Mai un singur dor elegie testamentara este una dintre cele mai

populare,dar si dintre cele mai semnificative creatii din lirica

eminesciana,care apare,dimpreuna cu alte trei variante ,-De-oi adormi,in grupul celor 26 de poezii inedited,incluse de Titu Maiorescu in editia sa
din decembrie 1883.
Dincolo de inrudirile ei de planuri si motive,elegia Mai am un singur dor se
precizeaza ca produsul indelung pregatit al unor framantari de ganduri,ce
imbraca pana la urma o forma poetica desavarsita.
Tema poemului eminescian implica deznadejdea poetului in fata unei
vieti pline de amaruri,iar ideea poetica este generala si de natura cosmica
,reprezentarea mortii fiind pentru noi imaginea ce ne urmareste implacabil pe
ascuns patrunzand pana in adancurile fiintei noastre.
Viziunea poetului nu mai inseamna acum consolare.Ea patrunde din nou
in acel inflorit delir al durerii.
Moartea inseamna si pentru poet in cele din urma o distrugere a tot ce
individualizeaza,o dispersiune frenetica in cosmos,in marea natura.
Iar in Natura este insasi vesnicia in care se topeste fiinta noastra
materiala,ca si toate fenomenele si in care intrarea se face pe treptele
regresiunii tragice a cufundarii in neant.
Fixarea elegiei filozofice a lui Eminescu in dezvoltarea universala a
motivului,mai prcis in cadrul marelui ciclu thematic al poeziei sepulcrale
europene punand in lumina ca si Miorita o atitudine romaneasca fata de
moarte,este hotarata si de realizarea ei estetica.