Mai am un singur dor comentariu poezie lirica de Mihai Eminescu referat

Elegia testamentara" a lui Eminescu , cum o denumise Perpessicius, a fost publicata pentru
intaia oara in editia Maiorescu din 1H83, impreuna cu cele trei variante - De-oi adormi
curand.
Iar cand voi fi pamant si Nu voi mormant bogat. Se stie ca la 1878 poetul si-a transcris
poemul, in prima versiune, pe fila a 4-a a Manuscrisului . In principal exista aceste patru
variante sau patru tipare, dintre care Mai am un singur dor reprezinta, cu cuvin-lele lui
Perpessicius, floarea din urma a atator seve distilate", floarea de aloes", varianta definitiva
al carei merit sta, dupa Mihail Dra-gomirescu, in faptul ca numai ea prezinta o crestere, o
culminarc
si
o
calmare
a
sentimentului".
Se poate vorbi in total de peste 40 de intrupari ale poemului care nu sunt in realitate, altceva
decat variatiunile melodice ale unuia si aceluiasi cantec: Mai am un singur dor"
(Perpessicius), forme intermediare, deci, sau clape in drumul poemului spre desavarsire.
Geneza operei (anii 1877-l883) coincide cu perioada bucuresteana de privatiuni si suferinte.
din viata poetului, care si-a pus amprenta asupra tonului elegiac al poeziei.
O dimensiune fundamentala a poeziei (nu singura in creatia eminesciana) este vointa de
extinctie, dorul stingerii finale in mijlocul naturii, trait cu intensitate de un contemplativ.
Obosit, poetul are sentimentul thanatic al trecerii pragului celor doua lumi, in linistea serii, si
voluptatea intoarcerii in natura izbavitoare. Poema conciliaza imaginea mortii cu senzatia de
insingurare a eului liric in mijlocul naturii intr-un echilibru perfect. Moartea este inchipuita ca
o retragere intr-un somn adanc si lin, ca o detasare senina a fiintei sustrase mecanicii
existentiale, dar care isi asuma in schimb starea schopenhaueriana de contemplativitate a
ritmurilor eterne ale firii. In opera eminesciana somnul este, in general, cum remarcase demult
G. Calinescu, un chietiv al suferintei, o abstragere din lumea fenomenala, in poem, insa, este
vorba
despre
somnul
vesnic
ca
echivalent
al
mortii.
Poetul vrea sa intre in somnia eterna in modul cel mai simplu si direct, fara fast si pompa,
intr-o tacere si singuratate absolute, dar in comuniune cu cosmosul. Este ceea ce Ioana Em.
Petrcscu numea visul reintegrarii cosmice". In loc de sicriu, poetul prefera un pat/ Din
tinere ramuri", sugerand ideea mai degraba a dorului de odihna in natura; in locul bocetului,
glasul frunzisului vested", zgomotul izvoarelor, sunetul talangii; in locul lacrimilor, frunzele
de tei ce-si scutura creanga". Prin moarte, fiinta se eternizeaza in ordinea contopirii panteiste
cu
marele
tot.
Exista in poem mai intai o prima directie ascensionala a elementelor cosmosului (marea,
cerul, luna, luceferii), mai apoi una descendenta (din nou marea si, in fine, pamantul)
configurand laolalta viziunea integratoare a unui cosmos asumat de fiinta umana ca prezenta
eterna, in contrast cu perisabilitatea ei, si care strajuieste si contopirea poetului prin moarte.

In unitate cu cosmosul, elementele naturii terestre propriu-zise, aceleasi, omniprezente in

universul poetic eminescian (codrul, ramurile, frunzisul vested, izvoarele, teiul, cetinile),
formeaza impreuna un spatiu ideal, care dobandeste atributul infinitului. Acest spatiu ideal
trebuie sa-l intelegem ca spatiu imaginar al dispersiunii poetului, al stergerii fiintei individuale
si al topirii in magma plasmatica a cosmosului. Poezia versifica extinctia lui Euthanasius",
afirmase fara echivoc G. Cali-ncscu, fiind vorba aici de un panteism ascetic, pe care acelasi
Calinescu il opunea socialismului zoologic din Miorita" (in vreme ce ciobanul isi pregateste
ca mumiile modul de petrecere terestra a vesniciei, neputandu-si inchipui nimicul, Eminescu
aspira, asa cum a tacut in toata opera lui cu accente budiste, la neant"). De aceea, mormantul
poetului
poate
sa
fie
oriunde
in
natura.
Regnul in care patrunde poetul, regatul misterios dar si inefabil al mortii, este atenuat ca
disparitie thanatica atata vreme cat el isi vede posteritatea proiectata in perspectiva unei
eternitati surazatoare (ultima grupa de strofe). Starea de spirit a eului liric este determinata de
semantica polivalenta a dorului si de sentimentul mortii inteleasa ca o contopire mioritica cu
marele ansamblu, o pierdere a fiintei individuale in fiinta colectiva. Edgar Papu, explicand
valentele cuvantului dor la Eminescu , le-a asociat cu termenii de dulce si dureros.
Pe de o parte, dorul ca functiune constanta", datatoare de echilibru" transforma intr-o stare
suportabila o criza acuta", inlatura o vehementa destructiva in simtire" si, in ordinea aceasta,
dorul este dulce; pe de alta parte, prin faptul ca nu atinge totusi o implinire propriu-zisa,
implinire catre care inca aspira si tanjeste, el mai este si dureros". Dorul, afirma tot Edgar
Papu, tempereaza sentimentul dramatic al dorintei de a muri", instituie adica, in poemul in
discutie, o atmosfera de conciliere si seninatate, atenueaza insasi ideea mortii prezenta din
primele versuri.
O semnificatie speciala pare sa detina conotatia cuvantului mare". Lucian Blaga sesizase ca
in opera eminesciana alternanta deal si vale este simbolizata prin imaginea marii si a apei.
Metafora marii la Eminescu nu semnifica infinitul, ci unduirea, fiind un simbol al unui
melancolic
sentiment
al
destinului".
In ordinea aceasta, elegia eminesciana este dominata de o conceptie mioritica (moartea ca o
continuare a vietii in mijlocul naturii familiare). Garabet Ibraileanu a afirmat ca ,Mai am un
singur dor este Miorita lui Emincscu", iar G. Calinescu a extins paralela. In piesa tragica
Timon din Atena, Shakespeare ofera o imagine sintetica a naturii prin acelasi termen: lucrul
cel mai tulburator si, totodata, cel mai semnificativ in poezia lui Timon este marea", spunea F.
Eminescu Holliday, poezia perioadei finale a lui Shakespeare este nepieritor asociata cu
marea" (apud L. Levitchi, in Shakespeare, Opere complete, voi. 7, Editura Univers, Bucuresti,
1988,
p.
93).
Imaginea marii si a mormantului revine laitmotivic, ca la Eminescu, obsesiv. Timon spune
intr-un soliloc:
Gateste-ti, dar, mormantul, Timon. Dormi
Pe tarmul unde spuma dalba-a marii
Spre lespede se va-mbia mereu!" In alta parte aflam ca Timon si-a durat
culcusul vesnic
Pe-un tarm scaldat de apele sarate".

De-a lungul timpului, poemei eminesciene i s-au descoperit nu o data izvoare straine, cand in
realitate nu era vorba decat de eventuale analogii sau de simple afinitati care insa nu au o
determinare cauzala si nu cad sub incidenta influentelor. De la Propertiu si clasicismul antic,
referintele converg inspre poezia sepulcrala preromantica (Gray, Hervey, Young, Foscolo etc.)
si inspre registrele tematice atat de varitate ale mortii romantice.
Au fost invocati, in sensul acesta, Byron cu Euthanasia si mai ales Alfrcd de Vigny, autorul
poemului Moise, cu care elegia eminesciana se inrudeste intr-adevar, ca aspiratie spre somnul
eliberator al mortii. Numai ca, reluand observatia lui Tudor Vianu, Moise a atins, obosit,
limita unei vieti mesianice, adica ci, omul superior, se afla in ipostaza sa activa, pe cand fiinta
umana in ipostaza eminesciana este stapanita de iremediabila tristete a unui homo
conlemplativus. Si, desigur, analogiile de acest gen s-ar putea multiplica. Unicitatea poemei
eminesciene si superioritatea -ei sunt neindoielnice. Nicaieri nu intalnim, ca la poetul nostru,
o viziune sintetica, integratoare, si nici expresia atat de concentrata. Poemul lui Vigny este
epic, cel eminescian, ca elegie, eminamente liric; primul are in centru concretetea biblica a
unui personaj mitic, in celalalt cui liric eminescian devine o sinteza a umanului.
Exista, bineinteles, invariantul comun al somnului pamantului ca echivalent al mortii, dar atat.
Poemul se compune din trei strofe, fiecare grupa la randul ei divizandu-se in trei catrene
mixte" si monomorfe". Impresionanta este atat dispozitia rimelor (Ibraileanu a vorbit de
rime surprinzatoare: dor/ mor, serii/ marii etc), cat si mai ales alternarea ritmurilor: cum s-a
mai spus, versurile care exprima starea sufleteasca a poetului au un ritm iambic (Mai am un
sin-gm dor"), iar versurile care compun cadrul natural au un ritm amfibrahic (ii li-nis-tea-serii"): silaba accentuata este unnata de doua silabe ncaccentuate. Comentatorii operei
eminesciene au remarcat nu o data muzicalitatea poemei, fiind in general considerata una din
cele mai muzicale" opere eminesciene, de un neobosit curs melodic", a carei tehnica ni se
pare ca tine intru totul de canoanele artei melodice" (Perpessicius). La armonia perfecta a
operei concura si utilizarea preponderenta a conjunctivului ca o potentare a vointei
integratoare a fiintei ce-si cauta repaosul, ca de altminteri si lirismul dens, infiorat, rezultat din
supralicitarea pronumelui personal de persoana I.