ORA T DE CĂ T RE E LE VA C LASE PROIECT ELAB Conflictul din Transnistria sau Războiul din Transnistria (denumit uneori și Războiul moldo- rus) a fost un conflict militar, iar actualmente este un conflict politic între Republica Moldova și autoproclamata „Republică Moldovenească Nistreană” cu privire la exercitarea controlului asupra raioanelor Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Rîbnița, Slobozia și orașul Tiraspol, aflate pe malul stâng al râului Nistru și orașul Tighina, aflat pe malul drept al aceluiași râu. Conflictul transnistrean este diferit de celelalte conflicte care au apărut după colapsul sovietic, pentru că la baza lui nu se află un conflict etnic sau religios. Circa douăzeci și șapte de ani în urmă, principalele cauze al apariţiei conflictului între forţele separatiste ale regiunii transnistrene şi autorităţile legale ale Republicii Moldova erau tendinţa Centrului Unional de a păstra URSS-ul, iar după destrămarea acestuia - a Federaţiei Ruse de a influenţa noile autorităţi moldoveneşti. Motivul formal al conflictului era acela, că Moldova a adoptat legislația privind limba de stat, ceea ce a condus la o polarizare politică accentuată a societăţii şi la creşterea rezistenţei faţă de inovaţii a unei părţi a nomenclaturii locale de subordonare unională, în primul rînd, de către directorii întreprinderilor complexului militar-industrial din partea stîngă a Nistrului. Anume în încercarea de a opune rezistenţă luptei pentru autodeterminare naţională a poporului moldovenesc, această parte a aparatului administrativ, în cîrdăşie cu o parte a nomenclaturii de partid, pe care schimbările au luat-o prin surprindere, a început mobilizarea forţelor şi resurselor pentru dezmembrarea teritorială a fostei RSSM şi crearea în raionale estice ale republicii a unui cap de pod pentru a influenţa din exterior Republica Moldova, care era pe cale să devină stat independent. În scopul de a-i atribui acestui conflict socio-politic un caracter etnic, liderii conspiraţiei separatiste anti-moldoveneşti au inventat conceptul de „popor transnistrean”, urmat de speculaţii destul de primitive cu privire la „dreptul naţiunilor la autodeterminare”. E necesar să subliniem, că din punct de vedere al componenţei etnice populaţia din Transnistria nu diferă mult de cea de pe malul drept al Republicii Moldova - în ambele cazuri, majoritatea o constituie etnicii moldoveni. În zilele de 1-2 noiembrie 1990, au avut loc primele ciocniri pe podul de la Dubăsari, atunci murind și primii polițiști și localnici din Dubăsari. Astfel, începând cu 1 noiembrie (1990), pe drumurile din oraș au fost instalate puncte de control, s-a blocat podul de peste Nistru, iar la 2 noiembrie au fost scoase cu forța mulțimii dirijată de separatiști, organele locale ale puterii (instanța de judecată, procuratura, executivul) din sediile administrative. Pentru restabilirea ordinii în Dubăsari, au fost trimise subunități ale Ministerului Afacerilor Interne ale Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, deja suverane. Pe drumul de acces spre Dubăsari au avut loc ciocniri cu populația civilă, în timpul cărora s-au înregistrat victime, în noiembrie 1991, pe același pod de la Dubăsari, au mai decedat încă trei polițiști (Ghenadii Iabloctcin, și alți doi camarazi ai săi) din trupele cu destinație specială. În esență, anume cu aceste evenimente a început confruntarea armată între poliția (ulterior armata) moldovenească și formațiunile separatiste înarmate. Chiar și după încetarea focului, Rusia a continuat să ofere regimului separatist sprijin militar, politic și economic, permițându-i să supraviețuiască și conferindu-i un anumit grad de autonomie vis-à-vis de Moldova. Generalul Lebed, comandantul Grupului Operațional Rus (ROG, fost Armată a 14-a) începând cu iunie 1992, s-a purtat deseori ca un politician transnistrean și a declarat că armata sa ar putea să ajungă la București în două ore. OSCE are deja de mulți ani o misiune de observație la fața locului și încearcă să ghideze negocierile privind rezolvarea conflictului. Trupele rusești staționează în continuare pe teritoriul moldovenesc, în pofida obligațiilor asumate de Rusia la summit-urile OSCE din 1999 și 2001. Eroii Valeriu Lapșin Când a început războiul de la Nistru, Valeriu Lapșin lucra în calitate de ofițer de urmărire penală la penitenciarul din Cricova. Avea 34 de ani, era căsătorit şi avea doua fiice, Cristina de doi ani și jumătate și Aliona de numai 8 luni. A scris cerere sa plece de bună voie la război. Cinci luni s-a aflat pe platoul de la Coșnița. Nicolai Coronovschi În dimineaţa în care a fost mobilizat, Nicolai Coronovschi lucra la tutun. „Exact atunci trebuia să nască soţia. De asta nu m-au luat în martie, când au fost luaţi primii. M-au luat peste două săptămâni după ce a născut. Am fost duşi pe platoul Coşniţa. Am ajuns acolo în aprilie, început de mai. Noi i-am schimbat pe cei care se aflau acolo – ei stăteau o lună jumătate apoi erau schimbaţi”, – povesteşte el. Grigore Bruma „La 7 mai, la ora 3 noaptea, am ajuns la Coşniţa. Am rămas să ne odihnim până dimineaţă într-o fermă de vite. În sat rămăseseră doar bătrânii, tinerii fiind plecaţi de acasă cu tot ce aveau mai bun prin gospodării. Cel mai mare de la noi eram eu cu Saşa Culic. Tranşeele erau deja făcute şi coteau până la Nistru, acolo ne-au distribuit câte şapte pe poziţii. Erau şi nişte găuri prin care vedeam poziţiile cazacilor. La început am stat cu poliţiştii, după care ei au plecat şi am rămas doar noi, ai noştri”, îşi aminteşte Grigore Bruma, care, în 1992, avea doi copii lăsaţi acasă. „Atunci, scăpai de mobilizare doar dacă aveai mai mulţi de doi”, explică veteranul. Oleg Mihailov
Tatăl său a fost cazac de pe Don, mama –
moldoveancă. La Nistru a mers ca voluntar, din partea R. Moldova. „Am stat acolo din mai până la mijloc de iulie. Nu mai ţin minte exact ziua. Dintre cei care am fost atunci în Transnistria, la război, deja vreo 12 au murit. Erau de-o seamă cu mine sau şi mai tineri. Au murit pe timp de pace, dar moartea lor tot de la acel război li se trage.” spune Oleg. Sfârșit