Balada populară

“Mioriţa”
 Literatura populară a fost obiectul de
studiu al cercetătorilor încă din cele mai vechi
timpuri.
„La început, atenţia oamenilor de ştiinţă s-a
îndreptat asupra obiceiurilor popoarelor,
asupra felului de viaţă, datinilor şi credinţelor,
şi numai după aceea asupra creaţiei literare,
mai întâi a basmului şi după aceea a baladei.
Din obiceiurile populare ies la suprafaţă acelea
care privesc legăturile omului cu divinitatea.”
• În concepţia lui Ovid Densusianu, folclorul „ trebuie să
ne arate cum se răsfrâng în sufletul poporului de jos
diferite manifestaţii ale vieţii, cum simte şi gândeşte el
sub influenţa ideilor, credinţelor, superstiţiilor
moştenite din
trecut, fie sub aceea
a impresiunilor pe
care i le deşteaptă
împrejurările de
fiecare zi.”
 Una dintre cele mai vechi îndeletnicirii ale românilor este considerată
ciobănia. Această îndeletnicire a fost valorificată într-o epopee pastorală
care a fost discutată de mulţi specialişti.
În anul 1848, cunoscut ca an revoluţionar, tânărul Vasile Alecsandri, refugiat
la Paris, a trimis pentru a fi publicată balada „Meoara” ziarului
„Bucovina”, urmată de precizarea „Această baladă mi-a fost adusă din
munţii Sovejei de A. Russo, care o descoperi, cu multe altele, în vreme cât
au fost exilat pe nedrept în mănăstirea Soveja [...] Oricare român o va
ceti, va avea dreptul a se făli de geniul neamului său.”(1. februarie 1850,
p.49).
După apariţie, un proces dificil a fost reprezentat de interpretarea poemului.
Interesant de menţionat este concepţia lui Lucian Blaga, care a fost
dominată de ideea de fatalitate şi de importanţa satului:„ După Blaga,
motivul mioritic- aşa cum îl înţelegea el- condensează toate trăsaturile
esenţiale ale specificului românesc.” Această interpretare nu a scăpat de
reacţii din partea cunoscătorilor vremii. Pentru Blaga, poporul român, cu
toate obiceiurile şi mentalitatea sa, se regăseşte în această baladă.
 Unul dintre personalităţile culturii române care a fost
profund impresionat de ideea transmisă a fost Mihail
Sadoveanu. Acesta afirmă că: „....această baladă unică este asa
de artistică, plină de o simţire aşa de înaltă pentru natura
eternă, încât eu o socotesc cea mai nobilă manifestare poetică a
neamului nostru.”
Etnogeneza baladei a reprezentat una dintre subiectele de
controversă care au captat atenţia specialiştilor. În privinţa lui
Densuseanu, această baladă a apărut „în mediul păstoresc unde
ciobanii veniţi din Ardeal se întâlneau cu cei din Moldova şi în
trecerile lor dincoace au urmat drumul de transhumanţă prin
partea de jos a Moldovei...”. După numeroase studii s-a
concluzionat faptul că balada s-a constituit în Transilvania sub
forma de colind, de unde a trecut în Moldova. La o cercetare
adecvată se observă existenţa în text a unor superstiţii specifice
Moldovei. De exemplu se remarcă însemnătatea furcii de tors,
interzisă ieşirii pe câmp.
 Versiunea Colind
Există numeroase variante şi forme ale acestei balade întâlnite
pe spaţiul românesc. Prima care se remarcă este versiunea
colind, o semnificaţie aparte având momentul testamentului:
“Verdeaţa cîmpului
Şi de umbra codrului,
În florile cîmpului;
Cînd vîntul mi-o bate,
Codrul cînd o cade,
Şi umbra ţi-o face,
Cînd vîntul mi-o aburi,
Miros de flori ţi-o veni
Şi noi toate te-om boci”.
 Versiunea Baladă
Episodul măicuţii bătrâne este de asemenea sugestiv. Acest episod apare
în diferite cântece: albaneze, ruseşti, greceşti etc. Într-un celebru
cântec rutean, aceeaşi mioriţă dă de veste mamei că:
“Fiul tău s-a însurat:
Şi-a luat nevastă vâlcica cea verde,
Mormîntul cel aspru.
Ia, mamă,
Un pumn de nisip seamănă-l pe piatră.
Când va răsări nisipul,
Atunci şi fiul tău se va intoarce din război.”
Există o diferenţă clară între versiunea-colind şi versiunea-baladă, prima
dintre ele distingându-se prin lipsa semnificativă de teme, întâlnite în
versiunea-baladă. Însă, această comparaţie oferă o imagine de
ansamblu a poemului. Acelaşi Adrian Fochi atrăgea atenţia asupra
motivului mioritic, având opinia următoare: „Confruntarea
variantelor mioritice-fie colind, fie baladă- întăreşte şi mai mult
concluzia că motivul nu cuprinde nici ca element central, nici ca
element specific ideea fatalismului (acceptarea unei ordini
supranaturale) sau pasivismului (retragerea în faţa acţiunii).”
„Cei trei păcurari” este una dintre cele
peste o mie de variante ale baladei
„Mioriţa", culese de-a lungul deceniilor
din toate colţurile ţării. Varianta
transmisă, prin viu grai, din generaţie în
generaţie,a fost redescoperită de către
A. Fochi. Acum, balada este cântată în
biserică. În urmă cu câteva zeci de ani,
„Cei trei păcurari" se cânta mai ales în
preajma sărbătorilor de iarnă.
„Pe munţii cei mari
Merg tri păcurari;
Doi se voroveau
Şi se sfătuiră
Pe strin să-l omoare,
El din grai grăia-re:
-Voi ortacii mei,
De mi-ţi omorîre
Să mă şi-ngropaţi
În mijloc de cale,
La fagul cel mare;
Şi-n loc de cruciţă
Puneţi flueriţa
Cînd vîntul va bate,
Floera-mi va trage.
Oile s-or strânge,
Pe mormânt ş-or plânge;
Cu lacrimi de sînge;
Din Cleja provine şi prima variantă, în graiul
local, a Mioriţei, notată în scris prin 1843
de către preotul Inocentius Petras- primul
culegător al poeziei populare din zonă,
paroh aici în acea perioadă. Textul este o
variantă raţionalizată a baladei româneşti.
Ciobanii ucigaşi sînt înlocuiţi cu tătari,
momentul testamentului, inclusiv
consolarea măicuţei bătrîne, este identic,
în schimb, ceremonia căsătoriei a fost
simplificată: „Ieri m-am însurat/ Cu sora
soarelui,/ Nepoata pămîntului,/ Minunea
lumii“.
Cea mai veche variantă cunoscută a Mioriței este
o colindă din nord-estul Transilvaniei. Ea a fost
consemnată, pe la 1792-1794, într-o garnizoană
din Bistrița Năsăud, de către ofițerul Ioan Șincai,
fratele lui Gheorghe Șincai. Manuscrisul a fost
descoperit abia la sfârșitul secolului al XX-lea în
Arhivele din Tîrgu Mureș și publicat în 1991,
în revista Manuscriptum.
“Aude-să, Doamne, aude Doi îs cei mari
Peste cel plăiuţ de munte Ş-îs veri primari
Un şuier, Doamne, un şuier Unu-i mic şi-i străinel
Că acolo, Doamne, Acel mic şi străinel
Sunt numai trei păcurăraşi Că la apă l-au mânat
Până-n apă au umblat
Foarte mult l-au judecat
Ca pe dânsul să-l omoare
Oile să i le ee
Da el când din apă au venit
El numai au avut
O mioară zdrăvioară
Şi înainte a ieşit
Ci din grai aş-au grăit:
-Dragii mei verişori,
Dacă pe mine mi-ţi omorî
Lângă mine puneţi
Fluerul de dreapta
Bucinul de-a stânga
Când vântul a sufla
Fluerul a fluera
Şi bucinu a bucina.
.....
Cine-a venit să mă scoată
Vină frate şi vină tată, şi
vină maică
Oile mi le-au luat
Şi mâna mi-au tăiat
Şi m-au legat
Cu spatele de brad.
Mioriţa, pe de o parte, a fost interpretată ca simbol
etno-spiritual al pasivităţii, resemnării sau
fatalismului, dar şi ca atitudine vitalist-eroică, ca
liturghie cosmică, judecată pastorală, vis diurn, rit
funerar sau rit (pastoral) iniţiatic.Cercetătorii de
până acum s-au lăsat fascinați în primul rând de
comportamentul ciobanului amenințat cu uciderea;
ei au căutat răspunsuri la întrebarea dacă felul în
care reacționează păstorul în fața morții iminente
reprezintă o dovadă de optimism sau pesimism.
În concluzie, această baladă oferă cititorului o imagine
ancestral, personajele desprinzându-se dintr-un
tablou pitoresc, iar acţiunea capătă valoare mitică. Se
remarcă dragostea de viaţă şi de datorie a
ciobănaşului, precum şi capacitatea acestuia de a
înfrunta obstacole, lăsând viaţa să curgă de la sine.
„Valoarea Mioriţei nu depinde nici de litera
textului, nici de prelungirile simbolice ale termenilor
folosiţi, nici de substratul etnografic adiacent şi nici
de valenţele mitice cuprinse în adâncimea corpului
epic. El apare însă ca rezultanta – imponderabilă – a
tuturor acestor factori.”
Vă mulţumesc!