Vasile Alecsandri

Pastelurile au fost elaborate cand poetul avea 50 de ani si ele reprezinta raspunsul lui Alecsandri la insistentele lui Maiorescu de a colabora la revista Convorbiri literare. Aceste creatii au fost elaborate si publicate in intervalul aprilie 1868 - aprilie 1869. v9y24yz Alecsandri inaugureaza specia de pastel in literatura romana. Pastelul face parte din lirica peisagistica in care este relevata si atitudinea poetului fata de peisajul reflectat. Creatiile sunt diferite de poeziile eminesciene pentru ca Eminescu descrie natura din perspectiva celui care este parte componenta a cadrului natural, in timp ce Alecsandri se detaseaza de peisaj, plasandu-se in postura contemplatorului. Universul pastelurilor lui Alecsandri este aproape intotdeauna optimist. Sunt descrise toate anotimpurile cu tot ceea ce au ele specific. Anotimpurile sunt surprinse intr-o permanenta dinamica, autorul surprinzand in ele si activitatile si atitudinile oamenilor, legate de viata lor personala. Dupa parerea lui Tudor Vianu, tehnica de baza in pastelurile lui Alecsandri este impresionista. Aceasta tehnica pune accent pe modul cum cade lumina asupra obiectelor si elementelor din natura. Faptul este relevat de prezenta luminii ca motiv central al creatiilor lui Alecsandri. Tot de tehnica impresionista tine si redarea aspectelor marunte, a amanuntelor, care devin revelatorii pentru crearea imaginilor ample. La Alecsandri se trece firesc de la o imagine panoramica la una de tip secventional pentru ca autorul vrea sa surprinda simultan ceea ce este static, dar si ceea ce este dimanic in peisajul respectiv. O alta caracteristica a pastelurilor este aceea ca aproape toate textele contin imagini statice. Acest aspect se schimba in final cand autorul introduce un element dinamizator (un lup, o sanie, o soparla etc.) nota realizata devenind profund optimista. Critica literara a semnalat si o alta constanta a Pastelurilor lui Alecsnadri: folosirea invariabila a timpului prezent, forma verbala care il implica pe cititor in cadrul natural reflectat, transformandu-l intr-un adevarat spectator. Timpul de impresia de simultaneitate, adica se creeaza senzatia ca actul contemplatiei se produce concomitent cu creatia si cu receptarea poeziei. Creatii pline de armonie, caracterizate prin impletirea fermecatoare a liricului cu epicul, elementului popular cu cel de cult, Pastelurile lui V. Alecsandri definesc partea cea mai valoroasa a poeziei sale. Volumul Pasteluri, publicat in 1875, aduce in literatura romana o poezie noua in care tehnica picturala predomina, fapt care a indreptatit apropierea lui Alecsandri de Nicolae Grigorescu -; Alecsandri in <Pasteluri> este un Grigorescu al iernii potolite, al primaverii luminoase, al verii imbelsugate, fara melancolii de toamna, al plugarilor, al cocoarelor, al Rodicai si mai ales al Mircestilor. Alecsandri descrie spectacolul natural in toate anotimpurile. Se pare insa ca iarna a exercitat o atractie deosebita asupra poetului. Cele mai cunoscute creatii despre iarna sunt: Iarna, Gerul, Viscolul, Sania, Miezul iernii, La gura sobei, Sfarsitul iernii. Intre poeziile despre vara -; primavara se numara: Malul Siretului, Floriile, Pastele, Dimineata, Oaspetii primaverii, iar intre cele de toamna: Sfarsit de toamna, Cucoarele.

In limba folosita de Alecsandri se constata influenta poeziei populare in ritmul versurilor; fluiditatea discursului poetic; voiciunea versificatiei -; vioi, retoric, rasunator; expresii simple, armonice, poetul fiind unul din adeptii aspectului estetic al limbii, al formelor care sa nu loveasca auzul si armonia limbii. Aburii usori ai noptii ca fantasme se ridica Si, plutind deasupra lunii, pintre ramuri se despica. Raul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur Ca in raza diminetii misca solzii lui de aur. (Malul Siretului) Aerul e viu si proaspat! el trezeste si invie Peptul, inima si ochii peste carii lin adie. Balta-n aburi se ascunde sub un val misterios, Asteptand voiosul soare ca pe-un mire luminos. (Balta) Din vazduh cumplita iarna cerne norii de zapade, Lungi troiene calatoare adunate-n cer gramada; Fulgii zbor, plutesc in aer ca un roi de fluturi albi, Raspandind fiori de gheata pe ai tarii umeri albi. (Iarna)
1. Pastelurile lui Alecsandri transfigureaza un tablou de natura caracterizat prin solemnitate. 2. Cele mai multe pasteluri sublimeaza peisajul iernii, anotimpul preferat al poetului. 3. Natura din poeziile lui Alecsandri e statica, inghetata in secvente generice. 4. Sentimentul liric este, in general, unul de extaziere in fata naturii grandioase. Tema Pastelurile lui Alecsandri transpun imagini ale naturii, create in nota solemna. Continutul Poeziile din acest volum al lui Alecsandri transpun peisaje in imagini descriptive: umeri dalbi, ca un roi de fluturi, soarele rotund si palid etc. in general, imaginea artistica a unui pastel este creata pe denotative plasticizante (cum sunt epitetele cromatice: albi, dalbi; comparatiile concretizatoare: ca un roi de fluturi), iar Vasile Alecsandri respecta acest canon. Poeziile surprind natura de-a lungul celor patru anotimpuri, dar cele mai multe sunt pasteluri de iarna. in general, eul liric este coplesit de frumusetea naturii si isi exprima fara rezerve admiratia. Miezul iernei infatiseaza un tablou de noapte feerica de iarna privit pe geam, Balta aduce o imagine animata de fauna exploziva, Malul Siretului este un pastel despre o dimineata de vara, Oaspetii primaverii surprind aspecte ale primaverii timpurii etc. Comentariul Vasile Alecsandri poate fi considerat creatorul pastelului in literatura noastra, caci inainte de el exista doar incercari timide (la Heliade Radulescu si Vasile Carlova). Pastelurile sale (publicate in volum in 1875) transfigureaza un tablou de natura caracterizat prin solemnitate coplesitoare. Miezul iernei este una dintre poeziile reprezentative in acest sens, deoarece propune un tablou grav ale carui amanunte sunt sintetizate in metafora sacralitatii (natura-templu): Fumuri albe se ridica in vazduhul scanteios / Ca inaltele coloane unui templu maiestos /Sipe ele se asaza bolta cerului senina,/ Unde luna isi aprinde farul tainic de lumina. Elementele peisajului evoca imaginea unui lacas indumnezeit: muntii par altare, copacii imbracati in nea seamana cu o orga uriasa, aburii care se inalta la cer creeaza impresia unor coloane. Solemnitatea imaginilor este conferita de neclintirea stranie a unui tablou de

iarna hiperbolizat prin asocierea cu imaginea unui templu urias. De altfel, cele mai multe pasteluri sublimeaza peisajul iernii, anotimpul preferat al poetului. Imaginile descriptive surprind aspecte generice: in poezia Iarna, fulgii de nea sunt un roi de fluturi albi, tara poarta o haina argintie, copacii par fantasme albe, iar in pastelul Miezul iernei - zapada este un lan de diamanturi. Astfel de sintagme simple, care evoca imagini usor de reprezentat in minte, au intrat in constiinta generala ca emblema a poeziei lui Alecsandri. in toate pastelurile sale apar aspecte ilustrative pentru fiecare tip de peisaj. Balta, in pastelul cu acelasi titlu, invaluita in aburii diminetii, este animata de o fauna surprinsa in atitudini tipice: Serpii lungi se-ncolaceaza sub a nufarilor floare /Rateleprin mosunoaie dupa trestii se ascund; dupa cum, in pastelul Malul Siretului, salcia pletoasa devine imaginea ilustrativa a luncii. Registrul imagistic alecsandrian este construit pe denotative plasticizante, preferinta poetului indreptandu-se catre epitetul simplu, adeseori diminutival, ceea ce confera un sentiment tonic, de optimism senin, aproape tuturor textelor sale. Astfel, soarele este rotund, palid sau voios, salcia -pletoasa, viespea - sprinteioara. in poezia Balta, Alecsandri alegorizeaza peisajul printr-o imagine a nuntii: Balta-n aburi se ascunde sub un val misterios /Asteptand voiosul soare cape-un mire luminos. Fascinat de finetea peisajului, adeseori poetul subliniaza stranie-tatea unei naturi cunoscute sau chiar banale, devenite pe neasteptate de nerecunoscut intr-un moment al zilei sau prin schimbarea anotimpului. De pilda, instalarea diminetii, invazia luminii deasupra apei intunecate ii reveleaza imagini magice, adeseori asociate cu figuri spectrale. Comparatia aburilor noptii cu fantasme apare frecvent in poezia lui. Fantasma este o aparitie misterioasa, incerta si fascinanta, iar uneori repede clarificata, ca in finalul pastelului Miezul iernei, unde fantasmatica silueta amplificata de lumina lunii este a unui lup ce se alunga dupa prada-i spaimantata. Pentru Alecsandri, fantasmele sunt blande mistere crepusculare (Negoitescu1), ca in pastelul Malul Siretului: Aburii usori ai noptii ca fantasme se ridica / Si, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despica./ Raul luciu se-nco-voaie sub copaci ca un balaur/Ce in raza diminetii misca solzii lui de aur. Peisajul straniu se defineste aici prin simboluri mitice; comparatia raului cu un balaur amplifica sensul hieraticei risipiri a noptii sub efectul razelor care se nasc. Rasaritul soarelui, moment misterios si fascinant, se estompeaza sub efectul imaginilor tonice in care este surprins faptul zilei, cand viata luncii pare ajunsa la apogeu. in Pastelurile lui Alecsandri, sentimentul liric este, in general, unul de extaziere in fata naturii grandioase, exprimata exploziv si cu o admiratie fara rezerve, ca in pastelul Miezul iernei: O! tablou maret, fantastic...; exclamatia retorica subliniaza aici relatia pe care o statorniceste eul liric cu realitatea transfigurata; este vorba despre evadarea din postura de spectator, pe care Alecsandri o adopta in raport cu natura sublimata. Tot asa, in pastelul Sfarsitul iernii, isi exprima bucuria, participand afectiv la transformarile naturii: O, Doamne! Iata-un fluture ce prin vazduh se perdellIn campul vested, iata, un fir de iarba verde. Alteori, coplesit de minunile peisajului, poetul se indreapta spre o stare contemplativa, dar meditatia sa este scurta sau reprimata, ca in finalul pastelului Malul Siretului: Si gandirea mea furata se tot ducencet la vale / Cu cel rau care-n veci curge, fara-a se opri din cale./ Lunca-n giuru-mi clocoteste; o soparla de smarald / Cata tinta, lung la mine, parasind nisipul cald. Evidenta intentie de a medita asupra trecerii timpului, inoculata de imaginea raului, care-n veci curge, nu este intrerupta doar de neasteptata aparitie a soparlei, ci de viata insasi, care clocoteste, se supune trecerii si devenirii. Dar cand isi formuleaza cugetarile, sunt scurte si sententioase: Sfanta munca de la tara, izvor sacru de rodire,/Tu legi omul cu pamantul in o dulce infratire!.../ Dar lumina amurgeste si plugarii catre sat / haulindpe langa juguri se intorc de la arat. (Plugurile). Pastelurile lui Alecsandri inoculeaza un sentiment de tihna si bucuria de a trai prin imagini de evocare a simplitatii naturii.

Elemente de pastel se gasesc si in operele lui Gh. Asachi, I. H. Radulescu, Grigore Alexandrescu, iar dupa Alecsandri au cultivat aceasta specie: Al. Macedonski,

G. Cosbuc, I. Pillat, V. Voiculescu etc. Pastelurile lui Alecsandri raman in literatura noastra ca adevarate bijuterii, cuceritoare prin simplitatea limbajului si perfectiunea rimei si a ritmului.

Grigore ALEXANDRESCU - biografie - (opera si scrierile)

n. 22 febr. 1814(?) - m. 25 nov. 1885, Bucuresti. Poet. Nascut intr-o familie modesta, la Targoviste, loc de pelerinaj mitic pentru primii poeti moderni. Tatal, Mihai Alexandrescu, era vames si vistiernic, mama. Maria (n. Fusea), cobora dintro familie de mici boieri. Studiaza la Sf. Sava, uimindu-si colegii prin cunostintele in literaturile clasice (elina si franceza). E gazduit, intre altii, de Tache Ghica (tatal memorialistului) si de Heliade, care-l ajuta sa debuteze (1832); curand insa un conflict aprig va izbucni intre protector si protejat, separandu-i pentru totdeauna. In 1834, ALEXANDRESCU intra in armata ca praporcic, dar, dupa o scurta trecere, putin agreabila, pe la vama din Focsani, isi inainteaza demisia si accepta un post de slujbas la Secretariatul Statului. in 1840 e arestat pentru trei luni, probabil sub invinuirea de complicitate cu participantii la conjuratia lui M. Filipescu. De aici inainte, viata poetului curge fara peripetii, biografului revenindu-i sa consemneze un cursus honorum putin semnificativ; Membru al Asoc. Literare a Romaniei (1846); redactor al Poporului suveran, in timpul Revolutiei de la 1848, insa doar cateva nr. (15-29) si mai mult formal; clucer (1853), director al Eforiei Spitalelor Civile (1854), director al Cultelor (1859), membru al Comisiei Centrale de la Focsani (1860). La 29 mai 1860, ALEXANDRESCU se casatoreste cu Raluca Sta-matin, dar dupa cativa ani e lovit de o boala mintala neiertatoare, pricinuita, dupa unele versiuni, de otravirea cu beladona. Obligat sa se retraga din viata publica si sa abandoneze activitatea literara, reluata intermitent si cu rezultate neconcludente in momentele de remisiune, ALEXANDRESCU va supravietui inca 25 de ani. A lasat o opera de intindere redusa, dar de o vertebratie acut personala in campul romantismului romanesc: 5 voi. de versuri (Eliezer si Neftali, 1832; Poezii, 1838; Poezii, 1842; Suvenire si impresii, epistole si fabule, 1847; Meditatii, elegii, epistole, satire si fabule, 1863), dintre care ultimele trei sunt culegeri de edite si inedite, un Memorial al calatoriei intreprinse in 1842 la manastirile oltene, cateva colaborari publicistice fara continuitate si un nr. restrans de trad. si imitatii dupa Florian, Voltaire si Tasso etc. Spirit reflexiv si analitic, deprins sa se interogheze, refractar certitudinilor comune, ALEXANDRESCU creeaza in doua registre, aparent etanse, in

realitate exprimand acelasi conflict al poetului cu sine insusi si cu lumea: in meditatii, tonul e elegiac, lamartinean, iar confesiunea alterneaza cu dispozitiile contradictorii ale eului, polarizat cand de nadejde, cand de indoiala; in fabule si epistole apare omul de lume, spiritual, afabil, denuntand cu ironie si fina disimulatie impostura care triumfa in viata sociala si falsele prezumtii ale cugetului. Pe ambele planuri, poetul a dat compuneri memorabile, intrate in patrimoniul literaturii noastre clasice, si a fixat un tipar stilistic de mare rezonanta in epoca.

Ilustrandu-si parca destinul particular in marea familie romantica, ALEXANDRESCU se naste sub o zodie nu atat de norocoasa, cat cenusie: nu dispune nici de avere, nici de relatii, nici de arbore genealogic, fiind orfan de timpuriu, indura de mic privatiuni si umilinte; nu are sansa sa-si desavarseasca studiile peste hotare si e nevoit sa-si castige painea intr-o slujba obscura si plicticoasa; fericirea intima pare sa-1 ocoleasca si ea, caci isi intemeiaza caminul tardiv si de convenienta, iar notorietatea literara, desi efectiva si necontestata, nu-i aduce recompense materiale ori morale. Cu toate acestea, pana in 1860, cand boala il scoate din cursa, viata i se scurge decent, macinata mai mult de trivialitatea zilnica decat de o rasturnare spectaculoasa a sortii. Fire visatoare, sfioasa si interiorizata, tratand cu detasare problemele diurne, putin ispitit sa coboare in for, ALEXANDRESCU e, in generatia sa de luptatori si profeti, un personaj de exceptie, venit pe lume prea tarziu sau prea devreme. Desi profund legat de idealurile nationale si democratice ale pasoptismului, el joaca un rol sters atat in faza de pregatire, cat si in cea de desfasurare a revolutiei. Corespondenta nu ne releva nici trasaturi de vanitate, nici imboldul unei ambitii care sa-i cravaseze inspiratia si sa-i stimuleze o desfasurare mai energica a personalitatii. Afabil si spiritual, plin de scrupule, era, de fapt, un om singur, pe care singuratatea il apasa, si un om vulnerabil, cu un echilibru psihic labil. Avand umor, isi oferea consolarea de a-si bate joc de ridicolul celor din jur si, avand talent, incerca sa-si converteasca starea de frustratie in poezie. In felul acesta, putea suporta existenta cel putin fara probleme in stadiu congestiv. Dar odata cu brutala schimbare a climatului de opinie de dupa Unire, care marcheaza sfarsitul epocii eroice si anunta intrarea in eclipsa a reprezentantilor istorici ai pasoptismului, ALEXANDRESCU pare sa-si piarda busola. Intimidat de zarva noii epoci, obosit de deceptiile acumulate de-a lungul anilor, el devine din ce in ce mai anxios, mai amar si mai dezorientat. Totul ne lasa sa credem ca vana poetica i se istoveste inca inainte de tragicul accident care avea sa-1 claustreze mai bine de doua decenii printre tenebre. Desi de dimensiuni restranse, opera lui ALEXANDRESCU incarneaza doua din cele mai cristalizate, durabile si productive ipostaze ale lirismului preemines-cian. Curiozitatea e ca aceste ipostaze sunt contradictorii, caci pe de o parte e vorba de meditatie si elegie, pe de alta, de epistola si fabula. Definit de Heliade, inca de la debut, drept "un alt Young, iesit din ruinele Targovistei", ALEXANDRESCU e intr-adevar, pe o latura, un poet melancolic si reflexiv, framantat de marile intrebari, in divort cu societatea, cel mai lamartinian dintre lamartinienii ce populeaza peisajul nostru literar intre 1830 si 1850. Pe alta latura insa, prin rationalismul dialectizat si edifiant al celei de-a doua jumatati a secolului al XVIII-lea, care nu mai era nici exclusivist, nici monolitic in felul

voltairian, desi isi pastra patina clasica, e un satiric muscator si lucid, care-si conceptualizeaza emotia si aseaza totdeauna o distanta ironica intre sine si lucruri. Aceasta bifurcare a creatiei intr-o zona a elegiei si o alta a fabulei si epistolei a derutat adesea comentatorii, sugerand o perspectiva interpretativa de "Ianus bifrons". ALEXANDRESCU ar fi fost simultan clasic si romantic, produsul indecis al unei epoci a curentelor. In realitate, clasicismul nu consta in asumarea unei estetici coerente a mimesis-ului, ci se reduce la recomandarea cooperarii ratiunii cu imaginatia, a cultivarii limbii si a slefuirii formei; or toate acestea sunt cerinte de bun-simt, indispensabile intr-o perioada de institutio-nalizare a literaturii, cand problema de a conferi poeziei un statut specific spre a-i innobila rangul in viata sociala si a opri navala nechematilor se punea cu deosebita tarie. Trimiterea la Platon din prefata volumului de la 1847 (tinta artei ar fi "frumosul ideal sau stralucirea adevarului"), pe langa ca e eronata, fiindca marele filosof n-a spus niciodata ceea ce ALEXANDRESCU ii atribuie, e si ambigua, deoarece poate fi talmacita ca o adeziune deghizata la o estetica a "creatiei". incat, dincolo de conventiile de scriitura inerente genurilor practicate (fabula impunand, fireste, un alt tip de modelaj decat elegia) si dincolo de confuzia termenilor de referinta, atat de putin siguri la 1848, ALEXANDRESCU e in nota dominanta a personalitatii sale poetice un romantic, acelasi in elegii si meditatii, ca si in epistole ori in fabule, reflexiv si dilematic, sensibil dar, stapanin-du-si expansiunile, in cautarea adevarului launtric, prin autoscopie, si a adevarului vietii, prin denuntare critica. Meditatiile si elegiile versifica multe din locurile comune ale romantismului: tristetea, mormintele, ruinele, peisajul lunar, intermitentele dragostei, paradisul pierdut al copilariei, trecutul istoric, antagonismul intre poet si proza vulgara a vietii. Punctele de contact cu Lamartine sunt evidente: reveria melancolica, sentimentul timpului ireversibil si al sublimului cosmic, religiozitatea, discretia elementului autobiografic, tendinta de a spiritualiza materia. insusi tiparul meditatiei, cu amestecul caracteristic de filosofare si autoanaliza, cu lipsa de stringenta compozitionala si inscrierea strofei intr-o partitura muzicala atesta prezenta tutelara a poetului francez. Pot fi semnalate si alte influente, desi de mai mica amploare (Young, Byron etc), insa ALEXANDRESCU pare permeabil nu atat unui model livresc anume, cat unui ritual melodramatic de gesturi emfatice si formule declamatorii ("Pun mana pe-a mea frunte si caut un mormant"; "Zic lumii un adio, iau lira si ma duc"), nascut din supralicitarea retetelor romantice si extrem de contagios intr-un mediu literar cum era cel al deceniului 1830-1840, setos sa experimenteze marea poezie, dar putin pregatit sa distinga bunul de raul gust. De notat ca poetul nu se resimte de pe urma contactului cu realitatea folclorica, desi trimisese lui Alecsandri 57 de poezii populare pe care le culesese. Cu toate ingerintele modei si presiunea modelelor, ALEXANDRESCU reuseste sa-si impuna originalitatea inca de la prima manifestare publicistica. Lirismul e la el cu adevarat experienta intima, proces-verbal al simtamintelor si starilor de constiinta care-si disputa imperiul sufletului. Versurile ne comunica zbuciumul unui om impovarat de ganduri si mahnire, mereu invins de efortul de a-si gasi echilibrul si a se integra unei lumi prost randuite, in care raul triumfa, individul e singur, iar Dumnezeu absent. Nici tonul discursiv, nici aerul melodramatic, nici stangaciile limbii nu spulbera impresia de combustie morala. Sub faldurile violente ale vocabularului romantic simtim ca se consuma o drama autentica. E cea a cautarii si esecului, a

frustratiei si a implinirii, a sperantei si zadarniciei. Intr-o serie de elegii domina resemnarea in fata tragismului existentei (Miezul noptei. Adio. La Tar-goviste). Altele propun consolarea prieteniei (Prietesugul) sau a dragostei, mai rar ca invitatie ronsardiana la folosirea clipei (Prietesugul si amorul Emiliei), mai des ca legatura spirituala (inca o zi). O sincera nostalgie a trairii comunitare, puternic afirmata in poeziile de inspiratie cetateneasca sau patriotica (Inima mea e trista, Unirea Principatelor) tempereaza exacerbarile individualiste. Dar poetul, ros de demonul interogatiei, incapabil sa aleaga intre alternativele cugetului, reia mereu problemele, rotindu-se perpetuu intre certitudine si nesiguranta. Lipsit de inventivitate metaforica, ALEXANDRESCU radiografiaza starile de constiinta sub ipostaza lor instabila si contradictorie. Deficitar in zugravirea plastica a lumii fenomenale, el poseda, in schimb, aptitudinea dramatizarii discursului poetic. in loc sa lucreze prin canonade verbale, ca Hugo, sau sa desfasoare, ca Lamartine, firul delicat al meditatiei intr-o voluptuoasa si leganatoare melo-pee, isi sacadeaza monologul prin pauze metrice si sintactice, il densifica variind unghiurile de privire si-1 organizeaza in termeni antitetici. Pe o asemenea canava de contrarietati si zigzaguri ale ideii, care confrunta permanent nadejdea si indoiala, particularizand antinomia intre sensul si nonsensul destinului, sunt construite cateva capodopere: Anul 1840, Asteptarea, Umbra lui Mircea. La Cozia. in ele gasim - si e unul din motivele farmecului inca rezistent, desi misterios, pe care-1 exercita poeziile amintite - un acord indefectibil intre idee si metru, intre ritmul interior si structura sonora. Caci, desi prozodia e tratata cu neglijenta in opera sa, ALEXANDRESCU croieste, in anume ceasuri privilegiate, versuri de o splendida plenitudine recitativa, exemple memorabile de gnomism pur ori de cadente oratorice, sculptate parca intr-o materie somptuoasa si incoruptibila. Lucid, ironic, dispus sa supuna totul examenului critic, ALEXANDRESCU e deosebit de inzestrat pentru epistola si fabula. Izbanzile lui pe acest plan sunt notorii. In epistole, tema predilecta e soarta poetului in societate ilustrata cu propriu-i exemplu. Obiectivul e de a demitiza mondenitatea snoaba, iluziile romanesti, ideea ca literatura poate corija relele moravuri, pe scurt, viziunea securizanta si sedativa a celor ce nu vor sa-si tulbure siesta. Poetul actioneaza cu bonomie si calm, pe un ton glumet, colocvial, de o placuta familiaritate, castigand increderea lectorului prin spirit autocritic, dar punandu-1 in perplexitate prin continua simulare si uzul frecvent al contrasensului. Fabulele prelucreaza prototipuri clasice, uneori folosite si de La Fontaine, Flori-an, Kralov, dar legandu-le de actualitatea politica a vremii si autohtonizandu-le cu un fin simt al verosimilului. Marele merit al lui ALEXANDRESCU rezida in intuirea unor raporturi sociale tipice, bazate de obicei pe opozitia intre demagogul, filistinul, parvenitul, conducatorul abuziv, pe de o parte, si plebeul naiv, de buna credinta, pe de alta; contrastul intre retorica perfida a unora si asteptarea candida a altora permite efecte de un umor pe cat de exploziv socialmente, pe atat de irezistibil. Tehnica fabulistica e excelenta: pertinenta dialogului, vioiciunea sugestiva a personajelor, siretenia onctuoasa a povestitorului, libertatea schemei metrice - totul dovedeste concordanta intre cerintele genului si talentul scriitorului. Aceeasi potrivire intre felul de a fi si felul de a spune apare in Memorialul de calatorie, unde-1 gasim pe omul de lume din epistole care persifleaza cu sfichiuiri ironice si aluzii malitioase, dar si pe poetul elegiac, infiorat de ceasul tainic al amurgului si de ruinele innegrite de vreme. Modern prin simtul relativitatii valorilor si perceptia alienarii umanului, inovator in traducerea viziunii romantice asupra lumii si-n expresia ei literara, desfacuta cu cazna din conventiile la moda si

stadiul incult al limbii, ALEXANDRESCU e cel mai de seama precursor muntean al lui Eminescu si unul dintre cei mai interesanti poeti ai primei jumatati a secolului al XlX-lea.

Boul i Vielul
-argumentarede Grigore Alexandrescu

Definiie: - Specie a genului epic care exprima alegoric prin intermediul animalelor, plantelor, obiectelor neinsufletite, actiuni specifice oamenilor, satirizand defectele acestora si incheinduse printr-o morala cu continut educativ.

Grigore Alexandrescu, poet important al secolului al XIX-lea priveste realitatea timpului sau cu atentie observand si criticand in fabulele sale defecte ale oamenilor dar si ale societatii timpului su. Boul si vitelul este o astfel de creatie, pentru ca prezinta, ca o opera epica in versuri, o scurta intamplare Ai carei protagonisti sunt animale.

Ca opera epica, fabula Boul si Vitelul, reda indirect sentimentele autorului, de dispret si dezaprobare fata de lumea timpului sau prin intermediul actiunii, al personajelor si al naratrului. Actiunea este simpla, urmeaza un singur fir narativ, este liniara si concisa. Putem recunoaste in inlantuirea evenimentelor schita unui subiect epic. Expozitiunea ne prezinta imaginea unui bou obisnuit: un bou ca toti boii, care prin mare noroc dobandeste o pozitie sociala importanta. Acest moment constituie constiuie intriga, care determina desfasurarea actiunii scurte, constituita din incercarile unui vitel, ruda apropiata a boului, de a lua legatura cu unchiul sau, devenit bogat, pentru a obtine si el macar niste fan. Incercarile vitelului sunt zadarnice, fiind indepartat de catre sluga stapanului pe diferite motive. Actiunea ajunge la intensitatea maxima in momentul in care boul iesit la plimbare trece PE langa vitel ignorandu-l. Necrezand ca a fost ocolit intentionat: ca buna s-a ruda l-ar fi ocolit, perseverent, vitelul revine a doua zi la casa boului. In deznodamant, boul indignat de indrazneala vitelului porunceste slujitorului sa fie aruncat PE scari pentru ca el nu are astfel de rude. Timpul si spatiul nu sunt precis determinate. Expresia in zilele noastre, are dublu sens sugerand PE de o parte ca e vorba de o lume contemporana a poetului, PE de o alta parte o lume contemporana a cititorului.Alti indici temporali ce apar in text: a doua zi, dupa pranz, iarasi, prea de dmineata. Personajele sunt animaliere. Ele participa la actiune avand rolul unei masti sub care se intrezaresc trasaturi si caractere umane. Figura de stil prin care poetul realizeaza aceste personaje este personificarea. Personajele sunt caracterizate direct de catre narator: un bou ca toti boii, putin la simtire, de mandrie boul stapanit, de catre alt

personaj, sluga care se refera la boier:nu e cum il stii.Caracterizare indirecta prin fapte, limbaj, dialogul fiind foarte sugestiv si prin relatia dintre bou si vitel.Aceasta relatie dintre personaje este sugerata si prin titlu care anunta personajele aflate pe trepte sociale diferite, boul ignorand-o pe ruda sa. Boul apare portretizat moral, sugerand omul insensibil, norocos, comun: un bou ca toti boii, parvenit, ingamfat si trufas. El este superficial, se crede unic, banii ii schimba caracterul, ignorandu-si propria ruda. Vitelul intruchipeaza omul modest, sarac, naiv, inocent, increzator, optimist, rabdator si perseverent. Naratorul apare ca un observator si isi simtita prezenta prin expresia: in zilele noastre si printr-un comentariu naratorial ce generalizeaza faptele povestite :decat multa minte, stii ca e mai bine sa ai intotdeauna un dram de adevar. Totodata prin unele cuvinte si expresii folosite in naratiune:la o mojitie atata de mare ce exprima atitudinea ironica, satirica a naratorului. Morala este cea de a doua parte a unei fabule. Ea se degaja din fapte si intamplari, este implicita, nu se exprima direct, ci se deduce si se refera la faptul ca bogatia schimba caracterul si comportamentul omului, facandu-l insensibil si trufas. Prin morala scriitorul isi exprima dezaprobarea fata de bou, avand in acelasi timp un sentiment de compasiune pentru vitel.

Naratorul vrea sa provoace gandirea cititorului pentru ca acesta sa nu repete greselile personajelor din fabula. Modul de expunere care domina este naratiunea, realizata intr-un ritm alert, alaturi de dialog prin care textul primeste un caracter de sceneta. Figura de stil dominanta este personificarea. Limbajul viu, natural, apropiat de limba vorbita, contribuie la realizarea umorului si a ironiei. Versificatia: rima incrucisata, masura variabila, ritmul iambic, ajuta la realizarea ritmului vioi al naratiunii. Prin povestirea alegorica de mica intindere in care intamplarile narate sunt puse pe seama personajelor animaliere, sub masca carora se ascund trasaturi si caractere umane, incheiata printr-o concluzie, care constituie morala opera este o fabula ce apartine speciei genului epic.

UMBRA LUI MIRCEA LA COZIA - comentariu si analiza literara de Grigore ALEXANDRESCU

Grigore ALEXANDRESCU UMBRA LUI MIRCEA LA COZIA Ca si Trecutul. La Manastirea Dealul, Rasaritul lunii. La Tismana, Mormintele. La Dragasani sau Adio. La Targoviste, Umbra lui Mircea. La Cozia face parte din ciclul compunerilor romantice ale lui Grigore Alexandrescu. In spiritul ideilor pasoptiste, poetul evoca trecutul de marire cu scopul de a inflacara inimile contemporanilor sai pentru cauza libertatii si independentei nationale. Tema c frecventa la toti scriitorii vremii, de la Vasile Carlova (1809-1831) pana la Vasile Alecsandri (1821-1890) si ea va forma obiectul preocuparii generatiilor urmatoare, Eminescu, Cosbuc, Sadoveanu. In vara anului 1842, impreuna cu prietenul sau Ion Ghica, Grigore Alexandrescu face o calatorie la

manastirile din Oltenia. Dupa cum reiese din Memorialul acestei calatorii, poezia in chestiune ar fi fost compusa chiar la Cozia, unde se si afla mormantul marelui domn, intr-o noapte romantica, pe cand poetul contempla inspirat muntii negri si valea Oltului, dintr-un turn al manastirii. A fost publicata insa abia la 7 mai 1844, in revista Propasirea, editata la Iasi de Mihail Kogalniceanu. Poezia incepe solemn, intr-un vers amplu instrunat, de o muzicalitate indelung si amanuntit studiata, cu cezura larga, necesara risipirii ecourilor. Este momentul meditatiei romantice, al solitudinii in cadrul naturii si al noptii. Sonurile care predomina sunt - in consecinta - cele minore si grave, surdinizate prin vocalele inchise, intre care mai frecventa este u, pusa sub accent prelungit:

Ale turnurilor umbre// peste unde stau culcate; Catre tarmul dimpotriva// se intind, se prelungesc, alternand cu vocala cea mai deschisa - a - pentru contrast: S-ale valurilor mandre generatii spumegate Zidul vechi al manastirii// in cadenta il izbesc. Impresionanta este personificarea valurilor Oltului, vazute ca niste generatii, sugerand ideea vesnicei deveniri istorice si, totodata, a permanentei. De asemeni, noaptea e inchipuita ca o himera neagra, vie, miscatoare, iesind dintr-o pestera, din rapa, impresurand totul cu mantia ei intunecata: Dintr-o pestera, din rapa, noaptea iese, ma-mpresoara. Acum este ora propice nalucirilor si fantomele ies din morminte. Motivul e de tipul preromantic, cu punctele de plecare in englezii Gray, Young si Ossian-Macpherson, cunosucti la noi inainte de Grigore Alexandrescu, prin traduceri franceze si rusesti. Fantomele, "chipuri negre", coboara de pe muchii de stanca ca un fluid misterios ce patrunde fiinta celor vii "ca prin vine un fior", facand sa se miste "muschii zidului". La aparitia lui Mircea, hamletiana, pura proiectie a eului subiectiv al poetului, elementele naturii se cutremura: Raul inapoi se trage muntii varful isi clatesc. in jurul fantomei voievodului, iesind din mormant inarmat si cu coroana pe cap, se aduna atunci hotarele Tarii Romanesti: Mircea! imi raspunde dealul; Mircea! Oltul repeteaza, Acest sunet, acest nume valurile-1 priimesc; Unul altuia ii spune; Dunarea se-nstiinteaza, Si-ale ei spumate unde catre mare il pornesc. Poetul se prosterna in fata maretei umbre si vine a depune la mormantu-i prinosul de recunostinta al contemporaneitatii. Mircea fusese aparatorul libertatii si realizase odinioara fapte rasunatoare, de necrezut in momentul de fata. Voievodul ii apare poetului ca un urias a carui armura n-ar mai putea-o purta urmasii bicisnici:

Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armura Ce un urias odata in razboaie a purtat; Greutatea ei ne-apasa, trece slaba-ne masura, Ne-ndoim dac-asa oameni intru adevar au stat. De remarcat coloratura arhaica din finalul versului ultim: "intru adevar au stat". Fapt oarecum curios, insa perfect explicabil in contextul literaturii romane din epoca de la 1848, romanticul Grigore Alexandrescu, admirator al trecutului, este totodata un artist si un ganditor care avea neaparat in vedere prezentul si viitorul. In spirit rationalist, autorul satirelor, epistolelor si fabulelor gaseste totusi ca razboiul e "bici groaznic, care moartea il iubeste". Fatal in evul de mijloc, el poate fi inlaturat in epoca moderna, cand natiile, "infratite prin stiinte si prin arte", pot afla "drumul slavei in gandire si in pace". Este aici, constatabila in spatiul uneia si aceleiasi poezii, manifestarea unei trasaturi cu totul caracteristica operei lui Grigore Alexandrescu in general, ca de altfel intregii literaturi de la 1848: imbinarea elementelor clasice si iluministe cu cele romantice. Asa se explica introducerea gandirii rationaliste in cadrul meditatiei romantice care este Umbra lui Mircea. La Cozia. Poezia se incheie insa tot romantic. Din nou mantia noptii se intinde peste muntii din preajma, norii se aduna la apus, peste apele Oltului domneste intunericul de nepatruns si umbrele reintra in morminte. Cu un deosebit simt al echilibrului compozitional, poetul realizeaza finalul, rotund, prin reluarea motivului initial, ca intr-o mica piesa simfonica: Lumea e in asteptare turnurile cele-nalte Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jalesc; S-ale valurilor mandre generatii spumegate Zidul vechi al manastirii in cadenta il izbesc.

Muzicalitatea poemului si, de aici, atmosfera de solemn mister in fata umbrelor trecutului voievodal sunt date, din punct de vedere prozodic, printr-o anumit studiata succesiune a accentelor, constand in alternarea dactilului cu iambul: S-a-le-va-lu-ri-lor-man-dre//ge-ne-ra-tii-spu-me-ga-te Zi-dul-vcchi-al-ma-nas-ti-rii//iivca-dcn-ta-il-iz-bcsc, ca si in alternarea rimei feminine cu cea masculina: nalte - spumegate, jalesc - izbesc s.a.m.d., ritmand energic discursul liric si asezandu-1 in tipare de neclintit.

Luni 27, 19:13:12

Meniu autori
Alexandru Macedonski Barbu Stefanescu Delavrancea Camil Petrescu Costache Negruzzi Gala Galaction George Bacovia George Calinescu George Cosbuc Ioan Slavici Ion Barbu Ion Creanga Ion Luca Caragiale Liviu Rebreanu Lucian Blaga Marin Preda Marin Sorescu Mihai Eminescu Mihail Sadoveanu Mircea Cartarescu Mircea Eliade Nichita Stanescu Octavian Goga Titu Maiorescu Tudor Arghezi Vasile Alecsandri

ION HELIADE RADULESCU - Zburatorul - balada

(6.01.1802-27.04.1872) Ion Heliade Radulescu s-a nascut la Targoviste, fiind fiul unui capitan de potera. Face scoala greceasca, apoi urmeaza la Bucuresti Scoala de la Sf. Sava, condusa de Gh. Lazar, unde va si ramane ca dascal. Sprijina infiintarea a numeroase societati culturale si se implica activ in mai toate activitatile mai insemnate ale epocii sale. in special prin intermediul ziarului Curierul romanesc (1829), urmat de un supliment literar Curier de ambe sexe (1837), contribuie substantial la unitatea de limba si cultura, impunand adeseori canoane occidentale. De asemenea, scrie Gramatica romaneasca (1828), considerata scriere de referinta in stabilirea principiilor limbii literare romanesti. o1d853ov97ngt Heliade Radulescu este in primul rand poet, care, printr-o opera destul de intinsa, pune temelia preromantismului romanesc. El incearca aproape toate speciile lirice care ilustreaza romantismul occidental, dar apeleaza adeseori si la principiile clasiciste. Si-a publicat creatia lirica intr-un volum antologic, intitulat Curs intreg de poezie generala, in care introduce si explicatii pertinente in legatura cu speciile si formulele compozitionale. Se implica in Revolutia de la 1848, dupa infrangerea careia este nevoit sa plece in exil. Scrie articole in presa franceza si publica volume de memorii in limba franceza. Dupa 1851 se stabileste in insula Chios si abia in 1859 i se permite revenirea in tara. Catre sfarsitul vietii, se bucura de oarecare recunoastere publica (in 1866 este ales presedinte al proaspat infiintatei Academii Romane, pe atunci Societatea Academica Romana). Se stinge din viata in 1872 si este inmormantat in curtea bisericii Mavrogheni din Bucuresti. Zburatorul 1844 (balada) 1. Poezia este o balada, asadar un text epic, inspirat dintr-un mit romanesc. 2. Iubirea este asociata cu un personaj inrobitor, magic si malefic. 3. Balada este structurata in trei secvente: confesiunea Floricai, lasarea serii si coborarea Zburatorului in lume. TemaTema este generata de mitul romanesc conform caruia iubirea poate sa ia forme instapanitoare, sa-i confere individului un sentiment de instrainare de sine, de pierdere a identitatii, situatie comparabila cu cea a intrarii sub incidenta unui spirit rau: un zburator. - Subiectul intr-un sat romanesc, o fata (Florica), se plange mamei sale de o stare de disconfort general: este cuprinsa de visare, se simte privita de ochi nevazuti, este bantuita de teama si de-o emotie nemotivata. Florica cere leacuri, ajutor vrajitoresc ori sfaturi materne, dar mama ei ofteaza neputincioasa si cade pe ganduri.

Vasile Voiculescu

Se lasa seara, oamenii se intorc de la munca, satul se anima, apoi, treptat, se asterne linistea. La miezul noptii, coboara peste sat un balaur de lumina, care se strecoara pe hornul casei in care locuieste Florica. Niste femei il vad si stiu ca este un zburator, o entitate care se metamorfozeaza intr-un tanar fermecator si inrobeste sufletele fetelor. El este de neinvins. Comentariul Motivul iubirii demonice a unor zmei sau a zburatorilor pentru fiinte pamantesti apare adeseori in legendele apocrife si in basmele romanesti . Amenintare dramatica, aparitia unui duh seducator constituie o proba si o ispitire si de aceea este asociata cu o boala, iar, in multe legende despre zburator, experienta este devastatoare pentru fiinta omeneasca. Mitul care explica aparitia sentimentelor de iubire a fost prelucrat in numeroase opere din literatura noastra culta, printre care si in poemele eminesciene Calin (File din poveste) si Luceafarul. Balada lui Heliade Radulescu infatiseaza povestea unei stari omenesti: starea de indragostit. Florica, personajul din aceasta balada, este cuprinsa de un dor nespus, cade intr-o stare de visare si pierde sensul realitatii. Confesiunea ei, cuprinsa intr-un discurs persuasiv, exprima presentimentul ca sufletul si mintea ii sunt invadate de un spirit straniu si amagitor: In arsita caldurei, cand vantulet adie, / Candpleopul a sa frunza o tremula usor / Si-n tot crangul o soapta s-ardica si-l invie, / Eu parca-mi auz scrisul pe sus cu vantu-n zbor; /Si cand imi misca topul, cosita se ridica, /Ma sperii, dar imi place -prin vine un fior / imi fulgera si-mi zice: Desteapta-te, Florica, /Sunt eu, viu sa te mangai..." Dar e un vant usor! Exista in aceasta marturisire un amestec de teama si euforie ca expresii generice ale conditiei de indragostit. Pregatita sa-si astepte perechea destinata (scrisul), Florica spera intr-o intalnire fericita si se cutremura la gandul oricarei tulburari a intimitatii ei, caci orice aparitie reconfigureaza viata celui care accepta un nou-venit. De aceea, discursul personajului este fixat intre speranta unei intalniri fericite si teroarea iesirii spre lume si este cladit pe afirmatii contradictorii, dar transante: ma sperii, dar imi place. Iluzia comunicarii, receptarea fantasmatica a unui spirit strain sunt intemeiate pe miscarea generala a lumii; vantul, frunzele, materia toata iau parte la aceasta emotie inopinata. Este interesant ca aceasta lamentatie a personajului cuprinde si elemente de pastel, care anunta prin expresivitate fragmentele plastice din cea de-a doua secventa a baladei. Aici, viziunea Floricai este plasata in spatiul morganatic al unei zile de vara, cand arsita este parca tulburata de orice adiere usoara. Imaginea crangului infiorat de vant apare subtil asociata cu o desteptare temporara la viata: Si-n tot crangul o soapta s-ardica si-l invie. Detaliile peisagistice subliniaza starea Floricai si impresia unei intalniri fantastice. intreaga experienta isi are originea intr-o dorinta de nestavilit, pe cat de dureroasa, pe atat de binefacatoare: Un dor nespus m-apuca, si plang, maicuta, plang. Prin valentele defulatorii, plansul are aici rol terapeutic, alina si diminueaza dorintele. Insa conditia generala a fetei evoca o stare maladiva

pentru care nu exista leac. Invocarea preotului, a vrajitorului si a descantatoarelor dove-.deste ca, dincolo de emotia binefacatoare, se instaleaza groaza si presentimentul unui pericol iminent. Si tacerea mamei devine semnificativa in acest context; Florica cere sprijin de la toate instantele si nu exclude nici posibilitatea unei intruziuni demonice: Oar ce sa fie asta? intreaba pe bunica:/ O sti vrun leac ea doara. ..ofi vrun zburator! / Or aide lalde baba Comana, or Sorica, / Or du-te la mos popa, or mergi la vrajitor. Temerile ei sunt alimentate de starea fiziologica, si ea bulversata: trupul ei pare supus la munci grele si asediat de boli. in contradictie totala cu acest discurs, secventa urmatoare din poezie introduce intr-o atmosfera bucolica. Pastelul inserarii este alcatuit din imagini care surprind viata satului romanesc intr-un moment de maxima rumoare: intoarcerea de la muncile campului. Peisajul se individualizeaza printr-o secventa care transfigureaza atmosfera in ceea ce are ea esential: aerul vibreaza de murmurul cirezilor de vite. De asemenea, fixarea momentului, realizata in amanunte edificatoare, atrage atentia prin constructia narativa, care promite o poveste: Era in murgul serei si soarele sfintise. Imaginile auditive creeaza impresia de derulare temporala, fiind urmarite treptat cresterea si apoi stingerea zgomotelor lumii; mugetele, scartaitul cumpenelor se estompeaza evanescent, dupa cum o sugereaza alte doua imagini auditive, dar care contin sensuri restrictive: a laptelui fantana /incepe sa s-auza ca soapta in susur si latratorii numai s-aud necontenit. Semne certe ale linistii, zgomotele distincte anunta intrarea in noaptea deplina. Spatiul nocturn are rolul de a anticipa aparitia zburatorului, imaginile continand de aceea sugestii hierofanice. Instalarea noptii este asociata cu un gest hipnotic si vrajit. Personificarea nu are de data aceasta functii umanizatoare, ci inoculeaza impresii magice: E noapte nalta, nalta; din mijlocul tariei / Vesmantul sau cel negru, de stele semanat,/ Destins coprinde lumea, ce-n bratele somniei / Viseaza cate-aie-vea desteapta n-a visat./ Tacere este totul si nemiscare plina:/ Incantec sau descantec pe lume s-a lasat;/ Nici frunza nu se misca, nici vantul nu suspina,/ Si apele dorm duse, si morele au stat. incremenirea generala sub imperiul noptii este asociata cu un somn fermecat: somnia. Cuvantul nu desemneaza somnul odihnitor, ci o stare intermediara in care visul este dominator. Mai tarziu, Eminescu investeste lexemul somnie cu aceste valente, traducand prin el starea poetica, lumea revelatiilor majore situata adeseori, la granita cu moartea. Heliade Radulescu il asociaza unei stari de vraja, sugerand atat seductia cat si ritualul pe care il implica: Incantec sau descantec pe lume s-a lasat. Relatia alternativa in care se afla cele doua cuvinte, pe langa eufonie - si ea enigmatica -, impune sensul unei intamplari stranii. Celelalte personificari intretin impresia generala si completeaza imaginea unei nopti care cuprinde tot pamantul; astfel, vantul nici nu suspina, apele dorm duse. Ca o pecete a noptii magice, luna rasare tarziu, iar stelele cazatoare anunta catastrofa: Si, cobe, cateodata tot cade cate-o stea. Aceasta lume prinsa parca in menghina noptii, Viseaza cate-aievea desteapta n-a visat. Versul sugereaza subtil ca imaginea zburatorului nu este decat o

efigie a visului colectiv. Este adevarat ca evenimentul apare transpus din perspectiva celor doua surate, dar aparitia lui halucinanta se situeaza in sfera fabulosului de vis si de basm. La miezul noptii, cand lumea pare incremenita de vraja, zburatorul apare ca un balaur de lumina si patrunde pe horn in casa Floricai. Este infatisat ca aparitie luminoasa in noapte si este numit balaur si zmeu: Balaur de lumina cu coada-nfla-carata,/ Si pietre nestemate lucea pe el ca foc. Lumina este apanajul entitatilor astrale, iar aici subliniaza forta de neinvins, caci este o lumina iute ca fulger trecatoare si vine din miazanoapte, loc al duhurilor necurate in basmul popular. De altfel, zburatorul este prezentat aici conform traditiei folclorice, ca spirit capabil sa ia forma omeneasca; el se transforma mflacaiandru blond si seducator, in iluzie instapanitoare, fara a fi capabil sa prinda viata: dar slabele lui vine /N-au nici un pic de sange. Originea lui se afla insa in visul omenesc. Pentru fiinta visatoare exista pericolul cert al prizonieratului in lumea visului. Dorinta staruitoare poate prinde contur, pentru a deveni himera obsesiva (lipitura) si poate sa capete forta de a inrobi sufletul evadat din realitate: incepe de viseaza, si visu-n lipitura /Incepe-a se preface, si lipitura-n zmeu. Exista in balada lui Heliade Radulescu sugestia unui deznodamant nefericit, pentru ca, asa cum avertizeaza cele doua personaje, martore ale magicei aparitii, impotriva zburatorului nu exista leac: nici descantatura, / Nici rugi nu te mai scapa. Fereasca Dumnezeul in legendele romanesti despre zburator, aproape intotdeauna finalul este dramatic. Din visul de iubire nu exista cale de intoarcere, ca in cazul oricarei evadari din realitate, de altfel. Heliade pastreaza sensul credintei, dar lasa posibilitati de interpretare divers; la urma urmei, spatiul magic al noptii creeaza sugestia unei aparitii cosmaresti. Chiar si dialogul celor doua surate se inglobeaza in acest vis al intregului sat. De altfel, imaginea zburatorului se reveleaza doar in detaliile oferite de aceste personaje, ceea ce restrange arhetipul seductiei doar la imaginea generica: balaur de lumina in noaptea nalta, nalta.