UNIVERSITATEA „ȘTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

Facultatea de Istorie și Geografie

Specializarea: Istoria, An II.

TEMA
“Situația religioasă din Bucovina sub
stăpânirea austriacă”

Cadru didactic: lect. dr. Balan Dinu

Realizat de către: Botych Kristina

2019

1
 CUPRINS
1. Introducere.................................................................................3
2. Literatura...................................................................................6
3. Termeni din lumea romană păgână...........................................6
4. Populația din ținuturile ocupate.................................................7
5. Istoria Bucovinei.......................................................................7
6. Viața religioasă în Bucovina.....................................................9
7. Anexe.......................................................................................10
8. Abrevieri..................................................................................11
9. Bibliografie..............................................................................13
10. Concluzii..................................................................................14

2
 INTRODUCERE

Bucovina (în germană Buchenland – țara fagilor (termenul bucovina ca nume comun, în
sensul de pădure de fagi, apare prima dată într-un document emis de domnul Moldovei, Roman I
Mușat, la 30 martie 1392, prin care dăruiește lui Ionaș Vitezul trei sate, aflate pe apa Siretului „în
sus până la bucovina cea mare, pe unde se arată drumul de la Dobrinăuți”)), devenită Ducatul
Bucovinei în Imperiul Austriac, este o regiune istorică ce cuprinde un teritoriu de 10.441 km²
care acoperă zona adiacentă orașelor Cajvana, Câmpulung Moldovenesc, Gura Humorului,
Rădăuți, Siret, Suceava din România, precum și Cernăuți, Zastavna Vijnița, Sadagura și
Storojineț din Ucraina.
Până în 1774 teritoriul actual al Bucovinei era o parte din Țara de Sus a Țării Moldovei,
individualitatea regiunii conturând-se după includerea în Imperiul Habsburgic în 1774. Imperiul
Austriac a stăpânit acest teritoriu până în anul 1918, perioadă în care în Bucovina s-au petrecut
numeroase mutații care au contribuit la schimbarea fizionomiei demografice, economice,
politice, etnice și culturale a provinciei, conferindu-i un statut singular în comparație cu regiunile
învecinate.
Totuși, numele nu se impune decât treptat, o vreme continuându-se și utilizarea în paralel a
unor denumiri mai vechi: Țara de Sus/Țara Moldovei, Plonina, Cordon/Cordun și Arboroasa.
(Acest ultim apelativ este reafirmat de un grup de studenți români de la Cernăuți (Ciprian
Porumbescu, Zaharia Voronca, Constantin Morariu), care au înființat societatea cu același nume
în 1875).
În timpul administrării habsburgice, toți birocrații erau obligați să învețe limba română. În
1793 s-a introdus învățământul obligatoriu în limbile germană și română, iar în 1875 s-a înființat
Universitatea „Franz Josef” la Cernăuți. Primul rector al Universității din Cernăuți a fost numit
românul Constantin Tomașciuc.

 Populaţia românească din Bucovina a ridicat numeroase proteste materializate prin memorii
(1791), unul din conducătorii acestei mişcări şi autor al memoriului fiind boierul bucovinean,
Vasile Boşi.

     Politica austriacă în Bucovina viza două aspecte: 1) deznaţionalizarea, 2) catolicizarea. Acum
începe să se schimbe raportul de populaţie; înainte de 1775 erau 771 români şi 161 ucraineni, 61
evrei, armeni şi ţigani, ajungându-se în 1990 la 151 români.

După ce a călătorit, în 1871, prin provincia istorică Bucovina, funcţionarul rus, Vladimir
Mordvinov, a scris cartea „Biserica Ortodoxă din Bucovina”, în care a consemnat câteva aspecte
extrem de interesante. Spre exemplu, austriecii au decis să reducă numărul clericilor care era
prea mare faţă de nevoile poporului, de la 448 la 259. Pentru oraşele Cernăuţi, Suceava şi
Câmpulung s-a admis numai câte patru preoţi ortodocşi, în Boian 3, iar în satele cu câte 150 de
curţi numai câte 1 preot, în cele cu 250 curţi câte 3 preoţi. Activitatea preoţilor era reglementată
printr-un regulament foarte strict. Între altele, preoţii nu aveau voie să ceară bani de la săraci, nu
puteau să crească vite sau să intre în crâşme sau să vândă vin. Nu li se permitea să asiste la
întocmirea testamentelor.

„Preotul de sat trebuie să se ferească de tot ceia ce ar influenţa în rău morala poporului.
Pentru diferitele slujbe pe care le face credincioşilor preotul primeşte o remuneraţie în legătură
3
cu starea lor: de la unii vor lua potrivit, iar de la cei săraci nu vor lua nimic. Numai pentru
administrarea sfintei împărtăşiri preotul nu are voie să ia nimic ca răsplată nici sub formă
bănească, nici sub cea în natură. Nu i se îngăduie să fie martor la facerea de testamente, nu are
voe să se ocupe cu creşterea vitelor sau cu ori ce fel de comerţ. Nimic nu trebuie să atragă
privirea preotului de la îndatoririle sale preoţeşti. Nu i se permite să meargă prin cârciumi, nici să
vândă vin, precum nici să muncească la lucru obişnuit. Haina preotului trebue să fie cuviincioasă
şi conformă cu obiceiul bisericei locale”, se arată în cartea funcţionarului rus.
Tot preoţii se ocupau de educarea copiilor şi erau obligat să le testeze cunoştinţele în fiecare
săptămână. Un alt aspect interesant este legat de cetăţenie. Preoţii erau obligaţi să fie cetăţeni
austrieci.

Obiectul. Un alt lucru ce se impune de la început este acela de a lămuri însăși noțiunea de
istorie. Cuvântul grecesc ιστορία înseamna cercetare, informare și chiar povestire. Verbul
ιστορία însemna a căuta să știi, a ști, a cunoaște, ceea ce arată și dorința de a ști, dar și
cunoașterea însăși. Romanii au adoptat cuvântul historia, cam cu aceeași accepțiune de
povestire, descriere. Din grecește și latinește, cuvântul a pătruns apoi în multe alte limbi, atât ca
întâmplare cât și ca povestire.
Astăzi, cuvântul *istorie* are două sensuri : unul obiectiv și altul subiectiv. În sens obiectiv,
istoria este viața din trecut, totalitatea faptelor întâmplate sau istoria ca fapt, iar în istoria
bisericească, viața din trecut a Bisericii. În sens subiectiv sau tehnic, istoria este cercetarea și
expunerea științifică a faptelor istorice, adică studiul vieții istorice.
De asemenea, istoria poate avea ca obiect numai o anumită instituție. Astfel, ea poate avea ca
obiect și Biserica, fie Biserica întreagă, fie unele Biserici naționale, fie anumite confesiuni
creștine. Deci, se poate vorbi de o Istorie a Bisericii universale, iar în cadrul acesteia, de o Istorie
a Bisericii Române.
Istoria Bisericii Ortodoxe Române este disciplina teologică și istorică – în același timp – care
cercetează critic și înfățișează sistematic viața creștină la români și dezvolatrea pe care a luat-o
Biserica românească în cursul veacurilor, în toate locurile care alcătuiesc Patria, precum și
raporturile ei cu celelalte Biserici și confesiuni creștine.

Însemnătatea studiului Istoriei Bisericii Ortodoxe Române reiese din însuși rolul pe care
l-a îndeplinit Biserica în trecutul poporului nostru.
 Cum este și firesc, Biserica a avut – și are și în prezent – un rol religios-moral sau
duhovnicesc.
 Biserica a îndeplinit apoi un însemnat rol cultural, care s-a manifestat sub felurite forme.
 Biserica a adus o contribuție însemnată și la dezvoltarea artei românești.
 Biserica a organizat și primele așezăminte de asistență socială.
 Biserica din Transilvania și-a adus contribuția la îndrumarea poporului în probleme
economice-agricole sau meșteșugărești.
 Slujitorii Bisericii au avut un rol de seamă în cultivarea dragostei de patrie sau a
patriotismului în sufletele credincioșilor.
 Biserica Ortodoxă Română a susținut și alte Biserici creștine, mai ales pe cele căzute sub
dominație otomană.

Marele istoric Nicolae Iorga (1871 – 1940) scria : «Nimic nu poate fi mai folositor
pentru ca preoții noștri să înlăture anumite ispite, pentru ca ei să cultive anumite îndeletniciri
4
potrivite cu demnitatea și chemarea lor, nimic nu poate fi mai priincios pentru a-i face să
înțeleagă marea misiune culturală, socială și națională care li se impune, legătura strânsă ce
trebuie să păstreze cu poporul, ultul de artă și carte cu care sânt datori, mândria la care au drept
îndată ce vor urma bunele tradiții, decât priveliștea unei vieți organizate, aproape milenare, în
cursul căreia mitropoliții, episcopii, egumenii și așa de adeseori și smeriții călugări voi umilii
preoți de iar au dat poporului, ei singuri aproape, toată învățătura, au înzestrat neamul cu o limbă
literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul și nevoile lui, au sprijinit statul fără
să se lase a fi înghițiți de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului fără a-și desface
ochii de la cer și au ridicat mai sus toate ramurile gospodăriei românești – dând istoriei noastre
cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de stat, ostași, mucenici și sfinți»1

LITERATURA
Istoria Bisericii Ortodoxe Române este o disciplină relativ recentă, căci s-a introdus ca
materie de studiu de sine stătătoare în școlile teologice. Abia de pe la începutul secolului nostru.

1
(N. Iorga, Prefața la Istoria Bisericii românești, ed. II, București, 1929, p. 4-5).
5
Este firesc atunci ca studiile sau lucrările de Istoria Bisericii Ortodoxe Române să fi apărut destul
de târziu.
Primele lucrări de istorie bisericească propriu-zise se datorează reprezentanților
«iluminismului românesc». Astfel, Samuil Micu (1745-1806), deschizător de căi noi în
istoriografia românească, este autorul primei lucrări de istorie bisericească. Este vorba de
volumul IV al lucrării sale Istoria, lucrările și întâmplările românilor, intitulat : Istoria
bisericească a Episcopiei românești din Ardeal (rămase în manuscris). Se ocupa cu încreștinarea
strămoșilor, apoi prezenta știri despre mitropoliții Transilvaniei până la 1701, despre «uniația»
din 1698-1701 și despre vlădicii români uniți din secolul al XVIII-lea.
La puțin timp după el, un alt reprezentant al iluminismului românesc din Transilvania, Petru
Maior (c.1756-1821), a izbutit să tipărească prima istorie bisericească, sub titlul : Istoria Bisericii
românilor, atât a cestor dincoace, precum și a celor dincolo de Dunăre, Buda, 1813. Chiar din
titlu se vede că el se ocupa de viața bisericească a tuturor românilor. În partea întâia înfățișa
începuturile creștinismului pe teritoriul locuit de români, iar în partea a doua, viața bisericească a
românilor de pretutindeni, stăruind asupra vieții bisericești a românilor transilvăneni. Se remarcă
faptul că, deși erau uniți Samuil Micu și Petru Maior înfățișează Biserica Ortodoxă drept
adevărata Biserică a Românilor, neascunzând nemulțumirea credincioșilor față de uniați.
Deși au folosit numeroase documente (Maior reproduce o serie din ele în limba originală),
multe din afirmațiile lor au fost infirmate de cercetările istorice ulterioare. Totuși ei au meritul de
netăgăduit de a fi scris primele istorii bisericești ale tuturor românilor, iar Petru Maior are în plus
meritul că a tipărit-o. Din aceste motive, putem să-i socotim pe amândoi ca «părinți» ai studiilor
de Istoria Bisericii Române.

TERMENI DIN LUMEA ROMANĂ PĂGÂNĂ

Cuvântul biserică (în limba română veche băsearică, bisearică, beserică), derivă din latinescul
basilica, la rândul său format din grecescul βασιλιάς = împărat, rege și σπίτι = casă. După
istoricul bisericesc Nicolae Dobrescu (1875-1914), explicația pătrunderii acestui cuvânt în limba
română ar fi următoarea : romanii înțelegeau prin «basilica» un edificiu în care se făcea judecata,
un fel de judecătorie, în care dreptatea se împărțea în numele împăratului. Când împăratul
Constantin cel Mare (306-337) a acordat libertate creștinismului, prin așa numitul «edict de la
Mediolanum» din anul 313, a cedat creștinilor, pentru savârșirea cultului, edificiile vechilor
judecătorii, numite basilicae, întrucât ei nu voiau să se închine lui Dumnezeu în fostele temple
păgâne. Astfel, fostele judecătorii au devenit lăcașuri de închinare creștine.

POPULAȚIA DIN ȚINUTURILE OCUPATE

Cele dintâi date statistice cu privire la populația Bucovinei le datorăm generalului Spleny,
care arată că la 1774 a găsit în ținuturile ocupate de trupele imperiale 290 de sate cu 62 de
cătune, în care trăia o pupulație de 17047 familii, ceea ce ar însemna 85235 de suflete dacă
6
socotim în medie 5 suflete de familie. Tot Spleny ne arată că cele 17047 familii se repartizau
asupra diverselor clase sociale în felul următor : boierii – 22 familii, mazili – 175, răzești – 149,
fețe bisericești – 501, slujbași publici – 285, negustori – 45 și țărani – 14992 de familii. La
acestea se mai adăugau 58 familii de armeni, 52 familii de evrei și 294 familii de țigani.
Dacă ținem seama că pe vremea întocmirii acestor recensământ erau cuprinse în cordun 64 de
sate cu 10 cătune și cu o populație de 2697 familii cu 13485 de suflete, care în urma convenției
de la Balamutca din 7 iulie 1776 fură restituite Moldovei și raialei de la Hotin, urmează ca aceste
localități cu numărul locuitorilor din ele să fie scăzute din numărul așezărilor și familiilor rămase
în Austria. În urma acestei operații rămaseră deci în Bucovina austriacă numai 226 de sate cu 52
de cătune, cu o populațit de 14350 de familii sau 71750 de suflete. Dacă repartizăm aceste
suflete asupra întregii suprafețe a Bucovinei de 10441 km (pătrați), rezultă că în vremea aceea
populația Bucovinei era foarte rară, reprezentând numai 7 locuitori pe km (pătrat).

ISTORIA BUCOVINEI

Istoria ținuturilor Cernăuți și Suceava, până la dezmembrarea lor din principatul Moldovei
aparține dezvoltării politice, culturale și economice a Țării de Sus a Moldovei. Istoria Bucovinei
începe numai de a 1775 încoace și se încheie cu reîncorporarea ei în organismul de stat a
României în toamna anului 1918.
Spre deosebire de conaționalii lor din Transilvania și Basarabia, românii din Bucovina n-au
adus numai o viață națională, religioasă și culturală proprie, ci și o viață politică aparte, țara lor
fiind recunoscută ca o provincie autonomă aparte, cu statut propriu, cu stemă și drapel proprii,
împăratul de la Viena intitulându-se Duce-Herzog al Bucovinei. Stema reprezenta zimbrul
Moldovei, drapelul înfățișa culorile albastru și roșu. Bucovina își avea corpul ei reprezentativ,
Dieta, în care până la 1912 românii dețineau majoritatea absolută a deputaților dietali, iar
preșidintele Dietei – căpitanul țării – era totdeauna un deputat român. Bucovina era reprezentată
în Parlamentul central de la Viena de un număr de deputați români. Bucovina era totdeauna
reprezentată prin deputații ei și în Delegațiunea austriacă, care împreună cu cea ungară ținea
sesiunea ei anuală alternativ, când la Viena, când la Budapesta. Glasul românilor bucovineni
răsuna mereu de la tribuna Dietei din Cernăuți, a Parlamentului de la Viena și a Delegațiunilor de
la Viena și Budapesta. Buovina era reprezentată și în Casa magnaților de la Viena, prin
mitropolitul ei și printr-un membru al boierimii bucovinene căruia i se recunoscuse demnitatea
de șambelan – Kammerer – imperial, fiindcă reușise să dovedească o descendență nobilă
moldovenească de 16 generații.
Deși, poporul român din Bucovina a rămas și sub stăpânirea străină mare ca suflet. În
rândurile lui s-au zămislit talente, care prin creațiile lor au contribuit la sporirea inestimabilului
patrimoniu al neamului românesc și în mod special pe tărâmurile de activitate intelectuală.
Vrednică de admirat este statornicia țăranului bucovinean, care în ciuda vitregiei timpurilor a
păstrat cu sfințenie moștenirea moldovenească : limba și credința, datinile și obiceiurile, dorul de
muncă și de creație, precum și proverbiala sa istețime – virtuți ce-l disting de neamurile care sub
stapânirea austriacă s-au aciudat lângă el în Bucovina, îngustându-i moșia și nesocotindu-l de
autohton.

7
 VIAȚA RELIGIOASĂ ÎN BUCOVINA
Cu 90 de ani în urmă apărea la Tipografia „Mitropolitul Silvestru” din Cernăuţi lucrarea
intitulată Rolul preoţimei bucovinene în menţinerea românismului de la robirea (1775) la desrobirea
Bucovinei (1918). Un adaos la istoria Bisericii Române semnată de Dimitrie Dan, fost paroh în
Straja şi Roşa, consilier consistorial mitrofor, membru corespondent al Academiei Române, membru
al Comisiunii Monumentelor Istorice. Scopul acestui demers este menţionat de autor: „Cred că este
8
de interes general să se ştie ce a lucrat şi în ce fel chiriarchii cât şi preoţii de mir în răstimpul de 143
de ani de petrecere sub dominaţiunea austriacă pentru menţinerea Ortodoxiei, Conştiinţei naţionale
române şi Rădicarea culturală a poporului în Bucovina. În acest scop am scris şirele cari urmează şi
prin aceste sper că am dovedit că preoţimea, în timpuri destul de vitrege şi de apăsare, şi-a împlinit
deplin misiunea sa de care este şi va fi însufleţită şi pentru viitor”.
Primul ierarh din întreaga perioadă a administrației străine a fost Dositei Herescu, Episcopul de
Rădăuţi, care „lua asupra-şi greaua sarcină să apere drepturile limbei româneşti faţă de nemţii care
inundară ţara. Preoţii din ţară săvârşiau toate funcţiile în biserici numai în limba poporului băştinaş,
adecă cea românească”.  Mai mult, „Episcopul Dositei a dat toate ordinaţiunile consistoriale pentru
toată preoţimea numai în limba română, iar cele sosite de la administraţia ţării în limba germană le
transmitea protopopilor ţinutului în trăducere românească spre publicare circulando la preoţimea din
dieceză”. Tot el a înfiinţat consistoriul episcopiei (1781) şi „statificarea averilor episcopeşti şi
mănăstireşti” (1783), viitorul Fond Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei. Concomitent, s-a
preocupat şi de întemeierea de şcoli precum cele de la Putna, Suceviţa, Suceava, Rădăuţi, Cernăuţi
sau Câmpulung. Toate cele întreprinse de Episcopul Dositei Herescu au avut efectele scontate, aşa
încât, chiar şi episcopii care i-au urmat, unii străini de neamul nostru, nu au putut împlini în
întregime dorinţele autorităţilor de stat.
Printre ierarhii bucovineni din perioada respectivă, un nume de referinţă este cel al Mitropolitului
Silvestru Morariu Andrievici (1880-1895). În afara măsurilor administrative referitoare la activitatea
clericilor adoptate în calitate de ierarh, a desfăşurat, încă de pe vremea când era paroh în satul
Ceahor, o impresionantă activitate publicistică. „El a scris poezii, predici, tratate ştiinţifice, apologii
etc. cari toate scoposiau apărarea legii ortodoxe şi a limbei româneşti” 
În concluzie, Dimitrie Dan apreciază că „Din cele amintite până acuma este evident că ierarhii
Bucovinei, începând cu Dositei Cherescul şi finind cu Mitropolitul Vladimir de Repta, toţi au fost
conştii de misiunea lor să conserve Ortodoxismul şi Românismul în ţară, cari două odoare moştenite
de la strămoşi le-au menţinut în sânul poporului românesc şi le-au întărit prin fapte, grai viu şi prin
scris”.

ANEXE

Tabel nr. 1 Evoluția numerică a populației Bucovinei

Anul 1774 1786 1814 1850 1869 1880 1910
9
 Mii 68.700 135.000 28.500 184.718 209.116 568.453 794.929
persoan
e

Tabel nr.2 Populația Bucovinei, după naționalități, în perioada 1850-1869

Naționalitate 1850 1857 1869
a absolut în % absolut în % absolut în %
Români 184.718 48,5 202.655 44,4 209.116 40,8
Ruteni 142.682 37,5 170.983 37,4 191.195 37,3
Germani 25.592 6,7 35.934 7,9 41.065 8,0
Evrei 11.856 3,1 29.187 6,4 47.754 9,5
Maghiari 5.586 1,5 7.282 1,6 8.586 1,7
Polonezi 4.008 1,1 6.719 1,3
Lipoveni 2.300 0,6 3.055 0,7 3.043 0,6
Cehi, Slovaci 1.844 0,5 1.120* 0,2 2.650 0,5
Armeni 2.240 0,6 2.315 0,5 1.710 0,3
Alții 4.389** 1,0 126
Total 380.826 100 456.920 100 511.964 100
Note: *numai slovacii din coloniile Solonețul Nou, Poiana Micului și Pleș.

**majoritatea covârșitoare – polonezi și slovaci, care locuiau dispersat.

Tabel nr.3 Populația Bucovinei, în 1880-1910, după limba de comunicare

Limba 1880 1890 1900 1910
absolut în % absolut în % absolut în % absolut în %
Ruteană 239.69 42,1 268.36 41,8 297.79 41,2 305.10 38,4
0 7 8 1
Română 190.00 33,4 208.30 32,4 229.01 31,7 273.25 34,4
5 1 8 4
Germană 108.82 19,1 133.50 20,8 159.48 22,0 168.85 21,2
0 1 6 1
Poloneză 18.251 3,2 23.604 3,7 26.857 3,7 36.210 4,6
Maghiară 9.887 1,7 8.139 1,3 9.516 1,3 10.391 1,3
Cehă, 1.738 0,3 536 0,1 596 0,1 1.005 0,1
Slovacă
Alte 62 47 233 117
Total 568.45 100 642.49 100 723.50 100 794.92 100
3 5 4 9
ABREVIERI

10
An. Acad. Rom. = Analele Academiei Române, Memoriile Secțiunii Istorice, seria,

tomul

AB = Arhivele Basarabiei, Chișinău

ACMIT = Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice – Transilvania, Cluj

AIIAI = Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie A. D. Xeopol din

Iași

AIIC = Anuarul Institutului de Istorie din Cluj

AMN = Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca

BCMI = Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, București

BMI = Buletinul Monumentelor Istorice, București

BOR = Biserica Ortodoxă Română, București

CL = Cercetări de Lingvistică, București

GB = Glasul Bisericii, București

LL = Limbă și Literatură, București

LR = Limba Română, București

MA = Mitropolia Ardealului, Sibiu

MB = Mitropolia Banatului, Timișoara

MMS = Mitropolia Moldovei și a Sucevei, Iași

MO = Mitropolia Olteniei, Craiova

RB = Revista Bibliotecilor, București

RESEE = Revue des Etudes Sud-Est Europeennes, București

RI = Revista Istorică, București

RIR = Revista Isotică Română, București

RMM = Revista Muzeelor și Monumentelor, București

RP = Revista de Pedagogie, București

RRH = Revue Roumaine d^Histoire, Bucarest

RSIAB = Revista Societății Istorice-Arheologice-Bisericești, Chișinău

RT = Revista Teologică, Sibiu

SCB = Studii și Cecretări de Bibliologie, București

SCDB = Studii și Cercetări de Documentare și Bibliologie, București

SCIA = Studii și Cercetări de Istoria Arte, București

SCIL = Studii și Cercetări de Istorie Literară, București

SCILF = Studii și Cercetări de de Istorie Literară și Folclor, București

SCIV = Studii și Cercetări de Istorie Veche, București

SCIVA = Studii si Cercetări de Istorie Veche și Arheologie, București

SCL = Studii și Cercetări Lingvistice, București

11
SLLF = Studii de Limbă lIterară și Filologie, București

SMIM = Studii și Materiale de Istorie Medie, București

ST = Studii Teologice, București.

BIBLIOGRAFIE

 Preot Prof. Dr. MIRCEA PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române,

ediția a doua, București, 1991, pp 9-11, 13-16.
12
 Volumele : Bibliografia istorică a României : I, 1944-1969, București, 1969,
XI + 386 p. ; IV, 1969-1974, București, 514 p. ; V, 1974-1979, București,
1980, 454 p. ; VI, 1979-1984, Bucurelti, 1985, 532 p. ; VII, București, 1990.
 Alexandru I. Ciurea și Mircea Păcurariu, Istoriografia Bisericii române și
problemele ei actuale, în BOR, an LXXXIX, nr. 3-4, 1971, p. 355-381.
 ION NISTOR, Istoria Bucovinei, București, 1991, pp. 1, 3-4, 6, 16.
 Prof. univ. dr. ȘTEFAN PURICI, Istoria Basarabiei, București, 2011, p.6-9.

CONCLUZII
 Fondul bisericesc bucovinean care avea în proprietate circa o pătrime din teritoriul țării
(moșii și păduri) a fost folosit de către autorități aleatoriu, uneori abuziv, nefinanțând,
decât cu puține excepții, școlile românești: Facultatea de Teologie din Cernăuți, două
școli secundare de limbă germană: liceul din Suceava și școala reală din Cernăuți. Nicio
13
 școală rurală română nu a fost finanțată din aceste fondurile private românești, o
excepția notabilă fiind plata din acest fond a salariilor clerului ortodox, ținut astfel sub
obediență de către administrația imperială. Cu toate aceste avataruri Bucovina era, în
1918, provincia cu procentul cel mai mare de populație care știa să scrie și să citească –
circa 40%.
 Pe moșiile bisericești, ce fuseseră secularizate, au fost aduși coloniști: germani, slavi,
maghiari, schimbându-se, în timp, componența etnică profund românească a provinciei.
 Pe moșiile bisericești, ce fuseseră secularizate, au fost aduși coloniști: germani, slavi,
maghiari, schimbându-se, în timp, componența etnică profund românească a provinciei.
 Bucovinenii și transilvănenii trebuiau să acționeze pentru a-și câștiga drepturile în
Imperiul Austro-Ungar, într-un moment în care existența Regatului Român era pusă sub
semnul întrebării, iar soarta dinastiei române părea că atârnă de buna dispoziției a
împăratului Wilhelm al II-lea.
 Pământ se va împărți țăranilor, atât din Fondul bisericesc, cât și din proprietatea mare:
vreo 60 de mii de fălci de pământ arabil. Aceasta, însă, nu se poate face nici într-o
săptămână, nici în două. Ministrul-președinte se leagă prin cuvântul său de cinste să
facă aceea ce făgăduiește.
 De la 11-28 noiembrie în societatea românească s-a discutat viu modalitatea Unirii,
adică să se proclame condițional sau necondițional actul Unirii.
 Nemți și polonezii, prin reprezentanții lor au aderat cu simpatie la Actul Unirii.
 Evreii au observat o atitudine expectativă și au aderat la Actul Unirii mai târziu.
 Ucrainenii n-au aderat la Actul Unirii nici până astăzi.

14