de drept sătesc obiceiul
pământului şi chiar s-a considerat că este mai plină de semnificaţie
18
juridică chiar în concepţia sătească .
E important de relevat ce cuprindea legea ţării ca sistem juridic
comunitar sătesc. Ea constituia un ansamblu de rânduieli juridice (despre
termenul de "rânduială" am menţionat în cadrul capitolului referitor la
cutumă) privitoare la toate activităţile principale legate de proprietatea
funciară, de muncă, de ideea de drept şi dreptate socială. În ea sunt
incluse legea pământului (ogoarelor, plaiurilor, păşunilor, drumurilor de
acces, a satului, a părţilor de moşie liberă [moşneancă, răzeşească şi
19
nemeşească de sorginte română . Pe scurt, expresia de "moşneni" este
utilizată în Ţara Românească, iar în Moldova cea de "răzeşi". O ceată de
moşneni sau de răzeşi corespundea, în genere, cu un sat. Foarte importantă
este cunoaşterea situaţiei moşnenilor sau rezeşilor pentru elucidarea
vechiului drept românesc în materie de proprietate, căsătorie, contracte.];
legea muncii (agrare, pastorale, la pădure, pe ape); muncii libere şi
aservite (rara robilor); legea ierarhiei prin muncă; legea familiei, legea
ospitalităţii; legea drepturilor şi îndatoririlor fiecărui membru al
comunităţii săteşti (libere sau aservite); legea omeniei etc.
În fruntea satului şi a organelor de judecată era ceata oamenilor buni
şi bătrâni, dădătoare de norme şi moravuri. Pentru a executa dreptul lor de
a da legi şi datini se întruneau în centrul satului, sub coroana unui brad
considerat arbore cosmic sau în jurul coloanei cerului (un substitut al
arborelui cosmic). Printre instituţiile juridice ale satului arhaic sunt de
menţionat: cetele de vârstă, sex şi afinităţi de muncă (pe lângă cetele de
bătrâni existau cetele de oameni maturi, cetele de feciori şi cetele de
copii, fiecare din cete fiind dublate de cetele corespunzătoare feminine),
fiecare din ele acţionând conform statutului său juridic atribuit prin
delegaţie de bătrânii înţelepţi ai satului liber. Hotărârile, normele,

18
A se vedea R. Vulcănescu, Mitologie română, op. cit., pag. 281.
19
A se vedea, în legătură cu semnificaţia acestor termeni, A. Rădulescu,
Moşnenii, Conferinţă ţinută la Ateneul Român la 20 ianuarie 1946; A.
Rădulescu, Din trecutul moşnenilor Arefeni, în Convorbiri literare, XLIV,
1910, pag. 683-698; idem, Din judecăţile moşnenilor Vultureni, în Revista
pentru istorie, arheologie şi filologie, XI, 1911, pag. 414-420; idem, Viaţa
juridică şi administrativă a satelor, în Arhiva pentru ştiinţă şi reformă
socială, VII, 1927, pag. 26-57 (extras - 1927, 34 pag.); idem, Privire
generală asupra moşnenilor şi răzeşilor, în volumul Pagini din istoria
dreptului românesc, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1970, pag. 290-310.

7
legile şi datinile le stabileau în comun şi cel mai în vârstă le proclama
20
ca atare .
În ceea ce priveşte grupele etnice româneşti enclavate în comunităţi
etnice străine, legea ţării se transformă în legea românilor, denumiţi în
perioada feudală valahi (în documentele ungare, forma latinească cea mai
frecventă pentru Valachus, valachicus, este cea de Olachus, olachulis, de
unde denumirea de lex sau modus Olachorum). E de menţionat că numai pe
teritoriul statelor feudale române, Valahia şi Moldova, legea ţării este
neduplicată nominal ca obiceiul pământului, o expresie hibridă lingvistic
însă intrată prin cancelariile (domneşti, boiereşti sau mănăstireşti) în
limbajul curent. Nicăieri, în statele vecine slave, cu mici enclave române,
nu se spune obiceiul pământului pentru sistemul de obiceiuri juridice, ci
numai ius valachicum, conceput ca un drept al celor toleraţi într-o
21
comunitate etnică străină .
În concluzie, legea ţării este un sistem de drept ce a apărut înainte
de cucerirea Daciei şi care a dăinuit apoi paralel cu sistemul de drept
roman. Apoi, după părăsirea militară şi administrativă romană, a
supravieţuit în perioada migraţiei popoarelor, constituind legea bază
juridică în procesul de formare a statelor române, Transilvania, Valahia şi
Moldova, depăşind în perioada influenţei dreptului bizantin chiar
receptarea parţială a lui în pravile, codice şi îndreptări ale legilor.
Ceea ce însă ni se pare cu mult mai semnificativ este că vechiul drept
cutumiar se menţine în conştiinţa sătească a românilor şi în periada
22
modernă , iar unele rânduilei ale legii ţării s-au respectat până în pragul
23
secolului al XX-lea .
Vechiul sistem de drept românesc a cârmuit viaţa poporului nostru sub
toate înfăţişările şi în toate ţinuturile chiar dacă soarta i-a fost
potrivnică şi o aşezare geografică neprielnică; românii chiar dacă au trăit
în alte state, şi-au luat şi sistemul de drept cu ei. Descifrarea şi
adâncirea obiceiurilor şi datinilor poporului român în cultura populară
românească confirmă adevărul mărturisit de cărturarul ardelean Iosif Benko

20
A se vedea, R. Vulcănescu, Etnologia juridică, op. cit., pag. 188-192.
21
În legătură cu denumirile dreptului cutumiar, a se vedea pe larg, Istoria
dreptului românesc, tratat, vol. I, op. cit., pag. 173 şi urm.; Vl. Hanga,
Istoria dreptului românesc. Dreptul cutumiar, op. cit., pag. 41-42 (Denumirile
dreptului cutumiar, vezi şi capitolul din acest studiu: Consideraţii generale
despre cutumă).
22
A se vedea rezultatele chestionarelor juridice pe care le-am men ţionat deja la
Consideraţiile despre cutumă.
23
A se vedea I. Vasiu, Reflectarea vechilor instituţii ale dreptului românesc în
cultura populară românească, în curs de apariţie la Editura Nemira, Bucureşti.

8
din secolul al XVIII-lea: "este mai uşor să smulgi ghioaga din mâinile lui
24
Hercules decât datinile şi obiceiurile din conştiinţa poporului român" .
Alcătuindu-se pe imense suprafeţe teritoriale, din Balcani şi până în
Tatra, de la Adriatica şi până dincolo de Nistru, neamul românesc nu va
cunoaşte, totuşi, nici o abatere masivă de pe axele sale centrale.
Dimpotrivă, şira spinării rămâne necontenit aceeaşi - munţii Carpaţi.
Unitatea structurii sociale nu slăbeşti nici atunci când vecinii sunt de
altă rasă sau au alt ritm istoric. Cei dintâi fondatori de state în aceste
părţi ale Europei, românii dovedesc necontenit o neistovită unitate în
toate organismele statale, în toate instituţiile juridice pe care le
crează. În privinţa "influenţelor" ori a "ispitelor" străine, lucrurile
sunt şi mai impresionante; Dacia a fost din toate timpurile, preistorice şi
protoistorice, o regiune traversată de cele mai puternice civilizaţii
europene şi răsăritene. În timpul formării neamului românesc, "influenţele"
au continuat să se exercite din toate părţile - şi ele nu s-au stins
niciodată, nici până în vremurile de azi.
Unitatea realităţii juridice româneşti nu poate fi cercetată "într-un
25
cerc închis" , ci numai într-o deschidere a acestei realităţi a poporului
român: geografică, etnică, socială. Cu alte cuvinte, unităţii de viaţă
juridică a unei comunităţi româneşti îi corespunde o unitate geografică şi
una etnică bine determinate, care îi dau un caracter propriu. Munţii
noştrii sunt expresia acestei unităţi, la toate nivelele, a poporului
26
român .
Unitatea juridică a românilor, influenţată de existenţa axei
Carpaţilor, este exprimată, credem noi, deosebit de revelator, de acele
urcări duminicale pe munte ale tuturor românilor (mitul urcării spre cer).
Urcarea se făcea la răsăritul soarelui, în frunte fiind oamenii buni şi
bătrâni (legiuitorii şi conducătorii comunităţilor arhaice româneşti). De
reţinut că numai cei drepţi şi cinstiţi, deci cei ce respectau legea ţării,

24
A se vedea Şt. Pascu, Omul de cultură, juristul şi istoricul Andrei Rădulescu
în Memoriile secţiei de Ştiinţe istorice, Seria IV, tomul V, 1980, Ed.
Academiei RSR, Bucureşti, 1982, pag. 104.
25
I. Şeuleanu Poezia populară de nuntă, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, pag. 46:
"Satul vechi românesc se prezintă ca un univers pe deplin închegat, ca o
unitate organică în care toate subansamblele se sincronizează perfect spre a
face posibilă desfăşurarea normală şi normată a vieţii sociale. Şi în cazul
vechilor cutume se verifică pecetea unităţii şi caracterul unui centru de
cristalizare cu raze întinse spre a organiza în jurul s ău un cosmos".
26
V. Butură Străvechi..., op. cit., spunea că "Modul de dispunere al munţilor în
spaţiul românesc constituie un segment important din aria de pl ămădire a
culturii poporului român" (pag. 9), influenţând şi unitatea juridică, aşa cum
rezultă din capitolul Aşezările şi evoluţia lor. Ocupaţiile populaţiei; ideea
rolului jucat de acest nucleu - munţii Carpaţi - în păstrarea unităţii
poporului român a apărut şi în studiile altor cercetători: Em. de Martonne, S.
Mehedinţi, G. Vâlsan, I. Conea, V. Mihăilescu, E. Bernea, L. Blaga etc.
9
puteau urca pe munte pentru a ridica rugăciuni în cinstea Fârtatului, cel
ce veghea la respectarea ordinii juridice suprafireşti şi a celei umane.
Odată ajunşi în plaiuri şi poiene de munte, sătenii veniţi din ţinuturi
româneşti diferite, prăznuiau în comun şi îşi rezolvau după un sistem de
drept unitar (vechea lege românească) problemele legate de viaţa lor
juridică: încuscriri, întovărăşiri, aplicarea legii străbune în caz de
încălcări intersăteşti, vânzări, cumpărări, apărarea comună împotriva
27
inamicilor etc .
A-şi fi păstrat unitatea vieţii sociale şi sufleteşti, după ce a
asimilat atâtea curente spirituale, este definitiva verificare a forţei de
28
creaţie de care dispune neamul românesc . Metaforic vorbind, să ne
închipuim că suntem într-un muzeu, care este cultura populară românescă.
Miile de exponate ale acestei culturi, reprezentând regiuni diferite: Ţara
Oltului şi Argeş, Bărăgan şi Banat, Bihor şi Ilfov, Serbia, Moravia,
Bucovina, Basarabia îţi dau impresia unei copleşitoare realităţi româneşti,
unde totul se leagă, se ţine strâns şi alcătuieşte, laolaltă, icoana unei
fermecătoare civilizaţii ţărăneşti. H.H. Stahl nu exagerează afirmând:
"suntem cea mai mare şi cea mai întinsă civilizaţie ţărănească din câte se
află, toţi sătenii aceştia, de oriunde ar fi, din Basarabia sau din Banat,
din Maramureş sau din Dolj, se înţeleg unii cu alţii, vorbesc aceeaşi
limbă, au aceleaşi obiceiuri, aceleaşi feluri de a preţui viaţa şi de a
pricepe frumosul, în ciuda faptului că n-au un şablon de imitat şi, deci,
nimic nu este leit cu altceva, ci totul este viu, spontan, puternic,
29
întocmai ca viaţa însăşi" .
Această fundamentală unitate - pe care spontaneitatea şi iniţiativa
fiecărei regiuni nu o alterează, ci, dimpotrivă, o însufleţeşte - nu este
numai o mândrie a civilizaţiei noastre ţărăneşti; ea ne ajută să înţelegem
toate celelalte fenomene spirituale româneşti, fie individuale, fie
colective.

27
I. Conea Plaiuri carpatine, Bucureşti, 1984, pag. 15-31, 32-53; R. Vulcănescu
Mitologia română, Ed. Academiei RSR, 1987, pag. 454
28
M. Eliade Profetism românesc - România în eternitate, vol. 2, pag. 116 şi
urm., Ed. Roza Vânturilor, 1990, o expunere cu privire la neamurile care n-au
avut instinct istoric şi au pierit: seminţiile din nordul Africii, slavii de
la Marea Baltică, iranienii de la marea Caspică, locuitorii băştinaşi ai
Birmaniei, vechile neamuri amerindiene şi altele; în continuare, se vorbeşte
de puterea de asimilare a celulei româneşti, arătând că orice altă naţie -
dacă ar fi avut destinul nostru, de a absorbi atâţia barbari şi atâţia
năvălitori, atâţia europeni şi atâţia asiatici - ar fi ieşit cenuşie şi
stearpă, cum sunt astăzi conglomeratele elveţiene, anglo-indiene şi indo-
chineze. Tot ceea ce a asimilat pătura rurală românească - nu se mai cunoaşte
astăzi, concluzionând că "neamul nostru are fără îndoială puterea şi geniul
formelor"
29
H.H. Stahl, în revista Sociologie românească, Bucureşti, nr. 5, pag. 30 (apud
M. Eliade Drumul..., op. cit., pag. 245)
10
 În aproape fiecare produs al culturii populare româneşti îşi face
simţită prezenţa dreptul, căci, după cum susţine şi Andrei Rădulescu, "nu
există aspect al vieţii omeneşti în care dreptul să nu-şi aibă rostul lui,
30
în toate timpurile şi la toate popoarele" .
Românul zice "după al locului obiceiu să te porţi şi tu în orice
31
bordeiu" (sau "câte bordeie atâtea obiceie" ) şi cu asta a sintetizat
varietatea obiceiurilor juridice. Se pune întrebarea: în ce constă această
varietate a obiceiurilor juridice, ce vrea să spună zicala românească:
32
"legile legiuiesc după vremi şi după locuri" oricât de variate ar fi
procedeele de aplicare a cutumelor juridice locale, în incidenţa lor, ele
rămân extrem de unitare. În toate micro- şi macro-zonele etnografice, legea
ţării sau obiceiul pământului se înfăţişează ca expresia unei varietăţi în
unitate a creaţiei juridice a poporului român.
Considerăm că proverbul "C-o lege d'opotrivă pe toţi supuşii tăi să-i
33
legi" , întâlnit în toate zonele locuite de români, nu este numai expresia
unui principiu juridic, cel al egalităţii organizate, ci şi expresia
legăturii strânse din punct de vedere juridic a tuturor membrilor
comunităţii româneşti (vezi "să-i legi") răspunzând în faţa aceluiaşi
sistem de norme: sistemul de vechi drept românesc.
Pe parcursul întregului studiu vom urmări demonstrarea acestei unităţi
a gândirii juridice a poporului român; acum vom prezenta numai câteva
exemple de produse ale culturii populare româneşti, altele decât cele
aparţinând literaturii populare, exemple ce vin în sprijinul tezei enunţate
şi reprezintă elelmente de drept penal şi procedură penală şi câteva
privind instituţia domniei.
34
În primul rând e vorba de simbolul lupului , folosit în arta populară
românească, ceramica, sculptura în lemn şi ţesutul scoarţelor, pictura şi

30
A. Rădulescu Pagini inedite din istoria dreptului românesc, Ed. Academiei
României, Bucureşti, 1991, pag. 54
31
I.A. Zanne, op. cit., vol. VIII, pag. 78.
32
Idem, pag. 295; C. Noica în Cuvânt împreună..., op. cit., face o interesantă
analiză a acestui proverb şi a semnificaţiilor cuvântului lege pe baza
materialelor adunate de S. Puşcariu pentru Dicţionarul limbii române: "sensul
juridic al legii ca regulă instituită de o autoritate omenească, nu a putut
lipsi comunităţii noastre ca oricărei comunităţi organizate; de la expresia c-
o lege d'opotrivă pe toţi supuşii tăi să-i legi avem o serie de alte expresii
întâlnite în popor: a se strâmba din lege (a nu respecta ordinea), f ără
delege, om cu lege, a nu fi de nici o lege, sau sensul de proces (volnicu-i
fiecare să-şi îndelunge legea la alt scaun, mai marele), şi a avea lege cu
cineva sau sensul de sentinţă, verdict, pedeapsă ori drept (a-şi lua legea,
partea legală)" (pag. 126).
33
Idem, pag. 295.
34
Simbolul lupului este adânc înfipt în istoria poporului nostru (vezi despre
mitul etnografic al lupului şi rolul lui în naşterea poporului român la M.
11
fresca murală. Astfel, pictura şi fresca murală a unor mănăstiri şi
bisericuţe din: Oltenia de Nord - Horezu, Bucovina - Voroneţ, Vatra
Moldoviţei, Suceviţa, Gura Humorului, Transilvania - Maramureş, inspirate
din cărţile populare care au circulat sub formă de manuscrise în plin ev
mediu ne prezintă imaginea lupului, alături de alte animale feroce - ursul,
mistreţul, leul, etc. - înghiţind unele părţi din corpul omenesc, îndeosebi
mâinile, însemnul tuturor păcatelor omeneşti (cu mâna omul fură, jură
strâmb, se leapădă de sine, gesticulează urât, comite crime etc.). Iată,
astfel, un şir de "fapte rele", "păcate" (azi, în sistemul juridic actual,
s-ar numi infracţiuni) şi o pedeapsă grea, aplicată des la noi în evul
mediu: mutilarea mâinii. Cei ce săvârşeau asemenea fapte grave erau
consideraţi "păcătoşi" ("răi făptuitori") şi nu puteau trece "vămile
văzduhului". Aceste vămi ale văzduhului aveau mare importanţă pentru
români, pe ele considerându-le adevăratele instanţe judecătoreşti. Ele
erau compuse din "doi membrii" (vameşi): unul alb (un înger) şi unul negru
(un diavol). Aceştia puneau în balanţă faptele bune şi cele rele ale celui
judecat şi dacă cele bune precumpăneau, sufletul mai urca o treptă (vamă),
dacă cele rele cumpăneau era azvârlit de diavol în Gura balaurului (Gura
iadului). Această gură a balaurului (sau lupului) apare şi în pictură,
ceramică sau frescă, dar şi pe icoanele pe sticlă de pe întreg cuprinsul
ţării.
Vămile prezentate mai sus sunt reprezentarea unui extraordinar sistem
de judecată. Pe fiecare treaptă erau scrise viciile condamnate de înger şi
considerate virtuţi de diavol: minciuna, furtul, stricăciunea trupească,
crima etc.
Ca o încoronare a acestei unităţi a gândirii juridice româneşti, vom
prezenta un grup de simboluri care apare cu o frecvenţă uimitoare în toate
creaţile culturii populare româneşti: soarele, luna şi stelele, însemnele
charismatice ale domniei la români. Simbolul soarelui îl găsim pe
frontoanele caselor, pe acoperişuri, caii solari pe grinzile de le
fântânile de munte, numite în Oltenia terfeloage, pe stâlpii porţilor de
casă la munte, pe crucile mormintelor maramureşene, haţegane, olteneşti,
moldoveneşti. În toate aceste cazuri, atât simbolul soarelui, cât şi
simbolul cailor solari existenţi pe mai multe obiecte de artă populară,

Eliade De la Zamolxis la Gengis Khan, Paris, 1970, pag. 13-30, 37); ceea ce
ne-a interesat din punct de vedere juridic a fost faptul c ă, în credinţele
poporului român, lupul este creaţia Nefârtatului (deci a Nelegiuitului) opusul
câinelui (creaţie a fârtatului, a celui ce păzeşte ordinea juridică divină şi
pe cea umană) - vezi, cu privire la aceasta, exemple în E. Niculi ţă Voronca
Datinile şi credinţele poporului român, Cernăuţi I, 1903; Lazăr Şăineanu
Basmele românilor, pag. 214, 408, 421, ed. a II-a, Bucureşti, 1980; M. Golescu
Motive de animale în sculptura decorativă şi semnificaţia lor simbolică şi
religioasă în BCMI, XXXVI, 1943, pag. 34-38.

12
îndeplineau un rost apotropaic, de apărare a omului, casei şi gospodăriei
împotriva spiritelor răufăcătoare. Dar ceea ce merită o deosebită atenţie
în legătură cu cultul soarelui, lunii şi stelelor este emblematica şi
heraldica la români.
B.P. Hasdeu susţine că soarele şi luna fac parte din antica emblemă a
Transilvaniei, dovedind prin aceasta străvechea unitate a neamului
românesc, împărţit vremelnic în trei ţări române. Specialiştii în heraldică
au trecut al investigaţia emblemelor cu soarele şi luna pentru toate cele
trei ţări româneşti şi au cercetat stemele atribuite de strâini sau
consacrate de state Ţării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei în armuri,
peceţi, medalii şi steme. Soarele şi luna apar încadrând corbul încă din
secolul al XV-lea şi al XVI-lea, în Moldova apar încadrând capul de bour cu
stea între coarne din secolul al XVI-lea şi se menţine până în secolul al
35
XIX-lea .
Am prezentat aceste exemple aparţinând altor instituţii juridice decât
cele pe care le vom aborda amănunţit în continuarea studiului tocmai pentru
a arăta că orice ramură a vechiului nostru drept am analiza, unitatea de
gândire juridică este prezentă şi că în orice domeniu al culturii noastre
36
populare ne-am avânta, ne recunoaştem "în de noi, români!" .

35
B.P. Hasdeu, Opere, II, ed. M. Eliade, 1937, Bucureşti, pag. 262; despre
semnificaţia elementelor ce apăreau în vechile noastre blazoane şi despre
unitatea acestor elemente găsim informaţii şi la alţi cercetători: V.
Lovinescu Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade populare româneşti,
Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1993, pag. 172, arăta că este mai puţin
important ceea ce crede secolul XX despre heraldic ă decât ce credeau oamenii
vârstelor trecute pentru care blazonul era o ştiinţă vie, plină de
semnificaţii, ce pot părea astăzi absurde, dar care atunci aveau valoare de
adevăruri vitale. O cuminţenie elementară îndeamnă să ţinem seamă mai ales de
părerea celor vechi care au instituit această disciplină după vechile datini.
Rezultă, astfel, de aici, mesajul extraordinar pe care-l transmite heraldica
pentru existenţa unităţii juridice a poporului român, iar a refuza un asemenea
mesaj ar fi un refuz de informaţie şi cunoaştere, deci un flagrant de rea
credinţă; însemnele charismatice ale domniei la români, care apar şi pe
blazoane, sunt întâlnite şi în produsele folclorice (în frumoasa baladă
Dobrişan, os de domn "sfânta lună / sfântul soare / iar pe cei doi umerei
găsea doi luceferei" - G. Dem. Teodorescu Poezii populare româneşti, 1980,
Bucureşti, pag. 472-473).
36
M. Vulcănescu Dimensiunea..., op. cit., pag. 36.

13
 Instituţiile dreptului public în perioada evului mediu dezvoltat

Organele centrale ale puterii

Voievodul. Principele. Guvernatorul

Sfatul domnesc

Adunările de st ări

Dregătoriile centrale

Dreptul penal medieval

Procedura de judecata în feudalism

Instituţiile dreptului privat în perioada evului mediu dezvoltat

Proprietatea

Dreptul de protimisis (preem ţiune)

Elemente de drept cutumiar românesc privitoare la familie şi câsâtorie

Elemente de drept cutumiar feudal privind obliga ţiile şi contractele

Monumentele dreptului scris în perioada feudalismului

În această perioadă au existat în Ţările Române două izvoare formale:
cutuma şi legea. Dacă despre cutumă am vorbit deja şi i-am marcat
importanţa, este rândul acum al legii scrise, al ceea ce s-a numit vechiul
drept românesc scris.
Dacă dreptul vechi nescris a fost unitar (aşa cum am probat deja) şi
dreptul vechi românesc scris a avut această calitate (chiar dacă s-au
întâmpinat greutăţi mari din partea puterii politice stăpânitoare, deci a
influenţelor străine). Circulaţia vechilor lgiuiri româneşti dintr-o
provincie în alta a fost un fapt real şi a contribuit la formarea unei
14
conştiinţe unitare româneşti, precum şi la crearea unei baze unitare a
sistemului de drept românesc modern. Spre exemplu, Pravila Moldovei din
37
1646 ca şi biblia de la Bucureşti erau adresate "norodului românesc" .
Primele pravile care au circulat în Ţările Româneşti (Ţara Românească
şi Moldova) au fost nomocanoanele bizantine, traduse în româneşte; Syntagma
lui Matei Vlastarie a fost tradusă în 1472 sau 1472 la Neamţ şi în 1493 de
38
grămăticul Dragomir , "Codurile" de la Bisericani (1512), de la Neamţ
(1557), de la Putna (Pravila lui Lucaci) din 1581, Pravila aleasă (1632),
Pravila din Codex Negosianus au fost primele legiuiri alcătuite în
româneşte.
S-a considerat de către unii autori că cea mai veche pravilă
românească a fost Pravila de la Ieud (din 1563, Nonacanonul lui ioan
pustnicul) ce constă într-o prelucrare în limba română a unor traduceri
39
slavone, după unele colecţii ecleziastice bizantine .
În 1640 din porunca lui Matei Basarab se tipăreşte la Govora o
legiuire numită "Pravila mică" sau "Pravila de la Govora", o legiuire de
drept bisericesc ce cuprindea şi elemente de drept laic; ea fost de fapt o
traducere făcută de Maxalie din slavoneşte.
Deşi au fost traduse, aceste legiuiri n-au fost aplicate, cum, de
altfel bine s-a remarcat de către unii specialişti. Au fost mai mult o
satisfacere a nevoii de cultură şi o imitaţie din partea clasei
stăpânitoare şi a înalţilor reprezentanţi ai bisericii (punerea lor în
40
practică nu s-a dovedit, nici măcar într-un singur caz) .
În 1646 apare însă prima legiuire laică românească, la Iaşi, tipărită
din porunca domnitorului Vasile Lupu şi întitulată "Cartea Românească de
învăţătură" (a fost prin urmare prima legiuire mirenească, investită cu
autoritate legală). Logofătul Eustatie a tradus în româneşte o colecţie
neogreacă (primele 94 de paragrafe din pravilă au ca izvor principal legea
agrară bizantină - leges coloniarie, agrariae, rusticae; celelalte
paragrafe ale legiuirii au ca izvor opera lui Prosper Farinaccius - Praxis
et theoricae criminalis şi obiceiul pământului sau legea ţării).
Pravila lui Vasile Lupu cuprinde norme referitoare la problema
drepturilor, la familie şi persoane, la patrimoniul bunurilor, precum şi

37
Unitatea juridică a românilor de pretutindeni este o latură a vechiului nostru
sistem de drept, pe care am atins-o deja la cap. .......; vezi şi L. Boian,
Istorie şi mit în conştiinţa românească, op. cit., pag. 145 şi urm.
38
A se vedea, Vl. Hanga, op. cit., pag. 120; L.P. Marcu, op cit., pag. 114.
39
A se vedea, Vl. Hanga, op. cit., pag. 120 (apud C.A. Spulber, Cea mai veche
pravilă românească, Cernăuţi, 1930.
40
A se vedea Vl. Hanga, op. cit., pag. 120.
15
multe şi importante dispoziţii privitoare la dreptul penal (pravila
defineşte infracţiunea şi pedeapsa, oglindeşte aplicarea pedepsei în
funcţie de clasa socială, sunt arătate felurile pedepselor, se face
distincţia între infracţiunea consumată şi tentativă, sunt tratate
chestiuni mai complicate, cum sunt: recidiva, complicitatea, cumulul de
infracţiuni, cauzele care apără de pedeapsă etc., sunt tratate detaliat
unele infracţiuni: înalta trădare, călpuzania, omorul, sodomia, bigamia,
adulterul etc.
În Ţara Românească, în anul 1652, din porunca domnitorului Matei
Basarab se tipăreşte "Îndreptarea legii", tradusă în româneşte din greceşte
de Daniil Panoneanul (de fapt această legiuire este aproape identică cu
Cartea Românească de Învăţătură; singura deosebire constă în aceea că
originalul utilizat de Eustatie a fost mai bun decât cel al lui Daniil
41
Panoneanul) .
În Principate, în această epocă au circulat şi unele legiuiri
bizantine: Bazilicalele, Sinopsisul Bazilicalelor, prelucrarea Digestelor
făcute de Teofil Anteceseros ("Introducerea de legi"), Hexabilorul lui
Constantin Harmenopolus ("Prohirou") etc. În esenţă, însă se poate spune că
aceste legiuiri nu s-au aplicat deloc în practică (rămânând cum spunea Vl.
Hanga "piese răzleţe în bibliotecile celor foarte puţini amatori de slovă
42
frumoasă sau de rarităţi bibliofile" ).
În Transilvania apare, odată cu promulgarea decretelor regale, dreptul
scris.
Aceste decrete au constituit principalul izvor de drept scris în
perioada Voievodatului autonom din cadrul regatului maghiar, iar în cea a
Principatului autonom, acest izvor a fost continuat prin legile elaborate
de principi în colaborare cu dietele, iar sub Habsburgi, prin legile
generale ale imperiului şi cele particulare Transilvaniei. Cele mai multe
decrete au fost reunite şi publicate în colecţia denumită Corpus Iuris
Hungarier. În ceea ce priveşte aplicarea lor efectivă în Transilvania
43
cucerită nu se poate vorbi de ea, autoritatea fiind numai teoretică .
Tripartul (Tripartitum), alcătuit de juristul Ştefan Werboczi între
1504-1514 (tipărit la Viena în 1517), codifică dreptul scris şi nescris
până la acea dată, fiind împărţit în patru părţi. În a treia parte, care se

41
A se vedea, Val. Al. Georgescu, Histoire du droit, Lausanne, 1963, pag. 61-67;
vezi şi Istoria dreptului românesc, tratat, op. cit., pag. 210.
42
A se vedea, Vl. Hanga, op. cit.,. pag. 121.
43
Astfel, Matei Corvin, în documentul din 1463, publicat în Epistolae Mathiae
Corvini regis Hungariae ad pontifices, imperatores, reges, principes aliosque
niros ilustres datae, I, Cassovia, 1743, cere să se respecte legile Ungariei -
vezi tratat de Istoria dreptului românesc, vol. I, op. cit., pag. 213 -nota.

16
ocupă şi de dreptul obişnuielnic al Transilvaniei sunt recunoscute acele
obiceiuri cu mult diferite de cele ale regatului Ungariei (iată de ce
cutuma românească, deşi încercuită din toate părţile, continuă să se aplice
de către comunitatea românească).
În 1653 actele dietelor transilvănene sunt strânse în colecţia numită
Approbatal Constitutiones, iar în 1669, cele din perioada 1653-1669, sunt
strânse în colecţia Compliatae Constitutiones (ambele redactate în limba
44
maghiară, cu unele expresii latineşti) .
Diploma leopoldină din 1691 a statuat că "Aprobatele şi compilatele,
ca legi ale acestei patrii, decretele, Tripartutul lui Werboczi...",
constituţiunile, dreptul municipal al naţiunii săseşti, declarăm în adevăr
ca au să rămână neschimbate în vigoare"; în concluzie, toate au căpătat
45
întărire oficială (Tripartitul pentru prima dată devine lege oficială . În
timpul stăpânirii habsburgice se elaborează şi noi dispoziţii legislative,
cunoscute sub numele de Articuli novellares (tot acum o importanţă
deosebită o capătă actele normative imperiale, cunoscute sub denumirea de
"diplome" sau "patente").
Foarte importante pentru relevarea continuităţii cutumei româneşti în
Transilvania (adică pentru aplicarea vechiului sistem de drept) au fost
"Statutele Ţării Făgăraşului" (întocmite în 1508) şi "Constituţiile Ţării
Făgăraşului" (întocmite în 1657 şi 1690); acestea conţin şi norme de drept
cutumiar, la elaborarea cărora au participat şi reprezentanţii populaţiei
autohtone româneşti.
Unitatea juridică şi la nivelul dreptului scris pe care am relevat-o
de la începutul acestei secţiuni a asigurat o bază pentru unificarea
legislativă făcută de A.I. Cuza în pragul modernizării dreptului.

Progresele dreptului scris şi începuturile modernizării

dreptului

Procesele de transformare a societăţii româneşti în perioada de

destrămare a feudalismului şi de cristalizare a capitalismului (ce
corespunde la noi cu sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui
următor) u fost reflectate şi în normele juridice ale acestei etape. Cu
particularităţile care i-au fost proprii, generate de stăpânirea străină

44
A se vedea şi Vl. Hanga, op. cit., pag. 122; L.P. Marcu, op. cit., pag. 116;
D.V. Firoiu, op. cit., pag. 102.
45
A se vedea, D.V. Firoiu, op. cit., pag. 102.
17
asupra unora din pământurile româneşti (stăpânirea otomană, habsburgică,
protectoratul rusesc mai târziu), dezvoltarea internă se încadrează în
procesul general în cuprinsul căruia, Europa, sub acţiunea unificatoare a
capitalismului, tinde să devină o singură piaţă, o arenă unică de
desfăşurare a manifestărilor spirituale, a acţiunilor politice. Acest
proces de modernizare - pe scară largă - a cuprins şi domeniul dreptului.
Cutuma începe să piardă tot mai mult teren în faţa legii scrise pentru
motive pe care noi le-am expus deja şi dintre care reamintim: greutăţile
legate de necunoaşterea uniformă a obiceiului pământului şi varietatea
obiceiurilor (uneori întâmplându-se ca în aceeaşi comună să fie obiceiuri
diferite după sate sau cătune).
Încă înainte de epoca fanarioţilor se declanşează o adevărată mişcare
la noi pentru adoptarea de legiuiri scrise mai bune şi cu cât ne apropiem
de secolul al XIX-lea activitatea juridică devine din ce în ce mai
importantă. Este aceasta o explicaţie pentru legile sau încercările de legi
şi de traduceri, făcute în epoca fanarioţilor, epoca diferitelor hrisoave
domneşti, care acum nu se mai prezentau într-o formă simplistă ca înainte,
ci unele erau fosrte sistematic aranjate, întocmite pe unele principii de
drept şi uneori motivate cu capte din pravile, Basilicae şi alte monumente
46
juridice . Aceste hrisoave au purtat denumiri diferite: cărţi domneşti,
aşezăminte, testamente, porunci, pitace, întăriri de anafore (ele au fost
referitoare, în cel mai mare număr, la organizarea socială şi la unele
47
probleme de drept civil) .
Dorinţa cea mai mare a domnitorilor fanarioţi a fost să înzestreze
ţările române cu legi scrise; cele mai importante hrisove domneşti au fost
cele prin care s-au promulgat noile coduri ale epocii. A fost posibil să
fie promulgate trei monumente legislative numai datorită dezvoltării
culturii juridice la noi, cultură ce a pătruns pe calea răsăriteană, prin
fanarioţi şi pe calea apuseană. Statele noastre luau încet, încet forma
statelor moderne; cultura juridică era necesară pentru a cunoaşte legile
moderne, pentru a le interpreta şi aplica. Cei care au contribuit la
modernizarea dreptului sunt cei care au studiat dreptul în străinătate.
dintre ei se remarcă: Donici, Nestor, Flechtenmacher, Cuzanos, Hristopol
48
etc .

46
A se vedea, A. Rădulescu, Figuri juridice din epoca Regulamentului organic ,
conferinţă ţinută la "Universitatea liberă" în anul 1927.
47
A se vedea şi Vl. Hanga, op. cit., pag. 129, în special notele
48
A se vedea, pentru amănunte: A Rădulescu, Viaţa şi activitatea lui Andronache
Donici în Revista judiciară, III, 1906, pag. 40-43, 57-59; vezi şi A.
Rădulescu, Pagini inedite ... , op. cit., pag. 134 şi urm.

18
 Cele trei monumente legislative sunt: Pravilniceasca Condică a lui
Alexandru Ipsilanti, Codul Calimah şi Legiuirea Caragea.
Pravilniceasca Condică este o legiuire tipic feudală, edictată de
Alexandru Ipsilanti în 1780. Izvoarele sale au fost dreptul bizantin
(bazilicalele în primul rând), cutuma, unele norme pe care le stabilise
însuşi domnnitorul şi, de asemenea, ideile lui montesquieiu şi Beccaria
(acestea asigurând suflul nou, modern totuşi al acestei legiuiri; ideile
celor doi conţineau germenii noilor principii de drept şi politologie ce
vehiculau în Europa acestei etape). Caracterul pronunţat feudal constă în
49
felul în care reglementează dijma şi claca . Legiuirea a cuprins referiri
la monopolurile seniorile, iar în ceea ce priveşte instituţia moşierimii a
consacrat principiul masculinităţii şi dreptul de moştenire al stăpânului
50
asupra bunurilor clăcaşilor săi .
Codul Calimah (1816-1817), intrat în vigoare în 1817 sub domnia lui
Scarlat Calimah, fiind o condică "ţivilă" sau politicească (în sensul de
civilă) a constituit primul cod de ramură. Problema izvoarelor şi a
alcătuirii (structurii) Codului Calimah a fost destul de dezbătută (s-a
spus că în mare parte este o traducere în limba greacă a Codului civil
austriac din 1811). Teza generală conform căreia Codul Calimah rămâne o
importantă codificare românească, nedesprinsă cu totul de o tradiţie
bizantină cu conţinut roman, trecut prin filiera jus naturalistă a
Aufklanung-ului german ni se pare justă. Codul va rămâne în vigoare până în
1865 când a fost promulgat Codul civil român.
Legiuirea Caragea (1818). Domnitorul Caragea a dorit prin promulgarea
acestei legi să înlăture neajunsurile dreptului nescris, dar şi pe cele ale
celui scris, în vigoare (legile scrise şi hrisoavele domneşti nu se prea
aplicau iar Condica lui Ipsilanti cuprindea "dispoziţii prea puţine,
51
nedesăvârşite şi nedestoinice a cumpăni şi îndrepta dreptatea fiecăruia" ).
Afară de aceasta, domnitorul încearcă să nu rămână în urma mişcării de

49
A se vedea, D.V. Firoiu, op. cit., pag. 157: "Claca impus ă "nemernicului",
adică locuitorului de pe moşia altuia, a fost fixată la 12 zile pe an, dându-
se stăpânului dreptul de a o putea converti în bani. Dijma s-a men ţinut la
1/10 din toate produsele agricole, dar şi celelalte produse ale gospodăriei
ţărăneşti au fost supuse la dijmă sau diferite taxe..."
50
A se vedea şi Istoria dreptului românesc, tratat, vol. II, Partea I,
(responsabili de volum: D.V. Firoiu şi L.P. Marcu), 1984, pag. 74.
51
A se vedea, A. Rădulescu, Pagini despre legiuirea Caragea, Conferinţă ţinută
la Academia Română, în cadrul colectivului pentru vechiul drept românesc, în
1950; a se vedea şi Legiuirea Caragea (ed. critică alcătuită de Colectivul
pentru vechi drept românesc, condus de A. Rădulescu), bucureşti, Ed. Academiei
Române, 1955, 340 p.

19
înnoire juridică din ţările vecine (şi în special din Moldova, unde apăruse
52
în 1814 Adunarea de legi a lui Andronache Donici ).
Legiuirea Caragea (la care au lucrat "doi boeri cu ştiinţă şi praxis
ale pravilelor": Anastasie Hristopol şi Nestor Craiovescu) a fost tipărită
la 1818, în greceşte şi româneşte. izvoarele utilizate la întocmirea
53
legiuirii sunt arătate, în cea mai mare parte, în hrisovul de promulgare
şi anume: legiuirea este "adunată din împărăteştile pravile şi din
pravilniceasca condică şi din obiceiurile pământului ce s-au urmat până
acum".
Afară de aceste izvoare, unii specialişti au remarcat şi influenţa
54
altor izvoare asupra legiuirii, cum ar fi Codul civil francez din 1804 .
În ceea ce priveşte cuprinsul ei, s-a spus că ar fi o lege de drept
civil; dacă aceasta se poate spune despre Codul Calimah, observând
cuprinsul său, nu putem spune acest lucru despre Legiuirea Caragea.
Domnitorul Caragea a vrut să facă o lege care să cuprindă diverse materii;
din anteproiect rezultă că el a dorit ca legiuirea să cuprindă şi norme de
drept public, în special referitoare la situaţia şi drepturile Domnului.
Scopul lui n-a fost îndeplinit decât parţial; prin urmare, legiuirea
cuprinde norme de drept civil, de drept penal, de procedură şi câteva
dispoziţii de drept comercial. Ea este formată din şase părţi. În primele
patru sunt dispoziţii de drept civil şi puţine de drept comercial, în a
cincea de drept penal şi în a şasea de procedură. După cum se vede cea mai
mare parte este acordată normelor de drept civil; în ceea ce priveşte
55
aşezarea ea are multă originalitate . Făcută după sistemul dreptului roman
(ca trăsături generale) cuprinde: persoane, bunuri, obligaţiuni,
succesiuni, procedură. Partea I cuprinde dispoziţii "despre persoane",
"pentru obraz" împărţindu-le după sex, după naştere, după capacitate şi
după noroc. Partea a II-a are puţine paragrafe "despre lucruri" şi anume
despre stăpânirea lor, despre robirea şi vecinătatea lor, reguli
referitoare la folosirea lucrurilor. Partea a III-a este cea mai întinsă şi
tratează "materia obligaţiunilor şi contractelor" (are mai multe capitole:

52
Manualul juridic al lui Andronache Donici face parte dintr-o serie de lucr ări
juridice cu caracter teoretic; alături de acesta, au mai fost elaborate:
Manualul lui Mihail Fotinopulos (trei proiecte din 1765, 1766 şi 1777), Arta
judecătorească din 1793 a lui Dumitrache Panaiotache şi Pandectele lui Toma
Cara din 1806 - a se vedea, Vl. Hanga, op. cit., pag. 131, în special notele.
53
A se vedea Hrisovul de promulgare, Legiuirea Caragea, pag. 189
54
A se vedea, C. Dissescu, L'influence du code civil francais en Roumanie, în
Livre du centenaire, II, pag. 81 şi urm.; vezi şi A. Rădulescu, Influenţa
franceză asupra dreptului român până la 1864, Mem. Academiei Române, Secţiunea
Istorie, seria II, tom, XXVII, mem. 15, pag. 8-9.
55
A se vedea, A. Rădulescu, Pagini inedite ..., op. cit., pag. 94.

20
cap. I - "de obşte pentru tocmeli" - un fel de reguli, de principii, apoi
capitole unde sunt prevăzute norme pentru contracte: vânzare-cumpărare,
schimb, închiriere sau arendă - apoi reguli pentru împrumut, dobânzi etc.,
contracte de tovărăşie; apoi ciudat trei capitole despre nuntă, logodnă,
zestre şi exoprică etc). Partea a IV-a este consacrată materiei
donaţiunilor (aici sunt tratate nu numai donaţiile propriu-zise, ci şi
succesiunile şi testamentele). Partea a V-a întitulată "pentru vini", este
un foarte scurt cod de penal. Sunt prezentate dispoziţii pentru diverse
infracţiuni: omor, tâlhărie, furi, mofluzi mincinoşi, plastografi, martori
mincinoşi, prepuitori sau pârâtori, tpietori de bani, necinstitori,
preacurvie şi un adaos "pentru stricăciune" a anumite distrugeri şi
repsonsabilitate.
În acest adaos sunt arătate elementele vinilor şi pedepselor de
aplicat; uneori, judecătorul osândea, cum, unde şi când va găsi el cu cale.
Partea a VI-a, cu titlul "pentru ale judecăţilor" sunt câteva reguli de
procedură penală şi civilă. Este împărţită în trei capitole: 1) pentru
prigoniri - acţiunile, pornirile de judecată, prescripţie, parografie,
competenţa instanţei, împrejurările când nu putea fi chemat la judecată şi
la modul cum trebuia să se desfăşoare judecata; 2) pentru cărţi (adică acte
scrise), martori, jurământ, carte de blestem şi caznă; 3) pentru judecător,
judecată şi hotărâre; în ultimul capitol "pentru apelaţie" sunt unele
dispoziţii pentru această cale de atac (aici se vorbeşte şi de lucrul
judecat: "Hotărârea domnească întărită de Doi domni să nu aibă apelaţie"
56
sau "judecata cercetată de trei domni să nu aibă apelaţie") .
În epoca de premodernizare a dreptului (modernizarea va începe după
1848, în jurul anilor 1864-1866) s-au mai adoptat în Ţările Române legi
scrise care au grăbit acest proces.
Este important de semnalat adoptarea şi aplicarea Regulamentelor
Organice, care au fost considerate primele noastre constituţii scrise. Ele
nu cuprind numai principii constituţionale propriu-zise, aşa cum s-a crezut
de regulă, ci şi dipoziţii, care în concepţia de azi, intră în legi
obişnuite sau chiar în regulamente (ele sunt de fapt un aşezământ pentru
diferite aspecte din viaţa statului).
Regulamentul organic (pus în aplicare în Ţara Românească la 1 iulie
1831, iar în Moldova la 1 ianuarie 1832) a contribuit la pregătirea
reformei organizării judecătoreşti moderne a României. Capitolul VII compus
din 128 articole şi întitulat "Pentru cătarea judecăţilor în Valahia şi
pentru întocmirea şi căderile judecătorilor" are inclus la început
principiul separaţiei puterilor. "Despărţirea puterilor ocârmuitoare şi

56
A se vedea, pe larg, Legiuirea Caragea, ediţie critică, op. cit.

21
judecătorească fiind cunoscută că este neaparat de trebuinţă pentru buna
orânduială în pricini de judecată şi pentru paza dreptăţilor
particularilor, aceste două ramuri de ocârmuire vor fi de acum înainte cu
57
totul deosebite" .
În Ţările Române au fost elaborate şi aplicate în această perioadă şi
alte legiuiri, dintre care, sunt de remarcat cele de ramură: Condica de
comerciu şi anexele ei (din 1841), Codurile penale şi de procedură penală
din 1841 şi 1851, Condica penală ostăşească cu procedura ei cu osebit
suplement pentru starea de împresurare din 1852 (toate în Ţara Românească),
Condica criminalicească şi procedura ei din 1820; 1826, Condica de comerţ a
Moldovei (acestea în Moldova) etc.
În Transilvania, după intrarea sub dominaţia austriacă, se recunoaşte
valabilitatea vechilor legiuiri, care se vor aplica şi în continuare.
În ceea ce priveşte actele normative care se aplică acum în
Transilvania, acestea erau: decretele dietelor (întrunite însă din ce în ce
mai rar), cele două coduri penale (al Mariei Theresia - 1768 şi cel alui
Iosif al II-lea din 1787), apoi cele impuse direct de curtea de la Viena:
58
diplome, patente, edicte etc .
Pentru dezvoltarea juridică a Transilvaniei (şi pentru schimbările
sociale produse) sunt de menţionat o serie de patente: (din anii 1853,
1854) adoptate pentru principatul Transilvania şi relative la desfiinţarea
servituţii personale şi împroprietărirea foştilor iobagi pe pământurile
urbariale, apoi din 1853 pentru punerea în aplicare a Codului civil
austriac în Transilvania; de asemenea, au fost adoptate norme privitoare la
dreptul comercial şi cambial (o serie de ordonanţe reglemetau cambia,
falimentul, comerţul etc).
Relativ la aceste norme ale dreptului scris adoptate în această
perioadă în toate cele trei ţări române se impun câteva concluzii scurte,
dar clare.
În primul rând, deşi s-a încercat schimbarea raportului cutumă-lege
scrisă în favoarea acesteia din urmă nu s-a reuşit; aşa cum s-a remarcat
59
deja multe din legiuirile adoptate în această etapă "au rămas literă
moartă" nefiind aplicate, sau fiind aplicate în prea puţine cazuri.
În al doilea rând, se remarcă unitatea de cultură juridică a celor
trei ţări române, legiuirile circulând de o parte şi alta a Carpaţilor,

57
Despre acest principiu şi înscrierea lui în aceste legiuiri - vezi Analele
parlamentare ale României, tom. I, partea I, pag. 85.
58
A se vedea, Vl. Hanga, op. cit., pag. 132 şi notele.
59
A se vedea, Vl. Hanga, op. cit., pag. 132.

22
constituind o bază pentru unificarea legislativă de mai târziu 8din 1864-
1866 pentru Principate; pentru Transilvania, mai târziu, din 1918).
În al treilea rând, se remarcă totuşi originalitatea dreptului nostru
scris (cu toate influenţele venite din afară). Toate influenţele străine
din domeniul dreptului nostru scris (metaforic le-am putea numi "ispite")
ce au tentat de-a lungul veacurilor sistemul nostru de drept (acum, în
pragul modernizării dreptului, mai mult ca oricând) nu dau conţinutul
hotărâtor, ci doar concură la conturarea lui. De altfel, sistemul de drept
al fiecărui stat se poate caracteriza printr-un astfel de dozaj al acestor
"ispite".
Din acest motiv şi prin înţelegerea acestei mişcări din etapa de
premodernizare a dreptului se poate spune că modernizarea dreptului la noi
nu s-a făcut (cum în mod neştiinţific s-a susţinut) într-o noapte, la 1864,
când s-au luat şi s-au tradus toate legile Apusului şi s-au aplicat la noi.
Legile ce au constituit sistemul dreptului modern la noi au fost pregătite
de toată activitatea legislativă din perioada pe care am prezentat-o.

Bibliografie

Ioana VASIU - Istoria vechiului drept românesc – Note de curs, Ed.

Albastră, Cluj-Napoca, 1997.

Colectiv - Istoria dreptului românesc, Vol. I-II, Tratat, Ed.

Academiei RSR, Bucureşti, 1980-1987.

23