URSS.
Regim politic (1945-1953) al partidului, iar timp de patru ani şi
Viaţa politică în perioada postbelică în
URSS se caracterizează prin:
• Intensificarea controlului idologic
asupra societăţii;
• Derapajul structurilor de putere către
forme specifice, care demonstrau
renunţarea la o serie din practicile
leniniste;
• Constrângerile politice (mai ales în
problema cadrelor).
De asemenea, Stalin încearcă să-şi
consolideze baza sa de putere făcând
apel la ideologia ultranaţionalistă,
precum şi prin renunţarea la prinicipiile
pe baza cărora funcţionau organele de
partid şi dezvoltarea unui cult al
personalităţii fără precedent.
Principalele semnalmente care indică
ruperea faţă de moştenirea leninistă sunt:
• La nivelul simbolisticii (denumirile
funcţiilor civile şi militare, care
fuseseră instituite de către Lenin): în
1946, comisarii poporului au devenit
miniştri; Armata Roşie Muncitoresc-
Ţărănească, se transformă în Forţele
Armate Sovietice; Partidul Comunist
(bolşevic) al URSS devine Partidul
Comunist al Uniunii Sovietice, în
1952.
• În plan teoretic a fost permisă
manifestarea criticii faţă de concepţia
leninistă a partidului — partidul
reprezintă avangarda clasei
muncitoare — (astfel, într-un discurs
din 9 februarie 1946, Stalin
considera că singura diferenţă dintre
membrii de partid şi cei fără de
partid era dată de faptul că cei din
urmă nu erau membrii de partid).
• Distanţarea faţă de principiile
leniniste era mult mai vizibilă în
profunzime: vreme de aproape 14 ani
(martie 1939-octombrie 1952) nu
mai fusese convocat niciun congres
jumătate nu a mai fost convocată
nicio plenară a CC (februarie 1947-
octombrie 1952); nici măcar Biroul
Politic (10 membri şi 4 candidaţi) nu
s-a mai întrunit niciodată în formula
sa deplină deoarece Stalin
introdusese practica aşa-numitor
„mici comisii“ (ilegale din punctul
de vedere al statului partidului).
Stalin prefera să se întâlnească cu
unii dintre membrii BP individual
sau în grupuri mici (în funcţie de
speciliatăţile acestora), în alţii
căzuseră deja în dizgraţie (K.E.
Voroşilov — acuzat de a fi agent al
Intelligence Service-ului; şi, după
1952, V.M. Molotov şi A. Mikoian).
Stalin continuă să concentreze
puterea la nivelul structurilor create
de el şi aflate în afara controlului
partidului: Secretariatul său personal
şi Sectorul Special din cadrul
Secretariatului CC.
În privinţa mecanismului de luare a
deciziilor — în lumina acestor realităţi
— există două puncte de vedere (care nu
se exclud unul pe celălalt): Stalin era,
într-adevăr, autocratul care reiese din
memoriile lui Hruşciov sau Djilas; Stalin
era liderul acelei minorităţii din BP,
înconjurat de alte grupuri competitoare
la moştenirea puterii şi care reprezentau,
de altfel, tendinţele în partid.
Conflicte politice (lupta pentru
putere)
Conflictul dintre Ghiorghi Malenkov
şi A.A. Jdanov (consideraţi, după
război, moştenitorii lui Stalin), care a
avut ca esenţă divergenţele de opinii
dintre cei doi, secondaţi de susţinători
(Malenkov, susţinut de către Beria,
Kaganovici şi şefii din industria grea;
Jdanov, susţinut de către Voznesenski,
1
preşedintele Gosplanului, Doronin,
Rodionov şi o serie de şefi militari) într-
o serie de probleme: modelul economic
de dezvoltare pe care trebuia să îl adopte
Uniunea Sovietic; situaţia internaţională.
În realitate, era vorba de lupta pentru
moştenirea stalinistă, cele două tabere
poziţionându-se în vederea preluării
moştenirii staliniste.
Sprijinindu-l pe Jdanov, Stalin l-a
înlăturat pe Malenkov, permiţându-i
acestuia, împreună cu ajutorul lui, M.A.
Suslov (şeful Agitprop), să promoveze o
ofensivă ideologică la nivelul întregii
societăţi. Grupul Jdanov va pierde teren
după moartea, în 1948, a liderului
acestuia.
În perioada 1945-1946, Stalin a
manevrat cu iscusinţă între aceste două
grupări, nepermiţând niciuneia să se
transforme într-o forţă politico-socială
de sine stătătoare, capabilă să se
manifeste ca o contrapondere a puterii
sau să devină arbitru în problemele aflate
în litigiu. Deasemenea, Stalin a
întreprins o serie de măsuri pentru a
preîntâmpina apariţia unei opoziţii din
partea militarilor, al căror prestigiu era
imens, după război: a) a integrat
ideologic armata în partid; b)
dizgraţierea diverşilor comandanţi
militari; c) depersonalizarea istoriei
războiului.
În primul rând, s-a iniţiat atragerea
masivă în rândurile partidului a celor
care se distinseseră pe câmpul de luptă
(2,5 mln., din 5,7 mln. membrii ai
Partidului Comunist bolşevic, proveneau
din rândurile armatei). În al doilea rând,
o serie de comandanţi militari, care ar fi
putut strânge în jurul lor nemulţumiţi, au
fost numiţi în funcţie în regiunile
îndepărtate ale ţării, fiind scoşi din viaţa
politică (G.K. Jukov a fost numit, iniţial,
comandantul regiunii militare Odessa,
iar apoi al regiunii Ural; din 1946,
practic, nu s-a mai scris despre el). În al
treilea rând, toate succesele majore din
timpul celui de-al doilea război mondial
au fost puse în seama lui Stalin.
Războiul a mai fost denominalizat,
principalele forţe din război fiind
partidul şi soldatul simplu.
Afacerea Leningrad (1948). La 31
august 1948, moare, în urma unui
infarct, A.A. Jdanov. Cu câteva
săptămâni înainte de aceasta, Malenkov
este readus la Moscova şi renumit în
funcţie, în cadrul Secretaritatului CC.
Moartea lui Jdanov i-a permis lui Stalin
să declanşeze ceea ce este cunoscut sub
numele de afacerea Leningrad, în urma
căreia, organizaţia de partid din
Leningrad a făcut obiectul unei epurări
masive. Majoritatea membrilor grupului
Jdanov au fost împuşcaţi sau trimişi în
lagăr. Ofensiva iniţiată de către
Malenkov şi Beria împotriva grupului
Jdanov a avut ca motiv acuzaţia că
aceştia din urmă doreau „distrugerea
economiei socialiste prin intermediul
metodelor capitalismului internaţional“
(aluzie clară la divergenţele de ordin
economic dintre Malenkov, adept al
dezvoltării industriei grea, şi
Voznesenski, susţinător al ideii privind
dezvoltarea industriei bunurilor de larg
consum), precum şi de „complot,
împreună cu susţinătorii lui Tito,
îndreptat împotriva răsturnării puterii
sovietice“. Deşi Stalin nu a participat în
mod direct, sunt toate indiciile că
afacerea s-a desfăşurat cu
binecuvântarea lui. O primă consecinţă a
afacerii Leningrad a fost deturnarea
obiectivelor planului cincinal postbelic,
din acest moment, accentul urmând să se
pună pe dezvoltarea industriei industriei
grele.
2

Transformarea deplină a partidului.
Rivalitatea la vârf a fost alimentată
de diversele grupuri existente în
partid. Din cei 5,7 mil. de membri,
doar 2 milioane erau membri de
dinainte de revoluţie. Membrii de
partid puteau fi distinse mai multe
grupe de comunişti:
• Comunişti intraţi în partid
înainte de război şi care
activaseră în zonele
neocupate;
• Comunişti cu stagiu făcut
înainte de război, care
fuseseră trimişi la munca de
partid în teritoriile eliberate
de sub ocupaţia germană.
Aceştia trebuiau să-şi
găsească funcţii în în aparatul
de partid din localităţile lor
de baştină.
• Comunişti (în cea mai
mare parte femei), care
fuseseră primiţi în grabă în
partid pe plan local.
Împărţirea funcţiilor între
aceştia şi cei reîntorşi în
locurile natale s-a făcut fără
prea mari probleme.
• Comunişti care activaseră
în mişcările de rezistenţă din
teritoriile ocupate şi care
aveau un sprijin popular
puternic, iar aceşti comunişti
trebuiau să se întoarcă în
localităţile de origine şi să
înveţe să respecte puterea
civilă ale cărei greşeli le
văzuse în 1941.
• Comunişti proveniţi din
rândurile armatei, care aveau
cariera politică înainte şi
aveau şi şanse ca urmare a
faptelor de arme sau
reconamdărilor provenite de
la foştii comandanţi militari.
• Comunişti intraţi în partid
după război. În rândurile lor
se aflau tehnicieni, ingineri,
funcţionari, studenţi.
Pentru noii intraţi în partid problema cu
care ei se confruntau era avansarea pe
scara ierarhică. Iar problema nu era
numai a lor, ci şi a partidului, deoarece
posturile care presupuneau răspundere
fie erau ocupate de cei din generaţia
brejnevistă (vârsta între 40-45 de ani),
fie necesitau o oarecare experienţă pe
care noii veniţi nu prea o aveau. Mai
apoi, ca urmare a birocratizării
partidului, rămăseseră foarte puţini
membri de partid cu reală conştiinţă. Şi
cum totul era decis de partid, această
situaţie s-a reflectat şi în plan economic,
social şi politic, obligându-l pe Stalin să
ia o serie de decizii, pe care specialiştii
le-au considerat ca întrunind toate
premisele unei a doua Mari Terori.
Tocmai din acest punct de vedere
trebuiesc privite evenimentele şi
schimbările intervenite în structura
partidului la cel de-al XIX-lea congres
(octombrie 1950).
Afacerea medicilor asasini. În
septembrie 1952, o serie de
articole publicate în ziare îi
atenţionau pe comunişti de
„infiltrarea agenţilor imperialişti
în rândurile partidului“. Ele se
legau de alte articole publicate în
cadrul altor campanii de presă
împotriva „indiciplinei
criminale“, „favoritismului“,
„degenerării birocratice“.
La 13 ianuarie 1953, Pravda a anunţat
descoperirea „grupei teroriste a
medicilor“, în cadrul căreia mai bine de
jumătate erau evrei. Ei erau învinuiţi că,
graţie poziţiei lor, reuşiseră să-i
3
asasineze pe Jdanov, mareşalii Koniev,
Ştemenko, Vasilieski, îndeplinind astfel
ordinul Intelligence Service-ului şi a
American Joint Distribution Commitee.
Doctorul Iulia Timaşuk, care dăduse
totul în vileag printr-o scrisoare, a primit
Ordinul Lenin. La fel ca şi în perioada
’36-’38, participanţii la mitinguri cereau
pedepsirea vinovaţilor, extinderea
urmăririi penale şi reîntoarcerea la
„vigilenţa bolşevică“
În acelaşi timp, fusese luat în vizor
Ministerul Securităţii Statului, iar
Abakumov (şeful lui) şi Beria
(protectorul acestuia) puteau fi acuzaţi
de „pierderea vigilenţei“.
În Gruzia fusese descoperită aşa-numita
afacere mingreliană, iar Beria (el însuşi
mingrelian), care se înconjurase de
gruzini, putea oricând fi vizat. Un alt
punct slab al său era crearea, în timpul
războiului, a Comitetului evreiesc
antifascist, împreună cu Mihoels, el
putând fi, astfel, considerat agent evreu.
Astfel, existau toate datele ca Beria să
fie — asemeni predecesorilor săi —
jertfa unei mari terori, alături de alţi
lideri sovietici (Molotov, nevasta lui
fusese deportată; Mikoian).
Moartea lui Stalin, pe 5 martie 1953, a
scăpat societatea sovietică de o astfel de
încercare.
Congresul XIX al Partidului. La 5
octombrie 1952, pe fondul acestei
atmosfere încordate, se deschid lucrările
Congresului XIX. Malenkov a citit
raportul de activitate, comunicând
despre crearea bombei atomice şi situaţia
internă excelentă a ţării (rezultatele
economice din industrie şi agricultură).
Hruşciov a citit un raport despre
componenţa partidului în care a atacat
diversele forme de degenerare
birocratică şi antidemocratică.
Nici unul dintre aceste rapoarte nu a
deschis vreo perspectivă nouă.
Cea mai importantă decizia a fost aceea
referitoare la la schimbările intervenite
la nivelul structurilor politice de la vârful
partidului, făcute la iniţiativa lui Stalin.
• PC bolşevic a devenit PCUS;
• Biroul Politic a fost înlocuit cu un
organism mai mare şi mai greoi
Prezidiul CC (35 de membrii — 25
plini, 11 supleanţi);
• Secretariatul CC (de la 5 la 10
membrii);
• Comitetul Central (232 de membri).
• Biroul Prezidiului CC (membrii săi
erau numiţi de Stalin, personal).
Hruşciov susţine că Stalin, înlocuind BP
cu Prezidiul CC (mult mai larg) urmărit
reducerea influenţei vechilor membrii,
înconjuraţi acum numai de oameni noi,
uşor de dirijat. În realitate, probleme
erau rezolvate într-un cerc foarte restrâns
de oameni, invitaţi de Stalin la vila sa
(Malenkov, Hruşciov, Beria, Bulganin).
Stalinismul. Puncte de vedere
Moshe Lewin. Baza socială a
stalinismului o reprezintă fluxul de
populaţie rurală, atrasă spre oraş, ca
urmare a industrializării forţate şi a
ravagiilor provocate în lumea rurală
de colectivizarea forţată. Această
masă de ţărani rudimentari s-a
substituit muncitorimii (Petrograd,
Moscova, Ural) care, fie pierise în
timpul revoluţiei şi a războiului
civil, fie se declasase prin
abandonarea oraşelor înfometate şi
plecarea la ţară încăutarea de hrană.
Această ţărănime needucată (în genera,
şi în plan politic, în special) şi avidă de
promovarea specială a oferit lui Stalin
baza de masă a puterii lşi instrumentul
docil pentru realiazarea revoluţiei de sus.
4
Robert Tucker. Consideră că
stalinismul a fost continuarea mult
mai profundă a revoluţiei din
Octombrie (limitată doar la luare
puterii pentru că, din 1921, ea
fusese constrânsă prin NEP să facă
concesii capitaliste). Prin
„revoluţia de sus“, declanşată în
1929, Stalin a creat structurile de
bază ale modelului sovietic atât în
industrie (preponderenţa masivă a
industriei mijloacelor de
producţie/grea în detrimentul
industriei producătoare de bunuri
de larg consum), cât în agricultură
prin crearea celor două forme de
proprietate socialistă (de stat şi cea
cooperatist-colhoznică). Prin
Marea Teroare (1936-1938), Stalin
a lichidat vechea gardă leninistă şi
a promovat o birocraţie aflată într-
o totală depedenţă faţă de el.
Roy Medvedev. Abateri de la principiile
marxiste ca urmare a faptului că, la
Congresul XX, s-a decis ca
fondatorul statului sovietic să nu
fie luat în discuţie. În acest
context, stalinismul reprezintă o
abatere de la principiile leniniste.
Diverşi (Eric Hobsbawm; V.P.
Danilov). Stalinismul, în pofida ororilor
sale, este văzut ca forma de progres cea
mai potrivită pentru ţările înapoiate din
punct de vedere economic. Dictatură de
dezvoltare sau dictatură programatică.